iesit din minti

Blog mutat

noreply@blogger.com (M.) — Wed, 03 Mar 2010 05:42:00 +0000

Pentru toti cei care inca nu ati aflat, Iesit din Minti a renascut.
Ma gasiti insa de acum incolo la www.iesitdinminti.ro

va rog, cei care ma aveti in blogroll sau lista de linkuri sa faceti modificarile de rigoare. La fel voi face si eu :)

Rest In Peace

noreply@blogger.com (M.) — Mon, 15 Feb 2010 16:25:00 +0000

Stiu ca pentru unii dintre voi va fi un soc, pentru altii o bucurie, iar pentru marea majoritate un alt lucru neinteresant care s-a intamplat in lumea online-ului, dar totusi trebuie sa fac asta.
Am ajuns intr-un punct in care trebuie sa trec mai departe la treburi mai serioase.

Asa ca am onoarea (sau regretul?) ca iesitdinminti.blogspot.com a murit. Odihneasca-se in pace sub 2 metri de biti.

Cine vrea sa isi exteriorizeze regretele, aventurile pe care le-a avut in cei 2-3 ani de cand a existat blogul, cei care vor sa aduca un omagiu sau sa arunce cu gunoaie si noroi in proaspat decedatul blog pot sa o faca mai jos in sectia de comentarii.

fie ca amintirea lui sa dainuie si biti sa-i fie usori.

Sa vezi, sa te minunezi si sa nu iti vina sa crezi

noreply@blogger.com (M.) — Mon, 08 Feb 2010 15:45:00 +0000

Buuuun. Am ajuns azi noapte, dimineata pe la 1 jumate acasa.

Am fost in Bucuresti la examene si, da, le-am luat. La limita, dar le-am luat.

Vreau sa va arat cateva poze de prin Bucuresti, un video de la "Sala de Lectura", o ceainarie grozava (imi cer scuze de pe acum pentru ca am tinut camera invers) si un video de pe drum.

Multumesc Dan pentru ca m-a dus si m-a adus in siguranta.

Multumesc si ghidului meu neobosit care si el (adica ghidul, desi e ea) si-a luat examenele in ciuda timpului irosit cu mine prin nametii din Bucuresti.

Sa stiti ca daca aveti vremuri din astea pe acolo prin sud, nu prea atrageti turisti :P

Pe drum am vazut niste peisaje splendide. Caraimanul, Sighisoara (in trecere), un satuc caruia i-am uitat numele, vazut de pe o colina, doua cetati uitate de lume. Si de vreo trei ori am trecut Valea Scroafei. Da. Chiar asa ii zice.

gata cu vorbaria. Sa spuna ce au de zis imaginile.

(da. desenul eu l-am facut. am ascultat muzica buna, atmosfera grozava, ceai delicios si aveai si posibilitatea de a-ti exersa talentul fara ca sa rada nimeni de tine. imaginea arata mai bine asa ca-n realitate)

Si inca un lucru ce am vazut in Bucuresti. O tipa incaltata cu cizme cu toc... invelite in punga. A trebuit sa fac poza. Nu m-am putut abtine. Cadrul a iesit grozav... nu i se vede fata, nu se face domnisoara/doamna de rusine :P (locatie: Mac, vizavi de hotel Chismigiu)

Sa adaugam si o imagine cu viscolul:

Bun. Si in ultima faza va las cu un video de pe drumul viscolit, cel pe care il vedeti mai sus si apoi putina muzica (calitate indoielnica datorita zgomotului de fond si camerei digitale, in schimb prestatia muzicienilor a fost la inaltime)

Bancul anului 2009

noreply@blogger.com (M.) — Mon, 01 Feb 2010 05:59:00 +0000

Un porc sta si se uita la o priza.

Si se uita, si se uita si dupa o vreme zice:

"Ba! Pe asta l-o zidit!"

In varianta video aici (aveti rabdare pana apare si bancul :D)

Knock-knock joke si reminiscente

noreply@blogger.com (M.) — Sat, 23 Jan 2010 18:05:00 +0000

In liceu aveam un coleg pe nume Mihu Vlad. Un tip foarte glumet. El e "irlandezul" din poezia asta. Acuma seara faceam "knock-knock jokes" cu D. si a iesit urmatoarea:

Knock-Knock!

Who's there?

Me.

Me who?

Mihu Vlad.

Voi cei care mai cititi blogul asta daca il cunoasteti si stiti cum sa dau de el anuntati-ma.

P.S.: daca stiti ceva si de Reznek Darius, alt coleg disparut fara urma pe strazile Bucurestilor, la fel. Anuntati-ma.

I wish this winter would last for ever

noreply@blogger.com (M.) — Fri, 22 Jan 2010 20:53:00 +0000

I wish this winter could last for ever.
I wish that everything would freeze,
surrounded by the icy water
to fell silent like the lonely dead threes.

I wish to hide my fears in ice castles
to burry them deep underneath.
I wish every day to be amazed and baffled
by the soft sound of your cold heartbeat.

I would like all words to crumble
letter by letter, morpheme by morpheme
and snow to reign over the humble
the righteous, the saint, the meek.

Imagine preluata fara acord de la Manu. Dar sunt sigur ca el ar fi de acord. Apropo. Felicitari Manu. Ai talent. Si nu-s vorbe goale. Tine-te de facut poze!

poem about undead cats

noreply@blogger.com (M.) — Tue, 19 Jan 2010 20:18:00 +0000

colorful dead cats

rise to take over the world

I saw them with my own eyes

seizing Camelot

time is of crucial essence

in stopping their unruly rule

nevertheless

a savior will die tonight

There's a secret code hidden in these lines. Can you find it? Miss T, please keep quiet. :)

Image taken from here.

inca un interviu ratat sau cateva sfaturi din experienta sau NU

noreply@blogger.com (M.) — Mon, 11 Jan 2010 17:24:00 +0000

Am fost azi la un interviu (pentru cei care nu ştiţi, îmi caut loc de muncă). Şi cred că am dat-o în bară. Credeam că literele şi cuvintele mă ajută, că le ştiu descurca şi înşira, că le ştiu folosi în ajutorul şi spre folosul meu. M-am înşelat amarnic. M-au trădat. M-am bâlbâit. Am făcut pauze inacceptabil de lungi înainte de a da un răspuns. Mi-au sărit cuvinte din gură pe care nici măcar nu le aveam în minte (“am încercat să percem arhitecţii” – asta mi-a ieşit din gură, vă daţi seama?).

Iată deci câteva lucruri pe care să NU le faceţi la un interviu:

NU vă impacientaţi. Angajatorii simt ca şi câinii frica şi stinghereala.

NU vă fie ruşine să recunoaşteţi adevărul. Dacă nu te-ai descurcat deloc bine la fostul loc de muncă spune că nu te-ai descurcat bine, totuşi caută circumstanţe atenuante.

NU faceţi pauze de gândire/tăcere prea lungi. Pe lângă faptul că lăsaţi impresia că eşti în blocaj mintal şi că abia ştii să rosteşti două cuvinte vă prelungiţi chinul. Dar nici NU vorbiţi doar tâmpenii.

NU avea expresia aia pe faţa ta care exprimă: “aşa-i că am dat-o în bară, aşa-i nici dumneavoastră nu mă angajaţi!”

NU miza doar pe şcolile pe care le-ai făcut. În ultimă instanţă contează experienţa.

Cum să îţi învingi teama de interviuri? Nu ştiu. Mai încearcă. Mergi la cât de multe. Eu cu siguranţă nu mi-am învins-o. Mă întreb dacă voi mai fi angajat vreodată.

Bun. Şi acum întrebarea întrebărilor. Există şi un lucru bun din toată această mare de NU-uri, ratări şi temeri? Da. Binenţeles că există! După ce ajungi acasă poţi să scrii pe blog despre asta.

Scurt interviu

noreply@blogger.com (M.) — Fri, 08 Jan 2010 22:11:00 +0000

Dupa cum v-am promis, iata ca revin cu inca un scurt interviu. De data aceasta scriitorul interviat este de fapt o scriitoare, din Statele Unite, pe numele de Michelle Huneven si ultima ei carte Blame, va aparea in curand si in librariile noastre.

Cele 6 intrebari sunt aceleasi. Aveti in continuare atat intrebarile cat si raspunsurile dansei:

1. Why should anyone read your books?

For literary pleasure.

2. Which book, out of those you've written, you think to be the best.

Because I hope I’m developing as a writer, I pray that my last book, Blame, is my best. It is my most technically proficient. But Jamesland, my second, is my most intellectually ambitious. And Round Rock has the most humor.

3. What book, out of those you have written, do you think a novice, one who hasn't read any of your work, should start with to get to know and understand your literary universe.

My first novel, Round Rock, is a good place to start. You can see my concerns—with addiction, God and community. Also, some of the characters in Round Rock show up in subsequent books.

4. What is more important for you: Reading or Writing?

My desire to write came directly from my extreme passion for reading. I don’t feel fully alive unless I am in the middle of reading a good book. If I had to choose, I would definitely, selfishly, lazily choose reading over writing. It is far easier to experience literary pleasure than it is to create it.

5. What are your favorite authors?

Charlotte Bronte, Jane Austen, Willa Cather, Henry James, Alice Munro, W.G. Sebald, Penelope Fitzgerald, Anton Chekhov

6. Have they influenced your works? Can their influence be traced in your books?

I hope their influences grace my work. Looking at the list, I see the common thread in all of them is a probing clarity.

Sa speram ca vom continua aceste serii de interviurii cu scriitori contemporani.

Jesus My King

noreply@blogger.com (M.) — Tue, 05 Jan 2010 08:38:00 +0000

Aceasta e prima postare din 2010. Sa aveti un an implinit. Nu fericit, dar pe deplin implinit.
Si ca un fel de marturisire de credinta personala va las acest video:

Alma

noreply@blogger.com (M.) — Thu, 24 Dec 2009 08:08:00 +0000

Alma from Rodrigo Blaas on Vimeo.

Caut alta piele pentru blog...

noreply@blogger.com (M.) — Tue, 15 Dec 2009 20:43:00 +0000

Ma gandesc sa schimb putin aspectul blogului. Ce ziceti ar fi timpul?

Cam ce culori sau ce stil credeti ca merge cu ce se intampla pe aici? Sa merg pe o varianta mai rece, inghetata, albastruie, asa iernatica? Sau sa-mi fac de cap si sa aleg ceva salbatic?

Sau mai bine ceva simplist? Practic? Care sa nu fie strident?

Astept pareri.

poezie (de iarna?)

noreply@blogger.com (M.) — Fri, 11 Dec 2009 07:40:00 +0000

Flăcări, ceară, aburi ce-mi ies din gură
Şi din care ca-ntr-o halucinaţie febrilă
Se naşte oraşul peste care imediat se lasă
Pânză opacă de minciună şi ceaţă.

Se înalţă din suflarea gurii mele
Case mici, biserici cu turle îngheţate,
O lume nouă ce se suprapune peste toate
Dar ce se spulberă sub lumina farurilor grele.

Doi plămâni, ca doi fetuşi gemeni
Două buze, linii roşii de temeri,
Două emisfere cerebrale care celebrează
Noul oraş de fum, himere, moarte şi viaţă.

Friends

noreply@blogger.com (M.) — Thu, 10 Dec 2009 10:12:00 +0000

Imi place serialul asta foarte mult :D

7 lucruri de care mă tem

noreply@blogger.com (M.) — Mon, 07 Dec 2009 08:30:00 +0000

1. Mă tem să nu mor în somn. În mod ironic sau paradoxal, cum vreţi voi, o moarte violent, un accident de maşină, o bătaie, un glonţ, aceste lucruri nu mă sperie, la fel cum nu mă sperie viaţa de apoi – sunt asigurat . Cu toate că e o moarte de dorit, fără dureri, mă tem să mor în somn. Atunci nu mai ai ocazia să zici la revedere, să încerci să faci ceva sau cel puţin să admire ultimul spectacol al lumii.

2. Mă tem că ceea ce scriu poate lua forma realităţii.

3. Mă tem să nu orbesc. Nu mă tem de orbire. Ci să nu orbesc.

4. Mă tem să nu rămân mediocru.

5. Mă tem să fiu singur într-o biserică, noaptea. Sau de spaţiile atât de întunecate şi lipsite de zgomot încât ceea ce vezi nu mai e întunericul, nici negrul, e nimicul şi ceea ce auzi e doar mintea ta.

6. Mă tem şi sunt scârbit de mulţimile de insecte. Nu mi-e frică de păianjeni, sau de albine sau de gângănii scârboase ce se târăsc pe sub pietre, sau de omizi, ci de colonii de insecte. Am vise în care se urcă pe mine tot felul de insecte ieşite din maţele pământului. Asta îmi aduce aminte de o metodă de tortură din 1984, romanul lui Orwell, în care victima este pusă faţă în faţă cu cea mai mare frică a lui.

7. Mă tem de respingere. Nu sunt sigur pe capacităţile şi abilităţile mele şi caut mereu confirmare din partea celor din jur. (La concluzia asta am ajuns mulţumită câtorva cursuri de psihologie şi autoanaliză)

p.s. Aceste temeri sunt scrise într-o ordine aleatorie. Nici una din ele nu este mai puternică decât alta şi nu sunt constante. Dacă mă tem de exemplu să nu mor în somn, nu înseamnă că nu dorm, sau dacă mă tem de mulţimile de insecte nu înseamnă că nu ma pot uita la o colonie de furnici sau nu pot urmări un film de groază în care insectele acaparează pământul.

Voi ce fobii aveti??

Intro/ending

noreply@blogger.com (M.) — Sun, 06 Dec 2009 11:50:00 +0000

"Dupa ce ai plecat am stins becul.

Nu vreau sa vad camera goala, fara tine."

Acesta e finalul (cred) sau inceputul (parca iti lasa totusi impresia unui inceput) unei poezii. Pareri?

Daca doriti puteti sa continuati voi poezia. Facem un mic exercitiu de creativ writing? :)

Noname story - pagina 11

noreply@blogger.com (M.) — Thu, 03 Dec 2009 08:16:00 +0000

Astept comentariile, antipatiile :D si criticile voastre. Si binenteles un titlu pentru poveste.

Pagina 11

Dar toată povestea aceasta era mult prea misterioasă, mult prea interesantă şi oricum şefu’ ar fi fost de acord cu mine. O tragedie nu ne poate împiedica să încercăm să oprim alte tragedii. Suflete ce rătăcesc pe străzi printre noi, nestingherite, neobservate. Trupuri fără suflete care stau într-o nemişcare aproapiată morţii. Imaginea care mi-a apărut în minte a fost o combinaţie între The Dawn of the Dead filmul acela cu zombii şi un volum de povestiri de-al lui Lovecraft în care un om de ştiinţă făcea experimente pe cadavre proaspete încercând să le readucă la viaţă. Reuşeşte într-o oarecare măsură. Ceea ce prinde viaţă rămânând la stadiu de monstru, sau zombii. O poveste ce îţi dă fiori. Deci o poveste bună.

Am urcat în maşină şi m-am întors acasă. Era prea târziu să o contactez pe Roxana, aşa că trebuia să aştept până mâine dimineaţă. Pe drum mi-am amintit de hard-ul din calculatorul lui Radu şi l-am sunat pe Paul. Ai găsit ceva pe hard? Nu am avut timp să îl verific prea bine, mi-a răspuns el. Îl ai la tine aşa din greşeală? Nu. E la birou. Mersi, şi am închis. Am virat prima la dreapta şi m-am îndreptat spre birou.

Nu ştiam ce voi găsi pe hardul computerului, poate din cauza aceasta am fost luat puţin prin surprindere de ce am găsit. Deşi cu unele lucruri eram deja familiar din presupusa scrisoare a lui... a celui împuşcat. Uitasem numele victimei. Am îngheţat pentru o clipă privind înainte în întunericul de dincolo de mica pată de lumină ce o arunca lampa de pe birou. Răzvan? Oare Răzvan să-l cheme? Abia după mai bine de treizeci de secunde şi eforturi mentale extraordinare am reuşit să îmi amintesc numele: Radu. Radu şi mai cum. Deja era prea mult. Am încercat să alung gândul şi aşezat pe scaunul meu din birou, cu carcasa unităţii deschisă lăsând să se vadă intestinele şi organele interne ale calculatorului de birou, am înlocuit hardul şi am pornit apoi calculatorul. Un zumzăit slab, continuu, apoi un picăit şi monitorul s-a aprins. Ecranul negru a fost înlocuit de cel albastru, apoi cel albastru de spatele tatuat al Roxanei, şi privirea ei amuzată şi pe jumătate ruşinată. Mai bine de un minut am privit spatele ei, am urmărit conturul umerilor, modul în care îi ieşeau în evidenţă omoplaţi, cum şira spinării i se curba puţin, gâtul drept, lung, zâmbetul fericit, ochii... ochii ei erau ca două curcubee, conţinând paleta întreagă de culori. Un efect grozav ce contrasta puternic copacul veştejit ce îl avea pe spate.

O străfulgerare în geamul dinspre stradă mi-a atras atenţia şi mi-am revenit din starea de admiraţie. Probabil un girofar al vreunei maşini de poliţie în patrulare. Am început să iau fiecare folder şi fişier la rând începând cu cele câteva de pe desktop: proiecte, desene, schiţe, imagini scanate, poze cu el, cu câţiva colegi, cu Roxa, cu ceva prieteni, cu familia, de Crăciun, poze de la Sinaia, poze de la Mogoşa, poze aiurea prin Bucureşti, cu părinţii, cu rude, din Italia, Budapesta, imagini editate, prelucrate, apoi filme, filme, filme, muzică începând de la Beethoven, Chopin, Mozart, Bach, Wagner, trecând prin jazz de la începutul secolului douăzeci, până la Vama Veche, Switchfoot, Anberlin, Death Cab for Cutie, Augustana etc., o varietate de genuri; desene cu Tom şi Jerry şi o mulţime de animeuri. Cel mai probabil cu toate piratate. Am pornit un player şi din boxele mici, gri, a ieşit o voce de bărbat care cânta: „This is your life, are you who you wanna be?”[1] Am lăsat muzica să meargă şi am căutat mai departe. Am verificat fiecare folder din program files, din sistem şi nu am găsit nimic. Ochii mă usturau, iar spatele mă durea de-alungul coloanei vertebrale. Mi-am zis că dacă mă întind puţin nu o să-mi strice. M-am ridicat de la birou exact când a început o piesă jazz. E tocmai ce-mi trebuie, mi-am zis. M-am întins pe canapeaua de lângă intrare şi am adormit instantaneu. Un somn scurt, ca şi când ţi-ai închide ochii pentru câteva clipe şi apoi i-ai deschide; un somn fără vise. În aer se simţea aroma de cafea proaspătă de la aparat, fierbinte şi neagră, iar în afara biroului se auzea mişcare.

[1] Versuri de la Switchfoot.

Initial...

noreply@blogger.com (M.) — Wed, 02 Dec 2009 08:25:00 +0000

ma gandeam sa scriu pagina a 11-a din povestea fara nume, insa am observat ca acesta e cel de-al 300-lea post al meu. Un numar mare de povesti, de ineptii, ca au fost din astea, de trairi, de opinii, de videouri, de poezii si daca s-ar strange toate intr-o carte ar face o carte destul de groasa.

La postul cu numarul 100 faceam o introspectie a cine eram eu. Acum nu am sa fac nici una, sunt in plin proces de redefinire, de redescoperire a propriei vieti, a propriului suflet si a directiei spre care ma indrept.
Azi-noapte, chircit in pat, cu geamul deschis, ascultand vuietul, franele, motoarele masinilor ce treceau pe strada, am realizat ca am facut o multime de compromisuri si ca sunt departe de a fi sfantul ce cred ca sunt. Sunt departe de mine. De aceea ma redefinesc si ma caut.

Ziceam ca nu am sa fac o introspectie si hop m-am lansat in una. Am picioarele reci, mintea ingreunata si ma simt obosit, dar nu batran, iar oboseala e de ordin psihic. Ma simt ca un tanar obosit.

Vreau doar sa va reamintesc de micul concurs. Cine da cel mai fain nume povestii fara nume castiga o poveste special destinata pentru el, poveste scrisa de mine sau o carte buna, pe care am sa o achizitionez din banii mei, de la anticariat - stiu eu unul fain de tot in Baia Mare.

Acesta este deci postul 300. Infig virtual in solul bitilor o piatra de aducere aminte a faptului ca am ajuns aici si ca merg mai departe.

Maine pun si pagina 11 din poveste, asa ca sa fiti linistiti :)

Acum astept urarile voastre de la multi ani sau la mai mare, sau ce vreti voi.

La multi ani Romania

noreply@blogger.com (M.) — Tue, 01 Dec 2009 08:58:00 +0000

La multi ani Romania.

Nu pot decat sa imi plec capul si ma rog ca acest imn sa se implineasca odata si odata in viata noastra de romani.

Din pacate acei barbarici tirani, acei dusmani de moarte sunt la putere si nu le pasa de sufletul romanului.

Si totusi: sa ne traiesti Romanie!

Vand Bass ESP si amp pt bass

noreply@blogger.com (M.) — Mon, 30 Nov 2009 08:05:00 +0000

Deci da. Am ajuns sa vand minunatul meu bass, umbra aceea neagra care produce armonie, muzica, confort, care atunci cand scoate sunete iti poate oferi pace, liniste sau te poate irita si iti poate zbura creierii din cap.

Acest sublim instrument ce poate sublinia sau ingrosa linia melodica si care apoi se poate departa de ea in scale angelice (angeli cazuti sau nu) formand contraste auditive de cea mai inalta savoare.

Dap. Bass ESP, 4 corzi, doua butoane, unul pentru volum, celalalt pentru tonalitate si amplificator harley benton cu egalizator si boxa in sine marca Celestion. Atat sublimul bass de un negru mat, cat si amplificarea sunt nou noute.

Bassul are garantie inca aproape doi ani. Si cred ca si cubul.

Si ca bonus vine o husa neagra pentru bass, marca Thomann. Asta o dau gratuit :)

Pret: 370 EUR negociabil.

Cei interesati sa ma contacteze pe email sau telefonic la 0762271083.

noname story - pagina 10 si un mic concurs

noreply@blogger.com (M.) — Fri, 27 Nov 2009 20:23:00 +0000

De multe ori ca sa reusim sa ducem la sfarsit un lucru avem nevoie de o motivatie. Pe mine ma motiveaza comentariile, criticile, discutiile pro sau contra cu voi.

Pe voi ce ma motiveaza?

Uite la ce m-am gandit! Pentru ca nu reusesc nici cum sa gasesc un nume pentru povestea aceasta facem un concurs. Cel care imi va oferi un nume potrivit pentru poveste va castiga o poveste intre 6 si 10 pagini scrisa special pentru el/ea de catre mine :) sau daca el/ea nu doreste povestea cu semnatura mea, poveste unica pe care nu o voi publica niciodata si asupra careia ii vor reveni mare parte din drepturi, atunci ii voi oferi o carte, cumparata de la anticariat (sunt sarac :P cei care ma cunosc stiu). Ce spuneti? It's a deal?

Recapitulez: e simplu. cel/cea care gaseste cel mai tare nume pentru povestea aceasta a mea primeste ca premiu fie o alta poveste scrisa de mine special pentru el/ea sau o carte.

Astept comentariile voastre.

Pagina 10

- - Sora mea nu-mi mai răspunde la telefon, nici ai mei. Şi nu ştiu de ce. Nu am bani să merg până acasă sau cel puţin până undeva aproape să văd ce se întâmplă. De ce nu am furat ceva bani sau de ce nu am cerut de la Roxa nu ştiu

- - Penultimul exit a fost mai lung ca de obicei. Nu-mi dau seama de ce.

- - În ultima săptămână am avut impresia mereu că sunt urmărit. Roxa mi-a confirmat că era un număr extrem de mare de rătăciţi care se învârteau peste tot prin jur. Roxa e genul acela de persoană care vede fantome dacă vreţi să-i spuneţi aşa. Nu e nebună şi nu vorbeşte cu oricine despre asta. E o fată minunată şi îmi pare rău că nu am terminat să îi proiectez casa. Are nişte idei care se plasează în imediata apropiere a genialului şi a ridicolului.

Divaghez. Dar ce altceva poate fi mai relevant decât faptul că hipersensibilitatea cu care simţea orice adiere când eram ieşit din trup, azi-noapte nu mi-a folosit la nimic. De obicei, la cea mai mică mişcare tresar şi sufletul îmi intră instantaneu în trup, dar acum nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. Nu am simţit nimic. Nu am ştiut nimic. Când m-am trezit eram mort şi tot ce am putut să văd a fost umbra cuiva ieşind din baie.

02:34, 02:33, 02:32, 02:31, 02:30, 02:29. Timpul aproape mi-a expirat. Îmi pare rău pentru detectivul în al cărui trup sunt, dar se pare că psihicul lui a cedat. Încă de la apartament am reuşit să intru uşor în el. Faptul că am putut să o mângâi pe Roxa o ultimă dată şi să stau lângă ea...

Ce ar mai trebui să scriu? Cum să aflu cine este ucigaşul meu? Aş vrea să am o modalitate de a mă răzbuna pe el... Sper că Victor va fi bine. Sufletul lui pare distrus. Se învârte în jurul meu ca un nebun fără ţintă. Ah. Nu vreau să dispar, nu vreau să mor... 00:06, 00:05, 00:04, 00:03, 00:02, 00:01, 00:00.

***

Am găsit cele câteva pagini acoperite de un scris mărunt, exact, drept, cu p-uri, t-uri, l-uri, b-uri, g-uri subţiri şi lungi, pe birou sub un cub rubik. Nu era scrisul lui Victor. Câţiva paşi mai încolo era geamul spart, nici măcar deschis, iar la cincisprezece metri mai jos, trupul contorsionat al lui Victor, plin de sânge. Am împachetat hârtia şi am pus-o în buzunar. Era oare posibil aşa ceva? Transfer de suflete? Gândul mi-a zburat imediat la Hoţul de trupuri a lui Anne Rice. Mi se părea cel puţin ciudată situaţia. Aveam impresia că trăiam într-o poveste şi eu eram doar un biet personaj care poate, prin mila scriitorului, va reuşi să dezlege misterul care se îngroşa în jurul meu. Acesta era cuvântul potrivit – mister. Deşi părea o bucată de ficţiune, scrisoare îmi dădea câteva piste destul de interesante. Şi prima persoană cu care doream să vorbesc era George. Roxana ştia cu siguranţă despre care George era vorba. L-am lăsat pe Paul la faţa locului să se ocupe de restul detaliilor, şi oricât eram de afectat de moartea colegului meu, gândul îmi era mai puternic prins în cuvintele scrisorii pe care o aveam în buzunar: „umbre a.m. şi umbre p.m.”, „exit”, „rătăciţi”, „Seers”, „suflete care poseadă alte trupuri în timp ce trupurile lor bine mersi stau relaxate în cadă”. M-am gândit apoi că ar trebui să iau lista cu conştinţele lui Radu şi să îi verific pe toţi. Cu siguranţă găseam şi adresa tipului acela Costel pe acolo. Dar apoi m-am răzgândit şi am realizat şocat că doream să o văd pe Roxana. Oare eram şi eu posedat cum fusese bietul Victor. Mi-am amintit de Victor şi mi-a părut rău că gândurile mele rămâneau atât de puţin asupra tragediei lui.

Sa va povestesc despre...

noreply@blogger.com (M.) — Wed, 25 Nov 2009 08:35:00 +0000

Ce? despre cum a fost aseara la Dan Puric? Nici macar nu am avut inspiratia sa iau aparatul cu mine sa ii fac o poza. Sau sa cumpar o carte sa imi dea autograf... Ah lipsa asta de inspiratie in momentele cruciale.

Sau poate vreti sa va spun ca Salman Rushdie (aveti aici pagina de pe wikipedia despre el) e la Bucuresti. Si eu sunt la Baia Mare. Si nici macar nu pot sa ajung in urma avionului lui si sa strig dupa el "Ma, Salmane, stai ma!" (cei care au fost la Dan Puric stiu de ce)

Sau poate vreti sa va spun despre cartea ce am primit-o - "Zilele Regelui" de Filip Florian. Si are si autograf. Multumesc lui Filip Florian si lui Dragos C. Butuzea. Imi vine sa o mananc.

Poate am sa fac cate o poza tuturor cartilor cu autograf pe care le am. toate doua :))

Apropo de mancare, are rost sa va spun ca sunt infometat? Ma roade stomacul si mintea.

noreply@blogger.com (M.) — Tue, 24 Nov 2009 06:41:00 +0000

Revin cu urmatoarea pagina din aceasta poveste despre suflete, detectivi. Sper ca lucrurile s-au mai lamurit, ca unele reactii ale personajelor au fost intelese. Sper ca va starnit interesul, ca doriti sa cititi mai departe. Daca nu vreti sa mai cititi, sa-mi spuneti :) Aveti un nume pentru poveste? Va inspira povestea sau nu?

Si ca sa nu avem discutii inutile. Aceasta e o bucata de fictiune nu o marturisire de credinta. :)

Acestea fiind spuse va doresc lectura si comentarii placute :)

Pagina 9

După două zile mama m-a trimis după un kilogram de făină sau zece ouă pentru prăjitură şi când am intrat în casă aveam o senzaţie de deja-vu. Am îngheţat o clipă, iar ceva mai târziu, seara în pat mi-am dat seama ce se întâmplase cu adevărat. Trăisem o experienţă extra-corporală. De atunci am început să mă interesez de acest gen de lucruri şi să exersez tot mai asiduu să realizez această ieşiri din trup. Aşa am descoperit că am nevoie de anumite condiţii ca să realizez exit-ul. În cazul meu era o cadă plină cu apă la o temperatură apropiată cu cea a corpului şi relaxare totală a muşchilor. Însă nici un exit nu este identic cu celălalt. De cele mai multe ori nu şti la ce te poţi aştepta odată ieşit. De multe ori m-am trezit trecând cu viteză uimitoare prin apartamente vecine, grădini, case, maşini şi cu aceeaşi viteză uimitoare mă trezeam într-un alt trup. Când s-a întâmplat prima dată lucrul acesta am fost de-a dreptul şocat. Atât de şocat încât am ieşit imediat din corpul respectiv şi am reintrat în al meu. Inima îmi stătea să sară din piept. De zeci de ori mi se întâmpla ca imediat după exit să intru într-un alt corpul altcuiva. Pur şi simplu îmi absorbeau sufletul ca o gaură neagră. Ca notă adiacentă, vacuumul propriului corp este mai puternic pentru propriul suflet. Când vrei să te întorci te laşi purtat de val. Ziceam că ai limite de distanţă. Asta tot din experienţă am observat-o. Niciodată sufletul nu mi se depărta mai mult de cinci kilometri. Mă gândesc că după această limită, forţa de atracţie a trupului ar fi prea mică şi odată cu aceasta, sufletul nu şi-ar mai găsi drumul înapoi. Sunt o mulţime de lucruri de care depinde un astfel de exit. Am descoperit şi că unii oameni pot să vadă umbrele. Iar trupurile mai uşor de posedat sunt cele ale căror posesori îşi doresc să moară, au planuri de sinucidere sau sunt aproape pe moarte. La început intram în primul astfel de trup găsit în cale, dar cu timpul am reuşit să stăpânesc lucrul acesta.

Pentru mine exitul mereu dura între cinci minute şi aproximativ o oră. Niciodată nu cautam starea de trecere când ştiam că era cineva în casă sau când aşteptam pe cineva. Aveam nevoie de linişte. Uneori eram readus în trup de un zgomot de la etaj, cel puţin aşa s-a întâmplat în ultimii ani de când locuiesc în apartamentul de pe Şaizeci.

Nu m-am temut niciodată de moarte, poate datorită acestor experienţe, dar acum când timpul expiră şi nu ştiu exact la ce să mă aştept cred că vă daţi seama... niciodată nu am fost prea religios. Pentru mine dumnezeu a fost de cele mai multe ori omul, iar în cazuri speciale norocul.

Cred că ar trebui să las filozofiile, cu toate că atât de aproape de necunoscut, sau de rai, sau de iad, sau de ce biata o fi, dacă o fi ceva, nu pot să nu mă gândesc la astfel de lucruri.

Lucruri relevante. De acestea e nevoie nu de temerile mele tardive. Lucruri importante. Iată o listă cu ceea ce cred eu că e relevant şi câteva elemente care într-un mod direct sau indirect au legătura cu moartea mea:

- - Roxa, e una dintre Seers sau Văzători. Aşa ne-am întâlnit. Mi-a urmărit sufletul până acasă.

- - George, colegul de facultate care până acum câteva zile mi se părea paranoic şi el fiind o umbră. Însă de la un timp refuza exiturile şi evita stările care îl relaxau.

- - Întâlnirea cu un tip pe nume Maxim de la cafeneaua de la Universitatea. Zicea să îl sun, dar nu mi-a plăcut de figura lui şi de impertinenţa cu care a intrat în discuţie cu mine, şi nici de ochelarii negrii de pe nas. Mă irita faptul că mă vedeam pe mine şi nu puteam să-i văd ochii, George care era cu mine atunci s-a speriat de el şi tot timpul cât am discutat a privit în altă parte.

- - Ar mai fi şi cei pe care i-am posedat şi cărora le-am luat banii, altfel nu aveam cum să-i plătesc chiria maniacului de Andrei, dar ei nu au avut cum sa afle de existenta mea.

alegeri diverse

noreply@blogger.com (M.) — Mon, 23 Nov 2009 12:57:00 +0000

Ar fi trebuit sa va zic azi cate ceva despre Eseuri de indragostit de Alain de Botton, dar sunt prea lenes sa reiau cartea si sa va dau cateva citate. Dar pot sa va spun ca merita citita din simplul motiv ca autorul reuseste sa disece chiar si cele mai diafane momente dintr-o relatie scotand in evidenta uneori ridicolul, alteori nebunia si alteori ignoranta.

Dar nu am sa va vorbesc despre carte ci vreau sa va pun in fata doua reclame fictive pentru Imax. Vreau sa imi spuneti care vi se pare ca fiind cea mai buna si care v-ar atrage atentia asupra ei, care dintre cele doua v-ar motiva sa mergeti la Imax. Amandoua? Nici una dintre ele?

Clip1:

Personaje:

Doi tineri în jur de 20-25 de ani îmbrăcaţi casual

Două tinere, 20-25 de ani, atrăgătoare, îmbrăcate casual.

Alţii spectator în cinema, majoritatea tineri.

Un bărbat peste treizeci de ani, îmbrăcat la costum negru, cu o mitralieră în mână în elicopter.

Încă un bărbat peste treizeci de ani, pilot de elicopter.

Scena 1 – interior cinema Imax. Cinematograful e plin. Camera urmăreşte de la distanţă un grup de patru tineri care au întârziat şi intră pe întuneric luminaţi doar de ecran. Ridică două-trei persoane şi se aşează la locurile lor. Sunt două fete şi doi băieţi, poziţionaţi băiat, fată, fată, băiat. Camera trece prin faţa fiecăruia de la stânga la dreapta. Primul băiat1 bea suc cu ochelarii speciali pe ochi, fata1 mănâncă pop-corn purtând ochelarii speciali pe ochi, fata2 se uită atentă spre cameră punându-şi ochelarii speciali pe ochi, băiat2 se uită când înspre cameră, când cu coada ochiului pe fata de lângă el. Apoi prim-plan pe fata2 şi băiat2 al cărui chip exprimă emoţie, dorinţă, sentimente, pentru fata de lângă el şi înainte să îşi pună ochelarii pe ochi se mai uită o dată spre fata2. Zoom pe ochelari şi în reflexie se vede o explozie şi trei oameni care fug.

Scena 2 - Cadrul se îndepărtează şi în imagine pot fi văzuţi cei patru tineri pe acoperişul unui bloc. Băiat2 făcându-le semn celorlalţi trei să fugă şi să se adăpostească elicopeterul care se vede în ridicându-se de după bloc, în spatele lor. Fata1 şi băiat1 aproape ajung în locul unde se află băiat2 lângă intrarea în bloc când fata2 cade, iar băiatul2 se duce să o ajute. El vine lângă ea, vânt şi zgomot puternic. Prim-plan pe elicopter care face manevră de întoarcere cu mitraliera spre ei. Prim-plan pe cei doi. Baiat2 o ridică şi ea îl priveşte cu recunoştinţă şi încep să fugă urmăriţi de gloanţe. Îi ajung pe ceilalţi doi şi scapă intrând în scara blocului.

Scena3: Următorul cadru îi arată pe tineri ieşind printre mulţi alţi oameni, soţi cu soţiile lor, bărbaţi, femei, bunici cu nepoţi, oameni îmbrăcaţi la costum sau casual, în blugi şi geacă. Cu fulare, umbrele unii dintre ei, etc. Camera se apropie de cei patru iar fata2 îl ţine pe băiat2 de braţ privindu-l cu aceeaşi ochi recunoscători. Lucrul interesant care se mai poate observa e că toate femeile îşi privesc soţii, iubiţii, prietenii cu aceeaşi privire plină de recunoştinţă. Camera se ridică încet cuprinzând şi intrarea în Cinema City Cotroceni. Apoi ecranul se face treptat negru, (fade in to black) şi apare sigla Cinema City Cotroceni şi sloganul.

Clip 2

Cadru, intrarea în Cinema, lume multă în coloană. Zoom in pe cumpărătorul de la casa de bilete. Cadru pe mâinile lui care i-au biletul. Cadru general care îl cuprinde în întregime pe personaj urmărindu-l cum intră în cinematograf. Apoi camera îl urmăreşte până se aşează. Cadru din faţă îl arată pe personaj mâncând popcorn. Următorul cadru îl arată pe tip ieşind şi cumpărând încă un bilet. Alt cadru, tipul râde în fotoliul din cinema, având faţa luminată doar de ecranul la care priveşte. Alt cadru tipul vine în fugă, se bagă în faţă şi îşi cumpără bilet, alt cadru, pe locul lui el oftează, empatizează în mod evident cu cei din film, zâmbeşte un zâmbet trist. Cadrul următor, el fuge din nou la casa de bilete. Camera se depărtează şi se ridică păstrând în centru cinematograful cu casa de bilete. Timpul accelerează, iar tipul tot intră şi iese, îşi cumpără bilet, în spatele lui alergând o mulţime de oameni, şi ei intrând şi ieşind, soarele apune, noapte, soarele răsare, soarele iar apune, fade to black, apare pe ecran sigla City Cinema Cotroceni şi sloganul.

Noname story, inca o pagina - pagina 8

noreply@blogger.com (M.) — Fri, 20 Nov 2009 07:44:00 +0000

Sper ca aceasta pagina sa explice cateva lucruri si o mare parte din ideea de la care a pornit tot textul. Nu in totalitate binenteles, dar intr-o oarecare masura. Apropo, finalul acela cu "twist" l-am pierdut pe undeva si nu mai stiu cum era :)) daca aveti propuneri va rog.

Pagina 8

***

Când m-am trezit în dimineaţa de şapte noiembrie aveam o durere surdă în urechea dreaptă. Nu ştiu de unde. Când m-am trezit în următoarea dimineaţă eram mort. Nici moartea asta nu ştiu de unde a venit.

Când mi-am deschis ochii am văzut o umbră în mişcare cu colţul ochiului. Privirea îmi era înceţoşată şi am realizat că mă simt extrem de uşor. Mi-am zis că baia îmi făcuse bine, dar apoi m-am speriat pentru că apa începea să se roşească. Am dat să mă ridic şi am plutit afară din cadă. Era ceva uimitor. Instantaneu am realizat că sunt o umbră, iar undeva în zona hipotalamusul meu, nu a celui din cadă care eram tot eu, doar că aveam o gaură în cap, un ceas electronic ticăi. 23:59:58, 23:59:57, 23:59:56, 23:59:55, 23:59:54, 23:59:53, 23:59:52, 23:59:51, 23:59:50, 23:59:49, 23:59:48. Mi-a luat cam zece secunde să îmi dau seama că afişajul digital îmi arăta timpul rămas pe pământ şi pur şi simplu sub formă de umbră. Poate că înainte de toate ar trebui să vă explic ce înseamnă conceptul de umbră. Deşi timpul mă presează, am să încerc să fiu cât mai succinct posibil. Umbrele sunt suflete rătăcitoare. Suflete fără trup, cu un timp limitat de viaţă şi cu un spaţiu limitat de mişcare. Timpul şi spaţiul diferă în funcţie de umbră sau de suflet, şi de starea fizică a trupului. Umbrele se pot clasifica în două categorii. Clasificarea nu am făcut-o eu ci un tip, un cercetător al cărui nume nu mi-l aduc aminte şi nu are importanţă. Există umbre ante-mortem şi post-mortem. Poate o definiţie a umbrelor ar fi utilă. Umbrele sunt sufletele care pot părăsi trupul, atât timp cât acesta este încă în viaţă. Ah, ar fi atât de multe de explicat şi atât de puţin timp.

Umbrele a.m. sunt limitate în deplasarea în spaţiu şi timp şi condiţionate de o serie de factori. Umbrele p.m. sunt umbrele ale căror trup a murit în timp ce sufletul era plecat la plimbare. De unde ştiu lucrurile acestea? Din pură observaţie. De-a lungul anilor am avut de-a face cu tot felul de oameni şi de umbre şi observaţia m-a ajutat să îmi perfecţionez acest talent dacă pot să îi zic aşa de a pleca doar cu sufletul la plimbare. Plimbarea de cele mai multe ori găsindu-şi finalitatea într-un alt trup.

Prima oară când am realizat ce se întâmplă, deşi sunt sigur că invonlutar am făcut lucrul acesta pe toată perioada copilăriei, aveam şaisprezece ani şi venisem de la liceu, iar după ce am mâncat m-am decis că o baie caldă ar fi ideală ca să mă relaxez şi să-mi alung gândurile morbide. Pe atunci eram un adolescent retras, depresiv, naiv. Când am intrat în cadă am avut impresia că intru în pielea unui alt om. Fiori mici mă treceau pe fiecare porţiune a corpului care era acoperită de apă, ca şi când ceva se dezlipea de mine şi am căzut parcă într-un fel de visare semiconştientă şi parcă zburam pe deasupra casei în care locuiau, peste grădină, la vecinul în casă, am văzut-o pe fiica acestuia de aceeaşi vârstă cu mine în bucătărie mâncând dintr-un bol cereale cu lapte, îmbrăcată doar cu un maieu şi o pereche de pantaloni scurţi, ţinând în mâna stângă telecomanda de la televizorul ce se găsea pe frigider, schimbând din două în două secunde canalul. Frigiderul scotea un bâzâit deruntant, iar de undeva din casă se auzea o maşină de spălat hurducăind. M-am apropiat de fată şi brusc m-am trezit. Auzisem cheia răsucindu-se în uşă şi am sărit din starea mea de visare. Ceea ce credeam atunci că e stare de visare.