În joacă

In loc de ramas bun

2009-07-17T23:43:00.002+03:00

Pentru ca e prea cald sa mai gandesc, luam o pauza de fix o luna si o zi.
Don't worry, suntem bine.
Ceea ce va dorim si dumneavoastra.

LE: Pentru cei ce sunt interesati de Mary Poppins, am scris despre dansa aici.

Treaba cu PR-ul pe bloguri, reclamele mascate si nemascate samd

2009-07-16T10:25:00.002+03:00

Mamele din SUA s-au gandit sa nu scrie pret de o saptamana despre niciun produs sau serviciu pe blogurile lor. Nu citesc multe bloguri americane si nu-mi dau seama in ce masura consumismul a pus gheara pe jurnalele de pe internet ale mamelor de pe terenul unchiului Sam. Dar stirea asta m-a descumpanit.
Taman cand ma gandeam sa va scriu despre Julie Andrews in Mary Poppins, editie aniversara, 45 de ani...
Stirea am gasit-o la Zmeura care a gasit-o la dupa bloguri, emisiune despre care noi am stabilit mai demult ca e facuta cu mult entuziasm si putina pregatire.
As vrea sa va intreb la modul cel mai serios, pe voi, astia 300 care cititi zilnic blogul de fata:
1. Este imoral sa scrii despre produse pe care producatorii te roaga sa le incerci?
2. Ar trebui bloggeritele mame sa refuze orice contact cu nemernicii de PR-isti care oricum nu se dau peste cap sa le caute?
3. E mai bine sa lasi sa se friga si alte mame cu produse gen Danone, jucarii cu plumb, dvd-uri cu desene cretine?
Sunt intrebari inchise, se raspunde cu da si nu. Dar as aprecia si o argumentare a raspunsurilor.
Sunt curioasa, ce credeti?

Brief update

2009-07-16T10:02:00.001+03:00

Nu, Irina nu mai vorbeste cu Costica :(

Da-mi si mie cinci lei!

2009-07-15T15:01:00.003+03:00

Doua posturi intr-o zi?
O sa va bucurati sau o sa va enervati?
Iata care e povestea.
Eu cred in imprumuturi. Mi se intampla sa raman leftera. Da, se poate. Mi se intampla sa imi propun sa-mi cumpar chestii care mi se par extrem de utile, de necesare, putin mi se pare si ca mi se cuvin. Ca de exemplu, un telefon mai bun. Sau un laptop mic, d-ala de incape in poseta. Sau... o masina, ca tot povesteam despre mititelul. Sau o casa, dar asta e o durere mai veche. Rar ajung sa le cumpar si pana la urma trag concluzia ca laptopul meu vechi merge cu un alt stick, telefonul inca suna si se aude cand raspund la el, Costica e chiar simpatic, despre case nu vorbesc ca ma apuca plansul. Cand imi ajunge cutitul la os ma duc si cer. Da-mi si mie, zic, pana pe 10 sau pana pe 25... N-am fost refuzata niciodata si am incercat sa platesc pe 10 sau pe 25.
Alex are trei ani jumate si are nevoie de niste bani. Nu prea are timp, de obicei personajele acestui tip de poveste se grabesc tare. Vrea si el cinci lei.
Considerati-i un imprumut cu termen de rambursare....25 de ani. Pentru ca pana la 28 de ani, cu siguranta, Alex are timp sa faca o chestie memorabila, sa descopere ceva, sau pur si simplu sa se transforme intr-un om bun. Chestia e ca se grabeste.
Ii dam si lui cinci lei?

Cea mai curajoasă maşinuţă din lume

2009-07-15T10:07:00.004+03:00

- Bună dimineaţa, Costică!
- Bună dimineaţa, Irina!
- Ai dormit bine, Costică?
- Daaaa, Irina.
- Şi ce-ai visat?
- Aaaa, am visat iar visul ăla cu şoseaua.
- Ăla cu semaforul?
- Daaaa, Irina!
- Mi-l povesteşti?
- Păi, se făcea că mami mă ducea la benzinărie...
- Şiiii?
- Şi îmi dădea să pap benzină d-aia buuuunăăăă, fără apă în ea... Şi pe urmă îmi punea şi ulei şi apăăă. Şi plecam pe o şosea cu 7 benzi! Şi nu era niciun semafor! Şi mergeam reeeepedeee, ca vântul şi ca gândul.
- Şi eram şi eu acolo?
- Daaa, Irina, şi tu, şi mami!
- Costică, dar cum ai devenit tu maşina noastră?
- A, asta e o poveste lungă.
- Mi-o spuuuui?
- Altă dată, Irina, că acum trebuie să mă concentrez la drum.
- Costicăăăă, nărăvaşule! Nu mai merge aşa de reeepedeee, Costiiică! Costiiicăăăă, nu eşti în visul tău, uite semaforul, Costică.

Discuţia asta avea loc acum o săptămână. Când am plecat spre Bran, după ce am ieşit pe E60, Irina a exclamat:
- Mami! I s-a îndeplinit visul lui Costică! A ajuns pe lună!
- Cine, mamă?
- Visul lui Costică!

Aşa cum probabil vă daţi seama, Costică e un Tico vechi, obosit. E un amalgam de piese noi puse pe o caroserie ruginită, pocnit nasol în bot de unul dintre proprietarii anteriori, revopsit, repus în circulaţie, pocnit iar. Are discuri de frână noi, amortizoare noi, ambreiaj nou, bloc de semnalizare nou, radiator nou, ştergătoare noi. Din păcate nu are aer condiţionat, macaraua de la două geamuri nu mai funcţionează, un far e ciobit, motorul ar trebui segmentat şi dacă stau bine să mă gândesc, lui Costică i-ar sta tare bine undeva într-o curte, cu umbră şi verdeaţă, ca să nu zic că mă bătea gândul să-l duc la Remat.
- Mami, dar o să-mi fie dor de Costică! Eu nu vreau să renunţăm niciodată la Costică. Eu îl iubesc pe Costică, maaaami!E cea mai curajoasă maşinuţă din lume, nu se sperie nici de tunete!
Sigur că-l iubeşte. În ciuda tuturor defectelor, Costică are o mare calitate: Costică vorbeşte. Are o voce ştrengărească, e drăguţ, e dispus să înveţe poezii şi să lălăie, visează şi îi plac poveştile.
Ei, câte din maşinile alea lucioase, dotate cu aer condiţionat şi dvd portabil ştiu să facă asta? Câte visează autostrăzi fără semafoare şi benzină fără apă? Câte ştiu să cânte "Podul de piatră s-a dărâmat" şi "un elefant se legăna"? Câte ştiu exact cum îi cheamă pe toţi fraţii lor gemeni? Câte îşi amintesc cum era la grădiniţa de maşini şi pe urmă la şcoala de maşini? Nu multe. Dar mai presus de toate, Costică e cea mai bună maşină din lume, pentru că e a noastră. Şi adevărul e ca alta n-avem.
Din păcate, ieri Irina a spus:
- Mami... Costică nu vorbeşte. Tu răspunzi!
- Vaaaai, Irina, ce jignire! a răspuns Costică, extrem de trist.
Apoi a tăcut. Şi a continuat să tacă şi azi dimineaţă. Eu mi-am petrecut seara gândindu-mă că fetiţa a crescut şi începe să sesizeze că de fapt cea mai curajoasă maşinuţă din lume e un cazan pe roţi, care abia se mai ţine, numai bun de casat. Şi am fost şi mai tristă decât Irina, pentru că mie chiar îmi place de Costică, aşa părăginit cum e el, mai ales după ce a mers brici pe serpentine.
Dar azi dimineaţă, Irina s-a plâns că nu mai vorbeşte Costică deloc cu ea, nu-i mai răspunde.
- Costică e trist. Ai spus că nu-l crezi că el vorbeşte cu tine. Tu ştii ce greu e pentru o maşină să vorbească pe limba oamenilor?
- Ba-l creeed! Costică, te creeed!

Costică a tăcut demn, până pe la Răzoare. Când Irina şi-a cerut scuze pe un ton atât de jalnic, că nu s-a mai putut abţine.
- Mbiiiine, mbiiiine... am să mai vorbesc cu tine.

Mă-ntreb dacă Irina a înţeles că pierde un prieten şi a ales să creadă în prietenul ei, Costică. Sau doar îmi face jocul. Mă mai gândesc.

Cum mi-am petrecut inundatia

2009-07-13T11:54:00.001+03:00

Povestit pe larg si fara patima aici.

Scurt tratat de dezinformare

2009-07-12T22:11:00.006+03:00

Auziti! Astia de lucrati la teve!
Bai si eu lucrez in presa, de 12 ani, pe ce am mai "scunp"!
Da zau ca in viata vietilor mele profesionale n-am dezinformat in halu' asta.
Deci, care inundatie, dom'le?
La Bran? Pai, sigur ca se scurg ploile pe carosabil, pentru ca nu au canalizare, n-au trotuare, n-au rigole ca lumea.
Va dadeati de ceasul mortii ca e aglomeratie pe drumul dinspre munte spre Bucuresti?
Care aglomeratie, voi nu circulati dimineata prin militari - razoare, sa vedeti acolo aglomeratie?
Deci, spre ramanere in istorie:
am plecat de la bran la 5 fara 10. Am intrat in Bucuresti la 8.
Am stat asa: 5 minute la stop la sinaia.
vreo 10 minute in comarnic pt ca incurcau doi politisti circulatia.
Si cam atat.
Nici macar in dreptul magazinului Ikea nu a fost aglomeratie, s-aude? Duminica seara, da?
Si precizez ca am circulat cu un TICO si nu am depasit viteza legala si am trecut cu bine si de serpentinele mortii (alea de care mi-era mie frica, spre Predeal).
Asa ca, mai subtire cu Romania sub ape.
Va mai zic eu maine chestii, dincolo.

LE: Pana la urma am tras concluzia ca am plecat la timp. Pozele graitoare sunt aici.

Starea vremii: Cat de galben e codul galben?

2009-07-12T10:53:00.002+03:00

Nu exista decat un singur raspuns: galben extrem. Ploua de ieri, dar deja nu mai e de gluma. Raul din spatele gradinii vilei s-a cam inspumat si are un nivel destul de ridicat peste maluri. Iar pe strada, curge un nou rausor. La fel se intampla pe acoperisuri. Nici conexiunea wireless nu se simte prea bine.
Ma gandesc cu groaza la serpentinele spre Predeal. Dupa un scurt consiliu cu celelalte mame, am hotarat sa mai stam pana se ridica si codul galben.
E interesant de vazut cum vom stapani cei aproximativ 10 copii, pe ploaie.

O fi printesa acasa?

2009-07-11T09:53:00.003+03:00

Anul trecut la cetatea Rasnov era frumos. Cu ateliere pentru copii si cafenele si lumina speciala. Mergem sa vedem ce-a mai ramas.

LE: Asa cum am suspectat, cetatea Rasnov nu mai e ce-a fost. Pictorita minunata de la care Irina a invatat sa picteze ghivecele iar eu am cumparat cele doua oglinzi in care anul asta inca se vedea Craciunul, a disparut. Dimpreuna cu o anume italianca si cafenelele si atmosfera de vacanta medievala pe care atat de tare am apreciat-o. N-am mai gasit decat niste bannere pe care scria "Sit medieval distrus de Alberto Drera". Mi-a lasat un gust amar, cunosc istoria lui Alberto, mort de inima rea pentru visul sau de a reabilita cetatea, fara s-o faca doar de amorul artei.Nu stiu care e povestea celeilalte parti. Dar cetatea nu mi s-a mai parut la fel de vie. Am facut in schimb cunostinta cu profa de escalada. Si rezultatul se vede in poza de mai jos.

Restul povestii, maine, in jurnalul de vacanta.

Very short Update

2009-07-11T00:18:00.001+03:00

Mic Jurnal de vacanta, aici.

Heaven.I'm in Heaven

2009-07-10T08:17:00.003+03:00

suntem la bran.stop.copilul e fericit.stop.conditii super.stop.venim noi. stop.

Ce vise am trimis spre lună

2009-07-06T21:59:00.006+03:00

Aşa. Acum că am terminat cu traducerea cu pricina (a propos, vi-l recomand călduros pe dl. Jeffrey Archer, scrie uşor şi savuros ca un pahar de bere rece într-o zi de vară)pot să ies din nou la joacă.
Aseară am primit un mail de la Ajnanina. Zice că în noaptea asta pleacă spre lună o corabie plină cu vise.
Aşa de tare mi-a plăcut povestea scrisa de Mikka (pe care am descoperit-o ieri) că m-am ridicat de la birou (era spre zece seara şi mă hotărâsem să iau o pauză), mi-am umplut cada cu apă fierbinte şi am turnat cu generozitate ultimele picături de spumant de baie. Dacă ştiam că de azi intră în revizie centralele termice din Dr. Taberei, zău că mai stăteam. Dar cum stăteam eu aşa în apă, cu Lorena McKennit susurându-mi în urechi, m-am gândit ce vise aş trimite spre un loc în care cu siguranţă se îndeplinesc.
Am depăşit faza în care îmi doream inelul Arabelei. Acum am trimis spre lună aşa:

1. Visez să-l conving pe David Gilmour să-i dea o lecţie de chitară lui L. Asta l-ar face fericit şi i-ar zugrăvi pe faţă un zâmbet pentru foarte foarte mult, mult timp.
Deci, punem în corabie una invitaţie lecţie de chitară pentru L.

2. Visez să mă sune A. şi să-mi spună că s-a trezit de dimineaţă, s-a uitat în oglindă şi a realizat că nu-i trebuie cercei cu diamant ca să fie printre cele mai frumoase din lume. Şi că a trecut în sfârşit peste orice sentiment pe care-l mai avea pentru F. Şi că şi-a recuperat carnetul cu ajutorul unui prinţ. Trecem pe lista de pasageri una bucată prinţ pentru A., dotat cu cutiuţă în care sunt şi cercei de diamant. Să fie.

3. Într-un alt vis, altă A. mă sună şi-mi spune că l-a uitat pe G. Că a fost la mare şi din valuri a ieşit un siren. Bine, nu un siren, ăia au coadă de peşte. Un marinar. Un scafandru. Un bun înotător? Ok, un salvamar, A, tre să te mulţumeşti cu un salvamar. Una bucată salvamar pentru A.

4. Mai am un vis în care O. află că s-a inventat o cură pentru un anume sindrom. O. are nevoie de un om de ştiinţă. Una bucată om de ştiinţă.

5. În alt vis, V. recunoaşte că are o problemă şi se duce să stea de vorbă cu G. După doar o oră se simte mult mai bine şi în sfârşit, înţelege. O oră cu G. pentru V.

6. În alt vis, reuşesc să le ofer lui C. şi lui L. un curs de pilotaj în urma căruia amândoi îşi iau brevetul. C. zboară prin Marele Canion şi este foarte fericit şi îmi trimite o vedere pe care scrie că nu mai trebuie să-i fac rost de altă pereche de ochi. L. e fericit pur şi simplu. 2 bucăţi brevet.

7. Mai am un vis în care A. (da, sunt multe A) găseşte o slujbă destul de bună încât să-şi ia inima în dinţi şi să se rupă de bărbatul care i-a rămas mic. Acelaşi lucru şi pentru L. care se întoarce mai liniştită (şi liberă) în garsoniera ei din RO. 2 bucăţi slujbe.

8. În alt vis, C. îl convinge pe F. că acasă e mai bine. Şi se întorc în Ro, cu tot cu copiii lor şi trăiesc fericiţi lângă mama lui C. şi sora ei. 4 bilete de avion pt C&F.

9.În penultimul vis pe care-l trimit cu acest transport spre lună, la îndeplinit, D. îşi găseşte o iubită pe măsura lui. Una bucată iubită, măsura lui D.

10.În ultimul vis, L. vine acasă de Crăciun şi mama lui e cea mai fericită mamă din lume. Încă un bilet de avion pentru L.

Mulţumesc, de data asta atât.

Cei pomeniţi mai sus se vor recunoaşte singuri. Poate se vor amuza, poate or să strâmbe din nas. Dar la asta m-am gândit dintre spumele parfumate.

Pe urmă m-am dus să mă culc şi-am avut iar visul ăla recurent stupid, în care întârziam la propria mea nuntă pentru că voalul meu (ca de obicei) nu era cum trebuie. Şi de data asta aveam şi sandale roşii în loc de albe, ceea ce nu se face. Norocul meu că e doar un vis pe care probabil îl voi psihanaliza într-o zi, cu cine trebuie.

Voi ce-aţi încărcat pe corabia aia?

Be vewy, vewy quiet!

2009-07-03T21:02:00.004+03:00

... Mom's huntin' wabbits!

I'll be back soon. Dupa ce termin de tradus cele 54 de pagini pe care le mai am de tradus pana luni. Deci dupa luni.

Hai Liberare! De ce e cool să fii mamă singură.

2009-07-02T01:18:00.007+03:00

Da, de data asta e pe bune, chiar despre asta e vorba, de ce e cool să fii mamă singură.
Postul de ieri a fost un record. Având un singur cuvânt nepotrivit în titlu, traficul acestui blog (altfel cumsecade şi decent în limbaj), s-a dublat într-o singură zi... Experimentul, aşa cum clar l-a sesizat Ajnanina, a fost reuşit. Înainte să explorăm dimensiunea cool a stării de mamă singură, îmi cer scuze tuturor celor care s-au simţit ofensaţi, ultragiaţi, iritaţi de postul meu despre motivele de divorţ. Intenţia mea n-a fost să dau lecţii nimănui, dar nici n-am să pretind acum că vorbesc precum profeţii, de una singură, în deşert, de dragul de a mă auzi. Încercam să fac ordine în gânduri, multe dintre prietenele mele aşteptau postul ăsta cool, curioase să afle până la urmă e cool sau nu? Şi s-a întâmplat să-mi amintesc vorba de duh, care acum pun pariu că a făcut înconjurul blogosferei. A înnebunit Ada şi-or fi zis ăia care mă cunosc, Slavă Domnului că nu citeşte şi tata, că sigur suna să mă certe. Insist să nici nu-l anunţaţi.
Acum că ne-am lămurit, să trecem la problemă.
Atât de multe dintre noi suntem mame singure (cu sau fără acte), încât e clar că probabil e cool să fii aşa. Mihaela Rădulescu e mamă singură. Anca Sigartău e mamă singură. Încerc să-mi amintesc alte vedete care vă sunt cunoscute şi-s mame singure. Cred că şi Narcisa Suciu e mamă singură, dar nu-s foarte sigură, nu prea citesc reviste de vedete. Dacă mă înşel, să mă ierte doamnele în cauză.
Când am hotărât să ies din relaţia în care mă rătăcisem, nu m-am gândit nicio clipă că voi ajunge să scriu un post ca ăsta.
În realitate nu e cool să fii mamă singură, e doar greu, sfâşietor, epuizant şi înfricoşător. Cel puţin în primele luni, când te loveşti de toate problemele expuse în postul de alaltăieri.
După ce te aşezi şi ai vreme să te scuturi, după ce realizezi că spre deosebire de cel ce nu are copilul în custodie, tu nu ai timp să te depresezi ori să zaci, să-ţi lingi rănile, să-ţi contempli propria nefericire, să-ţi cântăreşti eşecul, o să ajungi probabil la concluzia că viaţa e o plajă, o să-ţi sufleci mânecile şi-o să-ţi vezi de ale tale, cele multe.
Printre greutăţile zilnice, printre tensiunile generate de cel mic care plânge după tata, de tata care insistă că a înţeles (nu, n-a înţeles, nu îţi mai face iluzii) şi alte neplăceri trecătoare, uneori începe să licărească o rază de speranţă. Şi femeile au această calitate, le dai un capăt de aţă şi nu se ştie cum, ele croşetează un fular.
Când realizezi că ai trecut de trezeci de ani şi n-ai în garderobă nicio rochie, la început o să te înfurii. Pe urmă o să-ţi zici "Ce-ar fi să-mi cumpăr o rochie?".
Şi într-o bună după-amiază, o să intri în micul magazin de unde toate colegele tale îşi cumpără rochii şi mărgele. E posibil ca vânzătoarea să clatine din cap şi să-ţi spună că "la mărimile tale" nu există decât haine urâte, negre sau maro şi că designerii refuză să facă rochii peste măsura 42 pentru că-şi strică firma. Nu te înfuria, ieşi din magazin, mergi trei străzi mai încolo şi cumpără-ţi rochia aia roşie pe care ţi-o doreai.
Sună-ţi o prietenă şi roag-o să stea 20 de minute cu copilul, cât te repezi tu la coaforul de la parter. Sprâncenele pensate sau manichiura făcută or să îţi dea o stare de bine.
E sâmbătă, cei mai mulţi sunt în concediu iar tu eşti acasă cu ăla micu'.
Urcă-te în tren sau în maşină şi dă o fugă până la Sinaia. E aproape, e aer curat, pleci dimineaţa şi te întorci seara. Copilul se bucură de tren, tu te bucuri să vezi şi altceva decât blocuri şi parcurile dintre ele, şi nu se ştie niciodată cine se aşează pe scaunul din faţa ta.
Dacă-ţi lipseşte verigheta, cumpără-ţi un inel. Unul care să-ţi placă. Pune-l pe deget şi bucură-te de el, chiar dacă nu e un alt inel de logodnă sau un semn al altei nunţi, e acolo, există.
Spuneam că bugetul e mai mic. Dar şi cheltuielile sunt mai mici. Facturile sunt mai mici. Nu mai trebuie să ai grijă să aibă şi el ţigări, un pachet de cafea te ţine şi o săptămână. Speli mai rar. Calci mai puţine haine. Poţi să te uiţi la ce vrei tu la televizor, dacă mai eşti în stare. Găteşti mai rar. Nu mai cauţi reţete noi.
Nu mai dai socoteală nimănui. Hotărăşti singură dacă azi culci copilul la 9 sau îl mai laşi să se zbenguie la terasă, cât termini tu o pizza. Faci curat când poţi. Descoperi că e bine şi să speli vasele de cu seara, dar nici nu se întâmplă nimic dacă le clăteşti dimineaţă, până ţi se fierbe cafeaua. Dacă reuşeşti să treci peste faptul că nu conduci decât o maşină veche, e posibil să găseşti un mecanic destul de deştept să nu te tragă prea tare în piept la manoperă, încet, încet începi să te pricepi şi la piese de maşină (până la urmă toate au carte tehnică), descoperi şi cum stă treaba cu uleiul şi apa (trebuie verificate periodic, în caz că nu ştiaţi) şi de la ce benzinării nu e bine să alimentezi şi unde sunt bujiile şi cum se frânează pe gheaţă şi ce diferenţă e între cauciucurile de iarnă şi alea de vară. E posibil să afli şi care e diferenţa între cheia tubulară şi aia normală, dar pe bune că n-ai nevoie de toate informaţiile astea. Începi să-ţi cumperi scule, le pui bine şi cînd ai nevoie de o şurubelniţă cu cap în cruce, o găseşti la locul ei, exact unde ai pus-o, pentru că nu mai are cine să le răvăşească pe toate.
Într-un cuvânt, evoluezi.
Te obişnuieşti cu toate până la urmă. Şi cu gândul că poate o să rămâi singură mult timp, ce încredere mai poţi avea în bărbaţi, nu? Oricum nu vor decât un singur lucru. Uite că a avut dreptate tata.
Apoi, după încă vreo câteva săptămâni, începe să-ţi sune telefonul. Foşti colegi de liceu apar de niciunde şi te invită la bere şi la concert, dacă ai inteligenţa să accepţi invitaţia, vei redescoperi alţi oameni pe care nu i-ai văzut de ani de zile şi cu care acum poţi sta de vorbă fără să te întrebi oare se supără X dacă stau de vorbă cu ăsta? Şi-ncepe caruselul. Tentaţia să te agăţi de primul ieşit în cale va fi mare. În engleză, relaţiile de după un eşec sentimental sau divorţ se cheamă rebound, ei sunt numiţi stepping stones şi puţine sunt acelea dintre noi care nu speră că lucrurile se vor reaşeza în matca pe care tocmai au spart-o torentele poftei de libertate şi de redescoperire de sine.
Lucrurile se complică atunci când e vorba de relaţiile astea şi n-am să mă prefac că înţeleg cum funcţionează bărbaţii şi femeile după un divorţ.
Îi povesteam unui fost coleg de liceu - care m-a redescoperit de vreo două luni - că e atât de complicat să începi ceva cu o mamă singură încât cei mai mulţi dezertează, se lasă păgubaşi, cazi din prima la aşternut, bine; nu? pa!
Am refuzat o ieşire la o cafea, am explicat că n-am timp de cafele de curtoazie, concluzia a fost că sunt genul de femeie Straight to Action. I-am zis până la urmă omului că pentru o mamă singură "hai să bem o cafea" se traduce cu "luăm d-aia la pahar şi-o bem pe bancă, lângă salteluţă, cât sare puştiu' să-şi consume energia."
Nu i-a mai trebuit cafea.
Dacă te laşi de bună voie în braţele unuia, eşti târfă. Dacă faci fiţe, eşti fiţoasă. Dacă stai prea mult în cumpănă, au de unde alege. Oricum tu, la peste 30 de ani nu mai eşti la ofertă, vin tare din spate domnnişoarele proaspăt deminorate, cum se exprima azi un distins domn ce-şi contempla studentele venite la restanţă. Nu te poţi compara cu dânsele, trebuie să fii nebună, nici ei nu se iau la trântă cu aşa ceva, şi până la urmă vânătoarea e aia care contează, nu înfulecarea hoitului, mi-a explicat, extrem de plastic, A.
D. îmi povestea că după divorţul ei, petrecut cu mai bine de 15 ani în urmă, a trecut printr-o revoluţie sexuală. Poate ca să se răzbune, poate ca să se convingă că şi ea poate, poate ca să amuţească durerea surdă din sufletul ei, ca să-şi umple cu ceva golul lăsat de bărbatul plecat, D. a început să mimeze comportamentul masculin în relaţiile ei. "Numai că nu mă ştergeam pe mâini de perdea", mi-a spus, şi în negarea gestului ăstuia simplu, brutal, uşor dispreţuitor, a închis toată metamorfoza fiinţei ei interioare, altfel bună şi blândă, tipică româncei. D. este singură de mai bine de 15 ani.
E cool să fii singur? Abia după ce te accepţi tu pe tine şi te iubeşti tu pe tine, şi tragi concluzia că tu, ca femeie, eşti cool, poţi să te întrebi cât de cool e să fii mamă singură.
Am să închei aici postul ăsta, nu de alta dar se face în curând 2 şi jumătate şi la 9 trebuie să fiu la birou, unde n-am voie să nu strălucesc. Îl închei cu gândul că n-am zis mare lucru, dar poate măcar 2-3 idei or să vă rămână.
După aproape cinci ani de căsnicie şi jumătate de an de când sunt oficial mamă singură, nu pot spune decât atât: cred în familie. Copiii cresc mai bine cu mama şi tata. Copiii au nevoie de un tată. Dar nu de orice tată.
Cred în căsnicie, deşi nu am avut o căsnicie reuşită. Încă mai cred că nu toţi bărbaţii sunt la fel, dar am înţeles că ei nu se schimbă. Încă tânjesc după ordine, deşi mi-e greu să mă adun. Într-o familie, într-o căsnicie, într-o relaţie, oamenii sunt oglinda celuilalt. E important să nu ne privim în oglinzi strâmbe.
Şi mai ştiu acum că e important când alegem să ne gândim nu la suma calităţilor celui pe care-l alegem, ci la numărul defectelor lui şi la cât de capabile suntem să trăim cu acele defecte, fără să ne transformăm iarăşi, unul pe celălalt, în fiare.
Bună dimineaţa. Noapte bună.

Sursa imaginii

De ce divorţăm.

2009-07-01T12:38:00.008+03:00

Stâlpul casei este Pula.
Iniţial această propoziţie era în titlu. Am scos-o din titlu pentru că blogul e pus în roll şi la nişte copiluţi şi n-aş vrea să se oripileze. Dar axioma rămâne.

V-am păcălit puţin. Azi o să scriu despre de ce divorţăm. Pentru că ştiu.
Discutând cu S., unul dintre bărbaţii pe care îi văd zilnic şi îi apreciez foarte tare, am rămas cu gura căscată când el a spus: "Dacă societatea românească este în halul în care este, mare parte din vină o poartă bărbaţii români. Habar n-au pe ce lume trăiesc." Eu nu sunt Elena Cârstea, n-am să zic că toţi sunteţi porci, (mai ales voi cei ce citiţi aici, voi sigur nu sunteţi porci) dar S. are dreptate.
Prea mulţi oameni divorţează. Prea iute. Poate pentru că familia nu mai are valoare, tradiţiile nu mai înseamnă nimic, societatea e doar un concept bun de amintit în discuţii, nu există comunitate, iar noi, eu şi tu, şi toţi cei ce suntem destul de cool să ne dăm pe net, generaţia noastră e cam "j'm'en fiche"-istă. Noi toţi suntem de regiune, superiori, pentru că noi am apucat două lumi, două moduri de viaţă, două orânduiri şi suntem - unii- destul de lucizi să distingem dincolo de perdelele de fum pe care "ăştia" ni le tot aruncă pe ochi. În plus, acum e vremea noastră, începem să fim şefi şi să dictăm jocurile, chiar dacă ne mai stau în cale cei de peste 50, suntem relaxaţi, se pensionează şi ăştia în curând. E vremea noastră. Dar câţi dintre noi realizăm pe ce lume trăim? Ce e cu adevărat important? Ce contează, la sfârşitul zilei?
Între cunoscuţii mei, puţini mai sunt bărbaţii care să creadă în familie, în adevăratul sens al cuvântului, care să ştie cu adevărat care e rolul bărbatului în casă, care să înţeleagă că pentru a reuşi, e nevoie de o lista corectă de priorităţi, care începe cu "Eu şi tu trebuie să fim bine, să avem un drum comun, să ne susţinem, să facem zid în faţa tuturor şi după zid să-i tragem pe ai noştri: copiii, fraţii, părinţii". Câţi ştiu vorba din titlu? Câţi şi-o asumă?
Alienarea este eticheta cea mai potrivită pentru ceea ce ni se întâmplă. Sigur, orice generaţie trece prin perioada sa de contestare a valorilor celor de dinainte, de rebeliune, de negare, de răsfăţ. Dar prea mulţi dintre noi - şi bărbaţi, şi femei - băltim într-o revoluţie perpetuă, într-o afirmare pasivă a independenţei faţă de ăi bătrâni, pe care îi simţim depăşiţi, închistaţi, marcaţi pe viaţă de comunism şi pe care îi acuzăm, chit că nu recunoaştem, că n-au făcut NIMIC vreme de 40 de ani. Şi această afirmare a independenţei ne costă foarte scump, pentru că ne alienează. Ne obligă să ne facem bagajele şi să ne rupem de ai noştri, plecăm la mama dracu', ne amăgim cu "Ubi bene, ibi patria" şi ne trezim pe la 40 de ani oftând că ăştia bătrâni sunt o problemă, ne trag înapoi acasă, rămân singuri şi culmea, se îmbolnăvesc şi nu poţi să-i laşi, trebuie să te întorci, fie ca să-i bagi în spital, fie ca să-i duci la groapă. Uneori nici nu ne mai întoarcem, prea mare e confuzia din inimile noastre, prea mare furia că au tupeul să se îmbolnăvească sau să moară. Ne sufocă panica, atunci când realizăm că acum noi am rămas la cârma clanului. Dar nu recunoaştem niciodată.
Unii dintre noi rămân independenţi şi singuri, tânjind mereu după o familie, cu rădăcinile suspendate în aer, precum orhideele sălbatice, frumoase şi atât. Alţii “fac pasul.” Pentru că aşa se face şi ne amăgim că hârtia aia înseamnă ceva. Multe din căsniciile celor din generaţia mea se întemeiază din motive greşite. Poate cel mai greşit dintre toate este "o să avem un copil". Oameni care au trăit bine-mersi unul cu celălalt, împărţind pizza şi cola, jucându-se World of Warcraft şi plecând cu cortul la 2 mai, se simt "obligaţi" să se căsătorească dacă prezervativul se rupe sau din întâmplare, din prea mult avânt, într-o seară, unul dintre spermatozoizi ajunge unde trebuie ca să se întâmple o minune. Ne gâdilă puţin ideea că slujba de la biserică e propriul nostru show în care suntem staruri absolute, cu sau fără burtă, cui îi mai pasă de aşa ceva în ziua de azi, nici măcar preoţii nu prea mai crâcnesc, lasă, mai bine mai târziu decât niciodată. Şi apoi, iată-ne acasă, eventual cu minunea în braţe. Şi după primele cinci săptămâni nedormite, încep războaiele. Ei ar fugi de-acasă, dar nu prea le vine aşa, din prima, deci îşi iau mai mult de lucru şi stau peste program, “pentru voi muncesc, să vă aduc bani” e formula magică menită să închidă gura soţiei. Se simt constrânşi, obligaţi să-şi asume rolul de cap de familie, nu mai au libertate, nu mai au timp liber, trebuie să renunţe la partidele de tenis, la jocuri şi la maşina sport, trebuie să caute, să se zbată, să aducă, presiunea li se pare enormă, uriaşă. Se întreabă uimiţi unde e tipa aia cool cu care beau rom pe plajă şi colindau cluburile, ce s-a întâmplat cu bucata extraordinară pentru care erau invidiaţi de toţi, cine e fiara asta cu ochii injectaţi de nesomn, care abia îi aşteaptă să vină de la serviciu ca să le pună în braţe boţul urlător.
“Bine, dar am muncit toată ziua!”
“Şi eu crezi că am stat?”
“Păi tu stai acasă, ce mare lucru faci de dimineaţa până seara?”
Şi războiul e gata. Ea plânge. El pleacă trântind uşa, la mama. Ea se duce după el. El se lasă convins. Peste două săptămâni, ea pleacă trântind uşa, la mama. El realizează că a fost bou. E prea linişte. Singur, singur, singurel… Ce fel de bărbat eşti? Rău cu rău, dar mai rău fără rău. Hai să ne împăcăm. Şi ne împăcăm.
Facem compromisuri. Ea, tipa cool care anul trecut de 1 mai bea rom pe plajă şi dansa pe mese la Şoni, e mamă de câteva luni şi e copleşită de responsabilitatea de a fi adus pe lume un copil. Valorile ei s-au răsturnat, priorităţile acum îi sunt limpezi şi ar face orice ca să-şi ţină familia unită pentru că înţelege. Acum înţelege. Şi de ce e nevoie de tradiţie. Şi de ce e util să te ai bine cu rudele. Şi de ce soacrele şi mamele sunt bune şi trebuie muuultă diplomaţie ca să nu le îndepărtezi, pentru că nu ştii când ai nevoie de ele. El mai renunţă la ale lui. Uneori trece în extrema cealaltă, se lasă călcat în picioare, târât, stors, uzat, până la epuizare. Sau nu. Are şi el nevoie de timpul lui, doar pentru el, nu poate doar să tragă ca un catâr, trebuie să mai iasă. O bere, un fotbal, un tenis. În ciuda compromisurilor, familia are buba. Şi pe stradă sunt atâtea femei frumoase, Dumnezeule, umblă libere, frumoase sunt româncele, elegante, conştiente că trebuie să se îngrijească. Uite, domnişoara roşcată cu picioarele lungi până la gât e fragedă ca un firicel de iarbă, numai bun de rupt în dinţi. Stâlpul casei o ia razna. Pe asta nu şi-o pot închipui nemachiată, nepieptănată, şi orice ar pune pe ea arată bine, chiar şi un tricou lălâu i-ar scoate în evidenţă formele apetisante, perfecte, nedeformate de vreo sarcină sau de alăptat la cerere, cum s-a întâmplat cu Ea, mamă şi ce sâni mişto a avut şi-a mea înainte de… Hopa! Stâlpul casei îşi aminteşte că e însurat.
Se întoarce acasă. La uşă alunecă pe o maşinuţă.
“S-a ars becul la baie”, zice umbra femeii pe care a iubit-o până într-atât de mult încât a făcut-o “mamacopiilorluinăscuţişinenăscuţi”.
“Şi ce, nu eşti în stare să schimbi un bec? Că nu e mare inginerie. Te urci pe scaun şi dai jos globul şi defiletezi becul şi…”
Şi războiul reîncepe. Până ajungi să te închizi în baie cu lacrimi în ochi şi să-ţi spui "eu nu sunt aşa! eu nu sunt această persoană". Câţi dintre noi au curajul să se desprindă? De obicei se desprind Ele. Câţi au înţelepciunea să identifice problema reală, să-l invite pe celălalt la negociere, să caute o soluţie, să cerşească bunăvoinţa celuilalt, de dragul de a rămâne o familie? Prea puţini dintre Ei. Şi uite-aşa, cuplurile se duc dracului. E mai simplu să pleci, să renunţi, să speri că data viitoare va fi mai bine. Dar realitatea e că suntem din ce în ce mai goi, după fiecare despărţire.
Cât timp nu sunt copii la mijloc, asta e, mergem mai departe, ne asumăm eşecul sau nu, câteva săptămâni la sală şi 10 kilograme în minus mai târziu, suntem gata s-o luăm de la capăt. Când avem copii, noi, umbrele femeilor pe care le-aţi iubit, călcăm pe mândria noastră, pe visurile noastre, pe inimile noastre şi sperăm. Sperăm prosteşte că o să vă schimbaţi, că se va produce un declic şi într-o dimineaţă o să vă treziţi şi o să realizaţi că şi noi suntem oameni şi noi am avea nevoie de “timp pentru mine”, de o privire lungă, încărcată de dorinţă, ca pe vremuri, de o noapte pe plajă cu o sticlă de rom, de terasa lui Şoni, de un concert cu Santana, de o evadare la munte, de un mulţumesc, de o palmă peste fund, trasă în joacă, semn că încă vă mai place fundul nostru, de un semn că nu aţi uitat cine suntem. Şi cât vă iubim înainte să renunţăm la voi! Cât de greu ne desprindem, cât de mult ne costă despărţirile pe noi, nebunele de-acasă cu care nu vă mai înţelegeţi, ce mai rămâne din sufletul nostru când renunţăm la tot. La casa noastră. La perdelele noastre de Paşcani. La dimineţile cu cafea aburindă şi miros de pâine coaptă (da, unele facem şi pâine caldă, numai să vă placă acasă şi “să fie bine”). Cât de dor o să ne fie de îmbrăţişările voastre, de cuvintele voastre, de sunetul cheii răsucindu-se în uşă, de verighetele pe care ni le-aţi pus în deget. Cu câtă frică ne vom strânge copiii în braţe după ce voi plecaţi cu ultimul bagaj, chiar dacă noi am cerut divorţul, noi am spus “pleacă, nu vreau să te mai văd niciodată”. Habar n-aveţi. Şi de-aia divorţăm.

LE: Nu, nu cred că toate divorţurile sunt din vina exclusivă a bărbaţilor. Nu, nu urăsc bărbaţii.

De ce e nasol să fii mamă singură

2009-06-30T20:22:00.004+03:00

Probabilitatea să ajungeţi la acest post căutând fix această sintagmă e foarte mică, dar totuşi. În engleză suna mai bine: Why being a single parent sucks.
Engleza e mai politically correct decât româna.

Precizez dintru început că nu sunt depresivă, nu m-au apucat îndoielile în privinţa hotărârii luate anul trecut şi puse în practică anul ăsta. Eu am fost mai mereu mamă singură. E doar o trecere în revistă, amară, ce e drept, a stării de fapt. O listă la care să vă gândiţi dacă vă bate gândul. Le scriu aşa cum îmi vin în minte, din ce trăiesc şi mai aflu de la prietenele mele divorţate şi ele.
Am să vă zic mai întâi de toate că greu nu e divorţul în sine. Chinuitor e procesul prin care ajungi la concluzia că e mai bine singură. Da, înfăţişarea, martorii, mizeria tipic românească de la tribunal există, nu mint, dar aia trece. Cu adevărat greu este însă ceea ce urmează.
Despărţirea în fapt.
Făcutul bagajelor. Al bagajelor Lui.
Desprinderea a tot ce înseamnă EX din peisaj, din suflet, din obişnuinţe.
Scosul verighetei de pe deget.
Urma care rămâne după inelul ăla în care toate am crezut.
Ascunsul fotografiilor de la nuntă. Nu, nu le aruncaţi, sunt importante pentru copii.
Mutatul în altă casă.
Aranjatul noii case, în ciuda avântului pe care ţi-l insufli singură spunând gata, de la zero, schimbi locul, schimbi norocul.
Mila care se transformă în dispreţ sau ironie şi apoi degenerează în pofta cu care te privesc meseriaşii, şeful echipei care-ţi mută mobila de la 3 la 2 camere, instalatorii, preşedintele noii asociaţii de locatari, colegii de serviciu, din secunda în care nu mai ai verighetă, nu mai aparţii nimănui, eşti pe piaţă.
Nesiguranţa. Eşti prea grasă. Eşti prea slabă. Ai prea multe riduri. Nu te-ai mai vopsit de nu ştiu când. Cine te mai ia pe tine cu un copil (lupul rânjeşte de după rotocoale de fum, credeţi-mă). Tâmpeniile pe care ni le bagă în cap revistele pentru femei şi serialele de la tv.
Astea ţin de femeia divorţată şi sunt în mare parte praf în ochi. Nu-s motive reale de depresie şi dacă de astea vă temeţi, aflaţi că nu se moare din atâta lucru.
Să vedem cum e cu mamele singure. Aici le luăm pe îndelete.
1. Oricâte eforturi ai face, onorata instanţă de pe bancheta din spate, de după centura de siguranţă va mormăi luni de zile bune că e vina ta. Din cauza ta a plecat tati. Tu l-ai alungat. Tu eşti rea şi el e bun. E mai bine la tati.
2. Dispare iluzia siguranţei zilei de mâine. Scade calitatea vieţii - cel puţin la început.
3. Bugetul este mult mai restrâns.
4. Listele de cumpărături intră la apă. Oricum nu le poţi căra.
5. Nu ai timp de nimic ziua.
6. Seara sigur va trebui să lucrezi ceva în plus.
7. N-ai cui să-i spui frazele atât de comode: Ia şi tu o pâine, du şi tu gunoiul, scoate copilul din cadă, pot să iau şi eu o gură din cafeaua ta, plăteşti tu gazele, o duci-iei tu azi de la grădi?
8. Dispare limba Familiei. Dispar complicităţile. Nu ai cui să-i povesteşti ce minunat a fost la serbare. Dispar tradiţiile de familie.
9. Dacă pruncul are febră şi e noapte n-ai pe cine trimite după medicamente, trebuie să-l iei cu tine.
10. Dacă pruncul are febră şi nu poate fi dus la grădi, musai să-ţi iei zi liberă sau să-l iei cu tine.
11. Eşti singura persoană care trebuie să ceară socoteală educatorilor, profesorilor, colegilor obraznici şi tuturor celor ce intră într-un fel sau altul în contact cu puiul tău. Unic mediator.
12. De ziua ta nu primeşti flori. De ziua femeii nu primeşti nimic. De fapt singurele cadouri vor fi alea pe care ţi le faci singură(ok, unele dintre noi nu primesc flori nici când sunt măritate).
13. De Crăciun trebuie să alegi şi să cari singură bradul şi să-l înfigi în suport. Să descurci singură instalaţia de beculeţe. Şi nu uita, Moş Crăciun nu primeşte nimic de Crăciun.
14. De ziua copilului trebuie să-ţi calci pe inimă şi să pui mâna pe telefon şi să-ţi suni fostul soţ, de dragul copilului.
15. Nu mai ai soacră. Pentru unele poate fi o uşurare. Pentru altele, dispare un ajutor preţios.
16. E greu să-ţi păstrezi cercul de prieteni. Prietenii lui vor simţi că-l trădează dacă mai stau de vorbă cu tine.
17. Ceilalţi soţi te vor considera un exemplu prost pentru soţia lor. Dacă te descurci de una singură e posibil să le dai idei şi doamnelor lor. Dacă nu te descurci de una singură prea bine, la ce te aşteptai? Tu ai ales! Clar.
18. E greu să nu ţi se mai spună Doamna X. Redevii automat, de la sine înţeles, fără echivoc, Domnişoara Y. Indiferent de vârstă.
19. Capeţi mai greu un credit. Băncile ştiu de ce.Achiţi mai greu un credit. Ai să afli tu singură de ce.
20. Dacă ai fost casnică, e posibil să nu-ţi mai permiţi să rămâi casnică.
21. Vacanţele dispar.
22. E posibil să nu-i poţi oferi copilului aceleaşi lucruri la aceleaşi standarde ca până la divorţ. E posibil să descoperi că piureul instant n-a omorât pe nimeni.
23. Trebuie să găseşti surse alternative pentru: role, teatru, bicicletă nouă, cursul de înot, toate activităţile extra pe care până la divorţ le puteai discuta cu cineva.
24. Îţi va fi greu să-ţi cumperi ţie orice. Te vei simţi vinovată. Trece după o vreme.
25. Mamele singure nu sunt tocmai uşor de scos în oraş. Bărbaţii se cam feresc de mame singure. E nevoie de mai mult decât o invitaţie, flori şi bomboane. Mamele singure pe care bărbaţii îndrăznesc să le invite în oraş pot ţâşni de pe scaun în orice clipă, gata să decoleze să ajungă la timp să-şi culce ele odorul. Nu ne putem abţine, băieţi.
26. Orice bărbat care vă va călca pragul ar putea fi pus în situaţia penibilă în care îngeraşul cu codiţe întreabă ingenuu: El e noul meu tătic? Mami, dar noi când ne recăsătorim. Nu mulţi trec testul ăsta.
27. Noaptea, după ce doarme copilul, se face linişte. E bună liniştea, e minunată. După o vreme însă e posibil ca liniştea asta să devină apăsătoare.
28. Copiii mamelor singure se maturizează mai repede.
29. Unele mame singure vor trăi permanent cu teama că din pricina divorţului sau a refacerii vieţii personale, copiii lor au de suferit pe termen lung şi se vor nenoroci la rândul lor, după modelul parental.
30. Mamele singure au impresia că trebuie să stea în picioare no matter what. Să nu arate nicio clipă că le e greu, sau că-s triste, sau că le doare. E greşit. Suntem doar oameni!
Sunt sigură că mi-au scăpat chestii.
Mâine o să încerc să scriu de ce e cool să fii mamă singură.
Până mâine, bucuraţi-vă de puţină muzică.

Sursa imaginii

Scurtă precizare pe marginea unei expresii tocite

2009-06-29T22:45:00.003+03:00

"Am dormit ca un prunc".
Mi-amintesc cum îmi muşcam buzele, când Miss se zbătea în ghearele colicilor sau în chinurile nopţilor cu dinţi, ori de câte ori mai auzeam pe câte unul zicând că a dormit ca un prunc.
În dimineaţa asta, când ceasul meu a sunat minţindu-mă că ar fi şi jumate, m-am dus la bucătărie, mi-am luat bulina, am descoperit cu plăcere că e abia şi cinci şi m-am târât înapoi în pat lângă dânsa.
Ar fi trebuit să pun de cafea. Să mă pregătesc întâi eu. Să o gâdil apoi uşor, s-o trezesc, s-o trimit să se spele pe dinţi, s-o echipez de grădi, să-i dau să mănânce şi să ne aruncăm din nou în trafic, împreună, ca-n fiecare dimineaţă.
Dar ea dormea. Sforăia uşor. Da, chiar şi prinţesele sforăie. Dormea atât de adânc că mi-a fost milă de somnul ei. Am înţeles că somnul de prunc chiar e de invidiat: nicio grijă, nicio grabă, nici urmă de stress, pruncul - în cazul meu prunca - pluteşte pe curcubee şi visează nori de vată de zahăr sau cine ştie ce vise şi-n ce culori le trec prin minte. Dar e vorba de prunci cu dinţi. Ale, ţie îţi povesteam chestia asta. Pentru viitoarele tale nopţi de nesomn.
Cheers!

Dumnezeu se amuză pe un nor

2009-06-29T22:10:00.002+03:00

Tocmai ce mă lamentam că am o existenţă atât de banală că uneori simt cum mă sufoc în banalitate, când Ăl de Sus s-a gândit să-mi tragă prietenos preşul de sub picioare, ca să nu mai zic că mă plictisesc.
Aşadar, pe la ora 20 am avut mirobolantul dialog de ora 20 cu Irina.
- Ce vrei să papi?
- Mâncarea mea preferată.
- Adică?
- Mămăliguţă cu brânză.
- Nu mai avem mălai.
- Păi de ce nu cumperi?
- La ora asta? De unde să cumpăr?
- De jos.
Are dreptate, e un magazin la parter, ce mă costă să trag o fugă.
- Bine, te bagi în cadă şi stai cuminte, mama se duce până la parter şi vine.
- De-acord!

Acum mamele puritane or să sară în sus şi or să facă valuri a l'americaine, cum laşi copilul singur în casă, ba mai mult, în cadă, şi pleci, să vină DPC-ul, să ia măsuri. Ştiţi ce? Eu şi vecina mea de la parter, şi ea văduvă şi cu copil mic, am ajuns la concluzia că uneori n-ai încotro, trebuie.
Aşa că am pus copilul la murat, am tras pe mine blugii, înşfăcat banii şi am tăiat-o ca vântul şi ca gândul la parter, după mălai, să-i fac prinţesei mâncarea ei preferată.
Dupa 3 minute eram înapoi.
- Irina! Ai oprit apa?
Linişte.
- Irina!
Nimic.
Mă reped spre baie. De dincolo de perdeaua secretă, miss vorbea cu raţele.
- Măi! Tu n-auzi când te strig?
- Ba da.
- Şi de ce nu răspunzi?
- Eram ocupată.
Plec la bucătărie bombănind. Pun de mămăligă. Două căni de apă la o cană de mălai.
Stau să se fiarbă, o pun în castron, castronul pe geam, să se mai răcească şi hai să scot copilul din cadă.
Mă duc în baie, copilul nu era în cadă.
- Irina!
Linişte.
Mă reped în dormitor. Nu e.
Mă duc la bucătărie, nu e.
Mă uit la uşa de la intrare: încuiată.
Mă-ntorc în sufragerie.
- BAU!
Irina sare de după uşă. Inima dă să-mi stea pe loc. Dânsa e uscată. Şi-a pus şi chiloţei curaţi luaţi din sertar. Râde.
- Te-am speriat?
- Nu! Pe mine nu mă sperie nimic. Te-ai spălat?
- Da.
- Cu săpun?
- Da.
- Cu care săpun?
- Cu ăla de copii.
- Şi te-ai şters singură?
- Da, cu prosopul meu. Vezi cât am crescut?
- Mda, văd. Treci la masă.
Îşi întinde tacticoasă smântâna peste mămăliguţă.
- Mmmmm... Ai făcut o mămăliguţă pe cinste. Am să mănânc pe săturate...
După masă, ne uităm la povestea lui Piotr Ceaikovski. E minunată, aflu chestii despre care habar nu aveam, Irina se lipeşte de mine, se amuză, a învăţat Frumoasa Adormită pe dinafară şi are senzaţia că pricepe perfect limba engleză, chiar se hotărăşte să nu mai vadă filmele decât în engleză de-acum înainte. Trebuie să-i explic de ce compozitorul e copil, apoi tânăr, apoi bărbat, mă tot întreabă dacă s-a făcut tătic, nu, Irina, nu s-a făcut tătic, nu toţi bărbaţii sunt tătici. Dar lebăda s-a transformat în balerină? Da, Irina. Şi asta e o prinţesă? Da. Nu-i adevărat, prinţesele nu-s aşa.
- Eşti prea aproape de televizor.
- Scuză-mă, mami!
Se trage înapoi, se întinde lângă mine, pe burtă, cu palmele sprijinite în coate, pe urmă cugetă:
- Acum sunt la nivelul tău.

Încă puţin, Irina, încă puţin...

Da, Doamne, ai dreptate, n-am o existenţă banală, merci, meriţi o Lavazza.

Gânduri pentru mame singure

2009-06-28T16:32:00.005+03:00

Da, asta ni se potriveste. Sper că ştiţi engleza. Merci Sebi!

"Ladies and gentlemen of the class of '97:

Wear sunscreen.

If I could offer you only one tip for the future, sunscreen would be it. The long-term benefits of sunscreen have been proved by scientists, whereas the rest of my advice has no basis more reliable than my own meandering experience. I will dispense this advice now.

Enjoy the power and beauty of your youth. Oh, never mind. You will not understand the power and beauty of your youth until they've faded. But trust me, in 20 years, you'll look back at photos of yourself and recall in a way you can't grasp now how much possibility lay before you and how fabulous you really looked. You are not as fat as you imagine.

Don't worry about the future. Or worry, but know that worrying is as effective as trying to solve an algebra equation by chewing bubble gum. The real troubles in your life are apt to be things that never crossed your worried mind, the kind that blindside you at 4 pm on some idle Tuesday.

Do one thing every day that scares you.

Sing.

Don't be reckless with other people's hearts. Don't put up with people who are reckless with yours.

Floss.

Don't waste your time on jealousy. Sometimes you're ahead, sometimes you're behind. The race is long and, in the end, it's only with yourself.

Remember compliments you receive. Forget the insults. If you succeed in doing this, tell me how.

Keep your old love letters. Throw away your old bank statements.

Stretch.

Don't feel guilty if you don't know what you want to do with your life. The most interesting people I know didn't know at 22 what they wanted to do with their lives. Some of the most interesting 40-year-olds I know still don't.

Get plenty of calcium. Be kind to your knees. You'll miss them when they're gone.

Maybe you'll marry, maybe you won't. Maybe you'll have children, maybe you won't. Maybe you'll divorce at 40, maybe you'll dance the funky chicken on your 75th wedding anniversary. Whatever you do, don't congratulate yourself too much, or berate yourself either. Your choices are half chance. So are everybody else's.

Enjoy your body. Use it every way you can. Don't be afraid of it or of what other people think of it. It's the greatest instrument you'll ever own.

Dance, even if you have nowhere to do it but your living room.

Read the directions, even if you don't follow them.

Do not read beauty magazines. They will only make you feel ugly.

Get to know your parents. You never know when they'll be gone for good. Be nice to your siblings. They're your best link to your past and the people most likely to stick with you in the future.

Understand that friends come and go, but with a precious few you should hold on. Work hard to bridge the gaps in geography and lifestyle, because the older you get, the more you need the people who knew you when you were young.

Live in New York City once, but leave before it makes you hard. Live in Northern California once, but leave before it makes you soft. Travel.

Accept certain inalienable truths: Prices will rise. Politicians will philander. You, too, will get old. And when you do, you'll fantasize that when you were young, prices were reasonable, politicians were noble, and children respected their elders.

Respect your elders.

Don't expect anyone else to support you. Maybe you have a trust fund. Maybe you'll have a wealthy spouse. But you never know when either one might run out.

Don't mess too much with your hair or by the time you're 40 it will look 85.

Be careful whose advice you buy, but be patient with those who supply it. Advice is a form of nostalgia. Dispensing it is a way of fishing the past from the disposal, wiping it off, painting over the ugly parts and recycling it for more than it's worth.

But trust me on the sunscreen."
Mary Schmich

Raid pe la raionul de cărţi

2009-06-27T14:06:00.003+03:00

Am ocolit-o mult timp pe Sally Gardner pentru că a scris o oroare numită "La cumpărături în lumea zânelor".

Mi se pare nesănătos să le bagi copiilor în cap (în special fetelor, că ele sunt cu zânele) ideea că shoppingul e fun. Fac parte dintre acele femei care nu se distrază prea tare bătând magazinele, poate şi pentru că a merge la cumpărături cu un copil nu e tocmai distractiv decât dacă ai văzut la Vita e Bella de nenumărate ori şi ai înţeles că poţi să te distrezi în orice împrejurare, numai să vrei. (mămicile ştiu de ce).

Dar ieri, la cumpărături (când trebuie, trebuie) am găsit la Cora cartea "Inimă de Sticlă", la un preţ ok pentru un obiect ilustrat cartonat. 9.99 lei.

Povestea e blândă şi drăgălaşă. E cu prinţese delicate şi paji inteligenţi.

Traducerea e excelentă, n-am simţit nicio forţare, felicitări Teodora Terciu!Imaginile sunt frumoase, textul e uneori aruncat şerpuit peste desene, prilej de urmărit cu degeţelul.

Ideea care mi-a plăcut cel mai tare:

"Sunt unii oameni care au inima de sticlă. Dacă sunt atinşi uşor, sună ca nişte clopoţei de argint, dar, dacă sunt loviţi, se pot sparge."

Ideea care m-a îngrijorat: "Îmi amintesc că atunci când eram de vârsta ta, am spart o cană de lapte drăguţă, pe care o aveam de la mama. Ea a refăcut-o cu grijă şi a rezistat de atunci."

Ce a zis Irina când am închis cartea: "Mami, mâine îmi faci şi mie o inimioară la fel de frumoasă ca asta?"

Ok, Miss Sally, dacă se apucă fetiţa să-mi spargă cana de cafea, o să te rog să-mi recomanzi şi mie cleiul ăla magic.

Dincolo de glumă: Cartea e frumoasă. Merită banii. E la Ofertă. Şi pe Internet. Luaţi-o.

Pe site-ul Nemira am văzut cu bucurie că "Fetiţa din Castelul de la Muzeu" e pe locul doi în topul vânzărilor. Da, e o carte minunată, mai zic o dată.

Tot la Cora, găsiţi varianta cu puzzle a poveştilor cu zâne ale lui Shirley Barber. Cam piperată dar frumoasă. Am pus-o pe wish list, pentru că domnişoara mea e mare amatoare de Shirley Barber.

Mâine, despre webkinz sau cum să-ţi ţii copilul departe de calculator. :D stay tuned.

Şi mamele se distrează câteodată

2009-06-26T22:51:00.004+03:00

Aşadar, aseară am fost la concert. Lăsat copil cu babysitter, pus tricoul cu Wile E. Coyote, strâns pletele în coadă şi plecat prin oraş, călare pe un iepure şchiop. Glumesc, m-am dus cu maşina.
În faţa sălii Palatului, puzderie de lume.
În Sala Palatului, şi mai mulţi, nu ştiu de unde veneau că păreau să nu se mai termine.
Ce-am văzut?
Mozart Rocks.

sau aşa:

Pe scurt:
Orchestra Naţională Radio. Beton.
Dirijor Tiberiu Soare - a fost revelaţia anului. Şi eu şi Mara şi Oana l-am fi luat la o cafea.
10 bucăţi chitarişti. Da. Zece. Unul Spaniol.

Cel mai mişto a fost Călin Grigoriu. Votat cu 2 din 3. Puteţi să uitaţi de dânsul, are o prietenă care ştie să cânte. Minunată şi ea.

Carmina Burana cu Cezar Popescu a ridicat sala în picioare. Aştept cu interes clipul pe youtube.
Un Adagio pe care n-o să-l uit prea curând. Bravo Munoz!
Un George Pătrănoiu deştept. Bravo lui.
Aproape două ore de spectacol care mi-au plăcut tare, tare, tare de tot. Muzică clasică (Mozart, Bach, Orf, Beethoven, Schumann, Vivaldi, Bizet) dar şi Jeff Beck, Floyd, Led Zepp, Malmsteen. Un cocktail minunat.

Şi ca să-l observaţi şi pe Tiberiu Soare (it's all about bodylanguage):

Mie mi-a plăcut, nouă cu felicitări, domnule Teodorescu (ştiu că citiţi).
Posibil să fie încă un spectacol de Crăciun. Nu rataţi!

LE: Aici aveţi finalul de ieri. Cu Soare dirijând aplauzele. Genial.

Moms Rock

2009-06-25T17:45:00.003+03:00

Pe masa din bucătărie, familia Leu se joacă de-a v-aţi ascuns cu Laurică.
Teo (aşa îl cheamă pe tatăl Regelui Leu) numără:
- 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10...
Ema (mama leoaică) se ascunde după tubul de sare.
- Ema! Ţi se vede coada! Acum e rândul tău să numeri!
- Bine, Teo! Unu, doi, şapte...
- Nuuuu! Trei!
- Aşa, trei, mulţumesc. Unu, doi, trei, patru...

În vreme ce Ioana şi Irina se joacă pe masa din bucătărie, îmi calc tricoul de concert.
Ei zic că Mozart Rocks. Mă duc cu Mara şi cu Oana. Eu zic că Moms Rock.
Can't wait!

Încă cinci minute, mami!

2009-06-23T08:51:00.005+03:00

Ieri a fost una dintre acele zile demente, în care te trezeşti târziu, convins fiind că totul e conform planului şi exact când iei prima gură de cafea şi te gândeşti rânjind la nefericiţii care se bronzează la stop, auzi vag telefonul sunând şi "planul" se duce dracului.
Aşa am păţit eu.
M-am trezit la 9. Adică m-am milogit de Irina să mă mai lase încă puţin şi încă puţin că vin imediat să-i dau să mănânce.
La 9 si 20 terminasem de mâncat şi luasem prima gură de cafea. Atunci am auzit sunetul acela minunat, care de obicei mă umple de bucurie. Primisem un SMS. Hmmm cine nu doarme la ora asta, mi-am zis, şi m-am repezit să recuperez telefonul de sub perna pe care o folosisem ca amortizor.
Nu era un sms drăgălaş, nu-mi ura nimeni o dimineaţă superbă ca mine, era un mesaj de la Non Stop: ratasem un apel de la Cristi.
M-am uitat urât la ecran. Ce o vrea? Nu i-am zis de vineri să nu mă sune luni, că am emisiune seara şi nu mai vin şi dimineaţă la birou? Ce mă sună cu noaptea în cap?
La 9 şi 22 am aflat că la 10 şi 8 minute trebuie să fiu pe post. Nu mai contează circumstanţele, cine a greşit programarea (de fapt nimeni nu a greşit programarea), cum ajung acolo la timp, asta era întrebarea. În plus, Irina părea cam prea călduţă, termometrul care mi-a crescut sub pielea palmei zicea ceva de un 37 cu multe liniuţe. Dar ce să faci?
Am ajuns. Lăsat copilul la teatru, la Smiley.
Am făcut emisiunea.
Am rămas să pregătesc şi emisiunea de seară, dacă tot eram acolo.
La ora 13 eram la grădi, unde Irina deja se băgase în pat. Bun, să facem piaţa deci.
Pe urma poate reuşesc să prind o oră cu ochii închişi, să-mi treacă ameţeala asta groaznică, să fiu în stare să vorbesc şi diseară.
Cald, foarte cald în domnul Costică, s-a stricat şi macaraua de la geamul meu deci nu prea mai am ventilaţie, pe ceasul de la Moghioroş apăreau prea multe grade ca să pot concepe că e chiar aşa.
Ajung acasă. Undeva mai încolo pe stradă se taie copaci, cu drujba. Ignor. Pun alimentele în frigider, mănânc ceva cu ochii la un film stupid, apoi mă întind în pat, gândindu-mă la Zburătorul recomandat de Ajnanina, tipul ăla extraordinar care seamănă cu un actor celebru. De fiecare dată când sunt pe punctul de a leşina de oboseală mă gândesc la EL, bunul, caldul şi blândul, cel ce niciodată nu spune: azi nu te iau în braţe. Cât pe ce să aţipesc zâmbind, e bine în pat, e răcoare, s-a făcut şi linişte. Şi iar sună telefonul.
- Doamna Demirgian?
- Da.
- Sau mai bine zis, domnişoara, mai nou.
- Da. Dar rămân o doamnă.
- De la evidenţa populaţiei sunt...
În zece minute eram îmbrăcată, fardată, parfumată, accesorizată şi la volan.
Mi-am recăpătat, formal, identitatea. O să dorm diseară.
De la Poliţie, la grădi, pe lângă un CEC unde nu merge softul şi nu pot plăti taxe, începe o ploaie cu spume care mă face leoarcă.
La grădi, Irina dogoreşte. 38!
E ora 16.
Pe dealul Academiei şi-au dat întâlnire toate maşinile din Bucureşti. Carosabilul e deja uscat şi toată căldura lipită de asfalt de ploaia cu spume începe să se ridice în aburi fierbinţi. Irina plânge, îi e foarte dor de tata şi e supărată că febra asta iar a venit la ea şi plânge, plânge de cald, de dor, de febră. E lac de apă şi părul i s-a lipit de tâmple.
- Nu mai plânge, Irina, tata nu vine înapoi dacă plângi. Îţi face rău! O să-ţi crească febra. Febra se hrăneşte cu lacrimile copiilor.
Adoarme. Coloana de maşini se târăşte în pas de melc invalid.
Din nou acasă.
- Mami îmi iei peştişori săraţi?
- Da, Irina.
N-au Gold Fischli la magazinul de la parter, acceptă cam în silă o ciocolată în formă de leuţ, o amuză forma, leii sunt preferaţii ei de la o vreme, are o familie întreagă, tata, mama pe care o cheamă Ema şi puiul pe care îl cheamă Regele-Leu.
- Mami, îmi pui Alladin?
Da, îi pun Alladin şi mă întind lângă ea în pat, cu perna pe urechi, aţipesc şi visez chestii fantastice cu duhuri care au pe cap căşti mai bune decât cele pe care le am eu în studio şi cu becuri roşii care ba se aprind, ba se sting, sunt la microfon, încerc să-i iau interviu duhului şi nu stă, nu-mi găsesc cuvintele şi becul roşu din faţa mea clipeşte înnebunit ca un girofar de pompieri.
Mă trezeşte soneria. A venit Buni! Irina sare din pat, nu mai are febră, n-o mai doare nici capul. Mă târăsc până la uşă, mi-e rău, zic, mă duc să mă culc, treziţi-mă peste 20 de minute...
Plec de-acasă pe la şapte, cu o doză proaspătă de cafea în sânge (mereu rămâne ibricul pe jumătate plin, de dimineaţă).
La 20.30 trebuie să vină invitaţii. Am emoţii. N-au dat niciun semn de viaţă de vineri, dacă n-ajung?
9 fără 20. Plec din ploaie, noroc că a venit Claudia, mai am pregătită nişte muzică, ştiri şi vreo două telefoane, Alexandru Tomescu mi-a răspuns la telefon, Har Domnului, vorbim şi cu Fabian, se umple spaţiul de emisie. Mă resemnez, păcat, Mozart Rocks era un subiect pe cinste.
9 fără 2 minute. Jandarmul îmi face semn să ies din studio. Au venit invitaţii.
Dau să leşin. Mă adun. Fac rost de scaune, căşti, microfoane. 10 secunde până la fix. Ce-o face Irina? Fix. Semnal de post. Tobele. "Atenţiune! Diseară să vie toată lumea la căminul coltoral...". Începem. Eu, managerul, doi chitarişti, Tomescu la telefon, Fabian cu urechile lipite de radio, Claudia, calmă şi răbdătoare.
Emisiunea iese de o mie de ori mai bine decât m-am aşteptat.
Ajung acasă la 22.33.
Irina are 38.7. Buni e îngrijorată. Găsesc fetiţa înfăşurată în pături ca într-un cocon, nu i se mai văd nici ochii, e lac de apă.
- Hai, Irina, sus, schimbăm cămăşuţa, ia siropul, ţine termometrul.
Plânge.
În următoarele 7 ore se va trezi din 20 în 20 de minute. Îi e sete, îi e cald, unde e apica, a visat urât.
Pe la 6.30 adormim.
La 8.30 mă ridic din pat, pun de cafea.
- Hai, Irinucă. Hopa sus, te duc la Buni!
- Încă cinci minute, mami...
Încă cinci minute... Nu mai are febră. Trimit de-acasă revista subiectelor europene. M-apuc de scris, să nu uit că am putut trăi şi aşa.
Bună dimineaţa.

Home Alone

2009-06-21T16:11:00.002+03:00

În dimineaţa asta, pe la şapte, m-am trezit cu o pernă pe faţă. De cealaltă parte a pernei un pumn mic. Care s-a proptit în pernă şi deci şi în nasul meu.
Am crezut că e doar un coşmar. Dar nu era vis, era Irina. Care se plictisise. Dezavantajele dormitului cu copilul în pat (aşa, la o rapidă trecere în revistă): nu mai ai pat. Nu mai ai somn. Nu mai ai loc. Nu mai ai dormitor. Nu mai ai nimic. Ai doar un colţ de cearceaf. Pe care nu te poţi baza niciodată.
Pe la ora 10 a venit Buni.
Buni a luat-o pe Irina în parc.
Aşa că...
Azi am fost singură acasă. Şi-am pus Coldplay la tot cartierul. Şi n-a plâns nimeni.
A fost minunat.

Spune-mi că asta e casa ta!

2009-06-20T10:11:00.005+03:00

Andreea a venit printre ultimele. Ea nu are copii, dar datorită ei Ziarul Copiilor îl are pe dr. G. N-o mai văzusem de mai bine de un an şi o aşteptam cu drag.
S-a uitat în jur şi-a zis:
- Spune-mi că asta e casa ta şi că ne-ai chemat la petrecerea de inaugurare.
- Aş fi vrut din tot sufletul să pot să spun asta. Dar nu pot. Sunteţi la Verde Cafe.
Adevărul este că arăta exact aşa. Ca şi cum am fi fost acasă la cineva, într-o după-amiază oarecare, la o cafea servită la umbră.
Curtea de la Verde Cafe e destul de mare să încapă mai multe mese şi mai multe scaune, ba chiar şi două hamacuri şi o boxă şi câteva scaune d-alea de se bâţâie şi chiar în mijlocul ei e un vişin mic, acum încărcat cu fructe.
Nu ai senzaţia că eşti la o crâşmă. Nu-s feţe de masă asortate, nici scaune tip, în crucea după-amiezei în curtea aceea e umbră şi linişte şi plăcut şi frumos.
N-am fost foarte mulţi. Poate douăzeci, cu totul. Copiii nici n-am mai stat să-i număr. Cel mai mic a fost bebe Zu. Ne-au onorat apoi cu prezenţa şi domnişoara Nora şi domnişorul Rareş. Am mai avut Matei 1 şi Matei 2, un Gheorghe şi o Sofie, parcă mi-amintesc şi un Marius. Motivul pentru care nu mi-i amintesc atat de bine pe toţi copiii este că nu am ştiu că avem copii. S-au retras în colţul lor de grădină. Mai treceau din când în când să bea apă sau suc.
Nu ne cunoşteam toţi, dar ne-am bucurat să ne vedem. Să respirăm la umbră, să bem suc proaspăt şi cafele de la nenea ăla cu tichie, să ascultăm muzică (da, era şi muzică), să ne minunăm de cărţile de la Sânziana şi Dan şi să pălăvrăgim.
Pe cei ce nu au copii i-am văzut minunându-se de perlele scoase de ai noştri. Toţi bebeluşii au fost trecuţi de la unii la alţii, ne-am dat în leagăn şi am încercat în repetate rânduri să scăpăm pisica din ghearele lui Gheorghe. S-au făcut zeci de poze, Răzvan, fotograful nostru era în extaz, cel puţin la sesiunea foto cu Nora pe masă click-urile se auzeau în rafale.
Din când în când, cineva se mai proptea pe băncuţă cu laptopul în braţe să schimbe două vorbe cu Oana şi Florina şi Irina. Apoi a apărut Dr. G, tânăr şi ferice, cum e el de obicei, cu soţioara la braţ, spre încântarea astistenţei, care se aştepta probabil să vadă o reîncarnare a lui Freud la vârsta a doua şi când colo...
- Dar până la urmă, ce serbăm?
- Sfânta Vineri.
Acum, dacă mă gândsc mai bine, cred că de fapt am serbat Sânzienele. Deci, pe Sânziana!
A fost frumos, frumos de tot. Am zâmbit mult, mulţi.
La plecare Ajnanina m-a luat în braţe. Mi-am amintit prima noastră întâlnire de la Eroilor, când mi-a adus în dar cartea cu poveştile cu zâne ale Contesei de Segur. Şi din după-amiaza de ieri, Anjanina a ştiut să extragă o poveste.
Am ajuns târziu acasă, după ce am dus-o pe Maria Mirabela să-i facă injecţie unei prietene. La auzul cuvântului Injecţie Irina a tăcut brusc.
Copila mea a adormit numai după ce i-am promis că o voi invita pe la noi pe Sofia, prietena ei. Era fericită că a primit de la Ale un ghiveci mic cu roşii.
- O să mănânc roşii, o să mănânc roşii! O să mă...
Şi-apoi a adormit.
Păcat că n-aţi fost. Poate veniţi data viitoare.
Mulţumim, Claudia şi Verde Cafe, ne-am simţit grozav! O să vă facem un semn de pus pe uşă: Recomandat de Mafia Mămicilor!

Pozele sunt toate aici.