I Ioan IV, 8

Iubesc femeia .... De ce 8 martie?

2012-03-08T19:28:00.001+02:00

De ce 8 Martie?

Unul dintre motivele cel mai des invocat este ca in aceasta zi avusesera loc mai multe demonstratii revendicative ale „femeilor muncitoare“, incepand cu o greva a tesatoarelor new-yorkeze din 1857.

Insa, diac. prof. dr. Andrei Kuraev pornind de la originea evreica a Clarei Zetkin, sustine ca aceasta a propus ziua de 8 martie pentru ca s-a gandit la sarbatoarea Purim care rememoreaza anual un cumplit masacru (dupa traditie, 75.000 de morti – barbati, femei si copii) intreprins asupra poporului persan de iudeii aflati in exil. Personajul-cheie al evenimentului este tocmai o femeie, Estera, devenita intruchipare biblica a “eroismului“ feminin evreiesc. El sustine ca Esterei ii este inchinata cea mai vesela sarbatoare a evreilor – Sarbatoarea Purim. Astfel, in viziunea sa, ziua de 8 Martie este o chemare a lumii de a slavi Femeia-Lider – pe Estera, adica a serba Purimul.

Practici împotriva vieţii

2012-02-18T20:05:00.000+02:00

Viaţa este un dar al lui Dumnezeu! Este un dar oferit omului în plinătatea sa: bărbat şi femeie; viaţa apare ca o consecinţă a poruncii divine: „creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”, şi se dezvoltă în cadrul familiei. (Fac. 1, 26-28).
Familia este prima şi cea mai mică celulă a organismului social şi o mică biserică în marea comunitate a Bisericii. De aici, interesul, deopotrivă, pentru familie din partea Statului şi din partea Bisericii. Desigur, în măsuri diferite pentru Stat, dar totdeauna prezentând acelaşi interes major indiferent de ideologiile veacului privind familia şi problema demografică, pentru Biserică si Morala creştină ortodoxă, de-a lungul timpului şi mai cu seamă astăzi într-o societate cu o gândire socială secularizată. Originea căsătoriei şi deci a familiei stă în însăşi natura socială a omului şi a vieţii lui, precum şi în voinţa lui Dumnezeu exprimată pozitiv la crearea omului: „Şi a zis Dumnezeu: „Sa facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, … Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Sau … a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi şi domniţi … peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul>> (Fac. 1, 26-28).
În lucrarea de faţă vom încerca să arătăm ce practici foloseşte vrăjmaşul împotriva omului, pentru a distruge viaţa. Crima. Uciderea sufletului şi a trupului, şi în acest sens am identificat trei pârghii: EROSUL –pervertirea acestuia şi derivaţiile pervertirii: pornografia, divorţul, concubinajul, contracepţia, adulterul, avortul, homosexualitatea, etc.; GENETICA şi BIOETICA: inseminarea artificială, clonarea. CRIMA: eutanasia, sinuciderea; Toate aceste practici împotriva vieţii umane se împletesc, completându-se, derivând una din alta.

1 EROSUL
În ziua de astăzi se vorbeşte tot mai mult despre eros, erotism încă din fragedă pruncie, în toate mediile şi grupurile sociale, tineri şi bătrâni, muncitori şi intelectuali, familii şi nonfamilii, căutându-se cu disperare plăcerea.
Orice fiinţă vie este marcată de pulsaţiile erosului, ca energie fundamentală inerentă viului finit şi scindat în două continente sexuale definite de o relaţie de complementaritate vitală.
Erosul este consecinţa metafizică nemijlocită a finitudinii noastre insuficiente şi consecinţa metafizică mijlocită a naturii viului de a fi structurat dual în genuri sexuale.
Erosul primar, originar, nu are nimic sexual (în sensul funcţiei fiziologice diferenţiate), decât că poate fi vag descris prin metafore ale acestei uniri. Acest eros este energia fundamentală faţă de care nu ar exista mişcarea simfonică a creaţiei înspre Creatorul ei. Ca fiinţe sexuate, stăm sub circumstanţele istoriei, privaţi de alteritatea noastră finită, sexuată şi personală. Iar viaţa nu ar trebui să fie altceva decât istoria unei reintegrări a cuplului arhetipal, originar, singura formă de a mistui suferinţa fragmentelor, dislocate din unitatea mistică a cuplului. Până atunci oamenii sunt condamnaţi la plânsul şi suspinul dezbinării sexuale, ca rană fundamentală a conceptului de om, şi la cântarea romantică a „sufletului pereche”, prin care să reintegreze totalitatea esenţei umane.
În om specia este purtătoarea erosului sexual, iar persoana este purtătoarea principală a erosului metafizic. Specia resimte dureros dominaţia sciziunii sexuale (bărbat – femeie) şi incompletitudinea principială a oricărui individ ce îi aparţine şi care, prin simpla lui alocare nativă într-un gen sexual anumit, este grevat cu o severitate existenţială. Dar creştinismul „rezolvă” situaţia prin învăţăturile-i revelate, învăţând că omul a fost creat bărbat şi femeie: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fac. I, 27), şi „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Fac. II, 27). În creştinism, individul, bărbat ori femeie, nu se simte frustrat de apartenenţa sa sexuală, ci se completează unul pe celălalt, devenind prin Sfânta Taină a Nunţii, un singur trup, devenind om.
Postmodernitatea este o realitate specifică a timpurilor pe care le trăim, iar cercetătorii fenomenului sunt de acord că duhul de care este purtată se numeşte secularizare, definită neclar ca mişcare antropocentrică, răzvrătire a umanului împotriva lui Dumnezeu, rupere din raportarea la El, îndepărtarea structurilor creştine ale lumii. Una dintre zonele duhovniceşti în care se produc transformări de substanţă o dată cu secularizarea este spaţiul conjugal, ce pare să fie supus integral manipulării psihologice şi sociale, tehnicismului fără morală, plăcerii în detrimentul bucuriei, tratările de specialitate venind mai ales dinspre bioetică, fie pentru susţinerea diferitelor intervenţii arbitrare ale omului în definirea deciziilor crezute până nu demult de competenta elementului divin (fecundări invitro, clonări, schimbări de sex, eutanasia) fie pentru contracararea acestor poziţii.
Este tot mai elocvent faptul că unul dintre modelele sociale asupra căruia s-au produs mutaţii semnificative în ultimul deceniu, la noi, este familia. Iar cauzele schimbărilor trebuiesc căutate tocmai în neputinţa perceperii la nivel spiritual a diferenţelor dintre sexe, a complementarităţii lor, a menirii „creşterii şi înmulţirii”, a demnităţii fiinţei umane în integralitatea relaţiilor intime. Ameninţarea cu privire la familie vine din existenţa unor adevărate curente necreştine cu privire la concepţia despre cuplu: căsătoria e privită ca o convenţie anulabilă, ea se poate face din interese materiale, se acceptă ideea e ca o convieţuire liberă, naşterea de copii se realizează programat.
Afirmată ca experienţă spirituală ce transfigurează biologicul şi modalitate de convieţuire umană, mediu de educaţie, de transmitere a valorilor religioase, culturale şi a celor tradiţionale, familia se confruntă cu problematica numărului crescând de divorţuri şi de avorturi, cu diminuarea tot mai accentuată a funcţiei ei prin urmărirea fericirii individuale, prin răcirea relaţiilor dintre soţ, soţie, copii, prin apariţia conflictului între generaţii. Dezmembrarea familiei are urmări grave la nivelul conştiinţei componenţilor ei şi a urmaşilor, lipsiţi de suportul autorităţii morale venite din partea celui mai important element social. Ca urmări, dar ca şi cauze ale dezmembrării familiei avem: concubinajul ori chiar prostituţia, intervenţia abuzivă asupra copilului nenăscut, delicvenţa juvenilă, abandonul social etc.
Contracepţia este o luptă dusă pe faţă împotriva lui Dumnezeu, este un război declarat împotriva Sfintei Treimi, un război în care se folosesc drept arme, cai troieni: ura împotriva vieţii este camuflată în „iubirea” dintre parteneri, egoismul este ascuns sub masca „grijii” ca partenerului sau partenerei să-i fie „bine”, uciderea copiilor este îmbrăcată în haina grijii ca nu cumva aceştia să vină pe lume atunci când „părinţii?” nu sunt pregătiţi, şi exemplele pot continua.
Deşi pare o banalitate, şi este catalogată ca fiind ceva modern, demn de secolul XXI, deşi este atât de mediatizată în mass – media scrisă şi vorbită, mai mult fiind „propovăduită” în şcoli, contracepţia este nici mai mult nici mai puţin decât CRIMĂ, o formă mascată a avortului.
Părintele Nicolae spunea într-un cuvânt al său:
„Unde se fac astăzi cele mai multe avorturi? Nu se fac la spital, nu la ginecologie, nu la cabinete particulare, ci în biserică. Aşa să ştiţi dvs. care trebuie să plecaţi de acum cu această veste tristă, că cele mai multe avorturi se fac în biserică.
În biserica de zid, nu în biserica spirituală. Aici înăuntru se fac. Vă arăt. Vă dovedesc. Femeia se poate afla în faţa altarului şi în momentul acela se face în ea un avort. Poate că preotul este cu mâinile în sus pentru sfinţirea Darurilor, şi în burţile femeilor se săvârşesc avorturi. Ne-o spun medicii. Medicii ne spun că după zămislire copilul, timp de şapte zile, merge din trompă în uter. În alte şapte zile, încearcă să se lipească de uter şi se face placenta sau casa copilului. Şi în alte şapte zile, total 21, are loc prima zvâcnire a inimii, dar până atunci a fost viu, cu sistem nervos. Medicii ne-o spun. Ştiinţa ne-o spune.
Dar tot ei ne spun că un om poate vieţui nelipit de uter 14 zile, 7+7, după aceea moare. De aceea trebuie să se lipească de uterul mamei, de sânul matern, ca să înceapă să se hrănească din mamă.
Ei, bine! Steriletul împiedică lipirea copilului de uter şi copilul moare şi se produce avortul. Anticoncepţionalele fac acelaşi lucru prin toxicitatea care se creează”.
Ce putem face ca preoţi duhovnici, cum procedăm?
„Acum noi întrebăm o femeie: „Câte avorturi aţi făcut?" şi răspunsul poate fi: „Nici unul, unul, două, trei, treizeci...". Poate să spună o cifră. Şi în funcţie de asta şi de căinţa ei, şi de canonul pe care i-l dăm, noi stabilim când se împărtăşeşte. "
Acum urmează ca noi, duhovnicii, să punem întrebarea: „Câte avorturi aţi făcut?" şi să primim răspunsul: „Nici unul!" Şi să revenim cu întrebarea de care vorbeam „ştii unde se produc cele mai multe avorturi şi cum?” şi să ne spună: „Nu ştiu", că n-are de unde să ştie, că nu ştie că se produce.
Şi atunci să ştim noi, că acuma urâciunea pustiirii stă în locul cel sfânt, pentru că se omoară om în biserică. Asta-i problema.
Fetele, soţiile noastre merg la doctor şi împiedică naşterea copiilor, folosind anticoncepţionale. Sunt avorţive. Ucid!
O să vină vremea să strigăm la Dumnezeu: „Doamne, dă-ne apă!" Dumnezeu va zice: „Nu!". „Doamne, dă-ne aer!" Dumnezeu va zice: „Nu! Nici aer n-aveţi voie!" De aceea, aşa urmează să ne stingem. De ce? Pentru că: „înainte de a te fi urzit tu în pântecele maicii tale, te-am cunoscut Eu, Şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit”, zice Dumnezeu în cartea Proorocului Ieremia 1,5.
Acesta este textul din Scriptură care-ţi arată că cine luptă împotriva vieţii este criminal. Nu numai cine omoară, ci şi cine luptă.
Contraziceţi medicii! Contraziceţi tinerele care cred că au scăpat fără să facă crimă! Ele fac crimă, şi riscul este a face crimă în biserică. Nu ştim când, pentru că nu ştim când se zămisleşte, pentru că Dumnezeu este prezent în momentul zămislirii, căci în momentul acela dă sufletul care se uneşte cu trupul.
De aceea ne permitem să vorbim aici lângă biserică si bisericii sufletelor dvs. despre aceste lucruri, care nu sunt lucruri secrete, nici lucruri ruşinoase, sunt lucruri care arată măreţia creaţiei lui Dumnezeu.
Savanţii au ajuns la concluzia că apariţia vieţii, zămislirea, este o minune mai mare decât universul. Când mari oameni au descoperit galaxiile, constelaţiile, au spus: "Iată măreţia creaţiei lui Dumnezeu". Dar există o măreţie mai mare: zămislirea, la care noi suntem împotrivă”.
Avortul Cea mai cunoscuta metoda în vederea limitării naşterilor este avortul. Cunoscut încă de pe vremea sumerienilor, cu excepţia greco-romanilor, avortul a fost, peste tot, interzis. Continuând tradiţia ebraică, la rândul lui, creştinismul, prin operele Sfinţilor Părinţi şi disciplina canonică, a interzis şi sancţionat avortul provocat.
În secolul al II-lea, Didahia celor 12 Apostoli spunea: „să nu faci otrăvuri, să nu ucizi copil în pântece, nici pe cel născut să nu-l ucizi” (II, 13). Canonul 91 al Sinodului Trulan considera avortul provocat omucidere („Pe cele care din doctorii lepădătoare de făt şi pe cele care primesc otrăvuri omorâtoare de prunci, le supunem pedepsei ucigaşului”).
Părinţii Sinodului Trulan (692) mergeau pe linia tradiţională a Bisericii, sesizând gravitatea actului prin care se provoca, în mod voit, avortul. Ca avortul să fie omucidere, trebuie ca cel avortat sa fie persoană. Persoana poate fi definită din punct de vedere cultural, filosofic şi psihologic. Din punct de vedere cultural este greu să se definească ce este persoana, ştiut fiind că în contextul pluricultural în care trăim sunt culturi în care femeia nu este considerată persoană (ceea ce nu înseamnă că ea ar fi mai puţin om). Pe de alta parte, in tarile anglo-saxone, unde s-a impus o etica utilitarista si procedurala, autoritatea publica, prin voinţa majorităţii este cea care stabileşte statutul fiecărei persoane, cu atât mai mult embrionului. Deci, în funcţie de hotărârile majorităţii, fiinţa umană individuală poate să-şi facă sau nu procese de conştiinţă. Nu se poate ajunge nici pe linie de metafizică la o concepţie unitară privind definirea persoanei, datorită diversităţii de credinţe şi opinii. De aceea, se preferă definiţia psihologică. În general, din punct de vedere psihologic, persoana este fiinţa individuală conştientă de sine şi capabilă da autodeterminare. Persoana este identică cu fiinţa umană, adică structura somatică înzestrată cu suflet raţional şi liber. Când se poate vorbi, însă, de însufleţirea fătului spre a deveni: fiinţă individuală, liberă, raţională şi liberă? Creştinismul şi-a pus de la începuturile sale această problemă, renunţând la teoria traducianistă şi oprindu-se la cea creaţionistă, potrivit căreia Dumnezeu creează în mod special sufletul şi-l uneşte cu trupul în momentul zămislirii, şi al individuaţiei tardive, după care Dumnezeu pune suflet în fătul constituit prin zămislire, atunci când structura material-biologică este capabilă să primească elementul spiritual. Aceste teorii îşi au argumentele lor, valabile şi azi. Biserica nu s-a pronunţat prin dogmă în privinţa vreuneia dintre ele. Viaţa şi apariţia ei constituie o taină pe care Biserica o primeşte şi o respectă ca atare. Dacă credinţa nu are elemente suficiente ca să se pronunţe categoric în această privinţă, de altfel nu este obiectul ei, biologia oferă o serie de elemente care ar putea clarifica şi fundamenta o atitudine morală faţă de ceea ce noi numim făt. Prin urmare, fecundarea se produce în trompe. Oul format prin unirea ovulului cu spermatozoidul se divide în 2-4-8 etc. celule şi încep migrarea spre uter. Migrarea durează 7 zile. În perioada de până la a 27-a zi a ciclului, oul se găseşte în starea de blastulă, constituită din cca. 100-200 de celule. Este starea de totipotenţă (acum orice celula recoltată din blastula se poate înmulţi formând o blastulă identică cu materialul genetic din care a fost recoltată sau două blastule pot fuziona formând una singură). În jurul celei de a 21-a zi oul este gata pentru nidare (fixarea de peretele din spatele uterului). În acelaşi timp are loc împărţirea celulelor în două părţi care vor da, pe de o parte trofoblastul, placenta şi anexele ei, iar pe de altă parte embrionul propriu-zis. Cu nidarea, încetează totipotenţa blastulei şi începe diferenţierea histologică (specializare funcţiilor celulare). Acest mod de evoluţie genetică, l-a făcut pe J. L. Malherbe (directorul Institutului de studii de bioetică al Universitatii din Louvain) să spună următoarele:
“De la fecundare la individualizare, embrionul va fi viaţă organică, aparţinând speciei umane, dar nu o persoana individuală; şi, pornind de la primul început al individualizării, embrionul ca atare va fi o persoana potenţială” Chiar dacă, în comparaţie cu mama care-l poartă în trupul ei, copilul nu este o fiinţă raţională, el face însă dovada că el deţine un anumit program care-i dă specificitatea şi identitatea cu sine însuşi, în ciuda faptului că, din punct de vedere chimic, elementele care constituie pruncul nou-născut pot fi cu totul altele faţă de cele care, cu nouă luni mai devreme, constituiseră embrionul. Chiar dacăă, din punct de vedere al definirii persoanei, embrionul nu poate întruni toate notele caracteristice, pentru a-şi susţine punctul său de vedere, morala creştină evaluează embrionul nu numai din punct de vedere filosofic, psihologic şi funcţional (unde nici filosofia, nici psihologia nu se pot pronunţa în mod exhaustiv), ci fundamentându-se înainte de toate pe conceptul de natură umană. Nu ştim când pune Dumnezeu sufletul în embrion. Ştim când acesta primeşte specificitate şi că este deţinătorul unui program în funcţie de care se dezvoltă. Programul şi momentul nidării ar putea fi indicii în sensul momentului însufleţirii fătului? S-ar putea. Nu ne putem pronunţa însă noi în acest sens. De remarcat este însă faptul că atât înainte, cât şi după nidare, embrionul este de natură umană. „Embrionul, ca atare, are parte de această natură. El nu se face embrion uman, el apare ca embrion uman, în acelaşi fel în care ghinda nu este stejar, ci devine stejar (în condiţii adecvate n.n.). Transcendenţa sa (fundamentul ultim al drepturilor sale), nu este primită de embrion din partea cuiva; el o posedă totală, sau în potenţă, prin sine, prin existenţa sa personală, din momentul apariţiei sale”. Acesta este motivul pentru care nu se poate dispune de embrion după bunul plac al fiecărei persoane sau chiar al unei anumite comunităţi mai mari sau mai mici, fie ea chiar a oamenilor de ştiinţă. Embrionul nu trebuie să fie nici vândut, nici cedat, nici obiect de experienţă, de manipulare sau suprimabil fără ca persoanele capabile de acesta să nu-şi asume cu seriozitate responsabilitatea morală, şi nu numai. Cu toate acestea, există avorturi. Nimeni nu le poate nega existenţa. Ele ridică serioase probleme celui care este sensibil din punct de vedere moral, dar şi preotului duhovnic. Avorturile sunt o suferinţă care loveşte viaţa mamei şi care creează suficiente probleme de ordin pastoral. Biserica a instituit chiar rugăciuni pentru femeia „care a lepădat”. Există însă avorturile medicale pentru care omul este responsabil în parte, sau, deloc, şi avorturile spontane, pentru care omul nu are nici o responsabilitate. Pentru avortul spontan, precizăm că, în mod natural, în cadrul procesului de reproducere, în primele luni ale vieţii fetale, au loc avortări spontane ale multor ovule fertilizate. Geneticienii consideră că acestea sunt chiar benefice pentru sănătatea femeii. Trupul ei elimină spontan embrionii care nu sunt viabili. „Prin urmare, mecanismele pur naturale ale reproducerii sunt organizate în aşa manieră, încât eliminarea embrionilor neviabili este una din funcţiile lor şi nu putem considera că în asemenea cazuri ar fi vorba de fiinţe umane”, chiar dacă este vorba de o materie produsă în trupul omenesc. În mod spontan sunt avortaţi uneori embrionii care au murit în pântecele mamei, alteori este nevoie de intervenţia medicului. Doctorul Paul Chuchard, profesor la Ecole des Hautes Etudes din Paris, spunea următoarele despre embrionii care comportau malformaţii congenitale grave: ”Un ou, spunea el, nu este omenesc decât dacă, în aptitudinile sale genetice el ar putea să conducă la dezvoltarea creierului. Un embrion nu este omenesc decât dacă el are un creier, chiar dacă acesta prezintă anumite insuficienţe… Dacă, din punct de vedere genetic, embrionii s-ar prezenta cu anormalităţi foarte mari din momentul zămislirii, putem spune că ei nu au fost niciodată fiinţe umane. Daca este vorba de o afecţiune târzie care a împiedicat creşterea creierului, putem spune că din acel moment, ca persoană umană, embrionul este mort”. Asemenea embrioni vor fi eliminaţi prin avorturile voluntare, nu spre a face cuiva plăcere, ci pentru că ei vor fi incompatibili să mai stabilească relaţii personale cu lumea oamenilor. Aceasta ne face să înţelegem că, pe parcursul celor noua luni de viaţă intrauterină embrionul poate suferi accidente care vor putea să-l desfigureze în aşa măsură, încât să nu mai fie din nefericire embrion uman (deci o persoană în potenţă), ci o masă de carne cu formă umană uneori care se va înscrie pe linia altor forme de „risipire” a structurilor somatice de provenienţă omenească, risipire care are însă drept scop viaţa însăşi. Viaţa este o minune realizată cu preţul unui mare consum de energie şi cu sacrificii, pe care le face şi ea însăşi, datorită principiilor care o guvernează. Cauzele care pot afecta atât de profund viaţa fătului, încât să fie scos din trupul mamei pentru că a murit sau pentru că a fost desfigurat încât nu va mai putea fi vreodată om, sunt multiple. Între acestea, unele nu sunt imputabile părinţilor (virozele din primele luni de sarcină, bolile transmise genetic sau produse prin accidente genetice, prin repartizarea inegală a cromozomilor etc.), altele însă (cum ar fi consumul drogurilor, alcoolismul, tabagismul, contractarea bolilor venerice, contractarea virusului HIV etc.) sunt imputabile ambilor părinţi sau, cel puţin mamei.
Ca mijloc de reglare voluntară şi premeditată a naşterilor, avortul poate fi socotit infanticid şi va rămâne, din punct de vedere al moralei creştine, un păcat greu.
Adulterul este păcat împotriva fidelităţii, este căderea din harul căsătoriei. Iubirea dintre soţ şi soţie are originea în iubirea divină, ea însăşi fiind o participare la iubirea lui Dumnezeu faţă de lume. Prin iubire soţii sunt în comuniune spirituală cu Dumnezeu. Căsătoria face din actul iubirii o realitate nouă, conferindu-i o structură fundamentală. Totuşi, soţii nu posedă iubirea, aşa cum posedă alte lucruri, ci o au aşa cum îl au şi pe Dumnezeu. Tocmai din această cauză ea nu exprimă o stare fixă, un orizont închis, o realitate încremenită în imobilitate. În conceptul de iubire personală, care dobândeşte în căsătorie un caracter de fidelitate, e vorba de o unitate harică dată şi, totodată, de un proces de dăruire şi asimilare în necontenită creştere, o viaţă de continuă modelare după chipul lui Hristos. E vorba de o relaţie vitală de împlinire reciprocă a mădularelor ce fac parte din unitatea unui întreg pecetluit cu harul căsătoriei. Această „naştere din nou” presupune menţinerea iubirii în flăcările necontenite ale purificării, implică necesitatea unei asceze. Experienţa trăirii împreună e situată la nivelul vieţii celei mai înalte, căci numai adeziunea la descoperirea tainelor mântuirii poate să însemne pentru soţi o autentică împărtăşire de lumină. Până când căsătoria, ca fapt de viaţă spirituală, intră definitiv în marele viitor al Împărăţiei lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, se mai află în această lume, în viaţa conjugală rămâne posibilitatea destrămării unirii întemeiate pe dragoste, posibilitatea desfacerii binomului spiritual. Acest lucru se săvârşeşte prin adulter.
Din punct de vedere spiritual şi tainic, adulterul este un fenomen abominabil, o trădare şi o apostazie, un rău care începe în lumea spirituală şi tot aici se consumă. Dintr-un parazit al firii, păcatul adulterului devine o tăgadă, devine anti-har.
Altfel spus, adulterul este legătura nelegiuită a unui bărbat căsătorit cu altă femeie decât a sa, sau al unei femeii căsătorite cu un bărbat decât cu soţul sau. Se deosebeşte de desfrâu, întrucât acesta este un raport nelegiuit între persoane libere de orice angajamente matrimoniale. El se referă la unirea trupeasca, la consumarea faptului ruşinos, iar la natura acestor crime de ordin spiritual participă şi dorinţele ruşinoase, îmbrăţişările neoneste şi chiar, după unii, abuzul egoist de corpul partenerului de căsătorie. Atât adulterul sau desfrâul izvorăsc de cele mai multe ori alte păcate grave: abandonul copiilor, avortul, pornografia, perversiunile sexuale, etc.
Genetica şi Bioetica
Ca şi în fizică, în biologie şi medicină s-au făcut progrese uluitoare în secolul nostru, mai ales după ce genetica a oferit posibilităţi şi şanse noi celor responsabili de studiul vieţii. De la demonstraţia lui O. T. Avery şi a colaboratorilor săi (1944), prin care s-a constatat ca acidul dezoxiribonucleic de la un tip de pneumococi este capabil să producă modificări ereditare la un alt tip de pneumococi şi din momentul adoptării transfecţiei ca metodă de bază în genetică, s-a deschis larg drumul unor performanţe nebănuite în privinţa formelor de viaţă, dar totodată a apărut şi riscul ca viaţa să poată fi distrusă nu numai din afară (cum s-a făcut cu energia atomică), ci şi din interiorul ei, începând cu „primele cărămizi” care constituie edificiul sau.
Obiectul bioeticii îl constituie viaţa cu toate acţiunile menite să o promoveze, să o modifice şi chiar să o distrugă. În mod mai concret, putem spune că bioetica se ocupă cu următoarele teme: eutanasia şi insistenţa terapeutică, reanimarea, adevărul spus bolnavilor şi dreptul la moarte; avortul, eutanasia fetală, diagnosticul prenatal, consilierea genetică; sterilizarea handicapaţilor şi eugenia; experienţele pe embrionul uman şi pe om; inseminarea artificială, fecundarea artificială, băncile de spermă, fecundarea in vitro; manipularea genetică; sinuciderea; transplantul de organe; transsexualismul; creşterea demografică şi controlul ei; armele biologice şi chimice, precum şi cele privind distrugerea în masă; tortura, pedeapsa cu moartea, poluarea etc.
Temele de bioetică ce privesc viaţa cuplului familial vizează trei aspecte: planingul familial (controlul naşterilor, eventual reducerea acestora); fertilizarea cuplurilor sterile şi sănătatea fătului. Datorită noilor descoperiri ştiinţifice, noilor performanţe ale ingineriei genetice, datorită unei noi abordări a naşterii, din punct de vedere intelectual şi moral aspectele bioetice care se referă la viaţă, în plin proces de creaţie în interiorul familiei, se pun într-o nouă perspectivă. Dar, această noua perspectivă obligă morala creştină să se pronunţe într-un limbaj adecvat asupra unor situaţii deja cunoscute (cum ar fi cea generată de avort) sau asupra altora create de dezvoltarea geneticii şi a ingineriei genetice contemporane (cum ar fi: inseminarea artificială, transsexualitatea, clonarea etc.).

Eutanasia. Momentul morţii ca şi cel al concepţiei rămân în mâinile lui Dumnezeu, Care este singurul suveran peste viaţă, peste moarte şi peste procesul morţii. „Vreme este să naşti şi vreme este să mori” (Ecc. 3, 2) şi acea vreme trebuie să rămână determinarea lui Dumnezeu. Orice efort trebuie făcut pentru a restaura pacientul în optima stare de sănătate. Viaţa acestuia are totuşi o valoare ireductibilă, chiar când sănătatea lui nu poate fi restaurată deplin. În vechime prin Eutanasie se înţelegea o „moarte frumoasă”, primită cu seninătate prin cultivarea unei vieţi morale superioare. Ea semnifica şi efortul medicului care, din compasiune pentru persoana suferindă, se străduia să-i aline durerile şi să-i ridice tonusul psihic şi moral. În zilele noastre Eutanasia şi-a lărgit şi modificat sensul original, susţinătorii ei referindu-se la ucidere în cazul unei boli incurabile, asigurând lipsa de durere. Deci, prin Eutanasie se înţelege înlăturarea vieţilor fără sens şi a durerilor complete, înlesnind o moarte liniştită, cu aparenţă binefăcătoare.

BIBLIOGRAFIE:

Erosul persoanei şi erosul speciei – VLAD MUREŞAN,
Rev. Renaşterea, Nr. 10/2001;
Transfigurarea erosului – Arhid. ŞTEFAN ILOAIE,
Rev. Renaşterea Nr. 6/2003;
3. Cuvânt rostit la mormântul părintelui Nicodim Măndiţă
– Pr. Nic.Tănase
4. Aspecte negative ale relaţiilor din cadrul vieţii conjugale
– Pr. Prof. Dr. ILIE MOLDOVAN

AVORTUL - ACT MEDICAL SAU CRIMĂ CU PREMEDITARE?

2012-02-14T19:39:00.001+02:00

O filmare cutremuratoare!
În atenţia celor care adoră "Valentine's Day"

AVORTUL - ACT MEDICAL SAU CRIMĂ CU PREMEDITARE?

2012-02-03T12:21:00.002+02:00

În atenţia celor care gasesc în avort modul de "a scăpa de obligatii", tineri ori bătrâni priviti ce inseamnă AVORTUL!

AVORTUL ESTE CRIMĂ!

ÎNSEAMNĂ A UCIDE!

PRIN AVORT SE UCIDE ÎNCET ŞI DUREROS!

POSIBILE MAME, POSIBILI TAŢI, PRIVIŢI:

DEASA SAU RARA ÎMPĂRTĂŞIRE?

2012-02-03T10:51:00.001+02:00

Toţi binecredincioşii creştini sunt îndatoraţi să se împărtăşească des. Acest lucru îl poruncesc:

1) Stăpâneştile porunci ale Domnului nostru Iisus Hristos;

2) Faptele şi Canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfintelor Sinoade şi mărturiile locale ale Sfinţilor Părinţi;

3) Cuvintele, rânduiala şi sfinţita lucrare a Sfintei Liturghii;

4) însăşi rânduiala Sfintei împărtăşiri.

E bine ca un creştin să se împărtăşească mai des, dar cu pregătirea cuvenită unei asemenea Sfinte şi înfricoşate Taine. Ca să ne dăm seama de primejdia ce aşteaptă pe cei ce vor a se împărtăşi fără pregătirea cuvenită, să ascultăm cuvintele Sfântului şi marelui Apostol Pavel, care, în această privinţă, spune aşa: Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi din pahar să bea; că cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului (I Cor. 11, 28-29).

Iar cât priveşte deasa sau rara împărtăşire cu Sfintele Taine, să ascultăm pe marele dascăl al lumii, dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur, care în această privinţă ne vorbeşte aşa: „Mulţi, cu Tainele acestea o dată într-un an se împărtăşesc, alţii de două ori, iar alţii de mai multe ori. Deci către toţi ne este nouă cuvântul, nu numai către cei de aici, ci şi către cei ce şed în pustie (pustnicii). Că aceia o dată în an se împărtăşesc, iar de multe ori după doi ani”. Apoi zic: „Nici cei ce o dată, nici cei ce de multe ori, nici cei ce de puţine ori, ci cei ce cu ştiinţa gândului curată, cei ce cu inima curată, cei ce au viaţă neprihănită. Cei ce sunt întru acest fel, totdeauna să se apropie; iar cei ce nu sunt întru acest fel, nici măcar odată. Pentru ce? Pentru că îşi iau judecată, osândă, muncă şi pedeapsă”.

Impartasirea credinciosilor nu tine de o pregatire temporala (la 40 de zile), ci numai de una existentiala, subiectiva. Nu timpul este important in pregatirea pentru Sfanta Euharistie, ci constiinta pacatoseniei proprii si pocainta, marturisita in Taina Sfintei Spovedanii si in post. Nu incurajeaza impartasirea zilnica, insa nici pe cea rara, cel ce doreste sa se apropie de Altar des, putand sa o faca cu toata linistea. Ei anatemizeaza pe cei care sustin ca pentru impartasire "nu e necesara pregatirea si o curatie puternica prin pocainta".

Practica cea mai potrivita in acest sens a impartasirii continue sau frecvente e calea de mijloc, anume a impartasirii duminicale, care evita extremele periculoase duhovniceste atat ale impartasirii anuale sau de patru ori pe an, dupa marile posturi bisericesti, cat si ale celei zilnice. Impartasirea duminicala implica zile de post, rugaciune zilnica sustinuta, Spovedanie si pocainta. Citirea de fiecare data a Canonului de Impartasanie il face pe credincios sa constientizeze nevrednicia personala, oricat de nevoitor si rugator ar fi el, cat si nespusa dragoste a lui Dumnezeu fata de om.

Prima practica, anume impartasirea duminicala (deasa) este tipic rasariteana, ea punand accentul pe pregatirea ascetica prealabila prin Spovedanie si post.

O asceza continua, lipsita de Euharistie, poate naste mari probleme duhovnicesti, facand din nevointe scop in sine si indepartare de Izvorul Vietii. Se poate ajunge chiar la inselarea ca Euharistia se primeste in urma eforturilor personale, ca un merit.

Cea de-a doua cale, anume impartasirea de patru ori pe an (rara) este tipic apuseana, ea fiind adoptata insa si de unii teologi ortodocsi. Insistand pe Euharistie fara asceza, minimalizand importanta pregatirii ascetice, a Spovedaniei si a postului duce insa la banalizare si formalism.

Pentru a nu cadea din dreapta credinta, trebuie sa nu stam prea departe de Sfintele Taine, insa niciodata sa nu ne apropiem fara de "credinta si frica", fara post, rugaciune si pocainta.

Iar cuviosul Paladie povesteşte despre Avva Macarie Egipteanul că, vindecând pe femeea aceea, care din lucrarea diavolului apărea oamenilor ca o iapă, i-a dat acest sfat şi i-a zis: "Femie, niciodată să nu te lipseşti de împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, ci să te împărtăşeşti adeseori, deoarece această lucrare diavolească te-a ajuns, Pentru că nu te-ai împărtăşit de cinci săptămâni şi de aceea a putut diavolul să te ispitească".

Împărtăşirea murimbudului

2012-02-03T10:46:00.000+02:00

Un articol scris de Adrian Cocosila şi preluat de pe:

http://www.crestinortodox.ro/editoriale/impartasirea-muribundului-91008.html

In Biserica Ortodoxa credinciosii primesc Trupul si Sangele Domnului din mana episcopului sau a preotului. Diaconul poate impartasi o persoana care este in primejdie sa moara, numai daca in apropierea muribundului nu se afla preotul sau episcopul.

Sfantul Simeon al Tesalonicului spune ca daca intr-un asemenea caz lipseste si diaconul, iar Sfintele Taine sunt la indemana, se ingaduie prin pogoramant ca si un cantaret sau un credincios mai curat si mai cucernic sa poata impartasi pe cel ce e pe moarte (Catehismul ortodox). In vechime era ingaduit mirenilor sa poarte Sfanta Euharistie in situatii de urgenta. Astazi, nu se mai ingaduie acest lucru.

Preotul are datoria sa alerge spre muribund ca sa-l impartaseasca cu Trupul si Sangele Domnului. Insa, el nu are voie sa intrerupa Sfanta Liturghie dupa Vohodul cel Mare, pentru astfel de cazuri. In scrierile lui Daniel Ghiorghiopulos se mentioneaza: "Daca preotul pleaca de la Sfanta Liturghie si ramane alaturi de muribund mai mult timp, lasa Liturghia, slujind a doua zi de la inceput si dupa impartasire, consuma si Darurile din ziua de dinainte. Daca este dupa imnul Heruvimic, nu lasa Liturghia, il pomeneste in minte pe bolnav si lasa sa se faca voia Domnului". In cazul in care preotul nu petrece mult pentru impartasirea celui aflat pe patul de moarte, el poate continua Sfanta Liturghie.

Daca luam in discutie canoanele Bisericii, in care se precizeaza ca un crestin, daca nu merge la biserica timp de trei duminici consecutive (Can. 80 al sinodului Trulan si Can. 11 al sinodului din Sardica), nu trebuie impartasit, ne intrebam: muribundul care nu a mers la biserica va fi impartasit?

Biserica, desi ii indeamna pe credinciosi sa participe la Sfanta Liturghie, nu aplica acrivia, ci din iconomie ii impartaseste si pe cei ce lipsesc trei duminici consecutive. Prin aceasta lucrare, Biserica nu-l incurajeaza pe om sa lipseasca mai mult de la Liturghie, ci doreste sa nu-l rupa pe credincios de viata din ea. Tot din iconomie, Biserica nu a refuzat impartasirea celor ce sunt pe patul de moarte (Ancira 6,22; Neocez. 2).

Credinciosii se impartasesc in fata usilor imparatesti, dupa ce preotul rosteste cuvintele: "Cu frica, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati". Bolnavii pot fi impartasiti de preot si in afara bisericii, cu particele din Sfantul Trup, sfintite in Joia Patimilor si pastrate in Sfantul Altar, in chivotul de pe Sfanta Masa. In aceste cazuri, impartasirea se face dupa o randuiala deosebita, inscrisa in Molitfelnic. Nu se poate da insa Sfanta Impartasanie bolnavilor cazuti in stare de inconstienta sau celor nebuni.

ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI

2012-02-02T21:05:00.002+02:00

Astăzi, joi 2 februarie 2012 am ajuns la biserică. Ninge frumos, e ger, e iarnă adevărata. Deşi este praznicul Întâmpinării Domnului simt de parcă ar fi Crăciunul.

Îmi vine în minte o glumiţă:

Era în preajma Crăciunului şi doi copii, unul pesimist şi altul optimist, vorbeau despre ce cadouri le va aduce Moşul. Cel pesimist spune că lui Moşul nu o să-i aducă nimic şi dacă o să-i aducă o să fie ceva urât, ceva care îl v-a întrista. Cel optimist era plin de veselie si spunea că Moşul îî va aduce tot ce îşi doreşte, bicicletă, ceas, dulciuri şi multe jucării.

Trece noaptea în care Moşul trebuia să aducă visatele cadouri. Copilul pesimist a primit multe dulciuri, bicicletă, multe jucării iar copilul optimist nu a găsit nici un cadou ci doar o balegă de la ren.

Copilul pesimist spune: Moşul mi-a adus dulciuri care sunt prea dulci... bicicletă prea roşie şi e nouă.... nişte jucării care nu prea îmi plac.

Copilul optimist foarte bucuros şi fericit zice: eu cred că am primit un cal, problema e că nu îl găsesc dar încă îl caut.

Cam aşa suntem şi noi. Unii pesimişti şi nemultumiţi, alţii optimişti şi bucuroşi.

Ne plângeam că ce iarnă e asta fără zăpadă, fără un pic de ger care să omoare microbii... Acum când Dumnezeu ne-a dat zăpadă şi ger iar nu e bine. Zăpada e prea multă, gerul prea aspru. Microbii mor, dar dobândim răceli.

Eu cred că aşa e bine. Totul e cu voia lui Dumnezeu, chiar dacă spun unii că omul ar avea puterea, ştiinţa, tehnologia de a influenţa norii să plouă sau să ningă, de a pornii vânturile.

Astăzi prăznuim ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI.
Sfânta Fecioară Maria împreună cu bătrănul Iosif vin la templu la împlinirea a 40 de zile de la Naşterea lui Iisus pentru a aduce jertfă o pereche de turturele sau una de porumbei aşa cum era prevăzut în Legea lui Moise. Sunt întâmpinaţi la Templu de bătrânul Simeon care primindu-L în braţe pe Hristos rosteşte: "Acum libereaza pe robul Tau, Stapane, in pace, dupa cuvantul Tau, caci vazura ochii mei mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor; lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau Israel"Ştiut este că Din porunca lui Ptolomeu, regele Egiptului, Vechiul Testament a fost tradus din limba ebraica in limba greaca, de catre 70 de intelepti din Israel. Intre acestia s-a numarat si Simeon. Cand a ajuns la cuvintele profetului Isaia: „Iata fecioara va lua in pantece si va naste fiu“, s-a indoit, gandind ca nu este cu putinta ca o fecioara sa poata naste si, luand cutitul, a voit sa stearga aceste cuvinte. Dar ingerul Domnului l-a oprit si i-a zis: „Nu fi necredincios nu vei gusta moartea pana ce nu vei vedea pe Cel ce se va naste din Curata Fecioara, Hristos Domnul“. Dand crezare cuvintelor ingeresti, Simeon a asteptat venirea lui Hristos in lume. La 40 de zile dupa nastere, Pruncul Iisus a fost adus la templu din Ierusalim de Fecioara Maria si Dreptul Iosif, dupa obiceiul Legii vechi. Atunci Sfantul Simeon, indemnat de Duhul Sfant, a luat in maini pe Domnul si a zis: „Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca vazura ochii mei mantuirea Ta“. El a proorocit despre patima lui Hristos si despre rastignirea Lui, spunand ca va trece prin sufletul Nascatoarei de Dumnezeu sabia mahnirii si a necazului, cand va vedea pe Fiul sau rastignit pe Cruce. Traditia spune ca Simeon a murit la varsta de 360 de ani.

Intampinarea Domnului numita in popor si Stretenia (dupa numele vechi slavon) este sarbatoarea anuala a zilei in care Sfanta Fecioara Maria, conformandu-se legii (Lev. 12, 8), s-a suit la templul din Ierusalim, la 40 de zile dupa Nasterea Domnului, pentru curatirea ei, cand dumnezeiescul Prunc a fost intampinat si tinut in brate de batranul si Dreptul Simeon (Luca 2, 22 s.u.). Ea se serbeaza deci la 40 de zile dupa Nastere, adica la 2 februarie. La ortodocsi, accentul sarbatorii se pune pe persoana dumnezeiescului Prunc si de aceea e numita Intampinarea Domnului (de catre Simeon), fiind trecuta intre sarbatorile Mantuitorului, pe cand la catolici, pe primul plan sta persoana Preacuratei Fecioare, care a venit la templu pentru curatirea ei, dupa lege. De aceea, la ei sarbatoarea se numeste Curatirea Sfintei Marii (Festum Purificationis Beatae Mariae Virginis) si e trecuta intre sarbatorile Maicii Domnului.

Vechimea acestei sarbatori nu e asa de mare ca a celorlalte praznice imparatesti. Nu o gasim intre sarbatorile enumerate in Constitutiile Apostolice si in Testamentum Domini. Prima mentiune documentara despre existenta acestei sarbatori este cea din memorialul de calatorie al pelerinei Egeria, care ia parte la ea, la Ierusalim, in anii 382-384 si o numeste Quadragesimae de Epiphania. Intrucat pe atunci la Ierusalim Nasterea Domnului se serba inca la 6 ianuarie, odata cu Epifania, Intampinarea era sarbatorita la 40 de zile dupa Epifanie, adica la 14 februarie. Se atribuie, de asemenea, Sfantului Chiril al Ierusalimului (+386) un panegiric la aceasta sarbatoare, scris, probabil, in ultimii ani ai vietii sale.

Marturiile despre existenta sarbatorii se inmultesc spre sfarsitul secolului V. Pe la inceputul sec. VI, Sever al Antiohiei (512-518) pretindea ca sarbatoarea Intampinarii ar fi fost de curand introdusa la Ierusalim si ca era necunoscuta la Antiohia. Dar, intre timp, s-a descoperit o omilie inedita a Sf. Ioan Gura de Aur, la Antiohia (deci, intre 386-398), la sarbatoarea "Curatirii Mariei", omilie care s-a dovedit autentica.

La Roma, ea a fost introdusa de papa Gelasiu la anul 494, pentru a inlocui stravechea sarbatoare pagana a Lupercaliilor, de la inceputul lui februarie, cand aveau loc lustratiuni si procesiuni in jurul orasului, cu faclii aprinse, in onoarea zeului Pan, supranumit si Lupercus, adica ucigatorul lupilor sau ocrotitorul turmelor impotriva lupilor; era totdata si sarbatoarea fecunditatii si a lui Februus, alt nume dat de romani zeului Saturn. Se inlocuiau astfel conceptia si practica lustratiunilor pagane cu aceea a curatirii Sfintei Fecioare (Purificatio Beatae Mariae Virginis, sau Praesentatio Domini), pastrandu-se si facliile traditionale. De aceea, in Apus, aceasta sarbatoare se mai numeste si Sarbatoarea luminilor.

La Antiohia, dupa marturia istoricului Cedren, sarbatoarea Intampinarii s-ar fi introdus in penultimul an al domniei imparatului Justin 1 (526), iar generalizarea ei in Rasarit s-a facut in cursul secolului VI, incepand din anul 534, cand imparatul Justinian a schimbat data sarbatorii de la 14 februarie la 2 februarie (40 de zile socotite de la 25 decembrie, noua data a sarbatorii Nasterii Domnului). Dupa unele izvoare, acesta ar fi decretat pentru prima oara sarbatorirea, cu multa solemnitate, a Intampinarii Domnului in ziua de 2 februarie, pentru a scapa Constantinopolul si imprejurimile de calamitatea unei epidemii si a cutremurelor care bantuiau de mai multi ani prin acele parti.

Dintre crestinii rasariteni, numai armenii sarbatoresc pana astazi Intampinarea Domnului tot la vechea data, adica la 14 februarie. Avand o baza biblica, sarbatoarea Intampinarii e respectata si la protestanti, indeosebi la evanghelici (luterani).

A doua zi dupa sarbatoarea Intampinarii Domnului (3 febr.), Biserica Ortodoxa cinsteste amintirea Dreptului Simeon batranul si a Sfintei Proorocite Ana, cele doua personaje biblice principale, care au luat parte la evenimentul istoric comemorat prin marele praznic al Intampinarii (vezi Luca 2,25-38).

Ene Braniste

http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/intampinarea-domnului/intampinarea-domnului-99024.html

SAPTAMANA DE RUGACIUNE PENTRU UNITATEA CRESTINILOR (18 – 25 ianuarie)

2012-01-18T09:44:00.002+02:00

Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor?!

Rugăciune către cine şi unire în ce?

Spre lămurirea unora, Sfântul Apostol Pavel dorind ca ucenicii săi în Hristos - creştinii, să fie păziţi de comuniunea cu credincioşii vreunor culte şi confesiuni, ne îndeamnă: "Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul, şi ce învoire este între Hristos şi Veliar, sau ce parte are un credincios cu un necredincios? (2 Corinteni 6:14, 15). Ei mărturisesc că-l cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc (Tit 1:16). De omul eretic, după întîia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de el însuşi osîndit! (Tit 3:10, 11). Nu vă lăsaţi înşelaţi! Însoţirile rele strică obiceiurile bune!" (1 Corinteni 15:33)

Sunt creştinii neuniţi şi dezbinaţi? Eu cred că nu.

Pot fi numiţi creştini cei care au alterată învăţătura de credinţă despre Sfânta Treime? Sau cei pentru care Maica Domnului este doar o femeie, neconsiderând-o Născătoare de Dumnezeu? NU! Ei se pot numi "baftişti" , "creştini în urma Evangheliei" sau într-un cuvânt: eretici.

Pot fi numiţi creştini cei care cred că "Spiritul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul" sau că Papa este vicarul lui Hristos pe pământ? NU! Pot fi numiţi papistaşi.

Creştinii sunt strâns uniţi în jurul Mântuitorului Iisus Hristos, formând Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.

.... daca vei muri, cum voiesti sa te ingroape pe tine ......

2011-12-05T13:14:00.001+02:00

http://ortodoxism.ro/proloagele/decembrie/Proloage05Dec.shtml
Intru aceasta zi, invatatura din Limonar pentru cei ce umbla la bisericile latinilor si altor straine credinte.

Ne spunea preotul Gheorghe cum ca un staret oarecare, monah simplu, care era in manastirea Sfantului Teodosie, neluator aminte fiind pentru a sa credinta, adeseori iesea din chilie si ori unde afla citindu-se in vreo biserica de egipteni, armeni ori de eretici de alta credinta, intra in biserica aceea si sta pana la sfarsitul cantarii. Iar odata i s-a aratat lui ingerul Domnului, zicandu-i: "Spune-mi mie batranule, daca vei muri, cum voiesti sa te ingroape pe tine, oare ca egiptenii, sau ca armenii, sau ca ereticii, ori ca ierusalimitenii? Iar staretul a raspuns lui, zicand: "Nu stiu."

Atunci i-a zis lui ingerul: "Ia seama si te socoteste ca voi veni la tine dupa trei saptamani si atunci sa-mi spui mie."
Deci a mers staretul la al monah cu dreapta socotinta si i-a spus lui cuvintele ingerului. Iar dupa ce a auzit, monahul a cautat spre dansul mult si i-a zis lui: "Au doara, umblii pe la bisericile celor de alta credinta?" Iar el a raspuns: "Adevarat, asa este, ca unde aflu cantare acolo merg si ascult, ori la armeni, ori la egipteni, ori la eretici." Atunci i-a zis lui monahul: "E amar si cumplit lucrul tau, frate, caci cu toate ca dreapta credinta ai, dar in primejdie esti sa te faci strain de sfanta si apostoleasca Biserica, fiindca umbli pe la bisericile unde nu se numesc cele patru Sinoade ale Sfintilor Parinti: cel din Niceea, cu trei sute si optsprezece parinti, cel din Constantinopol, cu o suta si cincizeci, cel din Efes, cu doua sute, si cel din Calcedon, cu sase sute treizeci. Dar cand va veni la tine ingerul sa spui lui: "Ierusalimitean voiesc sa fiu."

Deci, dupa trei saptamani, a venit la dansul Ingerul Domnului si i-a zis: "Batranule, ce ai socotit pentru tine insuti?" Iar el a zis: "Eu ierusalimitean voiesc sa fiu." Si i-a grait lui ingerul: "Bine ca ti-ai slobozit sufletul tau din osanda." Si indata si-a dat staretul sufletul. Insa acestea toate s-au facut noua cu chip de invatatura, ca, chiar daca ascultam cantarile latinilor, ale armenilor sau ale unor eretici, insa, intru credinta in care suntem, intru aceea sa ramanem si la biserica noastra sa mergem si numai intru dansa impartasire sa primim, ca sa nu ne pierdem osteneala cea cu fapte bune si sa fim ca cei fara nici o credinta, osanditi de Domnul. A caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

DE UNDE IZVORĂSC RĂTĂCIRILE ÎN ORTODOXIE - ŞAPTE RĂTĂCIRI ORTODOXE

2011-12-02T21:27:00.000+02:00

Îmi doresc să pun cap la cap mai multe articole despre rătăcirile apărute în ortodoxia romanească şi să observ de unde, din ce mediu au apărut.

Rătăcirile apar acolo unde trufia, orgoliul, măndria luciferică sunt prezente ori, boala psihică sau îndrăcirea nasc personalităţi mesianice, iar ascultarea, smerenia, rugăciunea sunt rar întâlnite. Rătăcirile apar atunci când „ ..... se ridică sus oamenii de nimic, iar nelegiuiţii mişună pretutindeni” după cuvântul psalmistului. (Ps. 11, 8), oameni care fac de ras mediul de unde fac parte, cărora le lipseşte ascultarea, smerenia, rugăciune.

Voi începe cu un mic fragment, un dialog între părintele Ioanichie Bălan şi părintele Arsenie papacioc, fragment publicat în „Ne vorbeste Părintele Arsenie Papacioc” vol 2:

„Deci, cu Ghelasie, stiti ceva anume? Nu cumva este înrudit cu cazul de la Pucioasa? Eu vad ceva dubios. A spus Parintele Staniloae -va spun ca sa nu uit-, înainte de a muri cu vreo câteva luni ceva: fusesem pe la el, si printre altele spunea si aceasta: „Parinte, avem, în Biserica Ortodoxa Româna sapte cazuri grave care ne îndeparteaza de Ortodoxie”. „Care sunt aceste cazuri, parinte profesor?” „1Vladimirestiul, cu toata miscarea lor; 2 al doilea, miscarea de la Mânastirea Recea (a pus-o separat); 3 miscarea cu tatal, fiul si cu duhul sfânt, 4cu aceia, Gherasim si Arsenie de la Cocosu; 5 Visarion, visarionistii, despre care ati vorbit; 6 Ghelasie de la Frasinei; si 7 Pucioasa. V-am spus, sunt sapte cazuri în care Biserica trebuie sa ia niste masuri. Noi nu putem sa lasam asa.” (Părintele Ioanichie Bălan)

MISCAREA CU TATAL, FIUL SI CU DUHUL SFÂNT

Foarte mulţi ortodocşi au ţinut să participe duminică, 24 iulie a.c., la slujba religioasă de vecernie oficiată în biserica „Sfîntul Gheorghe” din Bicaz, pentru a auzi, într-un sfîrşit, predica episcopului vicar al Iaşiului, Calinic Botoşăneanul. P.S. Calinic a venit la Bicaz pentru a II-a oară, după ce, săptămîna trecută, se documentase în scopul clarificării problemelor legate de prezenţa şi manifestările în zonă ale Bisericii Ortodoxe Secrete. De această dată, înalta faţă bisericească a vorbit credincioşilor despre pericolul rătăcirii prin labirinturile unei aşa-zise căi spirituale, dîndu-le bicăzenilor atraşi de către Biserica Ortodoxă Secretă posibilitatea întoarcerii la dreapta credinţă:

„Unii, în puţinătatea înţelegerii lor, s-au abătut de la dreapta credinţă urmînd pe aşa-zişii învăţători, care însă nu sunt însoţiţi de harul lui Dumnezeu. Istoria aşa-zisei Biserici Ortodoxe Secrete a început cînd un anume Bîrsanu şi-a luat titlul de domn de viaţă, considerîndu-se Duhul Sfînt. Aşa s-a petrecut apoi şi cu Emil Dorobanţu şi FRAŢII ARSENIE ŞI GHERASIM DE LA COCOŞUL, care s-au autodefinit ca Tatăl şi Fiul, iar cel de-al III-lea ca Duhul Sfînt. În gnostica lor, care nu are nimic de a face cu credinţa, au mai spus că însăşi Maica Domnului s-ar afla fizic printre noi iar astăzi, culmea, aşa zisa biserică spune că persoanele de la Cocoşu s-ar fi metamorfozat în persoana lui Dogaru, ce s-a autodefinit drept „comunicator” între Dumnezeu şi om. Înlocuirea liturghiei jertfei supreme a lui Iisus Hristos cu liturghia Maicii Domnului este iarăşi o greşeală dogmatică, ce poate fi făcută doar de către cineva care lucrează, de fapt, la distrugerea bisericii noastre. Şi cine lucrează astfel, dacă nu diavolul?”, a glăsuit Preasfinţia sa. www.ziarulceahlaul.ro/260705/viata_spirituala.htm

VISARIONISTII

Constituie o ramură a Oastei Domnului. Se numesc aşa după liderul lor spiritual, IERODIACONUL VISARION IUGULESCU (treapta sa ierarhică e contestată de către unii cercetători, în special de prof. diac. dr. Petre David, care-l numeşte simplu rasofor).

Liderul s-a născut în 1922, pe Valea Prahovei, numindu-se din botez Vasile. S-a perindat pe la mân. Căldăruşani şi Cernica, după care a ajuns organizator al Oastei Domnului la Biserica Sf. Nicolae Sârbi. După demolarea acesteia în 1983, se retrage la o casă parohială a Bis. Sf. Nicolae Vlădica (11 Iunie). Aici îşi reorganizează gruparea, ajutat de sora Elena. A atras f. mulţi tineri şi tinere, adunaţi sub denumirea de „Lucrarea”; promovează căsătoriile albe, nunta fără lăutari (numai cu cântări ale Oastei Domnului), vestimentaţie specifică (haine negre, basmale albe sau albastre, excluderea podoabelor de orice fel).

După 1989, mişcarea cunoaşte o dezvoltare puternică: se publică revista Călăuza ortodoxă, cu predici visarioniste şi ilustraţii – icoane pictate de Visarion, în stil naiv. S-au alcătuit filme, proiecţii de diapozitive etc. Din cuprinsul acestor materiale:

Visarion se pretinde, el însuşi, purtătorul unor revelaţii primite direct, în urma unor „arătări”, viziuni. În predici, reproduce astfel de mesaje, prezentând dialoguri între Dumnezeu, Maica Domnului, îngeri, diavoli, sfinţi, fără bază biblică şi patristică. Abuzează de digresiuni, poveşti şi descrieri imaginare, care fac, însă, deliciul adepţilor. Nu în ultimul rând, creează o psihoză eminamente sectară prin descrierile îngrozitoare ale sfârşitului lumii, ale chinurilor iadului etc. Are, însă, şi meritul de a îndrepta adepţii pe calea moralităţii, prin combaterea aspră a păcatelor şi viciilor.

Într-o vreme, Călăuza a apărut cu binecuvântarea P.S. Galaction (fie s-a obţinut în grabă, fie nu s-a obţinut deloc, căci la ora actuală se publică fără nici o binecuvântare).

La iniţiativa pr. paroh Ion Grigore, s-a desfiinţat gruparea de la 11 Iunie. Visarion s-a retras, bătrân, la Comarnic, dar adepţii s-au regrupat la alte biserici: Sf. Pantelimon, Sf. Mina, Sf. Silvestru, Sf. Nicolae Şelari, Toţi Sfinţii, Sf. Stelian, Mătăsari etc. De asemenea, au puternice nuclee în ţară: Constanţa, Iaşi, Botoşani, Craiova, Tulcea, Timişoara, Arad.

Au legături, pe filiaţie, cu Oastea Domnului (cu cântări şi manifestări similare), cu mişcarea de la Vladimireşti şi Turma Sf. Ilie.

http://bisericasecreta.wordpress.com/2007/01/09/visarionistii/

CAZUL VLADIMIREŞTI

Înainte de cel de-al doilea razboi mondial, fenomenul minunilor, fie ele autentice sau doar parute ca ar fi de la Dumnezeu, capata amploare, stîrnind în mase curente de evlavie care aveau nevoie de calauzire. O lucrare a vremii atragea atentia asupra pericolului acestor fenomene (Minuni si false minuni).

Astfel, în judetul Tecuci (astazi, Galati), pe raza comunei Vladimiresti si-a facut aparitia o fata vizionara, o tînara de 16 ani careia i s-a aratat Maica Domnului si i-a poruncit sa ridice acolo o manastire numai de fecioare neîntinate, fapt ce a dus la zidirea unei manastiri cu biserica în mijloc si bine populata, osteneala muncilor fiind depusa de tinerele fete. Manastirea s-a ridicat cu aprobarea Episcopiei Romanui, care tutela acest judet. Stareta a fost rînduita aceasta fata, devenita „MAICUTA VERONICA”. Conducînd însa numai dupa viziunile proprii si desele aratari ale Sfintei Fecioare Maria, neavînd nici un dram de noviciat în vreo manastire cu traditie, neascultînd nici de batrînul lor duhovnic, Clement Cucu, fiind si adulata de credinciosi, mireni de la oras, parcurgînd studiile liceale la fara frecventa, fiind convinsa ca ea este trimisa de Dumnezeu etc, a suferit caderea de dreapta, despre care vorbesc Sfintii Parinti. La aceasta a contribuit din nefericire si Episcopia, care a calugarit si preotit pentru manastire un tînar teolog ardelean, ce nu fusese înainte instruit în vreo manastire cu traditie si nici nu practicase mai înainte preotia. Amîndoi, acesta si Maicuta Veronica, secondati de alte cîteva calugarite, unele cu idei legionare de tip Codreanu si cu un nationalism specific perioadei interbelice, au iesit fara sa-si dea seama de sub rînduiala liturgica si practicile traditionale calugaresti, alminteri obstea fiind organizata si functionînd la înalti parametri. Tocmai aceasta parte vazuta a facut sa nu fie sesizate la vreme unele trasaturi de fond ale infrastructurii vietii monahale si ale misionarismului propriu manastirilor. Crestinii soseau din toate partile în numar foarte mare. Tînarul preot si duhovnic, adoptînd procedeul lui Ioan de Kronstadt, din Rusia, citea doar molitva de dezlegare închinatorilor si-i împartasea pe toti, fara spovedanie individuala. Maicuta, sfatuita de un preot de mir, Stahie, refugiat din Basarabia, a introdus împartasirea tuturor maicilor în fiecare zi. Pîna sa vina preotul cel tînar, pentru ca duhovnicul batrîn nu le putea povatui la asa ceva, acest mistic basarabean le-a sfatuit sa sustraga pe furis din Sfintele Taine, pastrate în chivotul de pe Sfînta Masa din altar. Si ele asa au facut, purtînd împartasania la ele. Orientarea puternic nationalista a dus la greseala de a da caracter politic extremist acestei miscari religioase, tocmai cînd comunismul se consolida si cînd Sfîntul Sinod cauta cai de supravietuire în fata ateismului bolsevic.

Episcopul eparhiot din 1953-1954 si însusi Parintele Patriarh a intervenit spre a stopa erorile aparute si deja notorii. Si ar fi avut succes. Dar tocmai în acea perioada N. Hrusciov, conducatorul suprem al URSS-ului, a reluat lupta ideologica împotriva religiei, a preotilor si a monahilor, relansînd cu intensitate prigoana stalinista de pîna în 1941 cînd a avut loc începerea razboiului contra URSS (Meyendorff, p. 114, alin. 3 si 115, alin. 1). Se stie ca în 1941, Stalin si guvernul sovietic îsi schimbasera în mod brusc si radical tactica în domeniul religios. Pîna în 1943, „s-a produs un veritabil miracol, prin reaparitia în Rusia a unei Biserici traditionale, fidela în toate privintele canoanelor si riturilor ortodoxe”. (Ibidem, p. 113, alin. 3 si 114, alin. 1). Maicuta Veronica si tînarul preot slujitor nu s-au supus masurilor legale de remediere a cultului si nu si-au înfrînat entuziasmul nesocotit, ci s-au împotrivit Sfîntului Sinod ai carui membri erau ierarhi anteriori instalarii comunismului la noi – cu exceptia Patriarhului. Luciferismul din acest mic grup de conducere a Vladimirestilor (poate încurajat tainic de uneltele hruscioviste) a dus la desfiintarea manastirii în 1955. Mai apoi, în 1959, a avut loc marele genocid asupra manastirilor românesti, cînd 75% din personalul total al manastirilor (numarînd 10 000 de vietuitori atunci), a fost scos prin viclenie sau fortat din manastiri si trimis în viata de lume (lucrarea „Întru apararea fiintei Neamului si Bisericii stramosesti”, p. 19).

Pentru a linisti vîltoarea revoltei din masa obsteasca a Vladimirestilor, alcatuita din maici si surori bune, dar atîtate si îndîrjite de acel grup rebel, Patriarhia a dat dispozitie teologilor competenti sa combata durerosul fenomen Vladimiresti prin studii dogmatice si patristice. Atunci au scris Pr. Prof. D. Staniloae, soborul manastirii Sihastria în frunte cu înduhovnicitul Parinte Cleopa si chiar cel care semneaza acest studiu.

Dupa evenimentul din 1989, în martie 1990, la propunerea chiriarhului locului, Sfîntul Sinod (în lipsa Patriarhului), a aprobat reînfiintarea manastirii, consimtind la aceasta si Ministrul Cultelor. Stareta a fost numita însasi maica Veronica cu un grup în jurul ei. Dar în perioada aceasta îndelungata, dupa 1964, dînsa suferise grave traumatisme ideologico-religioase sub influenta unui tînar laic, fiu duhovnicesc al Manastirii Vladimiresti. Dupa 1989 au aparut, dactilografiate, lucrari semnate de acesta si de maica Veronica infestate cu ezoterism, budhism, spiritism etc, conceptii pe care, sunt convins, aceasta monahie nu le cunoaste. De exemplu, în cele doua volume „Viata Maicutei Veronica”, ed. Arhetip, unde publica sincretistul Vasile Andru, semnatara volumelor sustine ca Buddha sta la picioarele Sfintei Treimi. Toata odiseea maicii Veronica a fost sumar, dar coerent tratata în „Cronica Romanului”, vol. V, si în „Calea de mijloc”, la paginile indicate în bibliografia de la sfîrsitul acestui studiu introductiv.

Prin grija permanenta a tînarului ierarh al locului, ucenic al Parintelui Cleopa si al Parintelui Ioanichie Balan, care l-a si luat pe sub mantie la calugarie (dec. 1980), sunt informat ca se îndreapta lucrurile. Este adevarat ca, privita sub raport gospodaresc si disciplinar, obstea de acum a Vladimirestilor se prezinta bine. Nu stiu daca, launtric, maica Veronica s-a lecuit întru totul de boala falselor minuni si de tarele ezoterismului – Dumnezeu stie –, dar reminiscente din orgoliul staretei de altadata mai sunt înca evidente în unele împrejurari ocazionale. Oricum, s-ar cuveni ca maica Veronica sa se smereasca si sa renunte la fastul cuvenit numai arhiereilor, caci sunt informat ca atunci cînd se duce la slujbele mari de la biserica, vine preotul si o însoteste, înconjurata de maici si cu ceremonial (ceea ce nu am vazut în nici o manastire, în cei 64 de ani de cînd am intrat în manastire, nici în cele mai mari manastiri de calugari). De asemenea, ar trebui sa-si dovedeasca sentimentul de comuniune si dragoste fata de surorile ei, raposate cînd au construit manastirea si dupa aceea, si sa binevoiasca a-si muta mormîntul pregatit lînga ele, în cimitir, nu lînga biserica din incinta; iarasi, ar trebui sa faca efortul sa pastreze pe brîul de sus al bisericii numai pictura Adormirea Maicii Domnului iar în locul unui brîu al Maicii Domnului în diferite fete, sa picteze sfinte cuvioase maici în frunte cu Sfînta Maria Egipteanca, despre care se cînta în canonul Sfîntului Andrei Criteanul (Sfînta care sta în fruntea sfintelor fecioare si calugarite din ceruri); daca aceste cîteva recomandari le-ar aduce la împlinire în tacere si cu duh smerit, fara îndoiala ca ar putea avea o alta situatie cînd va ajunge la Judecata particulara, de care, oricum, se apropie; sa-si aduca aminte învatatura Domnului ca Împaratia cerurilor este a celor saraci cu Duhul, a celor smeriti.

Studiu de Arhim. Ioasaf Popa publicat ca introducere

la volumul „Feciorie si castitate în epoca de aur a Patristicii (313-430)”, editura Anastasia, Bucuresti 2001.

http://bisericasecreta.wordpress.com/2007/02/20/cazul-vladimiresti/

Şi ca să fiu rău şi cârtitor.... Am întâlnit o monahie care avea biblioteca plină cu lucrări ale cuviosului Ghelasie de la Frăsinei, sau un monah care cu multă înflăcărare mi-a vorbit 30 de minute despre cât de minunat e KLAUS KENNETH.

Şi atunci mă întreb: dacă monahii şi monahiile, clericii şi mirenii, creştinii în general nu mai citesc Sfinţii Părinţi, cum să nu apară fenomene religioase hilare, eretice, precum „vladimireştii” , „visarioniştii”, „pucioasa” , etc. ?

NOI NU SUNTEM URMAŞII ROMEI

2011-11-27T22:25:00.002+02:00

http://www.youtube.com/watch?v=rh6sx7BrTEM&feature=player_embedded

NU BEŢI ÎNAINTE SĂ CONDUCEŢI

2011-11-24T19:43:00.000+02:00

Aceste cuvinte au fost scrise de o reportera care a fost prezenta la accident. Fetita in timp ce murea murmura aceste cuvinte...Reportera scria socata...Si ea insasi a inceput o campanie impotriva conducerii sub influenta alcoolului. Daca nu transmiti acest mesaj pierzi ocazia, chiar daca nu bei, sa ii faci pe ceilalti sa inteleaga ca viata ta si a copiilor tai e in pericol!!

'' Mama, am iesit cu prietenii mei si am mers la ...o petrecere. Si mi-am amintit cuvintele tale:Sa nu beau. M-ai rugat chiar fiindca trebuia sa conduc. Asa ca am baut doar racoritoare. Am fost mandra de mine, fiindca ti-am ascultat sfatul. In comparatie cu ceilalti prieteni am facut alegerea cea buna. Sfatul tau a fost corect. Cand s-a terminat petrecerea, toti si-au luat masina fara insa sa fie in masura sa conduca in siguranta....Eu insa eram sigura ca sunt constienta. Nu puteam mama sa-mi inchipui ce urma sa ma astepte. Acum sunt culcata pe asfalt si aud politistul sa spuna...Sangele meu e peste tot pe asfalt si eu incerc din toate puterile sa nu plang! Aud doctorii spunand ca nu voi reusi sa supravietuiesc...Sunt sigura ca celalalt copil care conducea nu si-a dat seama cat de mult gonea...In concluzie, el sa hotarase sa bea si eu trebuia acum sa mor...De ce fac asta,mama? Daca stiu ca vor distruge vieti...?! Durerea pe care o simt este ca si cand m-ar intepa mii de cutite. Spune-i sorei mele sa nu se teama si lui tata sa fie puternic. Cineva trebuia sa spuna acestui copil ca nu trebuia sa bea daca conduce. Poate daca ai lui ii spuneau, asa cum ai facut si tu, acum sa fi fost in viata...Respiratia mea se face din ce in ce mai slaba...si incepe sa-mi fie frica, mamaaaa!!! Acestea sunt ultimile mele clipe si sunt atat de disperata! As vrea atat de mult sa te imbratisez si sa iti spun ca te iubesc...Te iubesc mult, mama...Adio....''

DESPRE ÎMPĂRTĂŞIREA CU SFINTELE TAINE

2011-11-18T17:00:00.001+02:00

FILOCALIA

SFINTELOR NEVOINŢE ALE DESĂVÂRŞIRII
Nr. 8, Pag. 208 - 205

92. E de trebuinţă să cunoaştem minunea Sfintelor Taine şi ce este ea, pentru ce s-a dat şi care este folosul ei.

Căci scrie şi Gură de Aur că „ede trebuinţăsă învăţăm ce este minunea Tainelor şi pentru ce s-a dat şi care e folosul acesteia. Suntem un trup (Rom. 12, 5) şi mădulare ale trupului Domnului nostru Iisus Hristos şi din oasele Lui (Efes. 5, 30). Iar cei caare au aflat aceasta, să urmeze celor spuse. Deci pentru ca aceasta să nu se înfăptuiască numai prin iubire, ci şi cu lucrul însuşi, să ne unim prin mâncare cu acel trup pe care ni l-a dăruit, voind să ne arate dorul ce-l are către noi (Nu numai prin iubire ca simţire se susţine comuniunea în biserică, oricât ar accentua unii aceasta, ci şi printr-o putere obiectivă, ontologică, dumnezeiască, ce ne vine prin trupul lui Hristos. Prin aceasta ne prinde chiar şi trupurile în această unire ). Pentru aceasta S-a unit pe Sine cu noi şi ne-a dat trupul Său nouă, ca să ne facem un trup unit cu Capul. Acest lucru este propriu celor ce iubesc cu tărie. Acest lucru l-a dat de înţeles Iov, vorbind despre casnicii lui, care-l iubeau în chip covârşitor, încât ziceau, arătându-şi iubirea lor: „Cine ne va da putinţa să ne săturăm de de carnea Lui?” (Iov 31, 31). De aceea, şi Hristos a făcut acest lucru, ridicându-ne la o prietenie şi mai mare şi aratându-ne dorul Lui către noi, căci nu se dă pe Sine celor ce-l doresc, numai ca să-L vadă, ci ca să-L atingă, să-L manânce şi să se sădească în trupul Lui şi să se unească cu El şi să-şi sature întreg dorul” ( Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia 46 de la Ioan, 2, spre sfârşit; P.G. 59, 260).

Şi iarăşi: „Cei ce se împărtăşesc de preasfântul Trup şi de cinstitul Sânge, stau între Îngeri şi Arhangheli şi între Puterile de sus şi sunt îmbrăcaţi în însuşi veşmântul împărătesc al lui Hristos, având armele duhovniceşti. Ba, cu aceasta, încă nu am spus nimic: căci L-au îmbrăcat pe Împăratul Însuşi. Dar pe cât este de mare şi de înfricoşătoare şi de minunată Taine, tot atâta trebuie să te apropii cu curăţie, dacă vrei să te apropii de mântuire. Căci dacă te apropii cu o conştiinţă rea, te apropii de osândă şi de pedeapsă. Căci „cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului, judecată sieşi mănânca şi bea” (I Cor. 11, 27). Că dacă cei ce-şi pătează porfira împărătească, sunt pedepsiţi la fel cu cei ce o rup, nu e deloc necuvenit ca şi cei ce primesc Trupul cu cuget necurat să sufere pedeapsă cu cei ce L-au rupt prin piroane. Priveşte ce înfricoşătoare pedeapsă a arătat Pavel zicând: „Cel ce călca legea lui Moise murea pe temeiul a doi sau trei martori. Socotiţi cu cât se va învrednici de o pedeapsă mai mare, cel ce a nesocotit pe Fiul lui Dumnezeu şi a socotit ca un lucru de rând Sângele Noului Legământ, prin care a fost sfinţit?” (Evr. 10, 29) ( Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia 46 de la Ioan, 4; P.G. 59, 260). Sau: „Câţi, deci, ne împărtăşim de trupul acesta, câţi gustăm din sânge, se înţelege că gustăm din Acela ce şade sus, care e închinat de Îngeri, de Cel apropiat de puterea fără margini. O, câte drumuri duc spre mântuirea noastră! Ne-a făcut pe noi trupul Său. Ne-a dat nouă trupul Său. Şi nimic din acestea nu ne depărtează de la rele. O, ce nepăsare, o, ce nesimţire!” ( Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia 3, cap. 1 ; P.G. 62, col. 27). Şi iarăşi: „Un preot minunat mi-a istorisit că a fostînvrednicit să vadă şi audă aceasta: că pe cei ce vor pleca de aici, împărtăşiţi de Taine cu conştiinţa curată, când vor muri, Îngerii îi vor duce de aici în suită, pentru Cel cu care s-au împărtăşit” ( Sf. Ioan Gura de Aur, Despre preoţie, cartea VI, 4; P.G. 48, 681)

Iar dumnezeiescul Ioan Damaschin zice: „Deoarece suntem îndoiţi şi compuşi, trebuie ca şi naşterea noastră să fie îndoită; la fel şi haina îndoită. Naşterea ni s-a dat prin apă şi prin Duh. Iar mâncarea este însăşi pâinea vieţii, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce s-a pogorât din cer”. „Precum la Botez, deoarece oamenii obişnuiesc să se spele cu ală şi să se ungă cu untdelemn, a unit cu untdelemnul şi cu apa harul Duhului şi l-a făcut pe el baia naşterii din nou, la fel, deoarece avem obiceiul să mâncăm şi să bem apă şi vin, a unit cu ele dumnezeirea Sa şi le-a făcut pe ele Trupul şi Sângele Său, ca prin cele obişnuite şi după fire, să ajungem în cele mai presus de fire” (Sf. Ioan Damaschin, De fide Orthodoxa, Libr. IV, cap. XII, P.G. 94, 1117 – 1148. Celelalte citate tot de acolo). „Trupul Lui este cu adevărat unit cu dumnezeirea, dar înţeleg trupul cel din Sfânta Fecioară, nu un trup coborât din ceruri, iar pâinea şi vinul se prefac în însuşi Trupul şi Sângele lui Dumnezeu. ............VA URMA!!!

Lucrurile sunt pentru a fi folosite, iar oameniii pentru a fi iubiti!

2011-11-16T15:20:00.000+02:00

http://acvila30.wordpress.com/2011/11/15/lucrurile-sunt-pentru-a-fi-folosite-iar-oameniii-pentru-a-fi-iubiti/

“În timp ce un om isi schimba roata la maşina nouă, baietelul lui de 4 ani a luat o piatra ascuţită si a inceput sa zgârie aripa maşinii.

Mânios, barbatul l-a lovit peste mânuţă de multe ori, fără să-şi dea seama ca avea în mână o cheie.

La spital, copilul si-a pierdut toate degetele din cauza numeroaselor fracturi. Când si-a văzut tatăl… copilul a intrebat cu ochii plini de durere: “Tati, imi vor creşte degetele la loc?”.

Barbatul, plangand, a ramas impietrit de durere; s-a intors la masina si a lovit-o de mai multe ori. Devastat de propriile lui fapte…spunea in gand ca nu si-o va ierta niciodata!

Stand in fata masinii s-a uitat cu atentie la zgarieturi; baietelul scrisese: “TATI, TE IUBESC!“. “

E X T R A O R D I N A R ! ! ! ! ! ! !

2011-11-15T21:06:00.001+02:00

Toate televiziunile şi ziarele igienice se întrec în promovarea papistaşului „exorcistul oficial al Arhidiecezei de Malta”, sosit în România spre a susţine conferinţe în care va pune accent pe dimensiunea de eliberare, vindecare si dezlegare. Uimite toată mass media mărturiseşte că diavolul există. Extraordinar! Prin 2005 aceleași televiziunii și ziare insinuau că diavolul nu există, că practicile ortodoxe sunt “brutale”, din Evul Mediu, dar e ok când aceleaşi lucruri sunt livrate pe filiera catolică. HA, HA, HA!

Întemeierea de către Mihai Viteazul a Episcopiei Ortodoxe Române la Alba Iulia

2011-11-10T11:27:00.000+02:00

Episodul intemeierii de catre Mihai Viteazul a episcopiei ortodoxe romane la Alba Iulia ni s-a pastrat in insemnarile Sfantului Ierarh Petru Movila, Mitropolitul Kievului. Pentru frumusetea textului, il redam aproape integral.

Cand Mihai Voda, domnul Ungrovlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory si a luat sceptrul Ardealului, a sosit in orasul de scaun numit Balgrad (Alba Iulia) si a voit ca sa zideasca acolo, in oras, o biserica ortodoxa, insa preotii, orasenii si toti boierii, fiind de credinta latineasca (catolici), nu-i ingaduiau sa zideasca, zicand ca ei sunt de credinta dreapta si de aceea nu doresc sa aiba in orasul lor o biserica de lege straina. Atunci domnitorul le-a spus: „Voi nu sunteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfantului Duh in Biserica voastra. Noi insa, fiind dreptcredinciosi, avem puterea cea adevarata a harului Sfantului Duh, pe care si cu fapta suntem gata intotdeauna s-o aratam, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Dar ei voiau sa-si dovedeasca dreptatea prin infruntare de cuvinte si dispute. Ci el le-a zis: „Mu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau sa o dovediti, altfel va voi arata eu, intru incredintarea tuturor”. Iar ei i-au spus: „Cum sa aratam? Caci nu e cu putinta sa dovedim decat cu cuvantul Sfintelor Scripturi”. El le-a zis: „in dispute este osteneala fara de capat, dar noi, fara infruntari de vorbe, putem usor sa dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideti, zice, in mijlocul orasului si acolo sa ni se aduca apa curata, iar arhiereul meu si preotii sai o vor sfinti in vazul tuturor. Tot asa vor face si ai vostri, deosebit, si, sfintind-o, o vom pune in biserica voastra cea mare, in vase osebite, pe care le vom astupa si le vom pecetlui cu pecetile noastre, pecetluind si usa bisericii pentru 40 de zile. Si a cui apa va ramane nestricata, ca si cum de-abia ar fi fost scoasa din izvor, credinta aceluia este dreapta, iar daca apa cuiva se va strica, credinta lui este rea. Daca apa mea va ramane nestricata, cum nadajduiesc ca ma va ajuta Dumnezeu, voi nu o sa va impotriviti si o sa-mi ingaduiti sa zidesc biserica, iar daca nu, faca-se voia voastra, n-am s-o zidesc”. Ei au strigat cu totii intr-un glas: „Bine, bine sa fie asa!”. Si a doua zi, dimineata, a iesit domnitorul cu toti boierii si curtenii sai in piata, cu episcopul si cu preotii, slujind litia dupa obicei, cu cruci, cu lumanari si candele. Si, ajungand la locul pregatit, au savarsit marea sfintire a apei, rugandu-se cu totii lui Dumnezeu, cu lacrimi si suspine, sa proslaveasca dreapta credinta, iar pe cea rea sa o faca de rusine. Tot in piata, dar de o parte, in fata tuturor, latinii au sfintit apa si au sarat-o. Dupa care, astfel sfintindu-si apa, fiecare a turnat apa lui sfintita In cate un vas osebit, apoi si-au pus pecetile pe ambele parti ale vaselor, le-au dus si le-au pus in biserica cea mare, au incuiat usile, le-au pecetluit si au plecat. in fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preotii si cu toti dreptcredinciosii se rugau, postind. Tot asa au facut si latinii. Si dupa ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor si i-a zis: „Doamne, cheama-i pe latini si pe preotii lor si nu astepta ziua a patruzecea, cea hotarata. Sa mergem la biserica, desfacand pecetile, sa deschidem usile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii lui, care isi pun cu adevarat nadejdea in El, nu se vor face de rusine”. Domnitorul, deci, chemandu-i pe toti, precum l-a sfatuit episcopul, a mers la biserica si, deschizand usile, au intrat cu totii. Mai intai, episcopul ortodox, ingenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicand: „Doamne, Dumnezeule, Unul in Sfanta Treime slavit si preamarit, precum inainte vreme pe dreptul tau Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevarul Tau si i-ai rusinat pe cei de rea credinta, auzi-ma acum si pe mine, robul Tau nevrednic, dimpreuna cu toti robii Tai de aici, nu pentru vrednicia noastra, pe care nu o avem, ci pentru slavirea numelui Tau sfant si pentru intarirea credintei noastre, care este adevarata credinta in Tine, arata intreg harul Sfantului Duh in apa aceasta, ca prin nestricaciunea adevarata al Sfantului Duh. Caci Tu esti singurul Care pe toate le binecuvintezi si le sfintesti, Dumnezeul nostru, si slava Tie inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin”. Ridicandu-se si cantand: „Doamne, lumina Nea si Mantuitorul meu, de cine sa ma tem?”, a rupt pecetea vasului cu apa sfintita si, uitandu-se la ea, a gasit-o mai curata si mai limpede decat inainte, cu mirosul neschimbat, ca si cum ar fi fost luata dintr-un izvor curgator, dupa care a strigat, zicand: „Slava Tie, Dumnezeul nostru, Care Ti-ai plecat urechea la rugaciunile noastre, marire Tie, Care slavesti Biserica Ta, slava Tie, Care intaresti cu slava credinta cea dreapta si nu ne-ai facut de rusine in asteptarile noastre”. Si a zis catre toti: „Veniti sa vedeti cum a stat aceasta apa atatea zile, ramanand nestricata datorita harului Sfantului Duh, si incredintati-va ca adevarata este credinta noastra ortodoxa”.

Iar latinii, rugandu-se si facand slujba dupa cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului in care se afla apa lor si, cum l-au destupat, toata biserica s-a umplut de duhoare, ca s-au inspaimantat toti latinii si au strigat cu uimire: „Adevarata este credinta greceasca pe care o tine domnitorul. Sa-si zideasca, deci, biserica in orasul nostru, caci, fiindca nu i-am ingaduit, Dumnezeu s-a maniat pe noi si ne-a imputit apa”.

Si astfel facuti de ocara, latinii si preotii lor s-au imprastiat cu mare rusine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinta ortodoxa. Iar, domnitorul, cu episcopul sau, cu preotii, cu toti boierii si ostasii sai, plin de bucurie si fericire, s-au intors la curte, slavindu-L si multumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost pentru intarirea adevaratei credinte ortodoxe. in aceeasi zi a facut un mare ospat pentru intreg orasul si pentru toata oastea sa.

Toti locuitorii Tarii Ardealului, cu juramant, s-au aratat bucurosi sa zideasca biserica si sa nu o darame niciodata. Deci, domnitorul a inceput indata zidirea…

Cunoscandu-si parca mai inainte sfarsitul mucenicesc, Mihai Viteazul, scria in 1600 ducelui Toscanei: „in vremea aceasta oricine poate vedea ca n-am crutat nici cheltuieli, nici osteneala, nici sange, nici insasi viata mea, ci am purtat razboiul asa de multa vreme singur, cu sabia in mana, fara sa am nici fortarete, nici castele, nici orase, nici cel putin o casa de piatra unde sa ma pot retrage, ci abia una singura pentru locuinta. Si fiind eu in acele tari indepartate si necunoscute, nu am pregetat sa ma alatur cu puterile mele si cu cheltuieli peste masura la crestinatate si nu am fost cunoscut de nimeni si nici nu le-am facut silit de cineva, ci ca sa am si eu un loc si un nume in crestinatate am parasit toate celelalte prietenii ce le aveam”.

AŞTEPT COMENTARII PERTINENTE!!!!!

2011-10-17T13:48:00.002+03:00

http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=6880&page=3
Rugaciune la hirotonia unei diaconite. Dupa ce s-a facut Sfanta Ofranda [Anafora] si s-au deschis usile, inainte ca diaconul sa spuna „Pe toti sfintii", cea care urmeaza sa fie hirotonita e adusa inaintea arhiereului si acesta rostind cu glas mare „Dumnezeiescul har" si aceasta plecandu-si capul, isi pune mana pe capul ei si facand trei cruci se roaga acestea:
Dumnezeule Cel Sfant si Atotputernic, Care prin nasterea dupa trup din Fecioara a Unuia-Nascut Fiul Tau si Dumnezeul nostru ai sfintit partea femeiasca si ai daruit harul si venirea Sfantului Tau Duh nu numai barbatilor, dar si femeilor, insuti si acum, Stapane, priveste peste roaba Ta aceasta si cheam-o la lucrul slujirii/diaconiei Tale, trimite-i ei daruirea bogata a Sfantului Tau Duh pazind-o in credinta ortodoxa, dupa buna-placerea Ta implinind totdeauna aceasta liturghie a ei. Ca tie se cuvine toata slava, cinstea [si inchinarea, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin].
Si dupa „Amin" unul din diaconi face rugaciunea [ectenia] asa:
In pace Domnului sa ne rugam.
Pentru pacea care vine de sus si pentru mantuirea sufletelor noastre, Domnului sa ne rugam.
Pentru pacea a toata lumea, pentru statornicia sfintelor lui Dumnezeu biserici si pentru unirea tuturor, Domnului sa ne rugam.
Pentru arhiepiscopul nostru (N), pentru preotia, ajutorul, ramanerea, pacea si mantuirea lui si pentru lucrurile mainilor lui, Domnului sa ne rugam.
Pentru (N) care acum este promovata diaconita si pentru mantuirea ei, Domnului sa ne rugam.
Pentru ca Iubitorul de oameni Dumnezeu sa-i daruiasca slujire/diaconie neprihanita si nepatata, Domnului sa ne rugam.
Pentru preaevlaviosul si de Dumnezeu pazitul nostru imparat, Domnului sa ne rugam.
Si in timp ce se face aceasta rugaciune de catre diacon, arhiepiscopul, avandu-si in chip asemanator mana pe capul celei hirotonite, se roaga asa:
Stapane Doamne, Care n-ai respins nici femeile care se inchinau pe ele insele si doreau sa liturghiseasca, intru cat le este cuvenit, sfintelor Tale case, ci le-ai primit si pe ele in cinul liturghisitorilor, daruieste harul Sfantului Tau Duh si roabei Tale aceasta care doreste sa se inchine pe ea insasi tie si sa plineasca/umple nevoia slujirii/diaconiei, cum ai dat harul slujirii/diaconiei Tale lui Febe [Rm 16, 1], pe care ai chemat-o la lucrul liturghiei. Da-i ei, Dumnezeule, sa staruie neosandita in sfintele Tale lacasuri, sa se ingrijeasca de vietuirea ei, mai ales de cumintenie, si arat-o desavarsita roaba a Ta, ca stand si ea inaintea tribunalului Tau, sa primeasca rasplata vrednica de vietuirea ei buna. Cu mila si cu iubirea de oameni a Unuia-Nascut Fiul Tau, cu Care [esti binecuvantat impreuna cu Preasfantul si bunul si de viata facatorul Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin].
Si dupa „Amin" ii pune pe gat sub maforion [val] orarul diaconesc cu cele doua capete in fata.
Si atunci diaconul stand in amvon spune: „Pe toti sfintii pomenindu-i", si celelalte.
Si dupa ce ea se impartaseste cu sfantul Trup si scumpul Sange, arhiepiscopul ii da Sfantul Potir, pe care primindu-l il depune pe Sfanta Masa.
Euchologhion bizantin: Barberinii gr.336

Prayer for the Ordination of a Woman Deacon

http://americamagazine.org/content/article.cfm?article_id=3997

O Eternal God, the Father of our Lord Jesus Christ, the Creator of man and of woman, who replenished with the Spirit Miriam, and Deborah, and Anna, and Huldah; who did not disdain that your only-begotten Son should be born of a woman; who also in the tabernacle of the testimony, and in the temple, did ordain women to be keepers of your holy gates—look down now upon this your servant who is to be ordained to the office of a deaconess, and grant her your Holy Spirit, that she may worthily discharge the work which is committed to her to your glory, and the praise of your Christ, with whom glory and adoration be to you and the Holy Spirit for ever. Amen.”

—Apostolic Constitutions, No. 8 (late fourth century)

Amintiri dintr-un posibil pelerinaj pe Sfântul Munte

2011-10-06T09:20:00.001+03:00

Ne-am cazat la Ouranopolis la pensiunea Stefanos. 10 euro de persoană pe noapte. E bine şi curat. Am mâncat un mix de fructe de mare. Săţios şi cred că şi sănătos. Până am ajuns.... Un roman depre supravieţuirea în jungla urbană. Am avut 3 gps şi toate nebune, şi trei adulti... Mâine la 5 ne trezim. La 6.30 e vaporul spre Sf. Munte.

M-am trezit la ora 5 dimineaţa. Mă cam doare capul. La 6.30 am fost pe vas. E ora 7.07 şi tot mă doare capul. Sper să ajung azi la Schitul Prodromul şi să merg apoi la Vatopedu.

Am ajuns în Kareia în cele din urmă. Părinţii au plecat spre Vatopedu. Eu am rămas în Kareia până la ora 13, când pleca o maşină spre Marea Lavră şi mai departe spre Prodromul. Mă încearcă un sentiment de singurătate. Deşi unii vorbesc româneşte îi simt tot străini. De fapt eu sunt străinul aici. Ceva din interior mă îndeamnă să plâng. Nădăjduiesc in ajutorul lui Dumnezeu. Este ora 10.22 şi îmi e puţin foame. Am mâncat o nectarină.

Chiar visam să întâlnesc în Kareia pe cineva de la Prodomul şi, minune! L-am întâlnit pe părintele stareţ. Am ajuns împreuna cu el la schit. Mă simt ca acasă. Ce să mai zic? Stau în aceeaşi cameră ca şi data trecută şi în acelaşi pat. Am cu mine trei pelerini: un părinte din Constanţa, un tată cu fiul său. E frumos. Mă simt bine. Maica Domnului mă iubeşte şi m-a binecuvântat.

Am ajuns la Prodomu şi la arhondaric am fost întâmpinat cu un pahar de apă rece, rahat şi uzo, apoi o cafea. Am mâncat o ciorbă de cartofi cu mult zarzavat, măsline şi o cană cu vin. Acum sunt în cameră întins pe pat. Aştept ora 5. Începe vecernia.

A doua zi pe Sfântul Munte!

Dumnezeu îmi poartă de grijă! Cum s-a terminat Sfânta Liturghie a venit un microbus care m-a dus în Kareia. Mi-am luat toiag. Acum stau şi aştept să vină părinţii care au mers la Vatopedu. Un sofer grec strigă: Vatopedi, Vatopedi! Eu ziceam să merg, dar acum îi aştept pe părinţi. Aseară făceam alte planuri pt azi, dar Maica Domnului se pare că vrea altfel. Mă gândeam sa plec din Prodomul pe jos până la Marea Lavra şi de acolo să iau maşina până la intersecţia de unde porneşte un drum spre Schitul Lacu. Acum sunt în Kareia şi astept. Am mâncat o nectarină, niste fistic, o cafea la cutie, am băut apă. Mă cam plictisesc. Am întâlnit un monah, Leontie de la Petru Vodă şi unul de la Sihăstria Rarăului, parcă.

A rânduit Dumnezeu şi am ajuns la Schitul Lacu. Nu cred să fie altul mai izolat. E deosebit. Sunt gospodari. Acum sunt în pat. Schitul se află între crestele Sfântului Munte. Dumnezeu m-a adus aici prin părintele Constantin şi cu maşina părintelui Pavel. E ora 15.14. La ora 17 incepe vecernia. Am fost la vecernie, am mâncat, e frumos, m-am şi spălat. Stau în cameră cu un părinte de prin Buzău. Avem şi lumină! Nu avem semnal la telefon. Există internet! Schitul Lacu are site.

Mâine dacă vrea bunul Dumnezeu ajung la alte două mănăstiri. 23.47

Se vede treaba că Dumnezeu nu a vrut să mai ajung la alte doua manastiri ci la Vatopedu.

A treia zi pe sfantul Munte.

După Sf Liturghie de joi de la Schitu Lacu, după micul dejun, părintele Pavel m-a dus cu maşina până la drumul dintre Marea Lavra şi Kareia. De acolo am parcurs vreo 7 km pe jos, până când am fost ajuns urma de părintele Pavel care m-a luat până în Kareia. Cât am mers pe jos, am fost doar eu, muntele şi Maica Domnului. Mi-am ascultat gândurile, am încercat diferite sentimente. Din Kareia am luat masina spre Vatopedu.

A patra zi pe Sfântul munte am petrecut-o la Mănăstirea Vatopedu. Obşte mare, mănăstire veche, se simte cu toate simţurile trecerea timpului peste mănăstire. Totul este foarte bine organizat. Fiecare vieţuitor cu ascultarea lui.

În această mănăstire se afla mai multe sfinte moaşte, ale mai multor sfinţi şi cateva icoane ale Maicii Domnului, făcătoare de minuni. Sufletul meu l-am simţit altfel in prezenţa moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur (aici se afla capul „Atletului lui Hristos” si o partea capului, piele si urechea dreapta sunt întregi. Este urechea la care Sfântul Apostol Pavel i-ar fi dictat Sfântului Ioan Gură de Aur, ajutându-l la tâlcuirea epistolelor pauline), şi am simţit lacrimi de bucurie în faţa Icoanei Maicii Domnului Pantanassa.

CÂTEVA CANOANE INTERESANTE PENTRU UNII, NEACTUALE PENTRU ALŢII

2011-09-21T14:10:00.003+03:00

CANONUL 80 Trulan spune :

Dacă vreun episcop, presbiter, ori diacon, sau dintre cei număraţi în cler (în clerul inferior), sau vreun laic, de n-ar avea nici o nevoie prea grea, ca să lipsească mai multă vreme de la biserica lui, ci fiind (petrecând) în cetate, nu ar merge (la biserică) trei zile de duminică în trei săptămâni, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic, să fie îndepărtat de la împărtăşire (de la comuniune, afurisit).

CANONUL 9 apostolic:

Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă scripturile, dar nu rămân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta împărtăşanie, aceia trebuie să se afu¬risească, ca făcând neorânduială în biserică.
(66, 80 Trul.; 2 Antioh.; 11 Sard.; 2 Dionisie Alex.)

CANONUL 2 Antiohia :

Toţi cei ce intră în Biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, dar nu participă la rugăciune împreună cu poporul, sau se feresc de participare la Sfânta Euharistie potrivit oarecărei nerânduieli, aceştia să se lepede din Biserică, până când nu se vor mărturisi şi nu vor arăta roduri de pocăinţă, şi atunci rugându-se vor putea primi iertare.

Eu spun doar atât. Credinciosul trebuie să aibă un duhovnic şi împreună cu el să stabilească atitudinea faţă de Sfânta împărtăşanie.

Gânduri în timpul proscomidirii

2011-09-08T20:36:00.001+03:00

Aceasta este o creaţie, şi prin ea este rememorat actul mântuirii realizat de Sfânta Treime încă de la izgonirea protopărinţilor din Rai.

Astfel în proscomidie se recapitulează naşterea din Fecioară a Mielului, activitatea mântuitoare a Acestuia, activitate ce culminează cu Răstignirea şi Moartea pe Cruce, dar şi cea de-a doua venire când va veni să judece viii şi morţii. Îl avem pe Hristos prunc smerit în peşteră, înconjurat de sfinţii îngeri şi de Sfântă Maica Sa, ca mai târziu să-L vedem răstignit pe Cruce, pe dealul Golgotei, de asemeni înconjurat de sfinţii Apostoli, de Sfânta Fecioară Maria, Maica Sa şi de oamenii pentru care S-a jertfit. Dar Îl vedem şi pe Scaunul de Judecata, de-a dreapta Sa având-o pe Sfânta Fecioară şi de-a stanga pe Sfinţii Săi iar în faţa Sa pe noi cei vii şi adormiţi.

Se scot miride pentru cei vii şi pentru cei morţi.

La sfârşitul Liturghiei, viii şi morţii se întâlnesc în Sfântul Potir, în Sângele lui Hristos, Acesta asumându-ne, noi devenind una cu El, Sângele Său spălându-ne şi curăţindu-ne de păcate. Dar este împlinit doar pe jumătate. Trebuie ca şi noi să ne împărtăşim pentru ca să ni-L împropriem pe Hristos. Se realizeaza astfel o comuniune în ambele sensuri: Hristos-om şi om-Hristos.

Dumnezeu este hotărât în tot ceea ce a gândit faţă de om. I-a gândit omului dumnezeirea, omul s-a lepădat, a preferat altceva, o amagire. Dar, Dumnezeu S-a făcut Om, pentru a-l îndumnezei pe om.

Un nou muzeu!!!!!!!

2011-08-20T15:30:00.001+03:00

http://www.basilica.ro/ro/stiri/chilia_parintelui_arsenie_papacioc_va_deveni_muzeu_2485.html

Chilia în care a locuit părintele Arsenie va deveni muzeu, Muzeul Arsenie Papacioc, după cum a precizat Părintele Patriarh Daniel astăzi, 15 august 2011, prezent la hramul Mănăstirii ”Sfânta Maria Techirghiol”, căreia părintele Arsenie i-a fost îndrumător în ultimii 35 de ani.
„Aşa am făcut şi cu spaţiile în care a locuit Părintele Cleopa de la Sihăstria şi Părintele Paisie, chiliile lor au devenit muzeu. Credincioşii merg la chilie, apoi merg la cimitir, la mormânt şi aprind o lumânare, aduc o floare, pentru că iubirea exprimată în rugăciune este mai tare decât moartea”, a mărturisit Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, după cum en informează Radio TRINITAS.
Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc a trecut la Domnul, pe 19 iulie anul acesta, la vârsta de 96 de ani.

Despre deasa impartasire, pentru cei ce nu stiu

2011-08-17T18:45:00.002+03:00

Toţi binecredincioşii creştini sunt îndatoraţi să se împărtăşească des. Acest lucru îl poruncesc: 1) Stăpâneştile porunci ale Domnului nostru Iisus Hristos, 2) Faptele şi Canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfintelor Sinoade şi mărturiile locale ale Sfinţilor Părinţi, 3) Cuvintele, rânduiala şi sfinţita lucrare a Sfintei Liturghii şi 4) însăşi rânduiala Sfintei împărtăşiri.E bine ca un creştin să se împărtăşească mai des, dar cu pregătirea cuvenită unei asemenea Sfinte şi înfricoşate Taine. Ca să ne dăm seama de primejdia ce aşteaptă pe cei ce vor a se împărtăşi fără pregătirea cuvenită, să ascultăm cuvintele Sfântului şi marelui Apostol Pavel, care, în această privinţă, spune aşa: Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi din pahar să bea; că cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului (I Cor. 11, 28-29).

Impartasirea credinciosilor nu tine de o pregatire temporala (la 40 de zile), ci numai de una existentiala, subiectiva. Nu timpul este important in pregatirea pentru Sfanta Euharistie, ci constiinta pacatoseniei proprii si pocainta, marturisita in Taina Sfintei Spovedanii si in post. Nu incurajeaza impartasirea zilnica, insa nici pe cea rara, cel ce doreste sa se apropie de Altar des, putand sa o faca cu toata linistea. Ei anatemizeaza pe cei care sustin ca pentru impartasire "nu e necesara pregatirea si o curatie puternica prin pocainta".

Prima practica, anume impartasirea duminicala (deasa) este tipic rasariteana, ea punand accentul pe pregatirea ascetica prealabila prin Spovedanie si post. O asceza continua, lipsita de Euharistie, poate naste mari probleme duhovnicesti, facand din nevointe scop in sine si indepartare de Izvorul Vietii. Se poate ajunge chiar la inselarea ca Euharistia se primeste in urma eforturilor personale, ca un merit.

Cea de-a doua cale, anume impartasirea de patru ori pe an (rara) este tipic apuseana, ea fiind adoptata insa si de unii teologi ortodocsi, insistand pe Euharistie fara asceza, minimalizand importanta pregatirii ascetice, a Spovedaniei si a postului. Aceasta duce insa la banalizare si formalism. Pentru a nu cadea din dreapta credinta, trebuie sa nu stam prea departe de Sfintele Taine, insa niciodata sa nu ne apropiem fara de "credinta si frica", fara post, rugaciune si pocainta.

Iar cuviosul Paladie povesteşte despre Avva Macarie Egipteanul că, vindecând pe femeea aceea, care din lucrarea diavolului apărea oamenilor ca o iapă, i-a dat acest sfat şi i-a zis: "Femee, niciodată să nu te lipseşti de împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, ci să te împărtăşeşti adeseori, deoarece această lucrare diavolească te-a ajuns, Pentru că nu te-ai împărtăşit de cinci săptămâni şi de aceea a putut diavolul să te ispitească".

Iată ce ne spun Sfintele canoane:

CANONUL 80 Trulan spune :

CANONUL 9 apostolic:

CANONUL 2 Antiohia :

Eu spun doar atât. Credinciosul trebuie să aibă un duhovnic şi împreună cu el să stabilească atitudinea faţă de Sfânta împărtăşanie.

ION DE LA IONEŞTI GURU DE ROMÂNIA sau PROFETUL LUP ÎN HAINĂ DE OAIE

2011-08-04T19:39:00.001+03:00

Iată ce învaţă Nea Ion:

ÎN POZĂ ESTE Nea ION-LUPUL

• Sfârşitul lumii va veni în anul 2033, exact la 2000 de ani după răstignirea lui Hristos;

• Maica Domnului nu a ţinut niciodată în pântece pe Hristos şi nici nu l-a născut. De fapt, Hristos a născut-o pe Maica Domnului, dar El, Hristos, şi-a „regizat” în faţa lumii sălăşluirea în pântecele fecioarei astfel: „El a făcut o rază ca să fie ales, pentru ca să se umfle burta ei, dar nicidecum nu l-a ţinut în burtă. Dar ea ştia, luaţi aminte, ea ştia ce se petrece, pentru că Fecioară a rămas. N-a ieşit nimic – adică să-l nască cu dureri, cu rupere de organe, de oase, cu dilatări, cum se întâmplă…”.

• Maica Domnului umblă pe Pământ, cu o sacoşă şi cu un băţ lung, cu hainele soioase şi cu sacoşa murdară de făină; este zbârcită la faţă, e brunetă şi îşi târâie un picior; s-a „împodobit” astfel ca să nu fie recunoscută.

• Ion Profetul este alesul care va trebui sa strângă turma celor ce se mântuiesc şi să o predea păstorului Hristos care vine după el. Adepţii săi vor sui la ceruri în mâinile sale (ale lui Nea Ion) şi vor fi acolo împăraţii cerurilor;

• Doar 9 preoţi din România se vor mântui şi ca semn se vor preschimba veşmintele pe ei;

• El, Ion Marin, este omul care a fost şi în iad şi în rai şi ştie tot ceea ce este în cer şi pe pământ. De frica lui ION tremură tot iadul…

• El, OMUL, cum obişnuieşte să se autodenumească, este cel ce se confundă cu Hristos, cel în persoana căruia locuieşte Hristos - misiunea sa fiind aceea de a-şi alege 12 ucenici pe care să-i trimită în tot pământul şi aceştia „pe mulţi vor lecui şi vor duce cuvântul OMULUI întru dreptate!” (adică vor duce cuvântul Dumnezeului Om – care este Ion Marin) „Căci, iată, Dumnezeu nu se arată mare, se arată aşa ca un nevoiaş. Atunci veţi vedea cine era OMUL care şedea cu voi de vorbă în această curte, pe covorul de iarbă verde”;

• Cei ce cred în el vor vedea mâna sa (binecuvântată) cum trece prin casa lor. Si copiii vor striga: „Mâna, mâna!!” Şi mâna sa se va aşeza în icoană… Pe mâinile sale sunt scrise literele N şi K (aluzie la înscrisul NI – KA);

• Diavolul nu poate fi înjurat de nimeni în timp ce Hristos şi lucrurile sfinte pot fi înjurate;

• În Sfânta Treime nu mai există nici o altă persoană decât Iisus Hristos, El este şi Tată şi Duh, „El este orice”!

• Peste tot globul pământesc se vor face magazii lungi cu provizii, administrate de oameni învăţaţi şi chiar de către preoţi, de care vor beneficia doar cei înscrişi cu cifra 666;

• Ion profetul va fi ucis de o mulţime care va lua din el bucăţele până îi vor rămâne doar hainele;

• Pretinde că a prefăcut Codul penal în scândură în faţa unui anchetator de la Costeşti - Argeş. Ulterior anchetatorul a renunţat la orice demers. Pe acelaşi l-ar fi prevenit că, chiar dacă l-ar fi închis în celulă, el ar fi putut pleca de acolo fără probleme: „Vedeţi, dacă mă băgaţi în celulă sau unde mă duceţi, să nu mă lăsaţi singur, să puneţi ostaşi lângă mine, că poate mă pierdeţi…”;

• La întrebarea „Nea Ioane, ce părere ai de cărţile lui Constantin Dogaru?” dă următorul răspuns:

„Eu dau cărţile lui Constantin Dogaru în lume, că cine face voia lui Dumnezeu este tot al meu. Iată Constantin Dogaru este un frate al meu, iată şi voi sunteţi fraţii mei”.

Sunt 9 ceruri? întreabă cineva. De ce numai 9 Ceruri?! Eu cred că sunt cu toate 10…

Nea ION-LUPUL în blană de oaie

http://www.laurentiudumitru.ro/Fenomenul-Ionesti.php

PRACTICI ŞI INOVAŢII NESĂNĂTOASE

2011-03-29T08:30:00.003+03:00

Vă prezentăm mai jos câteva exemple de practici şi inovaţii nesănătoase în cult, practici ale aşa numiţilor "preoţi făcători de minuni": Unele sunt inovaţii şi improvizaţii liturgice, sau deformări voite ale rânduielilor liturgice consacrate în Tradiţia Bisericii Ortodoxe, altele sunt de-a dreptul „reţete băbeşti”, cu origini în vrăjitoria populară. Iată o enumerare a câtorva dintre cele dintâi: - deschiderea cărţii (sau a Pravilei sau a Psaltirii sau a Sfintei Evanghelii, uneori la sfârşitul Sfântului Maslu) pentru a iscodi viitorul, urmată de tâlcuirea fragmentului de text ce cade mai întâi sub ochii „credinciosului”, care eventual a ţinut trei zile de post negru; - împărţirea de părticele (miride) luate de pe Sfântul Disc şi date „credinciosului” cu menţiunea că „ele sunt mai mari în sfinţenie decât aghiazma şi anafura şi se iau după o zi de post total” (de unde invenţia asta?); - oficierea unor „rugăciuni şi slujbe speciale” pentru cei care s-au sinucis, pentru cei morţi în erezie, pentru pruncii avortaţi, lucru neadmis de Biserică; - omiterea exorcismelor de la Botez; - săvârşirea, din comoditate, a Tainei Botezului numai prin stropire sau turnare; - rebotezarea celor bolnavi de epilepsie sau a copiilor „pentru a se alunga răul din om şi casă” sau scoaterea copilului din casă printr-un geam spart, dându-i un alt nume; - „botezul” morţilor sau al unor păpuşi sau cârpe pe 7 ianuarie în locul copiilor avortaţi care-şi „primesc” un nume fictiv de Ion-Ioana (această invenţie este opera „babelor” care descântă şi ghicesc pe la ţară, invenţie preluată şi de unii „popi mincinoşi” care câştigă bine de pe urma ei); cei ce fac un lucru ca acesta sunt aspru mustraţi de către Biserică, prin Canonul 47 al Sfinţilor Apostoli, „ca unii ce-şi bat joc de crucea şi moartea Domnului” (practica aceasta este un adevărat sacrilegiu adus Tainei Botezului); - săvârşirea Spovedaniei în grup la adulţi, uneori rostindu-se doar dezlegarea cea mare, urmată chiar de Sfânta Impărtăşanie, fără nici un canon dat cuiva, deşi unii dintre ei nu s-au spovedit niciodată în viaţă; - săvârşirea mărturisirii păcatelor în faţa icoanei Mântuitorului, fără preot, acesta citind doar dezlegarea finală; - folosirea doar a epitrahilului la Proscomidie, la Botez sau la Spovedanie de către preotul duhovnic (lucru contrar rânduielii din Aghiazmatar, care specifică limpede ca fiind obligatorie îmbrăcarea felonului, ca la orice Sfântă Taină); - împărtăşirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în comă sau în agonie sau tocmai au murit (un adevărat sacrilegiu împotriva Sfântului Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos); - atingerea şi păstrarea (40 de zile) pe sub Sfânta Masă a unor fotografii, acte, haine şi obiecte ca „să se sfinţească”; - păşirea cu Cinstitele Daruri peste oameni şi haine (lucru riscant pentru slujitor şi generator de dezordine între credincioşi) - atingerea capetelor credincioşilor cu Sfântul Potir de către preotul slujitor (din nou riscul e foarte mare) pentru „a li se ierta păcatele”; - abuzul de pomeniri la Vohodul mare; - călcarea oamenilor cu picioarele pentru „a scoate diavolii din ei”; - citirea mai deasă (chiar de câteva ori pe zi) a Molitvelor Sfântului Vasile cel Mare şi a unor exorcisme apocrife (suspect este că în acestea se pomeneşte mai des numele vrăjmaşului decât al Mântuitorului, iar unii credincioşi evită Taina Spovedaniei); - miruirea fotografiilor pentru „a le merge bine” celor din fotografii; - împărţirea de tămâie sau cenuşă din cădelniţă pentru a fi consumate de credincioşi prin mâncare, câteva zile consecutive (riscul intoxicării este evident); - oficierea unor „slujbe speciale” de „dezlegat (şi spălat) cununiile şi vrăjile”; - înmormântarea seacă (fără mort); - condensarea pentru aceeaşi persoană a 2 sau 3 slujbe de pomenire a morţilor într-un singur parastas; - deschiderea bisericii dimineaţa de către unii tineri şi tinere pentru grăbirea căsătoriei; - punerea busuiocului sub pernă fetei, ca să i se descopere ursitul în vis; - încurajarea unor forme de evlavie catolică: invocarea lui Anton de Padova, postul în ziua de marţi (chiar de 9 ori consecutiv) mai ales pentru măritişul fetelor, folosirea de statui şi tablouri religioase necanonice; - acceptarea şi încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii şi vise profetice şi chiar recomandarea pelerinajelor în locuri „speciale”; - acreditarea în biserică a grupărilor de elită religioasă; - acceptarea şi încurajarea doctrinelor sincretiste şi practicilor de vrăjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga, parapsihologic, masonerie, astrologie, zodiace, ghicit; - promovarea unor învăţături şi practici noi legate de isihasm străine de tradiţia filocalică şi chiar profanatoare a ei; aceste noi „proceduri” de isihasm fac casă bună cu păgânismele orientale; Aşa cum precizam, alteori practicile necanonice reproduc reţete de-a dreptul băbeşti: - folosirea şi purtarea cărticelelor apocrife ca Visul Maicii Domnului, Epistolia şi Talismanul Domnului, Evanghelia după Toma ş.a.; - punerea de bani în cristelniţă (chipurile ca să aibă noul-născut spor la bani); - ţinerea în mână a mai multor lumânări la Sfânta Impărtăşanie (chipurile pentru cei morţi neîmpărtăşiţi); - dăruirea unui cocoş preotului slujitor în noaptea de înviere (chipurile pentru cei morţi „nespovediţi, neîmpărtăşiţi, fără lumânare”); - aprinderea a 7, 9, 12, 33 de lumânări în formă de cruce şi lăsate să ardă în 4 reprize (câte un sfert de lumânare de fiecare dată), separate prin câte 10 mătănii, ultima repriză, obligatorie, fiind la ora 12 noaptea , chipurile pentru îndeplinirea dorinţelor (de parcă Dumnezeu ar fi obligat să-ţi îndeplinească dorinţa în urma acestui ritual fixist); - săvârşirea unor „rugăciuni de blestem” (nu de îmblânzire) a duşmanilor, uneori ţinând o lumânare cu flacăra în jos; - darea în aceeaşi dimineaţă, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii; - folosirea unor obiecte bisericeşti sau a unor părţi din ele în practicile vrăjitoreşti ş.a. Asupra acestor practici necanonice (ca şi a altora de acelaşi gen) merită să facem câteva observaţii: 1.Toate aceste practici sunt aşa-zise „tradiţii” locale, variind mult de la un mediu (citadin sau sătesc, intelectual ori ignorant) la altul, unele sunt foarte noi, neacceptate, ba chiar condamnate de Sfântul Sinod (încă din 1952) şi chiar de toţi creştinii cu discernământ. 2.In general, ele au răspândire între oamenii creduli, neinstruiţi, grupaţi de obicei în jurul unui om - iniţiatorul „tradiţiei” – care este ajutat de un „colegiu” (aceştia îi asigură „capului” publicitatea şi promovarea învăţaturilor şi practicilor inventate de el). 3.De obicei iniţiatorii sunt bărbaţi care-şi iau „libertăţile” şi prestanţa de a inova mai uşor (cad mai uşor pradă duhului rău care le oferă calitatea de „înţelepţi”, „mentori”, „prooroci”). 4.Femeile sunt preponderent atrase de asemenea „tradiţii” noi pe care le răspândesc automat, fără a se interesa de raportul lor cu tradiţia autentică a Bisericii Ortodoxe; (…) 5.In cazul în care iniţiatorul e preot hirotonit sau mai ales călugăr (şi eventual într-o mănăstire faimoasă), credibilitatea „proorociilor” şi a practicilor scornite de el creşte între aderenţi, între viitoarele victime. 6.Totdeauna sunt forme exagerate de evlavie, având mai degrabă un fond păgân decât unul creştin, care reduc actul credinţei la forma exterioară şi la simplul ritual mecanic, magic. Cei care le practică alunecă în mândria că nu sunt ca ceilalţi creştini, considerându-se mai „iniţiaţi” în credinţă. 7.Folosindu-se de unele tradiţii bisericeşti adevărate, „tradiţiile” necanonice le compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urmă fiind un motiv serios de sminteală pentru intelectuali şi de înjosire a Ortodoxiei de către sectanţi. 8.Ele subminează unitatea liturgică şi de credinţă a întregii Biserici Ortodoxe Române, strecurând uneori învăţături eretice şi creând motive de dispută şi chiar de dezbinare atât între clerici, cât şi între credincioşi. 9.Cei care săvârşesc „exerciţiile” duhovniceşti expuse au impresia că, în mod automat, în viitor „le va merge sigur bine“, creându-şi iluzii şi speranţe deşarte. 10.Cei care apelează la ele desconsideră Sfintele Taine, ierurgiile bisericeşti şi virtuţile creştine, dând întâietate practicilor acestora oculte, exagerând accesoriile şi pierzând din vedere esenţialul însuşi. 11.Principala ofensă este adusă Tainei Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii uită că, din pricina păcatelor, Dumnezeu îngăduie încercările şi necazurile. De aceea şi diavolii îi poartă, pentru mândria lor, pe alte drumuri, numai pe drumul pocăinţei nu. 12.Unii îşi reduc întreaga viaţă religioasă la un lanţ de asemenea practici necanonice, lanţ pe care-l străbat inconştient (cu discernământul adormit); au impresia că sunt pe calea mântuirii doar făcând aceste „exerciţii”, permiţându-şi chiar fapte imorale uneori pentru îndeplinirea lor (de exemplu: multe femei se înghesuie, se ceartă chiar, ca să ajungă să le pună preotul Sfântul Potir pe cap). 13.Cei ce devin dependenţi de aceste tehnici ajung obsedaţi de scrupulozitatea lor, pierzându-şi libertatea de fi prin har ai lui Dumnezeu. Treptat, încrâncenarea şi îngustimea gândirii lor pot avea urmări psiho-patologice, mai ales în cazul persoanelor labile psihic. 14.In conţinutul lor nu respiră duhul smereniei şi al iubirii de oameni; nici o tehnică în sine nu deschide omului perspectiva comuniunii, a rugăciunii comunitare, a asumării semenului în iubire. Sunt „exerciţii” individualiste şi reduse la folosul propriu, care agravează boala secularizării şi a individualismului credinţei. Această consecinţă este cea mai gravă, căci „din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24, 12) şi mulţi se vor abate de la adevărata credinţă la forme de fals misticism, erezie, idolatrie păgână şi vrăjitorie. 15.Incurajarea mai mult sau mai puţin tacită de către unii preoţi a unor asemenea forme de fals misticism şi practici necanonice este o dovadă de decădere moral-religioasă, pe care înşişi credincioşii n-o pot tolera multă vreme, iar descoperirea neadevărului din ele va însemna atunci şi o gravă deteriorare a încrederii lor în autoritatea preotului[55] şi a religiei. Creştinismul, ca religie a Adevărului, nu are nevoie, ba e profund periculos, să fie sprijinit pe minciuni care se dezvăluie rând pe rând ca atare. 16.Toate aceste forme eronate de evlavie trebuie demascate, eliminate şi prevenite prin catehizarea credincioşilor în dreapta şi adevărata credinţă creştină, prin educarea unui discernământ minimal, care să le permită oamenilor observarea şi evitarea abuzurilor şi a exagerărilor „evlavioase”. http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/03/22/de-ce-cauta-omul-semne-minuni-si-vindecari-paranormale/

APEL LA SOLIDARITATE CU VICTIMELE CUTREMURULUI DIN JAPONIA

2011-03-17T15:59:00.000+02:00

Biroul de presă al Patriarhiei Române, ne informează:

Luând aminte la îndemnul Sfântului Apostol Pavel care zice „Plângeţi cu cei ce plâng" (Romani XII, 15), în semn de compasiune şi solidaritate, Patriarhia Română adresează ierarhilor, clerului şi credincioşilor de la parohiile şi mănăstirile ortodoxe române din ţară şi diaspora îndemnul de a organiza colecte în bani pentru ajutorarea celor afectaţi de cutremurul devastator din Japonia care a curmat mii de vieţi omeneşti şi a provocat imense pagube materiale, Rugăm ca sumele colectate să fie depuse în următoarele conturi pentru sinistraţi ale Patriarhiei Române:

RO54RNCB0075004895030091(Lei),

RO27RNCB0075004895030092 (Euro),

RO97RNCB0075004895030093 (USD),

deschise la Banca Comercială Română, filiala Sector 4, Bucureşti, cu menţiunea „AJUTOR PENTRU JAPONIA".

Patriarhia Română în consultare cu Mitropolia Ortodoxă a Japoniei, cu sediul în Tokyo, va oferi ajutorul financiar direct celor care au de suferit în urma acestei calamităţi naturale din Japonia, cu speranţa că generozitatea clerului şi credincioşilor ortodocşi români va aduce un strop de alinare sufletească şi ajutor pentru refacerea morală şi reconstrucţia materială a comunităţilor atât de greu încercate din această ţară din Orientul Îndepărtat.

--------------------------------------------------------------------------------

I Ioan IV, 8

Iubesc femeia .... De ce 8 martie?

Practici împotriva vieţii

AVORTUL - ACT MEDICAL SAU CRIMĂ CU PREMEDITARE?

AVORTUL - ACT MEDICAL SAU CRIMĂ CU PREMEDITARE?

DEASA SAU RARA ÎMPĂRTĂŞIRE?

Împărtăşirea murimbudului

ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI

SAPTAMANA DE RUGACIUNE PENTRU UNITATEA CRESTINILOR (18 – 25 ianuarie)

.... daca vei muri, cum voiesti sa te ingroape pe tine ......

DE UNDE IZVORĂSC RĂTĂCIRILE ÎN ORTODOXIE - ŞAPTE RĂTĂCIRI ORTODOXE

NOI NU SUNTEM URMAŞII ROMEI

NU BEŢI ÎNAINTE SĂ CONDUCEŢI

DESPRE ÎMPĂRTĂŞIREA CU SFINTELE TAINE

Lucrurile sunt pentru a fi folosite, iar oameniii pentru a fi iubiti!

E X T R A O R D I N A R ! ! ! ! ! ! !

Întemeierea de către Mihai Viteazul a Episcopiei Ortodoxe Româ­ne la Alba Iulia

AŞTEPT COMENTARII PERTINENTE!!!!!

Amintiri dintr-un posibil pelerinaj pe Sfântul Munte

CÂTEVA CANOANE INTERESANTE PENTRU UNII, NEACTUALE PENTRU ALŢII

Gânduri în timpul proscomidirii

Un nou muzeu!!!!!!!

Despre deasa impartasire, pentru cei ce nu stiu

ION DE LA IONEŞTI GURU DE ROMÂNIA sau PROFETUL LUP ÎN HAINĂ DE OAIE

PRACTICI ŞI INOVAŢII NESĂNĂTOASE

APEL LA SOLIDARITATE CU VICTIMELE CUTREMURULUI DIN JAPONIA

Întemeierea de către Mihai Viteazul a Episcopiei Ortodoxe Române la Alba Iulia