#parenting

Nu ai nevoie de cursuri de parenting!

2024-05-24T10:55:00.006+02:00

„Pe vremea mea”, părinții comunicau atât unii cu ceilalți cât și cu cei ce au fost la rândul lor părinți cu mult înaintea noastră, deveniți bunici acum. Cereau și ofereau sfaturi, se consolau reciproc atunci când „parenting-ul” părea că dă greș, sau se felicitau sincer atunci când parenting-ul părea să funcționeze, în ciuda faptului că noțiunea de parenting încă nu era la modă. Și mai presus de orice, își ascultau instinctele.

Aproape nimeni nu avea nevoie de cursuri de parenting. Iar cei ce aveau nevoie, părinții deveniți părinți din greșeală sau din inconștiență, părinții pe care îi vedem destul de des la televizor alături de cuvântul „abuz”, din ce am observat, nu de cursuri de parenting au nevoie, ci de medicație, de măsuri coercitive sau de arest instituționalizat. Poate și de sterilizare chimică, însă intru aici pe un teritoriu destul de instabil și interpretabil, ce ține de drepturile fundamentale ale omului. Deși cel ce-și abuzează copilul nu știu dacă mai poate fi catalogat ca fiind om. Însă despre asta cu o altă ocazie.

Instrumente pentru a fi cel mai bun părinte pentru copilul tău

Îmi amintesc când am avut primul copil, și ceva mai târziu când i-am avut pe ceilalți doi, gemenii. Eram departe, în cursa nebună de desăvârșire profesională și financiară, undeva pe alte meleaguri. Așa a fost să fie.

Copiii au început să crească, fenomen destul de nesurprinzător. Am înțeles că așa se întâmplă cu toți copiii. 😊 Bebelușii de altădată au devenit copii, și am înțeles rapid că dragostea nu e suficientă pentru a educa un copil, pentru a-l îndruma și pentru a-i ghida micile lui principii în micuța lui viață.

Pe de altă parte, viața profesională nu se potrivea deloc cu rolul de părinte. Înainte mă trezeam dimineața, mă alintam cu o cafea în liniște făcându-mi planuri în minte pentru ziua de lucru ce mă aștepta să o binecuvântez cu prezența mea 😊, mergeam la serviciu, și mă lăsam cuprins de ceea ce credeam atunci că face o diferență în viața clienților. Ca și cum clienților care cumpărau produsul X de la compania Y unde-mi desfășuram eu activitatea, le păsa cât de precis am făcut eu planificarea producției pe termen mediu și lung. Parcă îl și văd pe client în supermarket întrebându-se oarecum intimidat de amploarea eforturilor mele: „Oare cine a planificat producția pentru acest produs din coșul meu de cumpărături, în urmă cu 18 luni?”. 😊

După ce am devenit tată, am constatat că încep să trăiesc două vieți, aparent conflictuale. Viața la serviciu, care deși era stresantă prin caracterul ei corporatist, era oarecum previzibilă, și viața de părinte, care era și cu mult mai stresantă, și total imprevizibilă.

La serviciu, fusesem mereu calm și disciplinat, însă copilul meu, și mai apoi copiii mei, păreau să apese butoane pe care nici nu știam că le am!

Nu știam cum să îi țin sub control, cum să îi educ, și îmi doream soluții magice care să funcționeze. Am început să citesc cărți, să vorbesc cu alți părinți, să navighez ore în șir pe internet, pe forumuri, pe bloguri și pe site-uri de specialitate, să caut informații oriunde puteam să le găsesc.

Am învățat enorm. Am găsit sfaturi care mi se potriveau, și am găsit și sfaturi care probabil se potriveau altor familii. Am găsit și sfaturi care probabil nu se potriveau nimănui, însă probabil erau scrise de dragul de a scrie.

Sfaturi și tehnici

Privind în urmă, constat că am învățat o mulțime de tehnici și mi-am însușit o mulțime de sfaturi. Nu știu toate răspunsurile la toate situațiile, însă știu multe răspunsuri la situațiile specifice copiilor mei și familiei mele. În același timp îmi dau seama că știu prea puțin, în perspectiva perioadelor de dezvoltare prin care vor trece copiii în anii ce urmează. De la copilărie la pre-adolescență, la adolescență și așa mai departe. Însă am învățat că orice se poate învăța. Și am mai învățat să am încredere în mine ca părinte, și în copiii mei.

Am decis să documentez experiența mea de parenting, în stilul meu personal. Nu pentru că aș avea toate răspunsurile, ci pentru că am acumulat o anumită experiență care ar putea fi de ajutor și altor părinți. Părinți care încă se mai lasă amăgiți de miile de articole de parenting care sugerează soluții instant la provocări trans-generaționale.

Una din cele mai mari mulțumiri pe care le-am avut a fost când oameni oarecare, ca și mine, părinți și ei la rândul lor, mi-au mulțumit pentru articole, pentru sfaturi, și pentru că prezint lucrurile așa cum sunt.

Perfecțiune în parenting

Despre asta sunt cursurile de parenting, cel puțin asta este ceea ce promit la prima vedere. Cursuri în cadrul cărora să înveți o gamă întreagă de sfaturi și idei pe care să le folosești cu copiii tăi și să fii într-un grup de sprijin unde toată lumea are propriile probleme de rezolvat.

Doar că soluțiile generale nu pot fi aplicate cazurilor individuale. Țin minte că odată, nu cu mult timp după ce s-au născut gemenii, cineva explica de zor pe un blog de parenting cum că, dacă un copil are o criză emoțională, să te retragi undeva cu el, să-i permiți să se manifeste, și să-l asiguri în permanență că ești acolo pentru el, că îl iubești și că bla bla. Oricât ar dura. Și mi-am imaginat o situație în care primul nostru fiu are o criză emoțională. Tati la serviciu, iar mami alergând către fiul nostru pentru partea cu manifestarea și cu retragerea și cu suportul emoțional. Problema: cu gemenii ce facem? Îi lăsăm să aștepte „oricât ar dura”?

Nu pretind că nu există soluții. Însă soluțiile sunt atât de nuanțate, încât nu pot fi cuprinse superficial într-un curs de parenting.

Așadar dragi părinți, nu irosiți bani și timp pe cursuri de parenting. Investiți în schimb timp pentru formarea de prietenii reale cu alte mămici, cu alți părinți, cu oameni care pot și vor să ajute fără vreun interes anume. Sunt puțini aceștia, însă încă mai sunt.

Sau înscrieți-vă la un curs de parenting, luați o diplomă, și agățați-o în perete deasupra pătuțului copilului. Copil care stă în grija bonei, neglijat de părinții care sunt ocupați cu cursuri.

Nu ai nevoie de cursuri de parenting!

2024-05-24T10:55:00.005+02:00

Instrumente pentru a fi cel mai bun părinte pentru copilul tău

La serviciu, fusesem mereu calm și disciplinat, însă copilul meu, și mai apoi copiii mei, păreau să apese butoane pe care nici nu știam că le am!

Sfaturi și tehnici

Perfecțiune în parenting

Nu pretind că nu există soluții. Însă soluțiile sunt atât de nuanțate, încât nu pot fi cuprinse superficial într-un curs de parenting.

Copiii nu se educa pe internet. Nu te mai lăsa mințit!

2024-04-12T13:50:00.005+02:00

Ești mămică și scrii un blog. De parenting, desigur. Și undeva, în alt colț al lumii, există o altă mamă, care citește ceea ce scrii tu. Sau de ce nu, un tatic. Tu scrii ceea ce știi că se citește, faci optimizări de căutare (SEO), faci analiză de cuvinte cheie, inserezi etichete și meta-descrieri, optimizezi site-ul pentru o indexare mai rapidă, și îți promovezi conținutul pe orice platformă media. Pentru notorietate, faimă, sau pentru bani.

Însă de partea cealaltă a internetului, cealaltă mamă, care citește ce scrii tu, nu știe nimic de indexare și de page rank. Și nici nu o interesează. Pe ea o interesează să afle informații relevante care să-i facă viața de mamă mai ușoară. Sau poate caută doar relatări sincere cu care poate rezona, în efortul de a-și valida că nu e singură, că nu e insuficientă, și că va fi bine. Însă tu, fără scrupule și fără repere morale, îi dai înainte cu ghidul tău pentru o „educație parentală eficientă”:

Crește stima de sine a copilului

Știi măcar ce înseamnă stima de sine, înainte de a învăța pe altcineva ce înseamnă stima de sine? Îți zic eu. Stima de sine este atunci când nu îți lași calcate în picioare valorile și drepturile fundamentale. Când nu lași capul plecat ori din lașitate, ori din interes. Când faci ceea ce se cuvine chiar și atunci când nu te vede nimeni. Atentie însă, stima de sine nu înseamnă nesimțire, auto-suficiență și impertinență.

Revenind la copii, nu trebuie să crești tu nimic. Însușirile pe care ți le dezvolți vor fi preluate automat de copilul tău, cu sau fără voia ta.

Apreciază-ți copilul

Intr-adevăr copiii, cel puțin în primii ani din viață, își validează acțiunile prin prisma feedback-ului primit de la părinți. Dacă ii criticăm excesiv, vor fi mereu nesiguri de comportamentul lor, și probabil, în viitor își vor forma un caracter de multumire a tuturor în același timp. Ceea ce este nu numai contra-productiv, ci practic imposibil. Însă a aprecia propriul copil nu ar trebui să fie o sarcină de lucru. Aprecierea copilului ar trebui să fie o consecință firească a faptului că îl iubești și că îți dorești ce e mai bine pentru el.

Dacă te trezești dimineața cu gândul că trebuie să îl lauzi de șapte ori, și să îl încurajezi de cinci ori, ești pe calea greșită. Copiii simt când faci lucruri doar pentru că ai citit ceva undeva. Și dacă ai nevoie de un articol care să-ți sugereze să îți apreciezi copilul, atunci poate ar trebui să te întorci la tine și la traumele tale, și să încerci să înțelegi ce anume te împiedică să manifesti apreciere, față de oricine și față de orice. Nu complica lucrurile inutil.

Stabilește limite și fii consecvent cu disciplina

Poate nu tu ai inventat conceptul de „regulile casei”, însă cu siguranță îl folosești pentru a-ți face articolele să pară documentate și structurate. Nu precizezi însă care sunt acele reguli. Însă insisti cu respectarea regulilor, și cu sistemul tău de „time-out” sau de „pierdere a privilegiilor”. Căci cuvântul „pedeapsa” nu dă bine pe site-ul tău de parenting.

Hai să îți spun un secret. Regulile casei sunt cele pe care le respecți tu în primul rând. Dacă îți lași hainele aruncate prin cameră, printre încărcătoare de telefoane mobile, ca o mamă ocupată din cale-afară ce ești tu, dacă îți bei dimineața cafeaua din picioare ca la birtul de la colțul blocului, și dacă vorbești cu prietena ta cea mai bună la telefon sau pe mesaje, în timp ce mănânci, sau mai rău, în timp ce copilul tău îți povestește ceva, atunci cam așa vor arăta și regulile casei tale. Hai să nu ne mai dăm interesanți pe internet, și să facem, fiecare atât cât poate, pași mici spre a deveni mai buni, și de a insufla copiilor noștri norme comportamentale sănătoase, în loc de a crea „reguli ale casei”.

Fă-ți timp pentru copilul tău

Cica să te trezești cu zece minute mai devreme, sau să lași vasele seara în chiuvetă, prioritizând timpul petrecut cu copilul. Breaking news: dacă vrei să te trezești dimineața cu 10 minute mai devreme, trebuie să te culci seara cu aceleași 10 minute mai devreme. Nevoia de somn nu ține cont de articolul tău revoluționar de parenting. Iar vasele murdare ce sunt lăsate în voia sorții seara, vor necesita timp a doua zi. Deci nu se câștigă nici un timp aici, doar se realocă.

Nu ar fi mai bine de exemplu să petreci timp cu copilul tău în loc să scrii al 30-lea mesaj de mare importanță pe grupurile de mămici? Sau să îl implici pe cel mic în activitățile de la bucătărie, tu făcându-ți treburile pe care oricum nu ți le va face nimeni altcineva în locul tău, iar copilul având oportunitatea de a-ți povesti ceva, de a-și căuta de joacă printre picioarele tale, și de ce nu, de a te ajuta, atât cât poate?

Nu toți părinții lumii trebuie să oprească planeta pentru a decupa floricele din hârtie creponată, sau pentru a construi roboți din piese lego. Dacă este timp și pentru așa ceva, cu atât mai bine. Însă dacă nu este timp suplimentar, poți folosi timpul pe care îl ai, așa cum îl ai.

Faceți din comunicare o prioritate

Serios? Eu aș spune mai degrabă să faci din comunicare... practic... comunicare. Emiterea de sunete, cuvinte și onomatopee nu înseamnă comunicare. Așa cum nici trasarea de direcții întepenite în niște credințe personale expirate nu înseamnă comunicare.

Comunicarea presupune existența a doua părți, ambele active. Comunicarea presupune și modularea mesajului astfel încât să fie ușor decodificat de receptor. Și comunicarea presupune și ascultare activă, nu numai partea cu „vorbitul”. Prioritizarea comunicării, așa cum o numești tu, implică de-prioritizarea a altceva. Nu poți prioritiza ceva în absența unui altceva. Doar că aici nu mai aduci clarificări suplimentare.

Așa că mai lasă părinții în pace cu prioritizarea. Ei sunt probabil deja angrenați într-o comunicare reală cu copiii lor, cu sau fără sfaturile tale.

Arată că dragostea ta este necondiționată

Uite, eu vin și spun că dacă trebuie să demonstrezi că dragostea ta este necondiționată, atunci nu mai este vorba despre dragoste. Dragostea ori este, ori nu este. Comportamentul este doar o consecință a ceea ce simți. De exemplu, nu-ți poți iubi soția necondiționat, și în același timp să îi ceri să facă mâncare, curățenie și să se ocupe de copii, în timp ce tu urmărești marele meci din campionat, ținând de urât unei beri mai răsuflate ca tine. Ca idee.

Ar mai fi multe de scris. Mă opresc încă aici, convins că fiecare părinte își crește copilul sau copiii așa cum știe mai bine. Și cu siguranță mult mai bine decât ar putea-o face orice sfat superficial de pe internet împreună cu mămica bloggeriță din spatele sfatului.

Copiii nu se educa pe internet. Nu te mai lăsa mințit!

2024-04-12T13:50:00.004+02:00

Crește stima de sine a copilului

Revenind la copii, nu trebuie să crești tu nimic. Însușirile pe care ți le dezvolți vor fi preluate automat de copilul tău, cu sau fără voia ta.

Apreciază-ți copilul

Stabilește limite și fii consecvent cu disciplina

Fă-ți timp pentru copilul tău

Faceți din comunicare o prioritate

Așa că mai lasă părinții în pace cu prioritizarea. Ei sunt probabil deja angrenați într-o comunicare reală cu copiii lor, cu sau fără sfaturile tale.

Arată că dragostea ta este necondiționată

Familia LGBTQ+ ne ia copiii? Între adevăr, manipulare și normalitate

2024-03-21T15:14:00.003+01:00

Voi începe direct: ești de acord că membrii comunității LGBTQ+ să adopte copii? Înainte de a răspunde, te invit să parcurgi rândurile următoare:

Ce înseamnă LGBTQ+?

Aflăm din Wikipedia că LGBTQ+, prescurtat LGBT+ (uneori LGBT, LGBTIA+, LGBT+ LGBTQ, comunitatea queer, gay sau alte acronime) este un acronim care se referă la colectivitatea lesbiană, gay, bisexuală, transsexuală, transgen, queer, persoanele intersex, persoanele asexuale, aromantice, demisexuale, autosexuale, abrosexuale, pansexuale, trisexuale, sapiosexuale, polisexuale, poligame, poliamoroase, persoanele non-binar, persoanele care practică travesti (în unele situații), persoanele bi-curioase, non-heterosexuale, persoanelor care practică munca sexuală, omnisexuale, transmasculine și transfeminine.

Nu e necesar să înveți definiția pe de rost, manat de un impuls incontrolabil dobândit de-a lungul anilor de școală. Te invit însă la un proces de introspecție, întrebându-te retoric ce știi exact despre sapiosexuali, pansexuali, abrosexuali sau persoanele non-binar.

Însă poate nici nu e nevoie să știi mare lucru. Ceea ce e relevant e că cele de mai sus se referă la identitatea personală și la inclinații și preferințe strict sexuale care contravin parțial sau în totalitate „mijloacelor anatomice din dotare” – ca să mă exprim elegant.

Adică, dacă te identifici ca fiind un copac, de exemplu, metaforic vorbind, și vrei să întreții relații sexuale cu un lichen (desigur, cunoscând cu toții că „lichen” este forma singulară a pluralului „licheni”), este perfect în regulă, atât timp cât există acordul sau consimțământul ambelor părți.

A avea sau nu a avea copii? Asta e întrebarea oricărui cetățean, LGBTQ+ sau nu.

Dincolo de intimitatea fiecărui cuplu, dilema asupra dreptului membrilor LGBTQ+ de a avea copii este departe de a fi rezolvată. În primul rând pentru că cei mai mulți dintre ei nu pot efectiv să aibă copii. Nu din vina mea, nu din vina statului, nu din vina societății civile. Ține de mijloacele anatomice din dotare menționate mai sus. Căci așa-i în viață, „cine are, are, cine n-are, n-are” – pentru a cita un mare înțelept contemporan. Numai că nimeni nu are de-amândoua. Din nou, căci așa e în viață.

În al doilea rând, deoarece există voci împotriva demersului membrilor LGBTQ+ de a înfia copii. Și așa ajungem la următorul capitol, în care voi analiza avantajele copiilor crescuți în familii cu părinți de același sex.

Notă: nu îmi propun să scriu un articol despre copiii crescuți în familii alătuite din orice combinație a celor de mai sus, preluați de pe Wikipedia, întrucât combinațiile de 26 luate câte 2 înseamnă 325 posibilități, așa cum am învățat cu toții în clasa a X-a, alături de aranjamente și permutări. Nu are internetul pagini cât ar trebui să scriu. Pentru pasionati sau nostalgici, formula de calcul mai jos:

Avantajele copiilor crescuți în familii cu părinți de același sex

Când nu am răspunsuri, apelez cu încredere la prietenul cel mai bun al omului, cel care deține toate răspunsurile din univers, ChatGPT, convins că algoritmii de selecție a informațiilor au fost imparțiali și nepărtinitori. Bine, poate nu 100% convins, întrucât nicio aplicație nu a fost oferită publicului larg fără vreun interes aparte. Dar e un început. Pornesc de aici și dezvolt astfel încât informația să fie cât mai relevantă, mai completă și să aducă maximul de beneficii cititorilor.

Așadar, mai jos câteva din avantajele copiilor de a fi crescuți în familii cu părinți de același sex:

1. Absența tensiunilor de gen

Ca și cum în familiile cu părinți de același sex nu mai există stereotipurile asociate rolurilor părintești tradiționale. Adică ea nu-i mai poate spune lui: „ești un porc insensibil și nepăsător”, iar el nu-i mai poate spune ei: „ești prea sensibilă, exact ca maică-ta”. Prin urmare, copilul nu va mai fi expus la lecții de zoologie aplicată (vezi: porcul) sau la lecții de moștenire genetică trans-generațională (vezi: ca maică-ta).

Mă întreb totuși, din nou retoric desigur, căci nu degeaba am folosit forma reflexivă a verbului a întreba: două persoane gay nu pot fi porci insensibili și nepăsători în aceeași măsură? Iar două persoane lesbiene nu pot fi ca mamele lor, mai mult sau mai puțin sensibile? La urma urmei, bărbații nu ajung porci nepăsători, iar femeile nu tind să fie supra-sensibile doar ca o consecință a faptului că s-au căsătorit „tradițional” în formatul: un bărbat + o femeie = familie. Cu siguranță erau și înainte așa cum sunt și acum, doar că acum s-au întâlnit și au ocazia să observe, mereu pe celălalt, și să reproșeze, mereu unul celuilalt.

2. Impărțirea echitabilă a responsabilităților

Mama spală, mama calcă, mama pregătește micul dejun, mama gătește, mama are grijă de copil când acesta plânge, mama petrece „timp de calitate cu copilul”, mama își face griji. În familiile cu părinți de același sex, responsabilitățile legate de îngrijirea copilului și gestionarea gospodăriei pot fi împărțite inechitabil. Așa spune ChatGPT.

Recunosc că mă învață o revelație: dacă iau în considerare cele de mai sus, sunt mamă. Printre responsabilitățile de la serviciu, am mai și călcat, am mai și spălat, am avut grijă și de copii și așa mai departe. Oare sunt mama, copleșită de inechitatea împărțirii responsabilităților?

Lăsând gluma la o parte, sunt convins că fiecare familie își împarte sarcinile legate de casă și copii așa cum știe fiecare mai bine. Iar dacă unul dintre parteneri se degrevează de sarcinile aferente abuzând de bunăvoința partenerului/partenerei, atunci problema nu este comunitatea LGBTQ+ sau cea „tradițională”. Acolo e o problemă specifică familiei respective, care trebuie rezolvată de către, și în familia respectivă.

Iar profitori, lenesi sau dezinteresați pot exista în toate comunitățile, indiferent de preferințele sexuale.

3. O mai mare acceptare a diversității

În familiile cu părinți de același sex, copiii sunt expuși la diversitate de la vârste fragede iar acest lucru poate încuraja toleranța față de diferențele individuale.

Așa o fi. Și dacă expunem copiii la materiale pornografice, vor dezvolta o toleranță, chiar și un interes aparte față de domeniul respectiv. Este acesta un avantaj? Sub nici o formă nu vreau să se înțeleagă că pun semnul de egalitate între comunitatea LGBTQ+ și pornografia. Însă expunerea la ceva de la vârste fragede implică o anume toleranță la acel ceva, prin simplul fapt că, copilul încă nu are discernământ pe deplin funcțional, și ia ca atare, ca normalitate, orice îi este oferit de părinți. Din nou, nu e un avantaj, e o consecință.

4. Adoptarea și îngrijirea copiilor proveniți din medii cu probleme sociale

Din păcate există încă copii abandonați, sau copii care nu beneficiază de o îngrijire corespunzătoare. România ocupă printre ultimele locuri în Europa la numărul de copii adoptați, în condițiile în care 55.000 sunt abandonați. Pe de altă parte, copiii români sunt cei mai expuși riscului de sărăcie și excluziune socială, dintre toate statele UE, cu o rată de 41,5% - doi din cinci.

Și cica pentru copiii care sunt adoptați sau provin din familii cu probleme sociale, familiile cu părinți de același sex pot oferi oportunitatea de a fi îngrijiți și iubiți într-un mediu stabil și sigur.

Așa o fi. Însă asta o fi soluția? Desi dacă stau bine să mă gândesc, într-o societate în care educația a devenit o glumă proastă, în care legea se aplică preferențial, în care empatia și compasiunea sunt demodate, și în care progresismul ia forme dintre cele mai diavolesti, în care nu mai există repere sau principii, adoptarea copiilor de către oricine și orice pare să fie în cele din urmă un avantaj. Doar pare.

Ajungem însă astfel să alegem ceva ne-natural ca și alternativă, doar pentru că toți ceilalți, fie că e vorba despre cei ce-și abandonează copiii, de sistemul de educație, de sistemul de stat, de societatea amortită în ansamblul ei, și-au întors fața de la Dumnezeu.

Concluzie

Nu sunt în măsură să decid eu soarta universului, cu atât mai puțin soarta copiilor sau a comunității LGBTQ+.

O simplă informare însă scoate la iveală faptul că din cei 55.000 de copii fără părinți, ultra-mediatizați în mass-media, doar 13.000 sunt în centre de plasament. Ceiălalți sunt în asistență maternală sau în familii de plasament. În 2021 au fost 1.600 de cereri de adopție, iar numărul de solicitări este în creștere exponențială. În câțiva ani centrele de plasament nu-și vor mai avea rostul sau justificarea.

Prin urmare, mulțumim pe această cale comunității LGBTQ+, însă ne descurcăm. Și ca să închei cu un proverb, inventat de mine 😊: „Dacă te identifici ca fiind copac, societatea nu este obligată să-ți monteze fructe”.

Familia LGBTQ+ ne ia copiii? Între adevăr, manipulare și normalitate

2024-03-21T15:14:00.002+01:00

Voi începe direct: ești de acord că membrii comunității LGBTQ+ să adopte copii? Înainte de a răspunde, te invit să parcurgi rândurile următoare:

Ce înseamnă LGBTQ+?

A avea sau nu a avea copii? Asta e întrebarea oricărui cetățean, LGBTQ+ sau nu.

Avantajele copiilor crescuți în familii cu părinți de același sex

Așadar, mai jos câteva din avantajele copiilor de a fi crescuți în familii cu părinți de același sex:

1. Absența tensiunilor de gen

2. Impărțirea echitabilă a responsabilităților

Iar profitori, lenesi sau dezinteresați pot exista în toate comunitățile, indiferent de preferințele sexuale.

3. O mai mare acceptare a diversității

În familiile cu părinți de același sex, copiii sunt expuși la diversitate de la vârste fragede iar acest lucru poate încuraja toleranța față de diferențele individuale.

4. Adoptarea și îngrijirea copiilor proveniți din medii cu probleme sociale

Concluzie

Nu sunt în măsură să decid eu soarta universului, cu atât mai puțin soarta copiilor sau a comunității LGBTQ+.

Nu fi un părinte prost! Violenta în educație: O tradiție de familie?

2024-03-19T15:16:00.003+01:00

Când ești prost sau frustrat, te iei de cei mai mici decât tine. Frustrarea nu te face prost. Însă de multe ori când ești prost, sunt șanse mari să fii și frustrat, din diverse motive pe care nu le înțelegi cu mintea ta de prost. Doar simți că ești frustrat, fără a simți cumva că ești și prost. Valabil cu precădere când ești un părinte „prost”, iar copilul tău devine „cei mai mici ca tine”. De dragul folosirii unui limbaj civilizat, vom utiliza noțiunea de „abuziv” în locul celei de „prost”. E și oarecum mai potrivit, întrucât „abuziv” cuprinde cumva și incapacitatea părintelui de a raționa conștient, cât și acțiunea nesăbuită asupra copilului. Căci nu poate exista un abuzator fără un abuzat. Credeam cândva că, cuvintele „copii” și „violenta” nu pot fi asociate în cadrul aceleiași fraze, cu atât mai puțin în cadrul aceleiași existente cât se poate de reale.

1. Numărul de familii care folosesc violența - date statistice

Violenta în educația copiilor afectează un număr mare de familii. Cât de mulți copii sunt victimele violenței în familie nu se știe cu exactitate, întrucât părinții, aceia abuzivi de-i aminteam mai sus, nu au nici un interes să raporteze cazurile de violență, iar copiii, pe de altă parte, nu au nici educația și nici pârghiile necesare pentru a raporta cazurile de violență. Un procent îngrijorător de familii recurg la violență în ceea ce acestea numesc procesul de educare a copiilor lor. Deși nu există date statistice clare, din motivele pe care le-am exprimat mai sus, se estimează că aproximativ 60% dintre părinți au utilizat violența fizică sau verbală la adresa copiilor lor.

Eu aș zice că 75% este un procent mai aproape de realitate. Asta înseamnă că trei din patru copii au fost victimele unui act de violență fizică sau verbală. E copleșitor! Și asta nu este tot. Violența nu este limitată doar la abuzul fizic și constrângeri. Aceasta poate include și manipularea, intimidarea sau orice alte forme „moderne” de educație a copilului.

2. De ce simt unii părinți nevoia să folosească violența?

Instinctul îmi spune să răspund simplu: de proști. Un om destept nu are nevoie să folosească violența, cu atât mai puțin împotriva celor mai mici ca el, și evident, cu atât mai puțin împotriva copiilor lui. Bunul simț mă îndeamnă însă să caut ceva mai profund care să explice acest fenomen. Deci, de ce simt unii părinți nevoia să folosească violența? Iată câteva dintre motivele cele mai întâlnite:

Comportament învățat din familie:

Așa au învățat, așa procedează și ei la rândul lor cu copiii lor. Dacă cineva a fost expus la violență în copilărie, sunt șanse mari ca la vârsta adultă, acesta să copieze și să aplice modelul învățat mai departe. Deși rațional face sens, trebuie luată în considerare și componenta de creștere, de evoluție. Altfel am alerga și în ziua de astăzi cu sulitele după dinozauri pentru a ne hrăni familiile. Asta dacă au existat vreodată dinozauri. Sau încă am merge pe stradă îmbrăcați într-o frunză de dimensiuni îndoielnice, ca strămoșii noștri, Adam și Eva. Asta pentru cine a urmat un drum mai ecumenic.

Frustrarea și stresul

Viața modernă implică stres fără îndoială. Iar stresul poate fi un factor care poate duce la violență. Am scris „poate” de două ori în aceeași propoziție, cu un scop. Stresul poate duce la violență, însă violența nu este o consecință directă a stresului. Cel puțin nu îndreptată împotriva copiilor. Te-a enervat șeful la serviciu? Du-te și bate-te cu el. Ți-a mărit statul taxele? Mergi la primărie și tipă acolo până apari la televizor. Nu ai timp de Facebook? Dezinstalează-l! Chiar dacă scrie acolo „friends”, asta nu înseamnă că îți este cineva prieten. Familia și prietenii sunt acolo pentru tine, atât câți sunt, dacă mai sunt, în viața reală. Ți-a luat cineva locul de parcare (pentru care oricum nu plăteai, fie vorba între noi, deci practic nu era al tău), așteaptă-l în parcare și bate-te cu el. Dacă e luptător MMA, ghinionul tău. Și așa mai departe.

Violența e o alegere. Modul de a o exprima e și el o alegere. Stresul e doar pretextul.

3. Consecințele asupra copilului care a fost „educat” prin violență

Probleme emoționale

E clar că un copil abuzat fizic sau emoțional nu iese teafăr din povestea asta. Poate dezvolta anxietate, depresie, stres post-traumatic și tulburări de atașament. Aceste manifestări persistă și în viața adultă, influențând abilitățile copilului de a face față provocărilor vieții și de a stabili relații sănătoase cu ceilalți.

Izolarea în familie

Nu poți dezvolta o relație de armonie între abuzator și abuzat. Paradoxal, se creează o relație de dependență. Astfel copilul va continua să se simtă atașat de familia sa, trăind însă în frică, resentimente și lipsă de încredere față de părinți.

Perpetuarea violenței

Agresivitatea reprimată la vârsta copilăriei se cere a fi exprimată la vârsta adultă. Unii reușesc să folosească energia negativă acumulată în scopuri constructive, atât pentru ei cât și pentru cei de lângă ei. Alții, destul de mulți din păcate, vor perpetua ciclul violenței cu prima ocazie care le apare în cale.

Și uite-așa revenim iarăși la motivul „frustrat și prost” de la începutul articolului. Nu fi și tu un părinte prost.

Nu fi un părinte prost! Violenta în educație: O tradiție de familie?

2024-03-19T15:16:00.002+01:00

1. Numărul de familii care folosesc violența - date statistice

2. De ce simt unii părinți nevoia să folosească violența?

Comportament învățat din familie:

Frustrarea și stresul

Violența e o alegere. Modul de a o exprima e și el o alegere. Stresul e doar pretextul.

3. Consecințele asupra copilului care a fost „educat” prin violență

Probleme emoționale

Izolarea în familie

Perpetuarea violenței

Și uite-așa revenim iarăși la motivul „frustrat și prost” de la începutul articolului. Nu fi și tu un părinte prost.

Urmează marele cutremur! Strategii de pregătire a copiilor pentru imprevizibil

2024-03-05T11:47:00.007+01:00

Viața este despre orice, numai despre predictibilitate nu. Cu atât mai mult cu cât este vorba despre copilul tău. Încerci să îl pregătești pe copil pentru ceea ce îl așteaptă în viitor, și să te asiguri pe cât posibil că acesta va fi protejat de efectele devastatoare ale anumitor experiențe sau situații din viața lui. Poate fi vorba despre probleme de adaptare în mediul școlar, mai târziu despre o decepție în dragoste, apoi poate despre pierderea locului de muncă, sau pur și simplu despre năruirea unor visuri în momentul când dă piept cu viața reală.

Nu îți poți proteja copilul la infinit, și nici nu poți prezice viitorul pentru a fi cu un pas înaintea dificultăților pe care copilul tău le-ar putea întâmpina. Însă poți să faci ceva, orice, atât timp cât o faci preventiv și conștient. E mai bine decât nimic.

Copiii vor avea parte de neplăceri, fie că accepți sau nu

Cutremurul din 14 octombrie 1802 (cutremurul Vrancea). Magnitudine: aproximativ 7,9 pe scara Richter (estimare)
Cutremurul din 10 noiembrie 1940 (cutremurul Vrancea). Magnitudine: aproximativ 7,7 pe scara Richter
Cutremurul din 4 martie 1977 (cutremurul din Vrancea). Magnitudine: aproximativ 7,2 pe scara Richter
Cutremurul din 30 august 1986. Magnitudine: aproximativ 7,1 pe scara Richter.

Nu, nu este despre cutremure în sensul cunoscut al acestora. Este despre faptul că evenimente nedorite se produc, oarecum ciclic, fie că este vorba despre cutremure sau despre provocările prin care va trece copilul tău. Cei mai mulți vor experimenta un „cutremur” o singură dată în viață. Însă o singură dată e suficientă pentru a nărui o viață, o familie, un viitor.

Iresponsabilitatea părinților, vulnerabilizarea copiilor

Doar una din cinci locuințe sunt asigurate împotriva cutremurelor. Asta în condițiile în care există și o lege cu caracter obligatoriu. Din nou precizez, nu este vorba despre cutremure. Însă lipsa de pregătire, de prevenție poate fi o caracteristică a felului în care abordezi și celelalte aspecte ale vieții tale, inclusiv aspectul educației și pregătirii copilului pentru viață. Ignoranța nu a fost niciodată o soluție la nimic.

Înțeleg că poate unii nu au resursele necesare pentru a suporta costurile unei asigurări. Însă vor avea ei oare resurse pentru a-și reconstrui viața în cazul în care neprevăzutul se va petrece? Înțeleg de asemenea și că încrederea în structurile statului este la cote de avarie, însă o soluție sub-optimală este incomparabil mai bună decât nici o soluție.

Și înțeleg și faptul că toate sunt în mâinile Lui Dumnezeu, facă-se voia Sa, indiferent de măsurile noastre de prevenție și protecție. Însă voia Sa nu este mereu aceeași cu voia ta. Iar planurile Sale sunt puse în practică mai bine sau mai puțin bine doar de către liberul arbitru cu care El te-a înzestrat. Ți-a dat libertate absolută, ceea ce implică și responsabilitate absolută.

Pregătirea înseamnă luarea de măsuri practice și conștiente

Evaluarea riscurilor

E suficient să privești în jur. De fapt, nu e suficient, mai trebuie și puțin discernământ. Există riscuri și există mofturi. Riscurile sunt de natura celor pe care le-am descris la începutul articolului. Celelalte sunt mofturi. Ca și exemplu, nu e nici un risc asociat făcutului curățeniei în cameră. Teoretic există riscuri și aici: riscul de a se accidenta cu ascuțitoarea, riscul de a se împiedica de hainele aruncate pe jos, riscul de a dezvolta alergii de la praful adunat sub pat, riscul de depresie sub presiunea exercitată de părinți asupra copiilor de a-și menține camera în ordine. Astfel de riscuri pot fi eliminate însă doar prin eliminarea cauzei - în cazul nostru, eliminarea dezordinii din cameră.

Riscurile reale sunt cele specifice generației lor. Bullying, consum de droguri, însușirea de valori false, dezvoltarea unui caracter neadecvat, fie el slab și neputincios, sau pe de altă parte, violent și distructiv, și așa mai departe.

Crearea unui kit de urgență

În ceea ce privește pregătirea copilului pentru viață, apa, conserva, lanterna, plasturii și radio-ul nu mai sunt suficiente ca în cazul cutremurului „clasic”. De fapt kit-ul de urgență în cazul copiilor nu implică resurse financiare. Ceea ce paradoxal face pregătirea cu atât mai dificilă. Copiii au nevoie de modele comportamentale, de formarea unui caracter puternic și echilibrat, de siguranța sprijinului emoțional din partea părinților, de exemple, de activități și îndeletniciri care să îi ajute pe mai târziu să navigheze, dacă nu cu ușurință, măcar cu încredere prin incertitudinile vieții.

Planificarea evacuării

Vor fi momente în viața copilului tău când „kit-ul de urgență” se va dovedi a fi inutil. Vor fi momente în care singura soluție va fi evacuarea locului în care s-a produs dezastrul. Poate uneori trebuie schimbată școala unde învață cel mic, alteori o vacanță mică poate restaura echilibrul emoțional de care copilul are atâta nevoie. Însă planul de evacuare care va sta la baza oricărei alegeri viitoare este că, indiferent de ce se va întâmpla, „acasă” este și va fi mereu locul în care copilul se poate întoarce cu încredere, pentru suport emoțional.

Planul de evacuare se construiește însă încet, cu grijă, în parteneriat permanent cu copilul. Luând în considerare nevoile sale de copil, și nu așteptările tale de părinte competitiv.

Securizarea obiectelor grele

În cazul cutremurelor e suficient să ancorezi bine mobila de perete, și să te asiguri că rafturile cu pahare, farfurii și polonice nu se vor răsturna în cazul unui eveniment nefericit. Când vorbim de copii, „obiectele grele” pot fi critica, descurajarea sau dimpotrivă presiunea din partea celor apropiați. Asigură-te așadar că cei ce critică, descurajează sau pun presiune pe copil sunt bine ancorați de perete, sau mai bine spus, pune-i cu fața la perete din timp. Desigur, în condițiile în care ești convins ca părinte că actul de condamnare și de execuție emoțională a celorlalți are la bază fundamente sănătoase și bine fundamentate.

Inspectarea structurii

Menține în permanentă legătură emoțională cu copilul tău. Ascultă-l, încurajează-l și pune-i la dispoziție spațiul emoțional pentru a povesti, pentru a se exprima. Verifică în permanentă dacă structura emoțională pe care încerci să i-o definești prin educație capătă forma dorită. Fă mici schimbări în abordare atunci când observi că lucrurile nu merg în direcția pe care ți-o dorești. Iar când ești depășit de situație, apelează la un specialist fără ezitare.

Când copilul tău va deveni adult, își va îmbrăca și decora structura cum va considera de cuviință, însă atât timp cât structura este sănătoasă, în caz de „cutremur” poate să pice doar tencuiala socială, însă nu și fundamentul emoțional care îi va permite să meargă înainte, să renoveze și să-și trăiască viața în echilibru.

Stabilirea unui plan de comunicare

În caz de cutremur, un plan de comunicare include modalități de contactare a celor dragi și un sistem de mesaje de urgență.

În relația părinte – copil, comunicarea este implicită, fără a fi nevoie de a o formaliza. Comunicarea însă presupune două părți: emitent și receptor. Nu e suficient ca cel mic să comunice, este nevoie ca părintele să asculte și să dispună de abilitățile necesare de a decodifica mesajul celui mic, oricât de încurcat, neînțeles sau nefondat poate părea acest mesaj.

Cât despre mesajele de urgență, nu te aștepta la ceva de genul: „Copy Alpha. Event detected. Roger, over. Kid out”. Când copilul vine de la școală și îți răspunde monosilabic cu: „nimic”, „da”, sau „nu”, acestea sunt mesaje de urgență.

Participarea la exerciții de pregătire

Din fericire pe de o parte, și din nefericire pe de alta parte, când vorbim despre pregătirea copiilor pentru viață, nu e nevoie de exerciții de pregătire.

Din fericire, pentru că te degrevează ca părinte de sarcina de a elabora un astfel de exercițiu, de a-l pune în practică, și ulterior de a-l evalua pentru a implementa măsurile corective necesare.

Din nefericire, pentru că viața îl va expune fără îndoială pe copil la „exerciții” menite să îl pregătească pentru viața de adult. Poate va fi dezamăgit de cel mai bun prieten, sau poate va lua o notă mică la o materie la care era convins că e bun. Sau poate Mos Crăciun îi va aduce altceva decât ceea ce-și dorește copilul. Sau poate se va revolta împotriva nedreptății că merge în vacanță la bunici în timp ce colegul lui de bancă merge la Disneyland. Sau poate, dimpotrivă, el va merge la Disneyland, dar se va simți vinovat că a văzut el nu știu la ce emisiune că părinții altor copii nu au ce să pună pe masă, în colțuri mai mult sau mai puțin cunoscute ale lumii.

Participați la „exercițiile de pregătire împreună”. Și nu îi refuza copilului șansa de a participa, altfel există riscul ca mai târziu, în cazul unui eveniment neplăcut real, cel mic să constate că este complet nepregătit în a acționa.

Concluzie

Pregătirea pentru un cutremur nu este opțională. Implică desigur angajament și efort, reușite și dezamăgiri, însă investiția în siguranța emoțională a copilului tău va face cu siguranță o diferență semnificativă în viața lui de adult.

Urmează marele cutremur! Strategii de pregătire a copiilor pentru imprevizibil

2024-03-05T11:47:00.006+01:00

Copiii vor avea parte de neplăceri, fie că accepți sau nu

Cutremurul din 14 octombrie 1802 (cutremurul Vrancea). Magnitudine: aproximativ 7,9 pe scara Richter (estimare)
Cutremurul din 10 noiembrie 1940 (cutremurul Vrancea). Magnitudine: aproximativ 7,7 pe scara Richter
Cutremurul din 4 martie 1977 (cutremurul din Vrancea). Magnitudine: aproximativ 7,2 pe scara Richter
Cutremurul din 30 august 1986. Magnitudine: aproximativ 7,1 pe scara Richter.

Iresponsabilitatea părinților, vulnerabilizarea copiilor

Pregătirea înseamnă luarea de măsuri practice și conștiente

Evaluarea riscurilor

Crearea unui kit de urgență

Planificarea evacuării

Planul de evacuare se construiește însă încet, cu grijă, în parteneriat permanent cu copilul. Luând în considerare nevoile sale de copil, și nu așteptările tale de părinte competitiv.

Securizarea obiectelor grele

Inspectarea structurii

Stabilirea unui plan de comunicare

În caz de cutremur, un plan de comunicare include modalități de contactare a celor dragi și un sistem de mesaje de urgență.

Participarea la exerciții de pregătire

Din fericire pe de o parte, și din nefericire pe de alta parte, când vorbim despre pregătirea copiilor pentru viață, nu e nevoie de exerciții de pregătire.

Concluzie

Armonia haosului: Conflictul dintre activitățile copiilor și home office

2024-02-23T16:05:00.008+01:00

Biroul meu este de un alb impecabil. O groază de metri pătrați doar ai mei, undeva la demisol, în care să mă desăvârșesc profesional. Înainte era dezastru. Pereți de cărămidă, lambriu deprimant pe tavan, linoleum/vinil pe jos, cu o ușă de un gri trist ce dădea spre grădină, fără încălzire și fără perspective.

Am muncit mult, am pus parchet laminat, am pus rigips pe structura metalică, am pus prize, întrerupătoare și becuri ecologice. Am făcut chiar și scafe. Pentru cine nu știe ce sunt alea scafe, nici nu contează. Ideea e că am acoperit tevile cu structura de rigips să nu se vadă. Am schimbat și ușa. Am chemat pe cineva și mi-a montat un calorifer, și gata.

Cei trei copiii ai mei vin după-amiaza și se joacă aici, dansează, fac sport, desenează, pictează, sau cântă la chitară, jucându-se în armonie desăvârșită unii cu ceilalți, ordonându-se să îmi facă curat pe birou când termin treaba, și amintindu-și mereu să păstreze curățenia și să nu pună mâna pe pereți când aprind luminile.

Glumesc, doar se joacă cu toate alea, cu chitara, pictura și așa mai departe.

Tati, facem un proiect!

Un singur lucru îmi stă efectiv pe creier. Un „proiecțel” realizat de copiii mei, și de care ei, copiii mei, sunt foarte mândri. Un fel de amestec de carton, hârtie creponată, lipici și hot-glue care îmi strică feng-shui-ul în fiecare dimineață când cobor agale spre locul meu de muncă numit corporatist „home office”.

Proiecțelul este creația colectivă a copiilor mei, după ce au vizionat pe YouTube câteva episoade din „how to build a cardboard house”. Știi filmulețe alea cu o tanti care construiește căsuțe pentru păpuși, cu unghiile ei perfect îngrijite care în viața reală nu ar putea manevra o scobitoare? Tanti care are toate piesele tăiate la dimensiunile perfecte, care are toate materialele la dispoziția ei? Tanti care, deși lipește de nu se mai oprește, nu are nicio urmă de lipici pe degete? Ei, aia e. 👀

De-a lungul timpului, am reușit să depozităm cărțile, jucăriile și materialele didactice în ordine, fiecare la locul său. „Creatia” copiilor nu am reușit să o depozităm. În primul rând pentru că nu reușesc să o cataloghez. Nici casă nu e, nici jucărie nu e, nici vreun proiect avansat de inginerie. Și în al doilea rând pentru că atunci când ne-am proiectat mobila, nu ne-am planificat să construim un raft non-standard care să se muleze perfect pe obiectele controversate.

Și orice părinte de mai mult de un copil înțelege dilema organizării pe categorii a oricărui lucru, de la șosete până la clamite, de la pietricele care sclipește în soare, la pokemoni.

Nevoia de ordine și curățenie

Dacă vă întrebați cine e individul care verifică vasele din mașina de spălat și le rearanjează pentru a optimiza spațiul, eu sunt ăla. Dacă vă întrebați cine nu poate lucra la birou dacă pixul nu este aliniat cu caietul, sau dacă laptopul are o înclinație mai mare de 5 grade față de standard, tot eu sunt ăla. Sau poate vă întrebați pur și simplu cine separă mereu cănile de pahare, și lingurițele de furculițe, ați ghicit, tot eu sunt ăla.

Așa sunt eu. O fi vreo formă de psihoză nediagnosticată, însă nu pot să gândesc în dezordine. Îmi place ordinea, și atunci când fac curat, parcă fac curat în gândurile mele.

Cei care lucrează de acasă, lucrează în dormitor sau în living, sau în bucătărie. Unii lucrează și din baie probabil. Nu e genul meu. Eu am nevoie de locul meu, după chipul și asemănarea biroului de altădată. De aceea m-am retras la demisol, amenajându-mi o cameră doar pentru mine.

Planul a fost excelent. Execuția a fost desăvârșită. Rezultatul a fost însă imprevizibil

Dacă mi-ar fi spus cineva atunci când plămânii îmi erau încărcați de praf de gips carton, că „proiecțelul” va deveni o existență permanentă în biroul meu, nu l-aș fi crezut.

Câteodată uit de proiecțel, ca și cum nu ar fi acolo. Mai iau cu treabă, și cumva proiecțelul se îmbină cu armonia biroului. Din când în când îl mai văd, ca pe o rană sufletească de mult uitată. Oftez, și îmi văd de viață mai departe, conștient că unele lucruri din trecut e mai bine să rămână în trecut. La urma urmei nu a murit nimeni doar datorită prezenței unui proiecțel în spațiul vital de proximitate. 👿

Doar că niciodată nu e doar proiecțelul. Mai sunt și urmele de mânute în jurul intrerupătorului. Și hârtiile pe care au desenat ieri ceva. Și câteva perechi de șosete aduse de la spălat și care nu și-au mai croit drumul lor firesc către dulapioarele copiilor. Realitatea bate planul și execuția se pare.

E al naibii de bine așa rău!

Copiii mei nu strâng mereu după ei. Și nici nu ajută întotdeauna. Se mai și ciondănesc de multe ori. La proiecțel însa lucrează împreună, ca o echipă. Unul aduce lipiciul, altul taie forme din hârtie colorată, iar un al treilea lucrează cu pistolul de hot-glue. Discută împreună, împărtășesc idei, planifică, și construiesc „proiectelul” lor. Ți-e mai mare dragul să-i vezi lucrând. 💞

Uneori mai și strâng în urma lor. Și ne mai ajută și prin casă. Și își mai strâng și ghiozdanele, și papucii, și hainele. Și îi mai aduc câte un ceai și lui tati. În zilele lor bune, își fac curat singuri în camerele lor, și apoi își împart baile, bucătăria, holurile și living-ul, continuând curățenia, atât cât reușesc eu să facă.

Da, nu e mereu ordine și curățenie în casa noastră. Și nici de proiecțel nu am reușit să scap. Dar suntem bine împreună, și asta este (aproape) tot ce contează.💝

Armonia haosului: Conflictul dintre activitățile copiilor și home office

2024-02-23T16:05:00.007+01:00

Glumesc, doar se joacă cu toate alea, cu chitara, pictura și așa mai departe.

Tati, facem un proiect!

Și orice părinte de mai mult de un copil înțelege dilema organizării pe categorii a oricărui lucru, de la șosete până la clamite, de la pietricele care sclipește în soare, la pokemoni.

Nevoia de ordine și curățenie

Așa sunt eu. O fi vreo formă de psihoză nediagnosticată, însă nu pot să gândesc în dezordine. Îmi place ordinea, și atunci când fac curat, parcă fac curat în gândurile mele.

Planul a fost excelent. Execuția a fost desăvârșită. Rezultatul a fost însă imprevizibil

Dacă mi-ar fi spus cineva atunci când plămânii îmi erau încărcați de praf de gips carton, că „proiecțelul” va deveni o existență permanentă în biroul meu, nu l-aș fi crezut.

E al naibii de bine așa rău!

Da, nu e mereu ordine și curățenie în casa noastră. Și nici de proiecțel nu am reușit să scap. Dar suntem bine împreună, și asta este (aproape) tot ce contează.💝

Cum să-ți păstrezi mașina curată când ai copii? Metoda garantata

2024-02-23T14:27:00.008+01:00

E weekend! Afara e soare si un aer de primavara, așa că sărim cu toții în mașină (unii la propriu, și mă refer aici la cei trei copii ai mei), să mergem undeva la hiking.

Mașina all inclusive

Chiar înainte să "sar" și eu în mașină, am observat pe bancheta din spate un fel de bufet suedez sau un fel de all inclusive. Saratele, sticks-uri, bomboane, bucățele de turta dulce și alte stimulente glicemice pe care nu le-am putut identifica in mod clar. Printre ele, articole de "birotică și papetărie": creioane, hârtii, caiete, ascuțitoare etc, care să țină copii ocupati, fie că mergem cu masina o oră, saisprezece ore sau cinci minute Mai bine sa previi decat sa-ti para rau, zic.

Nu pot înțelege nicicum cine și cum a aranjat si bufetul suedez, si meniul all inclusive, și camera de activități la mine în mașină atât de repede, având în vedere că cu un weekend în urmă am spălat și aranjat mașina, ca în poezia cu "pisicuța pis, pis, pis" care se spală, se pieptănă și așa mai departe. În fine, în urmă cu o săptămână mașina era ca nouă. Acum nu mai e. Din nou.

Știu, avem mașină mare. Ai vrea și tu să ai una. Dar nu ai vrea să speli si sa ingrijesti o mașină așa de mare. Ai vrea doar să o ai. Eu am și mașină, și onoarea de a aduna de prin ea când musafirii termină meniul all inclusive. Astea doua vin la pachet.

Ce model de mașină e mai ușor de întreținut când ai copii

Inițial am crezut că e mașina de vină. Că nu poate ține laolaltă platourile cu bunătăți, ori că le tremură copiilor saratelele afară din ambalaj în timpul mersului, sau poate că le scoate creioanele din penare sub impactul forței centrifuge si a fortei centripete în goana noastră nebună prin sensurile giratorii.

Apoi mi-am amintit că și mașina precedentă suferea de aceeași afecțiune. Deci se pare nu masina e de vina. M-am înspăimântat atunci la gândul că poate e șoferul de vină, cu stilul său agresiv de a conduce. Că îi scutur pe săracii copii acolo pe bancheta din spate de le sare ambalajul de la bomboană împotriva voinței lor, a copiilor, și a ei, a bomboanei.

Îmi amintesc totuși că acest șofer, eu adică, a condus și mașini impecabile, atât la interior cât și la exterior. În urmă cu 13 ani de exemplu. Și că acest șofer, adică tot eu, a condus și mașini, dacă nu impecabile, măcar acceptabile ca și grad de curățenie, în urmă cu 8 ani. Tot ca exemplu.

Acum 13 ani a aparut primul copil in viata noastra de viitori parinti, iar acum doi ani s-au mai alaturat cei doi gemeni la portofoliul de copii din dotare. Dar nu pot da vina pe ei pentru dezordinea din masina. Stim cu totii, nu-i asa, ca (,) copiii sunt inofensivi si fara de pacat. Si ca ingerii nu mananca la all inclusive. Asa-i?!

Concluzie

Eu voi continua să debarasez după all inclusive sau bufetul suedez, măcar o dată la două săptămâni. Iar pentru cei ce au simțul critic supra-dezvoltat, vă rog să nu circulați cu mine în perioada dintre două "toaletări" auto. Iar când mașina e curată, vă rog să vă manifestați explicit aprecierea pentru jumătatea de zi pe care cineva a petrecut-o în soare, lapoviță sau ninsoare pentru a-i reda mașinii demnitatea de odinioară.

Cum să-ți păstrezi mașina curată când ai copii? Metoda garantata

2024-02-23T14:27:00.007+01:00

E weekend! Afara e soare si un aer de primavara, așa că sărim cu toții în mașină (unii la propriu, și mă refer aici la cei trei copii ai mei), să mergem undeva la hiking.

Mașina all inclusive

Ce model de mașină e mai ușor de întreținut când ai copii

Concluzie

Cați copii? Chiar și un copil este "mulți copii" pentru unii

2024-02-23T14:25:00.013+01:00

Am fost întrebat recent de către cineva care mi-a fost cândva apropiat, care este adresa blogului meu. Nu știa adresa blogului meu. Am rămas puțin surprins, știind că blogul meu este un punct de referință pentru părinții de pretutindeni și din toate timpurile. 😁 Dar am apreciat interesul totuși.

Dorea se pare să se relaxeze puțin cu articolele mele, inspirate din suprasolicitarea mea într-un mediu cu trei copii. Căci da, sunt tatăl a trei copii.

Că și că articolele mele aduc bună dispoziție, realism și o doză sănătoasă de optimism și încredere. Am concluzionat oarecum prematur că ceilalți consideră că viața mea de tată este ori 1) amuzantă, ori 2) o relaxare pentru ceilalți. Sau poate amândouă în același timp, mai știi?!

Tatăl amuzant și viața sa amuzantă

Da, sunt amuzant. Este o caracteristică pe care am dobândit-o probabil la naștere, sau poate în perioada formării mele ca om, nu știu. Fiul meu cel mare îmi spune mereu că trebuia să mă fac actor de comedie. Am ales în schimb o carieră care să poată întreține cinci suflete, mici și mari deopotrivă. Comedie văd și când privesc pur și simplu în jurul meu, pe stradă, la birou, la televizor, chiar dacă uneori e comedie neagră, și chiar dacă mai tot timpul e jucată ieftin.

Totuși nu sunt amuzant cu toată lumea. Dimpotrivă. Și nici viața nu este mereu amuzantă, așa cum se întâmplă în toate familiile sănătoase la cap. Sunt și perioade bune, și perioade mai puțin bune. Iar când ai trei copii, perioadele bune cu cele mai puțin bune se pot succeda într-un ritm incredibil pe parcursul aceleiași zile.

Nu ai vrea să mă vezi în momentele când nu sunt amuzant, și când mă situez concomitent în mijlocul uneia dintre perioadele acelea mai puțin bune. Se mai întâmplă.

Trei copii sunt mulți copii. Chiar și un copil este mulți copii, depinde pe cine întrebi. Observ la extreme că și gândul de a avea un copil a devenit deja prea mult pentru unii. Pe de altă parte, cu trei copii ai mai multe ocazii de momente amuzante. Într-o familie cu un copil nu vei putea niciodată să auzi ceva de genul: "Dar te rog, nu te mai așeza pe fratele tău!", sau "Rochia îți vine ca mărime, într-adevăr, însă băieții nu poartă rochii. Dă-o jos imediat până nu ne pierdem cu toții simțul umorului!".🙈

Povestea mea, un confort pentru ceilalți?

Toate mamele, toți tații, toate psihologele, toate organizatoarele de evenimente și de live-uri, și toate scriitoarele de cărți de parenting scriu despre viața lor frumoasă și perfectă de mamici frumoase și perfecte cu copiii lor frumoși și perfecți. Eu scriu natural, instinctiv și fără menajamente.

Sunt întrebat adeseori: „Dar cum ai putut să scrii așa ceva? Dacă citește cineva?”. Pai, începând cu partea a doua a întrebării, acesta e scopul unui blog, să fie citit. Căci dacă nu e citit devine spovedanie. Că și atunci când scrii și nu citește nimeni, și la spovedanie, ești doar tu cu Dumnezeu. Cu mica deosebire că la spovedanie mai e cineva lângă tine, un bărbat probabil mai în vârstă, mormăind ceva neînțelegibil. Ciudat, știu, dar nu pot eu să schimb cutumele bisericești.

Cât despre „cum am putut să scriu așa ceva”, eu scriu la fel și „așa ceva” și altceva, procesul de dactilografere fiind identic. O tastatură, un ecran și două „mâini dibace”. Așa cum mâinile tale, la fel de dibace (mai folosește cineva cuvântul ăsta?!), scriu mesaje idioate pe social media, sau urări de la mulți ani persoanelor cărora le dorești orice, numai mulți ani nu.

Revenind însă, se pare totuși că și cei frumoși și perfecți simt nevoia să arunce câte o privire în curtea celuilalt, poate nu la fel de frumoasă și perfectă, cel puțin nu în permanență. Probabil ca un demers de dezintoxicare de la gândirea pozitivă exagerată și fondată pe nimic. Cu toții au nevoie de o doză de realism. Și majoritatea pot observa armonia, fericirea și împlinirea care caracterizează o casă mai puțin perfectă. Și mai prind și ei speranță. Speranță că și viața lor, cel mai probabil la fel de imperfectă ca a mea, este în regulă. Speranță că poate într-o zi nu vor mai trebui să-și ascundă normalitatea în spatele unei identități imaginate și idealizate.

Citește-mi articolele dacă îți face plăcere, râzi, relaxează-te, destinde-te. Și împărtășește-le cu ceilalți dacă consideri de cuviință. Numai nu mă întreba care este adresa de internet a blogului. 😁

Cați copii? Chiar și un copil este "mulți copii" pentru unii

2024-02-23T14:25:00.012+01:00

Dorea se pare să se relaxeze puțin cu articolele mele, inspirate din suprasolicitarea mea într-un mediu cu trei copii. Căci da, sunt tatăl a trei copii.

Tatăl amuzant și viața sa amuzantă

Nu ai vrea să mă vezi în momentele când nu sunt amuzant, și când mă situez concomitent în mijlocul uneia dintre perioadele acelea mai puțin bune. Se mai întâmplă.

Povestea mea, un confort pentru ceilalți?

Cați copii? Chiar și un copil este "mulți copii" pentru unii

2024-02-23T14:25:00.011+01:00

Dorea se pare să se relaxeze puțin cu articolele mele, inspirate din suprasolicitarea mea într-un mediu cu trei copii. Căci da, sunt tatăl a trei copii.

Tatăl amuzant și viața sa amuzantă

Nu ai vrea să mă vezi în momentele când nu sunt amuzant, și când mă situez concomitent în mijlocul uneia dintre perioadele acelea mai puțin bune. Se mai întâmplă.

Povestea mea, un confort pentru ceilalți?

Educația care ucide. Consecințe tragice și o societate indiferentă

2024-02-20T11:16:00.002+01:00

Trei copii, adolescenți, au incendiat un bărbat „în glumă” și „din greșeală”. Cu această știre mi-am început eu dimineața, înainte de a-mi pregăti cei trei copiii pentru școală. Știrea integrală aici

Cum se ajunge de la joacă la incendierea oamenilor?

Incidentul este de-a dreptul șocant. M-ar fi ajutat enorm dacă aș fi putut scrie cumva în gânduri și sentimente, întrucât așa ceva nu poate fi descris în cuvinte. Făceam și noi pozne când eram mici. Actele de teribilism erau acelea în care spargeam un geam la o anexă de pe șantierele patriei. Sau când aruncam cu pungi cu apă de pe bloc în fața trecătorilor, spre încântarea noastră și spre disperarea trecătorilor, fără nici o vină ca infractorii de pe bloc și-au găsit o îndeletnicire cel puțin discutabilă.

Însă ceea ce se întâmplă în zilele noastre depășește orice încercare de a explica rațional orice. O fi vina părinților, o fi vina societății în ansamblul ei, o fi vina sistemului educațional, sau poate acei adolescenți au o problemă medicală? Răspunsul nu e niciodată simplu și unidirecțional. Consecința însă este cât se poate de previzibilă: eșuăm constant să-i învățăm pe cei mici valori esențiale precum respectul, empatia și responsabilitatea. Iar consecințele sunt dramatice.

Ce facem greșit?

Lipsa de supraveghere și implicare din partea părinților

Câți părinți verifică periodic istoricul vizionărilor de pe YouTube al copiilor lor? Câți părinți știu ce fac copiii lor când nu sunt acasă? Câți părinți își țin copiii aproape pentru a discuta deschis despre interesele acestora, și pentru a le împărtăși modele comportamentale dezirabile precum și consecințele aferente atunci când libertatea este prost înțeleasă?

Unii părinți pleacă în străinătate la muncă, lăsându-și copiii în grija cuiva, sau în brațele sorții. Cica pentru copii, să aibă de toate. Uită însă că „de toate” înseamnă nimic pentru copii în lipsa părinților.

Alți părinți, majoritatea dintre ei, lucrează opt, nouă, zece ore pe zi. Ca așa e sistemul capitalist în care trăim. Doar că sistemul capitalist nu a ținut pasul și cu nevoile părinților care lucrează de la 9 la 5. S-a mediatizat dreptul mamei de a lucra cot la cot cu tatăl, în virtutea egalității de șanse, însă sistemul școlar nu dispune de posibilități de supraveghere a copiilor după ore. Sau dacă există after-school, costurile sunt prohibitive e pentru mulți părinți.

Iar alți părinți nu lucrează, nici în țară nici în străinătate, însă cumva „au avut șansa” să aibă bani suficienți, încât să nu îi intereseze câmpul muncii. Parveniți ai societății de astăzi, acești ciocoi noi identici cu ciocoii vechi (vezi romanul lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi și noi) care din lipsa de educație elementară, le asigură copiilor lor libertate deplină până la absurd.

Tolerarea lipsei de respect

Bunul simț a picat în derizoriu. Ca te face „slab” și „neadaptat” la mediul concurențial capitalist. Ignorăm agresivitatea verbală și fizică, bullyingul, lipsa de respect față de cei din jurul nostru și față de autorități. Agresivitatea verbală a devenit doar „limbaj licențios”, agresivitatea fizică a devenit un „mijloc inofensiv de corecție”, bullying-ul nu există, existând doar persoane prea sensibile care se supără din orice.

Față de cei din jurul nostru nu avem nici o obligație ce ține de respect și de bun simț, iar respectul față de autorități se manifestă aleatoriu, neliniar și în funcție de interese.

Ignorăm sau minimalizăm gravitatea unor astfel de comportamente, contribuind la perpetuarea și escaladarea acestora, până într-un punct când orice formă de educație post-factum devine inutilă și ineficientă.

Promovarea valorilor greșite

În primul rând nu mai facem diferența dintre greșit și corect. Limitele de orice natură au devenit interpretabile, fluide. Pe de altă parte, valorile umane, intrinseci ale oricărui individ teafăr la cap, precum compasiunea și altruismul, își pierd sensul și utilitatea în fața valorilor democratice precum materialismul, individualismul și succesul superficial.

Îi învățăm pe copii că trebuie să aibă totul, că trebuie să fie primii oricând și la orice, și că trebuie să reușească repede. Punem presiune pe ei fără să le explicăm că noțiunile de „totul”, „primul” sau „repede” sunt intangibile, indefinibile și de cele mai multe ori imposibile. Preferăm cultivarea competiției nebune în detrimentul calității de om.

Consecințele educației greșite

Consecințele le observăm deja în jurul nostru. De la copii care incendiază aleatoriu persoane, la copii care chinuie animale. De la copii care umilesc alți copii, pentru „distracție”, la copii care denigrează autoritatea învățătorilor și a profesorilor. Și lista ar putea continua la nesfârșit.

Am crescut, prin participarea noastră directă, sau prin complicitatea noastră indirectă o generație de tineri fără repere morale, agresivi și violenți, o generație care nu își asumă consecințele propriilor acțiuni. Așa arată dezintegrarea socială, o societate în care principalul deziderat este doar „să nu mi se întâmple mie”.

Concluzie

Ne trezim la realitate sau sperăm cumva că proiecte pe hârtie de genul „România educată” sau „Tinerii frumoși și liberi” vor rezolva cumva, ca prin farmec, toate problemele unei generații de compromis, fără repere?

Incendierea unui om nu poate fi catalogată ca gest de obraznicie. Este de fapt simptomatologia unei patologii nediagnosticate la timp. O patologie care, ca orice boală netratată, capătă la un moment dat un ascendent accelerat care nu mai poate fi oprit. Deja e târziu, însă mă încăpățânez să cred că nu e încă prea târziu.

Educația care ucide. Consecințe tragice și o societate indiferentă

2024-02-20T11:16:00.001+01:00

Cum se ajunge de la joacă la incendierea oamenilor?

Ce facem greșit?

Lipsa de supraveghere și implicare din partea părinților

Tolerarea lipsei de respect

Față de cei din jurul nostru nu avem nici o obligație ce ține de respect și de bun simț, iar respectul față de autorități se manifestă aleatoriu, neliniar și în funcție de interese.

Promovarea valorilor greșite

Consecințele educației greșite

Concluzie

Oferă-le copiilor ceea ce au ei nevoie, nu ceea ce iți este ție la indemană

2024-02-12T20:46:00.011+01:00

Tot timpul mai mult și mai mult

Viața de părinte e complicată, iar responsabilitățile ce vin cu această titulatură sunt nemărginite. Copiii au nevoie de haine, de mâncare, de servicii medicale și multe altele. Și au nevoie de dragoste.

Și cumva parcă nu reușim niciodată să le oferim ceea ce au nevoie, ceea ce își doresc, cel puțin nu la standardele pe care ni le-am auto-impus ca părinți. Și alergăm într-o goană nebună de mai mult, fără a înțelege foarte bine cât de mult e suficient.

Și mereu observăm în jurul nostru exemple de copii care au mai mult, exemple de părinți care le oferă mai mult copiilor lor. Mai multe jucării, haine mai frumoase, timp mai mult, vacanțe mai scumpe. Și iar ne antrenăm în goana descrisă mai sus, pentru mai mult. Fără a conștientiza că nimeni nu are „mai mult” din toate. Fiecare are „mai mult” din ceva anume. Poate mai multe jucării și mai multe haine, însă mai puțin timp cu părinții. Poate vacanțe mai scumpe, însă mai puțină liniște și dragoste în familie. Și așa mai departe.

Cât de puțin e prea puțin?

Poate a fi părinte ar trebui să fie într-o oarecare măsură și despre „cât de puțin e prea puțin”.

Am urmărit recent un documentar despre depozitul Agbogbloshie din Accra, Ghana, cea mai mare groapă de electronice și electrocasnice din Africa de Vest. Aproape 3.000 de persoane își câștigă existența aici vânzând tot ce poate fi refolosit, în special cupru și aluminiu.

Acum să nu vă imaginați ingineri îmbrăcați în halate albe lucrând de zor într-un complex industrial în care se pune accentul pe echilibrul dintre viața personală și cea profesională, care la sfârșitul celor 8 ore de muncă se întorc fericiți la familiile lor situate în diferite centre rezidențiale. Și întrebându-se și ei, după un mic ocol pe la mall-ul din sat, dacă nu cumva și astăzi au cumpărat prea multe jucării și cărți pentru copii.

Nu. Vorbim despre oameni care trăiesc în barăci improvizate, dorm pe jos, se spală pe unde apucă, dacă apucă, și inhalează câte 12 ore pe zi fumul gros de plastic ars în efortul de a scoate la iveală firele de cupru pe care le vor fi vândut la sfârșitul zilei pentru 50 de cenți. Oameni care au și ei familii, copii, vise și speranțe.

Pentru acești oameni cât de mult e prea mult? Sau e mai degrabă despre cât de puțin este prea puțin...

Ne iubim noi copiii mai mult decât și-i iubesc ei pe ai lor? Mă îndoiesc.

Și totuși...

Le-am recomandat și copiilor să urmărească câteva secvențe din documentar, convins fiind că vom fi cu toții impactați iremediabil de nedreptățile din lume, de sărăcia cruntă la care sunt condamnați unii semeni de-ai noștri doar pentru că s-au născut într-o anumită țară, într-un anumit oraș. Convins că vom atinge un nivel de cunoaștere și înțelegere care ne va permite să înțelegem pe deplin însemnătatea lui „prea mult” și a lui „prea puțin”.

Se difuza o secvență în care niște copii îmbrăcați efectiv în niște zdrențe, jucau fotbal cu o minge improvizată din nu știu ce material, cu picioarele goale prin praf. Eu le zic ca un părinte apostol ce mă credeam în acele momente, cu glasul înecat de lacrimi ascunse: „Vedeți copii cum e în alte părți ale lumii. Am vrut doar să vedeți și voi, să învățați ceva”. Cel mic îmi răspunde cu un glas visător, fără a-și deslipi privirea de la televizor: „Uite ce se distrează! Mi-aș dori să fiu și eu acolo să mă joc cu ei”.

Concluzie

Oare au nevoie copiii noștri de tot ce credem noi că au nevoie? Și oare eșuăm în a le oferi ceea ce au cu adevărat nevoie în timp ce alergăm pentru a le oferi ceea ce poate nu au așa mare nevoie?

Etichete: parenting neconventional, copii, gemeni, parinti, educatie, acasa, adolescenta, gradinita, scoala, carti pentru copii, carti de parenting, conectare in familie, educatie sexuala, evenimente copii, moda copii, joaca, jocuri, mancare sanatoasa, afectiune, mama, tata, terapie, vacanta, phihologia copilului, psihologia de familie, relatia dintre frati, baietei si fetite, nopti nedormite, bullying, copiii si retelele de socializare, pubertate, pre-adolescenta, teme, camera copilului, sistemul scolar, relatii sanatoase, grupuri de mamici, grupuri de tatici, resurse educationale de parenting.

Oferă-le copiilor ceea ce au ei nevoie, nu ceea ce iți este ție la indemană

2024-02-12T20:46:00.010+01:00

Tot timpul mai mult și mai mult

Cât de puțin e prea puțin?

Poate a fi părinte ar trebui să fie într-o oarecare măsură și despre „cât de puțin e prea puțin”.

Pentru acești oameni cât de mult e prea mult? Sau e mai degrabă despre cât de puțin este prea puțin...

Ne iubim noi copiii mai mult decât și-i iubesc ei pe ai lor? Mă îndoiesc.

Și totuși...

Concluzie

Când lacrimile unui părinte sunt penibile. Adună-te și fii acolo pentru copilul tău!

2024-02-12T20:40:00.006+01:00

Am fost profund marcat de un articol pe care l-am citit recent, în care un părinte, blocat între un prezent fără posibilități și un viitor fără perspective pentru copilul său, a plâns pe umerii mici ai copilului. Că sistemul de învățământ este unui dobitoc de-a dreptul, că educatorii, învățătorii și profesorii se dezumanizează într-un ritm alert, că atât fericirea, cât și evoluția copilului sunt serios puse în pericol de tot ceea ce reprezintă așa-zisa România educată.

Și adulții plâng uneori.

Să nu mă înțelegeți greșit, și mie îmi vine uneori să urlu, să dau cu pumnii în pereți (vorba unui contemporan de-al nostru cu ale lui versuri „lacrimi și pumni în pereți”), paralizat de neputința în fața sistemului, de orice natură ar fi acel sistem. Că este vorba despre sistemul de învățământ, despre sistemul medical, despre sistemul financiar, politic și așa mai departe. Sau despre sistemul de liberă circulație în țările europene, care mi-a permis să mă retrag undeva departe de România, pentru a-mi proteja copiii, cu riscul de a lăsa în rumă tot ceea ce-mi era odată drag.

Nu plânge în timp ce conduci.

Dar nu am plâns pe umerii copiilor nicio clipă. Nu le-aș putea face așa ceva. Un copil nu trebuie să poarte povara unui adult, chiar dacă povara aceasta este însăși grija pentru viitorul copilului. Un copil are încredere deplină în părinți, iar părinții sunt la volanul mașinii în călătoria împreună către maturitate. Și nimeni nu și-ar dori un șofer în lacrimi, odihnindu-și capul pe umărul pasagerului, în timp ce mașina gonește cu 150 km/h pe autostradă.

Te poți opri la o benzinărie, sau la un popas, și să-ți verși lacrimile în timp ce îți cumperi vigneta pentru a mai traversa o țară. Însă când te întorci la volan, lacrimile nu sunt doar penibile, ci se pot dovedi de-a dreptul periculoase.

Transformă lacrimile în putere de luptă.

Trăim vremuri tulburi, fără îndoială. Însă nu la fel de tulburi ca cele de pe timpul părinților noștri, pentru care supraviețuirea în condițiile raționalizării comuniste era o provocare în sine. Și nici la fel de tulburi ca pe vremea bunicilor noștri care au trecut prin naționalizare, pierzându-și și ultima fărâmă de avuție. Și nici pe departe la fel de tulburi ca vremurile pe care le-au trăit străbunicii noștri în timpul celor două războaie mondiale.

Da, e greu. E greu când vezi modelele de succes din societatea românească, e greu când vezi inutilitatea sistemului de învățământ, e greu când observi nedreptățile, manipulările, incertitudinile.

Însă lacrimile nu sunt răspunsul la nici una dintre problemele de mai sus. Cu atât mai puțin, lacrimile pe umerii copiilor.

Importanța rolului de părinte.

Rolul tău ca părinte este să lupți în permanență și să le oferi copiilor un viitor mai bun. Asta implică responsabilizare, implicare și determinare. Poate nu vei schimba lumea, însă îți vei schimba cu siguranță comportamentul, și îi vei schimba copilului percepția despre ce înseamnă să fii adult, și despre beneficiile de a avea un adult care să îl aibă în grijă în drumul său propriu către maturitate.

Da, lumea înconjurătoare este poate plină de dezamăgiri. Nu te alătura și tu acestei lumi fiind la rândul tău o dezamăgire pentru copilul tău.

Când lacrimile unui părinte sunt penibile. Adună-te și fii acolo pentru copilul tău!

2024-02-12T20:40:00.005+01:00

Și adulții plâng uneori.

Nu plânge în timp ce conduci.

Transformă lacrimile în putere de luptă.

Însă lacrimile nu sunt răspunsul la nici una dintre problemele de mai sus. Cu atât mai puțin, lacrimile pe umerii copiilor.

Importanța rolului de părinte.

Da, lumea înconjurătoare este poate plină de dezamăgiri. Nu te alătura și tu acestei lumi fiind la rândul tău o dezamăgire pentru copilul tău.

Violența în școli, noua normalitate. Libertinismul naște monștri

2024-02-12T20:34:00.007+01:00

Copiii se bat între ei, copiii bat profesorii, profesorii bat copiii, părinții bat profesorii și copii deopotrivă. Din nefericire, acesta este contextul actual al vieții școlare, după peste 30 de ani de democrație.

Nu se întâmplă în fiecare zi, și cu siguranță nu se întâmplă în fiecare școală, însă se întâmplă. Un caz izolat poate fi tratat ca atare, în izolare, ca o excepție deviantă. Un caz repetitiv, însă, este un semnal de alarmă.

Citeam deunazi că într-o școală oarecare dintr-un oraș la fel de oarecare, un profesor a fost acuzat că ar fi lovit pe unul dintre elevii săi în timpul orelor. Părinții copilului au decis, prin urmare, să-și facă dreptate singuri. S-au dus așadar peste profesor și i-au aplicat același tratament, desigur, cu o intensitate caracteristică forței unor adulți.

Violența nu poate fi justificată, indiferent de circumstanțe.

Violența nu își are locul în secolul XXI, cu excepția cazurilor de auto-apărare. Violența asupra copiilor într-o societate civilizată trebuie abordată cu cea mai mare seriozitate.

Pe de altă parte, însă, violența nu apare din senin, de cele mai multe ori este provocată. Și un învățător sau profesor care nu dispune de pârghiile administrative și legale corespunzătoare este o victimă permanentă a hărțuirii elevilor pe care îi pastorește. Și uităm uneori că învățătorul sau profesorul, înainte de a fi învățător sau profesor, este om. Un om care nu este plătit să fie bătaia de joc a unor elevi sau adolescenți încurajați de părinți să interpreteze democrația după bunul plac.

Este violența o soluție? Sub nici o formă. Cuvintele „violenta” și „copii” nici măcar nu au ce căuta în aceeași propoziție. Însă care este soluția? Societatea românească se pare că a eșuat, cel puțin până acum, să răspundă la această întrebare.

Reacția părinților

Dacă ești părinte, știi că în momentul în care auzi că copilul tău a fost agresat, emisfera stângă a creierului se dezactivează ca o măsură de siguranță. Rațiunea intră în stand-by, pentru a face loc impulsivității de moment, emoțiilor și pornirilor instinctuale.

Teoria spune că trebuie să căutăm soluții legale și constructive. Total de acord, în condițiile în care legea este respectată și se aplică. Ce faci însă într-o societate în care aplicarea legii este opțională?

Nu încurajez violența sub nici o formă. Însă să le ceri părinților să aibă răbdare și să fie toleranți cu violența asupra copiilor lor până când se va dezvolta cadrul legislativ necesar, și până să se și aplice acest cadru legislativ, consider că este utopie.

Violenta sau percepția violenței

Am fost și noi copii la rândul nostru. Și când învățătorul sau profesorul ne aplica o riglă peste palmă sau ne urechea, nu eram atât de deranjați de atitudinea cadrelor didactice pe cât eram de îngrijorați de ce urma acasă, când aveau să afle părinții motivele corecției fizice școlare.

Însă la școală nu eram nici traumatizați și nici înspăimântați. Știam că dacă depășim anumite limite, trebuia să suportăm consecințele.

Acum, dacă un profesor îi ia elevului telefonul mobil pe care acesta din urmă îl folosește în timpul orelor să asculte muzică sau să-și facă selfie, acest gest este catalogat mult prea repede ca violență și atac la dreptul de proprietate, drept consfințit de constituție.

Este orice formă de îngăduire a libertății copiilor noștri cu adevărat o formă de violență?

Concluzie:

Violența asupra copiilor în mediul școlar este inacceptabilă, și orice caz de violență trebuie tratat cu cea mai mare seriozitate. Însă cum? Se pare că încă nu există un răspuns unanim la această întrebare, cel puțin nu atât timp cât valorile unei societăți sunt subiectul interpretării individuale.

Copiii dau vina pe profesori, profesorii se plâng de elevi, părinții se plâng de inerția instituțiilor de stat, și cu toții, la unison, criticăm violența în școli.

Violența în școli, noua normalitate. Libertinismul naște monștri

2024-02-12T20:34:00.006+01:00

Violența nu poate fi justificată, indiferent de circumstanțe.

Violența nu își are locul în secolul XXI, cu excepția cazurilor de auto-apărare. Violența asupra copiilor într-o societate civilizată trebuie abordată cu cea mai mare seriozitate.

Reacția părinților

Violenta sau percepția violenței

Însă la școală nu eram nici traumatizați și nici înspăimântați. Știam că dacă depășim anumite limite, trebuia să suportăm consecințele.

Este orice formă de îngăduire a libertății copiilor noștri cu adevărat o formă de violență?

Concluzie:

Copiii dau vina pe profesori, profesorii se plâng de elevi, părinții se plâng de inerția instituțiilor de stat, și cu toții, la unison, criticăm violența în școli.

#parenting

Nu ai nevoie de cursuri de parenting!

Nu ai nevoie de cursuri de parenting!

Copiii nu se educa pe internet. Nu te mai lăsa mințit!

Crește stima de sine a copilului

Apreciază-ți copilul

Stabilește limite și fii consecvent cu disciplina

Fă-ți timp pentru copilul tău

Faceți din comunicare o prioritate

Arată că dragostea ta este necondiționată

Copiii nu se educa pe internet. Nu te mai lăsa mințit!

Crește stima de sine a copilului

Apreciază-ți copilul

Stabilește limite și fii consecvent cu disciplina

Fă-ți timp pentru copilul tău

Faceți din comunicare o prioritate

Arată că dragostea ta este necondiționată

Familia LGBTQ+ ne ia copiii? Între adevăr, manipulare și normalitate

Ce înseamnă LGBTQ+?

A avea sau nu a avea copii? Asta e întrebarea oricărui cetățean, LGBTQ+ sau nu.

Avantajele copiilor crescuți în familii cu părinți de același sex

Concluzie

Familia LGBTQ+ ne ia copiii? Între adevăr, manipulare și normalitate

Ce înseamnă LGBTQ+?

A avea sau nu a avea copii? Asta e întrebarea oricărui cetățean, LGBTQ+ sau nu.

Avantajele copiilor crescuți în familii cu părinți de același sex

Concluzie

Nu fi un părinte prost! Violenta în educație: O tradiție de familie?

1. Numărul de familii care folosesc violența - date statistice

2. De ce simt unii părinți nevoia să folosească violența?

3. Consecințele asupra copilului care a fost „educat” prin violență

Nu fi un părinte prost! Violenta în educație: O tradiție de familie?

1. Numărul de familii care folosesc violența - date statistice

2. De ce simt unii părinți nevoia să folosească violența?

3. Consecințele asupra copilului care a fost „educat” prin violență

Urmează marele cutremur! Strategii de pregătire a copiilor pentru imprevizibil

Copiii vor avea parte de neplăceri, fie că accepți sau nu

Iresponsabilitatea părinților, vulnerabilizarea copiilor

Pregătirea înseamnă luarea de măsuri practice și conștiente

Evaluarea riscurilor

Crearea unui kit de urgență

Planificarea evacuării

Securizarea obiectelor grele

Inspectarea structurii

Stabilirea unui plan de comunicare

Participarea la exerciții de pregătire

Concluzie

Urmează marele cutremur! Strategii de pregătire a copiilor pentru imprevizibil

Copiii vor avea parte de neplăceri, fie că accepți sau nu

Iresponsabilitatea părinților, vulnerabilizarea copiilor

Pregătirea înseamnă luarea de măsuri practice și conștiente

Evaluarea riscurilor

Crearea unui kit de urgență

Planificarea evacuării

Securizarea obiectelor grele

Inspectarea structurii

Stabilirea unui plan de comunicare

Participarea la exerciții de pregătire

Concluzie

Armonia haosului: Conflictul dintre activitățile copiilor și home office

Tati, facem un proiect!

Nevoia de ordine și curățenie

Planul a fost excelent. Execuția a fost desăvârșită. Rezultatul a fost însă imprevizibil

E al naibii de bine așa rău!

Armonia haosului: Conflictul dintre activitățile copiilor și home office

Tati, facem un proiect!

Nevoia de ordine și curățenie

Planul a fost excelent. Execuția a fost desăvârșită. Rezultatul a fost însă imprevizibil

E al naibii de bine așa rău!

Cum să-ți păstrezi mașina curată când ai copii? Metoda garantata

Mașina all inclusive

Ce model de mașină e mai ușor de întreținut când ai copii

Concluzie

Cum să-ți păstrezi mașina curată când ai copii? Metoda garantata

Mașina all inclusive

Ce model de mașină e mai ușor de întreținut când ai copii

Concluzie

Cați copii? Chiar și un copil este &quot;mulți copii&quot; pentru unii

Cați copii? Chiar și un copil este "mulți copii" pentru unii

Cați copii? Chiar și un copil este "mulți copii" pentru unii

Cați copii? Chiar și un copil este "mulți copii" pentru unii