Dar oare 2015 se anunţă mai bun? E suficient să deschizi ştirile acestor zile ca să te iei cu mâinile de cap. Nici nu ştim în ce ordine să le luăm: Grecia pare hotărâtă să-şi facă vânt din Uniune (lucru care e sigur, se pare, că va fi mai rău decât implozia bulei imobiliare din State, din 2008), Odessa, adică un loc din păcate mult mai apropiat de noi decât ne-am dori, se clatină sub atentatele separatiştilor, în vreme ce coaliţia politică aglutinată cu greu la vârfurile politichiei româneşti e calmă numai de ochii lumii.

Nu e greu, prin urmare, să anticipăm că anul care ne aşteaptă va fi mai liniştit decât 2014 numai dacă vom fi foarte, foarte norocoşi. Asta ca să nu mai vorbim că toate piesele de pe întreaga tablă de şah a planetei par să fiarbă exact ca înaintea unei mari conflagraţii. Poate doar prin America de Sud să fie mai multă apatie, pentru că în rest ne putem aştepta la un dezastru (major) cam oricând. E momentul, prin urmare, să ne întoarcem la activităţile noastre obişnuite în speranţa că nebunia acestei lumi ne va ocoli.

Şi încă ceva ce sigur sună a clişeu, dar poate fi în acelaşi timp unul din lucrurile care să ne prindă bine anul acesta: poate că e momentul, mai mult ca niciodată, să fim optimişti. La mulţi ani 2015!

Am depăşit termenul de expirare al celebrei tranziţii post-comuniste, dar întrebarea este dacă ştim ce să facem cu democraţia pe care am – chipurile – câştigat-o. Pentru că dacă am şti, n-am sancţiona imediat instituţiile care lucrează în defavoarea noastră? Nu le-am explica guvernanţilor că suntem fatalmente covârşiţi sub greutatea miiilor de taxe şi alte biruri, în aşa fel încât probabil că nici masa însumată a planetelor sistemului solar probabil că nu ne apasă mai tare?

Am face-o, sigur că da. Am face-o dacă am avea mai mult curaj. Ba chiar ne-am revolta împotriva unui lucru care se tot repetă şi care pare că ne defineşte cu adevărat. Nu, nu faptul că aruncăm gunoaie pe jos la semafor. Nici că plecăm în continuare la căpşuni în Spania, deşi suntem integraţi, cum s-ar spune, în structurile euro-atlantice. Nu, este un amănunt poate nu la fel de spectaculos, nu la fel de uşor de observat, dar elocvent pentru cercul vicios în care ne învârtim de 25 de ani. Sau de 2500 de ani, poate că e acelaşi lucru.

Ia să vedem dacă ştiţi care e. Dumneavoastră din colţ? Sau poate dumneavoastră, domnul cu pălărie din faţă? Nu. Ei bine, dacă vă veţi uita cu atenţie în înaltul cerului în zilele cu soare (ştim, e un obicei pe care l-am pierdut, pentru că noi nu ne uităm decât în pământ, dar să zicem, pentru frumuseţea discuţiei), deci dacă veţi face acest gest din ce în cemai desuet, veţi observa că din când în când nişte obiecte – destul de mari – care se prăbuşesc. Ele se numesc avioane, iar alteori elicoptere, după caz. Iar în această prăbuşire a lor omoară oameni nevinovaţi. Bine, dar asta nu e bine, veţi spune. Legenda lui Icar e doar o poveste, un exemplu. Bineînţeles, sigur că aşa e, dar nu şi la noi. Noi mai mult nu putem, noi de o conduită preventivă care să preîntâmpine asemenea dezastre n-am fost şi nu vom fi în stare niciodată, din simplele motive care definesc însăşi fiinţa noastră de români. Cum ar fi lenea, dezinteresul, neputinţa, indolenţa, dar şi multe, multe altele. Şi mai ales, dar mai ales sărăcia, atât cea de pe fundul bătut de vânturi al buzunarului, cât şi cea din bietele noastre suflete nefericite. De români, bineînţeles.

În încheiere nu putem decât să vă urăm sărbători fericite, bineînţeles, atât cât se poate. Şi un an nou mai bun decât cel care tocmai se încheie. Dacă e posibil. Poate măcar în 2015 vom şti să evităm asemenea tragedii care ne amintesc, din nou şi din nou, de amărăciunea părţii de lume în care trăim. Cel puţin rudele şi apropiaţii celor pe care îi vedeţi în pozele din acest articol ştim aproape sigur că nu vor avea un an mai bun.

Întrebarea este ce putem face încât să nu le dăm senzaţia că suntem împăcaţi cu această stare de fapte.

Vi se pare că exagerăm? Nicidecum. Priviţi numai la maldărul, la stiva, sau mai bine zis la muntele de scrisori care de care mai deschise, fie ele aşternute direct pe facebook sau în (aproape) pensionata cutie de scrisori. Care mai de care ştie mai bine cine trebuie să fie consilier prezidenţial, cine ministru, cine paharnic şi cine uşier. Propriu-zis ne dăm seama că intelectualul român nici nu mai face altceva decât să urmărească zi şi noapte toate mişcările din cancelaria de stat, cu bâta la îndemână după uşă şi abia aşteptând să-i croiască vreo două derbedeului care îndrăzneşte să nu-i ia în seamă opiniile. Virtuale, desigur.

Reiese, prin urmare, că dispariţia clasei de mijloc în România este pur şi simplu un mit, la fel şi presupusa pauperizare a acesteia. Intelectualul român, de stânga sau dreapta, nu contează, are mulţi bani şi prin urmare foarte mult timp liber, de unde şi vioiciunea cu care stă şi umple zilnic peretele facebook de lături, care de care mai sforăitoare şi mai degrabă vărsătoare de sânge de politician, în cazul în care, aşa cum am spus, nu-i sunt luate în considerare măreţele opinii politice.

Pentru că, nu-i aşa, intelectual român se pricepe la absolut orice. Fotbal, gastronomie, femei, maşini de curse, istorie ş.a.m.d. Atunci de ce să ne mire că la politică e vioara-ntâi.

Urmează, bineînţeles, ani grei pentru România, indiferent cine va fi câştigător. Iar asta nu este decât o consecinţă a propunerilor cu totul neinteresante, ba chiar de-a dreptul subţiri pe care le-au propus aceştia românilor. Programe electorale făcute parcă în glumă, pe care până şi un primar mai priceput de provincie probabil că le-ar desfiinţa. Concluzia? Viitorul sună prost. Viitorul sună strâmb, fals de tot, aşa că scapă cine (mai) poate. Sau, ca să punem problema altfel: voi chiar vă vedeţi conduşi, guvernaţi şi legiferaţi de aceste glume care ni s-au prezentat (nici ei nu ştiu de ce) pe post de candidaţi?

Nu e nevoie să răspundeţi, pentru că ştim deja ce aveţi să ne spuneţi. Este exact lucrul pe care vrem cu toţii să-l strigăm în stradă începând de săptămâna viitoare, pentru că altfel nu credem că se mai poate. Şi poate şi pentru că politica nu s-a făcut altfel niciodată.

Iar asta, atenţie, în vreme ce situaţia de la graniţa de est a Europei (întâmplător şi a noastră) este cum nu se poate mai proastă. Conflictul din Ucraina este departe de a se fi stins, iar planurile care se fac pe coridoarele marilor puteri ne implică în mod sigur. Şi nu neapărat în ideea unei menţineri pe axa actuală. Cât despre viermuiala explozivă care se petrece la graniţa Turciei (cu ramificaţii în Istanbul şi, aflăm, Bulgaria) numai de bine nu este.

Concluzia? În loc să adopte discursul omogenizării societăţii româneşti în faţa unor vremuri cât se poate de instabile, personajele care atentează la cea mai importantă funcţie în stat fac aproape tot posibilul să fragmenteze totul, cât mai mult. Cum s-ar spune, ţara arde şi acoperiţii îşi piaptănă firele de păr rămase prin cap într-o oglindă în care însă nu se mai văd cam demultişor. Pentru că altfel ar observa cât de strâmbi şi hidoşi sunt.

Categoria îi cuprinde, în special, pe politicieni. Meseria asta, politica, te prinde în mrejele ei mai rău ca râia. Din moment ce ești contaminat, ADIO! viață normală. Vrei putere, vrei ciolan, vrei la masa la care se fac jocurile societății.  Altfel nu-mi explic de ce unii dintre aleșii neamului nu vor să renunțe la fotoliile pe care le ocupă și să își trăiască ultimele zile ale existenței… departe de noi!

Întâmplător știu povestea a doi oameni. Provin din UNICUL partid, sunt sub aceași culoare politică de 25 de ani încoace și sunt bolnavi. Unul dintre ei – președinte de Consiuliu Județean – se spune că ar avea cancer, într-o fază destul de avansată. Boala l-a măcinat în așa hal încât nu mai poate parcurge drumul de la portiera mașinii de serviciu la birou fără ajutorul șoferului și al portarului instituției. Celălalt, deputat, are o altă boală, dar o simptomatică asemănătoare. Sunt oameni care au devenit (oricum îi consider pușcăriabili datorită modului în care au tocat banii publici și europeni!) inutili societății din orice punct de vedere. Dar sunt oameni care nu vor să renunțe la funcție, la fotoliu, la ciolan…

Problema este că nici cei care îi dirijează nu înțeleg că astfel de personaje nu aduc plus-valoare socială (Nu că ar fi produs vreodată un astfel de lucru… ), că rezoluții de genul “să îi lăsăm liniștiți că oricum…” nu îi ajută cu nimic. Nici pe ei și nici pe noi. Din contră, îi țin aproape de noi, ca pe niște lipitori!

Povestea se producea în urmă cu câțiva ani, moment în care am aflat că în România “doar 1% din pâinea neagră este neagră”. Vorbele îi aparțin unui patron de brutărie, pe care îl cunosc încă din 1991 – când a plecat la drum cu afacerea.

Onest, cel puțin în relația cu mine, brutarul în cauză mi-a spulberat nedumerirea provocată arătându-mi un sac. Unul plin cu coloranți și aromatizatori necesari pentru a-i da produsului “pâine neagră” aroma și culoarea dorite. Era un sac, dacă vreți, asemănător cu cele de glet pentru zidărie. Pe vremea aceea lucram în TV, în segmentul de live. Am propus subiectul, argumentându-l prin cele spuse de prietenul brutar: “De ce se folosește colorant și aromatizator pentru a face pâine neagră? Păi au dispărut morile în care era produsă această făină. Ea se face mai greu, nu este rentabilă economic producția ei. Cine îți spune că produce așa ceva, minte! Unde mai găsești făină neagră autentică? Probabil în curtea cuiva care are o moară mică, o afacere de familie.” Subiectul a fost respins, mai toți cei aflați pe post de moderator de emisiune sau EOD bagatelizând propunerea. Chiar au râs, considerând povestea o mică fantasmagorie, inventată pentru a ieși în evidență pe agenda internă a zilei.

Cu 9 luni în urmă a apărut o lege, una care interzice folosirea coloranților și potențiatorilor de arome pentru fabricarea pâinii negre. Cică ăia de UE au luat în calcul povestea ( nu le-a fost spusă de mine, firește! ) , au și crezut-o, și ne-au servit o lege numai bună să ne facă să mâncăm mai sănătos, să ne protejeze de hoții cu etică de brutar-fruntaș!

Cunoscând povestea izvorâtă din sinceritatea prietenului de la țară, nu m-am bucurat. Era clar că nu se va relua producția de făină neagră pe piața de morarit din România. În cel mai fericit caz am fi avut de a face cu dispariția produsului din galantare.

Acum, la aproape un an de la reglementările impuse de la UE, patronatele din panificație ne informează că “pâinea neagră rămâne cel mai falsificat produs de pe piața românească, 60% din ce se află pe rafturi nu este plătit pentru ceea ce scrie pe etichetă”. Eu cred că procentul este fals și de această dată. Rămân la părerea că tot 99% este cifra corectă, pe care patronatele trebuiau să o anunțe. Considerentul pentru care ar fi trebuit să facă asta l-am expus mai sus. În fine, puțin contează. Important este că vom continua să ne mințim singuri, să mâncăm coloranți și aditivi pe post de pâine, iar cei care produc acest furt intelectual să prospere și să fie aplaudați pentru performanțele lor!

PS. De la prietenul-brutar citire: “Dacă vrei să mănânci o pâine curată, atunci cumpără pâine albă. Nu este falsificată. E singura din gama de panificație pe care brutăriile nu o falsifică”. Dacă vreți, țineți cont de acest fapt. Dacă nu, urmați exemplu foștilor mei colegi, și ratați o știre. Una din puținele cu adevărat reale din piață!

Vom afla din nou de școli dărăpănate, de profesori și învățători nepregătiți, de copii violenți și de câte și mai câte. Dar vom avea parte și de altceva, de acel ceva care nu iese așa de tare în evidență decât în preajma examenelor: afacerea!

Care-i aia? Păi cărțile, caietele și mai știu eu ce material didactic vor negocia dascălii cu părinții și elevii să cumpere. Și, musai, numai de la ei… să nu piardă comisionul! O să închei sec și o să le urez tuturor părinților… baftă la cât mai puțini bani cheltuiți “în sistem”.

PS. Printre ăia, cu nevoie de baftă, de anul ăsta mă număr și eu!

Motto

“Clasa muncitoare, mândră ca un soare,
Mândră ca un munte de fier,
Clasa ne-ndrumează și ne luminează,
Glasu-i se înalță victorios pân’ la cer. ”

Valerii Moraru a preluat banderola de căpitan-nejucător în Giulești. Față de predecesorii George Copos și Adrian Zanfir, basarabeanul pare cel mai indicat pentru continuarea tradițiilor muncitorești sub Podul Grant.

Ca la noi, la nimeni. UEFA și FIFA ne spun că nu poți obține licența de primă ligă dacă ai datorii, dacă nu poți garanta că nu vor apărea scurt-circuituri în balanța economică, FRF le râde în nas și găsește soluții care la TAS să pară mari nedreptăți făcute de independenta Comisie de Licențiere a lui Duru. Și, uite așa, cluburi precum Rapid București, Dinamo București, Oțelul Galați etc primesc conectarea gratuită la supapa care le pompează milioanele de euro din drepturile de televizare.

Nu este singura anomalie din fosta “Ligă a lui Mitică”. Patronii, pardon finanțatorii, cămătarii, au șansa de a deveni personaje onorabile cât ai bate din palme. Ca să nu mai spun de câțiva edili locali, oameni care nici măcar nu se sinchisesc să se comporte exact ca ciobanii la stână – atunci când vine vorba de a discuta despre managementul banilor publici, investiți în sport.

În această ligă, a deformaților, a malformaților, avem – normal – campioni. Moldoveanul Valerii Moraru este liderul talibanilor din Liga 1 ( nm. Nu includ în această categorie personaje precum Gheorghe Hagi – om care gestionează activitatea de la gruparea pe care o patronează în calitate de patron și nu de cămătar mascat cu haină de investitor!). Nici nu a aterizat bine în jungla fotbalului românesc că Azuga Watters a devenit o emblemă care mai mult pierde decât să câștige din asocierea cu fotbalul, cu publicitatea generată de acest fenomen. De ce? Fie și pentru faptul că Moraru nu bagă un chior în clubul la care îi place să spună că este patron, dar care nu se rușinează să le ceară suporterilor să “facă muncă patriotică pentru gruparea pe care o iubesc”. Sau, mai pe românește, să pună mâna pe lopată și mistrie și să facă reparațiile la stadionul de sub Podul Grant. Până la urmă, dictonul “singuri împotriva tuturor!” cum să iasă în relief dacă nu așa?  Dacă mai punem la socoteală și faptul că în conturile fotbaliștilor nu a virat nici măcar un leu ( fie el și moldovensc…), în curând nu ne-ar mira să auzim că Moraru le-a cerut jucătorilor șă-și justifice existența prin a lua o mătură în mână și a se apuca să-i facă curățenie în ograda fabricii de bere pe care o păstorește la Azuga.

Bine, nu e singurul care face tot felul de mizerii, dar care se numește patron de Liga 1. Care vrea respect… Negoiță, de la Dinamo, plânge că gruparea pe care o dădăcește a fost preluată cu zeci de milioane de euro datorii de la foștii patroni. Însă uită să ne spună că cei mai mari creditori ai clubului din Ștefan cel Mare sunt chiar firmele pe care le administrează. Iar ca ei sunt mulți: Gigi Becali, Olguța Vasilescu, Ioan Niculae … sunt nume care n-au nimic în comun cu haina de patron în sport. Dar cărora le ridicăm osanale până la cer!

Zilele trecute am mers, cu treburi de serviciu, la Farm Progress 2014. E un imens atelier agricol, la care participă anual câteva mii de fermieri din Europa de Est.

Deși imens, atelierul agricol  nu se adresează fermierilor mari. Vorba unuia dintre organizatori, “ei sunt mai fudului, trebuie să îi gâdili pentru a cumpăra de la tine“. Farm Progress are ca țintă fermierii mici și mijlocii și se constituie într-un curs rapid și intensiv de cultivare a porumbului și a rapiței. Dar, în special a porumbului!

La plecarea spre case fermierii se arătau contrariați de trăirile din acea zi. Pe de o parte visau la astfel de tehnologii, își doreau să devină performanți. Pe de altă parte visul li se transforma rapid într-o realitate pe care o trăiesc zilnic. Sunt prea sărăci și prea mici pentru obiective ca cele sugerate de către companiile prezente la Farm Progress.

Propunerile plecate spre agricultori nu sunt, totuși, imposibil de realizat. E nevoie de un singur lucru, de asociere. Numai că “eu nu mă pot asocia cu ăla, mă fură” – e opinia care plutește prin tărtăcuța majorității fermierilor de la noi.

Așa că viitorul lor, al milioanelor de mici fermieri, este sumbru, aproape predestinat pieirii. În primul rând din cauza lor, a căpoșeniei și a timpurilor în care au rămas ancorați!