Practic, mi-am dat seama că nu mă ajută cu nimic dacă încerc să îi returnez persoanei care mi-a făcut ,,gogoşi’, altele în schimb, bine, nu la fel de reuşite ca ale ei, dar oricum, mi-am cam dat seama că-i neplăcut să mă chinui eu şi să mă consum încercând să i le returnez prin tactici mai mult sau mai puţin gândite.

Comportamentele umane sunt fascinante, de la un individ la altul.

Eu mă chinui în fiecare zi să-l fac pe al meu mai strălucit, să devin o persoană mai bună, tralalalala. Nu prea merge însă când urmăreşti să sperii pe cineva cu un egoism maximizat, că te-ai simţi rănit şi vrei să răneşti şi tu la rândul tău, aşaaa, de dragul karmei.

Aşa că zilele astea, Mălina, în ora de info, lenevind pe o bancă la soare-n Cişmigiu, că nu mai aţipeşte leneşă pe iarbă din cauza insectelor neprietenoase ce pândesc printre trifoi, şi-a dat seama că nu-i eficient să te răzbuni pentru nici măcar o chestie de asta mare şi importantă (de altfel, ca toate care mi se întâmplă ) şi că e naşpa să încerci să răneşti oamenii la care ţii, chit că-i ca un răspuns la acţiunile lor.

Zilele astea merg la liceu fluierând melodiile din căşti, vreau să-mi redecorez camera (momentan mă întreb ce să mai scriu şi pictez pe pereţi), fac poze multe cu oameni dragi pe care le voi pune în albume la care mă voi uita împreună cu nepoţii mei mulţi şi frumoşi, beau limonadă şi citesc, îmi caut rochiţe şi fustiţe colorate şi îi trimit mamei link-urile pe mail , caut să dorm cât mai mult şi să stau cât mai mult cu oamenii la care ţin şi în preajma cărora zâmbesc .

Zilnic, învăţ câte ceva sau îmi dau seama de o chestie de asta ,,revoluţionară” şi în ritmul ăsta o să devin atot-cunoscătoare . Şi e bine.

Da-i aşa drăgălaşşşşşş!

Am fugit la mare înainte de 1 Mai, duminică după-amiază cumpăram bilete către Constanţa în Gara de Nord. Cu rucsacul în spate, căştile în urechi, am plecat şi seara m-am uitat la stele pe plajă, până ce-am rămas fără baterie şi a fost bine că marea sună mai frumos decât orice love song sau ce mai ascult eu în ultima vreme. Şi am văzut răsăritul în sfârşit, dulce dulce ca jeleurile. Oameni faini, soare, râs (aşa mult că mă dureau obrajii de la atâta zâmbittttt), Holograf, cremă de soare useless, ciocolată, noapte ce-i zi de fapt şi aşa multe, multe multe altele.

Îmi place că totul e spontan şi posibil: vreau la concert, hai, vreau să citesc ceva, să plec undeva, să mă plimb, să scriu sau să cânt pe plajă, hai. E tare mişto aşa.

Totu-i palpitanttttt.

Te-ai întâlnit atât de des (pentru că you are young şi îţi vine să faci chestii nebuneşti căci asta simţi)
cu ideea asta datorată unui soi de instinct de conservare, încât, recunoaşte! te-ai săturat de zgomotul ei ce sună a alarmă de baterie descărcată. Şi spune-mi, ar fi aşa grav dacă ai ignora măcar o dată îndemnul automat din minte ce-ţi zice ‘NU FĂ ASTA CĂ VIAŢA TA POATE DEVENI PALPITANTĂ PUŢIN’?

Cred că ar trebui să îndrăzneşti mai mult, să nu te mai gândeşti la ce urmează şi să trăieşti în prezent.

fâs, mereu vor fi consecinţe. însă acum ai anii de adolescent ca să motivezi tot ce faci …

film de noiembrie friguros, cu multă lovelovelove, de văzut în orice zi din an pentru că-ţi aminteşte că uneori duci o viaţa a naibii de plictisitoare şi că e timpul să te îndrăgosteşti şi-ţi dă de gândit în legătură cu ce faci în fiecare zi şi ce mai risipeşti timpul cu chestii care nu merită şi-s gri  şi-ţi fac zilele anoste

E din seria filmelor ălora pe care, după ce le vezi, începi să te gândeşti şi să meditezi şi îţi zici TREBUIE SĂ SCHIMB CEVA, e din categoria aia de filme care se asortează cu batistuţe şi cu o cutie de îngheţată în braţe.

Filmul e din 2001, dramă, actori principali Keanu Reeves şi Charlize Theron. Se luptă cu 500 days of summer pe titlul ,,cel mai frumos film văzut” din mintea mea.

îl recomand cu plăcere

Şi m-am plictisit de asta, că-i tare naşpa uneori.

Îmi plac zilele astea de primăvară reci, când soarele n-are chef de tine. Îmi plac dimineţile târzii cu miros de ceai verde cu mentă, după-amiezile cu ciocolata caldă cu portocale şi serile în care stai să te gândeşti la viaţa ta şi chiar încep să mă obişnuiesc cu orele pierdute aiuristic filosofând despre ce ar trebui să faci şi cum şi ce n-ar trebui, războaiele dintre your heart şi your brain.

nu ştiu, am nevoie de o pauză. aş fugi undeva unde plouă toată ziua, e cald şi e totul verde şi liniştit.

vacanţa asta e pentru dormit, lenevit de pisică, citit. şi realizat ce e cu adevărat important, cu ochii pe cer la nori în formă de animale, ascultând ceva zgomot de chitară plăcut printr-un parc neaglomerat.

Dacă n-ai auzit de liceul Sfântul Sava înseamnă c-ai omis o pagină de istorie. De ce? Pentru că în secolul al XVI-lea, în chiliile unei mânăstiri numită Sfântul Sava, a fost fondată prima şcoală superioară românească.

Zici SAVA şi-ţi pot da o listă întreagă de personalităţi care au avut legătură cu liceul ăsta bătrân dar care-i la fel de tânăr ca elevii lui (care au intrat cu medii de peste 9.56) şi nea Cornel (despre el vă voi povesti altă dată ). Şcoala a fost fondată la iniţiativa lui de Constantin Cantacuzino şi până în zilele de azi s-au numărat printre profesori şi elevi Nicolae Bălcescu (aşa s-a numit şi liceul o perioadă, cam 50 de ani…), Gheorghe Lazăr (care a fost şi director ), Tudor Arghezi, Anton Pann, Iulia Haşdeu, I. C. Brătianu, Spiru Haret, Nicolae Iorga, Henri Coandă, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Nicolae Filimon şi lista poate continua până la ora de dirigenţie de mâine . Mai zic că se află pe acelaşi loc, în clădirea lui impunătoare, din 1864, când Cuza a decis să fondeze Universitatea din Bucureşti şi a numit Sava colegiu.

Ieri am fost pentru o zi elevă în liceul Gheorghe Lazăr, situat în cealaltă parte a Cişmigiului, cu ocazia unui proiect ce consta într-un schimb de câţiva elevi, pentru o zi, între liceele adversare de când parcul . Anul trecut pe vremea asta ţin minte că nu mă puteam decide între Sava şi Lazăr , uite că am avut şansa să văd cum e în amândouă. Şi totuşi, după ziua de lăzăristă, nu regret niciun minut că am ales Sava.

Îmi place în Sava în primul rând atmosfera: sunt înconjurată de oameni cu care ai ce să vorbeşti, de oameni care-s sociabili şi deschişi, de oameni de la care ai ce învăţa şi cu care îţi poţi pierde timpul fain.

Îmi plac în Sava profii, că-s dedicaţi majoritatea meseriei (am o dirigă minunată, care îţi motivează absenţa de la mate pe care o ai că ai întârziat, am un prof de bio de la care învăţ mult mai mult decât vreau, unul de fizică care-ţi trimite tema pe mail cu emoticoane şi comentarii acide ).

îmi plac în Sava orele, pauzele, gangul şi curtea interioară.

şi am fost timp de o zi în Lazăr şi mi-au lipsit astea. că Sava-i deja ca acasă, chit că-s savistă de abia 7 luni.

Sava e chiar mişto, şi dacă eşti a 8-a pune-l primul pe lista de opţiuni. Garantez eu că îţi place .

-îhhhh, i-ai văzut p’ăia doi? da, tipa aia brunetă şi creaţă de la 9Z şi Bubu de la 10W.

-daaa, mother of god. sunt împreună?

-aşa se pare. da’ tipa e aşa naşpaaa, e urâţică tare, spre deosebire de el…

-mhm, da, el arată mult mai bine în comparaţie cu ea, dar am auzit că nici el de fapt nu e cine ştie ce…

-pare prostuţ şi nu ştiu, aşa, cu nasul pe sus.

-da, aşa mi se pare şi mie… tu îl cunoşti?

-nu.

-nici eu.

Hai să judecăm, să ne dăm cu părerea, să sărim cu gura şi să lipim etichete cu lipici urâcios şi ne-sclipicios pe oamenii pe care nu îi cunoaştem şi care par altfel şi care nu ni se aseamănă. Că-i mai simplu aşa, decât să îi cunoaştem şi să ne facem o părere după ce vorbim cu ei, după ce îi analizăm de aproape.

Mi-ar plăcea ca măcar pentru o zi să nu mai comentăm. Să ne ţinem gândurile în minte şi să nu le mai eliberăm aşa, hodoronc-tronc, ca nişte porumbei albi şi fluturaşi, să nu ne mai dăm cu părerea dacă nu ştim de fapt despre ce e vorba, să nu ne mai luăm de oamenii cu părul roşu, rockerii cu jeanşi rupţi, fustele considerate prea scurte, gusturile muzicale, felul de a trăi a oamenilor ce par ciudaţi dar care-s fericiţi.

E chiar aşa complicat?

Hai, încearcă pentru mine: măcar pentru o zi.

ah, şi mă rog, ştiu că-i imposibil şi mereu se va găsi cineva care să te judece aşa că nu uita asta …

Dau să intru grăbită în bloc, ghiozdanul îmi aluneca de pe umăr, scap cheile pe jos, telefonul dădea semnele interminabile de ‘low battery’ când era conversaţia mai interesantă, mă opresc la căsuţa poştală, nimic, mă întorc să ajung la scări (n-am niciodată răbdare să aştept liftul care nu ştiu cum se face că niciodată nu-i la parter), vecini în scara blocului, dau un ,,bună seara” rapid ca să îmi continui ideile la telefon, mă năpustesc la scări să ajung mai repede în casă, mă opreşte un ,,bună!” strigat cu hotărâre.

Mă opresc, eram curioasă cui îi aparţine acel ,,bună!” hotărât. De regulă doar cei mici mai au hotărârea asta în ”bună”. Văd un puştiulică la capătul scării, repetă iarăşi, ca să fie sigur că l-am auzit, las telefonul de la ureche, mă întorc la el şi îi zâmbesc:

-bună!

-ce faci? mă întreabă puştiulică şi se ascunde după mama lui cred, nu ştiu, vecini noi, feţe noi…

Las persoana de la telefon martoră la dialogurile mele dintre mine şi copiii sociabili şi îndrăzneţi . Eram totuşi în grabă, aşa că îi răspund rapid, zâmbind, că vin de la şcoală. Sceptic, mă întreabă ridicând din sprânceană ‘da’ ce clasă eşti tu de ajungi aşa târziu?’. Îi zic mândră că-s a noua, deşi, pentru moment, mi-au trecut prin minte toate clasele prin care am fost până acum, numai a 9-a nu-mi venea să zic. Îl întreb şi eu ce clasă e, să văd ce vârstă o avea puştiulică şi-mi zice şi mai mândru decât mine că-i a patra, după ce exclamă un ”mamăăăă, a 9-a ?!!!!!”.

-cum te cheamă? mă întreabă uitându-se la mine cu ochi mari mari.

Îi răspund, facem cunoştiinţă: eu la etajul 1, el la parter.

El e Robert şi he made my day .

Ce sau cine ţi-a făcut ţie ziua mai frumoasă?

Am ajuns la momentul ăla profund şi mai puţin înţelept când consider că nu trebuie să îmi complic viaţa inutil cu chestii care nu-mi fac plăcere, chestii care mă obosesc, care mă întristează sau nu mă ajută cu nimic.

Deci practic, încerc să mă rezum să fac ceea ce mă face fericită, ceea ce îmi place, îmi umplu timpul cu nimicuri roz.

Şi ce dacă ai dat-o în bară cu testul ăla la bio? Şi ce dacă ai zis ceva ce nu trebuia şi s-a dus la naiba tot cu o replică nu prea suficient gândită?  Şi ce dacă n-ai reuşit de data asta? Şi ce dacă viaţa-i aşa, complicatăăăă, şi nu ne vrea (cum zicea cântecul ăla drăgălaş)?

Păi cre’că nu-i nimic. şi de fapt, dacă stai să te gândeşti mai bine, nu contează absolut deloc pentru că ai multe lucruri mult mai importante şi frumoase, şi întotdeauna e aşa…

mare lucru, ai greşit de data asta. nu poţi fi perfect 24/24, 7/7 .

contează aşa mult?

we are young. facem greşeli, ne împiedicăm şi după mergem normal, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Mai sunt 3 zile până la primăvară şi, teoretic, deşi ar trebui ca tu, adolescent şi copil ce eşti, să ai doar primăvară deep in your heart, simţi că s-au strecurat în locul ăla magic şi cald, plin de lucruri frumoase (că nu eşti heartless să fie altfel) şi puţin praf trist, îngheţat şi strălucitor, cu amintiri mai naşpa şi oameni reci şi urâţi care te-au dezamăgit, deşi-ţi păreau adevărate curcubee cu bomboane la început, dar erau doar camuflaţi, căci aşa se întâmplă uneori.

În ultimele zile de iarnă, scapă de praful ăla îngheţat şi lasă totul curat şi luminos, ca să vină vârtejul ăla de primăvară şi găleata aia de ploi de inimoare.

De abia aştept să primesc ghiocei, să văd cine e persoana specială de anul ăsta care-mi aduce primăvara . Persoanele care-ţi aduc primăvara sunt de neuitattt.

şi o melodie spring-like, pe care o fredonez zilele astea…