HELLO SIBERIA

K 37 - Podul unde se sfârşeşte viaţa

2010-08-01T11:16:00.002+03:00

Dupa o curba larga, soseaua care de la o vreme este aproape neasfaltata, lasand la vedere un pamant lutos, rosiatic, trece printr-un sat minuscul, mai degraba un catun, cu case de lemn vechi, cenusiu din cauza apei scurse pe el, inveselite doar de ghivece cu muscate in ferestrele cu cercevele vopsite in culori vii. Se mai vad flori albe, rosii si portocalii in gradinitele de pe langa porti. Un podet de lemn, din barne patrate, traverseaza un rau din care se adapa cateva vaci baltate. Imaginea mi se pare foarte pitoreasca si il rog pe Traian sa oprim, ca sa filmam. Traian opreste, dar nu vrea sa filmeze. Spune ca se simte foarte rau.
-Traiane, am nevoie de cateva cadre, te rog !
-Mi-e rau, mi-e foarte rau, am niste crampe la stomac. Nu stiu ce nu mi-a priit… Cred ca imi si vine sa vomit.
-Dar e vorba doar de cateva cadre, zece minute, atat tot, incerc eu sa-l conving.
Traian ma repede, destul de furios.
-Nu am chef sa fimez ! Mi-e rau ! Ce sa filmez ? Vacile alea ? Ce-i de fimat aici asa de important ? Sunt obligat sa filmez ?
Remarcile lui incep sa ma infurie si pe mine, dar ma stradui sa ma stapanesc.
-Traian, eu nu te oblig, te rog doar. Stiai de la bun inceput ca am nevoie de tine ca sa filmezi si sa ma ajuti la condus. Nu te-am fortat sa faci nimic altceva. Daca ti-e asa de rau, da-mi mie camera si o sa filmez eu.
-Bine, filmeaza tu ! face Traian morocanos.
Am senzatia ca se victimizeaza cam mult, dar nu mai spun nimic. Iau camera si cobor din masina. Imediat, tantari incep sa ma piste. In Siberia, tantarii zboara toata ziua, nu numai seara, cum eram obisnuit in Romania. Nu sunt numai tantari, sunt si alte gaze, dar tantarii sunt cei mai insistenti. Incer sa ma feresc scuturand mana drepta, caci stanga mi-e ocupat cu camera. Imi dau sema ca sun murdar si hainele de pe mine, pantaloni bej si o camasa kaki miros greu a transpiratie. Incerc sa filmez un cadru panoramic, rezistand pe cat pot la piscaturile tantarilor. O batranica imbracata in negru, maruntica, se apropie de mine sprijinindu-se de un toiag. Imi da buna ziua cu o voce timida. Ii raspund si o intreb cum se chema locul. Nu intelege ce vreau sa zic. Se indeprateazatematoare si nu insist. Filmez vacile care au iesit din apa si pasc pe mal. Apa este foarte rosie, probail spala zacaminte de fier. Ma apropii de podet si desebtul lui vad trei copii, doua fete si un baiat cam in jur de 10-12 ani, care fumeaza pe ascuns. Pe un tapasan din dreapta podetului, un batran asezat pe un scaunel, in iarba inalta, inca umeda desi se apropie ora amiezei, pazeste nisite capre. Il filmez de la distanta, dupa care ma apropii de el. Il salut si-mi raspunde linistit, ca si cum presenta unui strain ar fi un lucru foarte natural. Recunosc aceeasi atitudine rezervata si pasnica specfica taranilor romani de pe la munte. Ii spun ca sunt din Romania si ca vreau sa il filmez. Da din cap aprobator si se scotoceste in buzunarul hainei, de unde scoate un pachet de tigari fara filtru. Mi-l intinde sa ma servesc si iau o tigara, acceptandu-i gestul de prietenie. Ne aprindem tigarile si fumul tine pentru putina vreme la distanta roiul de tantari care ni se invarte ca un nor negru in jurul capetelor si mainilor, oriunde simt piele neacoperita de haine. Il intreb pe batran, mai mult din semne, cum se descurca cu tantarii. Imi arata un tub cu un unguent alburiu si imi spune sa ma dau pe maini si pe fata. Imi intind putina crema pe piele, dar tantarii nu par sa fie incomodati prea mult de mirosul aspru. Filmez cateva cadre cu batranul si caprele, dupa care imi iau ramas bun si ma intorc spre masina.
Ma asez pe balustrada podetului, ca sa prind in cadru masina noastra, al carui gri-albatrui se asorteaza cu verdele crud si albastrul foaret puternic al cerului, pe care atarna smocuri de nori albi, ca de vata. Din spate aud un huruit si ma intorc. Un autobuz prapadit se apropie greoi, facand sa vibreze micul pod de lemn. Las camera fixata pe balustrada, care inca mai trepideaza si filmez sirul de oameni care coboara din masina. Dupa haine si fetelele triste, par foarte saraci. Doua fete trec pe langa mine catre autobuz. Cea mai mica e imbracata in roz din cap pana in picoare. Celalta are o flanela rosie. Se tin de mana si urca cuminti in autobuz, asezandu-se langa geam. O femeie cu o sacosa de panza murdara trece pe langa mine si imi arunca cu o voce trista cateva cuvinte care imi par foarte amare:
-Snimaite, snimaite, konta jizni ! Filmati, filmati, sfarsitul vietii !
Vorbele ei imi confirma impresia ca satenii o duc foarte greu, impresurati de saracia evidenta.
Autobuzul porneste in cele din urma si ma indrept si eu spre masina. Traian se simte ceva mai bine.
-Hai, da-mi si mie camera, sa trag si eu niste cadre! imi spune.
-Chiar asa, zic multumit ca se simte mai bine, eu nu stiu cum am reusit sa fimez, n-am mai fimat de mult si imi cam tremura mana de la oboseala. Mai bine sa avem niste cadre mai profesioniste, incerc eu sa-i stimulez mandria.
Traian ramane pe loc, in timp ce eu dau masina mai inapoi, sa poata filma ca si cum am trece prin sat. Dupa mai putin de o suta de mtrei de cealalta parte a podetului, casele se termina si drumul de paman rosu incepe sa urce in serpentine. Doua camionae grele vin din urma si ma grabesc sa-l urc pe Traina in masina, ca sa pornim inaintea lor. Traian insa se concentreaza sa filmeze detalii cu fersterele ultimei case. Cercevelele din lemn cu inflorituri sun singurele elemente care au vopsea colorata. Peste tot pe unde am trecut, am observat grija de a vopsi in culorii vesele ramele de lemn de la ferestre. Restul este in paragina.
Camioanele trec pe langa noi si dupa ce urca si Traian in masina, o vreme sunt nevoit sa stau in urma lor, invaluit de fumul negru si innecacios al motoarelor ambalate, caci drumul urca in serpentine stranse abrupte. Cand prind un pic de culoar, trec de primul camion cu acceleratia calcata pana la podea. Soferul din primul imi observa stradania si imi face loc sa-l depasesc. Ii multumesc fluturand din mana si imi raspunde cu un claxon.
Cnad prin o zona cu semnal, opresc ca sa-l sun pe Neil, englezul din Sankt Ptersburg care mi-a scris pe Interenet, inainte de plecarea din Romania si cu care am stabilit ca ne vedem la Krasnoyarsk. Imi raspunde si dupa voce, pare sa aiba in jur de 40 de ani.
-Salut, Walter ! Ce mai faci ?
-Bine, multumesc, raspund eu mecanic. Suntem pe drum spre Krasnoyasrk. Sper sa ajungem astazi. Poate reusim sa ne vedem maine.
-Da, suna-ma maine, astazi sunt ocupat. Stau la Hotelul Safari. Voi unde veti sta ?
-Inca nu stiu, dar te anunt. Te sun maine, OK ?
-Ok, astept telefonul tau maine. Drum bun !
-Multumesc! mai spun si inchid.
Nu stiu daca mai am chef sa ma intalnesc cu Neil. Inca de la primele cuvinte, am simtit foarte clar, sub accentul britanic, un accent rusessc. Ca si cum cinneva incerca sa vorbesca cu accent foarte englezesc, si reuseste, dar se vede ca nu e limba lui materna. Felul in care inmuia L-uri suna foarte rusesc. Mie mi s-a parut ca Neil ar fi un rus care vorbeste foarte bine engleza. Dar nu e englez. Nu cred ca e englez. Ceea ce imi aduce aminte de Ivan si urmaritorii de pe drum. Daca face parte din «comisia de supraveghere» ? La urma urmelor, el m-a contacta pe net. Eu anuntasem calatoria pe un forum si cautam persoane vorbitoare de limba engleza dispuse sa se intalneasca cu noi. A fost singurul care mi-a raspun, desi locuia in Sankt Petersburg, care n-are nimic de-a face cu traseul nostru. Si apoi m-a anuntat ca ajunge in Krasnoyarsk in perioada in care trecem noi pe acolo. Sufcient cat sa fie ciudata, pe langa accentul care in nic un caz nu este britanic pe de-antregul. Nu cred ca statul in Rusia si vorbitul in limba rusa sa-i fi deformat pronuntia in limba materna. Am prieteni care stau de foarte multi ani in strainatate si vorbesc alte limbi in mod curent, dar n-au nici un alt accent in limba romana. Numai snobii pretind ca dupa o vreme romana incepe sa-si schimbe sunetele dupa cale ale limbii straine pe care o fiolosecs in mod curent. Si nu vad de ce un englez ar ajunge sa vorbeasca engleza cu accent rusesc. Doar daca nu e un rus care se pretinde englez. Si atunci povestea este suspecta. Ceea ce imi taie orice chef de a ma vedea cu el.

K 36 - Paragină şi prostituate

2010-08-01T11:16:00.000+03:00

Am stare foarte neplacuta de care nu reusesc sa scap. Nu este nici foarte cald, nici frig. Este aproape zece dimineata. Ma dor surd toti muschii si simt o presiune neplacuta in tample. Ne-am petrecut noaptea intr-o staianka, langa o benzinarie. Am dormit prost si agitat. Am visat ceva foarte incalcit, un vis din care nu-mi aduc aminte decat usi. Foarte multe usi. Senzatiile neplacute din cursul zilei de ieri parca mi s-au bulucit in creier si se legana usurel, in ritmul masinii care gafaie pe niste pante scurte, pline de viraje, condusa de un Traian la fel de tacut ca mine.

Dupa ce-am plecat din parcarea grasului negricios, am mai mers vreo zece kilometri si ne-am oprit sa filmam un sat foarte aprope de drumul principal, care ne-a atras atentia prin mormanele de caroserii ruginite, abadonate de-a valma pe drumul neasfaltat care il lega de soseaua spre Krasnoyarsk. Am inaintat pana la un podet rupt si refacut in pripa cu barne goase de lemn ciplit din topor. In sferul de ora in care abia am avut curajul sa coboram din masina cateva minute, Traian ca sa filmeze si eu pentru fotografii, n-am zarit nici tipenie de om. Totul parea mort, ca si caroseriile abandonate aproape in fata fiecarei porti. Casele drapanate aratau o saracie crunta. Albia devastata de o viitura puternica, probabil recenta si care trebuie sa fi rupt podetul, avea un iz de mortaciune. Nu neparat miros de hoit, ci senzatia ca moartea da tarcoale. Am plecat infricosati inexplicabil, fara sa fi vazut nici o miscare, fara sa fi auzit nici macar un latrat de caine.

Apoi, undeva pe drumul principal, intr-un adapost dintr-o statie de autobuz care nu parea sa aiba legatura cu nici o localitate, caci n-am vazut nimic in jur, doua prostituate stateau singure. Se vedea de la o posta ca sunt fete de la tara, gatite cu colanti mulati si bluze adanc decoltate, vopsite strident. Traian, mai in gluma, mai in serios, zicea sa oprim. Imi tot canta ca il inghesuie hormonii, refren pe care nu l-am mai auzit de la Ekaterinburg. Nu stiu cat de serios il afecteaza lipsa sexului, dar mie mi-e teama sa-l las sa se incurce cu exemplare atata de dubioase ca cele din statia autobuzului spre nicaieri. Dupa prima senzatie de dezgust, cred ca pur si simplu mi s-a facut mila de amaratele alea. Sigur locuiau undeva in apropiere, in vreun sat nevazut de la drumul principal si mi-am si inchipuit imedita ca ocupatia lor trebuie sa fi fost cunoscuta de localnici, care poate le privesc cu acelasi dispret poravoslavnic cu care Ivan condamna fumatul. Trebuie sa fie o saracie crunta in toate asezarile mici, caci dupa prabusirea economiei sovietice nu vad cu ce s-ar putea ocupa localnicii. Pamantul este putin roditor, vremea este aspra, vite nu se prea cresc, din cauza potopului de insecte care dau navala imediat ce te apropii de vegetatie. Inainte, stiu ca in Siberia locuiau in special muncitorii din industria extractoare de minereu, care se prelucra in fabricile din orasele mari. Acum, cu siguranta ca multi sunt someri. Oare cine se opreste sa ceara serviciile unor fete ca ele? Soferi de camion? Calatori singuratici? Fata de fetele frumoase si gatite din Ekaterinburg, cele pe care Traian le vazuse in barul de la hotelul nostru si care cereau 100 de dolari pe «sedinta», «traseistele» trebuie sa fie mult mai ieftine. O aratau hainele proaste, privirile haituite, atitudinea de caine fara adapost.

Mai arunc o privire pe harta, casa verific traseul. Ne-am miscat destul de incet. Nu credca jungem la Krasnoyarsk in sera asta. Verific si incarcatorul pentru bateria camerei de filmat, care se incarca de la bricheta masinii. Telefoanele sunt incarcate. Daca as fi avut caietul de insemnari, as mai fi putut nota detalii de pe drum. Dar nu mai am nimic de scris, in fara de un carnetel cu numere de telefon si adrese. De fapt nci nu-mi vine sa scriu. Am o stare de letargie in care nci sa vorbesc nu-mi vine. E unul din momentele acelea in care ma simt instrainat pana si de Traian, care este atat de aprope de mine.

K 35 - Şaşlîk la marginea drumului

2010-08-01T11:15:00.000+03:00

Traian se indeparteaza cu camera de filmat spre drum, sa prinda un cadru mai larg. Intre timp, deschid capota sa las motorul sa se raceasca. Pe undeva sietemul de racire trebuie sa aiba o fisura, pentu ca pierd apa in mod constant. Nu e o mare problema ata vreme cat o copletez la timp, adica aprope in fiecare zi, in functie de distanta parcursa. Imi aprind o tigara si ma intorc in spate, spre vocile care vin dinautrul casutei de lemn.
Doi barbati si un copil se apropie de mine si le remarca curiozitatea de pe chipuri. Salut si aoamenii imi raspund aproape timizi. Se vede de la o posta ca sunt strain, la fel si masina, cu siguranta nemaivazuta pentru ei. Unul dintre barbati, gras, paros si tuciuriu, transpirat in maieul care se bombeaza pe burta de femeie insarcinata, se ocupa de gratar si inteteste focul punand niste carbuni dintru-n sac de panza. Pare ca este patronul, sau cel putin omul care se ocupa de popas. Celalalt barbat este uscat si imi face impresia ca este tatal baiatului, care are in jur de 13-14 ani. Se uita la motor si murmura ceva cu voci soptite. In cele din urma ma intreba de unde sunt. Cand aud de Romania se mira din nou, pe acelasi ton scazut.
Il strig pe Traian si ii vad ca tatal si fiul tresar si dau sa se indeparteze. Par un pic speriati. Am strigat tare si pe langa ei, mci si firavi, sunt mult mai inalt si mai solid. As putea spune ca este prima dta de cand sunt in Rusia cand simt ca impun respect prin simpla mea prezenta fzica. Amuzant, dupa toate sperieturile pe care le incerc aproape zilnic. Le fac semn ca pot sa stea sa se uite cat poftesc. Ma duc spre barbatul negru si paros, nebarbierit si cu chelie. Pete de sudoare se intind pe maieul murdar. Il intreb daca mai face saslik. Imi raspunde mai mult dand din cap. Cat costa, il intreb. 150 de ruble portia.
Traian ajunge langa masina si incepe sa filmeze, lucru care ii face pe tata si fiu sa fie si mai timizi. Prind totusi curaj cand incerc sa-i antrenez intr-o discutie despre masina, aratandu-le elemente de la motor, pe care ei le identifica in ruseste, ca la scoala :
-Electromotor, zic aratand cu degetul electromotorul stricat.
-Tramplior, raspund la unison cei doi.
-Tramplior, repet ca sa retin cuvantul. Ni rabotaiet! Nu functioneaza!
-Radiator! adaug indicand radiatorul.
-Radiator, ingana duetul.
-Toje problem. Tot problema. Voda.... Apa, spun si suier usurel ca sa imit aburii si cu degetul fac o miscare circulara prin care sa indic ca se evapora.
Duetul da din cap la unison.
-Vrei saslik ? ma intorc eu spre Traian.
-Da, imi raspunde din spatele camerei.
Dau comanda de doua portii. Grasul tuciuriu intra in casa si se intorce cu doua tepuse, gata pregatite, pe care se insiruie bucati de carne si legume. Stiindu-se filmat, intra in joc si face toate miscarile incet, teatral, ca sa ii dea ragaz lui Traian sa-l filmeze.
Sunt foarte multumit de filmarea spontana. Un popas pe drum in care vorbim cu calatori obisnuiti. O scena foarte reala, o bucata de cotidian in Siberia, asa cum mi-am dorit. Tatal imi spune ca el este soferul camionului si ca l-a luat pe fiul sau in calatorie ca sa-i tina de urat la drum, caci are de mers vreo doua mii de kilometri. Multi soferi de cursa lunga fac asa, calatoresc uneori cu sotia sau cineva din familie. Acuma, de cativa ani, nu mai sunt probleme la drum, dar mai demult raketii erau peste tot, ieseau la drumul mare si jefuiau camioanele cu marfa. Ca in Evul Mediu, cand talharii pradau caravanele.
Cei doi se pregatesc de plecare. Ne luam rams bun si tandemul de cursa lunga se suie in cabina camionului, care se urneste greoi si se taraie spre sosea, starnind praful.
In asteptarea saslik-ului fac puntina ordine printre lucrurile aruncate prin masina. Cand grasul in maieu ne anuta ca sunt gata, intram inautru si ne asezam la una din cele cateva mese modeste. O femeie, probail sotia, ne intreba dca mai dorim ceva. Cer apa mineral si ne apucama sa macam in tacere. Saslikul e gustos, poate carnea de porc este putin cam grasa, dar legumele coapte de pe tepusa compenseaza grasimea. In timp ce ma stardui sa mesteccat mai incet, imi dau sema ca mancam foarte nesatos, mai mult hrana rece si legumele si fructele cu care sunt obisnuit zilnic incep sa-mi lipseasca. Nu e de mirare ca hrana nepotrivita si lipsa de somn incep sa se simta din ce in ce mai mult, accentuand starea de oboseala cronica.
In timp ce desprind o bucata de rosie si o felie de cepa coapta de pe tepusa de lemn, simt ca cineva s-a oprit in pragul usii si intorc reflex privirea intr-acolo. Barbatul carunt cu aparatul foto sta in prag, cu un zambet larg pe fata. Isi fereste privirea si se apropie de tejghea, unde schimba cateva cuvinte cu femeia. Nu inteleg nimic si nici nu ma pot concentra la discutie. Stradania de a parea calm imi consuma toate resursele. Minutul pe care il petrece omul cu aparatul foto la tejghea se dilata incrdeibil. In cele din urma pleaca, cu acelasi zambet stingher pe fata.
Rasuflu si imi termen de mestecat imbucatura care nu mai vroia sa alunece pe gat. Acum nu mai am nici un dubiu. Tipul cu aparatul ar fi trebuit sa fie la cel putin treizeci de kilometri undeva inaintea noastra, caci au trecut mai mult de patruzeci de minute de cand ne-a depasit cu masina. Probail i s-a parut ca ne-a pierdut si s-a intors sa verifice pe unde suntem. N-avea nici un motiv sa se intoarca din drum. N-am trecut prin nici o intersetie majora de la Novosibirsk incoace si pana la urmatoarea localitate mai sunt vreo 50 sau 60 de kilometri. N-avea cum sa se piarda si sa se intorca pentru ca s-a ratacit, el si cu colegul din dubita alba. Pur si simplu s-a intors sa vada unde am ramas. Ma asteptam sa fie ceva mai discreti urmaritorii nostri. Ori sunt nepriceputi la filaje, ori ne considera prea neimportanti ca sa se ascunda mai bine, ori vor sa vedem ca ne urmaresc. Mi-ar placea foarte mult a doua varianta. Dar nu eu aleg. Pot doar sa aleg sa nu mai inghit ultima bucata de carne, care sigur mi-ar sta in gat. Brusc, mi-am pierdut toata pofta de mancare.

K 34 - Mure sub supraveghere

2010-08-01T11:14:00.000+03:00

Soseaua se intinde dreapta pe o portiune de peste un kilometru si se arcuieste usor pe un rambleu inalt, deasupra unui camp acoperit cu ierburi si tufisuri. Pe drepta sunt oprite cateva masini, si pare ca toti pasgerii au coborat si cauta ceva, aplecati printre smocurile de iarba inalta.
-Oare ca cauta astia? intreaba Traian.
Reduc mult viteza si ne dam sema ca oamenii culeg ceva, probabil mure, pe care le mananca direct de pe camp.
-Hai sa oprim si noi, zice Traian. Facem o pauza si poate ma mai lasi si pe mine sa conduc.
Strecor masina intre altele doua dintre cele oprite pe marginea drumului. Coboram si cu coada ochiului vad ca masina care se tine in spatele nostru de mai bine de o ora, a oprit chiar in capatul coloanei. Sunt curios daca Traian a observat ceva. Nu mi-a zis nimic si nici eu nu i-am atras atentia.
Coboram si ne amestecam printre culegatorii de ocazie, care scoteoces plini de incantare prin hatisurile cu spini ale rugilor de mure. Caci asta au gasit, mure, mari si foarte copate. In cateva minute suntem plini de zema de mure pe maini si pe gura. O bucurie copilreasca se citeste pe fetele tuturor cautatorilor, care mai schimba arara cate un cuvant, de cle mai mlute ori expresii de incantare despre cta de mari si dulci sunt murele. Ma indrept de sale, cu pumnul stand plin de bobite zemoase. Incet, ma intorc nepasator spre stanga, unde barbatul care statea pe locul din drepata in masina care ne-a urmarit mai mult vantura tufisurile decat sa culeaga mure. Desi sta aplecat, imi dau seama ca este mult mai inalt decat mine, poate are 1,95, sigur peste 1,90 inaltime, este tuns foarte scurt cu masina, iar parul carunt a inceput sa-i cheleasca in fata. Suntem cam la vreo zece metri unul de celalat si ii vad si culoarea ochilor, albastri. E proaspat barbierit, poarta o jacheta de panza gri si pantaloni trei sferturi, din acelasi material, iar la gat i se balangane un aparat foto argintiu. Pare sa aiba undeva intre 40 si 50 de ani. Soferul, cam de aceeasi varsta, este ceva mai departe si nu retin decat ca este mai rotofei si mai scund, si are o bluza cu maneci scurte, rosie cu dungi albe. Manaca alene boabele de mure pe care le tin in palma.
Traian se apropie de mine, cercetand din ochi tufisurile.
-Mergem ? il intreb dupa cateva clipe.
-Hai, imi raspunde el cu gura plina de mure.
Urcam pieptis rambleul inalt, agatandu-ne de tufisuri. Inainte sa urc in Dacie, apuc sa observ ca si cei doi barbati sositi in urma noastra s-au apropiat de masina lor. Ceilalti culegatori sunt in continuare imprastiati pe camp.
-Au fost bune murele astea, nu? intreaba Traian in timp ce-si pune centura de siguranta.
-Da, bune, aprob sec. Mure siberiene.
Traian rade usurel.
-Da, frate, mure siberiene! Am mancat si zmeura siberiana, si ciuperci siberiene, si mure siberiene! Daca n-am avea atata de condus, am putea spune ca suntem intr-o vacanta siberiana. Si cand te gandesti ca la noi cand zici Siberia automat iti inchipui ca mori de frig...
Nu mai zic nimic, urmarind preocupat in oglinda retrovizoare masina cu cei doi tipi care se tine din nou in spatele nostru, suficient de aproape incat sa-l vad pe cheliosul cu aparatul cum ne face o poza. Mergem destul de incet, din cauza ca drumul a inceput sa serpuiasca din nou. Daca ar vrea, masina din spate ne-ar putea depasi cu usurinta, caci nu prea este trafic si este mult mai noua decat Dacia noastra. Nu reusesc sa-mi dau seama ce marca este. Este gris dechis si dupa forama pare un van japonez.
-Nu ti-e foame? ma intorc eu spre Traian, dupa acre ma rasuceasc de-a binelea ca sa privesc masina din spate.
-Ba da, incepe sa-mi fie. Da’ parca n-am chef de uscaturile alea care le avem la noi.
-Perfect, raspund, daca dam de o stainka unde se manaca, luam un saslik sau ce vrei. Eu unul am chef de niste friptura.
Telefonul mobil imi vibreaza in buzunar. Il scot si vad ca ma suna Ivan.
-Salut, Ivan!
-Salut, Walter? Ce mai faceti?
-Bine, spun. Tu?
-OK. Aaaa, vreau sa te rog ceva.... Vrem sa ne traducem site-ul companiei in engleza, si ma gandeam ca ne-ai putea ajuta...
-Da, ii raspund nedumerit de solicitare. Numai sa am timp. Si cum vrei sa-mi trimiti textul? Pe Internet? Nu prea avem vreme de stat la Internet, suntem pe drum, stii.
-Pai cand ai timp. Am vazut ca nu te descurci bine cu rusa, dar cu engleza cred ca ne-ai putea ajuta.
-Bine, o sa incerc, dar cred ca va trebui sa mai astepti pana ajungem in Romania. Sau poate o sa am timp la Vladivostok. N-ai gasit caietul meu bej?
-Nu, am uitat sa-l caut. Inca n-am ajuns acasa. Am sa ma uit.
-OK, te rog mult. Am nevoie de el, am insemnarile de pe drum trecute acolo.
-Ma uit cand ajung acasa si te sun, OK?
-OK. Atunci la revedere si ne auzim mai tarziu.
-La revedere, Walter. Drum bun!
-Multumesc!
Inchid si pun telefonul in cutia de langa schimbatorul de viteze.
-Ce vroia ? intreaba Traian.
-Sa-i ajut cu traducerea la site-ul lor. Vor sa-si faca varianat in engleza si s-a gandit ca poate il ajut eu. Numai ca nu stiu cand as avea vreme de tradus.
Masina din spate semnalizeaza si ne depaseste in cele din urma.
-Nu stiu ce era cu astia, parca au stat o vreme in spatele nostru, face Traian.
Nu zic nimic. In timp ce masina din fata dispare din vedere, apuc sa zaresc undeva pe stanga ceva care aduce cu o parcare si vad scris pe o scandura cu vopsea rosie «saslik».
-Hai sa oprim aici! Ii spun brusc lui Traian.
-Unde?
-In parcarea aia de pe stanga. Au si de mancare. Da putin cu spatele!
Traian franeaza si da inapoi pana cand putem sa coboram pe drumeagul de paman batatorit in stanga soselei, unde mai este oprit doar un camion mare, cu prelata alba si o Lada maronie, langa o sandrama pe langa care sunt inghesuite tot felul de lucruri vechi. Un gratar fumega anemic langa un galantar mare, cu vitrina de sticla, ca cele folosite in magazin pentru expus carne sau marfa cate trebuie tinuta la rece. Locul este prafuit si cam dezordonat. O stiva de scanduri creeaza un fel de strunga in fata gratarului si a galantarului gol. Pe scanduri sunt cativa colaci de sarma groasa, care a inceput sa rugineasca. Deocamdata, nu se vede nimeni.

K 29 - Star Trek siberian

2010-08-01T11:09:00.000+03:00

Un huruit estompat de ciocan pneumatic se aude cu intermitente de afara, dupa care aud o voce si si pasi care se pierd pe coridor. A venit si dimineata, dupa un somn de plumb, fara vise. Stau cu ochii inchisi. Sigur este destul de devreme, in jur de sapte si simt ca as mai avea nevoie de somn, dar stiu ca nu mai pot adormi. Daca as fi acasa, probabil n-ar fi nici o problema sa adorm la loc, dar de cand sunt pe drum stiu ca odata cu trezitul ma cuprinde starea de incordare si grija programului zilnic.
Din pacate nu curge apa calda si dusul cu apa rece imi taie din satisfactia minimului de conform al camerei de hotel. Fumez aplecat pe fereastra, incercand sa nu-l deranjez pe Traian, care la un moment dat a gemut usor si s-a intors cu fata la perete.
Chiar mi-ar trebui caietul bej. Vroiam sa imi mai fac niste insemnari si sa mai verific cateva din expresiile in limba rusa pe care le am notate acolo, de pe vremea cand il foloseam la cursul de rusa. O sa-l rog pe Ivan sa il caute, numai ca inca este devreme sa dau telefon.
Imi mai fac o cafea si dau drumul la televizor, cu sonorul la minim. N-are nci un sens insa sa privesc imaginile, nu exista nci un program cu subtitrari, si dca ar fi ar fi binenteles in rusa. Privesc imaginile din obisnuita, acasa imi ptereceam cate doua sau trei ore in fata televizorului, urmarin in special filme sau documentare. E cursul meu de film la domiciliu. Daca descompui cadrele si actiunea, tinand cont de cateva reguli de baza, incepi sa te prinzi cum se face un material filmat si care sunt regulile. Restul tine de propria inventivitate.
Traian se intoarce cu fata in sus si in cele din urma deschide ochii. Ca de obicei, a reusit sa doarma mai mult decat mine.
- Ai dormit bine? il intreb.
- Da. Cat e ceasul?
Ma uit la ceas si ii spun :
-Opt si douazeci. Pe la noua il sun pe Ivan. Daca ne intalnim si mai filmam un pic cu el, poate pana pe la 3 reusim sa plecam. Daca tragem tare, poate reusim sa ajungem poimaine pana la pranz la Krasnoyarsk si sa ne vedem cu englezul ala.
-Hai ca ma duc sa ma spal, zice ridicandu-se in capul oaselor.
Pe la noua ii telefonez lui Ivan, dar nu-mi raspunde. Ne strangem lucrurile de prin camera si ne pregatim de plecare. Am incarcat bateriile celor doua telefoane mobile, cel cu cartela din Romania si pe cel pentru Rusia, acumulatorii pentru aparatul foto si bateria camerei de filmat.
Lungit pe pat, incep sa ma joc cu telecomanda televizorului. Dau peste niste imagini de animatie, niste porci cu uniforme naziste,marsaluiesc in intuneric, cautand ceva inarmari cu pistoale-mitraliera. Doar imaginea svastcii este inlocuita cu un cerc rosu cu doua puncte negre, imitand gaurile din rat. Ciudat, dintre toate versurile melodiei in ruseste, caci este un clip care ruleaza pe MTV Rusia, inteleg doar refrenul, aproximativ in germana : «Einz, Zwei, Drei, Schiki- Schiki- Schweine ». «Un, doi, trei, porco-porco-porci», cam asa s-ar traduce. Am un sentiment de puternic disconfort sa constat ca rusii ar putea fi ramas cu asa o ura pe nazisti incat sa faca un clip atat de caustic, chiar plin venin. Nu ca ar fi fost nazistii niste draguti! Nici pomenela, stiu ca au comis lucruri inforatoare, iar cel mai rau este ca au declasant cel mai devastator razboi din toata istoria omenirii. Au trecut totusi 60 de ani de cand s-a terminat razboiul. Un purcel caraghios care este evident Hitler, dupa mustata, sta in bratele une scroafe imense in uniforma de femeie-gardian din lagarele de concentrare, si suge o suzeta care are o lumina rosie, intermitenta, ca cele care apar in filmele cu bomba ascunsa care sta sa explodeze si pe care eroul principal se chinuie s-o gaseasca si s-o dezamorseze inainte de sfasitul filmului. Schweine, schweine,schweine. Dintr-o data ma simt foarte stresat ca am, din intamplare, un nume tipic nemtesc. Daca din start numele meu ii indispune pe rusi? Nu m-ar mira deloc. Toate suspiciunile mele legate de Ivan si urmaritorii necunoscuti mi se invalmasesc in cap. Apas butoanele telecomenzii si reusesc in cele din urma sa schimb canalul. Suna si telefonul mobil. E Ivan, care isi cere scuze ca nu ne-a mai cautat ieri si intreaba daca mai vreau sa ne vedem. Ii spun ca il asteptam la hotel.
Stau ca pe ghimpi jumatatea de ora in care astept ca Ivan sa ajunga la hotel. Coboram si Traian ramane pe un fotoliu la receptie, in timp ce eu ies in strada si imi aprind o tigara. Am senzatia ca absolut toti cei care trec ma studiaza cu priviri neprietenoase. Fir-ar sa fie, neplacuta senzatie mai am de cand cu clipul cu porcii! Privesc pierdut masinile care trec rand pe rand spre bulevard. Un Jeep alb, nou, imi atrage atentia. La volan, un timp in jur de treizeci de ani, cu o privire vesela si un zambet tamp pe fata, parca lipit artificial, ma priveste insistent. E roscat, cu parul cret si tenul extrem de alb si imi dau seama ca SEMANA EXTREM DE BINE CU TATAL MEU CAND ERA TANAR. Atata de bine incat raman si eu cu gura cascata si aproape uit sa trag din tigara. Cand masina o coteste in cele din urma la stanga in intersectie, incep sa-mi revin. Este aproape ca si cum m-as fi intors in timp cu vreo 30 de ani in urma. Eram prea mic sa-mi aduc amintele chipul tatalui meu de atunci, mai ales ca-l vedeam de vreo 2-3 ori pe an, dar imi aduca minte foarte clar multe din fotografiile lui de pe vremea aia. Oare ce-ar putea sa insemne chestia asta?
Aparitia lui Ivan, si el cu acelasi zambet parca modelat cu mana, ma rupe din starea de prostratie. Imi strange mana fara sa-mi zica nimic si asteapta. Zambeste si asteapta. Ce asteapta?
-E in regula, Walter! imi spune in cele din urma si raman trasnit de cuvintele lui.
Ce e in regula? Stie ca tocmai am vazut un tip care semana izbitor cu tata in tinerete? Sau iar vorbeste aiurea? Oare ce zi este astazi? Ziua Vedeniilor din Trecut? Star Trek Siberian? Incepe Zona Crepusculara la Novosibirsk? Este Ivan un shaman contemporan? Calauza?
-Mergem? intreaba Ivan.
-Trebuie sa scot niste bani de la un bancomat, izbutesc sa spun in cele din urma. Stii unde este un bancomat?
-De ce nu incerci acolo, spune si-mi arata in spatele meu usa de sticla de la parterul cladirii vecine.
-Este un bancomat acolo?
-Nu stiu. De ce nu incerci?
Doamne, apara si pazeste! Ce-i dialogul asta de film fantastic? Ieri era treaba cu «le trebuie apa rece», azi s-ar putea sa fie acolo un bancomat, daca incerc! Deci daca incerc sa-l gasesc in cladirea aia atunci o sa-l gasesc nu pentru ca ar fi acolo, ci pentru ca incerc?
Pornesc inspre locul aratat si cand deschid usa vad un bancomat in peretele holului. Bag cardul si tastez codul. Functioneaza. Scot 3000 de ruble, ceva mai mult de o suta de dolari si astept chitanta, ca de obicei. Hartia apare, dar este goala. Imi vine s-o arunc, caci nu-mi foloseste la nimic, dar ma trezescca o pun in portmoneu, fara sa stiu exact de ce.
Ivan ma asteapta cu zambetul pe fata si servieta in mana. Nu m-ar surprinde prea mult sa-l vad cu servieta pe fata si zambetul in mana. Ceva straniu este in aer si daca ciudateniile se petrec la Novosibirsk inainte de ora pranzului, atunci asa sa fie!
-Ma duc sa platesc camera la hotel si sa coboram bagajele la masina. Poti sa mai astepti zece minute?
- Da, sigur, raspunde senin Ivan. Va astept.
Platesc camera si iau pasapoartele de la receptie. Coboram bagajele si le punem in masina, dupa care ne intorcem in fata hotelului, unde Ivan pare ca si-a petrecut vremea vorbind la mobil.
-Suntem gata, il anunt. Ai putea sa ne duci la un magazin de unde sa cumpar niste acumulatori? Si mai am nevoie si de un calculator pe care sa descarc fotografiile din aparatul digital si sa le copiez pe un CD. Putem face treba asta la tine la birou?
Ivan ezita, parand ca se gandeste la ceva.
-Bine, rezolvam, spune pana la urma. Mergem la magazin.
Ne face semn sa ne urcam in Lada lui mov. Pornim spre zona unde am fost ieri cu Traian pe jos si putin mai departe oprim in fata unor cladiri cu magazine.
Il urmez pe Ivan care ma insoteste pana in fata unui Internet-cafe si-mi spune ca as putea vorbi acolo pentru descarcarea fotografiilor.
Intru si ma indrept spre cel care pare administratorul retelei, un asiatic negricos, ras in cap, care poarta un pulover gri.
Il intreb daca vorbeste engleza si omul imi raspunde foarte taios.
- Poate ca da! Poate ca vorbesc mai bine decat tine!
Maica, maiculita, ce-i cu oamenii astia!? Nu comentez nimic si-l rog sa-mi descarce fotografiile. Cat timp dureaza operatiunea ma uit in gol spre un perete, numai sa nu-i mai vad expresia de pe chip, fara indoiala de ura. Ce-o fi avand cu mine? Are ceva cu vorbitorii de engleza? Cu albii? M-as fi asteptat la asa ceva undeva prin sudul Statelor Unite, sau in Asia, dar in Novosibirsk!? Sau poate stie si el ca am un nume nemtesc si nu ma inghite din pur reflex postbelic rusesc!? Cand o sa scap din Zona Crepusculara?
Imi iau CD-ul cu fotografiile si o uschesc cat pot de iute. Il urmez pe Ivan spre cladirea urmatoare si inainte sa intram pe usa firma luminoasa cu galben si albastru de deasupra ei ma anunta ca am am ajuns la El Dorado.
- Sa fii atent in jurul tau! imi spune Ivan peste umar, bineteles zambind.
Mecanismul de siguranta incerca sa-si lamureaca sensul acestui indemn si reasculta fraza formulata de Ivan in engleza, pentru a putea sa ma lamureasca daca e cazul sa ma panichez din nou. Micul Locotenent Data din capul meu isi afiseaza pe ecranul halotronic «Be careful around you !». Datele analizei se inscriu pe ecran cu litere fluorescente verzui.

Limba in care a fost formulat enuntul: Engleza (Probabilitate 92 %).
Accent strain: Puternic (68%)
Cuvinte necunoscute: 0.
Verbe: 1
Substantive verbale: 1
Adverbe: 1
Pronume: 1
Expresii verbale: 1 (be careful!)
Traducere in limba adresantului (Romana):
BE CAREFUL! FII ATENT! Coeficient de traducere: 100%
AROUND IN JURUL Coeficient de traducere: 100%.
YOU TU/TAU Coeficient de traducere: 100%
Traducere completa :
FII ATENT IN JURUL TAU! Coeficient de traducere 100 %.
AVERTISMENT: Gradul de stapanire a limbii engleze de catre enuntiator nu poate fi estimat cu acuratete. Formulari corecte sunt amestecate cu formulari incorecte aleatoriu, indiferent de gradul de dificultate si complexitatea enuntului. Posibilitate de eroare in formularea enuntiatorului (Probabilitate 46 %).

Locotenentul Data ma priveste cu o grimasa care ar parea sa-mi spuna « Nu stiu ce sa zic, capitane, ori flacaul nu vorbeste bine engleza, ori o face intentionat, ori e pur si simplu tacnit! Fii atent si cu siguranta te vei descurca! Ai fost si in situatii mai dificile.».

K 28 - Cireşe contra telefon

2010-08-01T11:07:00.000+03:00

Ne trezim cam in acelasi timp si ceasul de pe mana arata ora cinci dupa amiaza. Ivan n-a mai sunat, probabil nu ne mai intalnim azi cu el. Mai bine.
Iesim din camera in holul la fel de pustiu. Intram in lift si cand sa se inchida usa apare o femeie carunta cu o galeata rosie de plastic si un mop in mana. Probabil femeia de serviciu. Ne saluta, ii raspund si apoi se intoarce cu spatele la noi, asteptand sa coboare liftul. La un momentdat un ghiortait neasteptat se face auzit din burta mea si femeia isi intoarce capul peste umar si-mi face strengareste din ochi, cu o grimasa exagerata de film mut. Raman nedumerit si cand iesim din lift constat ca receptia este la fel de pustie ca al sosire.
Receptionera ne vede si ne face semn. Ma apropii de tejgheua ei si imi spune ca daca suntem cu masina s-o parcam in parcarea din curtea interioara. Ii multumesc si ies afara, unde soarele straluceste orbitor. Dupa racoarea din hotel, afara pare tot foarte cald. Parchez masina in spate si pornim pe jos fara o tinta precisa, spre stanga strazii care da in bulevard. Pe tablitele indicatoare citesc numele bulevardului: Krasniy Prospekt.
Orasul se arata foarte linistit. Parcurgem o zona fara cladiri prea multe si dam de o o intersectie langa care este o piateta inconjurata de doua terase. Peste drum sunt cladiri cu magazine la parter iar intersectia are un pasaj subteran pentru pietoni.
De langa piateta, pare sa inceapa un parculet cu alei acoperite cu pietris. Un fel de poarta de lemn are pe barna transversala un ren stilizat, cioplit in lemn. Traian isi scoate camera si incepe sa filmeze.
La una dintre terase cativa tineri pregatesc ceva ce aduce a scena. In scurta vreme incepe sa se adune lume, majoritatea tineri. Pe jos este un covor de cauciuc albastru de vreo 5 metri patrati, pe care incep sa faca figuri de dans, rand pe rind, niste adolescenti cu pantaloni largi si sepci ca ale rapper-ilor americani. Inca o data ba bucur ca putem sa filmam ceva mai animat decat simpli trecatori. Se pare ca avem un pic de noroc. Cat timp Traian filmeaza, ma asez la terasa si cer doua beri. Cand face o pauza, Traian vine sa se aseze si el si isi ia sticla de bere inca aburita.
-Nu-i rea, imi spune dupa ce soarbe prelung. Merge pe caldura asta. Bine ca i-am filmat pe pustanii astia, la tanc am ajuns! constata cu satisfactie.
Il aprob la fel de multumit. Am facut cateva fotografii si ne studiem reciproc «marfa».
Traian se intrerupe si se grabeste sa filmeze o trasura cu cai impodobiti cu panas, condusa de o femeie zambitoare, care poarta o palarie neagra cu boruri rosii. Un fel de replica modesta a birjelor de prin Central Park. Cativa copii chiraie fericiti din birja trasa agale de un cal alb, de pe hamurile caruia clincaie clopotei rotunzi de arama.
Timpul trece parca mai repede decat ne asteptam. Ne hotaram sa ne mai miscam un pic si sa cautam un loc unde sa mancam ceva.
-Parca era o terasa cu mancare pe dreapta, cum veneam incoace, isi aminteste Traian.
-Da, am vazut-o si eu, dar nu stiu daca se manca.Hai sa vedem, oricum avem timp. Am filmat ceva pe ziua de azi si maine daca mai filmam si cu Ivan, ne ajunge materialul cu Novosibirsk-ul.
Pornim agale napoi, in directia pe care am venit. Gasim terasa si ne asezam la o masa mai retrasa. Cativa clienti ocupa cam jumatate din mesele cu banci de lemn lacuit. Coamnadam cate o ciorba. Din difuzoare se aude o melodie vesela din care inteleg cateva cuvinte, ceva despre o studenta care nu se hotaraste ce prieten sa-si aleaga.
Pe cand terminam de mancat incepe sa se insereze si se aprin luminile de pe bulevard. Amurgul este usor inrosit, batand in departare spre violet. Totul pare foarte calm si vantul care a inceput sa adie usor creaza o atmosfera placut. In sfarsit, ne simtim relaxati.
-Hai sa ne intoarcem putin spre intersectie, sa iau cateva cadres si cu atmosfera de seara. Traversez si ma uit prin vitrine, cata vreme Traian filmeaza. De undeva a aparut un muzicat ambulat, cu o chitara electrica. Traian, care s-a apropiat, il filmeaza si omul nu pare sa ne bage in seama. Ma duc si-i pun o hartie de 10 ruble in cutia din fata lui. Omul imi multumeste pritr-un semn din cap si continua sa zdranagne, in timp ce melodia rasuna cu un ecou metalic intr-un difuzor legat de o mica statie de amplificare.
-Canta total aiurea, spune Traian, care se ocupa cu muzica si canta la clape intr-un trio. Habar n-are de acorduri!
Dau din umeri. Pentru mine da bine la filmare, o mai anima un pic, muzica ma intereseaza mai putin.
-Filmeaza-mi te rog vreo doua cadre cu panoul ala cu cirese, ii spun eu aratand spre o reclama de pe peretele cladirii de pe celalata parte a strazii. Vreau sa-l leg de o poezie pe care mi-a trimis-o Neil, tipul ala cu care trebuie sa ne vedem la Krasnoyarsk.
-Ti-a trimis o poezie? intreaba nedumerit Traian
-De fapt era o poezie de pe site-ul lui. O poezie de Keats, despre un copil care fuge din Anglia sa vada lumea si descopera ca lucrurile sunt la fel ca acasa, inclusiv ciresele sunt la fel de rosii. Se potriveste si cu filmul nostru, cand vorbim despre ceea ce seamana cu viata de pe la noi.
Dupa vreo cateva minute, Traian imi zice ca putem pleca.
-Nu mai e lumina pentru filmari. Vrei sa mai stam in oras ?
-Eu unul, nu. Tu mai ai chef?
-Putem foarte bine si sa mergem la hotel. Mai stam in pat, ne mai odihnim oasele.
Pornim catre hotel si dupa ce trecem de terasa unde am mancat, vad ca Traian incepe sa-si pipaie agitat buzunarele.
-Ce-i? Ce s-a-ntamplat? il intreb nelistit de privirea lui.
-Telefonul. Cred ca mi-am pierdut telefonul mobil.
-Ti-a cazut din buzunar?
Traian si-a rascolit deja toate buzunarele, borseta si walk-pack-ul in care cara camera video.
-L-am uitat cand ti-am filmat tie ciresele alea nenorocite! imi spune cu naduf in cele din urma. Acolo unde canta ala din chitara, mi-am pus camera pe trotuar si ca sa am unghi bun si am sprijinit camera pe telefon ca sa pot sa fac un zoom-in. Baga-mi-as picioarele in ele de cirese! Ti-au trebuit tie cirese!
Ma cam nedumereste vehementa lui, dar raman calm. Imi pare rau ca si-a pierdut telefonul, dar nu e vina mea. In plus, Traian se lauda ca nu pierde niciodata lucruri, de aia l-am si rugat sa tina la el pasapoartele si talonul masinii.
-Hai sa ne intoarcem. Poate nu l-a vazut inca nimeni, sau poate l-a vazut tipul ala care canta si l-o fi luat. Poate ti-l da inapoi. Ai vazut ca oamenii sunt destul de de treaba, incerc eu sa-l calmez un pic.
-Ce sa-ti dea, ma, cine sa-ti dea mobilul inapoi? Daca l-au gasit niste pustani, crezi ca nu l-au luat?
-Hai totusi sa mergem, ajungem in cinci minute!
Pornim cat putem de repede inapoi. Obosela isi spune cuvantul din ce in ce mai apasat. Eu am sters din greseal la Ekaterinburg cea mai buna fotografie cu copii din Harkov, Traian si-a pierdut telefonul, sper sa nu urmeze ceva mai grav.
Strada este aprope pustie. Tipul cu chitara tocmai si-a strans catrafusele si da sa intre in pasajul subteran. Ma grabesc spre el si-l intreb gafaind daca n-a gasit un telefon mobil in fata luipe trotuar. Mormaie ceva din care inteleg ca nu. Nu sunt foarte convins, dar nici nu-l pot cauta in buzunare. Si sansele sunt de cincizeci la suta sa-l fi luat altcineva. Trebuie sa ma dau batut.
-Nu-i, asa-i ? intreaba Traian incruntat.
-Nu-i. Lasa ca iti dau telefonul meu cand ajungem in Romania, asta in care tin cartela de Rusia. Eu il am oricum pe celalalt si telefonul tau era si cam uzat.
-Da, ma, era vechi dar aveam in el o gramada de numere pe care nu stiu de unde le mai iau. De unde sa le iau? continua el acru.
-Pai din aproape in aproape, sunt cativa cu care te intalnesti si le iei numerele si poate ei stiu o parte din numerele care iti trebuie si asa iti completezi agenda, incerc eu sa aplanez starea de tensiune. Asa am patit si eu si n-a fost asa de greu cum credeam. In trei zile aveam cam toate numerele vechi.
-Crezi? face el pe jumatate convins.
-Da, ma, lasa ca se rezolva, spun eu cat mai incurajator posibil. Acuma trebuie numai sa gasim pe cineva din Romania sa anuleze de urgenta abonamentul, ca se apuca astia si vorbesc si te costa o groaza de bani daca se joaca o ora-doua cu el, ca iti intra roaming-ul. Pe cine vrei sa sunam ? Stii vreun numar pe de rost ?
-Pai il sunam pe Cristi, ca abonamentul e pe numele lui. Se refera la prietenul nostru comun din Bucuresti.
-Aaa, fac eu, pai stai ca-l sun, am numarul lui in telefonul meu.
Formez si-i dau telefonul. In scurta vreme are legatura si ii explica pe scurt lui Cristi care este situatia. Il vad ca se calmeaza vizibil. Imi aprind o tigara si ascult cum ii da pe scurt detalii despre calatorie.
-Ne transmite felicitari, imi spune el intinzandu-mi telefonul dupa ce termina conversatia. Zice ca s-a uita pe harta si ne-am miscat super-bine. Nu se astepta sa ajungem asa departe.
-Pai am avut noroc ca am reusit sa ne potrivim si sa conducem cu randul cat am putut. Ti-am zis ca ma bucur ca esti asa rezistent la drum lung si ca poti dormi in masina. Eu ma cam resimt.
-Ei, sunt obisnuit, ti-am zis ca am mers asa o groaza, face Traian si simt mandria din vocea lui.
Intr-adevar, nu-i usor de loc sa conduci o rabla ca a noastra si sa dormi in scaun, aproape sezand, nopti in sir. Si sa fii stresat de drum si de problemele mecanice. La mama zborii, stiind ca te mai asteapta inca niste mii de kilometri si bucata de drum in constructie de dupa Baikal.
-Vrei sa mai stam la o bere, sau mergem la hotel pna la urma? il intreb dupa ce trecem strada inapoi.
-Nu stiu. Hai la hotel, ne intindem si noi, ne mai odihnim. Poate luam o bere in camera.
Ne continuam drumul in pas rapid spre hotel. Vad un chiosc de unde as putea lua bere la cutie, dar e inchis.
Ajungem si la hotel si constat ca masina noastra este singura din parcare. Chiar sa nu fie clienti la hotel? Si la receptie este la fel de pustiu ca peste zi. De data asta este o alta receptionera, care citeste ceva la lumina unei lampi de birou. Salutam si urcam in camera.
Sunt foarte obosit totusi, desi am dormit la amiaza. Ma gandesc sa-mi notez rezumatul zilei pe caietul bej. Imi caut in rucsac si nu-l gasesc. Sigur nu l-am lasat in masina, l-am luat cu mine cand am fost acasa la Ivan. Eram convins ca l-am luat cu mine la plecare. Probabil l-am uitat acolo.
N-am parca chef de dus, dar imi spal picioarele cu apa rece. E o smecherie care functioneaza, de obicei ma ajuta sa adorm mai usor. Dupa ce ma spal si pe dinti, operatiune peste care am tot sarit serile, cand adormeam in masina, ma dezbrac si ma intind in pat. E foarte placut sa ai un pat sub tine si asternuturi curate, dupa atata incordare, caldura, transpiratie si praf. Buna treaba si somnul asta, apuc sa ma mai gandesc in timp ce in fata ochilor incep sa se intinda paduri si crampeie de drum. In curand, padurile incep sa se intunece si apuc sa ma aud sforaind usurel, dupa care se face liniste.

K 27 - Ivan cel misterios şi apa rece

2010-08-01T11:06:00.000+03:00

Noaptea a trecut ca de obicei, Traian a condus pana cand l-a luat si pe el somnul, in timp ce eu am adormit mai devreme. Suntem aprope de Novosbirsk, dupa cum arata indicatorul, si il sun pe Ivan. Confirm intalnirea de la Hotel Sibir pentru ora 11, adica peste ora jumatate de acum incolo.
Intram in oras, care pare cumva mai stres decat ma steptam. Cladiri nu foarte inalte, blocuri gri sau maronii amestecate cu contructii mai vechi. Aflam in cele din urma directia catre hotel si ajungem putin inainte de ora stabilita cu Ivan.
Hotel Sibir este o constructie greoaie, cu o fatada care probabil ar fi fost moderna prin anii ’70. O tencuiala zgrunturoasa, gri-inchis, acopera fatata rectangulara, pe care ferestrele pataratoase creeaza o vaga asemanare cu un fagure. Asteptam in parcarea plina de masini sa apara Ivan. Dupa ce fumez o tigara, intru la receptie si mi se spune ca nu au locuri. Cand ies, imi suna telefonul. Este Ivan, care ma intreba unde suntem. Is spun ca in paracrea din fata, sa se uite dupa o masina gri-albastrui sau dupa mine, care port hanoracul rosu, cel usor de vazut si chiar in acel moment imi spune ca ma vede. Il zaresc si eu, cum imi face semn din mana.
Ma apropii si ne strangem mainile. Imi ureaza bun venit in timp ce eu sunt extrem de surpins de asemanarea dintre Ivan si un fost coleg de banca din liceu. Ii si spun chestia asta, ca seamana foarte bine cu fostul meu coleg si Ivan zambeste amabil, dupa care ne intreaba daca ramanem la hotel. Ii raspund ca nu pentru ca nu mai sunt locuri si-l intreb daca nu ne poate indruma el spre al hotel, in timp ce simt cum ma cumprinde o nelisniste incontrolabila, din cauza asemanarii stupefiante cu fostul meu coleg de banca. Acelasi chip, aceeasi ochi, aceeasi statura si acelasi fel de a zamabi constant. Numai ca zambetul lui Ivan, care poarta pantaloni de stofa, o camasa alba si tine in mana o servieta, are un ceva nedefinit, ca si cum ar fi gol de sens. Ca si cum ar fi lipit pe fata lui – gura zambeste in timp ce ochii observa rece si calculat.
- Sa stii ca semeni foarte bine cu fostul meu coleg de banca din liceu. Catalin in chema, ii repet neputandu-mi stapani stupefactia.
- Poftim? ma intreaba Ivan in engleza lui greoaie, cu celasi zambet sec si larg.
- Semeni foarte bine cu un fost coleg de liceu, repet eu mai rar.
Ivan nu raspunde, ca si cum ar fi foarte normal. Sau ca si cum ar sti deja lucrul asta. Pentru ca de ce ma uit mai atent la chipul lui, cu atat mai mult vad asemanarea cu cu fostul meu coleg de banca. Nu numai forma fetei, culoarea ochilor, inaltimea, dar si trupul mai mic, cu umerii care coboara usor in jos, felul cum tine mainile, toate seamana izbitor cu cele ale lui Catalin, cu care am fost coleg doi ani. In schimb, as zice ca nu seamana deloc cu fotografia pe care mi-a trimis-o in momentul in care am luat legatura cu el, acum o luna.
- Sa mergem atunci. Mergem la mine si apoi caut eu hotel.
Poate am ajuns deja la un nivel de stres in care percep realitatea deformat. Poate lipsa de somn, sau somnul foarte chinuit si stresul permanent din ultima vreme ma fac s-o iau razna. Cert este ca din cauza diferentei dintre chipul din fotografie mintea mea il asociaza pe Ivan cu urmaritorii misteriosi. Ca si cum cineva ar fi schimbat personajele si mai mult, ca sa-mi creze o stare psihica confuza, a ales ce noul personaj sa semene socant cu cineva din trecutul meu, pe care l-am cunoscut cu multi ani in urma si care locuieste la cateva mii de kilometri distanta. Si a ales pe cineva de care la vremea aceea ma lega o prietenie foarte stransa, ca sa creeze artificial o senzatie de prietenie cu noul personaj. Toate aceste ganduri mi se inlantuie in rationamentul care se dezvolta instantaneu si care ma face sa ma crispez, cuprins de panica. Cum trebuie sa procedez? Din ce gasca face parte Ivan? Care este planul lor?
- Masina mea, imi arat Ivan cu mana intinsa o Lada mov. Vii dupa mine, OK ?
N-am mai vazut culoarea asta la o masina. Mov, purpuriu, o culoare extrem de rara la masini. Mai ales pentru o Lada, mi se pare neobisnuit. Cam totul incepe sa para neobisnuit, de fapt in ultimele douazeci de minute. Trebuie sa fiu calm, imi spun, plecand din parcare dupa Lada mov a lui Ivan care pare sa nu fie Ivan.
Dupa mai putin de zece minute intru pe niste stradute intre blocuri vechi, printre care creste multa vegetatie, copaci si boscheti. Parchez si cobor lanaga un bloc de trei etaje, vopsit in ocru, cu tencuiala imbatranita. Trei trepte de ciment cu o balustrada de fier cu vopseua scorojita duc la o usa de tabla, care trebuie sa fie o intrare din spate.
Ivan vine catre noi cu servieta intr-o mana si telefonul mobil in celalata.
- Am vorbit la un hotel, imi spune. Ma suna acum.
Il ascult cu incordare pentru ca felul in care vrobeste engleza ma deruteaza complet.
- Ceva nu e in regula, continua Ivan in engleza de robot.
Da, Ivane, si eu am fix aceeasi senzatie. Ceva nu e in regula. Oare ce? Ivan zambeste ca si cum mi-ar auzi gandurile.
- Ei spun ca le trebuie apa. Apa rece. Cauta apa rece. Voua va trebuie apa. Apa rece, poate?
Apa rece, ne trebuie apa rece. Apa rece ne trebuia pe drum, acolo tot ziceam sa cautam apa rece, sa ne racorim! Ceea ce spune Ivan n-are sens. Sau cumva se refera fix la conversatia noastra, la tot ce repetam noi de vreo doua zile, ca ne-ar prinde bine apa rece sa ne spalam? Sa fie oare posbil asa ceva? Mai am un pic si-mi pocneste capul.
- Scuze, adauga Ivan uitandu-se senin la privirea mea tampa. Hotelul n-are apa rece. Puteti sta fara apa rece?
Cred ca am nevoie de o pauza oricum ar fi ea, am urgent nevoie de o pauza, cu sau fara apa rece!
- Da, spun sfarsit. Putem sta fara apa rece.
- Putem? ma intreaba Ivan. Ei pot.
Doamne, ce zice baiatul asta? La ce se refera? Cine sa stam fara apa rece? Noi cu el ? Ei, adica oamenii de la hotel?
Traian pare la fel de bulversat si ma intreaba si el :
- Ce zice asta? Ce-i cu apa rece?
- Cred ca la hotel nu este apa rece si ma intreaba daca ne convine asa, ii spun eu fara convingere.
- Pai sa stam oricum, numai sa sta, ca suntem rupti.
- E scump hotelul? il intreb eu pe Ivan.
- Nu, adica nu stiu. Nu cred ca e scump.
- Daca nu e scump, stam oricum. Ne trebuie un loc unde sa dormim si sa ne punem bagajele. Am tot dormit in masina si suntem foarte obositi. Numai ca daca nu ne putem spala acolo, ne putem spala la tine? Te deranjeaza?
- Nu, nici o problema. Scrie-mi te rog pe hartia asta numele complet si anul nasterii, imi spune intinzandu-mi o hartie si un pix. Scuze, mai adauga si raspunde la telefonul mobil.
Dupa o scurta conversatie in rusa, Ivan mi se adreseaza din nou :
- O camera dubla sau una simpla?
- Cu doua paturi, ii spun. Altceva nu conteaza.
Ivan reia dialogul in rusa si dupa cateva fraze incheie convorbirea, intimp ce Traian isi trece si el datele pe hartie. Cand termina i-o intinde lui Ivan, care o cerceteaza satisfacut, dupa care o baga in buzunarul camasii.
- Putem merge la hotel peste o ora. Intram? face el aratand spre usa metalica.
- Aici stai? intreb eu.
- Da. Adica nu. E apartamentul parintilor mei. Nu sunt acasa. Sunt plecati din oras.
- Bine, imi iau lucrurile din masina si vin.
Ma intorc cu rucsacul si intram in scara intunecoasa si racoroasa, cu mirosuri familiare de mancare impregnate in pereti. Intram intr-un aparatemnt modest si Ivan se duce sa inchida ferestra pe care curentul de aer o umfla pana spre mijlocul camerei.
-Luati loc, zice Ivan aratand spre scaunele din camera.
Imi sprijin rucsascul de perete si imi scot hanoracul rosu. Incep sa simt din nou cum transpiratia imi lipeste hainele de piele.
- Pot sa ma spal? intreb.
- Desigur, imi raspunde Ivan si-mi arata incotro e baia. Ai nevoie de ceva?
- Nu, multumesc, am de toate. Imi trebuie doar apa, adaug amintindu-mi dialogul absurd de acum zece minute.
Intru in camera de baie si dau drumul la apa calda. In gesturile marunte ale pregatitului pentru spalat regasesc putina intimitate, lucru de care n-am mai avut parte de la plecare si care incepe sa-mi lipseasca. Atmosfera de vechi, ca a unei locuinte obisnuite ce apartine unor oameni modesti se vede in detalii ca robinetele uzate sau cada de baie, curata dar cu o usoara urma de rugina pe emailul ingalbenit de apa scursa de-al lungul anilor in acelasi loc. Ma spal in viteza, sapuninidu-ma energic si ma simt stingher sa ma vad gol in oglinda fixata pe peretele din fata. In timp ce ma barbieresc prin comparatie imi dau sema ca de cand am plecat de casa ma vad foarte rar intr-o oglinda, caci suntem pe drum sau in masina tot timpul.
Ma schimb la repezeala cu haine curate si ma grabesc sa eliberez baia pentru Traian. Intru in camera unde Traian studiaza impreuna cu ivan ceva pe Internet. Ma sez pe un scaun si-l studiez discret pe Ivan, care ma surprinde cu doua lucruri: asemanarea cu fostul meu coleg si felul ciudat in care vorbeste engleza. Uneori spune propozitii foarte corecte, iar altele, deloc mai dificile din punct de vedere gramatical sunt total anapoda. Nu pot sa-mi explic fenomenul si continui sa ma gandesc ca poate o face intentionat, ca si cum prin ceea ce spune stalcit ar face aluzii la cu totul alte lucruri decat cele despre care este vorba in aparenta.
Cand Traian intra in baie varnd-nevrand trebuie sa reiau conversatia cu Ivan. Il intreb despre firma lui, pentru ca stiu din mesajele lui de pe Internet ca are o firma de automatizari. Imi raspunde extrem de vag, cum ca este o firma mica.
- Am putea sa filmam la tine la birou? Adica sa ne dai un scurt intreviu si sa-ti prezinti firma acolo? il intreb. Ar fi intresanta prezentarea unui tanar om de faceri siberian, care se ocupa de roboti. Lumea se gandeste la cu torul altceva cand aude de Siberia.
- Nu e nimic de vazut acolo. Biroul inca nu e gata. Abia ne-am mutat.
Nu mai insist. Ca sa scap de stanjenela unei conversatii stranii, sau pur si simplu greoaie, intreb daca pot sa fumez. Inteleg din tacerea cu care Ivan imi intinde o scrumiera ca nu prea este de acord, dar nu ma formalizez si imi aprind o tigara.
- Tu nu fumezi?
- Nu. Fumatul e un lucru rau. Noi nu fumam, imi raspunde Ivan. Suntem crestini pravoslavnici, pentru noi fumatul este un pacat, imi explica vazand nedumerirea de fata mea la auzul felului raspicat in care condamana fumatul.
Deci daca ma framata intrebarea in ce echipa evolueaza Ivan, acum am un raspuns oficial: Ivan Panov joaca la Pravoslavnici. Asta nu exclude posbilitatea ca Ivan Bondov sa joace la Spartak KGB. Cel putin asa ii place paranoiei din mine sa creada, daca senzatiile de maxima suspiciune care imi fac creierul sa zbarnaie si ma tin intr-o tensiune continua se datoreaza doar imaginatiei mele. Desi continui sa cred ca ceva ciudat tot se petrece. Dau un raspuns de bun simt remarcii lui Ivan :
- Da, aprob eu, fumatul nu este un lucru bun. Sper sa ma las si eu.
Ca sa schim subiectul il intreb arantand verigheta de pe mana stanga:
- Esti casatorit ?
- Da.
- Dar cati ani ai?
- 24. Sunt casatorit de patru ani.
Sunt foarte uimit.
- Te-ai casatorit foarte devreme, observ eu. Si sotia ta ce face? Unde este?
- Aaaa, nu este aici, raspunde Ivan ezitant.
Asta observ si eu, Ivane draga: nu-i aici. O tacere stanjenitoare se lasa pentru moment. Ivan imi face semn sa astept si revine cu un borcanel de dulceata.
- Dulceata de capsuni? Capsuni, asa se zice? mai intreaba nesigur pe cuvantul din limba engleza.
- Da, capsuni.
Nu stiu daca am chef de dulceata, cred ca sunt pe de o parte cu nervii prea intinsi si pe de alta parte lesinat de foame si nu am chef de nimic dulce. Dar ca sa nu fiu nepolitcos, accept si-mi pun putina dulceata pe o farfurioara de sticla. Este chiar foarte buna, se vede ca este de casa, e altfel decat cale din comert, mai legata si mai parfumata. E buna, dar cred ca mai bine mi-ar prinde o bere si niste somn. Sau cel putin somnul.
- Si voi cum ati calatorit? Probleme?
Ezit daca sa-i povestesc necazurile de pe drum. Daca joaca la Spartak KGB, deja le stie. Simt o sfarseala lenta si patrunzatoare care imi inmoaie muschii, in timp ce incep sa transpir din nou. Oboseala extrema isi spune cuvantul. Dar daca n-ar fi senzatia asta ca Ivan nu este ceea ce pare a fi totul ar fi in regula.
- Nimic deosebit, spun eu fara sa-mi dau seama de ce evit episodul cu politistii din Voronej.
- Si pana la urma ce vreti sa faceti? ma intreaba cu o privire de om care se pregateste sa descopere ceva dincolo de spusele interlocutorului. Da, o privire de politist care interogheaza un suspect si vrea sa-i decopere punctele slabe ale povestii de acoperire. Pur si simplu nu pot scapa de senzatia asta ca sunt verificat, ca si cum as avea ceva de ascuns.
- Pai vrem sa facem un film documentar independent despre o calatorie neobisnuita prin locuri putin cunoscute. Adica daca poti ajunge in 30 de zile din Romania la Vladivostok, traversand Siberia cu o rabla care ar putea sa crape in orice moment si sa filmezi toata povestea asta. In plus, toata lumea cand aude de Siberia se gandeste numai la frig si la deportari. Vreau sa fimez cum arata pur si simplu orasele siberiene si cum traiesc oamenii de pe aici.
- Si cu cine lucrati? Aveti un contract?
- Am un contract de colaborare cu Televiziunea Romana. Initial trebuia sa plecam impreun cu o echipa de la Televiziunea Romana, dar lucrurile s-au taraganat atata de mult incat am ratat toate sponsorizarile si am ramas singur. Dar am zis ca fac proiectul asta asa ca am plecat pe banii mei. Masina cu care am venit este prima masina a tatalui meu, care a murit acum un an si jumatate si intr-un fel calatoria asta este dedicata lui. De la el mi-au ramas niste bani si masina, care altfel nu mai e buna de nimic, adica e prea veche ca s-o folosesc, mai ales ca eu am alta masina, mai noua... Dar face calatoria mai interesanta. Practic suntem trei: eu, Traian si masina.
Ivan da din cap cu intelegere.
-Mai vrei dulceata? isi reia el indatorriile de gazda.
-Nu, multumesc. E foarte buna, dar nu mai vreau. As vrea sa dorm. Am dormit numai in masina de la Ekaterinburg incoace si suntem rupti de obosela. Ai rezolvat ceva cu hotelul?
-Trebuie sa ma sune. Deci stati numai o noapte?
-Da, as vrea sa ajungem la Krasnoyarsk pe 21 iulie, trebuie sa ma intalnesc cu cineva acolo care merge la o nunta si as vrea sa filmez nunta. Ar fi bine sa avem in film o nunta ruseasca.
-Nunta ruseasca? face Ivan. Am eu o filmare cu nunta mea. Am facut o nunta traditionala. Nu vrei s-o vezi?
-Ba da, dar conteaza foarte mult cum a fost filmata. Adica ce fel de camera s-a folosit. Stii, pentru un documentar de televiziune e nevoie de un anumit standarad. Standard tehnic vreau sa zic.
-E o filmare buna, ai sa vezi, face Ivan cu foarte multa convingere.
Reflexele de producator de film ies la iveala si aproape ca era sa uit politetea si sa-i spun din start ca sunt convins ca filmarea este slaba. Dar ma abtin si astept in timp ce Ivan cauta prin dulap si imi arata o caseta VHS. Si daca ar fi filmata corect, calitatea imaginii e prea slaba pentru ce-mi trebuie mie. Astept totusi sa vad ce-mi arata.
Imaginea este purecoasa, tremurata, cu miscari bruste de pe un personaj pe altul si cadrele care ar trebui sa fie statice sunt miscate. Alaiul de nuntasi e plin de seriozitate. Mai degraba o atmosfera de solemnitate mortuara, as zice eu. In schimb Ivan si mireasa sunt foarte interesanti in costumele traditionale rusesti, el cu rubasca si brau rosu si ea cu coronita cu panglici colorate si rochie cu poale largi. Ma uit vreo 10 minute in care actiunea se concentreaza in jurul mirilor si a preotului cu odajdii sclipitoare, bogat ornamentate, tipice ortdoxiei pravoslavnice, cum imi atrage si Ivan atentia. Imi stapanesc cu greu plictiseala si incerc sa gasesc cateva cuvinte de complezenta, in timp ce imi aduc aminte ca tata, dupa ce intrase de cativa ani intr-o faza religioasa extrem de puternica, chiar habotnica as zice, tot pomenea de ortodocsii pravoslavnci si cum ca ar fi mai religiosi decat ceilati. Pe langa Galati, unde locuia el, mai sunt lipoveni, care se trag dinspre Rusia sau Ukraina si care tin de ritul pravoslavnic. Ce stiu eu despre pravoslavnci este doar ca tin de vechiul calendar iulian si sarbatoresc Craciunul si Anul nou la aproape o luna diferenta de ortodcsii «obisnuiti».
- Este interesanta filmarea, zic eu in cele din urma. Costumele sunt foarte interesanta. Dar nu e filmat prea corect si nu se accepta standard VHS pentru televiziune.
- Vrei sa-ti fac o copie? ma intreaba Ivan ca si cum n-ar fi priceput ce i-am zis.
Sunt destul de incurcat.
- Nu, spun in cele din urma. Nu e buna filmarea, ma hotarasc sa sa-i spun pe sleau. Nu ma ajuta. Oricum, iti multumesc. Poti sa vezi de camera la hotel? Il intreb ca sa schimb subiectul.
Ivan ia telefonul si vorbeste vreme de vreo doua minute.
- E in regula, putem merge. Va fac si reghistratia.
Ah, da, reghistratia! Asta este o veste buna, cel putin o problema rezolvata. Traian iese si el din baie si ii spun ca putem pleca.
Ne strangem la repezeala bagajele si iesim din casa. Caldura se simte chiar si in zonele umbrite. Trebuie sa fie aproape 30 de grade. Nu ma steptam sa fie tat de cald la Novosibirsk.
-Cam cat de frig este iarna pe aici, il intreb pe Ivan.
-Iarna ? Minus 20. Dar vara poate sa fie foarte cald, adauga zambind. Anula asta este foarte cald. Veniti dupa mine, mai spune.
Ma sui in masina si astept ca Traian sa decupleze borna de la baterie, dupa care ii fac semn lui Ivan ca suntem gata. Ma tin dupa Lada lui purpurie pe starzile largi si cu destul de putin trafic.
Ajungem la hotel in vreo 10 minute. Este o cladire din caramida rosie, de pe coltul unei strazi cu doua sensuri care da intr-un bulevard larg. Cobor din masina si-l urmez pe Ivan, care intra in receptia pustie. E racoare. O femeie intre doua varste ne ia pasapoartele si ne da cheia, dupa ce Ivan ne ajuta completandu-ne el fisel de inregistrare in ruseste. Camera 402, deci etajul patru. Ivan ne astepta cu servieta in mana si zambetul de pe chip la jumatate. Pare preocupat de ceva.
-Pai daca vrei ne vedem mai tarziu, ii spun. Sau maine. Acum trebuie sa ne odihnim, oricum.
-Va descurcati singuri ? intreaba el.
-Sigur, nici o problema, ii raspund gandind-ma in sinea mea ca as vrea chiar sa scap o vreme de zambetul lui straniu. Te sun sau ma suni tu cand vrei sa ne intalnim.
-Poate pe la cinci dupa-amiaza ne vedem, daca termin treaba. O sa-ti dau telefon.
-Bine, bine, ne auzim la telefon. Iti multumim.
Ne despartim cu o strangere de mana. Sunt atat de obosit incat ma uit cu o privire sfarsita in jur, asa ca receptionista imi arata incotro este liftul si repeta ca avem camera la etajul patru. Ii multumesc si intram in lift. Ciudata lipsa de clienti. Celalat hotel era plin. O fi din cauza lipsei de apa calda? Liftul urca cu un huruit usor si la un moment dat am senzatia ca lumina care intra prin fanta usii se opreste pentru o clipa din miscarea verticala si apoi incepe sa se miste orizontal. Cred ca am halucinatii, sau e ceva cu liftul asta! Nu cred ca ne miscam pe verticala, este o constructie mult prea mica pentru asa ceva. De fapt nici nu sunt sigur daca exista lifturi care se misca si pe orizontala. Dar lumina s-a miscat orizontal si simt cum ma cuprinde nelinistea. Imi vine sa-l intreb pe Traian daca n-a avut aceeasi senzatie, dar tocmai am ajuns si usile se deschid, dar in spatele nostru. Aha, deci lumina s-a miscat ciudat din alte motive. N-am halucinatiii, dar sunt epuizat si asta imi creeaza o stare de tensiune nervoasa, ceva intre frica si iritare.
Coridorul este pustiu si nu se aude nici un sunet, ca si cum hotelul sau cel putin palierul nostru n-ar avea clienti. Descui usa camerei si ma bucur ca este umbroasa iar ferestrele dau spre o curte interioara, asa ca lumina soarelui nu bate direct in fereastra. Sigur n-as putea adormi daca lumina ar fi prea puternica. Camera este modesta, dar curata si parca mai ingrijita decat cea de la Ekaterinburg.
-Hai sa mancam ceva, ii spun lui Traian, care a intrat la baie.
-Dar este apa calda, chiar fierbinte! imi spune el prin usa deschisa. Si apa rece! Ce zicea Ivan ca nu e in regula cu apa?
-Nu stiu, habar n-am, raspund eu.
N-am chef sa ma mai gandesc la discutia anapoda pe tema apei calde sau reci si cine are nevoie pana la urma de apa rece, cum zicea Ivan. Scot din cutia galbena mancarea si ma duc la baie sa ma spal pe maini. Am niste cearcane pronuntate si obrajii cazuti de oboseala.
Mancam in tacere si dupa ce inghesui la repezeala ce ne ramane prin frigider, ma trantesc pe pat.
-Somn usor, mormaie Traian.
-Somn usor, ii raspund si ma intorc cu fata spre perete.
Somn, am nevoie de somn si ma gandesc iar creierul meu preia ascultator comanda si din nou adorm aprope instantaneu.

K 25 - Cine ne urmăreşte?

2010-08-01T11:04:00.000+03:00

Este trei dupa-amiaza si abia am iesit din Omsk. De fapt n-am intrat in oras, am venit pe drumul de centura si am oprit la un centru comercial de la perifierie, de unde am cumparat un pipetene si un ceas. Ceasul i l-am luat lui Traian, care nu are, ca sa stie si el ce ora este, caci de obicei nu poarta ceas. M-am gandit ca ar fi un fel de cadou, amintire din excursia asta ciudata in care ne-am pornit amandoi fara sa ne fie foarte clar cum va decurge si cu ce-o sa ne alegem de pe urma ei. Si poate si ca un accesoriu vag sportiv, care sa creeze cumva senzatia ca suntem mai bine echipati. Sigur ca ceasul n-are prea mult de face cu echipamentul nostru expeditionar, extrem de sarac. Poate doar cu ideea de calatorie contra-timp, desi nu cred ca ma este nevoie in vreun fel. Grija de a nu pierde timpul a devenit un reflex aproape neconditionat. Iar pieptenele l-am luat ca sa mai scarman puful artificial de aripa de pui, o jucarie de plus de-a Laurei, pe care am taiat-o ca sa fac din ea un manson anti-vant pentru microfonul de pe camera de filmare. Microfoanele speciale, pentru sunet captat in aer liber, sun invelite intr-o blana foarte pufoasa si de aceea se chema dead-dog, caine mort. Si sunt foarte scumpe, asa ca nici nu ne-am mai batut capul sa facem rost de unul.

Rambleul soselei este putin inaltat si pe campia din jur, care abia undeva in departare este intrerupa de niste inaltimi, sunt cativa copaci stingheri. O masina alba parcata in afara drumului, langa o balta mai mare, din care ies doi barbati care pare sa se fi scaldat sau cel putin spalat acolo, imi atrage brusc atentia.
- Uite apa ! Apa de spalat, ii spun lui Traian si trag pe dreapta, coborand de pe sosea.
Opresc masina in marginea baltii din care ies cateva manunchiuri de stuf. Ma dezbrac in viteza sin intru in apa maloasa, plina de matasea-broastei. Nu este deloc curata, iar sub talpi simt malul rece si asprimea plantelor acvatice, cu tulpini lungi si frunze mici ca niste ace, pe care calc. Dar este apa si la doi-trei metri de mal este adanca cam pana la brau, asa ca pot sa fac cateva miscari de innot. Ma steptam sa fie mai calda apa din balta. Oricum ar fi, e bine ca ma pot spala. Ies din nou la mal, afundandu-ma in malul negru pana la jumatatea pulpelor si ma sapunesc indelung. Traian, care a stat pe mal, se dezbraca si intra si el in apa.
Ne spalam si ne clatim si tricourile transpirate, in timp ce deasupra se aude bazaitul unor fire de inalta tensiune, care traverseaza campia pe deasupra baltii. Oamenii cu masina alba pleaca pe cand noi inca ne mai sapunim a doua oara si nu ma pot opri sa nu ma gandesc la urmarirea ciudata din seara trecuta si celalta masina alba, care ba statea in spatele nostru, ba ne depasea, in ciudatul joc de-a calatoria in tandem.

Pauza dureaza vreo 40 de minute si plecam, cu hainele ude agatate prin masina, pe bancheta din spate. Mancam din nou din mers, paine, cascaval si salam. Ca desert avem cate o piersica, am cumparat cateva de la un popas de pe drum.
Peisajul a inceput sa prinda ceva mai multa viata. Palcuri de mesteceni cu coaja alba apar de o parte si de lata a soselui, iar delarile rup monotonia de la orizont. Soseaua, destul de buna, serpuieste din ce in ce mai des. La un moment dat, Traian ma intreaba pe neasteptate :
- Tie nu ti se pare ca ne urmareste cineva ?
Intrebarea nu ma mai surprinde deloc. De ceva vreme aceeasi masina se tine in spatele nostru, desi ne-ar putea depasi, ca toate celelalte. Fara sa-mi pot explica logica, dau din capa ca da, si cand Traian ma priveste nedumerit, dau inca o data din capa ca da, dar nu zic nimic. Duc numai un deget la gura, cerandu-i tacere, si ii fac semn sa fie atent la drum.

Dupa vreo 20 de minute de stat ca pe ghimpi, din cauza masinii care nu ne depaseste, ii spun lui Traian:
- Traiane, hai sa te mai schimb si eu. Adica lasa-ma sa conduc eu, te rog !
Traian ma priveste cu o expresie inexpreisa. Sau ceva de genul asta. Maraie ceva, in sensul ca e de acord. Poate l-am bagat si pe el intr-un labirint de ganduri neplacute, din cauza urmaririi. De fapt, n-am nici o dovada concreta ca suntem urmariti. Dar probabil ca suntem, Si daca suntem, nu cred ca e un lucru bun.

Traian semnalizeaza ca trage pe dreapta si opreste. Masina din spate opreste cuminte in urma noastra. Sa fiu al naibii !!! Oamenii astia n-au invatat nimic despre filaj ?!??
Cobor si schimbam locurile. Pornesc si la la fel porneste si masina din spate. Sunt cu nervii atat de intinsi incat nici n-am rabdare s-o studiez. Nici nu pot spune culoarea este. E ceva deschis, nimic tipator, e pur si simplu o prezenta in spatele nostru. Traian s-a inchis intr-o tacere in care n-am chef sa patrund. Adica nu vreau sa-l deranjez.

Ma simt responsabil pentru povestea in care ne-am trezit deodata amandoi, fara sa vrem. Cuvintele Laurei imi vin in minte, foarte clare, parca scrise pe un panou undeva deasupra capului meu : «Walter, adu-ti aminte ca tu ai vrut chestia asta! Tu ai vrut sa pleci! Nu te-a obligat nimeni!». Da, eu am vrut sa plec, da’ de unde sa imi inchipui eu ca o sa am KGB-ul in ceafa? Eu am vrut sa plec. Eu am vrut sa plec cand toata lumea imi zice sa n-o fac. Uite ca fricosii au avut dreptate. M-am bagat intr-o problema care habar n-am cum se rezolva. Adica daca aia ma urmaresc, cum se termina povestea sta? O sa ma lase in pace? O sa-mi caute nod in papura? O sa le convina sa ma lase sa plec si sa spun ca au stat pe capul meu? Da’ de ce mama naibii nu pot fi mai discreti, ca sa nu-i observ? Daca nu i-as observa, nici nu ne-ar durea capul!

K 24 - Pana prostului

2010-08-01T11:02:00.000+03:00

Inaintez pe drumul pustiu. Este devreme si traficul n-a inceput inca. Depasesc un biciclist razlet si ma intreb cata distanta o avea de mers, pentru ca eu n-am vazut nici o localitate. Posibil sa fie ceva in apropiere, poate deoparte de drumul principal. Asta este principala deosebire de soselele din Romania, care traverseaza o multime de stae intre localitatile importante. Rusii si-au construit drumurile de legatura in afara localitatilor, pe care de cele mai multe ori nici nu le vezi, mascate de padure, daca nu esti foarte atent.
Indicatorul de benzina este deja pe rosu. Inseamna ca de la Ekaterinburg am mers in jur de 400 de kilometri. Trebuie sa alimentez cat mai repede. Ajungem in marginea unui sat in care nu se zareste nici o miscare. Urme de ceata semnaleaza prezenta unui rau in apropiere. Un cal paste stingher, iar dintr-o gramajoara de uscaturi din apropiere se ridica un fir de fum. Peisajul mi se pare interesant si opresc si ca sa ma usurez si sa fac si niste fotografii cu ocazia asta. Calul se indeparteaza agale cand ma simte. Fumul se face din ce in ce mai subtire, imprastiat de o adiere usoara. Rasaritul este inca violet, prevestind vant.
Ma sui din nou in masina si cumva focul stins si calul care paste capata in mintea mea semnificatia unei previziuni legata de benzina pe terminate. Nu pot sa-mi explic de ce, dar calul devine un simbol pentru masina, iar focul care s-a stins – lipsa de putere, de energie. Nu trec nici cinci minute si motorul da rateurile specifice lipsei de carburant. Aproape ca nu-mi vine sa cred. Si totusi am ramas in pana de benzina. Pana prostului, cum ii zic soferii.
- Am ramas fara benzina? intreaba Traian, trezit acum de-a binelea.
- Am ramas fara benzina, repet eu ca un ecou lugubru.
- Si cat mai avem pana la urmatoarea localitate?
- Nu stiu, vreo 60 de kilometri. Vezi pe harta, ii spun si cobor din masina.
O masina singuratica vine de undeva din spate, dar nu se opreste cand ii fac semn.
- Daca nu se opreste nimeni? ma intreba Traian, venind langa mine.
- Se opreste, se opreste, mormai eu, inciudat ca nu mi-am luat o canistra de rezerva.
- Ai furtun?
- Am, ii raspund lui Traian, simtindu-ma cumva vinovat ca n-am alimentat la timp. Las’ ca opreste cineva, ai sa vezi.
Iau unul din bidoanele goale, ramase de la apa minerala si privesc din nou soseaua goala. O noua masina apare din spate. Fac semn cu bidonul gol si cand opreste undeva in fata masinii noastre, ma duc in fuga spre soferul binevoitor. Este un barbat trecut de cincizeci de ani, cu dintii din fata de aur, mascati pe jumate de o mustata carunta. O femeie cam de aceeasi varsta, probabil sotia, sta pe locul din dreapta.
Ii explic cum pot, in rusa mea stalcita, ca suntem din Romania si am ramas fara benzina. Omul imi spune ca nici el nu are prea multa benzina. Disperarea de pe chipul meu, care ma vad deja pierzand ore bune pana sa fac rost de benzina si privirile sotiei il fac sa coboare si sa-mi spuna ca poate sa-mi dea 2 litri. Nu s-ar putea 5, insist sperand eu sa ajunga pentru cei aproximativ 60 de kilometri pana la prima benzinarie sigura. Barbatul repeta ca si el are foarte putina benzina. Il cred si il rog atunci sa-mi de a 4 litri.
Trag benzina cu furtunul din rezervorul masinii, o Lada bej cu portbagaj metalic prins deasupra cabinei, in care sunt agatate niste bagaje pestrite, innecandu-ma un pic cand sug aerul in furtun ca sa creez vacuum. N-am mai facut de ani de zile operatia asta. Benzina maronie cu plumb si cu siguranta din cea mai ieftina, urca usor in cele doua bidoane de plastic. Dupa ce le umplu, ii intind omului o hartie de 5 euro. Ii explic ca inseamna cam 200 de ruble, mai mult decat dublu pretul celor 4 litri. Cred ca n-a mai vazut euro, rusii schimba mai mult dolari, asa ca ezita inainte de a lua in cele din urma bancnota.
Tranzactia fiind incheiata, ma intorc la Dacia noastra si torn benzina capatata in rezervor, dupa ce tai la repzeala o palnie dintr-un bidon de plastic de jumatate de litru in care a fost Pepsi. Dupa cateva rateuri, motorul porneste din nou si o luam din loc. Dupa nici doua sute de metri, un tractor care intra de pe un drum de pamant pe sosea ne taie calea, si strig oamenilor inghesuiti in remorca intrebarea cat mai este pana la urmatoarea statie de benzina. Tractorul se opreste pentru acteva clipe si unul din barbatii cocotati in remorca imi spune ca ar mai fi vreo 40 de kilometri. Multumesc si pornesc mai departe dupa ce tractorul, care merge in sens invers ne elibereaza calea. Patruzeci de kilometri ar fi cam la limita, pentru benzina pe care am primit-o.
Dupa mai putin de un sfert de ora vad in drepta o pompa de benzina al carei rezervor este o cisterna de camion vopsita in lab, asezata pe niste butuci. Din fericire au si salearka -motorina si benzina de 92. Fac plinul si vad ca in rezervor intra exact 38 de litri, ceea ce inseamna ca nu mai aveam decat vreo doi ramasi. Pe de o parte sunt fericit ca am reozlvat problema alimentarii, pe de alta un pic ingrijorat de consumul mai mare decat ma asteptam al masinii. Nu este semnificativ mai mare, probabil de maxim 10 litri la suta de kilometri, dar ar trebui sa consume cam 8 si cu siguranta consumul marit se datoreaza faptului ca ceva nu merge tocmai bine la motor. Nu-mi ramane decat sa sper ca va rezista cei inca aproximativ 8000 de kilometri ramasi pana la destinatia finala.
Zapuseala de la amiaza ma face sa-mi doresc un popas unde am putea sa ne spalam, ideal langa un lac sau un rau, dar nu pare sa avem parte de asa ceva. Transpiram din nou abundent.
- Daca dam de un rau sa o apa langa care ne-am putea opri, sa stii ca o sa facem un popas. Vreau neparat sa ma spal, ii spaun lui Traian, incepe sa ma manance pielea din cauza jegului.
- In regula, face Traian, toropit si el de caldura. Care-i urmatoarea localitate ?
- Nu mai tin minte, vezi pe harta. Oricum, ar fi bine sa trecem azi de Omsk si sa ne apropiem cat mai mult de Novosibirsk, sa apucam sa ne cazam inainte de 12 si sa ne ramana dupa-amiaza pentru filmari.
- Ne vedem cu cineva acolo ?
- Da, am vorbit cu un tip care are o firma de automatizari sau asa ceva, Ivan Panov. Vorbeste engleza si poate sa ne arate el orasul.
- Atunci e bine, raspunde Traian. Dca stam numai o zi, nu poti sa stii dca mai avem norcul de la Ekaterinburg unde am dat de baietii aia care vorbeau engleza. Aia a fost o filmare buna, cu baietii, mai adauga, referindu-se la trupa din parc.
- Da, a fost in regula. Ce bine ar fi daca am da de niste apa, sa ma spal ! Nu te deranjeaza ca nu te poti spala in fiecare zi?
- Nu, eu rezist. Tu nu?
- Pai rezist, dar ma cam ustura pielea, daca ar fi dupa mine as face doua dusuri pe zi cu praful asta.
Continui sa conduc, scarpinandu-ma aprope fara sa-mi dau sema, pe ceafa si pe picoare, acolo unde hainele mi se lipesc pe trup din cauza transpiratiei.
-Ce fain ar fi daca am putea innota in fiecare zi, ma scoate din minti jegul si transpiratia, ma trezec eu ca ma lamentez din nou, dupa care nu mai zic nimic, caci Traian si-a inchis ochii si incearca sa mai motaie.
Timpul si scurge si avnsam incet, in tim de ce de pe tample mi se prelinge din cand in cand cate un strop de sudoare. Ce prostie, ma mai gandesc, expresia aia comunista despre intelectuali care isi castiga painea cu sudoarea fruntii. Nu pot sa-mi amintesc de nici o ocazie in care sa ma fi apucat transpiratiile de atata gandit. Daca intelectualul e caracterizat de sudoarea fruntii, atunci cu siguranta in momentul asta ar trebui sa ma simt foarte intelectual. Deocamdata, transpir. Transpir intelectualiceste si conduc spre Omsk-ul ala de care ne apropiem al naibii de incet.

K 23 - Dimineaţă siberiană

2010-08-01T11:01:00.000+03:00

Cand ma trezesc amortit de frig si intepenit din cauza pozitiei incomode tocmai se lumineaza de ziua. Este aproape sase dimineata. Nici o miscare in jur. Traian doarme cu tampla lipita de portiera, acoperit vag cu o haina de ploaie.
Cobor cu grija din masina. Ma tin destul de greu pe picioarele amortite si frigul diminetii ma trezeste brusc. Usa cladirii in fata careia am parcat este tot inchisa. In parcare aceleasi doua remorci pe care le-am vazut aseara stau intepenite pe asfatul crapat, pe care se vad o multime de pete de ulei. Un morman de pietris din care ies fiare ruginite si pe care au crescut burieni face ca locul sa para abandonat. De o parte si de alta a drumului, aceleasi palcuri de padure care au devenit deja obisnuita pentru privire.

Imi aprind o tigara si imi amintesc cum la un moment dat m-am trezit auzind-mi, ca si cum as fi avut un stetoscop in urechi, haraitul propriilor mei plamani si mi-am spus ca trebuie sa ma las de fumat inainte sa adorm din nou. Sunetul mi-a fost foarte clar si mi-l aduc aminte cu acuratete, iar ceea ce s-a intamplat aseara, cu masinile care care ba stateau in urma mea fara sa ma depaseasca, ba ma depaseaua ca sa se intoarca din drum creeaza o stare ciudata in mintea mea, ca si cum as fi intr-un episod din Zona crepusculara. Siberia incepe sa devina ciudata.

Un firicel de fum se iteste pe un horn stramb si ruginit, in capatul remorcii mai indepartate, care este un fel de rulota de genul celei in care stau muncitorii in zonele in care nu exista cazare. Ma apropii incet de ea, nehotarat. Daca iese fum, ar trebui sa fie cineva pe acolo. Cand ajung in dreptul usii, care este intredeschisa, vad ca interiorul este amenajat cu mese si scaune prinse in podeaua acoperita cu linoleum verde, uzat, ca si cum ar fi o cantina pe roti. Intru si nu vad pe nimeni, dar aud ceva care aduce a radio de undeva din fundul remorcii, unde mai este un fel de tejghea cu o usa in spate. Ma apropii incetisor si ma opresc la cativa pasi de usa prin care se aude radioul. Ezit putin, apoi ciocanesc intr-una din mesele prinse in podea, pe care stau stinghere niste seturi de plastic alb cu rosu, pentru sare si piper. Cu siguranta este un loc unde se poate manca pe marginea drumului, ori pentru soferii care calatoresc prin zona, ori pentru oameni care lucreaza pe acolo. Nu se simte nici o miscare asa ca mai ciocanesc o data. Imi dau sema ca nu stiu cum as putea intreba daca este cineva acolo, dar nu mai este nevoie, caci o femeie cu un halat alb, peste care are o vesta albastra, matlasata, ca cele purtate de muncitori pe santiere, se arata pe usa intredeschisa. Salut si femeia imi raspunde usor nedumerita, probabil pentru faptul ca sunt un strain ajuns in zona la o ora atata de matinala. Intreb daca este cafea si femeia imi raspunde, dupa o scurta ezitare ca da. Ii cer doua cafele si astept in timp ce femeia dispare dupa usa. In scurta vreme se intoarce cu doua pahare de plastic, ii platesc si plec, urmarit de privirea ei lunga. Cu siguranta n-a mai vazut straini de multa vreme prin zona. Cred ca cel mai mult atrage atentia hanoracul meu rosu. De obicei oamenii de prin zona poarta haine de culori inchise sau de camuflaj militar.

Nici pe sosea nu se vede inca miscare. Ma duc langa masina si vad ca Traian doarme in continuare. Geamul se abureste usor acolo unde intalneste respiratia lui. Este deja mai frig ca de obicei, poate pentru ca incetul cu incetul am urcat mai spre nord. Suntem undeva intre pararalela 55 si 60, cu cel putin 1000 de kilometri mai la nord decat Romania. Imi beau cafeua, foarte dulce dupa obiceiul rusesc, caci rusii nu prea beau cafea si apoi o beau si pe a doua, caci Traian nu da semne ca s-ar trezi si stiu ca oricum nu prea bea cafea. Ma mai invart vreo zece minute in jurul masinii si pana la urma ma hotarasc ca ar fi mai bine, daca tot m-am trezit, s-o luam din loc.

Ciocanesc usor cu degetul in geam si Traian deschide ochii. Aud un geamat infundat, de om obosit, inca buimac de somn.
- Traiane, iarta-ma ca te-am trezit ! Ajuta-ma te rog sa pornim masina, s-o luam din loc ca eu unul nu mai pot dormi.
- Ce sa fac? intreaba Traian inca adormit, dar straduindu-se sa priceapa ce-i spun cat poate el de vigil in momentul asta. Sa trec la volan?
- Nu, hai numai sa iei borna de pe baterie cand porneste si dupa aia poate mai reusesti sa dormi. O sa conduc eu.
Imi pare rau ca trebuie sa-l trezesc, somnul a devenit foarte pretios pentru amandoi, dar din cauza defectiunii de la electomotor, pornitul masinii se face acum in doi. Traian coboara cu greutate si il vad ca se indeparteaza spre niste tufisuri.
- Cheia, unde e cheia? intreaba cand se intoarce. Se refera la cheia de 10 cu care trebuie stransa borna pe baterie.
- Vezi ca e acolo, pe marginea de sub capota.
- Gata, zice Traian dupa ce slabeste surubul.
Parca am porni un avion, ar mai trebui sa ma intrebe de presiunea la ulei.
- Gata, zic si eu dupa ce moroul porneste scuturandu-se din cauza frigului. Hai sus! Sa inchizi capota de tot!

In timpul zilei, cand e foarte cald, las de obicei capota mortorului intredeschisa, sprijinita de cu un tricou murdar impaturit, ca sa se raceasca mai bine. Aerul care trece prin radiator pe langa motor iese mai usor si racirea este mult mai eficienta. Cosmin m-a invatat smecheria asta inainte de plecare. Avantajul la Dacie este ca se poate face chestia asta, pentru ca fata de masinile de model mai nou, capota se deschide spre in fata si nu spre parbriz. Daca ar fi invers, manevra ar fi foarte riscanta, pentru ca orice pala de vant ar putea da capota peste cap, blocand vederea prin parbriz, sau putand chiar sa-l rupa din balamale.

K 22 - Tocana de ciuperci siberiene şi efectele ei

2010-08-01T10:57:00.001+03:00

Reusim sa iesim din Ekaterinburg abia dupa doua dupa-amiaza. Sunt deja foarte transpirat si mainile imi sunt foarte negre, de la vaselina emastecata cu adeziv. Am despistat in ultima clipa ca era cat pe ce sa raman fara cablu de acceleratie, care s-a frecat de tabla caroseriei pana s-a ros. De la pedala de accelartie, cablul trece spre motor printr-un orificiu in care este fixat un mic guler de plastic, care a a sarit din loc. Am improvizat dintr-o bucata de sarma mai groasa un sistem de ghidaj pentru ca ce-a mai ramas din cablu sa nu frece din nou de tabla si am fixat toata chestia de caroserie cu mult adeziv. A trebuit sa mai astept vreo ora ca sa se intareasca lipitura si am pornit dupa ce am dat din gros cu vaselina pe cablu in zona orificului. Binenteles ca cel mai simplu era sa fi avut la mine un cablu de rezerva, piesa care costa cam doi dolari si jumatate. Si n-o am, pentru ca nu mi-am inchipuit ca s-ar putea rupe. Acum conduc cu emotii pentru ca daca se rupe in trafic, raman fara alimentare si practic fara controlul masinii. Daca se rupe, as putea controla accelaratia cu o sfoara pe care s-o leg de clapeta de admisie si so-o trece pe sub capota motorului si prin geamul deschis si s-o trag cu mana stanga ca sa accelerez. N-am facut totusi improvizatia asta pentru ca mi s-a parut ca reparatia cu sarma ar putea functiona. Acum o testez. Am patit-o odata cu o Dacie la fel de veche, sa mi se rupa arcul care aduce clapeta de admisie in pozitia de relanti, cand veneam dintr-o excursie cu fratele meu, cam la o luna dupa ce ma intorsesem de pe vapor. Accelerasem ca sa depasesc un camion si dupa ce am trecut de el am vazut ca pedala de acccelratie nu mai revenea la pozitia initiala, iar morul urla turat la maxim. Asa ca mi s-a rupt si cureaua de la ventilator si pompa de apa. Intamplator, mai aveam o curea de rezerva, pe care am schimbat-o pe marginea drumului, dar pentru cablul de accelatie n-am avut alta solutie decat sa leg un elastic, care era insa prea slab ca sa faca treaba, asa ca am condus vreo 300 de kilometri facand un adevarat balet cu masina. Adica dupa ce acceleram, cand vroiam sa decelerez bagam varful picorului sub pedala si o aduceam usor in pozitia in care aveam nevoie sa stea. Dupa ce s-a intunecat drumul a fost un adevarat cosmar, mai ales ca atunci aveam de trecut muntii si aveam de condus pe serpentine. Ca sa fie o calatorie de pomina, cand coboram pe serpentine am am trecut de pe faza lunga pe faza scurta pentru ca din sens invers venea o lata masina si am ramas in bezna, pentru ca aveam probleme si cu partea electrica. Am apucat sa franez chiar pe buza unei curbe. Problema s-a rezolvat dupa ce am dat de cateva ori cu pumnul in bord si cumva s-a restabilit contactul electric, dar n-am mai avut curajul sa folosesc faza lunga de tema sa nu raman iarasi fara faruri. Mi-aduc aminte ca eram atata de obosit incat era sa adorm la volan si nu m-am oprit pentru ca stiam ca mai sunt doar vreo 20 de kilometri pana acasa. Incepusem sa-l intreb pe fartele meu daca am sau nu bicilclisti sau stalpi inexistenti in fata. De obosela vedeam atat de rau incat drumul a durat dublu. De atunci, n-am mai condus pana sa ma ia somnul decat in calatoria asta.
Iesirea din Ekaterinburg este destul de simpla, dar drumul este foarte aglomerat. Cred ca multa lume calatoreste fiind in vacanta, caci suntem in plin sezon estival. Soseaua care duce spre Tiumen este ingusta, are doar doa benzi si se circula intens din ambele sensuri. Daca am fi lluat-o pe autostrada spre Novosibirsk, urmatoare oprire importanta, am fi avut de travesta un colt din republica Kazahstan, ceea ce insemna o viza in plus. Autostrada a fost construita pe vremea cand Kazahstanul facea parte din URSS. Acum fiind un stat independent, trecerea granitei se face cu viza. Evident, ni s-a parut mai simplu sa ocolim aproximativ 300 de kilometri decat sa stam dupa vize si sa mai avem de trecut prin patru controale de frontiera.
Conducem foarte lent, intr-o coloana care se taraie pe sosea ce serpuieste prin niste satuce prapadite. Cateva femei stau pe marginea drumului si ofera spere vanzare fructe de padure. Ma opresc sa cumpar si eu si sunt asaltat de oferet. Casele sunt ata de drapanate incat imi inchipui ca cele cateva ruble pe care le primesc pe ce-au cules din padure inseamna destul de mult, bani de paine sau alte lucrruri strict necesare, pentru ca in mod sigur nu e o mare afacere. Cand iesim din sat, pe marginea drumului sunt cativa oameni care au de vanzare ciuperci de padure.
- Ce zici, Traiane, luam niste ciperci? il intreb pe Traian.
- Da, am putea lua, ma pricepe sa le gatesc. Dar avem cu ce?
- Este si un gratar, am si cratita si cu ce le gati. Am putea face o pauza, ca inaca murim de cald cu zapuseala asta si iar s-a incins motorul.
- Pai hai sa luam.
Opresc si cumpar ciuperci de la femeie tanara, cu cizme de cauzic verzi si o pelerina de ploaie rosie, care sta ghemuita pe marginea soselei langa niste caldari cu ciuperci cu palarii mari, galbene. Par a fi « piciorul caprioarei » si mai are si ghebe, pe care le cunosc cu siguranta. Ii dau o suta de ruble pe vreo doua kilograme de ciuperci. Am luat cam multe, dar sunt ieftine si putem manca pe saturate amandoi.
Incerc sa opresc si sa intru pe un drumeag de paman, in padure, ca saa vem umbra si lemne de foc. Pamantul este insa foarte moale si musteste de apa, asa ca trebuie sa urc din nou pe sosea si sa cautam alt loc. In scurta vreme gasec un alt drumeag lateral care merge undeva spre padure si intru pe el, pana langa un palc de salcami. Suntem la vreo 30 de metri de sosea.
Strangem niste lemne si ma puc sa aprind focul, in timp ce Traian filmeaza. Nu e rea scena si mai prindem din atmosfera calatoriei. Dupa ce fac jarul, il las pe Traian sa se ocupe de gatit. Ciupercile mai mici le face tocana, si pe cele cu palarii mari le frigem pe gratar.
Ne apucam sa mancam cu pofta. Ciupercile sunt foarte gustoase si Traian le-a gatit chiar bine. Dupa masa, strangem instrumnetele de gatit si pornim din nou la drum. Tocana de ciuoperci care a mai ramas am las-o in cratita acoperita, in masina, printre bagajele din spate.
S-a facut aproape ora 5 dupa-amiaza si este ceva mai racoare. L-am lasat pe Traian sa conduca si eu imi mai fac cateva insemnari in caiet.
Cam la jumatate de ora dupa ce am mancat incep sa simt o greutate in stomac si o senzatie din ce in ce mai pronuntata de greta. Cu siguranata de la ciuperci. Mi-au cazut greu pentru ca am macat prea multe si prea repede. Ii spun lui Traian sa opreasca si imdeiat ce cobor din masina vomit din abundenta, in iarba inalta de pe marginea soselei. N-apuc sa termin si Traian mi se alatura. Dupa ce ne desertam stomacele, ramanem palizi, indoiti de mijloc si rasufland greu pana ne revenim cat de cat. Am patit-o deci cu ciupercile siberiene!
- Nu cred ca era vreo una otravitoare, apuc sa bolborosesc, bajbaind dupa sticla de apa minerala.
- Nu, dar am mancat noi prea multe. Eu am mancat cu pofta, ca mie imi plac foarte mult si ciupercile proaspete, mai ales astea de padure, sunt greu de digerat.
- Ihi, aprob eu cu gura plina de apa minerala cu care incerc sa scap de gustul amar din gura. Ne-am indopat ca fraierii. Bine ca le-am dat afara… Esti in regula? Putem pleca, ce zici? il intreb intinzandu-i sticla.
- Da, mergem, ma simt mai bine, imi raspunde Traian dupa o scurta gargara cu apa minerala.
O luam din nou din loc, cu fetele destul de trase si stomacele bine ravasite. La Ekaterinburg i-am trimis un mesaj lui Neil cu noul meu numar de telefon. Inainte de plecarea din Romania imi spusese ca va fi la Krasnoyarsk pe 21 iulie, pentru nuta unor prieteni. Initial aveam programat sa ajungem si noi pe 22, dar nu eram sigur cum o sa avansam. Mi-ar placea sa il intalnim si eventual sa filmam cateva scene de la nunta, ar da culoare filmului. Mi-a socotit acum ca am putea ajunge la Krasnoyarsk pe 21 iulie, dca mergem fara oprire pana la Novosibirsk si acolo ramanem o singura zi. Si la Novosibirsk am gasit pe cineva cu care am putea sa ne intalnim, un tanar om de afceri pe nume Ivan Panov, care vorbeste engleza si ar fi dispus sa ne arate orasul. Si mai am un numar de telefon al unui profesor universitar care a stat o vreme in Australia, deci este si el vorbitor de engleza. O sa-i sun pe amandoi maine, cand voi putea sa-mi dau seama daca ajungem poimaine la Novosibirsk. Deocamdata ii trimit doar un mesaj pe telefonul mobil lui Neil sa-i spun ca in principiu cred ca ajungem la Krasnoyarsk pe data de 21.
Dupa cateva minute primesc un mesaj de raspuns de la Neil ca daca ajung ne vedem la Krasnoyarsk. Asta este bine, as putea face un interviu mai amplu cu el, despre viata in Rusia in general, cel putin cum o vede el ca strain aclimatizat.

K 21 - După-amiază la Ekaterinburg

2010-08-01T10:56:00.002+03:00

Trebuie sa-mi cumpar o cartela pentru telefonul mobil cu un numar de retea din Rusia. E o varianta mult mai ieftina decat sa folosesc in roaming numarul de mobil din Romania. Neil zicea sa-mi iau un numar in reteaua MTS, care ar avea o acoperire mai buna pe traseul nostru. Neil este un tip pe care l-am gasit pe Internet, cand am cautat vorbitori de limba engleza in localitatile prin care vom trece care ar fi dispusi sa se intalneasca cu noi. Neil a fost singurul care mi-a scris si mi-a dat adresa unui tip din Ekaterinburg care avea chiar o scoala de ghizi. Respectivul nu mi-a raspuns, dar am mai tinut legatura cu Neil care mi-a last chiar un numar de telefon la care s-l sun daca am nevoie de informatii cand ajung in Rusia. Din ce mi-a spus despre el stiu ca este englez, ca este casatorit cu o rusoaica sau asa am inteles eu si s-a mutat recent din Moscova la Sankt Petersburg din cauza ca avut probleme cu « niste tipi periculosi ».
Vad un magazin de telefoane mobile de unde imi cumpar o cartela cu numar. Sunt destul de surprins sa constat ca trebuie sa-mi dau datele din pasaport. Urmele sistemului comunist se resimt inca in Rusia. Controalele de politie, reghistratia si inregistarea datelor celui posesorilor de cartele de telefon mobil. Sau poate chestia tine doar de poiltica interna a companiei de telefonie. Si mai stiu ca daca te opreste politia pe strada si nu ai acte la tine pot sa te retina in arest, cel putin pana la clarificarea situatei. Iar daca esti cetatean strain si nu ai viza, nu te expulzeaza, ci faci puscarie. Destul cat sa ne te simti prea in largul tau.
Ipe bulevardul pe care mergem spre centru atmosfera este insa foarte calma. Fac cateva fotografii si cel mai mult ma amuza un baietel de vreo cinci ani care umbla de mana cu mama lui si care l-a un moment dat a pus pe asflat balonul pe care il flutura cu mare importanta si-a sarit pe el. Incantat ca areusit sa-l sparga din prima incercare, n-a parut sa bage in sema mustarile mamicii, care a parut cumva jenata ca a devenit subiect de interes pentru un strain care face fotografii.
Dupa vreo jumatate de ora, rastimp in care am cumparat si un trepied pentru camera de filmat, ajugem intr-o zona care mi se pare mie destul de centrala, caci gasim cladirea unui teatru, o biserica mare, cu cupole aurite si un muzeu. Pe cand fotografiez o alta biserica,mai mmica din apropiere, suntem abordati de nun pensionar care statea la soare, singur pe o banca din parculetul din fata bisericii. Intrebarile obisnuite, de unde suntem si ce vrem sa vzitam, caci era evident ca suntem starini. Batranul imi spune pe scurt povestea lui, in timp ce Traian filmeaza interviul spontan. A fost inginer de drumuri, ca si tatal meu, asa ca avem un punct de unde sa devltam discutia. In plus, a facut si razboiul, ca marinar pe un vas din Marea Baltica, pe care si-a pierdut si doua degete de la mana stanga. Nu inteleg decat aproximativ jumate din ceea ce-mi spune, dar sunt multumit ca am gasit asa repede un interlocutor care accepta sa fie filmat. In plus, afalam ca suntem sin apropierea unui, parca si batranul se ofera sa ne si conduca sa arate o casa foarte veche,m in care a functionat posta inca de pe vream tarului. As aflu si ca in perioda comunista Ekaterinburgul s-a numit Sverdlovsk, de unde si numele hotelului la care stam.
Ne despartim la intrarerea in parc dupa ce schimbam numerele de telefon, in ideea ca poate ne mai intalnim maine. In parc este un lac pe care cateva barci cu vasle decriu curbe largi. O dupa amiaza foarte linistita, in care multe cupluri tinere stau la soare sau se plimba pe malul lacului. O trupa de cantareti ambulati imi atrage atentia si ne apropiem sperand sa-i putem filma. Se pare ca aparitia noastra le-a fost de folos celor trei muzicanti, caci i-am facut sa se indeparteze pe baietii beti dintr-o gasca care ii inconjurase, mai mult ca sigur in cautare de niscaiva « actiune ». Fac cunostinta cu baietii si sunt in continuare incantat , dupa filmarea cu inginerul pensionar, ca liderul trupei vorbeste bine engleza si este de acord sa-i filmam. Baietii canta destul de bine si nu stiu daca numai datorita muzicii sau si prezentei noastre, caci Traian filmeaza de zor, trecatorii sunt foarte generosi si lasa din abundenta maruntis in cutia din fata trupei, care este dintr-un oras despre care Serghei, vocalul trupei, mi-a spus ca se numeste Barnaul si ca prcatic de pe acolo se considera ca incepe Siberia.
Timp de inca vreo doua ore mai filmam prin centru, dupa care ne intoarcem la hotel. Am mers destul de mult pe jos si sunt din nou frant de oboseala. Dar de data asta o resimt alfel, satisfacut ca am resuit sa filmam ceva interesant inca de cand am ajuns in oras. Daca ajungeam la alta ora sau maine, n-am fi dat nici peste pensionarul vorbareti, nici peste baietii din Barnaul. Incep sa-mi recapat increderea in norc, care pana acum nu m-a parasit in situatiile de criza.
Traian, care a dormit mai mult la amiaza, are chef sa iasa, asa ca ii dau niste bani de buzunar si ma intind la somn. Am deschis televizorul, dar nu inteleg aprope nimic din ce vad la stiri. Pana la urma, dupa cum era si de asteptat, cele trei saptamani in care am luat lectii de rusa inainte de plecare mi-au folosit absolut pentru strictul necesar. Ma descurc cu o conversatie simpla, dar nu mai mult de atat. Dupa ce stirile se incheie cu un reportaj depre o masina care transporta oua si care s-a rasturnat spectaculos fara sa sparga toate ouale, inchid fereastra si ma intind in pat.
Inainte sa ma prinda de-a binelea somnul, aud prin perete zgomotul ritmic al unui pat exploatat muncitoreste in scop amoros, nu foarte indelung ce-i drept si ma intreb daca are vreo legatura cu cele doua fete blonde, frumusele si foarte vopsite, care au trecut la un moment dat pe coridor. Somnul greu care ma scoate brusc din circulatie lasa misterul neelucidat. Ultimul contact cu realitatea este huruitul tramvaiului care trece metodic si prelung pe sub geamuri.

K 20 - Gostiniţa Sverdlovsk

2010-08-01T10:56:00.000+03:00

Soarele straluceste din plin pe cand ne apropiem de Ekaterinburg. Pana la urma am reusit ce ne-am propus, sa ajungem luni inainte de pranz. Rupti de nesomn, nespalati, flamanzi, abulici, in timp ce colinele care inconjoara orasul si care aluneca pe langa noi in sens invers sunt pline de verdeata si dau o senzatie de prospetime laolalta cu cerul senin.
Intram intr-o benzinarie ca sa alimentam si cat asteptam la coada ma hotarasc sa-l sun pe Cosmin, prietenul care m-a ajutat sa pregatesc masina de drum. Cosmin este dirjor de trafic aerian la aeroportul din Cluj-Napoca si face mecanica din pasiune. Oricat s-ar feri, pentru ca lucreaza repede si bine, nu scapa de solicitarile prietenilor de a le repara masinile. Pacat ca n-am reusit sa filmez cum a pus la punct Dacia la el acasa, intr-un cartier marginas din Cluj. Vreo doua zile am lucrat la ea in fata portii, pe strada inca neasfaltata unde locuieste, pentru ca in curte nu aveam loc. Vecinii curiosi care se mai strangeau seara sa ne priveasca cu cate o bere in mana, dupa ce au aflat ca vreau sa ajung cu Dacia la Vladivostok pareau destul de increzatori in sansele mele. Poate erau doar policosi. Nu cred ca se uitase nici unul pe harta unde vine Vladivostok-ul, dar parea logic ca daca se ocupa Cosmin de masina, cu siguranta o sa tina. Acum vreau sa-l intreb care ar putea fi problema cu electromotorul. Numai sa il prind treaz, pentru ca lucreaza in schimburi si poate doarme. Telefonul suna si Cosmin imi raspunde. In fundal aud suieratul unui avion care decoleaza sau aterizeaza.
- Salut, Cosmine! Walter sunt. Ce faci ?
- Salut! il aud foarte clar pe Cosmin. Sunt la munca. Tu?
- Pai eu am ajuns la Ekaterinburg, dincolo de Urali. Ma auzi? intreb pentru ca brusc aud niste paraituri din telefon care bruiaza conversatia.
- Da, da, te-aud. Te-ascult.
- Cosmine, am probleme cu electromotul, incep eu povestea in timp ce il aud din nou foarte clar si ma stradui sa-i explic cat mai detaliat ce se-ntampla.
Cosmin nu poate sa-mi dea un dignostic precis. Orium, sfatul lui este sa mergem asa mai departe, daca nu caut un atelier auto. In nici un caz sa nu ma apuc eu sa demontez ceva, caci ar putea fi mai rau. Da, cam asa ar trebui. N-am rezolvat mare lucru cu telefonul asta, dar a fost bine sa aud o voce de-acasa. L-am auzit pe Cosmin atat de clar incat distanta uriasa parea ca nu mai exista. Si totusi suntem foarte departe de casa si ne astepta inca de trei ori pe atat drum.
Intram in oras fara sa am habar pe unde o fi hotelul care trebuie sa ajunge, Ne lasam purtati de suvoiul de masini care se scurge uniform catre centru, dupa cum arata indicatoarele. La un moment dat, in timp ce coloana sta, asteptand verdele de la semafor, cobor geamul si ii fac semn unui tanar care ne priveste insitent din masina de altauri ca vreau sa intreb ceva. Tanarul lasa si el geamul jos si intreb, straduindu-ma sa rostesc cat mai clar :
- Gostinita Sverdlovsk? Gde gostinita Sverdlovsk? Vi ni znaite? Hotel Sverdlovsk? Unde este hotelul Sverdlovsk ? Nu stiti?
- Priama, inainte, spune tanarul si-mi arata si cu mana, dupa care mai adauga ceva ce nu aud, pentru ca masinile se pun in miscare si trebuie sa pornim din loc.
Strig un spasiba! si ma pregatesc de urmatoarea ocazie in care as putea cere indicatii. Oprim din nou la stop, in dreptul masinii aceluiasi tanat si de data sat apuca sa-mi explice ca mai avem de mers inainte si dupa ce trecem de al doilea semafor trebuie s-o luam in dreapta.
Urmam indicatiile si dupa vreo 10 minute ajungem la locul indicat. Traian vireaza la drepta pe strada ce perpendiculara pe directia noastra de mers si imi dau seama, cuprins de bucurie, ca suntem chiar in fata hotelului, o constructie de vreo opt sau zece etaje, care se ridica chiar pe colt. In fata ei, intre o linie de tramvai dupa care se vede cladirea garii, este o paracre in care ne strecuram si noi. Suntem singura masina cu numar strain.
Coboram aprope clatinandu-ne si dupa ce ne luam bagajele, ne taraim spre intrare. Parterul este spatios si curat. Pe peretele din spatele biroului de receptie se intinde o decoratiune din metal lucrat cu ciocanul, evident de optzecista, abstracta, dar care arata destul de bine. Cateva ghivece cu plante decorative imvioreaza atmosfera. Salut in ruseste, dupa care ma adresez in engelza receptionerei, o femeie intre doua vasrte, cu parul vopsit blond si care poarta un taior bleumarin. Cer o camera cu doua paturi si pretul mi se pare rezonabil – 900 de ruble, adica sub 30 de dolari. Intreb de reghistratie si sunt cuprins de o mare usurare sa flu ca se rezolva de catre cei de la hotel si este inclusa in pretul cazarii.
Urcam cu liftul la etajul patru si ne gasim camera pe la jumatatea unui coridor lung, mult mai negrijit decat receptia. Camera este modesta, dar dupa chinul ultimelor trei nopti de dormit in masina detaliile nu mai conteaza. Intr-o oglinda de pe perete imi zaresc fata congestionata de obosela, cu barba crescuta in dezornine.
- Aratam ca niste zombi, geme Traian in timp ce se prabuseste pe unul din paturi.
- Ihim, mormai eu a aprobare, in timp ce ma lungesc pe celalalt pat.
Imi privesc picoarele, extrem de murdare, cu unghiile deja negre de atat praf. Pot sa-mi simt propriul miros greu de transpiratie de care sunt convins ca s-a lipit un strat considerabil de jeg. Cu greu, ca si cum ultimele picaturi de energie s-ar fi consumat in clipa in care am intrat in camera, reusesc sa ma ridic.
- Tragem un somn si mai incolo vedem noi, ii zic lui Traian, care sta cu privire pierduta in tavan, cu camera de filmat pe piept. Si-a scos-o din bagaje sa imortalizeze momentul sosirii.
Caut parca in reluare prin rucsac dupa propsop si sapun. Trebuie sa fac un dus. Imi fac curaj si ma ridic cu greu, ca si cum abia acum toata oboseala si-ar fi facut brusc efectul si ma tarasc catre baie, care nu-mi inspira deloc prea multa curatenie. Oricum, nu mai conteaza. Bine ca este apa calda. Ma sapunesc de doua ori, pana cand apa care se scurge de pe mine nu mai aducea a noroi, dupa care ma tarai in sens invers spre pat si ma pravalesc cu un geamat innabusit pe cersafurile uzate dar curate, care imi par o binecuvantare. Adorm in timp ce de la dus se aude zgomotul apei care curge in timp ce Traian se spala si el.
Huruitul tramvaielor ma trezeste dupa o vreme. Prin perdeua umflata de vant se ghiceste caldura de afara. Mi-ar fi placut sa mai dorm. Ma uit la ceas.este 3 dupa-amiaza. Insemana ca am dormit cam o ora si jumatate. Ma rdic in sezut pe marginea patului cu capul umflat de somnul fara vise si o sete patrunzatoare imi naclaieste cerul gurii. Beau in sila niste pa clada din bidonul de langa pat dupa care ma duc la baie si ma spal indelung pe dinti.
Barbieriu si cu haine curate, ies din camera incetisor, ca sa nu-l trezesc pe Traian. Cobor si ies din hotel. Soarele straluceste puternic iar orasul este mai animat decat atunci cand am sosit noi. Imi aprind o tigara si ma indrept agale spre masina pe care am lasat-o in parcare. Alaturi de Dacia noastra este parcat un Moskvici negru de sub care ies o perche de picioare in salopeta. Cineva trebaluiste pe sub el si scena mi se pare oarecum neverosimila. Cam ciudat sa te apuci sa repari o masina in parcarea unui hotel. Si cum de s-o fi nimerit fix langa masina noastra, ma intreb in timp ce simt aceeasi neliniste stranie pe care mi-a starnit-o si omul incruntat cu geca de piele care m-a studiat azi dimineata in parcarea singuratica. Moskvici negru, fals mecanic, dispozitiv de urmarire montat pe masina noastra, dezvolt involuntar un scenariu de film cu James Bond, in timp ce parca simtind ca-l privesc insistent, posesorul picoarelor de sub Moskvici scoate si capul si apuc sa vad un chip de babat spre cincizeci de ani, cu par si mustata carunte, tunse scurt, care se ascunde rapid la loc vazand ca-l privesc. Da, teoretic ar putea fi un chip de ofiter sub acoperire, imi mai spun dupa care sting tigara si dizolv cat pot de eficient scenariul cu urmari si agenti secreti. Ma intorc si plec nepastor, desi sunt departe de a fi asa. Ceva nu este in regula, dar eu unul n-am cum schimba lucrurile.
Trec strada si intrul in magazinul alimentar de deasupra caruia imi zabeste o matrioska gigantica, viu colorata dar imobila pe panoul care se intinde de la etajul unu pana la trei. Cumpar de mancare si cu doua scaose pline ma reintorc la hotel unde Traian tocmai s-a trezit si el. Inviorat de vederea sacosele cu mancare se duce sa-si dea cu apa rece pe ochi, ca sa se dezmeticeasca. Din nou a reusit sa doarma mai mult de cat mine. De cate ori prinde ocazia, Traian chiar recupereaza orele de nesomn. Deschid si mai larg geamul si privesc parcarea din care a disparut Moskvicul negru. Nu indraznesc sa-i spun lui Traian nimic din ce-mi trece prin capa legat de faptul ca am fi urmariti. Pare prea neverosimil si n-am chef sa alimentez o stare de panica inutila. Ne-ajunge ca drumul in sine este o problema. Matrioska de peste drum ma priveste cu acelasi zambet impenetrabil de Gioconda cu obraji imbujorati. Cu siguranta in clipele astea stie mai multe decat mine. La urma urmei, este la ea acasa si are avantajul trerenului.
- Cum ai dormit? il intreb pe Traian cand se intorace de la baie.
- Ca lemnul! imi raspunde satisfacut. Tu?
- Eu n-am reusit sa dorm prea mult. Hai sa mancam. Am facut cumparaturi peste drum, este un magazin chiar cum treci strada.
- Scump? intreba Traian in timp ce desface cu pofta zugravita pe chip un borcan cu ghiveci de legume. E mare amator de legume, stiu de la plecare.
- Nu, preturile sunt cam ca la noi. Imi pare rau ca n-am vazut nici un fel de vin. As fi baut niste vin, n-am chef de bere. Da’ rusii nu prea beau vin, asa ca nu prea cred ca o sa gasim in alta parte decat la restaurant.
Traian nu pare prea interesat de capitolul vin, in schimb este foarte satisfacut de pestele afumat pe care l-am cuparat. Rusii nu beau vin, in schimb sunt mari consumatori de peste.
Dupa ce mancam, iesim in oras sa filmam ceva. N-am filmat nimic semnificativ inca despre drumul nostru in Rusia si cel mai tare ma supara ca n-avem nimic reprezentativ despre traversarea Uralilor. A fost o etapa importanta a calatoriei care ne lipseste pe film.
Ekaterinburgul se arata foarte linistit si cladirile vechi, de secol XIX as zice, se arta destul de curate, chiar daca nu foarte ingrijite, cu fatadele vopsite in culori calde. O luam agale pe jos, in sens invers de cum am venit.

K 19 - Vaporaşul din pădure

2010-08-01T10:54:00.000+03:00

Cand deschid ochii am aceeasi senzatie de frig si durere surda in tot trupul cu care deja m-am familiarizat. O urma vaga de lumina ma ajuta sa-mi dau sema ca suntem intr-o parcare pustie, in care in afara de masina noastra mai este doar o alta masina, ceva nedefint de culoare inchisa. Este inca ceata, nu asa de deasa ca cea de la miezul noptii, dar destul cat sa nu vad mare lucru. Faptul ca am dormit ma ajuta sa gandesc ceva mai normal. De speriat ne-am speriat degeaba. Dar pana la urma era firesc sa fim speriati de ceata cumplita si de drumul necunoscut.
Cobor din masina si caut din priviri un WC. In coltul parcarii, care tine de o statie de benzina cu o singura pompa, este o cosmelie de ciment spre care ma indrept cu pasi sovaielnici, de frig si de amorteala. Calc cu grija prin balta de urina si apa de pe jos si dupa ce ma usurez ma intind cum pot, stanjenit de aceeasi baltoaca, spre o chiuveta ruginita. Apa rece cu care imi dau pe fata ma face sa ma simt mai bine si ma ajuta sa revin la parametrii minimi de functiune.
N-am incotro, trebuie sa-l trezesc pe Traian ca sa putem pleca. Suntem in continuare in criza de timp. Il scutur usurel de umar si cand deschide ochii ii spun ca am nevoie sa dea o cheie in timp ce eu pazesc borna de la baterie. Buimac, Traian invarte cheia in contact, iar eu decuplez bateria imediat ce motorul porneste scuturandu-se din cauza frigului. Manevra reuseste si cuplez la loc borna bateriei, ca sa se incarce. Schimb locul cu Traian si pornesc pe drumul pustiu.
Pe masura ce se lumineaza, ceata incepe sa se imprastie si peisajul redevine normal. Adica vizibil. Apar si primele masini pe drum si reintram in normal. Adica vad soseaua, copacii cresc de jos in sus, norii sunt pe cer si nu mai simt ca suntem chiar pierduti in necunoscut. Mi-e foame, dar mai mult decat foame am nevoie de o cafea. Doamne, cat imi lipsesc cafeaua si dusul de dimineata!
Pe drepta se iveste brusc o salupa plina de verdeata. Este chiar o salupa de vreo 10 metri lungime, pusa pe niste butuci, transformata intr-o bodega cu terasa. In fata sunt cateva mese de plastic, niste umbrele de soare inca stranse, si multa verdeta, flori colorate in hardaie care inveselesc locul. Pentru mine, este de-a dreptul idilic. Dupa o nopate de cosmar, un loc care emana prospetime si liniste este de-a dreptul o rasplata pentru ca nu ne-am dat batuti si n-am facut cale-ntoarsa! Trag de volan spre drepta si parchez langa terasa pustie cumprins de o buna-dispozitie remarcabila. Aparitia terasei chiar in momentul in care ma gandeam ca vreau un loc unde sa cumpar o cafea m-a umplut de veselie, chiatr daca tremur din cauza diminetii inca umede si racoroase.
In afara de o pisica tarcata, nu se vede nici o miscare. Un firicel de fum iese pe cosul salupei, semn ca cineva este totusi inantru. Imi bag si eu capul pe usa taiata in coasta de metal si zaresc pe cineva trebaluind undeva langa o soba pe care fumega ceva. Sunt doua femei, una in varsta iar celata foarte tanara, care pregatesc mancare. Salut si cer doua cafele, dupa care astept afara.
Pisica ma priveste de la distanta. Si in timp ce incerc s-o conving sa se apropie, vad ca de la distanta ma mai priveste cineva. Un barbat incruntat. Este cam intre doua varste si poarta o geaca de piele maro si niste pantaloni negri. La oarecare departare de Dacia noastra este o Lada Samara visinie, murdara. In momentul in care ma uit la el, omul isi fereste privirea. Brusc, am senzatia ca m-a urmarit. Nu pot explica de ce, dar asta este primul gand care imi vine in minte. Omul asta ma urmareste. Statea pur si simplu si se uita la mine. Abia cand m-a vazut ca ma uit la el a plecat de la masa la care statea stingher, fara sa faca nimic altceva decat sa ma priveasca, si s-a dus inauntrul salupei. Senzatia de disconfort pe care o resimt este foarte distincta si nu pot decat sa incerc sa ma port normal. Ma stradui sa fiu cat mai rational posibil si sa ma intreb daca nu mi se pare. Daca totusi nu ma urmareste ? Practic, n-am nci o dovada. Si totusi tipul mi se pare ciudat. Sunt aprope sigur ca este aceeasi masina care era si in parcarea unde am dormit noi. Daca cumva ne-a urmarit toata noaptea, probail ne-a injurat bine ca l-am purtat prin ceata incredibila intr-o calatorie dementa. Dar daca nu ne urmareste si este un sofer oarecare ? In ambele cazuri, nu pot face nimic. Daca omul ma urmareste, n-are decat. N-am nimic de ascuns. Numai sa nu se lege nimeni de faptul ca filmez.
Ma apropii de Traian si il ajut sa se spele pe maini si pe fata tinadu-i un furtun din care un firicel de apa se scurge intr-o gura de canalizare. Ma mai clatesc si eu si intru din nou dupa cafele, pe care fata tocmai le aduce pe o tava de plastic pe care o tine destul de nesigur. Propabil este noua si nu are experienta.
Omul cu geaca de piele isi soarbe cafeaua undeva la distanta. Nu-i spun nimic lui Traian despre banuiala mea ca ne-ar urmari. La un moment dat, brusc, omul isi arunca tigara si pleacaca nervos, fara sa-si termine cafeua. Reactia mi se pare total nefireasca. Ma stradui sa nu privesc masina care iese din parcare si sa-mi vad de cafeaua mea. Pisica care n-a binevoit sa se apropie se lasa filmata de Traian, care si-a scos camera, stimulat si el probabil de amenajarea inedita. Un vaporas intr-o parcare dincolo de Urali, la mare distanta de orice curs de apa navigabil.

K 18 - Uralii se coboară-n ceaţă

2010-08-01T10:52:00.000+03:00

Odata cu inserarea ajungem in dreptul unei pante foarte lungi. De la distanta vad niste bariere vopsite in galben si negru, printre care camionaele se strecoara intr-o parcare aseni oilor la stana. Bineteles, politisti supravegheaza cu atentie toate miscarile. Mi-e greu sa pricep ce-i cu controalele astea aprope ca in stare de razboi. Inaintam foarte incet si politistul cu lanterna in dreptul careua ajungem si noi in cele din urma ne face semn sa trecem dupa o privire scurta. Nici nu ne-ar fi trecut prin cap ca la asa o bariera, cea mai mare de pana acum, o sa scapam necontrolati. Cred ca mutrele noastre dezorientate l-au convins pe politist sa nu mai piarda vremea cu noi si sa vada de camioane, adunate intr-un sir a carui coada se pierde deja in intunericul din vale.
Oprim cu oarecare teama in mijlocul caravan-seraiului de TIR-uri, care cu siguranta raman aici peste noapte. Cred ca nu este vorba doar despre un punct de control, ci si de un popas important cu parcare pazita. Luminile care sclipesc colorat in fata cladirilor care aduc a bodegi sau moteluri modeste si muzica care razbate dinautru de fiecare dta cand cineva intra sau iese imi confirma faptul ca locul e frecventat de multi soferi. Raman sa fumez langa masina iar Traian se duce sa mai cumpere niste apa minerala. Cand se intoarce, inchid capota si ne pregatim din nou de drum, in timp ce din crasma de peste drum trei femei galagiose si imbracate pestrit merg conduse un barbat catre un grup de camioane. Fara indoiala, prostituate. Intr-adevar, cand o vad pe prima ca se catara in cabina unui camion nu mai am nici un dubiu. In loc sa ma linisteasca, scena care teoretic ar insemna ca oamenii se simt in siguranta din moment ce-si permit sa se « relaxeze », ma face sa vreau s-o luam cat mai iute din loc. Pe unde misuna prostituate sigur sunt si borfasi. Si politisti, dupa cum am vazut. N-am chef de nci un cocktail de senzatii tari, m-a stors destul drumul.
Cand dau cheie aud un carait suspect de la motor care nu inceteaza nici dupa ce scot speriat cheia din contact. Sar jos din masina si deschid capota. Huruitul vine de la electromotor, care functioneaza in continuu, desi am decuplat alimetarea. Scotocesc panicat dupa o cheie sau un patent in timp ce Traian ma tot in intreba ce se-ntampla.
- Nu stiu! ii strig. S-a blocat electromotorul!
Ciocanesc in capatul electromotorului fara nici un rezultat. Reusesc sa slabesc suruburile unuia dintre contactele de pe baterie, zgaltaind cablul cu disperare si in momentul in care il smulg de pe borna zgomotul inceteaza.
Imi aprind cu maini tremuratoare o tigara si incerc sa inteleg care ar putea fi problema. Dupa sunet, ar fi bendixul blocat. Am mai patit-o cu alte Dacii vechi, dar daca ciocaneam in carcasa electromotorului se debloca si se decupla. Sper numai sa nu se fi ars bobina electromotorului, ar fi aproape un dezastru! Ar insema ca trebuie sa impingem masina de fiecare data cand vrem s-o pornim !
- Hai sa mai incercam o data, ii spun lui Traian dupa ce am cuplat bornele de alimentare pe baterie.
Figura se repeta si electromotorul nu se opreste decat daca iau contactul de pe baterie. De stricat este stricat, dar nu este ars. Asta-i bine. Totusi cum sa procedam ? Traian mai pune o data contactul si imediat ce simt ca a pornit motorul iau borna de pe baterie. Electromotorul se decupleaza iar motorul a ramas pornit. Deci am gasit o solutie. Nu prea grozava, dar mult mai buna decat impinsul. Oricum, nestiind care este exact defectiunea, mi-e cam frica sa nu se arda ceva. La partea electrica nu ma pricep deloc.
Las capota si ii spun lui Traian ca putem pleca. S-a intunecat de-a binelea si se simte ca se aduna ceata. Suntem singurii care plecam din parcare, in timp ce cateva camioane intarziate se grabesc sa ajunga sub luminile vesele si in siguranta ingraditurii cu bariere. Trebuie neparata sa mai conducem, daca vrem sa ajungem maine inainte de pranz la Ekaterinburg.
Ceata tot mai deasa si recenta problema cu electromotorul ma ingrijoreaza foarte tare. Rascolesc intre lucrurile inghesuite langa geamul din spate si gasesc un manual vechi de reparatii auto, de prin anii ’70. Pe vremea aceea, cand atelirele auto erau mult mai rare, orice sofer trebuia sa aiba obligatoriu si cunostinte de mecanica, sa se poata descurca si singur la nevoie. La lumina slaba a lantrenei de buzunar caut la cuprins capitolul legat de defectiuni ale electromotorului. Gasesc ceva si parcurg infrigurat o serie de explicatii bolovanoase, greoaie, scrise pentru cineva care are cunostinte destul de temeinice de mecanica. Dau pagina si pentru o clipa raman blocat. O fotografie micuta de-a tatalui meu, alb-negru, pe care n-am mai vazut-o niciodata, sta lipita intre pagini. Nu ma pot abtine sa nu ma gandesc ce legatura ar putea fi intre defectiunea de la electromotor si faptul ca o fotografie de-a lui tata de mai bine de 20 de ani este in carte fix la pagina care descrie defectiune respectiva. Intr-o carte pe care aprope sigur n-a mai folosit-o de vreo 20 de ani. Coincidenta este stranie si ma intreb daca are vreun sens. N-as putea spune ca sunt superstitios, dar uneori sunt lucruri care ma fac sa ma gandesc ca au si un alt sens decat cel aparent. Ca atunci cand unul dintre fostii angajati ai lui tata, un pensionar foarte simpatic care venise sa lucreze ca proiectant, domnul Caranghel, imi daduse un ceas gasit intr-un sertar. Era un ceas de-al tatalui meu de pe vremea cand era student, dupa cum mi-a zis domnul Caranghel. De fapt tata il primise cadou de la bunicul cand intrase la facultate. Am luat atunci ceasul, un ceas rusesc, ca mai toate ceasurile care se cumparau in Romania prin ’70, un Poljot cu cadran verzui si carcasa aurie, de care mi-am adus aminte ca l-am vazut o vreme purtat de tata cand eram destul mic. Curios sa vad daca mai functioneaza, l-am intors si am vazut ca merge, dupa care l-am bagat in buzunar si am uitat de el, prins de vesnicile probleme pe care a trebuit sa le rezolv dupa moartea subita a tatalui meu, in calitate de unic mostenitor. Peste vreo doua zile, cand am ajuns la mine acasa, am gasit ceasul in bzunar si m-am dus sa-l pun intr-o cutie in care tineam si ceasul bunicului, gasit la in zilele de dupa inmormantare, o Raketa pe care o purtase o vreme ca amintire si tata, intr-o perioada in care ii mergea tare greu si ar fi avut mare nevoie de ajutorul bunicului, mort si el de cativa ani buni. Am luat amandoua ceasurile in mana si le-am privit. Emotia m-a cuprins brusc cand am vazut ca amandoua erau oprite la aceeasi ora. Diferenta era de cel mult un minut sau doua. Am fost sigur atunci ca amandoi sunt bine, poate impreuna undeva acolo sus. Sau orinde ar fi fost, era un semn ca s-au regasit. Aceeasi ora a fost pentru mine confirmarea ca era ceva care ii lega dincolo de moarte. Stiam de la mama ca tata si bunicul au tinut foarte mult unul la altul. Si acum imi pare rau ca de emotie, in loc sa le las asa, am intors ceasul lui tata si l-am pornit. Ar fi trebuit sa le pastrez pe amandoua asa cum se oprisera atunci, la aceeasi ora. In situatia de fata, in care am nevoie de orice sprijin, ma gandesc la un singur lucru – ca tata ar fi stiut cu siguranta ce s-ar putea face, si daca am dat de fotografia lui intr-un loc si un mod atata de neasteptat, ar trebui s-o iau ca pe o incurajare. Vocea imi tremura putin cand ii spun lui Traian :
- Uite ce-am gasit ! O fotografie de-a lui tata fix la pagina despre defectiuni la electromotor…
- Si ce, crezi ca-i vreun semn ? face el.
- Poate, raspund, convins in sinea mea ca este.
O senzatie lugubra ne cuprinde si pe mine si pe Traian cand vedem ca drumul e din ce in ce mai pustiu si suntem singurii care plecam, in timp ce toti ceilati se grabesc spre staianka. Asa am invatat la cursul de rusa ca se spune parcare, adica popas – «staianka».
In cateva minute, pe masura ce incepem sa coboram, ceata este ata de deasa incat abia vedem marginea drumului. Si suntem absolut singuri pe drum! Normal, toti s-au oprit din cauza cetii! Iau lanterna mare, care se alimenteaza de la bricheta masinii, o cuplez si o scot pe geam, in incercarea de a avea o lumina suplimentara. Tot ce reusesc este sa sperii un camion ratacit, care trage cat poate de mult pe dreapta. Poate ne-o fi crezut un echipaj de politie care semnalizeaza cine stie ce! Oricum, raman cu lanterna spanzurata in afara, ca sa am senzatia ca ii sunt cumva de ajutor lui Traian, care conduce extrem de incordat, gemand din cand in cand ca nu vede nimic. Constat ca ne este pur si simplu frica, parca nu ne-ar mai fi fost de mult! Si ne estew frica sa ne oprim! Buna treaba! Ne este mai frica sa ne oprim decat ca am putea cadea in vreo prapastie de pe serpentinele fara nici un marcaj. Aceeasi senzatie de spaima cuprinzatoare si nedefinita ca in prima noapte pe drum, dupa episodul cu politistii din Voronej sau de unde mama naibii o fi fost, caci nu-mi mai aduc aminte locurile prin care am trecut exact, toate mi se invalmasesc estompate si neclare in cap! Am parcurs cam o mie cinci sute de kilometri in Rusia dar pshihologic batem pasul pe loc. Doi speriati intr-o cutie pe roti care sta sa crape, manati paradoxal inainte de un curaj prostesc. Dar este oare prostesc? Toti cei plecati in calatorii spre locuri necunoscute erau nebuni? Sau prosti? Pentru unii, cu siguranta ca da. Este uimitor ca mergem inainte, in ciuda fricii. Ar fi o minciuna sa spun ca nu ne este frica, dar in acelasi timp avem curaj pentru ca mergem inainte, in loc sa facem cale intoarsa. Pana la urma se adevereste o definitie a curajului pe care nu mai stiu unde am auzit-o: curajul este un risc calculat. Riscul nu exclude teama. Daca nu ne-ar fi deloc teama, am fi pur si simplu nebuni.
Si in ciuda situatiei, ma cumprinde un somn greu, o stare vecina cu lesinul. Reusesc cu greu sa-mi tin ochii deschisi. Pleoapele mi se inchid peste ochi fara sa-mi dau semana si fac eforturi cumplite sa-mi tin ochii deschisi. Oricum nu vad mare lucru. Ma surprind a nu stiu cata oara ca ochii mi se inchid constant si dau sa adorm, si-i spun lui Traian :
- Nu mai pot! Pic de somn! Chiar nu mai pot sa stau treaz.
- Nici eu nu cred ca mai pot sa conduc mult, zice el. Daca gasesc unde sa ne oprim, sa stii ca ma opresc!
- Bine, ii raspun. Ne oprim, chiar nu putem sa mergem mai departe asa!
De fapt ne este frica sa ne oprim pentru ca suntem in padure, suntem singuri pe drum, este bezna si-o ceata s-o tai cu cutitul. Sau, vorba unui prieten, o ceata de poti sa-ti reazemi bicicleta de ea. Si am fost sfatuiti sa nu oprim in paduri orice-ar fi! Sa nu oprim ca una-doua apar raketii! Prezenta raketilor pare aproape sigura in aceste momente, cand am senzatia ca n-am vazut atmosfera mai sinistra in viata mea! Trunchiurile copacilor, atunci cand se vad, au o culoare nefireasca din cauza cetii. Dar de fapt cel mai mult suntem infundati pur si simplu in ceata, ca si cum am inainta prin vata cenusie. Farurile nu reusesc sa lumineze la mai mult de un metru sau doi. Ceea ce facem noi cred ca este ceva mai putin periculos decat baijbaitul pe un camp de mine. Nu-mi aduc aminte sa fi vazut parapeti pe marginea drumului in ultima vreme si avand in vedere ca suntem pe serpentine, putem oricand sa iesim de pe drum si sa ne rostogolim pe vaile abrupte.
Nu stiu ce se intampla si in cele din urma adorm, fara sa mai apuc macar sa-l avertizez pe Traian.

K 17 - Percheziţie

2010-08-01T10:51:00.000+03:00

Simt un fir de saliva atarnandu-mi in coltul gurii cascate si metalul caroseriei ciocanindu-mi constant in tampla amortita, dar nu-mi vine sa deschid ochii. O fac in cele din urma si dupa ce ma sterg la gura cu dosul mainii, privesc ceasul de mana fara sa vad de fapt ce ora este. Imi dau sema ca am adormit si in cele din urma fac soscotela ca nu mai mult de 20 de minute. Bune si alea, mai bune decat nimic, desi nu ma simt mai odihnit, cel putin teoretic bateriile trebuie sa mi se mai fi incarcat, chiar daca infinitezimal. Inaintam printre inaltimi neregulate, care se decoloreaza cenusii in departare.
Traficul este deja mult mai descongestionat, probabil absorbit in majoritate spre Ufa si Samara, de la intersectia prin care am trecut dupa ce am scapat de serpentine. Dacia se catara greoi pe o panta in capatul careia apuc sa zaresc un post de control singuratic, din dreptul careia tocmai pleaca o masina, urmarita de privirile unui politist inarmat. Brusc imi sare somnul si vad aceeasi senzatie de incordare instantanee pe fata lui Traian.
- Camera e stransa, asa-i? ma aud intreband desi stiu prea bine ca Traian a bagat-o in rucsacul cel mic, negru, in care o tine de obicei, dupa ce mi-a aratat filmarile cu Lada impotmolita.
- Da, e in spatele tau. Crezi ca scapam de astia? ma intreba la randului lui, referindu-se la postul de control.
N-apuc sa-i mai raspund. Raspunsul il da bastonul dungat alb-negru pe care politistul il ridica fara echivoc. Chipul lui incruntant ma pregateste reflex pentru inca o portie de transpiratie. Nu stiu de ce am sentimentul distinct ca nu scapam noi numai cu verificarea talonului si un « drum bun! ». E ceva in prirea incruntata si patrunzatoarea care nu ma inseala.
Asa si este – dupa ce verifca talonul si permisul de conducere, ramane cu mana intinsa asa ca ii dau si cartea de identitate si asigurarea., dupa care ii arat prin semne ca asta-i tot. Omul spune ceva si porneste spre spatele masinii. Pricep ca vrea sa vada ce-i in portbagaj si cobor sa i-l deschid. Bastonul dungat indica rand pe rand obiectele si eu dau explicatii rudimentare, cum ar fi « nasiie … » « …noastre » si imi arat haina de pe mine atrunci cand vreau sa-i explic ca in ruscsaci sunt hainele noastre, « remont » , « reparatie » cand vrea sa stie ce-i in cutiile de carton pline de piese de schimb si ii desfac tot calabalacul in praful din spatele masinii, din ce in ce mai ingrijorat ce se va intampla cu camera de filmat daca da peste ea. Politistul pipaie cateva din lucrurile impratiate pe jos si ma pune sa deschid si sa intind pe jos toate pungile si cutiile mai mici din cutia mai mare in catre tin piesele de schimb. Incerc sa-i explic inca o data ca-s piese de schimb, balmajind cum pot in ruseste ca masina e foarte veche. Le priveste impasibil si-mi face semn sa trecem la bagajele inghesuite pe bancheta din spate. Involuntar, imi scapa printre dinti un «S’ ciortai !», «La dracu!», pe care ma grabesc sa-l corectez murmurand «S’ cias! S’ cias!», « Imediat! Imediat!», in timp ce tamplele imi zvacnesc cand ii dau rand pe rand rucsacelul in care tin actele, sacul de dormit, cutia cu mancare, o haina azvarlita in acelasi maldar inform si astept cu respiratia taiata sa vina randul rucsacului negru cu camera de filmat care a ramas stingher in mijlocul banchetei. Politistul mi-a aratat pe rand obiectele, intr-o miscare circulara care a ocolit pana acum rucsacul cel mai important pentru noi – cel cu camera. Mai ca nu-mi vine sa cred cand se intorce cu spatele si se duce din nou spre portbagaj. Nu-mi dau sema daca este multumit sau nu si ma stradui sa inghesui la loc cat pot de repede lucrurile imprastiate, in timp ce politistul ma indeamana destul de rastit cu un « pa bistrei !», «mai repede!» care mi se pare complet inutil. Sunt atat de bucuros ca n-am avut de explicat ce-i cu camera incat mai repede chiar nu ma pot misca!
Il urmez spre ghereta si ma opresc dezorientat la intrare. Nu stiu daca trebuie sa intru sau nu. Urmatoarea porunca ma dumireste si intru. In spatele unui ghiseu din melamina alba, intr-o incapere cu pereti varuiti, golasi, pe care atarna doar niste regulamente sau instructiuni inramate sub sticla, mai sunt doi politisti ocupati cu hartii. Trec in fata celui care are acum actele mele si-i raspund pe rand la intrebarile despre nume meu, adresa, numarul pasaportului, marca si numarul masinii, pe care politistul le trece pe o fisa pe care mi-o da s-o semnez si pe care apoi o copiaza intr-un calculator. Operatia dureaza vreo 10 minute, dupa care imi iau actele si ca sa fiu sigur ca toul e in regula intreb «Vseo?» «Astai- tot?». «Vseo, vseo!» imi raspunde incruntat politistul si-mi face semn spre iesire, dupa care isi vede mai departe de hartiile lui.
Ies cu pasi masurati, sa nu trezesc vreo suspiciune inutila si dupa ce apuc sa-l mai vad pe primul politist ca tocmai se pregateste sa opreasca o alta masina pentru control, urc in Dacie si-i spun lui Traian :
- Da-i drumul, hai s-o stergem de aici, am scapat !
Traian porneste fara un cuvant si abia dupa vreo cincizeci de metri, ca si cum ne-ar mai fi putut auzi cineva, intreaba :
- Ce-ai facut inauntru ? Ai dat vreo declaratie ? Ai declarat camera ?
- Nu, n-aveau treaba cu asta, nici n-au vazut-o. Nu stii ? Au inregistart datele mele si masina.
- Pai eram cu spatele, n-am vazut ce-au controlat. Nu s-au uitat la camera ?
- Nu, fix de aia n-au intrebat nimic. Trebuia sa avem si noi un pic de noroc, nu ?
- Sa stii ca chiar am avut noroc. Daca ne-au bagat in calculator, poate nu ne mai opresc atata.
- Poate, raspund, desi nu cred ca operatia are vreo legatura cu controalele viitoare.
In scurta vreme drumul incepe sa urce constant si ne aliniem din nou printre camioane care urca cu mare greutate panta continua. Ajungem in cele din urma pe o culme unde sunt doua parcari mari si oprim si noi, sa-i dam un rgaz motorului foarte incins din nou.
Suntem in dreptul unei bodegi, in spatele careia este o curte plina de caroserii ruginite, imprastiate de-a valma, in fundul careie depistez « toaleta ». Un caine lup ma latra cu indarjire cand ma intorc si il evit milimetric in momentul in care se repede la mine si se opreste brusc, la capatal unui lant greu.
Triaian e langa masina si dupa ce-i dau indicatii despre amplasamentul « toaletei », pana cand se intoarce fac niste fotografii cu rascruscea pe care o simt ca foarte imporatanta. De aici drumul pare sa coboare si toate crestele care se mai vad in zare sunt ceva mai jos. Probabil, am ajuns in punctul cel mai inalt, si-mi pare rau ca nu stiu numele trecatorii. O sa-l aflu acasa, imi zic, cred ca abia acolo o sa am timp sa ma dumiresc mai bine pe unde am fost de fapt, in liniste si cu harta in fata.
Intram si stam la rand in spatele a doua persoane. La tejghea este o femeie tanara, cu par blond-roscat, pana la umeri si sort albastru. Este un albastru muncitoresc, foarte tare, destul de raspandit in Rusia se pare.
- Ce vrei ? Apa minerala, ciocolata, biscuiti ?
- Eu as manca ceva, raspunde Traian care rasfoieste un meniu. O ciorba, ceva cald, e destul de ieftin aici.
Imi dau sema ca nici nu m-am gandit. Ma uit si eu pe meniul care are are doar doua pagini, dintre care una pentru mancaruri. Intr-adevar, pare foarte ieftin.
- Hai sa luam ceva, atunci, zic. Ce-ai vrea ? Ciorba, felul, doi ? De fapt de-amandoua, zic eu fara sa mai astept raspunsul.
Ma intorc spre fata de la tejghea si intreb :
- Bors ?
Da din cap ca da si-mi confirma cu voce prietenoasa :
- Da, bors iesti, si asteapta sa continui.
- Dve… Dve… zic eu si nu termin propozitia, caci nu stiu sa spun « portie ».
- Portii ! continua fata zambind.
- Dve portii ! « Doua portii » ! incuviintez, bucuros ca seamana atat de mult cu limba romana. E usor de tinut minte.
Mai cerem niste mancare de fasole cu carnati si salata si asteptam la o masa cu blat de melamina, intr-un fel de pridvor umbros. Peretii sunt lambrisati cu lemn, musama rosie ieftina pe mese, podea de ciment mozaicat. Totul este foarte modest, dar destul de curat. Un loc obisnuit pentru soferii porniti la drum lung, ieftin si fara pretentii. Exact pe bugetul nostru.
Borsul fierbinte este foarte bun si infulecam cu pofta, abia realizand ca n-am mai mancat o supa din Romania, mai precis de la Suceava. Obisnuiti cu preturile din Romania si mereu speriati si in criza de timp, nici nu ne-a trecut prin capa sa oprim la restaurante. Si mancarea de fasole este buna, dar ceea ce asteptam sa fie carnati sunt doua bucati de parizer ieftin, prajit in ulei. Nu e prea grozav, dar nu suntem pretentiosi si radem tot din farfurii.
Plecam, desi parca ne-ar fi prins bine si o bere si un somn la umbra. Inca nu ne este clar cat mai avem din drum, nici unul din indicatoare nu ne-a dat inca diistanta pana la Celeabinsk, prima localitate importanta dupa Urali. Oricum, faptul ca drumul mai mult coboara de cat urca este un semn clar ca am ajuns pe partea asiatica a Uralilor.

K 16 - Dacia salvează Lada

2010-08-01T10:50:00.000+03:00

Soseaua mai urca in serpentine stranse o vreme si incepe sa se umple de gropi. Viteza extrem de mica cu care avansam ma ingrijoreaza. Oricum, n-avem atternativa. Trebuie sa ne miscam cum putem. Traian filmeaza cum poate, iesit in afara cu camera pe geamul coborat, hurducat de asfaltul crapat. Un GAZ rablagit ne depaseste energic si pe geamul din spate vedem un copilas care ne face din mana, indemnat de o mamica cu basma taraneasca. Ma stradui sa ma tin cat mai aprope de ei ca sa-i dau ragaz lui Traian sa filmeze mai de aproape salutul spontan, dar GAZ-ul, mult mai puternic, ne lasa in urma intr-un nor de fum negru. Ramanem in coloana care devine din ce in ce mai compacta. Simt ca motorul este din ce in ce mai incins, pentru rareori apuc sa cuplez viteza a treia. Dupa aproape o ora de tarait intre doua camioane grele care ne-au umplut constant de fum innecacios dam de o zona aproape dreapta, in care soseaua devine mai larga si scapam de gropi. Coloana incepe sa se rareasca, pe masura ce masinile mai mici reusesc sa depaseaca camioanele si sa prinda viteza.
Motorul ar trebui sa se raceasca fiindca reusim sa mergem cu viteza mai mare si pentru ca a mai scazut din zapuseala amiezii. Cand ajung la aproape 90 de km pe ora, vad in dreapta, pe fasia lata de nisip care da in rigola taiata la baza panteleor de pamant rosiatic din care soseua musca adanc, o scena ciudata. O femeie blonda, plinuta, cu o rochie inflorata viu colorata, impinge fara succes o Lada care derapeaza afundata in nisip, incercand zadarnic sa urce pe asfalt. Dam sa trecem si noi pe langa Lada impotmolita in viteza, ca si celelate masini scapate de chinul serpentinelor, cand ma strafulgera senzatia ca ar trebui sa opresc si sa-i ajut pe cei cu Lada ramasa in nisip. Franez deja cand il intreb pe Traian :
- Ce zici, sa nu-i ajutam pe astia cu Lada ? Nu pare sa se opreasca nimeni…
- OK, daca vrei tu.
- Am un cablu de remorcare, asa ca pot sa-i trag. Eu zic sa si filmezi daca tot ne oprim, ii mai spun in timp ce dau cu spatele ca sa ma apropii de masina care inceteaza sa mai arunce inutil trambe de nisip, caci soferul a observat ca cineva s-a oprit sa-i vina in ajutor.
Cobor si ma indrept catre masina impotolita si vad ca soferul, un barbat grasuliu in jur de 40 de ani, transpirat si rosu de incordare, ridica mainile intr-un gest multumire aproape religioasa. Aceeasi imensa expresie de usurare si recunostinta pe chipul sotiei cu bucle blonde si flori colorate pe rochia alba. Urmele de roti brazdate in spatele masinii arata ca oamenii se chinuie din greu de catava vreme.
Rusul isi coboara coboara cu oarecare greutate trupul rotund din masina si se grabeste sa-mi stranga mainile ca unui salvator providential. Ii explic mai mult prin semne ca am un cablu si dupa ce il leg, izbutesc sa trag cu o smucitura puternica Lada din nou pe sosea. Traian a filmat si in timp ce strans cablul de remorcare soferul Ladei scotoceste dupa ceva in portbagaj si vine in mare graba catre noi, imi pune in brate un bidon de plastic spunadu-mi ca e o bere pe care ne-o daruieste in semn de mutumire si ma strange in brate cu multa efuziune, pupandu-ma pe amandoi obrajii. Abia atunci ma intreaba de unde suntem si cand ii raspund ca din Romania, ma mai strange o data in brate si-mi spune ceva ce nu inteleg prea bine, dar deslusesc cuvintele « toti » si « frati », asa ca deduc ca mi-a zis ceva de genul « suntem frati cu totii ».
Raman cu bidonul de bere in mana pe marginea drumului, in timp ce Lada alba pleaca dand claxoane voiase, iar doamna cea plinuta flutura din mana a ramas bun si ne striga « do svidania ! », adica « la revedere ! ».
Urechea de tractare de la Dacia noastra s-a rupt din cauza smuciturii bruste, dar ma bucur ca le-am putut fi de folos calatorilor impotmoliti in nisip. Sunt din nou bulversat de efuziunea cu care ne-au multumit, dupa suspiciunea de care am avut parte in ultima vreme. Indes in portbagaj bagajele scoase pe cand rascoleam dupa cablu, dupa care Traian imi arata ce-a filmat. Scena pare foarte spectaculoasa si este bine incadrata, ceea ce ma face sa ma entuziasmez si sa-i spun extrem de vesel lui Traian ;
- Bravo, batrane, foarte bine! Ti-a iesit super! Sa stii ca am cam avut emotii cum o sa te descurci cu filmarile, dar acum mi-a mai venit inima la loc! A iesit ca la carte, aproape ca nu mai e nevoie de montaj!
Traian este si el incantat si de filmare si de laude si pornim la drum din nou foarte veseli, increzatori in puterile noastre dupa micul episod caritabil. Psihologic ne ajuta foarte mult sa ne mai simtim doar neajutorati si pierduti in necunoscut, ci capabili sa dam ajutor. In sine, episodul nu are nimic iesit din comun, dar dupa starea de incordare permaneta in care am ne aflam de la intrarea in Rusia, faptul ca ne-am simtit si noi prima data in putere ne cade foarte bine.
- Sper sa n-avem si noi nevoie de ajuor prea curand! spun si aprope ma trece un fior imaginandu-mi cum ar fi sa ramanem undeva in drum fara sa stim sau sa putem sa ne reparam masina.
Traian nu zice nimic si ma gandesc ca este mai sanatos sa nu ne batem capul cu posibila cadere a drobului de sare de pe polita atata timp cat nu pare ca se apropie nici un cutremur, trec peste gandul fugar si ma apuc sa rasfoiesc dictionarul. Caut un cuvantul scris pe eticheta sticlei de bere pe care am primit-o cadou. Gasesc doar unul asemantor caci dictionarul meu, in ciuda faptului ca pare voluminos, este destul de rudimentar. L-am luat pentru faptul ca are cuvintele grupate pe grupuri utile, cum ar fi mancare, auto, calatorie, meserii, deci ceva care sa ma ajute la o cautare rapida. Am constat, cum ma si asteptam, ca un dictionar de limba rusa se gaseste destul de greu. Nimeni nu mai are chef de rusa in ziua de azi. Cuvantul de pe eticheta era « Tolstiak » si eu am gasit « tolstai », care insemana « gras, rotofei », asa ca deduc ca numele berii ar fi « Grasanul », mai ales ca are si un desen sugestiv cu un grasan barbos si jovial, un fel de Mos Craciun fara tichie.
E putin trecut de 5 dupa-amiaza si simt pe langa zapuseala zilei de vara cum oboseala drumului se acumuleaza constant. Adrenalina de care am parte din belsug cu fiecare eveniment normal care devine neobisnuit din cauza conditiilor nu compenseaza decat temporar lipsa odihnei. Las spatarul scaunului mai pe spate si incerc sa motai, in timp ce peisajul se deruleaza pe langa noi. Am parcurs aprope 3000 de kilometri de cand am plecat de acasa si zilele lungi de vara au devenit si mai lungi din cauza programului de somn extrem de chinuit si insuficient. Abia stept sa scapam de etapa asta de condus cu disperare, presati de obligativitatea reghistratiei care trebuie facuta in trei zile de la intrarea in Rusia si pe care nu ne putem permite din cauza timpului si a bugetului s-o facem decat la Ekaterinburg. Si Ekaterinburgul, un nume atat de sonor, a devenit un reper aproape magic spre care inaintam somnabulic, un fel de sfarsit al greului, eronat bineteles, caci pelerinajul nostru prin Siberia teoretic abia de acolo in incepe.

K 15 - Benzinăria fantomelor

2010-08-01T10:47:00.000+03:00

O motocicleta rosie cu atas coboara in sens invers, condusa de un sofer cu o cascheta veche de piele, cu clape pentru urechi. Mi se pare atat de pitoreasca aceasta aparitie incat as vrea s-o filmam, dar Traian conduce si oricum pana ar scoate camera din micul rucsac in care o tine si ar face reglajele, motocicleta ar fi trecuta deja de noi. Urcam de ceva vreme pe serpentine constant. La vreun kilometru in fata se zareste creasta muntilor. Stanci si sol rosiatic semnaleaza abundenta zacamintelor de fier. O statie de benzina vopsita in alb si rosu apare brusc intr-o curba pe drepta si tragem la una din pompe. Zabrele grele dubleaza orice inseamna geam la cladirea pricajita si nu se zareste nimeni in zona. Semnele de baricadare ne creeaza o senzatie de neliniste amandoura. Este evident ca gratiile n-au fost puse degeaba, si grosimea lor trebuie sa aiba de-a face cu gravitatea posibilelor amenintari.
Cobor nedumerit. Privesc in jur si uzura pompelor, carpelile din tencuiala si vopseaua sarita de pe gratiile groase imi dau un sentiment de loc abandonat. Cand sunt cat p-aci sa ma intorc la siguranta masinii, un om maruntel iese de pe o usa de fier si se apropie parca cu frica de noi. Este primul asiatic pe care il vad in Rusia. Ochii mici si alungiti ma privesc de jos in sus, caci omuletul abia imi ajunge la barbie. Ma mir totusi de teama cu care ne priveste. Este drept ca si eu si Traian, suntem destul de matahalosi, cel putin pe langa el. De fapt aproape dubli ca volum. Imi dau sema ca suntem murdari, nebarbieriti si probabil putim, caci nu ne-am spalat de aproape trei zile. Masina noastra, cu siguranta ciudata, este plina de lucruri aruncate de-a valma. La cat sunt de buhait de nesomn probabil ca nu arat prea blajin. Si totusi nu inteleg teama omului. Ma uit in jur sa vad daca nu este altceva care sa-l sperie. Nu este nimic, suntem singuri in statia de benzina.
Zic un « zdrastavaite ! » cat pot de prietenos si deschid capacul rezervorului. Omul zice ceva asteptand cu pompa in mana. Ma mir ca nu se apropie sa bage benzina in rezervor si astept sa vad ca nu este in regula. Omuletul zice ceva cu jumate de voce si cand dau sa ma apropii de el ca sa-l aud mai bine vad ca tresare, asa ca ma opresc la distanta. Constat cu uimire ca imi spune sa platesc inainte. Cum sa platesc daca nu stiu cat costa benzina, adica cata benzina o sa-mi intre in rezervor ? Suntem asta suspecti ? Ca sa-mi dovedesc intentiile pasnice ma indrept totusi spre gaurica pe care o zaresc, minuscula, printre zabrele, in geamul carpit in multe locuri cu table, tinand in mana, cat mai vizibila, o hartie de o mie de ruble pe post de steag alb. Parca as fi intr-un film cu cow-boy in momentul cand tocmai au incetat impuscaturile si distanta dintre masina si gaura din geam devine ulita principala, prafuita, a unui orasel din vestul salbatic. Prin sticla murdara disting vag buclele blonde ale unei femei destul de in varsta. Cu voce rastita de serif texan ma intreba cata benzina vreau. Plinul ii zic, ezitand si eu sa ii incredintez mia de ruble. Daca raman dezarmat ? De ce sa las eu primul jos pistolul ? Pentru ca sunt pe teritoriul lor ma gandesc si calul meu are nevoie de ovaz, altfel nu merge mai departe. II dau femeii hartia, intors pe jumatate catre ajutorul cu ochi mici care tine cu furtunul pompei de parca ar fi o pusca. Incet, incet, nu fa nici o prostie ! Hartia dispare in gaura din geam si femeia se rasteste din nou la mine. Sa-i spun cata benzina vreau ! Sigur nu ma intreaba daca vreau sa-i jefuiesc ? Ridic din umeri a nestiinta. Femeia ma priveste banuitoare printre doua gratii groase cat degetul. Ajutorul cu pompa sta cu degetul pe tragaci. Dupa ce ma cerceteaza cu atentie si se uita si la Traian, care nu face nici o miscare, cu mainile la vedere, pe volan, omuletul se apropie cu pasi rari de gura rezervorului. Asteptam cu totii incordati sa inceteze huruitul pompei. In final ii striga femeii ceva. Femeia scotoceste intr-un sertar si-mi intinde cateva bancnote prin gaurica. Aha, restul! Imi iau banii si ma indrept spre masina, in timp ce micul asiatic face cale intoarsa catre benzinaria fortificata, avand grija sa pastreze distanta cand trece pe langa mine. OK, OK, usurel, batrane, am platit si-o luam din loc, nici o grija!
Rasuflam usurati abia cand masina urca din nou pe sosea. Ceva nu e in regula, nu e in regula deloc!
- Ce naiba o fi fost pe aicea, frate? intreba Traian. Ce-i cu gratiile alea? Oare ii jefuiau raketii?
- Posibil, raspund. Dracu’ stie! La cat de multi disperati erau acum cativa ani, iti dai seama ca la o benzinarie se gandeau multi sa dea lovitura. Teoretic intotdeuna sunt ceva bani in casa.
- Da, ma, da’ in halul asta sa fie de speriati?!? Sa platesti inainte?
Dau din umeri fara raspuns. Misterul din Urali sau Benzinaria Fantomelor pot sa mai astepte. Motorul care trage prost ma ingrijoreaza acum. Trebuie verificat si racit. Tot pe dreapta, o parcare cocotata pe un morman de gunoi, in dreptul unei cladiri pustii, se arata un loc bun de oprit. Parcam din nou, de data asta ceva mai relaxati de spatiul larg din jurul nostru, in plina lumina de dupa-amiaza tarzie. O masina din care coboara o familie cu doi copii trage in aceeasi parcare si atmosfera devine din nou normala.
Nu reusesc sa descopar nimic anormal la motor. E posbil sa fie undeva mizerie pe circuitul de alimentare, sau sa fie murdare bujiile, dar nu ma incumet sa desfac nimic. Astept doar sa se mai raceasca cu capota deschisa si incerc sa mai fac cateva fotografii. As vrea sa surprind in cadru familia care se fotografiaza si ea pe inaltime, cu valea in fundal, dar cumva speriosi, cei patru membri reusesc sa se intoarca cu spatele de fiecare data cand simt obiectivul meu indreptat spre ei. Timizi ca niste gazele. Peisajele cu crestele muntilor si parcarea murdara de pe camera mea foto au in colturi personaje care stau s-o ia la fuga sau se ascund de ceva, asa ca renut sa incadrez familia rusa in instantanee. Nu inteleg nimic din atmosfera de suspiciune manifestata si la fantomatica benzinarie care se vede mica, undeva in vale.
Refuz oferta de a cumpara niste rame de tablouri pe care un baietan rasarit de nu stiu unde mi-o face insistent cu o contraoferta de a-i face eu o fotografie. 50 de ruble e pretul solicitat cu proptitudine si cadem de acord cu 10. Am deci primul instantaneu din Urali cu personaj local cand o luam din nou din loc.

K 14 - Dacia în montagnes-russes

2010-08-01T10:45:00.001+03:00

O geana de lumina purpurie sta subtire la orizont. Inca o noaptea in care am condus pana la epuizare si am dormit in masina, intr-o parcare de langa un fel de bar-restaurant fara pretentii de pe soseaua catre Ekaterinburg. Apropierea muntilor se simte in ceata diminetii, umeda si pacloasa. Mi-e frig cand cobor din masina, in timp ce Traian mai motatie pe locul soferului. Habar n-am cum poate sa doarma intr-o pozitie atat de incomoda. Scaunul din drepta l-am rabatat pe spate la maxim si este acceptabil pentru dormit, dar cel al soferului, pentru ca n-a dat la parte cutia termoizolanta cu mancare infipta intre spatar si bancheta din spate, nu poate fi lasat pe spate. Ma rog, pana la urma e problema lui, daca el se descurca asa, n-o sa ma apuc sa-l dacalesc eu.
Privesc zgribulit masinile oprite peste noapte langa noi, doua camionete si doua TIR-uri, din care nu se zareste nici o miscare, in timp ce astept sa iasa barbatul care a intrat la toaleta de lemn de langa cladirea bodegii. Constructia pare destul de subreda, lemnaria este scorojita, maronie pe unde mai are vopsea sau gri-intunecat ca si tencuiala peretilor, acolo unde lemnul a fost spalat indelung de ploi. Un bec spanzurat direct de sarmele electrice din tavan lumineaza slab si prin usa deschisa, care imi da speranta ca cineva serveste si as putea sa cumpara o cafea. Omul care iese de la privata trece somnoros pe langa mine si urca in cabina unuia dintre camioane. Prin usa de lemn a privatei nu razbate nici un fir de lumina si trebuie sa ma desfcurc cum pot, pe ghicite, aproximand gaura. O teava iesita din pamant lasa sa se scurga un firicel de apa, cu care ma spal pe maini si pe fata. Pe sosea nici urma de miscare, cu siguranta din cauza cetii. Ieri pe vremea asta traficul se simtea din plin. In afara de siroitul apei de la robinet si un radio in surdina, nu se aude nici un zgomot. Inautrul bodegii nici o miscare. Intru si in stanga vad o tejghea de bar, saracacioasa, acoperita cu un blat zgariat. In drepta sunt trei mese cu fete din musama rosie si niste scaune strambe, din fier. In prima clipa nu zaresc pe nimeni, dar apoi cineva se misca in spatele tejghelei. Un barbat intre doua varste, carunt, slab, imbracat ponosit, purtand o haina visnie si pantaloni maro ma priveste fara un cuvant. Este pe jumatate adormit. Ii cer o cafea care costa 15 ruble si-i las 20, pentru somnul stricat. Ies cu cafeaua care din ochi pare foarte proasta si nici numa mir sa fie asa, caci rusii nu prea beau cafea. Ma simt sleit de puteri si am o senzatie buimacela grea in mine. Noptile de nesomn incep sa se adune. Maine ar fi timpul sa tragem la hotel, la Ekaterinburg. Un caine negru apare timid si imi miroase cracul pantalonului, gudurandu-se in speranta ca poate capata ceva de mancare. N-am nimic ce sa-i dau. Il scarpin putin dupa ureche si privirea resemnata cu care accepta ma convinge ca este foarte flamand. Un alt caine, de alta culoare dar la fel de slab, ma priveste de la distanta. Se apropie alene, fara prea mari sperante, dupa care impreuna cu primul se duc sa lipaie dezamagiti niste apa din balta de langa robinet. Sting tigara si arunc chistocul intr-un cos de gunoi ruginit, in timp ce cainii privesc absent spre geana de lumina care lumineaza dinautrul bodegii. Cu siguranta stiu ca de acolo sunt sanse sa primeasca ceva de mancare, daca asteapta suficient.
Ezit daca sa-l trezesc pe Traian sau nu. Ar fi bine sa pornim, dar are si el nevoie de bucata lui de somn. Ne-am impartit sa conducem mai mult eu ziua iar el dupa lasarea intunericului, pentru ca eu nu vad prea bine noaptea. Plus ca bioritmul meu de gaina ma trage la somn cand se face intuneric si ma trezeste imediat ce apare lumina. Il las mai bine sa mai doarma, oricum este ceata si o sa ne miscam cu o viteza de melc. Peste vreo jumatate de ora soarele va fi destul de sus ca sa risipeasca ceata. Asa ca il las pe Traian sa mai doarma. Iau cu grija aparatul foto din masina si o bucata de paine care imi vine la indemna. Arunc painea in doua bucati relativ egale cainilor care o miros un pic dupa care o inghit hulpav. Aud in linistea profunda a dimineti ghiortaitul matelor cainelui negru care ma priveste din nou fara expresie. Se vede ca nu asteapta mare lucru de la mine. Cainele se lasa caraghios pe picioarele din spate, ca si cum i s-ar fi terminat brusc fortele, dupa care se lungeste de-a binelea si inchide ochii. Celalt caine se intinde si el la somn.
Umezeala diminetii ma face sa dardai. Simt ca mi-e si foame, dar n-am chef de salam cu paine. Oricum, daca deschid din nou usa masinii, sigur il trezec pe Traian. Asa ca trec pe partea celalata a drumului si incerc sa vad daca pot surprinde rasaritul purpuriu cu camera digitala. Intru in lanul verzui, care imi ajunge pana la genunchi. Ma joc cu cateva fotografii si la un moment dat il vad si pe Traian apropiindu-se cu camera de filmat. Deci culoarea rasaritului este intr-adevar deosebita daca s-am gandit si el ca merita filmata. In vreo jumatate de ora in care ne facem de lucru cu fotografiatul si filmatul se lumineaza de ziua si ceata incepe sa se risipeasca.
Pornim la drum, inca singuratici pe soseaua ce serpuieste lin. Conduc eu, iar Traian, pe locul din drepta, incearca sa mai filmeze niste cadre din mers.
- Ce ceata ciudata ! exclam la un moment dat. Sta asa, in smocuri. Uite, acolo in stanga, fasiile alea arata ca niste submarine.
Comparatia este buna si foarte poetica, fiindca un smoc de celata alb-laptoasa are o forma alungita si dimensiunile unui submarin. Un submarin alb printre mesteceni. In spatele lui, o alta fasie de ceata, la o distanta mica, alcatuieste o a doua silueta acvatica. N-am mai vazut pana acum ceata care sa se imprastie asa de straniu, in bucati compacte cu goluri de atmosfera curata intre ele.
Dupa o vreme ceata dispare complet si incep sa apara masinile. Drumul devine din ce in ce mai rectiliniu si taie inaltimi lungi si constante, catarandu-se si coborand. Din varful unei pante foarte lungi coboara simetric, inclinata, ca apoi sa se continue la fel.
- Cred ca de aici vine expresia « montagne-russe » - « munti rusesti », de la drumurile de felul asta care urca si coboara in linie drepta.
- Probabil, raspunde Traian.
- Incerca sa filmezi si fii atent ca o sa iau viteza, sa dea intradevar senzatia de roller-coaster.
- OK, aproba scurt Traian.
Din varful urmatoarei pantei accelerez usor, dupa care scot masina din viteza. Din inertie, incepe sa prinda viteza si acul indicatorului urca vibrand usor din ce in ce mai sus. 90, apoi 100, 110, 120 si si intepeneste la 130 de kilometri pe ora. Pare maximul pe care il atinge Dacia lasata liber. Ma tin bine de volan. Caroseria tremura deja cat sa ne dea emotii, dar reusesc sa stapanesc masina, care incetineste pe la jumatatea pantei urmatoare, aidoma trenuletelor din parcurile de distractie. Repet manevra inca de doua ori, profitand de traficul destul de lejer. De fiecare data cand masina este lasata sa coboare liber, viteza maxima pe care o atinge este de 130 de kilometri pe ora. Destul de ciudat, dar probabil ca forma caroseriei, nu tocmai aerodinamica, face ca aceasta viteza sa fie o constanta. Jocul de-a trenuletul de parc de distractii este simpatic, dar de fapt periculos. Chiar foarte periculos. Masina devine foarte instabila si un derapaj sau o explozie de cauciuc ne-ar fi fatala. Cu siguranta daca am zbura de pe sosea ne-am rasturna si din caroseria fragila n-ar mai ramane decat o masa informa in care noi am fi facuti terci. In clipele de incordare in care simt masina ca se inalta deasupra asfaltului pe masura ce accelereaza imi aduc aminte brusc de comparatia dint-un manual de fizica pentru clasa a saptea frantuzesc si anume ca impactul frontal al unui automobil la viteza de 90 de kilometri la ora cu un zid este egal cu cel rezultat daca automobilul ar fi suspendat la etajul trei al ul unei cladiri obisnuite si lasat sa cada in gol. N-avem nici un zid in fata, dar rulam cu o vieza mult mai mare, asa ca ar fi cam tot un drac. Masina scoasa din viteza este aidoma unei sanii pe roti, neavand motorul cuplat este lipsita de forta de tractiune care ar mentine directia mai stabila. Cele doua sau trei secunde necesare cuplarii cutiei de viteze pentru frana de motor sunt suficiente pentru un dezastru. Imaginea caroserei gri-albastrui facuta ghem, cu boarfele noastre imprastiate de-a valma in jurul ei imi apare instantaneu in fata ochilor spre sfasitul celei de-a treia coborari, cand Dacia atinge viteza maxima scuturandu-se din toate incheieturile si inchei exercitiul de fizica planului inclinat cu vadita usurare.
Dupa inca vreo ora de mers ajungem pe o portiune plana, destul de aparte fata de peisajul care prevesteste inaltimile muntoase. Avem nevoie de o pauza pentru motorul masinii si pentru fiziologiile noastre cam la fel de solicitate. Hotarasc sa oprim imediat ce prind in dreapta o portiune pe care pot sa ies in fara soselei. Cerul este din nou aproape impecabil de senin. Verdele mult mai crud al spicelor de grau din fasiile cultivate pe langa drum, printre portiuni de liziera, confirma inaltimea din ce in ce mai mare. Uralii nu sunt foarte inalti, dar sunt mult mai intinsi decat Carpatii nostri, cu care suntem obisnuiti din Romania. Ma astept ca traversarea lor sa ne ia cel putin un timp dublu.
Daca tot ne-am oprit, il rog pe Traian sa mai filmeze cateva cadre si din afara masinii. In afara filmarilor de dinainte de prima intalnire cu politisti, pana la joaca de-a montaigne russe, n-am mai filmat nimic. Din lipsa de timp, din cauza oboselii si bineteles a fricii. Frica de a nu fi luati la rost de te miri cine pentru ca filmam. Nici nu ne dam sema ca ne purtam aiurea, incercand sa ne ferim camera de filmat de privirile oricui, chiar si ale pasagerilor din masinile razlte care mai trec pe sosea. Traian este undeva in lanul de grau, incercand sa aiba cadre ma largi cu mine pe langa masina, pe care am lasat-o cu capota ridcata, sa racesc motorul. Vad aparand din fata o masina alba in care deslusesc o uniforma de camuflaj. Nu-mi stiu daca este politie sau vre-un militar, dar precaut il strig pe Traian, care doseste camera, lasand sa-i atarne mana in care o tine printre spicele inalte pana la brau. Il vad ca se lasa pe vine, in pozitia unui om care se usureaza si miscarea ciudata ma face sa-mi intorca capul spre drum, in directia privirii lui. Masina alba s-a oprit langa a noastra si soferul in costum de camuflaj ma intreba strigand incruntat ce s-a intamplat. Nu-s deloc obisnuit cu aboradrea asta a civililor de catre politisti, care se rastesc intr-una. Scormonesc in graba in minte in dictionarul meu de rusa de stricta necesitate si-i raspund politistului sau militarului, ce-o fi el :
- Haraso, haraso! Niet problem! Adahaiem motor! Bine, bine! Nu problema! Odihnim motor! si-i arat cu palmele deschise spre el ca totul e-n regula.
Raspunsul meu cu « odihnim motorul » mi se pare caraghios abia dupa ce omul in camuflaj pleaca mai departe si ma simt usurat de spaima ca ne ia la control. In prima clipa am crezut ca s-a oprit vazandu-ne ca filmam. Abia acum ma prind ca a vrut de fapt sa se asigure ca n-avem probleme cu masina. Capota ridicata putea fi un semn ca niste straini au ramas in pana si poate au nevoie de ajutor. Oricat de pozitiva se dovedeste atitudinea omului care evident patrula pe drum, tot nu ma linisteste pe deplin. Inca nu ne simtim deloc in siguranta cu camera de filmat la vedere.
Plecam in graba si realizez ca avem reflexe de cobai si eu si Traian. Am ajuns amandoi sa ne simtim in siguranta in cusca noastra pe roti si daca se poate in miscare. Experimentul la care ne-am supus de buna voie continua pe masura ce ne deplasam spre est, in timp ce din perfuzii invizibile ne picura constant in vene portia zilnica de spaima nelamurita.

K 13 - Smatri kakoi exponat!

2010-08-01T10:44:00.001+03:00

Imi aprind o tigara si cobor putin geamul. Faptul ca sunt trezit de pe la 5 dimineata face ca ziua sa para extrem de lunga. Este in jur de 4 dupa–amiaza, deci au trecut aproape 12 ore in care n-am avut parte de o pauza adevarata. Am mancat din nou din mers, din cutia galbena. Suntem morcoviti amandoi, obositi si tensionati. Drumurile proaste si spaima de controalele politiei ne taie orice elan. Am renuntat pentru moment la ideea de a filma, cel putin pana la Urali, de unde se considera ca incepe Siberia. Vrem doar sa ajugem la timp la Ekaterinburg, sa ne facem reghistratia si sa stam si noi in niste conditii normale, la hotel.
Drumul, dupa cateva serpentine nehotarate, urca in varful unui deal si trebuie sa incetinim in dreptul unui sens giratoriu aflat chiar pe culme. Un politist foarte tanar dar cu aceeasi incruntare standard de reprezentant al autoritatii rusesti pe chip, ne face semn sa oprim. Ma pregatesc instinctiv pentru un nou frecus. In timp ce scociorasc printre hartii dupa actele masinii, politistul cerceteaza din priviri interiorul masinii. Ii intind toate hartoagele pe care le-am gasit, dar face semn ca-i trebuie numai talonul. Studiaza cu atentie numarul de imatriculare si il compara cu cel inscris in talon. Ma gandesc ca pentru el semnele alfabetului latin ar putea fi aproape desene, cum sunt pentru mine cele ale alfabetului rusesc. Am timp sa constat ca de fapt pare oarecum temator si nu-mi vine sa cred ca noi, doi straini obositi si pleostiti am putea fi vreo amenintare pentru el, care are si un impresionant pistol-mitraliera pe piept. Nu ma pricep la arme, dar atata stiu sa-mi dau sema ca este un pistol mitraliera si ca este adevarat. Eu unul am ca singura rma defensiva un spray paralizant probabil expirat ascuns intre niste carpe in buzunarul de la portiera masinii. Care in loc sa ma relaxeze, ma streseaza pentru ca este de fapt interzis sa ai asa aceva la tine in Rusia, sau cel putin la vama am senzatia ca facea parte din lista obiectelor interzise.
In total controlul dureaza cam un minut si ne stapanim cu greu uimirea si eu si Traian cand tanarul inarmat cu pistol-mitraliera ne face semn sa pornim mai departe. N-a vrut decat talonul. Nici vorba de vreo incercare de a ne stoarce de bani. Mia de dolari de la prima intalnire se arata exact ceea ce era – un bluff, o cacealma! Iar noi ne-am lasat intimidati si am dat spaga, modesta ce-i drept, dar spaga! Pana la urma 20 de dolari insemna 20 de litri de benzina, sau mancare pe o zi, la bugetul nostru.
Suntem dintr-o data foarte veseli, ca si cum am fi reusit o mare realizare. De fapt a fost doar un control normal, dar noua ni se pare ca am indeplinit o actiune de succes prin simplul fapt ca nu ni s–a intamplat, cum era si normal, nimic rau.
- Deci asa ar trebui sa fie un control. Dai talonul si permisul, ti-l verica si salutare! Te duci mai departe. Ei isi vad de treba lor, tu iti vezi de drumul tau, rezuma Traian. Ce prosti am fost!...
- Da, ne-am speriat bine in ieri seara! completez eu, de parca ar mai fi fost nevoie. Lasa, mai adaug, m-am gandit sa–i spun episodului cu politistii ceva de genul « VTRR - Vaccinul de Trezire la Realitate Ruseasca – Obligatoriu - Pret : douaj’ de dolari ».
Traian rade pe sub mustati.
- « Vaccinul de Trezire la Realitate », repeta el amuzat. E buna asta ! Scrie-o acolo ! Scrie la caiet, ma indeamna, referindu-se la caietul pe care incerc sa-mi tin insemnari despre calatorie.
-Pai nu ?! continui eu pe ton de gluma. Intri fraier, te vaccineaza baietii direct de la intrare, asa, prieteneste, sa te trezesti, sa fii pregatit mai incolo... Un servicu care nici nu costa asa de mult. Mai incolo cine stie la ce mai puneam botul ? Si de fapt nici nu te poti supara pe ei. Asta este stilul rusesc, ei se simt datori sa incerce sa te pacaleasca. Daca le iese, bine pentru ei ! Daca nu - nu te supara, frate ! Cam asa fac rusii, mi-au povestit mai multi. E un fel de sanctionare obligatorie a prostiei. Se vede bine de tot la Ilf si Petrov. Merg baietii, Ostap Bender si gasca lui si ii fraieresc pe toti, cu tupeu maxim. Ai citit « Vitelul de Aur » ?
- Nu mai stiu. Parca. Da’ nu mai tin minte.. Mai zi-mi despre ce era vorba, face Traian, vizibil inviorat.
- Pai povestea e la cativa ani dupa Revolutia din Octombrie. Rusia isi pune la punct sistemul sovietic, toate activitatile sunt incadrate in planuri de partid. Si e un smecher care n-are chef de lucru, Ostap Bender adica, care isi propune sa dea o mare lovitura si s-o stearga in Brazilia, la Rio de Janeiro. Asta este visul lui, pe care-l povesteste la toata lumea, si cu care ii ademeneste pe vreo doi cu care face echipa. Si circula cu o masina la un moment dat si se dau ca facand parte dintr-un echipaj inscris la o cursa. Cursa sovietica, bineteles. Autoritatile, pentru ca ei intotdeuna se leaga de chestia asta cu structurile de partid, habar n-au. Ca sa nu se faca de ras sau de frica sa nu fie sanctionati ca nu s-au pregatit cum se cuvine, toti se grabesc sa le dea cazare si de mancare. Nu sunt ei foarte siguri, dar prefera sa nu riste. Si Bender zice, ca sa explice unde sunt aialalti partcipanti, ca ei sunt masina fruntasa, si ca sunt cu o zi mai devreme inaintea celorlalte echipaje. Si la plecare, le tot striga slogane de genul « Tovarasi, sa zdrobim cu automobilele imperialiste gropile drumurilor sovietice ! ». Si toti repeta in cor, fara sa se prinda ca de fapt astia isi bat joc de Soviete si tot sistemul.
- Haios, zice Traian. Chiar nu mai stiu daca am citit sau nu.
- Si au mai scris si « Dousprezece scaune », dar pe asta n-am apucat s-o citesc nici eu.
O intersectie cu indicatoare ne intrerupe conversatia. Traian incetineste ca sa ne putem orienta, caci intersectie are si un viaduct si marcaje pentru mai multe directii. Este prima intersectie mai complicata de pana acum si faptul care are indicatoare ne zapaceste, in loc sa ne lumineze. Ne-am obisnuit sa mergem pe ghicite, normalitatea pare ciudata. Continuam sa rulam incetisor, pentru ca vad mai in fata masini oprite pentru control de catre politie. Veselia incepe sa se dezumfle usurel.
- Cam desi, colegii, spun eu ca sa rup tacerea brusca.
- Ce colegi ? face Traian.
- Colegii, politaii, asa le zic eu – colegi.
- Ihim, maraie Traian apropiiindu-se de Bastoanele Caudine, care opresc selectiv masinile din coloana.
Din reflex, avem deja pe fata inexpresivitatea pentru control. Se pare ca asa e cel mai bine, sa nu fii nici vesel, nici trist, nici prea relaxat dar nici prea politicos. Cat mai comun, daca se poate. Mutrele comune poate ne-ar iesi, dar masina noastra, hiper-comuna in Romania, aici este o raritate. Sare in ochi mai ceva ca un Ferrari rosu !
Suntem opriti, bineteles, si asteptam bovin apropierea politistului, sau militianului, care de data asta este un barbat solid, spre saizeci de ani, cu figura extrem de ruseasca, bronzata puternic. Maxilare si pometi patrati, ochii albastri usor alungiti si privire patrunzatoare, umbrita de cascheta cu calota imensa.
Ne da « buna ziua » si intinde mana dupa acte. Raspundem ca la scoala si asteptam rezultatul verificarii.
- « Dacia », citeste rar dar clar.
- Da, da eu din cap si ma surprind intr-o atitudine de servilitate canina. Daca as avea si coada, cu siguranta as da din ea. Drace, ce talent de dresori au politisii rusi ! Da’ si eu cred ca sunt de soi bun, ca prea prind repede !
- Cluj-Napoca, mai silabiseste politistul. Rumunie – Romania.
- Da, dau eu din cap si din coada invizibila. Dialogul asta poate sa fie de bine sau poate sa fie de rau. Na, ca sunt si expert in filosofie ardeleneasca !
- A kto Walter ? Si cine-i Walter ? intreba privindu-ne pe amandoi.
- Ia Walter ! Eu sunt Walter, raspund ca la catalog.
- Walter, ti Rumun ili Nemetk ? Walter, tu esti roman sau neamt ?
Intrebarea suna extrem de prietenoasa, dar nu mai demult decat aseara am avut o experienta neplacuta cu un dialog care a inceput foarte amical si a iesit nasol. In plus, rusii nu s-au prea iubit cu nemtii, iar de la Al doilea Razboi Mondial incoace chiar sau urat apoteotic, asa ca ma incordez fara sa vreau, procesand cu repeziciune situatia ambivalenta. Ori omul vrea sa fie ambil cu un neamt in virtutea unei politeti care sa arate lipsa de ranchiuna, ori fix se va lega de chestia asta si incepe puricatul, un mic represaliu ca sa nu uitam cum stau lucrile si cine cat a suferit.
- Rumun, Rumun, dau eu raspunsul cat pot de convingator. Tolika otet moi batiuska nemetk – Numai tata bunic meu neamt - imi aduc eu aminte de originile incerte ale familiei mele si privindu-i chipul il asociez cu cel al unui bunic, asa cum ma priveste fara ocolisuri.
Oftez resemnat cand imi face semn sa ma apropii de el si fiindca studiaza cu mare atentie actele din mana ma intreb ce-o mai fi vrand sa verifice. Cobor din masina cu coada intre picioare si ma duc langa el, framantat de nedumeriri. Politistul-bunic este adancit in studiul talonului, secondat de un coleg mult mai tanar, subtirel si caraghios sub cascheta larga, care pe capul lui aduce a umbrela de soare. Fluturand usurel talanol roz al masinii, miscare care face sa i se legene bastonul reflectorizant alb-negru pe snurul agatat la incheietura, imi face semn sa ridic capota motorului. Deschid capota si astept plin de incordare sa vad ce cauta privirile politistilor care matura profesionist motorul. Politistul cel mic da roata masinii si o cerceteaza si de pe latura dreapta. Simt cum de incordare incep sa transpir sub soarele care straluceste din nou ce putere. Politistul de categorie usoara se indreapta apoi de spate cu mainile in solduri, nedezlipindu-si privirea pe motor. Cu un gest teatral isi impinge cu bastonul cascheta pe ceafa, dupa care exclama cu o intonatie si o mimica leit ca-n filmele rusesti :
- Smatri kakoi exponat muzei ! Ia te uita ce exponat de muzeu !
Un ranjet de usurare mi se lateste pe fata si dau din nou prietenos din coada, cand bunicul-politist imi intinde talonul spunandu-mi :
- A avto, skolika let ? Dvadtiati dva ? God vosem-vtaroi, da ? Cati ani are masina ? Douazeci si doi ? Din optzeci si doi, da ? intreaba referindu-se la anul de fabricatie.
- Da, adaug, ocin stara ! Da, foarte veche !
Politistul da din cap aprobator-admirativ-amuzat si ma intreaba incotro mergem. Ii spun cu o ultima urma de emotie Ekaterinburg, iar el ma mai intreaba daca am harta. Am, ma descurc, ii raspund, dar el imi cere sa i-o aduc. Cu harta intinsa pe capota masinii, lasandu-i sa astepte pe soferii opriti inatea mea, imi arata cu degetul localitatea urmatoarea, dau din cap ca da, si el apoi imi spune ca trebuie sa ma intorc inapoi. Ce smecherie o mai fi si asta ? Alta fenta ruseasca ? De abia cand imi spune ca dupa ce merg inapoi inca vreo 5 kilometri trebuie s-o iau la drepta, in directia Samara si de acolo sa fiu atent la indicatoare ca drumul este mai scurt si nici nu mai trebuie sa intru in oras, respir din nou. Ma intreba daca am in inteles. Da, da, raspund si omul imi strange mana cu putere. Are o mana zdravana, mare si cinstita. Ii multumesc si pret de o clipa il privesc pana in adancul ochilor, care imi confirma cu limpezimea lor ca pot sa am incredere in sfatul lui.
Intoarcem masina, atenti sa nu facem vreo gafa care sa strice toata buna intelegere cu poltistii cei binevoitori-de-adevaratelea si pornim cu viteza perfect regulamentar inapoi. Un pamant rosu straluceste in soare puternic de dupa-amiaza, in pantele prin care este taiata soseua.In sfarsit, ne-a mai venit inima la loc si suntem din nou veseli si increzatori in reusita calatoriei. Revizuiesc in minte sirul de evenimente rusesti de pana cum si ajung la concluizia pe care i-o impartasesc si lui Traian :
- Pana la urma nu-i rau : cu distanta stam aproape bine, ne-am dumirit cam cu e cu contoalele de politie si pe langa benzina deocamdata n-am cheltuit decat douazeci de dolari in plus. Adica rezonabil pentru un scurt instructaj despre cum te poti descurca si cu politistii pusi pe jecmaneala, nu crezi ?
- Mmm, cam da, puteam sa nu-i dam nici pe aia, face Traian.
Acum ne simtim destul de curajosi si fermi amandoi, dar ieri sera am fost foarte fericiti ca am scapat numai cu douazeci de dolari « taxa de fraieri ».
- Da, puteam sa nu-i dam, da’ acum asta e, bine ca n-am pus botul la mai mult. Mai rezisti cu condusul ? Ca pana la urma ai dormit mai putin decat mine.
- Da, ma, mai rezist. Ti-am spus ca-s obisnuit sa conduc mult, si cate 24 de ore. Mai ales cand avem de mers la concerte mi se-ntampla sa am alte chestii de facut si n-apuc sa dorm. Si sunt obisnuit si sa dorm in masina.
- Pe mine dormitul in masina ma cam rupe. Daca nu pot sa ma intind, ma simt foarte obosit. Ma dor muschii. De aia am si luat cortul, chiar daca nu stam la hotel, sa ne putem intinde.
- Pai sigur ca in cort e mai bine, dar ti-am zis, nu ma deranjeaza sa dormim in masina. Si cand punem cortul eu am parca tot timpul un fel de grija, mi-e teama sa nu vina careva sa umble la masina. Asa, cand dormi in masina, macar esti mai in siguranata.
- Intr-un fel da, aprob eu, dar daca chiar vrea cineva sa se lege de noi, tot se leaga. Numai ca trebuie sa fie chiar tampit sau disperat, ca eu cred ca se vede ca nu s-alege cu mare lucru. Atata ca doar camera de filmat mai bate la ochi. Bani nu tin prea multi la mine, si cardul daca mi-l fura il pot bloca. Trebuie numai sa sun la banca in Romania. Normal ca ar fi foarte nasol daca ni l-ar fura, nici n-am intrebat daca pot scoate bani direct de la banca in Rusia. Cred ca ar fi destul de complicat, dar probabil daca imi face cineva un transfer din contul meu in cont aici atunci pot. Pana la urma tot raul e spre bine, daca nu blocam cardul n-ajungeam sa-i fac imputerncire Laurei ca sa poata opera in contul meu. Las’ ca toate se aranjeaza! mai spun si termin finalmente analiza situatiei.
Drumul incepe sa urce usor, panta este aproape isesizabila, dar se simte apropierea de Urali. Dupa Urali trebuie neaparat sa filmam constant, caci de acolo incepe Siberia. Trag nadejde sa putem sa filma si ceva prin Urali, ar fi cam ciudat sa facem un film despre traversarea intregii Siberii, care sa se cheme « Hello, Siberia! » fara cel mai important reper geografic de la vest. Ei, om face cumva, din cate ma stiu sunt destul de norocos si in situatii de criza chiar gasec solutii, filozofez eu in gand, in timp ce cobor geamul si-mi aprind o tigara. Curentul de aer trage fumul inspre inafara, in timp ce ma concentrez sa ascult cu « trage » motorul. Trage, cam prost, dar trage.

K 12 - Cum conduci în Rusia

2010-08-01T10:43:00.002+03:00

Traficul greu imi sporeste starea de iritare. Constat cu groaza ca in ciuda faptului ca am stat foarte putin pe loc, neoprindu-ne nici macar pentru somn, am parcurs o distanta destul de mica. Drumul este aglomerat si prost. Peisajul - anost. Gropile - parsive. Amplasate cu atata neregularitate, incat zadarnicesc orice tentativa de a conduce cat de cat constat. Cand te astepti mai putin, apar gropile! Conduci apoi cu grija si asfaltul e aproape bun. Accelerezi si dai brusc de gropi !
O masina nervoasa, neagra, noua si puternica, m-a depasit claxonandu-ma strident, desi i-am facut cat de mult loc am putut. Prin norul de praf starnit de acceleratia furioasa am zarit cu uimire un baietel blond, foarte dragut, de vreo 4-5 ani, iesit in afara pe geamul din spate, care mi-a facut amenintator un semn cu pumnul. M-am holbat neincrezator, uimit de agresivitatea infantila. Sigur ideea nu i-a venit de la sine, probabil taticul sofer m-a blagoslovit bine ca sofer strain prost cu o rabla care ii sta in calea avantului de propietar de masina « tare ». Dupa calmul de pe soselele Ukrainei, soferii rusi se dovedesc mai frati decat ma asteptam cu romanii intr-ale obiceiurilor proaste. Cele cateva masini noi cu marci straine cu care ne-am intalnit sunt conduse agresiv. Camioanele, lente si masive ca peste tot. Iar masina noastra merge prost. Poate s-o fi supra-incalzit dupa atata functionare neintrerupta. Poate este ceva dereglat la carburator sau aprindere. Poate este benzina proasta. Poate are mizerie in sistemul de alimentare. Poate am pur si simplu nervii prea intinsi de nesomn.
O masina visinie, ruseasca, de generatie destul de noua, forteaza depasirea si imi intra brusc in fata. Nu prostetez nici macar in gand in fata manevrei imprudente, avand inca in fata ochilor chipul blond si incruntat al pustiului rus care mi-a fluturat pumnul fara echivoc. Dupa cateva tentative de a trece de o Lada rablagita care ii sta in cale, masina visinie prinde in sfarsit culoar liber pe sens invers si intra in depasire. Ajunsa in dreptul Ladei albe, soferul « visiniu » trage brusc de volan spre dreapta, apropiindu-se neverosimil de mult si fortand Lada sa iasa de pe carosabil si sa intre cu rotile din dreapta in santul neregulat, acoperit cu pietris si presarat de buruieni de pe marginea drumului. Pasagerii Ladei se agata cu disperare de ce pot ca sa-si tina echilibrul, in timp ce masina derapeaza si se balanseaza periculos. Secundele devin lungi in timp ce ne holbam, si eu si Traian, la scena de film cu gangsteri. Lada isi revine si dupa ce-o mai forteza cateva secunde sa mearga pe jumate in sant, Visina Turbata termina in sfarsit « depasirea » in scrasnet de cauciucuri si se duce naibii, dupa cum cred ca-i ureaza din tot sufletul infricosatii pasageri ai Ladei albe, care a incetinit atat de tare incat trebuie s-o depasesc si eu. Apuc sa vad un sofer cu chip livid si ochii inca mariti de spaima ai pasagerilor.
- Mama, ce cretin ! comenteza in cele din urma Traian.
- Un idiot ! aprob si eu. Ce dracu’ i-o fi apucat pe toti azi ? intreb cu jumatate de gura, mai mult pe mine insumi.
Ce dracu’ i-o fi apucat pe toti azi, imi repet eu in gand intrebarea ? Unde se grabesc totii ? Ce nu le-ajunge drumul ? Fir-ar a dracului de treaba ! Ce zi e azi de-s toti cu curu’n sus ? Azi e sambata, aproape am si uitat ce zi este, lipsit de reperele rutinei cotidiene si mereu in alt decor. Sambata. SUBBOTA. Asa vine pe ruseste, subbota. Sub bota, daca desparti si te gandesti la ardelenescul « bota » -« bata », ziua in care se da cu parul, am putea sa-i zicem. Sau se ameninta, cum a facut-o pustanul blond cu mine si idiotul din masina visinie cu cei din Lada alba. Saracii oameni din Lada, puteau acu’ sa fie morti din cauza unui imbecil cu nervi ! Fara sa vreau continui micul joc semantic in minte, caci atmosfera apasatoare, agresiva si nevrotica se asorteaza cu intunecimea mitologica a lui Saturn. De acolo vine numele zilei – ziua lui Saturn. Saturday in engleza. Oricum, jocul nu este neparat logic, ci mai degraba bazat pe asocieri senzoriale.
Cu siguranta nu este nici o chestie senzoriala in momentul asta intre mine si Laura, caci desi am sunat de vreo doua ori, nu mi-a raspuns la telefon si imi trebuie neparat codul cardului.
-Tu mai ai ceva bani ? Ziceai ca ai ceva ? il intreb eu pe Traian cu ochii tinta la drum.
- Pai am avut 200 de dolari cand am plecat, i-am luat de la Misu, un prieten, sa am in caz de nevoie. Da’ tu nu mai ai bani ?
- Cash mai am vreo cinci-sase sute de ruble. Ti-am zis ca am bagat saptaman trecuta PIN-ul gresit si mi-am blocat Master Card-ul. Si numai cu ala pot scoate bani din strainatate. La banca au zis ca noul cod vine in vreo trei zile, asa ca eu nu mai aveam cum sa astept si i-am facut o imputernicire Laurei, sa-l ridice si sa mi-l trimita. Da’ am tot sunat-o si nu raspunde.
- De ce nu raspunde ? intreaba Traian cu mintea parca in alta parte.
Imi stapanesc cat pot acreala starnita de intrebarea anapoda si-i spun :
- De unde sa stiu eu de ce nu raspunde ? Nu vezi ca ma enervez si eu ca nu inteleg de ce nu raspunde ?
- Da’ telefonul suna ?
- Suna !
- Poate doarme.
- Poate, raspund. Dar de obicei lucreaza si sambata, in ultima vreme are mult de lucru.
- Am crezut ca ti-ai rezolvat, credeam ca iti functioneaza cardul cand ai scos bani ultima data, adauga Traian ca un fel de scuza, probabil dandu-si seama ca interbarile lui sunt cam fara sens.
- Nu, era cardul din Canada, mai aveam vreo suta de dolari canadieni pe el. Din aia am luat.
Oricum, vorbim si noi ceva. Pentru moment, n-avem impresii prea placute de impartasit. Dar cred ca nu ne vine nici sa ne tot lamentam sau se ne analizam spaimele. Pentru ca asta este perfect adevarat, suntem speriati. De drumul lung care ne asteapta, de ceea ce s-a intamplat recent si de ce poate sa ne astepte in viitor.
- Sa ma mai lasi si pe mine sa conduc, mai spune Traian.
- OK. Stai sa dam de o zona cu semnal, sa incerc sa mai dau un telefon.
Cand aut bip-ul mobilului care ma anuta ca are din nou semnal, trag pe drepta. Din nou sun si nici un raspuns. Sunt deja foarte nervos.
Ma sui in masina pe locul din drepta si astept sa mai treca putin timp, dupa care sun din nou. De data asta dupa ce suna de doua ori, primesc ton de ocupat. Inseamna ca Laura mi-a inchis si o sa ma sune de pe fix, asa ne-am inteles, pentru ca e mult mai ieftin decat roaming-ul pe mobil.
Intr-adevar, mobilul incepe sa sune.
- Salut ! zic morocanos ? Ce faci ?
- Bine ! La birou. Voi ?
- Ai codul ? sar eu peste raspuns.
- - Nu, imi raspunde Laura foarte relaxata. Cu siguranta, nevand habar de ultimele intamplari, este inca sub impresia ultimei noastre convorbiri, cand am sunat-o foarte vesel din Ukraina, in seara in care statusem cu gruzinii. N-am ajuns la banca, am fost foarte ocupata, imi mai zice parca de pe alta lume.
- Cum adica n-ai ajuns la banca ?!?! Brusc ma cuprinde toata furia adunata de dimineata. Ma trezesc ca zbier de-a binelea in telefon :
- Mai, fato ! Tu esti normala ? De o saptamana astept sa ajungi la banca, stii ca imi trebuie cardul fiindca n-am destui bani la mine …
- Draga, nu striga ! ma intrerupe ea iritata. Stiam ca mai ai bani !
- Nu mai am, sunt de o saptamana pe drum, am ajuns in Rusia, am avut probleme cu politia, sunt tot felul de tampiti si ma cac pe mine de frica ! ma trezesc urland. Pricepi ? Daca ne mai ia politia si n-am nici bani, am pus-o !
- Dar aminteste-ti ca tu ai vrut ! Tu ai vrut sa mergi in Rusia ! repeta Laura suparata.
Are dreptate, eu ma vrut, dar luatul codului de la banca n-are nimic de a face cu ceea ce mi-am asumat eu pe drum, asa ca sunt in continuare extrem de nervos pe faptul ca nu mi-a luat codul ala nenorocit si pare sa nu-si dea sema ca sunt la aproape doua mii de kilometri de casa, intr-o tara straina cu faima proasta si am si am avut probleme din primele ore.
- Laura, pricepe odata ca sunt la mama naibii si-mi trebuie banii pentru mancare si benzina ! Azi e sambata, cand mai iei codul ala ? Eu ce fac pana luni ?
- Liniste-te ! raspunde ea controlat, dar iritata bineteles de zbieretele mele. O sa sun acum la banca, mai au program pana la unu. Uite, inca e 12 jumate, ar trebui sa mai fie cineva. OK ?
- Bine ! mormai nervos. Servus ! mai zic si inchid.
Nu sunt deloc incantat ca mi-am descarcat nervii pe Laura, dar simt ca in continuare clocotesc de furie. Parca n-ar pricepe deloc situatia in care ma aflu si ca sunt stresat de o calatorie foarte dificila, care inseamna cu totul alt gen de probleme decat la birou !
- Baga-mi-as picioarele sa-mi bag ! N-a ajuns la banca de luni pana azi ! Bai, eu nu pricep ce-i in capul ei !
Mai racnesc si mai injur o tura de unul singur, in timp ce Traian conduce fara un cuvant. In cele din urma, descarcat in modul asta ne-elegant dar relativ eficient, privesc in tacere pe geam. Nu-mi place deloc izbucnirea mea, dar prea mi s-au adunat oboseala si nervi.
Un nou bip pe mobil si vad pe ecran semnul ca am un mesaj nou. Citesc : « Codul este 2245 ». Slava Domnului !

K 11 - Patria camioanelor

2010-08-01T10:43:00.000+03:00

Cand ma trezesc, este in continuare intuneric si masina este tot in miscare. Ma uit spre Traian, care observand ca m-am desteptat, intoarce spre mine o fata de stafie. Are niste cearcane enorme, ochii infundati in cap, obrajii nerasi si cazuti, intinsi de greutatea maxilarului pe care muschii obositi il lasa sa atarne cu gura pe jumatate deschisa. Ma priveste cateva clipe si apoi isi roteste cu o miscare de automat privirea spre drum. E inca intuneric, dar se zareste vag o geana de lumina. Ma uit la ceas si vad ca este aproape 5 dimineata. Trebuie sa fi dormit cam patru ore. Mi-e frig si simt din nou nevoia sa urinez.
-Tu n-ai dormit de loc? il intreb pe Traian.
- Nu, am condus tot timpul ! Mi-a fost frica sa ma opresc! izbucneste el.
Afirmatia aproape ca ma socheaza. Spaima de ieri pare ca s-a amplificat in trafic si-n intuneric, din cauza oboselii cu siguranta. Nici eu nu ma simt prea grozav dar ma mir ca Traian a rezistat atata fara somn.
- De ce ti-a fost frica? intreb fara rost. Stiu ca de la episodul cu politistii toata starea de buna dispozitie adunata prin Ukraina a disparut.
- Pai de aia de ieri. Pur si simplu nu-mi venea sa ma opresc, numai sa fiu mai departe de ei! Nu stiu, parca m-ar urmari cineva, si camioanele astea… lasa Traian in aer fraza.
- Cand poti, te rog trage pe treapta. O sa te schimb sa dormi si tu un pic.

Mai inaintam in tacere cateva minute, printre camioanele matahaloase, si cand marginea de pietris a soselii care tine loc de banda de siguranta se lateste un pic, Traian opreste si facem shimbul de locuri.
Dimineata e inca destul de mohorata, dar macar a incetat ploaia. Traian se ghemuieste cum poate pe scaunul din drepta si-si trage peste el sacul de dormit rosu in care am fost invelit si eu. As bea o cafea, dar plicurile de Nescafe mi s-au terminat. Mai grav e ca benzina e pe sfarsite. Aproximez ca Traian o fi condus cam 250 de kilometri, ceea ce pana la urma nu e un lucru rau. Pana la Ekaterinburg suntem obligati sa ajugem luni dimineata, ca sa ne incadram in timpul legal pentru reghistratie, asa ca orice suta de kilometri conteaza. Suntem pe drum de 6 zile, timp in care am trecut de la teama la relaxare, ca sa fim pana la urma stresati la maxim. Si oboseala se aduna, in timp ce filmarile par sa se transforme intr-o foarte mare mare problema.
Trupul mi-e destul de amortit si incerc sa-mi tin spatele cat mai drept. Ma dor muschii, vag, dar constant. Din cand in cand arunc cate o privire in drepata, spre Traian. Sper sa doarma cat de cat, sa-si mai revina. Nu cred ca vom avea timp prea mult sa stam pe loc, pentru ca viteza cu care ne miscam este destul de mica. Camioanele care circula in ambele sensuri pe soseaua cu numai doua benzi nu-mi ingaduie decat rar cate o depasire, asa ca pot conduce doar cu 60-70 de kilometri la ora.
Dupa aproape o ora in care am condus in tacere prin peisajul plictisitor, fara perspectiva prin fumul gros al camioanelor, constat ca ajungem in cele din urma langa o localitate. Incetinesc in dreptul unei statii de benzina si astept la coada, la un dintre cele doua pompe existente, la care se mai alimenteaza doar masini vechi. De cand am intrat in Ukraina si in Rusia, am vazut surprinzator de putine masini noi, mult mai putine decat in Romania. Majoritatea au intre 10 si 20 de ani, si atmosfera genrala pare cam cu 20 de ani urma. Iar camioanele de prin anii ’60 nu sunt deloc rare.
Traian se trezeste in monentul in care cobor din masina sa alimentez. O femeie intre doua varste, cu o vesta verde, ma intreaba cata bemzina vreau. Ii intind o hartie de 1000 de ruble si-i spun sa-mi faca plinul. Nu-mi explic ce anume imi creeaza senzatia ca sunt urmarit. Poate e doar oboseala si amintirea episodului foarte neplacut de ieri. Poate e dimineata inca mohorta si rece. Cert este ca cei doi barbati din masina verde din spate, un Jiguli cred, par sa-mi evite in mod constant privirea. Dar in momentul in care ma uit in alta parte, ii simt ca ma studiaza.
Imi iau restul si trag masina mai in fata, ca sa fac loc Jiguli-ului verde la pompa. Dupa care ma duc la chioscul de tabla de langa caldirea mica si neingrijita a statiei de benzina sa-mi cumpar tigari. Vad ca au si cafea, asa cer una si niste biscuiti. Proptit de o masa de tabla cu vopseua sarita, sorb cafeua fierbinte si proasta, incercand sa par cat mai nepasator, in timp ce cu coada ochiului ii pandesc pe cei doi barbati din Jiguli. Poate le parem doar curiosi, caci suntem evident straini, dar cu siguranta suntem priviti. Ceea ce nu e in regula este faptul ca imi evita privirea constat. O fi doar felul rusesc de a nu parea nepoliticos ? Orice-ar fi, ceva este straniu.
Astept pana pleaca masina verde si apoi pornesc si eu. Pastrez directia pe sosea si in scurta vreme vad un indicator pentru Penza, care insa nu spune distanta. E bun si asa !
- Suntem pe drumul de Penza, ii zic lui Traian, care nu mai doarme, dar sta infasurat in sacul de dormit. Ma gandesc ca poate informatia o sa-l mai relaxeze si poate va reusi sa mai atipeasca.
- Cati kilometri mai sunt ?
- Nu stiu, nu scrie.
- Bai, ce tara au si astia! Sa fim pe un drum principal si sa n-aiba indicatoare!
- Anul asta n-au prea incoltit, incerc eu sa glumesc fara succes.
Incepe sa iasa soarele si padurea verde prin care serpuieste soseua invioreaza atmosfera. Sau doar ma simt eu ceva mai in siguranta cu plinul facut si ca stiu ca macar suntem pe drum bun.
- Cand ajungem la Penza trebuie sa trecem pe la un bancomat, sa scot niste bani. Nu prea mai avem, ii spun lui Traian, care aproba dand din cap.
Ma uit la ceas. E putin trecut peste sapte, ora din Ukraina, asta inseamna ca aici e deja opt. Iar in Romania 6 dimineata. Laura inca nu mi-a trimis codul pentru card si asta e o grija in plus. Acum e insa prea devreme s-o sun, o sa mai astept o ora, dupa care o sa-i dau telefon.
Pe masura ce iese soarele si risipesc norii se face din nou cald. Traficul, rarit la un moment dat, devine din nou aglomerat. Traian a reusit sa mai atipeasca o vreme, dar acum s-a trezit si priveste peisajul fara un cuvant. Nimic notabil, coline si palcuri de padure, si din cand in cand, in departare, se ghiceste cate o localitate. Spre deosebire de Romania, unde drumurile nationale trec prin multe sate, ceea ce face traficul mult mai lent, aici soselele sunt toate extravilane. Un lucru bun, daca n-ar fi deocamdata doar cu doua benzi si asfaltul ar fi ceva mai coerent.
In cele din urma ne apropiem si de Penza. Aceleasi cladiri imbatranite si prafuite ca si la Voronej si o atmosfera de provinciala, in care doar cateva panouri publicitare si niste reclame luminoase par singurele lucruri noi in atmosfera de anii ’80. Urmez directia ce duce catre centru si imediat ce gasesc o zona comerciala in care ar trebuie sa existe si un bancomat, ma gandesc, ma strecor intr-o parcare. Paznicul parcarii, pe care il identific dupa uniforma cu ecuson pe brat, imi arata un bancomat. Pe langa Master Card–ul de la care n-am cod, mai am un card de la TD Canada Trust, deschis pe vremea in care plecasem la Montreal. Am foarte putini bani pe el, probabil in jur de o suta de dolari, dar pentru moment imi fac socotela ca mai pot scoate o mie de ruble.
Cu rublele in buzunar si problema banilor de stricita necesitate rezolvata, acum trebuie sa mai nimeresc iesirea spre Ufa. Il intreb pe paznicul de parcare care da din umeri ca nu stie. Il las pe paznic si-l intreb pe un tip cu barba, intre doua varste, care coboara dintr-un SUV nou-nout si care pare genul om de afaceri. Nici el nu ma poate lamuri. Nici tatal de familie pe care il abordez la intersectie nu stie. Incep sa ma minunez : sunt cei din Penza rupti de restul lumii? Sau au ceva cu cei din Ufa? Pentru ca se face verde la semafor, o iau vrand-nevrand inainte. Ajung pe o straduta infundata. Intorc masina si o iau inapoi. Niste munctori se pregatesc sa intinda asfalt si incetinesc langa ei, printre semnele de ocolire si avertizare. Unul cu pantaloni de salopeta si camasa cadrilata rosu cu negru imi raspunde plin de avant si-mi da explicatii care par foarte sigure dar pe care nu le retin. Pare relativ complicat. Incerc sa memorez la a cata strada fac la stanga, unde e podul pe langa care trebuie sa trec si unde sa fac la dreapta. Plec mai departe, cu gandul ca o sa mai intreb pe la podul pana la care am inteles cum se ajunge. La pod n-am cum sa intreb si o iau la nimereala. Opresc cu greu, din cauza traficului, langa alti muncitori care repara drumul. Am gresit directia la pod, se pare, asa ca ma invart pana reusesc sa ma intorc. Trec de pod si profit de faptul ca la semafor suntem opriti langa un camion, asa ca il intreb si pe sofer, care la inceput nu ma vede din cabina inalta. Apuca sa-mi strige ca a doua la drepta, in timp ce demareaza grabit de claxoanele celor din spate, intr-un nor de fum care ne umple masina prin geamul deschis. Tusim la unison, eu si Traian, cu plamanii umpluti de gaze arse. Salearka, si din aia proasta, fara indoiala ! ii zic lui Traian. Ce-i aia salearka ? Motorina, raspund. Aha !
Ajungem si pe a doua la dreapta, care fiindca are patru benzi, ma face sa cred cam nimerit-o finalmente. Ca sa fiu sigur, ii zic lui- traian ca vreau sa-l intreb pe biciclistul care vine agale din spate.
- Filmeaza, daca poti ! ii mai zic in graba.
Cobor si il salut politicos pe biciclist, care are in jur de cincizeci de ani si o figura cumsecade. Impresia este accentuata de unditele legate de cadrul bicicletei. Pescarii sunt tipi linistiti, cred eu, si sper ca si cumsecade. Voceam masurata imi face si ea o impresie buna. Barbatul se lanseaza intr-o explicatie lunga si rara, din care eliminand informatiile de prisos, caci omul vrea sa fie cat mai precis si insira o multime de amanunte, pricep ca o tinem drept inainte si la prima intersectie mare o facem la drepta. Si de acolo suntem pe drumul spre Ufa. Ii multumesc pescarului-biciclist si ma sui in masina, in timp ce el pleaca mai departe, in acelasi ritm masurat, ca si cum ar fi singura persoana care n-are griji pe ziua de azi, dintre toate cele abordate pana acum. Un pescar pe bicicleta, pedaland uniform intr-o zi nici mohorta nci senina, nici calda nici rece. A doua noastra zi un Rusia.

K 10 - Cine-i prostul?

2010-08-01T10:42:00.001+03:00

Cateva conducte imprastiale fara noima pe marginea drumului, altele care il traverseaza pe deasuptra, balti si noroi, acolo unde caldura nu l-a transformat in praf, aceiasi stalpi de ciment cu lumini rare si slabe, siluete de constructii industriale incremenite in intuneric si nici un indicator. Si de ceva vreme o Lada rosie, cam de o generatie cu Dacia noastra, care ne secondeaza prin gropi cu relativa rigurozitate. In momentul in care cele doua masini ajung sa se balangane in paralel, ii spun lui Traian sa coboare geamul din dreptul lui, pe parte pe care e Lada.
- Da’ ce vrei sa faci ? ma intreaba nedumerit Traian.
- Sa-ntreb daca asta e drumul.
Soferul Ladei observa manevra si coboara si el geamul.
- Penza ! Penza ! ii strig prin geam.
Omul pare sa nu inteleaga.
- Penza ! Penza ! repetem eu si Traian in cor.
Din mers, soferul Ladei ne striga :
- Da ia sam’ durak ! dupa care ne depaseste si se pierde in intuneric.
Durak stiu ca inseamna « prost », « prostanac » si ma intreb daca omul nu cumva ma injura. Acuma se arata cam cum stam cu alta provocare asumata vitejeste, adica sa ne descurcam cu rusa pe care am invatat-o eu in trei saptamani si cu ce ghiceste Traian din asemanarile cu sarba pe care o vorbeste el. Binenteles, momentul se potriveste perfect in secventa: suntem rataciti in traducere si in periferia Voronej-ului si stropii de ploaie care naclaiesc praful de parbriz nu fac decat sa ajute sa incolteasca semintele paranoiei !
Un pocnet zdravan dinspre roata din fata dreapta sporeste starea de iritare generala, cand masina se hurduca intr-o gropa brusca si adanca. Traian da sa ma mustre :
- Ia-o mai incet ! Sau lasa-ma sa conduc eu ! Daca se sparge vreo planetara sau un rulment ?
In mod normal pomenirea rulmentului m-ar fi amuzat, Traian a avut un episod traumatic in care i s-au spart consecutiv rulmentii de la rotile din spate cand circula cu o Dacie gata de casare, cauza din care l-am asigurat inainte de plecare ca rulmentii de pe spate sunt in regula si am si de rezerva. Dar acum nu este deloc momentul sa fac misto, ci chiar ma stresez si eu in plus, daca mai am unde, pentru planetarele reconditionate.
- Bine, bine, mormai, te las pe tine, numai sa iesim odata la drum.
Bezna intensificata odata cu inceputul de ploaie ma face sa ma zgaiesc prim parbriz cumva cocotat pe volan. Nu vad bine noaptea, am nevoie de ochelari la scris si citit sau cand conduc pe intuneric si din graba plecari n-am apucat sa-mi fac. In plus, ma si trece nevoia sa ma usurez. Mai aman momentul, pana cand vom da de o zona in care sa scapam ne noroi. In rest, orice stalp sau tufis e bun.
Ajungem intr-o intersectie prost luminata, fara indicatoare, care ne impune sa stim un raspuns definitiv : o luam la stanga sau la dreapta? Stam prostiti in conul de lumina slaba al singurului felinar din intersectie, cu avariile puse, asteptand nici noi nu stim ce. Si nevoia de a urina din ce in ce mai imperioasa se manifesta in cel mai prielnic moment ! Ma hotarasc sa rezolva macar problema asta si cand cobor din masina vad trecand pe marginea drumului un baietan de vreo 16-17 ani.
Aproape ca ma reped spre el, chinuit de vezica prea-plina:
- Penza ? Penza ?
Baiatul ma priveste cu o tresarire, apoi imi arata cu mana spre dreapta si adauga :
- Priama, prima ! adica « inainte, inainte », caci asta am invatat deja pe drum
- Spasiba ! ii strig in timp ce fug spre zona de intuneric sa rezolva problema fiziologica.
Nu pot decat sa sper ca baiatul mi-a indicat corect directia si ma intorc sarind printre balti la masina, in timp ce stropii de ploaie cad rari dar constanti. Pe cerul innorat, zaresc, printr-o gaura pasagera, luna. Sinistru! Un huruit indeparatat si neindetificabil se aude infundat. Pare ca am fi ramas singuri pe drum, singurii calatori prin noaptea deasa si prin ploaia rara, ciudata.
Schimb locul de la volan cu Traian si pornim pe drumul din dreapta, care ne poarta sinuos printre niste ziduri sau pereti de caramida pe stanga si conducte pe partea cealalta. Dupa un timp ajungem pe o sosea pe care mai circula doar camioane, ale caror siluete par mult mai mari in in intuneric.
- Traiane, eu pic de somn. Tu vrei sa mai conduci?
- Mai conduc, mai conduc. Unde sa ne oprim? Nu vezi ce-i aicea? Si ma tot gandesc la politaii aia. Ce ti-au mai zis?
Da, militienii cu doua fete ma bantuie si pe mine.
- N-am inteles, raspun in cele din urma. La un moment dat, cand a zis de mia de dolari, ala din masina mi-a zis asa : « Walter, tasici dolarov i ti iedisi dalse ! ». « Ti iedisi » e « mergi », da ‘ « dalse » nu stiu ce-i. Tu stii ?
- Nu. N-ai in dictionar? Ia vezi ce-i, sa nu fie ceva nasol!
- Stai ca ma uit, zic in timp ce scotocesc pe polita pe care am hartile si dictionarul cumparat pe cand luam lectii de rusa.
Rasfoiesc paginile la lumina lanternei de buzunar pe care o tin in gura. Ajung la litera « D » si gasec cuvantul. Il citesc de doua ori si ii spun lui Traian :
- Dalse insemana « mai departe ». Adica dca ii dadeam o mie de dolari puteam sa mergem mai departe.
- O mie de dolari! Ce tupeu!
- Pai oamenii au incercat. Faceau o caruta de bani de pe noi daca i-am fi dat. Dar de unde stiau ei ca avem atataia bani? Ti-aduci aminte ca m-a ajutat un tip la granita? Ei, ala m-a intrebat cati bani am si eu i-am zis ca avem o mie de euro. Daca ala i-o fi anuntat? Ca tot numai lui i-am zis si de camera, ca l-am intrebat daca trebuie s-o declaram sau nu. Alfel cum sa stie de camera ?
- Crezi?
- Pai gandeste-te si tu! N-aveau altfel cum sa stie. Sau crezi ca le-o fi zis careva din soferii care au trecut pe langa noi si ne-au vazut filmand? Ca ce chestie, sa se opreasca asa pur si simplu sa le zica? Sau ca sa se scape de ei la control, le-au dat o informatie sa se poata lega de noi?
- Crezi ca s-ar fi oprit asa cineva, pur si simplu, sa zica ca niste straini filmeaza ceva pe drum? intreaba Traian, care se tot straduie sa depaseasca un camiom care scoate un fum gros si greu, de benzina proasta.
- Posibil, raspund eu. Dar mi se pare aiurea. Tie nu ti se pare ciudat?
- Pai e mai probabil decat sa fie la de la granita…
- Da, dar mai ziceau si fix o mie de dolari. Dupa aia au lasat-o la doua sute.
Ramanem in tacere, rumegandu-ne gandurile negre. Traficul devine din ce in ce mai dens pentru ora tarzie. Mirosul de benzina arsa este foarte patrunzator. Cu siguranta este benzina cu plumb de 72 de octani, care nu se mai foloseste de multa vreme decat in fosta URSS.
Simt ca mi se inchid ochii de somn si adorm in cateva clipe, epuizat de toate frecusurile zilei.

K 9 - Marea negociere

2010-08-01T10:41:00.001+03:00

Pe la 8 facem prima pauza din Rusia. Ne oprim pur si simplu pe marginea soselei, inainte de Voronej. Campul pe care il sectioneaza soseaua este acoperit de lanuri de cereale, de un verde pal. Vremea recoltei este ceva mai tarzie ca in Romania, caci spicele sunt inca necoapte. Cerul are doar cativa nori, dar nuanta de albastru devenita mai intensa prevesteste inserarea. Traian filmeaza si eu fac fotografii. Cateva masini ne claxoneaza, nu stiu daca a salut sau a atentionare. Dupa vreo ora, in care ne studiem reciproc imaginile si ii mai arat lui Traian cateva reguli de incadrare, pornim spre orasul care se zareste nu foarte departe.
Incepem sa circulam in coloana, printre automobile si camioane grele, majoritatea destul de vechi. As vrea sa dam de o benzinarie, sa fac plinul si sa mai luam ceva de mancare si de baut, apa minerala si Pepsi, pe care Traian il foloseste pe post de energizant, mai ales cand conduce noaptea. Nu zaresc insa nici una.
Suntem la intrarea in oras si pe o pasarela pe sub care trece soseaua vad insirati vreo 7-8 politisti, relaxati, sprijiniti in coate pe balustrada metalica si cu chipiurile date pe ceafa,. Pentru ca masinile se misca deja foarte incet, apuc sa inregistrez detalii cum ar fi obrajii foarte rosii a unuia, pe altul care ii ofera un foc unui coleg si zambete, foarte multe zambete. « Stolul » de « sticleti », cum li se zice pe la noi, ma trimite cu gandul la o galerie in pauza unui meci in care echipa favorita conduce detasat. Dar meci cu siguranta nu e si nici cele doua siruri de automobile care se taraie in directii opuse nu par prea spectaculoase. Totusi ce-o fi cautand acolo asa de bine-dispusi ? O fi Conventia de Seara a Politistilor Veseli de pe Pasarela ? N-apuc sa analizez prea mult Situatia Curioasa ca un alt Politist Zambitor imi face semn, imediat ce am trecut de pasarela, sa trag pe dreapata. Opresc grijuliu si desi usor ingrijorat si nedumerit de controlul inopinant ii intind actele cu un zambet reflex pe buze, care il oglindeste pe al lui. Nu pare nimic grav, n-am de ce sa ma impacientez, imi zic. Mai ales ca am inca vie in minte amabilitatea Vamesului Zambitor cu Camasa Impecabila - Mr. Proper Papers.
- Privet, ribiata ! Salut, baieti! spune voios Politistul Zambitor.
- Zdrastvaite ! Sa traiti! raspund eu raspicat dar politicos, secondat pe vocea a doua de Traian.
- A vi atkuda, ribiata? De unde sunteti, baieti ?
- Rumunie! spun, deja relaxat de familiarul « baieti », iar Traian ingana si el, la fel de dragut, « Rumunie ».
- Rumunie! repeta politistul plin de intelegere refrenul, in timp ce studiaza documentele. Kuda? Incotro? continua invaluinda-ma in lumina ochilor prietenosi.
- Yekaterinburg! ii dau eu destinatia partiala, caci ma gandesc ca pomenirea Vladivostokului n-ar face decat sa impieteze asupra sirului de amabilitati, trezind poate suspiciuni datorita maretei departari la care inca se afla. Ekaterinburg, la mai bine de 1500 de kilometri, imi pare suficient pentru moment.
Politistul parca asteapta ceva, asa ca ii mai pun in brate si restul de hartoage, adica asigurarea masinii, formularul de inregistrare provizorie si cartea de identitate. Deci i-am dat tot ce-i putea da, pe langa pasapoarte, talonul masinii si respectul nostru profund. Dupa ce mai arunca o privire fugara dar binevoitoare in interiorul masinii, omul legii rusesti ne lasa cuminti langa masina noastra si se duce catre masina lor, adica cea unde il astepta colegul si care poarta inca inscriptia scoasa din uz in Romania de aproape doua decenii : MILITIA. Da, politistii rusi se chema inca « militieni ». In Romania, « militian » nu suna deloc de bine, dar din partea mea militienii rusi se pot chema cum vor. Atata timp cat sunt asa de politicosi nu le pot dori decat mult succes. De undeva de pe pasarela simt ca grupul de politisti « de galerie » si-a mutat centrul de interes catre noi. Nu indraznesc sa ridic privirea, sa nu-i tulbur cumva. N-as vrea sa fac ceva care sa incalce traditia si sa strice asa o buna relatie pe care am senzatia ca o dezvolt deja cu reprezentatii autoritatii. Asa ca stau linistit langa masina, cu bratele incrucisate pasnic pe piept si studiez cu mare interes capota Daciei, farurile, cauciul din stanga si in cele din urma, cu coada ochiului, dar numai cu coada ochiului, soferii pe care Politistul Militian Zambitor i-a oprit intre timp pentru verificari.
Cam asa trece o duzina buna de minute. Probabil ca militienii au uitat de noi, imi zic in cele din urma. Imi iau inima in dinti si ma indrept spre Militianul Zambitor, devenit, constat cu oarecare surprindere, rece si impersonal. Sigur nu-i nimic grav, ma imbarbatez cuprins de o senzatie de neliniste, neintemeiata, desigur. Probabil are un zambet alimentat cu energie solara, si fiindca s-a cam intunecat, nu mai straluceste. Sau l-au suparat conducatorii auto ? Sau a uitat ca i-am dat actele? Semnul scurt si precis pe care il executa cu o zvacnire a aratatorului ma opreste in stop-cadru. Inca o zvacnire de deget si fac doi pasi inapoi, catre masina. Astept indicatii regizorale. Inserarea pare sa cada brusc, odata cu aprinderea luminilor stradale, si se atarna de lampadarele reci, albastrui, abia tinandu-se sa nu inghita varfurile cladirilor.
Militianul se apropie si ma matura razant cu privirea. Dupa care se rasteste la mine si din insiruirea de cuvinte, unul ma pocneste drept in moalele capului : « camera » ! De unde mama naibii stie de camera?!? Si de unde stie ca filmam - caci atata inteleg cu greu din rasteala militianului - de unde? Din instinct, ca sa castig timp, ma fac ca nu pricep. « Ce filmati? », mai reusesc sa inteleg. Din nou, privirea mea tampa e singurul raspuns pe care il pot furniza. Fir-ar sa fie, cum de nu mi-am dat seama ca Militianul Zambitor e altceva! E un Militian Adevarat, din ala pus pe cautat nod in papura! Daca ne salta camera, ne-am ars! Da’ pe ce motiv sa ne-o salte? « Sto ni harasho? » incep sa protestez. Militianul imi zvarle un nou sir de vorbe din care nu prind decat « straf » si « dolari ». « Straf » e « amenda », « dolar » e « dolar », da’ cum vine treaba asta? De unde stie de camera? De la vama? Vamesul Zambitor o fi in cardasie cu el? Numai el stia de camera! De unde? Conspiratie ? Cum? Intrebarile mi se rasucesc in cap si nu reusesc decat sa repet prosteste « Sto ni harasho? Ce nu-i in regula? ».
- Kamera ….. straf …. tasici dolarov ! turuie militianul.
- Sto ni harasho? Ce nu-i bine? o tin eu.
- …. straf, amenda…. kamera, camera…. Sto vi snimaite ? Ce filmati ? … kamera… tasici dolarov! O mie de dolari!
Ah, o mie de dolari, fix cat iam spus tipului de la vama ! Mama, ce conspiratie !
- Sto ni harasho? Ce nu-i bine?
- Straf ! Straf ! Tasici dolarov ! boxeaza verbal militianul, trimitandu-am aproape in corzi.
Buimac, nu pot decat sa ma apar incercand sa tin garda sus, respectiv sa repet « Sto ni harasho? Ce nu-i bine? » de fiecare data cand militianul ma loveste in plin cu cate « o mie de dolari », plasata neplacut, peste ureche si « amenda », marsav, in coaste. In asteptarea finalului de runda, caut din priviri ajutor in public. Am senzatia ca am ramas singur cu adversarul, caci pana si galeria « sticletilor » s-a intors cu spatele. Sirul de spinari late in jachete albastrui si caschetele gigantice se profileaza de pe pasarela pe cerul care sta sa se intunece complet si simt raceala nesigurantei pe sira spinarii. E exact aceeasi impresie pe care ti-o lasa o bataie aplicata de o gasca de cartier, cand te trezesti pe neasteptate incercuit, izolat de restul lumii si in timp ce unii iti cara pumni si picioare cu mare eficienta si fara nci un fel de preocupari artistice, ceilati fac un paravan care sa sa nu tulbure vizual publicul. Gongul nevazut bate undeva in capul Militianului care ma lasa brusc in plata Domnului. Colegii de pe pasarela par extrem de plictisti, si in orice caz punctul lor de interes e undeva in partea cealalta. Ma retrag in coltul albastru, adica spre masina, din care Traian nu flutura nici un prosop ci doar o privire ingrijorata.
- Ce vrea ala ? Nu-s bune actele ?
Mi-ar fi placut sa aud ceva de genul « maine va fi o zi insorita » sau « vrei un sandvici ?».
- Cica vrea o mie de dolari.
- Ce ?!? O mie de dolari ?!? De ce ?
- Nu stiu ! Nu stiu ce tot zice de camera…
- Si ce facem ?
- Nu stiu… Incerc sa-i dau ceva sa ne lase in pace. Da’ nu pricep de unde stie de camera…
- Pai ce-a zis de camera ?
- Nu-ntelegi ca nu stiu ce zice ? Zice ceva de camera si ca vrea o mie de dolari sa ne lase in pace.
- Si nu te duci sa vorbesti cu el ?
- Ma duc, stai sa vad ce-am in portofel, ca nici bani nu mai am.
Iau o hartire de 20 de dolari si mi-o bag in buzunar. Cu o privire de scolar de clasa intaia, pornesc inapoi spre Militianul care mai verifica o tura de acte ale unui sofer de camion si astept la o distanta respectuasa sa-mi acorde atentie. Greu de tot, omul intoarce capul si-mi face un semn sictirit sa ma adresez colegului din masina. Daca o fi ca la noi, insemana ca e loc de ceva negocieri. Deschid usa masinii si aplecat de mijloc, intr-o atitudine de mujic in fata boierului, rostesc un « Prasu vas, nasie dokumenti ! Va rog, actele noastre ! » fara prea mare incredere. Militianul al doilea are ca si primul varsta incerta intre 35 si 45 de ani, dar este ceva mai corpolent si are un aer cordial in care nu ma mai incred insa. Dupa o clipa in care imi mai studiaza tacticos hartiile, imi spune rar si definitiv :
- Walter, tasici dolarov i ti iedisi dalse !
Mia de dolari din propozitie e suficienta sa-mi starneasca deja reflexul « sto ni harasho ? ». Auzindu-ma, Militianul Corpolent ma priveste o vreme ca un profesor pe elevul indisciplinat, dupa care ofteaza ca si cum s-ar resemna in fata unui caz fara speranta si zice :
- Dve ste ! Doua sute !
Doua sute e de cinci ori mai putin decat la prima strigare dar pentru mine tot enorm, sunt bani pentru mancare pe doua saptamani, nici prin cap nu-mi trece sa cad de acord!
-Sto ni harasho ? reiau refrenul.
Militianul ma priveste ca pe lighioana nesimtita care are are tupeul sa il tulbure prosteste.
- Dve ste ! repeta.
Ma indrept de sale cu greutatea unei tragedii antice pe umeri, dau ochii peste cap spre cerul neindurator si imi frang mainile dupa tot dichisul unei palamentari balcanice. Ma gandesc ca un geamat de suferinta ar fi prea mult si ma aplec din nou spre interiorul masinii.
- Un nans ni denghi ! Nujna benzin kupiti ! La noi bani nu ! Ttrebuie cumparam benzina !
Surprind o slabiciune in privirea taioasa a militianului si-mi fac curaj sa contra-atac tot balcanic, adica sa-i servesc un text pe baza caruia sa incheie in conditii de superioritate tactica pentru el conflictul.
- Prashu vas ! spun cu voce plangareata, ca o victima cumsecade. Vi dobre liudi , mi dobre liudi, prashu vas! Dumneavoastra oameni buni, noi oameni buni, va rog! si-i intind cei 20 de dolari.
Militianul clatina scarbit din cap pret de cateva secunde, extrem de lungi pentru mine, dupa care ia cei douzeci de dolari si-mi arunca, impreuna cu un gest plin de lehamite imperiala, un singur cuvant :
- Jeai !
Insfac actele si ma indepartez in mare graba. In masina ii trantesc lui Traian in brate teancul de acte si demarez cat pot de iute.
- I-am dat douaj’de dolari, ii spun lui Traian in timp ce trag de volan ca sa ma incadrez din nou pe sosea.
- Si ce-a zis ?
- N-am inteles. Ceva de genul «jeai» sau cam asa ceva…
- Aaa, ti-a zis « tai-o » ! « Dispari ! » ! Ai luat tot ?
- Cred ca da, crezi ca am sta sa ma mai uit ? Mi-a aruncat asa cu sictir actele de parca imi facea un favor. Nu trebuia sa-i dam nimic de fapt, am fost noi fraieri! mai adaug, acum cu mult mai mult curaj. Da’ am pus botul, de fapt suntem in regula. Numai ca m-am speriat cand am auzit ca tot zice de camera…
Mi-am revenit un pic, dar episodul a fost atat de neplacut incat orasul imi pare dintr-odata neprimitor, chiar sinistru, cladirile darapanate, cei cativa oameni de pe strada dubiosi si gropile din asfalt perverse. Luminile stradale sunt rare si chioare si nu am curaj nici sa opresc langa un chiosc langa care doi barbati si o femeie care aduce a prostituata par ca asteapta sa incolteasca doi fraieri ca noi. Simt la Traian aceeasi stare de nesiguranta, mai ales cand exclama :
- Bai, da’ unde am nimerit, frate ? Ce-i cu orasul asta ?
- Suntem la periferie, incerc eu sa pastrez calmul cumva.
- Da’ ce ne facem daca ne ia politia tot asa de fiecare data ? Mai incolo cum o fi ?
- Nu stiu, de unde sa stiu ? mormai in timp ce masina se zgaltie printre gropile din asfalt, pe langa o linie de tramvai pustie.
Ma uit in fuga la ceas si socotesc in gand ca am pierdut cam o ora cu militienii. Traian se zgaieste in stanga si-n drepta si exclama :
- Mie mi-e frica ! Mi-e frica sa nu ne ia camera !
Da, exact de asta mai avem nevoie, sa stam cu frica in san pentru camera ! Daca nu putem filma pentru ca ne paste percolul sa se ia orice militian de noi, povestea nu mai are nici un sens. Incerc sa zic ceva care sa ma linisteasca atat pe mine cat si pe Traian, dar constat ca sunt si eu blocat de aceleasi spaime care i-au facut pe toti ceilalti sa ma lase balta inainte de plecare si cu care m-am luptat pana acum. Dintre toate, frica de toanele autoritatilor pe locul intai. Apoi, ca pe drumurile pustii n-ar fi nimic neobisnuit sa fim jefuiti si sa ramanem in pielea goala. Numai ca avand o rabla ca a noastra, mi-am zis tot timpul ca n-o sa prezentam prea mare interes pentru raketi. In schimb, faptul ca circulam cu o rabla prezinta un inconvenient la fel de mare si evident: ca poate sa crape oricand si daca nu reusim s-o reparam in timp util n-avem alta solutie decat planul B, adica sa abandonam Dacia si ce nu putem cara in rucsaci si sa ajungem morti-copti la Vladivostok. De fiecare data cand m-am gandit la situatia asta, nu m-am putut imagina mai mult decat stand cu mana intinsa, incercand sa opresc camioane care trec pe langa mine si ma umplu de praf. O secventa pe care nu puteam nicicum s-o continui, asa ca ramanea doar sa sper, prosteste sau nu, ca Dacia va rezista. Si sa pritocesc un rationament para-logic, cum ca daca nu-mi pot imagina respectiva situatie, nici n-o sa se intample. Acum insa, toata increderea mea e la fel de zdruncinata de prima intalnire cu militia rusa ca si batrana Dacie de gropile atat de dese incat par o linie defensiva antitanc.

K 8 - Vama rusească

2010-08-01T10:39:00.000+03:00

Zaresc pe la mijlocul distantei dintre vama ukrainiana si cea rusa cateva persoane insirate cu acte in mana langa o masuta plianta, la care o tanara completeaza formulare. E si un panou pe care scrie ceva. Trebuie sa fie pentru asigurarea auto. Ma pun si eu la coada cu talonul masinii in mana si cand imi vine randul intreb daca pot plati in dolari. Tanara imi face rapid un calcul si-mi arta suma pe un calculator de buzunar. Ii intind 30 de dolari dupa ce primesc hartiile si ceva rest in ruble si ma reintorc la masina.
Stam la rand si constat ca suntem priviti mai de toti cei din jur. Suntem singura masina cu numere straine, adica altele decat ukrainiene sau rusesti. Olga, care disparuse de cateva minute, vine sa-mi spuna ca a gasit o alta masina, care este mai in fata si cu care ar vrea sa-si continue drumul, ca sa nu mai piarda vremea. Ii spun ca-i in regula si fata isi ia chitara si ne face semn de ramas bun. Se pierde rapid pe langa coloana de masini, in timp ce eu imping Dacia, ca sa nu mai pornesc motorul.
Cand ne vine randul, ne prezentam si eu si Traian pasapoartele. Cat timp ne cerceteaza actele, ii studiez reflex pe cei doi lucratori vamali, un barbat si o femeie, impresionat de prestanta pe care le-o confera uniformele, camasi albe impecabile si mai ales chipiul verde inchis, cu o calota uriasa, tipic ruseasca, pe care il poarta barbatul. Au chipuri frumoase, iar barbatul are ochii usor alungiti si pometii inalti, inconfundabil slavi, dar amandoi sunt foarte seriosi, aproape incruntati. Asta e modelul rus, am si citit multe sfaturi pe Internet, in Rusia nu zambesti cand dai ochii cu autoritatile, o sa le pari in cel mai bun caz prostanac, daca nu nerespectuos.
Dupa ce mi se spune ca trebuie sa inregistrez provizoriu masina, caut ghiseul unde se face chestia asta, fara succes. Ma intorc si mai intreb o data. Femeia cu chip frumos si voce rastita imi spunce ceva ce tot nu inteleg, dar prefer sa s-o las in pace. Ma intreb ce i-oi fi facut de ma repede asa ? Nedumerit, ma indepartez si mut masina in dreptul altei gherete. Un tanar cam de varsta mea, cu un zambet care prin contrast cu ceilalti colegi vamesi il face sa para extrem de prietenos, imi spune ca tot n-am nimerit-o. Imi arata cu amabilitate unde trebuie sa merg si vazand ca ezit, imi ia actele din mana si imi face semn sa-l urmez. Intru dupa el intr-un birou unde le da unui barbat care le cerceteaza si apoi se apuca sa completeze un formular. Tanarul cel amabil imi mai spune, de data asta in engleza, ca mai am de platit o taxa. Intreb unde as putea schimba bani si imi face din nou semn sa-l urmez. Iesim afara si mergem in alta cladire. Ghiseul pare inchis, dara dupa o ciocanitura in geam, cineva deschide si intind celui din spatele geamului o bancnota de o suta de dolari. Iau teancul de ruble pe care il primesc in schimb si ne reintoarcem in biroul in care am lasat actele. Intre timp, vamesul rus care m-a insotit ma intreba cat stam in Rusia. Cam o luna, zic eu. Si cati bani avem? Pai vreo mie de euro. Putin, face rusul. Cum putin? ma mir eu. Stiu ca preturile din Rusia sunt cam cele din Romania, ii spun, si la noi o mie de euro inseamna ceva bani. Rusul clatina din cap si-mi mai zice o data ca-i putin. Rusia e scumpa! adauga.
Imi iau actele in sfarsit rezolvate si ies din birou. M-au cam pus pe ganduri spusele functionarului vamal. Dar parca tot nu-mi vine a crede ca ne va costa mai scump calatoria decat am prevazut. Oricum, asta face parte din provocarea pe care ne-am asumat-o, sa strabatem toata Rusia cu o rabla, cu bani extrem de putin si pe deasupra si contra timp. Sirul de ganduri gri-intunecate mi-e intrerupt de albul impecabil al camasii tanarului rus, caruia zambetul inca prezent pe chip ii imprumuta, ca-n reclamele pentru detergenti, un plus de stralucire. Scot din buzunar bancnota de 10 dolari pe care o aveam pregatita « pentru orice eventualitate ivita in decursul formalitatilor vamale » si i-o intind. Tanarul o priveste pret de o clipa si apoi o ia cu mare naturalete si-o baga in buzunar. M-am gandit ca o merita pentru amabilitatea cu care mi-a scurtat timpul in care altfel as mai fi nadusit o tura buna penduland intre birourile vamii. Profitand de clipa de « intimitate » ii mai pun si intrebarea cea mai arzatoare in momentul asta : avem o camera video – trebuie o declaratie speciala ? Tanarul flutura din mana cum ca « nu » si-mi ureaza drum bun. Relativ usurat si destul de inclinat sa-l proclam pe Vamesul Zambitor cu Camasa Alba « Arhanghelul Izbavirii de Frontiera», fac stanga-mprejur si o iau in pas aproape alergator spre masina.
- Gata? intreaba Traian.
- Gata!
- Si camera?
- Cu camera e-n regula! Nu trebuie nici o declaratie speciala. Am intrebat.
- Deci n-au nci o treba cu noi pe chestia asta ?
- N-au, n-au ! Hai s-o stergem pana nu le mai vine alte idei! ii zic in timp ce-mi pun centura si pornesc masina. A durat pana am platit taxa de inregistrare provizorie. Pentru masina. Daca trecem azi de Voronej suntem in grafic. Si sper sa tina masina la drum intins, ca trebuie sa-i dam bataie si sa ajungem pana luni la pranz la Ekaterinburg, sa ne facem reghistratia.
- Si aia cum ziceai ca se face ?
- Pai la hotel. La hotel sau la politie, dar oricum stam la hotel si sper sa se rezolve acolo. Legea spune ca de la intrarea in Rusia avem trei zile la dispozitie sa ne inregistram in localitatea in care stam. Daca plecam, reghistratia asta e valabila trei zile. Dupa aia, iar tre’ sa ne facem una noua in urmatoarea localitate unde ne oprim si tot asa, alltfel, daca te prinde politia, iei amenda. Si cum noi o sa tot fim pe drum cu masina, avem toate sansele sa ne ia la control. In fine, am intrat si-n Rusia! De-acuma ii dam inainte cat putem de mult.
- Cam nebuni astia cu reghistratia lor! Parca nu s-ar fi terminat cu comunismul!
- Pai tre’ sa controleze si ei cumva situatia, ca dupa toate schimbarile si toate republicile care s-au desprins si la cat de mare e tara asta, pot sa umble aiurea o multime. Da’ totusi sunt destul de crispati ! Asta este, asta-i modelu’, cu asta defilam !
- Bai, da’ bine ca nu s-au luat de camera ! M-ai speriat cu toate alea, cu seriile de la baterii si ce mai zicei ca ai vazut pe net! Uite, mi-am si scris aicea pe o hartie, in caz ca trebuia sa declaram, seria de la baterie. Stai s-o si pun la loc !
- Traiane, de acu’ eu zic ca am scapat! Chestia cu seria de la camera si seria de la baterie e pentru camerele de filmat profesioniste, de la Beta in sus. A noastra e semi-profesionista, sau oricum nu intra in categoria aia. Da’ parca puteam sa stim ce le mai tuna lor prin cap sau ce considera ei camera profesionista? Nu vezi, de cand am intrant in Ukraina ca nu prea misca nimeni in front cand e vorba de uniforme? Sa ne mai lamurim si cu treaba cu reghistratia si sa si apucam sa filmam ceva, ca altfel degeaba ne chinuim cu drumul.
Privesc scurt in oglinda retrovizoare si fac loc sa ma depaseasca o Lada, care fusese la rand in urma noastra. Mai trec vreo doua masini, dupa care suntem singuri pe drum, o sosea cu patru benzi aproape in linie dreapta. Liziera deasa ce strazuieste drumul nu ne lasa sa vedem nimic mai mult decat cenusiul soselei de beton si griul cerului, acum innorat ca inainte de ploaie.
- Bai, frate ! Am intrat in Rusia, bai! strig eu cu veselie si-i trag un ghiont prietenesc lui Traian, care isi face ordine prin acte.
- Da, ma ! Am intrat. Stai asa, stai asa! mormaie el cu voce moale, dupa cum am bagat de seama ca are obiceiul. « Stai asa, stai asa ! » e un mic tic verbal, poate de la filmari. Ii zaresc si lui pe fata o jumatate de zambet de usurare.
- Hai, relaxeaza-te ! De fapt e un indemn si pentru mine insumi. Am trecut si de astia, am trecut de Ukraina fara sa dam de raketi, spaga am dat numai vreo 15 euro, hai ca-i bine ! Stam cam prost cu filmarile, da’ mai avem timp. Adica avem vreo doua ore bune de balbe cu mine, mai zic, ca sa fac haz de necaz.
- Da’, ma, da’ aia cu vacile a iesit destul de bine. Si stai asa, avem cu batranul ala cu acordeonul, mai avem cu Alexandr la Harkov, cu copiii. Tre’ sa iasa ceva !
- O sa iasa, o sa iasa ! Uita-te te rog pe harta si vezi dupa Belogorod asta cat mai avem pana la urmatoarea localitate.
Traian ia harta de pe polita din dreptul lui, pe care tinem de obicei si incarcatoarele, cele pentru camera de filmat si cele de telefoane mobile si dupa ce o studiaza putin zice:
- Vreo suta si ceva. Cam doua, daca-i punem si pe astia pana la Belogorod.
- OK! Tie- foame? mai intreb.
- Nici nu stiu… Am si uitat, cu stresul asta de la vama. Unde-s bateriile de rezerva ?
- N-ai vazut? Le-a luat vamesul ukrainian, cum crezi ca am scapat asa repede la control ?
- Chiar, ma? Serios, le-a luat ala?Asa, pur si simplu?
- Nu pur si simplu, zic aproape razand. M-a intrebat intai daca i-s bune pentru lanterna. Deci ti-e foame sau nu ?
- Parca mi-e ceva. Lasa, mai bine sa mai mergem, sa ma vad la distanta de astia, ca mi-a sarit si foamea cu frecusurile lor ! « Astia » sunt angajatii de la vama. N-aia vazut-o pe aia cu pasapoartele, cum ne lua, parca vroia sa ne ia la palme ! Declaratii, reghistratii, numai hartoage! Sa ia bani, ca si la noi !
Dupa vreo jumatate de ora vedem si indicatorul de Belgorod. Cand ajungem la periferie, care arata foarte ingrijita, cu blocuri cu fatade de caramida maronie sau albe si multa verdeta, luminoase si proaspete sub soarele scapat de norii de ploaie, avem de ales daca sa traversam orasul sau s-o luam pe centura.
- Eu zic ca sa n-o mai luam prin oras, ii spun lui Traian. Tu ce zici ?
- Cum crezi. Hai pe centura, sa nu mai pierdem vremea. Uite ce ingrijit e drumul, mai remarca Traian. La noi, cel putin pe langa Bucuresti, e plin de gropi.
Virez spre dreapta, despartindu-ma de coloana de automobile ce intra in oras si in curand din Belgorod nu se mai zaresc decat varfurile catorva blocuri, care apoi se pierd si ele in spatele colinelor verzi pe langa care coboram in curbe line. Soseaua e aproape goala si cel putin eu ma simt mai in siguranta, scapat si de grija de a traversa un oras la ora de varf a dupa-amiezei, caci e putin trecut de 4 si probabil lumea se indreapta spre casa si deja la distanta in timp si spatiu de granita, a carei traversare era cel mai important lucru pe ziua de azi. Doar caldura innabusitoare, pe care ploaia amanata neasteptat n-a mai domolit-o, ne mai apasa.
- Ce zici ca avem de mancare ? intreba Traian.
- Vezi in cutie, ar trebui sa mai fie paine, ceva cascaval si niste salam. Mai sunt si conserve. Vrei sa opresc ?
- Nu, lasa ca mananc asa din mers, sunt obisnuit.
In spatele scaunui soferului am inghesuit, intre spatar si bancheta din spate, o lada termoizolata, din plastic portocaliu, cu capac alb, care tine loc de frigider si in care avem ceva provizii. Traian scoate ce gaseste mai la indemana si mancam in tacere, din mers. Apa minerala e calda, dar eu unul sunt obisnuit s-o beau si asa. Caldura din masina ma face sa transpir abundent si am nevoie de cel putin trei litri pe zi. Sunt curios cam cu cat mai race devine atmosfera pe masura ce o sa urcam mai spre nord sau cand vom fi pe platourile inalte de pe langa Altai. Dar pana acolo mai avem vreo zece zile, si deocamdata doar fusul orar s-a schimbat, cu doua ore mai devreme decat ora Romaniei si cu una fata de Ukraina.