Inventii si inventatori

Inventie : Tastatura QWERTY

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 30 Apr 2017 10:10:00 +0000

Inventie : Tastatura QWERTY
Anul inventiei : sec.XIX
Inventator : Christopher Latham Sholes (SUA)

Modul în care arată tastatura din zilele noastre se datorează modelului realizat de către Christopher Latham Sholes.

Sholes era editor la un ziar, tipograf şi politician din Milwaukee, Wisconsin, şi a trăit în a doua jumătate a secolului XIX, notează History Extra.

Patentând anterior o maşinărie de numerotare a paginilor, Sholes a fost încurajat să inventeze şi o maşinărie de scris. Acesta a citit un articol dintr-un ziar ştiinţific al vremii despre prototipul maşinii de scris realizat de John Pratt. Împreună cu tipograful Samuel W. Soule şi avocatul Carlos Glidden, Sholes a creat o maşinărie nouă şi simplificată în care tastele erau aşezate alfabetic pe două rânduri.

Sholes a petrecut următorii cinci ani perfecţionând maşinăria. În cele din urmă, în martie 1873, E Remington şi Sons au cumpărat ,,Sholes &Glidden Type-Writer''. Sholes a rearanjat literele de pe tastaură în funcţie de perechile cu cele mai utilizate de litere. Al doilea şi al treilea rând începeau cu tastele QWE.TY. Remington a înlocuit punctul cu un R pentru a putea scrie cuvântul maşină de scris (typewriter) de pe un singur rând.

Inventie : Telefonia multipla

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 03 Apr 2017 12:26:00 +0000

Inventie : Telefonia multipla
Inventator : Augustin Maior (Romania) - wiki
Anul inventiei : 1906

Augustin Maior se numără printre profesorii şi inventatorii cei mai de seamă ai neamului românesc. El este cunoscut pentru faptul că a pus bazele telefoniei moderne.

S-a născut la Reghin, la 21 august 1882. Tatăl, Gheorghe, a fost învăţător, iar mama, Tereza, a fost o femeie cu o educaţie deosebită, mamă a cinci copii.

A urmat cursurile Facultăţii de Mecanică a Institutului Politehnic din Budapesta. În 1905 a obţinut diploma de inginer şi timp de câteva luni, înainte de a profesa, a făcut câteva vizite de documentare ştiinţifică la universităţile din Viena, Műnchen şi Gőttingen, a participat şi la câteva cursuri postuniversitare unde a întâlnit multe dintre personalităţile ştiinţifice ale epocii. Printre acestea s-a numărat şi Hermann Minkowski, cel care a adăugat la cele trei dimensiuni ale spaţiului şi dimensiunea timp, rezultând varietatea tetradimensională spaţiu-timp, folosită ulterior de Augustin Maior în studiile sale.

În luna noiembrie 1905 a fost angajat inginer la Staţia Experimentală a Poştelor din Budapesta unde, în 1906, a reuşit să transmită simultan, pe o singură linie telefonică de 15 km, 5 convorbiri fără ca semnalele să interfereze. Fundamentele teoretice ale telefoniei multiple au fost publicate în 1907 în revista „Elektrotechnische zeitschrift” şi apoi, în 1914, în lucrarea „The use of High-frequency Alternating Currents in Telegraphy, Telephony and for Power Transmission“ publicată în revista „The Electrician”.

După Primul Război Mondial, Augustin Maior a devenit director general al Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor din Transilvania şi Banat. În iulie 1919 a fost numit profesor titular la Universitatea din Cluj şi apoi director al Institutului de Fizică Teoretică şi Tehnologică al Facultăţii de Ştiinţe, iar în perioada 1929-1946 a fost şi decan al facultăţii.

A fost membru titular al Academiei de Ştiinţe din România începând cu 21 decembrie 1937, iar în anul 2012 Augustin Maior a fost ales ca membru post-mortem al Academiei Române. Augustin Maior a fondat Şcoala de Fizică Teoretică de la Universitatea din Cluj, menţinând un contact permanent cu marile idei ale timpului şi având contribuţii remarcabile în domeniile aflate în dezvoltare în Europa. În anul 1950, laureatul Premiului Nobel, M. Louis de Broglie, a prezentat lucrarea lui Augustin Maior intitulată „Câmpurile gravitaţionale şi magnetismul”.

În 1908 a participat la Prima Conferinţă Internaţională a Inginerilor din Poştă, Telefonie şi Telegrafie la care a prezentat lucrarea „Telefonia armonică”, în care a prezentat rezultatele experimentale şi teoretice obţinute de el. Dar soluţia tehnică nu a fost brevetată, aşa că prioritatea lui Augustin Maior în acest domeniu a rămas asigurată doar prin dreptul de autor, iar americanul George Owen Squier, în perioada 1910-1911, a făcut şi el mai multe experimente privind telefonia multiplă, brevetând soluţia tehnică.

Augustin Maior a sesizat pericolul de a nu-i fi recunoscută prioritatea în domeniu şi a scris revistei „The Electician” o scrisoare publicată în numărul din 21 aprilie 1911. El preciza:

„Am arătat matematic că se poate realiza telefonia multiplă cu curenţi alternativi de înaltă frecvenţă, astfel încât fiecare curent să transporte o convorbire, am menţionat că am reuşit să transmit simultan cinci mesaje. Am prezentat experimentele mele la prima conferinţă europeană a poştelor şi telegrafului şi am comunicat conferinţei că am reuşit să transmit mesaje pe o linie de 15km”.

Augustin Maior s-a dovedit a fi şi un vizionar. În 1923 el i-a aprobat lui Hermann Oberth să-şi susţină lucrarea de licenţă la Universitatea din Cluj, după ce aceasta fusese respinsă la Universitatea Heidelberg. El şi-a pus semnătura pe diploma celui care, mai târziu, va fi unanim recunoscut drept părintele rachetei interplanetare moderne.

Augustin Maior a murit la Cluj, unde se stabilise, în anul 1963.

Inventie: Avion

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 03 Apr 2017 12:16:00 +0000

Inventie: Avion
Inventator : Traian Vuia (Romania) - wiki
Anul inventiei : 1906

Meritul lui Traian Vuia este că a reuşit primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, care s-a înălţat prin propria forţă. Au fost şi alţii care au zburat înaintea lui Vuia, dar aceştia foloseau pentru decolare diferite artificii, cum ar fi catapultarea sau tracţiunea cu alte vehicule. Este cazul fraţilor Wright, care se foloseau de şine pentru lansarea maşinii lor de zbor. Ei sunt înregistraţi drept primii care au întreprins un zbor cu un aparat mai greu decât aerul.

Traian Vuia a venit pe lume în 17 august 1872, în localitatea Surducu Mic, din judeţul Timiş. Astăzi, localitatea îi poartă, în semn de recunoştinţă numele. Surducu Mic face parte din Banat, dar la acea vreme regiunea Banatului se afla sub stăpânire austro-ungară. Din acest motiv, Vuia a fost considerat mult timp ca fiind de origine maghiară sau austriacă. Între 1884-1892 Traian Vuia s-a aflat la Lugoj, unde a urmat studiile liceale. În această perioadă a construit mai multe modele de aparate de zbor de tipul zmeelor. Dupa ce a trecut examenul de bacalaureat, în anul 1892, Traian Vuia a plecat la Budapesta. S-a înscris la Politehnică, dar veniturile pe care le avea nu i-au permis să urmeze decât Facultatea de Drept. La 6 mai 1901, Traian Vuia îşi ia doctoratul în ştiinte juridice solicitând, în conformitate cu drepturile minime pe care le avea un student român, ca diploma eliberată să fie redactată în limba latină şi nu în limba maghiară.

După absolvirea facultăţii, Vuia trebuia să ia decizia care-l va orienta pe calea destinului. Putea să trăiască decent, profesând avocatura, sau să rişte ca să-şi vadă visul împlinit. A ales să urmeze calea zborului şi a progresului, hotărând să-şi pună în practică ideile la Paris. La plecarea de acasă, i-a spus mamei sale: “Mă duc departe, la Paris, dar lasă, mamă, să nu-ţi pară rău; că am să viu de acolo în zbor sau n-am să mai vin niciodată acasă.” Astfel, în 1902 porneşte către capitala Franţei – considerată la acea vreme si „capitala aeronauticii”. Aici spera să obţină un sprijin material şi o recunoaştere a proiectelor sale de zbor. Ambiţiosul inventator purta cu el proiectul „aeroplanului-automobil”, pe care îl va prezenta, prin comparaţie cu alte aparate de zbor de la acea vreme, în cadrul unei conferinţe ţinută la Aeroclubul Francez. Românul va contacta marile figuri ale aeronauticii din acea perioadă, pentru a-i consulta în legătură cu aparatul său de zbor. Adresându-i-se lui Victor Tatin, acesta i-a atras atenţia că aparatul Vuia are nevoie de un motor uşor, dar foarte puternic. În replică, inventatorul a declarat ferm „Voi face acest aparat!”.

În februarie 1903 prezintă în faţa Academiei de Ştiinţe pariziene „Proiectul aeroplanului-automobil”. Ca orice idee care depăşeşte timpul său, proiectul a fost primit cu scepticism: „Găsirea unei soluţii la problema zborului cu un aparat mai greu decât aerul este o himeră”. Totuşi, inginerul român nu se descurajează şi îşi brevetează în acelaşi an apartul de zbor conceput el. De acum, toate eforturile lui Vuia se vor îndrepta către construcţia efectivă a aeroplanului-automobil. Piedicile nu erau puţine, dar cel mai mult îl preocupa tipul de motor cu care să înzestreze aparatul “Vuia I”. Avea nevoie de un motor uşor care să-i asigure propulsia şi sustenaţia. “Dacă un asemenea motor nu exista de fapt, cauza nu era imposibilitatea de a-l construi ci indiferenţa şi dispreţul fabricării de motoare pentru maşina de zbor şi pentru cei ce căutau să o realizeze”, avea să declare inginerul câţiva ani mai târziu. În aceste condiţii, inventatorul s-a văzut nevoit să construiască el însuşi motorul, bazându-se pe cunoştinţele sale de mecanică şi termodinamică. Modificând radical un motor de tip Serpollet, l-a făcut să funcţioneze cu acid carbonic.

“Vuia I” era un aparat de zbor cu aspectul unui liliac, cu aripi repliabile ca o umbrelă. După o serie întreagă de experimente, Traian Vuia avea să facă, la 18 martie 1906, la Montesson, în apropiere de Paris, primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, prin mijloce proprii. Aeroplanul-automobil a rulat 50 de metri pe sol, iar apoi s-a înălţat singur la o înălţime de aproximativ un metru, străbătând în zbor 12 metri. Din păcate, după 12 metri, elicea s-a blocat şi motorul s-a oprit brusc, lovindu-se de un copac. Deşi a durat doar câteva clipe, zborul a reuşit. Românul Traian Vuia pusese piatra de temelie a aeronauticii moderne.

Meritul lui Vuia este că a reuşit primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, care s-a înălţat prin propria forţă. Au fost şi alţii care au zburat înaintea lui Vuia, dar aceştia foloseau pentru decolare diferite artificii, cum ar fi catapultarea sau tracţiunea cu alte vehicule. Este cazul fraţilor Wright, care se foloseau de şine pentru lansarea maşinii lor de zbor. Ei sunt înregistraţi drept primii care au întreprins un zbor cu un aparat mai greu decât aerul. Din acest moment, Traian Vuia va face o serie de observaţii legate de comportarea “aeroplanului-automobil” în zbor. Pentru asigurarea stabilităţii în aer avea nevoie de o propulsare mai puternica. Cu un motor de tip Antoinette şi cu o serie de modificări, aparatul “Vuia 1” s-a transformat în “Vuia 2”, brevetat în 1907, în Belgia. Acest aparat avea performanţe mult sporite, astfel că, în 1907, el avea să zboare pe o distanţă de 70 de metri, la o înălţime variabilă.

În capitala Franţei, Traian Vuia a încercat permanent să influenţeze destinul românilor din Transilvania, ducând o adevărată campanie pentru unificarea cu România. Astfel, împreună cu alţi fruntaşi români aflaţi la Paris, a pus, la 30 aprilie 1918, bazele Comitetului Naţional al Româmilor din Transilvania. Noua societate, avea drept organ de presă revista „La Transylvanie”, unde Vuia va publica numeroase articole prin care să susţină cauza celor de acasă. De asemeni, Vuia a fost consilier în cadrul delegaţiei române de la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920) unde, prin relaţiile care le cultivase, şi-a adus o importantă contribuţie la unficarea românilor. Cu această ocazie a publicat lucrarea „Le Banat” spre a face cunoscute realităţile conaţionalilor de aici. În aceeaşi perioadă, a publicat sub pseudonim o colecţie de articole apărute în Austro-Ungaria, în care erau calomniate celelalte puteri participante la Conferinţa de pace, Rusia, Franţa şi Marea Britanie. Tot în acest context, din proprie iniţiativă sau în urma unor sfaturi primite din ţară, a intrat în francmasonerie, împreună cu Alexandru Vaida-Voievod, se pare, pentru a combate elementul maghiar pătruns în forţă în această organizaţie, şi care acţiona pe toate căile pentru a împiedica unirea teritoriilor româneşti din fostul Imperiu cu România.

Mereu activ, nu numai în cercetarea aviatică, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, inginerul român a creat în 1943 „Frontul Naţional al Românilor din Franţa”. Această organizaţie a acţionat în legătură cu rezistenţa franceză, care lupta împotriva ocupaţiei germane.

Traian Vuia şi-a extins permanent cercetările de navigaţie aeriană. Astfel, el a fost preocupat de zborul vertical şi de menţinerea aparatului la punct fix în zbor. Numeroasele experimente întreprinse se vor concretiza în brevetul „Perfecţionări la mijloacele de propulsie, de tracţiune şi de sustenaţie”, cu aplicabilitate la nave, elicoptere sau roţile cu palete ale turbinelor. Între 1918-1925 a coceput şi realizat două elicoptere, pe care intenţiona să le treacă în producţia de serie în România. În 1923 ţine o conferinţă pe tema elicopterelor, la Societatea Franceză de Navigaţie Aeriană la care a anunţat că noua masina de zbor era deja construită, dar trebuie perfecţionat. Românul a intuit corect utilitatea acestui aparat pentru zborul comercial sau transportul de pasageri pe distanţe scurte. Propunerile lui veneau în perioada în care dirijabilul şi aeroplanele puteau transporta doar mase relativ mici. M. Yvonneau, cu care a lucrat în acea perioadă, avea să dezvăluie abia în 1957, cu ocazia Expoziţiei Traian Vuia de la Bucureşti, care erau ideile ce îl stăpâneau pe inventatorul român.„Vuia proiectase pe vremea acea un aparat cu patru rotoare, în tandem, înzestrat cu o cabină pentru 100 de pasgeri. Din nefericire, ideea a rămas în suspensie”, a spus Yvonneau la manifestarea amintită.

Vuia nu era interesat numai de aerodinamică, ci şi de ameliorarea motoarelor. În plus, în 1925, a realizat un generator de abur original, cu circulaţie forţată unică, cu presiune si temperatură înaltă şi cu randament termic ridicat. Savantul nu a fost ferit de problemele cu care se confruntă un vizionar. În 1923 intenţiona să treacă la producţia de serie a aparatelor sale de zbor şi a unor elicoptere, la uzinele Reşiţa. Inventatorul i-a dat unui prieten următorul mesaj pe care să-l ducă în ţară: “Povesteşte prietenilor de acasă tot ce ai văzut aici. Am dovedit că se poate zbura cu un aparat ‘mai greu decât aerul’. (…) Acum, după ce s-au convins de posibilitatea zborului mecanic, numărul experimentărilor va creşte rapid, specialiştii vor realiza motoare speciale, aviaţia va avea o industrie înfloritoare pe temeiul experienţei mele, devenită bun comun. Ai putut vedea! Nu m-am ascuns, am experimentat în văzul tuturor. Vor continua alţii, tot mai mulţi. Aşa se realizează progresul…” Din nefericire, el nu a primit sprijinul pe care l-a solicitat şi a fost nevoit să-şi amâne revenirea în România.

În vremea Primului Război Mondial, Traian Vuia a lucrat pentru Ministerul francez al Apărării. Împreună cu binecunoscutul Victor Tatin, a construit o torpilă folosită cu succes de marina militară. Un alt episod care l-a afectat pe Vuia s-a produs în 1937, când a fost invitat să ţină un discurs, cu prilejul Expoziţiei Internaţionale de Aeronautică din capitala franceză. Deoarece Dimitrie Gusti, directorul pavilionului românesc s-a îmbolnăvit, iar noul director nu a manifestat interes pentru acţiune, Vuia nu şi-a mai putut ţine cuvântarea pregătită. Dezamăgit de modul cum a fost tratat, îi dă unui cunsocut un bilet pe care ereu scrise versuri ale lui Alfred de Vigny, din „La mort du loup”:

Energic du-ţi întruna povara vieţii-n spate
Pe drumul unde soarta te cheamă adeseori
Apoi ca mine rabdă şi fără-o vorbă mori

În 1950, Vuia revine în ţară, grav bolnav. Se stinge din viaţă la Bucureşti, în acelaşi an, la 3 septembrie, scurt timp după repatriere. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Inventie : Laserul cu gaze

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 29 Mar 2017 05:29:00 +0000

Inventie : Laserul cu gaze

Anul inventiei : 1961

Inventator : Ion Agârbiceanu (Romania) - wiki

Primul laser cu gaze din România a fost realizat de Ion I. Agârbiceanu, fiul prozatorului, scriitorului şi preotului Ion Agârbiceanu. S-a născut în comuna Bucium din judeţul Alba acolo unde tatăl său a fost preot şi unde s-a inspirat şi a scris nuvela Fefeleaga

Ion I. Agârbiceanu s-a născut în ianuarie 1907 la Bucium, în Munţii Apuseni. Tânărul Agârbiceanu s-a dovedit a fi un copil supradotat intelectual, motiv pentru care a fost înscris la şcoală de la vîrsta de numai 5 ani.

A urmat cursurile Liceului “George Bariţiu” din Cluj, absolvite în 1925, ale Institutului Electrotehnic din Bucureşti, absolvite în 1929, şi ale Facultăţii de Ştiinţe din Paris. În 1934, el şi-a impresionat profesorii cu lucrarea de doctorat, facută sub conducerea profesorului A. Cotton, despre spectroscopie, cu titlul: „Recherche sur le spectre de fluorescence et d’absorption des vapeurs de Iodine”. Teza a devenit o lucrare de referinţă în domeniu.

În 1948, Ion a fost numit profesor la Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti, iar din 1951 a început să predea la Facultatea de Matematică şi Fizică din Bucureşti. În anul 1956, prof. dr. Ion I. Agarbiceanu a organizat, la Institutul de Fizica Atomică din Bucureşti, laboratorul de ”Metode Optice în Fizica Nucleara”, în cadrul caruia s-au realizat numeroase cercetări privind structurile atomice hiperfine şi izotopice, rezonanţă magnetooptică şi paturile subţiri dielectrice.

La un an de la inventarea primului laser din lume – de către profesorul american Theodore Maiman – Ion I. Agârbiceanu avea să intre în istoria fizicii cu o descoperire originală. În 1961, omul de ştiinţă a realizat, cu ajutorul unei echipe de excepţie, primul laser cu gaz (heliu-neon) cu radiaţie infraroşie, după o concepţie proprie. Prin focalizarea fasciculului luminos monocromatic, a reuşit să obţină densităţi mari de radiaţii pe suprafeţe mici, cu aplicaţii în diverse domenii. Laserul inventat de cercetătorul român a fost brevetat şi apreciat de către fizicieni din întreaga lume. România a fost a patra ţară din lume în care s-a realizat, la vremea respectivă, un laser.

Savantul a fost ales în 1963 membru corespondent al Academiei Române şi a fost reprezentantul României în prestigioase organizaţii ştiinţifice internaţionale ca „International Union of Pure and Applied Physics” şi „European Group for Atomic Spectroscopy”, fiind şi membru al Grupului Permanent de lucru pentru Fizica Spaţială de la Moscova.

Iată ce spunea un fost student despre profesorul Agârbiceanu: ”Un om de o eleganţă desăvârşită că gestică şi îmbrăcăminte. Purta de obicei haine maro, în carouri. Dacă întrebai pe cineva care nu îl cunoştea ce crede că este această persoană, cu siguranţă îţi spunea că trebuie să fie un savant. În amfiteatrul în care preda, locurile din faţă se ocupau încă din pauză precedentă. Eu eram student la mecanică dar veneau studenţi şi de la electronică, de la cibernetică. Cursul era demonstrat la tablă cu o viteză de expunere aleasă în aşa fel încât studenţii să-şi poată notă. De multe ori, la o demonstraţie, la un enunţ se oprea, se gândea puţin şi spunea: «dar profesorul X are o altă părere despre asta şi tind să-i dau dreptate». După fiecare curs ne dădea mai multe variante de probleme pe care cred că le compunea atunci. Vizita des Anglia şi SUA, iar gurile rele spuneau că se duce să-i înveţe pe cei de acolo fizica modernă. În timpul cursului punea întrebări nominale, prin sondaj, să vadă dacă s-a înţeles. Era o plăcere mai mare decât o plimbare la şosea cu prietenă când îţi spunea: «bine tinere, văd că judeci, deşi te-ai încurcat, dar principalul este că judeci»”.

În perioada 1955-1971, Ion I. Agârbiceanu a condus catedra de Fizică I la Institutul Politehnic din Bucureşti. Savantul a decedat în anul 1971 la Cluj-Napoca

Inventie : Stetoscopul

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 28 Mar 2017 06:24:00 +0000

Inventie : Stetoscopul
Anul inventiei : 1816
Inventator : René Laennec (Franta)

René Laennec, născut în 1781,a fost un doctor și inventator francez. Lui i se datorează invenția stetoscopului,instrument care a avut o contribuție importantă în medicina modernă. Laennec este cunoscut și ca părintele auscultației clinice.

René Laennec și-a început studiile în medicină la universitatea din Nantes,apoi a început să practice profesia la spitalul Hotel-Dieu din Nantes. A plecat apoi la Paris,unde a lucrat alături de chirurgul Guillaume Dupuytren. În curând,Laennec a devenit cel mai bun medic internist din Franța.

Cu toate acestea,doctorul era un bărbat timid și cea mai importantă invenție a sa se datorează chiar acestei timidități. La începutul secolului al XIX-lea,doctorii ascultau bătăile inimii plasându-și o ureche direct pe pieptul pacientului. Se pare că la un examen clinic,când trebuia să consulte o tânără femeie ce se plângea de probleme cu inima,doctorului Laennec i s-a părut complet deplasat să-și apropie urechea de pieptul pacientei. Prin urmare,a folosit o hârtie făcută sul,sub formă de tub,și a descoperit că acest instrument rudimentar îi permite să audă bătăile inimii mult mai clar.

Laennec a perfecționat instrumentul și a creat un tub de lemn de 3.5 cm diametru și 25 cm lungime. Acest prim stetoscop a fost realizat în anul 1816. Invenția sa a fost rapid adoptată de doctorii din Franța și Europa,iar Laennec a continuat să experimenteze cu diverse materiale și modele pentru a-și desăvârși invenția.

Din nefericire,doctorul Laennec a murit la vârsta de 45 de ani,în 1826,din cauza tuberculozei. Știa cât de valoroasă fusese descoperirea sa,despre care a spus că este „cea mai importantă moștenire a vieții mele.”

Inventie : Liftul

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 28 Mar 2017 06:06:00 +0000

Inventie : Liftul
Anul inventiei : antichitate, sec.XVIII,sec.XIX
Inventatori : multipli, Ivan Petrovici Kulibin (Rusia), Elisha Graves Otis (SUA)

Istoria liftului

Primele mențiuni despre existența unor mașinării care aminteau de lift (sau mai degrabă de principiile de funcționare ale acestuia) se găsesc încă din antichitate. La construirea Marilor Piramide egiptene se folosea un sistem primitiv de ridicare a blocurilor de piatră,care cântăreau zeci de tone. La fel se întâmpla și la templele din Mesopotamia,din Persia sau China. La construcția templului Dianei din Efes (sec. VII î.H.),se folosea o rampă,pentru a se putea ridica coloanele care susțineau acoperișul.

De la Arhimede la Kulibin

Arhimede descrie în lucrările sale o instalație foarte asemănătoare cu liftul modern,care folosea un sistem de scripeți și ancore,avea un sistem de blocare și era folosit pentru ridicare materialelor ușoare. De asemenea arhitectul roman Vitruvius face referiri la un astfel de sistem în proiectele sale.

În Evul Mediu diferite surse menționează existența „liftului” sub forma unor cabine din lemn,care era folosit pentru a ridica persoane sau obiecte la diferite înălțimi,cu ajutorul animalelor sau oamenilor. În secolele XVII-XVIII,astfel de mașinării erau folosite în cas telele din Franța și Anglia (Ludovic al XV-lea avea un lift care făcea legătura între camera lui și cea a amantei – Doamna de Chateaurox,de la Versailles).

Perfecționarea liftului a fost posibilă mai ales în urma realizării unor descoperiri,prin care forța fizică brută,să poată fi înlocuită cu cea mecanică. Astfel,în 1690,Denis Papin (inventatorul „oalei-minune”) a avut ideea folosirii aburului pentru scoaterea apei din mine. Englezul Thomas Savery a dezvoltat principiul și a inventat o pompă cu care se putea scoate apa din minele inundate. Alte invenții – dintre care se remarcă cele ale lui James Watt (motorul cu abur) sau Hans Oersted (electromagnetismul) au jucat un rol important în dezvoltarea ideii.

În anul 1793,inginerul rus Ivan Kulibin a realizat un lift care folosea un mecanism de ridicare ce folosea sistemul „șu rubului” (sau „cricului”),la Palatul de Iarnă de la Sankt Peterburg. În anul 1816,un lift a fost instalat în palatul de la Arhanghelkoe (în apropiere de Moscova). Abia în 1823,o „cameră ascendentă” a fost realizată și pusă în funcțiune la Londra. Cu această ocazie,cei doi „temerari” care au cons truit-o,Burton și Hormer,au ridicat „camera” în care se aflau 20 de persoane,până la înălțimea de 37 de metri. La acestea însă forța fizică juca încă un rol important.

De la hidraulic la electric

Numărul lifturilor care funcțio nau pe principiul hidraulic s-a înmulțit treptat,în condițiile în care performanțele tehnice și de siguranță au fost în permanență îmbunătățite. A fost dezvoltat sistemul de ridicare – coborâre,bazat pe principiul contragreutăților (folosind cabluri și scripeți),un rol important în dezvoltarea acestuia avându-l Henry Waterman,din New York (pe la 1850). Puțin mai târziu,un alt american,Elisha Otis,a realizat un sistem care să prevină prăbușirea liftului în cazul în care cablul se rupea. Viabilitatea invenției sale a demonstrat-o la expoziția de la Crystal Palace,din 1854. Trei ani mai târziu,primul lift care folosea principiul lui Otis era instalat într-o clădire de pe bulevardul Broadway,din New York. Pe la 1860 a fost instalat primul lift la un hotel – Grosvenor Hotel din Londra. În anul 1874,J.W. Meaker a patentat invenția care permitea ușilor liftului să se deschidă și să se închidă în siguranță. Primul lift acționat electric a fost realizat de Werner von Siemens în anul 1880. Turnul Effel dispunea de nu mai puțin de 5 lifturi,după cum au putut vedea participanții la Expoziția Universală de la Paris,din 1889,când a fost inaugurată faimoasa construcție.

În anul 1929,tot la New York,a fost patentat și primul lift cu pornire și oprire automată. Tot în anii 20 a fost inventată și scara rulantă,de către Clarence Conrad Crispen. Oricum,foarte recent,istoricul David Starkey,a atribuit întâietatea invenției…lui Henric al VIII-lea,regele Angliei. Cercetând un inventar al bunurilor acestuia,Starkey a descoperit un astfel de sistem,acționat de servitorii de la Palatul Whitehall din Londra,cu ajutorul căruia suveranul care era rănit,era transportat pe scări.

Ivan Petrovici Kulibin (1735 – 1818)s-a născut la Nijni Novgorod,în familia unui negustor. De mic a fost atras de mecanică,dovedind un mare interes pentru ceasuri. A fost numit de Ecaterina a II-a în fruntea Secțiunii Mecanice a Academiei de Științe din Sankt Petersburg,după ce i-a dăruit acesteia un superb ceas,sub forma unui ou. Printre invențiile lui Kulibin s-a numărat și o mașinărie asemănătoare cu cartul de curse de astăzi,dar care era acționat cu ajutorul pedalelor. De asemenea a realizat un telegraf optic,cu ajutorul căruia se puteau transmite semnale luminoase la mare distanță. A făcut mai multe proiecte ale unor poduri peste Neva,planuri pentru motoare cu aburi pentru cargouri,instrumente optice sau lifturi.

Elisha Graves Otis(1811 – 1861) s-a născut la Halifax,Vermont (SUA). S-a mutat de tânăr la New York,unde a lucrat ca vizitiu. După o vreme a achiziționat o moară de apă,care însă nu a dat randament și pe care a schimbat-o cu un gater. A început să facă trăsuri,dar nici această afacere nu a avut succes. S-a mutat la Albany unde s-a angajat la o fabrică de saltele pentru pat. Pentru că a descoperit o metodă prin care procesul tehnologic a fost mult îmbunătățit,a fost recompensat de patron cu o sumă frumoasă,a renunțat la slujbă și s-a aplecat asupra pasiunii sale – mecanica. Ajutat de fiii săi a dezvoltat un sistem de frânare a trenurilor,pe care apoi l-a folosit cu succes și la lifturi. A demonstrat eficacitatea acestuia la Expoziția Internațională de la New York – Crystal Palace. În timp ce el stătea pe platforma liftului,cablul care îl susținea a fost tăiat cu toporul. Liftul a alunecat câțiva centimetri,după care s-a oprit. După demonstrație,sistemul lui Otis a devenit în scurt timp indispensabil pentru buna funcționare a lifturilor.

Inventie : Automatonul

noreply@blogger.com (Unknown) — Tue, 28 Mar 2017 05:56:00 +0000

Inventie : Automatonul
Anul inventiei : Antichitate
Inventatori : multipli

Pe când noțiunea de robot încă nu se inventase,existau niște mecanisme complexe care produceau multă uimire celor care îi urmăreau. Automatonii,căci despre ei este vorba,sunt mecanisme complexe,care reproduc fie oameni,fie animale și care se mișcă activate de mecanisme ascunse de tipul celor de ceasornic. Mașinăriile ce pot fi considerate precursoarele roboților de astăzi,au cunoscut perioada lor de glorie în secolul XVIII,dar există mărturii că ar fi fost construite încă din Antichitate,conform unui material publicat recent de site-ul The Conversation.

Deși parcă arată ca niște jucării pentru copii,automatonii reprezentau cele mai complexe mașinării construite de cele mai sclipitoare minți inginerești din epoca Iluminismului. Obiecte foarte scumpe și făceau parte din colecțiile capetelor încoronate ale vremii. Regina Marie Antoinette deținea automatonul "La Joueuse de Tympanon",o tânără femeie așezată pe un scaun care cânta la un instrument cu coarde denumit dulcimer,asemănător țambalului.

Atunci când resortul automatonului este întors,femeia începe să lovească coardele instrumentului muzical. Sub fusta femeii se află ascuns un cilindru rotativ care îi imprimă mișcările. Automatonul poate interpreta 8 melodii diferite.

Se pare că primii automatoni ar fi fost construiți în Antichitate. Însemnări din secolul III î.Hr indică faptul că în China erau construite păsări mecanice și oameni mecanici în mărime naturală. Pentru lumea europeană sunt mărturii legate de învățatul grec Archytus care ar fi construit un porumbel artificial ce putea zbura aproximativ 200 de metri. Relatări despre automatonii apar și mai târziu-Leonardo da Vinci a lucrat la realizarea unui "cavaler mecanic". Aceste dispozitive au cunoscut gloria în timpul Secolului Luminilor. Sunt tot felul de automatoni care fie beau o ceașcă de ceai,fie învârt o umbrelă,cântă la un instrument,realizează un truc magic,vorbesc între ei sau joacă diverse jocuri. Mișcările lor imită cât se poate de mult pe cele ale ființelor vii.

Unii automatoni sunt mai ciudați precum rața mecanică concepută de inventatorul francez Jacques de Vaucanson,care pe lângă faptul că se mișcă și măcăne,poate chiar și să digere hrană.

Un automaton ultra cunoscut în istorie este "Turcul mecanic",care juca șah. Turcul muta piesele pe tablă și,spre uimirea generală în epocă,chiar juca împotriva oamenilor. Turcul mecanic era un jucător de șah atât de bun încât a învins personalități ale epocii ca Napoleon Bonaparte,Benjamin Franklin sau Ecaterina cea Mare.Ulterior însă frauda a fost descoperită:turcul era controlat de un maestru de șah ascuns în interiorul dispozitivului.

Pentru unii,aceste mașinării complexe au reprezentat formele manifeste ale unor concepte filosofice. Spre exemplu,conceptul de "Univers ceasornic" propus de Sir Isaac Newton,care susținea că întreaga natură,cosmosul,funcționează ca un uriaș și complex ceas mecanic.

Inventie : Corsetul

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 26 Mar 2017 12:51:00 +0000

Inventie : Corsetul
Anul Inventiei : antichitate, 1850
Inventator : (modern) Roxey Ann Caplin (Anglia) - wiki

Istoria corsetului.

Acesta reprezintă o centură elastică lată şi întărită cu balene, care serveşte la strângerea taliei, cu alte cuvinte, este un harnaşament de susţinere a taliei, bustului şi şoldurilor în tiparele unei forme ideale, dorinţa care a creat suferinţa multor generaţii de femei.

Din cele mai vechi timpuri până în prezent, corsetul a jucat un rol esenţial în vestimentaţia femeii. I-a ascuns formele (aplatizându-i sânii) sau le-a pus în evidenţă (jucând rol de sutien) şi a strâns talia până la limita impusă de organism.

Corsetul a apărut încă din antichitate, în Grecia.

În urma săpăturilor arheologice făcute în Insula Creta, a fost descoperit un corset datând din jurul anului 2100 î.Chr. Deschis în faţă pâna la talie, el lasă sânii liberi, dar acoperea talia cu zale de cupru. Istoricii menţionează că femeile din Grecia purtau un corsaj format dintr-o bandă de pânză pe care o legau peste piept, numită “apodesma”, vestimentaţie adoptată şi de matroanele romane, iar mai târziu şi de femeile din Galia, după ce aceasta provincie a fost cucerită de către romanii conduşi de Cezar.

În secolul al XII-lea, femeile purtau “basquine”, un fel de corset din pânză groasă care strângea talia, iar în secolul al XIV-lea centura era atât de lată, încât susţinea şi sânii.

Totuşi, corsetul nu era purtat de prea multe femei, fiind chiar interzis în unele regiuni. Un edict din Strasbourg, datat din 1370, cerea ca “nicio femeie să nu-şi susţină pieptul nici prin croiul cămăşii, nici prin şireturile rochiei”.

În Franţa, în timpul regelui Carol al VII-lea (1422-1461), corsetul se purta foarte strâns pe corp, cu riscul de a deforma cutia toracică. Amroise Pare (1516-1590), cunoscut chirurg francez, unul dintre reformatorii medicinei Renaşterii, a fost primul care a constatat ravagiile cauzate de această modă, care puteau duce până la atrofierea plămânilor.

În secolul al XV-lea, femeile germane căsătorite au renunţat la corset pentru a putea respira în voie şi, mai ales, “pentru a menţine vie flacăra pasiunii în cămin”, după cum nota un istoric al timpului respectiv.

În secolul al XVI-lea, Renaşterea a adus o dată cu eliberarea constrângerilor religioase şi o modă mult mai sofisticată. Inspirat de armura medievală, iniţial corsetul avea rolul de a proteja torsul şi de a aplatiza sânii.

Stilul Tudorilor a fost foarte mult influenţat de moda de la Curtea regală a Spaniei şi avea foarte multe elemente asemănatoare cu aceasta. La curtea Franţei, Germaniei şi Italiei, se prefera o linie a corsetului mult mai puţin rigidă decât la spanioli. La sfârşitul acestei perioade istorice, Elisabeta I era pe tronul Angliei. Ea a dat un numele acestei mode – “Stilul Elisabetan”, inspirat din stilul Tudorilor. Era mai puţin riguros şi accentua talia foarte fină.

Epoca victoriana

În epoca victoriană, nu aveai ce căuta în public fără corset. Cu cât aveai talia mai subţire, cu atât erai mai aristocratică şi mai stilată. Corsetul pentru femeile din epoca victoriană era un MUST absolut. Inclusiv servitoarele purtau corsete, însă nu le încheiau strâns fiindcă aveau nevoie de libertate de mişcare, ca să poată să se aplece şi să care.

În era victoriană nu exista abatere de la canoanele modei. Femeile îşi gâtuiau organele şi îşi înghesuiau oasele unele într-altele în moduri extreme care uneori duceau la deces şi frecvent, la leşinuri. În această perioadă, o piesă de mobilier prezentă în orice salon respectabil era “canapeaua de leşin”, pe care doamnele se duceau să cadă când nu mai puteau respira în corsete.

În secolul al XVII-lea, moda europeană s-a împărţit în două ramuri. În ţările sub influenţă habsburgică se purtau corsete foarte strânse, însă se foloseau materiale vaporoase şi decolteul era pus în valoare. În regatele sub influenţă spaniolă, moda era foarte rigidă. Rochiile aveau topuri încheiate până sus, la baza gâtului. Mătasea era la mare preţ, iar corsetele erau purtate pe deasupra rochiei, pentru a defini talia.

La sfârşitul perioadei baroce, croitoria era o meserie foarte cautată, iar corsetele erau acum disponibile şi clasei mijlocii, nu numai “capetelor încoronate”.

Secolul al XVIII-lea a adus cu sine extravaganţa balurilor şi a modei specifică Perioadei Rococo. Acum corsetul era folosit pentru a conferi siluetei feminine aspectul de “clepsidră”, şi punea toate trăsăturile torsului feminin în cea mai bună lumină. Corsetele fabricate în acestă perioadă erau foarte sofisticate şi erau considerate capodopere ale croitoriei. În această perioadă, corsetele erau împodobite cu multe fundiţe şi detalii preţioase.

Monarhia absolutistă în Franţa s-a sfârşit odată cu ghilotinarea familiei regale. Astfel a murit şi epoca “prea-încorsetatei” Maria Antoaneta. Josephine, soţia lui Napoleon I, a devenit cea care dicta moda în Franţa. Se purtau corsetele la baza sânilor… asemeni unui sutien foarte inconfortabil.

După înfrângerea lui Napoleon la Waterloo, aristocraţia s-a întors la conducerea Franţei. Corsetele clasice au revenit în modă, iar burghezia purta în continuare haine în stilul Victorian (numit după Regina Victoria a Angliei), adică fuste largi şi topuri ce se încheiau la baza gâtului. Însă pentru vestimentaţia de bal, rigorile nu mai erau atât de rigide, iar corsetele purtate erau foarte asemănătoare cu cele din perioada Rococo, însă cu mai puţine panglici şi detalii. Această modă romantică a dăinuit şi în partea de Nord a Americii, înainte de Războiul Civil. Filmul “Pe aripile vântului” prezintă fidel exuberanţa reîntoarcerii stilului Rococo.

În America, “Al doilea Roccoco” a durat puţin mai mult decât în Europa. Pe la 1850, o dată cu industrializarea, corsetele au devenit mai puţin pretenţioase şi la îndemâna oricui. Ele erau folosite mai mult pentru a oferi o alură respectabilă unei mame cu şase copii. Corsetul era şi un element foarte important al reputaţiei unei femei. Corsetele ce subţiau talia erau destinate numai balurilor şi înaltei societăţi, care acum includea şi cetăţenii bogaţi.

In prezent

Noul secol a adus o nouă perioadă de glorie corsetelor. Acum erau încorsetate mai mult coapsele şi fundul. Acest gen de corset avantaja femeile plinuţe care doreau să poarte rochii foarte mulate. Această modă s-a menţinut până în 1920… însă o dată cu venirea războaielor, populaţia avea cu totul alte griji decât “o talie subţire”.

În anii ‘30 s-au inventat sutienele sub forma actuală, mult mai ieftine decât corsetul, ce avea rolul de susţinere a bustului.

În anii ’50 a reînviat moda taliei foarte mici, însă corsetul era purtat mai mult ca vestimentaţie de spectacol. Însă reînvierea corsetului s-a petrecut în anii ‘80, când în producţia de lenjerie intimă a avut loc o explozie de modele.

În prezent corsetul este o piesă imbatabilă de lenjerie intimă, un top irezistibil sau… partea superioară a unei ţinute de gală ori a rochiei de mireasă.

De-a lungul timpului, această controversată piesă vestimentară a îmbrăcat mii de femei în sute de stiluri, iar în prezent, corsetul poate fi considerat simbolul cochetăriei feminine.

Inventie : Conserva

noreply@blogger.com (Unknown) — Sun, 26 Mar 2017 09:10:00 +0000

Inventie : Conserva
Anul inventiei : 1795
Inventator : Nicolas Appert (Franta) - wiki

Considerată în zilele noastre un obiect banal, cutia de conserve, inventată de un francez şi care sărbătoreşte, miercuri, două secole de existenţă, a revoluţionat modul în care oamenii consumă alimente şi a intrat, totodată, în panteonul artei moderne.

Deşi brevetul i-a fost acordat, pe 25 august 1810, comerciantului britanic Peter Durand, meritul pentru conceperea ei i-a revenit maestrului bucătar francez Nicolas Appert (1749 - 1841), pe care britanicii l-au numit, de altfel, "binefăcătorul omenirii".

Pentru acest francez născut în oraşul Châlons-en-Champagne, preocupat de găsirea unor noi metode de conservare a alimentelor, marina militară a devenit terenul său de testare a procedeului de sterilizare prin tratament termic a hranei.

În acea perioadă, scorbutul (maladie provocată de carenţa de vitamina C, n.r.) făcea adevărate ravagii la bordul navelor, din cauza dificultăţilor de stocare sau aprovizionare cu fructe şi legume proaspete, bogate în vitamina C. Marinarii militari mureau în număr mult mai mare din cauza acestei boli decât din cauza rănilor primite în luptă.

Metoda numită "apertizare", inventată în 1795, cu 60 de ani înainte de pasteurizare, şi pusă în practică în prima fabrică de conserve din lume, fondată de Nicolas Appert în 1802, în apropiere de Paris, a fost imediat adoptată de marinari.

Guvernul francez i-a oferit inventatorului posibilitatea de a alege să primească un brevet sau de a-şi oferi invenţia în beneficiul lumii întregi şi de a primi un premiu din partea lui. Nicolas Appert a ales a doua variantă şi a publicat, în iunie 1810, pe cheltuiala sa, volumul "L'Art de conserver pendant plusieurs années toutes les substances animales et végétales" (Arta de a conserva timp de mai mulţi ani toate substanţele vegetale şi animale).

Metodele sale sunt imediat copiate în Anglia, preparatele fiind "îmbuteliate" în borcane de sticlă, dar şi în cutii din "fier alb", un oţel laminat.

În Statele Unite ale Americii, conservele au fost adoptate imediat de mineri şi vânători. Era mult mai uşor de transportat carnea de vită la conservă, decât de vânat animalul în natură, chiar dacă metalul cutiei trebuia străpuns cu un cuţit.

Abia în 1894 a apărut "cheiţa universală", ce permite rularea capacului conservelor de sardine în jurul unei limbi din metal. În 1967 a apărut inelul metalic fixat pe capacele cutiilor de sucuri şi bere.

Însă "rezistenţa" faţă de această invenţie a provenit nu atât din zona chestiunilor legate de conţinutul acestora, cât din cea a problemelor legate de ambalaj.

În Franţa, o ţară cu o tradiţie culinară impresionantă, soţiile casnice, însărcinate timp de secole cu prepararea meselor zilnice, priveau adeseori cu reticenţă şi întotdeauna cu rea-voinţă folosirea conservelor în locul produselor proaspete.

Timp de multe decenii, a prevalat ideea că supele, cassoulet-ul (tocană de fasole cu carne, n.r.) şi spaghetele à la bolognese, ambalate în cutii de conserve, ce trebuiau doar încălzite înainte de a fi consumate, reprezentau apanajul bărbaţilor celibatari, al asociaţiilor umanitare şi al băncilor alimentare.

Un obstacol a apărut recent, odată cu informaţiile referitoare la toxicitatea bisphenolului A, un compus chimic folosit pentru fabricarea plasticului alimentar şi pentru tratarea interiorului cutiilor de conserve.

Însă, chiar în cazul unor modificări ale procesului de fabricaţie, acest recipient bicentenar pare să aibă un viitor strălucit.

Artistul american Andy Warhol, un renumit exponent al curentului pop-art, a promovat cutia de conserve la rangul unei "legende artistice", cu ajutorul celebrei "Campbell Soup" din anii '60. În schimb, artiştii "compresori" César şi Arman, au celebrat-o prin "bătaie", expunând diverse obiecte confecţionate din cutii de conserve puternic contorsionate.

Inventie : Drujba

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 20 Mar 2017 07:35:00 +0000

Inventie : Drujba
Anul inventiei : sec.XIX
Inventatori : Bernhard Heine (Germania), John Aitken si James Jeffray (Scotia)

Istoria drujbei

Drujba este un fierastrau mecanic, portabil, alimentat de electricitate, aer comprimat, putere hidraulica sau , cel mai comun, de un motor in doi timpi pe benzina. Este folosita in activitati precum defrisari, curatare de crengi sau sectionare. Se mai foloseste la taierea copacilor in cazul unui incendiu pentru suprimarea acestuia. Motorul drujbei pune in functiune un lant cu dinti ascutiti realizati special pentru taiere.

Originile acesteia inca sunt dezbatute, dar o unealta asemanatoare drujbei a fost inventata in jurul anului 1830 de catre ortopedul german Bernhard Heine. Acest instrument, osteotomul, avea un lant cu dinti ascutiti si era actionat manual cu ajutorul unui maner rotativ. Dupa cum ii sugereaza numele, instrumentul era folosit pentru taierea oaselor. Prototipul drujbei cunoscute astazi in industria lemnului a aparut la sfarsitul secolului XVIII de catre doi pionieri in domeniu, doctorii scotieni John Aitken si James Jeffray. Drujba a fost utilizata pentru simfiziotomie si excizia osului. Drujba a fost un instrument chirurgical folositor in marea parte a secolului XIX. Au aparut versiuni mecanizate ale acesteia, dar spre sfarsitul secolului, a inceput sa fie inlocuit de fierastraul cu sarma rasucita “Gigli”.

Prima drujba portabila a fost inventata in anul 1925 de catre compania “Festo”, companie fondata in acelasi an de catre Gottlieb Stoll si Albert Fezer. Alti doi contribuitori importanti la drujba moderna sunt Joseph Buford Cox si Andreas Stihl, cel din urma a patentat si a dezvoltat in 1926 o drjuba electrica folosita pentru sectionari, in 1929 o drujba pe benzina si a fondat compania “Stihl” care le produce in masa. In anul 1927, Emil Lerp, fondatorul “Dolmar”, a dezvoltat prima drujba pe benzina din lume si a produs-o in masa.

Al Doilea Razboi Mondial a intrerupt aprovizionarea cu drujbe germane in America de Nord astfel au aparut noi producatori inclusiv “Industrial Engineering Ltd.” in 1947, stramosii companiei “Pioneer Saws Ltd.” si parte din “Outboard Marine Corporation”, cel mai vechi producator de drujbe din America de Nord.

McCulloch a inceput sa produca drujbe in America de Nord in anul 1948. Modelele timpurii erau grele si trebuiau manevrate de doua persoane. Dupa Al Doilea Razboi Mondial s-au adus imbunatatiri in aliajele de aluminiu si la proiectarile motoarelor, astfel au aparut drujbe mai usoare manevrate de o singura persoana.

Drujba a inlocuit aproape in intregime fierastraul simplu operat manual in silvicultura. Este disponibila in diferite marimi, de la drujba mica electrica destinata pentru gradinarit si operatiuni casnice, la drujba mare pentru taietorii de lemne profesionisti. Membrii unitatilor militare de ingineri sunt antrenati pentru a folosi drujba.

Exista si drujbe speciale care pot taia betoane, caramizi sau piatra. Sunt drujbe obisnuite, dar cu dinti de taiere din diamant, motoare mai puternice si lantul este lubrifiat continuu cu apa din cauza frecarii intense si pentru a inlatura praful.

Inventie : Bretelele

noreply@blogger.com (Unknown) — Sat, 18 Mar 2017 07:07:00 +0000

Inventie : Bretelele
Anul inventiei : 1820
Inventator : Albert Thurston (SUA) - wiki

Stiai ca bretelele au aparut ca o necesitate? Pentru a susține pantalonii prea largi, modelul modern al bretelelor a fost inventat de Albert Thurston în 1820. Bretelele sunt un accesoriu rafinat, potrivit atât pentru ținutele elegante ale bărbaților, cât și pentru cele casual sau smart casual. Chiar de cand au aparut, bretelele au început să facă istorie și să devină un simbol al gentlemanilor.

Inventatorul bretelelor vindea acest accesoriu tuturor bărbaților celebri, recunoscuți pentru eleganța lor, indiferent că vorbim despre politicieni, președinți, oameni de afaceri sau staruri din lumea cinematografiei. Printre celebritățile care au purtat bretele sunt Frank Sinatra, Fred Astair, Michael Douglas, Daniel Craig, Prințul Charles al Marii Britanii.

Cum se poartă bretelele?

Acum că știm cine este „părintele” bretelelor și cine sunt bărbații care le-au făcut celebre, să aflăm cum trebuie purtate. În primul rând, este necesar să fiți atenți la pantaloni pentru că bretelele se poartă cu pantalonii care nu au fost croiți pentru curea. Acest accesoriu se prinde de pantaloni cu cleme sau cu nasturi.

Un detaliu foarte important: nu se poartă în același timp cu cureaua. Alegeți ori bretele, ori curea.

Inventie : Radioul

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 17 Mar 2017 07:29:00 +0000

Inventie : Radioul
Anul inventiei : sec.XIX
Inventatori : Nikola Tesla, Guglielmo Marconi (vezi wiki mai jos)

Radioul este un aparat ce foloseste radiatia (transmisia fara fir) semnalelor electromagnetice prin atmosfera sau prin spatiu. Informatia, precum sunetul, este purtata prin schimbarea sistematica (modulatia) a unor proprietati a undelor radio cum sunt amplitudinea, frecventa, faza sau latimea pulsului. Cand undele radio lovesc un conductor electric campurile oscilante induc un curent alternativ in conductor. Informatia din unde poate fi extrasa si transformata inapoi in forma originala.

Un sistem de comunicatie radio trimite semnale radio. Echipamentul radio implicat in sistemele de comunicatii include un transmitator si un receptor, fiecare avand o antena si un echipament terminal adecvat precum microfon la transmitator si un difuzor la receptor.

Istoria radioului

Nikola Tesla - wiki - s-a nascut in 1856 din parinti sarbi. Dupa colegiu si un loc de munca in Paris, Tesla sa mutat in SUA pentru a lucra pentru Thomas Edison, care va deveni rivalul sau profesional. Printre numeroasele sale contributii stintifice, a inventat bobina Tesla, un dispozitiv care putea trimite si primi unde radio. El a militat pentru dezvoltarea de curent alternativ de alimentare (AC) , care este inca folosit pentru a lumina retelele electrice de azi.

In anul 1873 James Clerk Maxwell a demonstrat matematic faptul ca undele electromagnetice se pot propaga prin spatiu. Cel mai probabil, prima transmisie intentionata a unui semnal de unde radio a fost experimentul realizat de David Edward Hughes in jurul anului 1880, dar la acea vreme era considerata inductie si nu propagare radio. In 1888 Heinrich Rudolf Hertz a reusit sa demonstreze existenta undelor electromagnetice in aer intr-un experiment ce a confirmat teoria electromagnetismului data de Maxwell. Descoperirea acestor “unde Hertziene” a determinat realizarea mai multor experimente cu transmisia wireless.

In 1893 a avut loc o prelegere despre utilizarea radiatiilor electromagnetice de semnalizare fara fir la Institutul Franklin din Philadephia . El a aplicat pentru mai multe brevete din SUA cu privire la tehnologie in 1897 si le-a castigat in 1900.

Guglielmo Marconi - wiki - a fost fiul unui proprietar de pamanturi italian Giuseppe Marconi si al Anniei Jameson, o irlandeza din inalta societate. El a construit un laborator pe o proprietate a tatalui sau in 1895 si a reusit sa trimita un semnal wireless (fara fir) pe o distanta de cativa kilometri. Marconi a primit primul brevet pentru “telegrafie fara fir” in 1896 si a fondat cu succes compania “Wireless Telegraph & Semnal” (mai tarziu redenumita “Wireless Telegraph Company Marconi”). In 1901, el a transmis primul telegraf trans-atlantic. In acelasi timp a primit sprijin financiar de la Thomas Edison si Andrew Carnegie.

In 1904, US Patent Office a revocat brevetul lui Tesla pentru inventarea radioului si i la acordat lui Marconi. Decizia aceasta a fost unul din mai multe esecuri profesionale in cariera sa, inclusiv un incediu care a distrus laboratorul sau. Adaugand insulta la prejudiciu, Marconi a castigat Premiul Nobel pentru Fizica in 1909 alaturi de Karl Braun pentru activitatea sa in radio. In 1915, Tesla l-a dat in judecata pe Marconi pentru incalcarea brevetului, dar nu a reusit sa castige procesul. Marconi si-a petrecut cariera pentru imbunatatirea tehnologiei de radio si transmitere a semnalelor pe distante tot mai mari. El a prezis principiile de tehnologie radar in 1922 si a demonstrat balizele radio pentru navigarea pe mare in 1932. In mod ironic, in anul 1943 compania lui Marconi a ajuns in judecata cu guvernul SUA pentru incalcarea brevetului. Curtea Suprema a SUA a restaurat brevetul lui Tesla pentru inventarea radioului. Din pacate, Tesla murise deja cu cateva luni in urma.

La inceputul secolului XX sistemele radio transmiteau mesaje doar in Codul Morse. Primele incercari in dezvoltarea unui sistem de modulatie a amplitudinii pentru voce si muzica au fost demonstrate in 1900 si in 1906, dar nu au avut un succes prea mare. Primul Razboi Mondial a accelerat dezvoltarrea radioului pentru scopuri militare, iar in aceasta era au fost instalate primele tuburi vidate in transmitatoare si receptoare radio. Amplificarea electronica a fost o imbunatatire cruciala in trecerea de la o practica experimentala a expertilor la un aparat pentru acasa. Dupa razboi, in anii 1920, a inceput emiterea radio comerciala si a devenit un mediu al maselor pentru informatii (stiri) si divertisment.

Al Doilea Razboi Mondial a accelerat din nou dezvoltarea radioului pentru scopuri de razboi in comunicatii aeriene si terestre, navigare radio si radar. Dupa razboi experimentele in televiziune care au fost intrerupte au fost reluate, astfel si aceasta a devenit un mediu important de divertisment la domiciliu.

Radioul ramane in continuare unul din cele mai bune si mai importante cai de informare a populatiei, dar si de divertisment. Nenumarate posturi radio ofera ascultatorilor buletine informative, emisiuni de divertisment, interactive si nelipsitele piese muzicale.

Inventie : Telefonul fix

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 17 Mar 2017 07:15:00 +0000

Inventie : Telefonul fix
Anul inventiei : sec.XIX
Inventatori : multipli, Charles Bourseul, Antonio Meucci, Johann Phillip Reis, Alexander Graham Bell ,Elisha Gray

Telefonul fix este un dispozitiv de telecomunicatii care permite persoanelor sa poarte o conversatie chiar daca nu sunt in apropiere pentru a se putea auzi direct. Telefonul converteste sunetul, in mod normal si cel mai eficient vocea umana, in semnal electronic adecvat pentru transmisia prin cablu sau alte transmisii media pe distante lungi si reutrneaza semnale simultane sub forma audibila catre utilizator.

Elementele esentiale a unui telefon fix sunt transmitatorul (un microfon) in care se vorbeste si receptorul (un difuzor) care reproduce vocea celuilalt utilizator. In plus, telefoanele au incorporate o sonerie care produce un sunet pentru a anunta un apel receptat si o tasta pe care o folosim pentru a introduce un numar de telefon cand dorim sa initiem un apel. De obicei, un telefon fix este format din doua parti: receptorul si baza telefonului, cele doua fiind unite printr-un cablu. Telefoanele fixe comunica intre ele prin intermediul unor cabluri conectate la reteaua de telefoane.

Istoria telefonului fix

Meritele pentru inventia telefonului sunt frecvent disputate si inca se mai nasc noi controverse asupra acestei probleme din cand-in-cand. Charles Bourseul, Antonio Meucci, Johann Phillip Reis, Alexander Graham Bell si Elisha Gray, printre altii, toti au fost creditati pentru inventia telefonului. Inceputurile istoriei telefonului a fost si inca este o mare incurcatura de dispute pentru drepturile de inventator, care inca nu a fost clarificata in numarul mare de procese pentru reclamatiile aduse pentru brevetele unor persoane si unor competitori comerciali. Totusi, brevetele lui Bell si Edison sunt decisive din punct de vedere comercial, deoarece acestea au dominat tehnologia telefoanelor si au fost sustinute de deciziile curtii judecatoresti din SUA.

Telefonul modern este rezultatul muncii a mai multor persoane. Alexander Graham Bell a patentat primul telefon denumit “aparat pentru transmiterea telegrafica a vocii sau a altor sunete”. Bell A fost creditat de cele mai multe ori ca fiind inventatorul primului telefon practic. Totusi, in Germania, Johann Phillip Reis este vazut ca un pionier de elita al telefonului care s-a oprit foarte aproape de realizarea unui telefon de succes. La fel si inventatorul si omul de afaceri italian-american, Antonio Meucci, i-au fost recunoscute meritele de catre Casa Reprezentantilor din SUA pentru contributia adusa prin munca sa la reazlizarea telefonului. Multe alte contorverse pun la indoiala prioritatea inventiei telefonului fix.

In 2003, CIA a raportat ca exista un numar de aproximativ 1.26 miliarde de linii principale de telefon la nivel global. Un raport arata ca in anul 2009 existau un total de aproximativ 6 miliarde de abonati la retelele de telefoane fixe si mobile in toata lumea, din care 1.26 miliarde erau utilizatori de telefoane fixe si 4.6 erau utilizatori de telefoane mobile. In Regatul Unit sunt in jur de 23.7 milioane de telefoane fixe rezidentiale.

Din pricina evolutiei telefoniei mobile din ultimii ani, telefoanele fixe au pierdut mult teren si se asteapta ca, in urmatorii ani, retelele de telefonie fixa sa fie inlocuite in totatlitate. In 2004, doar 45% din persoanele intre 12 si 17 ani detineau telefoane mobile. Ca o metoda de comunicare in acea perioada, acestia trebuiau sa se foloseasca de telefoanele fixe. In decurs de doar patru ani, procentajul a crescut la 71%. In acelasi an, 2008, aproximativ 77% dintre adulti detineau un telefon mobil. In anul 2013, procentajul a ajuns la 91%, din acestia, aproape 40% detin un smartphone.

Telefoanele fixe au devenit rapid indispensabile pentru guverne, afaceri sau acasa, dar in zilele noastre au fost inlocuite de telefoanele mobile.

Inventie : Bluetooth

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 17 Mar 2017 07:04:00 +0000

Inventie : Bluetooth
Anul inventiei : 1990
Inventator : Jaap Haartsen (Olanda) - wiki

Dr. Jaap Haartsen, este cel care a inventat Bluetooth în timp ce lucra la Ericsson în anii 1990, a fost nominalizat ca finalist de către Oficiul European de Brevete în categoria industrie pentru premiul Inventatorul European.

Premiul este acordat anual de către Oficiul European de Brevete (OEB) pentru inventatori care contribuie la progresul tehnologic, social și economic.

Bluetooth, un consum redus de energie, tehnologie wireless peer-to-peer a fost născut într-un laborator Ericsson din Lund, Suedia, în 1990 și a devenit un standard global de conexiuni wireless pe distanțe scurte. Atunci când tehnologia a sărbătorit 10 ani de existență în 2008, cantitatea de dispozitive Bluetooth livrate în zece ani a fost deja de 2 miliarde. Astăzi, tehnologia este folosită nu doar la telefoanele mobile și PC-uri, dar, de asemenea, de aproape toate dispozitivele electronice de larg consum, dispozitive medicale de sănătate, sport și aparate de fitness, mașini și case.

Dr. Jaap Haartsen este numit de către Oficiul de Brevete Eureopean ca „tatal Bluetooth-ului”. Haartsen spune: „Tehnologia Bluetooth a devenit un standard pentru comunicații dispozitiv-la-dispozitiv. Deși contestat frecvent, aceasta a devenit un succes imens pe care nu l-am prevăzut , sunt foarte mândru și onorat să fie nominalizat de către Oficiul European de Brevete cauza fiind.. brevetele mele legate de bazele Bluetooth-ului. „

Dr. Haartsen a lucrat cu o echipa de ingineri Ericsson pentru a aduce Bluetooth pe piață. Cel mai apropiat partener ,al său, Sven Mattisson, își amintește atribuirea lor: „. Am vrut sa înlocuim cablurile, fără a folosi mai multă putere decât un cablu.

Ericsson sa concentrat pe activitățile de cercetare și dezvoltare încă de la începuturile sale în 1800. Lider în tehnologie a avut avantajul competitiv in sprijinirea companiei si dezvoltarea afacerilor. Inginerii Ericsson a scris codul de limbă Erlang, încă folosit și astăzi în programele de chat de pe site-uri sociale și în alte programe.

AXE, primul sistem de comutare digitala, a fost făcut de Ericsson și a jucat un rol-cheie în trecerea tehnologie de la analog la digital în rețelele fixe de comunicații de linie.

Ericsson a condus dezvoltarea tehnologiei de comunicare și a fost întotdeauna un element cheie care contribuie la standardizarea globală. De exemplu, Ericsson a avut cel mai mare impact asupra specificațiilor LTE eliberate și se așteaptă să dețină 25 la sută din toate brevetele esențiale în LTE.

Din 2004 pana in prezent capabilitatile de criptare sunt mai mari și asocierea mai ușoara între dispozitivele compatibile Bluetooth. Sa făcut Bluetooth 2.1 caietul de sarcini, un upgrade major pentru tehnologie în 2007. Cu mai mult de 7.000 de companii din intreaga lume participa la promovarea tehnologiei Bluetooth pentru dispozitive electronice, versiunea 3.0 a debutat în 2009. Astăzi, Bluetooth Special Interest Group are sediul central mondial în Bellevue, Washington, cu alte birouri din întreaga lume. Scopul lor este de a încuraja dezvoltarea, cercetarea și punerea în aplicare a tehnologiei software-ului Bluetooth.

Curiozitati

Nu multă lume ştie faptul că numele tehnologiei wireless Bluetooth provine de la un rege scandinav din secolul X, Harald I al Danemarcei “Dinte Albastru”. (Harald “Blåtand” Gormsson, 935-985). “Bluetooth” este traducerea engleză a termenului “Blåtand” , o poreclă pe care acest rege o avea datorită pasiunii sale pentru afine, pe care le consuma în cantităţi atât de mari încât dinţii îi deveniseră albaştri.

Standardul Bluetooth a fost conceput în 1994 de doi angajaţi ai companiei suedeze Ericsson, Jaap Haartsen şi Sven Mattisson. Pentru că scopul acestei tehnologii era acela de a crea un standard unificat care să înlocuiască alte protocoale mai vechi cum ar fi RS-232, cei doi s-au gândit să-l numească Bluetooh, după regele care reuşise să unifice toate triburile daneze într-un singur regat în jurul anului 970.

Iniţal, nu intenţionaseră ca aceasta să fie denumirea oficială, fiind doar un nume de cod între programatori. Însă a avut un succes atât de mare, încât standardul a ajuns să fie cunoscut ca Bluetooth.

Un alt lucru interesant este că designul siglei albastre conţine iniţialele regelui “Harald Blåtand”, H şi B, într-o reprezentare simbolică a alfabetului runelor nordice, folosite de scandinavi în arta divinaţiei.

Inventie : Hartia Igienica

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 17 Mar 2017 06:53:00 +0000

Inventie : Hartia Igienica
Anul inventiei : sec.VI, sec.XIX
Inventatori : multipli (China,SUA,Anglia)

Hartia igienica este un servetel de hartie moale folosit pentru a mentine igiena personala dupa ce folosim toaleta pentru anumite necesitati. Este vanduta ca un sul de hartie perforata infasurata pe un cilindru de carton. Cele mai multe tipuri de hartie igienica moderna sunt realizate pentru a se descompune in bazinele septice. Hartia igienica poate fi formata din doua sau mai multe straturi de foi de hartie, pentru a oferi un aspect mai moale, mai puternic si cu o absorbtie mai buna.

Desi hartia a fost cunoscuta ca un material de impachetat in China inca din secolul II i.Hr., istoria hartiei igienice dateaza din secolul VI, la inceputurile Chinei Medievale. Folosirea hartiei igienice este documentata pentru prima data in anul 589, in scrierile savantului oficial Yan Zhitui. In anul 851, pe timpul Dinastiei Tang, un calator arab prin China a remarcat ca poporul chinez nu folosesc apa pentru a se spala dupa ce isi fac necesitatile, ci se folosesc de hartia igienica.

In Roma Antica se folosea un burete pe un bat pentru igiena personala. In alte zone ale planetei, cei bogati foloseau lana, canepa sau dantela, pe cand cei saraci foloseau orice aveau la indemana: frunze, iarba, fan, pietre, nisip, muschi, apa, zapada, ferigi, varietati de pielite de fructe, scoici sau stiuleti de porumb, depinde de tara, de conditiile meteorologice si de traditile sociale.

Cel care este creditat pentru inventarea hartiei igienice moderne comerciale este Joseph Gayetty. Acesta a introdus hartia igienica in anul 1857 si a fost disponibila pe piata pana in anii 1920. Seth Wheeler a obtinut primele brevete americane in 1883 pentru hartia igienica si pentru dozatorul de hartie igienica, modele care ulterior au devenit cele mai comune in SUA.

Hartia igienica umeda a fost introdusa in Regatul Unit de catre cei de la “Andrex” in anii 1990 si in SUA de catre cei de la “Kimberly-Clark” in 2001. A fost fabricata pentru a igieniza mai bine decat hartia igienica uscata si este mult mai folositoare pentru femeile in perioada de menstruatie.

Numai in SUA s-au vandut 26 de miliarde de suluri de hartie igienica, in valoare de 2.4 miliarde de dolari. Americanii au ajuns la o medie anuala de 23.6 de suluri per capita. Dintr-un copac se produc 45 kg de hartie igienica si sunt produse in jur de 83 de milioane de suluri zilnic. Productia globala de hartie igienica consuma aproximativ 27 000 de copaci zilnic. De aceea, din 2009, intre 22% si 48% din hartia igienica folosita in SUA provine din fermele de copaci din SUA si din Amerca Latina, restul provenind din padurile secundare si un foarte mic procent provine din padurile virgine.

Desi hartia igienica este folosita in majoritatea tarilor lumii, exista si cateva tari precum India care considera ca folosirea apei este o metoda mai curata si mai sanitara decat hartia igienica.

Inventie : Bitcoin

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 17 Mar 2017 06:33:00 +0000

Inventie : Bitcoin
Anul inventiei : 2008
Inventator : Satoshi Nakamoto (Japonia) - wiki

Bitcoin este o moneda digitala si un sistem de plata electronica descentralizat, introdus ca un software cu sursa deschisa. Folosirea unui program de cripotgrafiere a definit conceptul de “criptomoneda” (cryptocurrency), folosit pentru controlul crearii si transferului monedelor digitale. Bitcoinii sunt creati fie prin minerit, fie prin schimb valutar cu alte monede sau prin tranzactii cu produse. Utilizatorii primesc si trimit bitcoini folosind un “portofel” virtual, program instalat pe calculatoarele personale, pe telefoanele mobile sau o aplicatie web.

Bitcoin foloseste o baza de date distribuita peste noduri ale unei retele peer-to-peer (de la egal la egal) pentru a inventaria tranzactiile, iar programul de criptografiere asigura ca bitcoinii nu pot fi cheltuiti decat de cel care ii detine si decat o singura data.

In anul 1998, Wei Dai descrie pentru prima data conceptul de “cryptocurrency” (criptomoneda). Dupa ce Wei Dai lanseaza B-money si Nick Szabo lanseaza Bitgold, Bitcoin este realizat ca o implementare peer-to-peer (de la egal la egal) a celor doua concepte in anul 2008, iar inventatorul Bitcoin este Satoshi Nakamoto.

Bitcoin a fost pentru pirma data mentionat in lucrarea lui Nakamoto in 2008, iar la inceputul anului 2009 se lanseaza primul program “portofel” numit Bitcoin-Qt, un program client cu sursa deschisa. In acelasi an, se exploateaza tot mai mult programul Bitcoin-Qt si se creaza un numar mare de bitcoini.

Pana in 2011, interesul in Bitcoin a crescut tot mai mult, la fel si ingrijorarile, Jason Calacanis spunand intr-un raport ca “Bitcoin este cel mai periculos proiect tehnologic de la aparitia internetului”. Preturile bitcoinilor oscileaza puternic inca de la aparitie, trecand prin cicluri de apreciere si depreciere variate. In 2011, valoarea unui bitcoin a crescut rapid de la 0.30$ la 32$ inainte de a cobori la 2$. In a doua jumatate a anului 2012, in timpul crizei financiare cipriote, pretul bitcoinului a inceput sa creasca, ajungand la un maxim de 266$ pe 10 aprilie 2013, inainte de a se prabusi la 50$ / bitcoin.

Cu aproximativ 12 milioane de bitcoini existenti pana in noiembrie 2013, noul pret a crescut capitalul de piata pentru Bitcoin pana la 7.2 miliarde de dolari, iar din 23 noiembrie 2013, capitalul de piata pentru Bitcoin a trecut pentru prima data pragul de 10 miliarde de dolari.

In ianuarie 2014, doua persoane din cadrul companiei au fost arestate pentru cumpararea de narcotice cu bitcoini pe piata neagra si spalare de bani.

Bitcoin a atras atentie si comentarii din partea economistilor si a jurnalistilor, dar si a investitorilor si a speculatorilor. Unii care nu au incredere in sistemul lor national monetar, vad in bitcoin un rai ferit de inflatie si un mod de a opri controlul capitalului. Piata bitcoinului suferea de volatilitate, limitand astfel comportamentul bitcoinului ca o moneda, dar acest fapt nu a oprit folosinta acestuia ca un mediu de tranzactie. Bitcoin este folosit ca o moneda, cu aproape 1000 de activitati comerciale si mai mult de 35 000 de comercianti online care accepta platile in bitcoini.

Bitcoinul a fost lansat cu ideea de a aduce o moneda comuna, unde se poate tranzactiona de la egal la egal, lipsita de inflatie si fara a fi controlata de o unitate de stat sau o banca. O tehnologie moderna care are un potential imens in afacerile viitorului, si o metoda de tranzactionare online rapida, sigura si accesibila tuturor.

Inventie : Scaunul ejectabil

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 16 Mar 2017 06:39:00 +0000

Inventie : Scaunul ejectabil
Anul inventiei : 1928
Inventator : Anastase Dragomir (Romania) - Wiki

Anastase Dragomir (1896-1966) a fost un inventator roman din domeniul aviatiei, cel mai cunoscut pentru inventia unei versiuni timpurii a unui scaun ejectabil, care a fost brevetata la Paris, in 1930, de care a beneficiat impreuna cu un alt inventator roman, Tanase Dobrescu.

Inventia consta dintr-o asa-numita celula parasutata, un scaun detasabil si ejectabil vertical (prevazut cu doua parasute) dintr-o aeronava sau din orice tip de vehicul, conceput a fi folosit doar in cazuri de urgenta, si care reprezenta o versiune timpurie, dar suficient de sofisticata, a actualelor scaune ejectabile.

Modelul conceput de Dragomir si Dobrescu a fost testat cu succes la data de 25 august 1929 pe Aeroportul Paris-Orly, din apropierea Parisului, si ulterior, in octombrie 1929, pe Aeroportul Baneasa, langa Bucuresti.

In anul urmator, Dragomir si Dobrescu au obtinut patentarea oficiala a acelui „cockpit catapultabil” la Oficiul francez de inventii sub numarul 678.566 din 2 aprilie 1930, sub numele oficial de ᾽Nouveau systeme de montage des parachutes dans les appareils de locomotion aerienne᾽ (in limba romana, Nou sistem de montare al parasutelor la aparate de locomotie aeriana).

Inventie : Pila Karpen

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 16 Mar 2017 06:27:00 +0000

Inventie : Pila Karpen
Anul inventiei : 1950
Inventator : Nicolae Vasilescu Carpen

Nicolae Vasilescu Carpen s-a nascut la 22 decembrie 1870 la Craiova si a decedat la 2 martie 1964 la Bucuresti lasand o vasta opera stiintifica.

A fost un renumit om de stiinta, fizician, inginer si inventator roman, lucrand in domeniul elasticitatii, termodinamicii, ingineriei civile, electrochimiei si telefoniei la distanta. Nicolae Vasilescu Karpen a fost si membru titular al Academiei Romane.

Printre cele mai mari realizari ale sale se enumera telefonia prin cablu la mare distanta. In anul 1909 a propus Academiei de Stiinte a Frantei – pentru prima data in lume – folosirea curentilor purtatori de inalta frecventa pentru telefonie la mare distanta. Brusc, capitala stiintei mondiale a luat in seama ingineria romaneasca. Dar probabil inventia prin care este mai cunoscut reprezinta „pila lui Karpen”, sau „pila K” care functioneaza folosind exclusiv caldura mediului ambiant.

Pila electrica se afla astazi la Muzeul National Tehnic „Dimitrie Leonida” si functioneaza fara intrerupere de 56 de ani.

Nicolae Vasilescu a inceput sa lucreze la teoria unei pile electrice care sa genereze energie la nesfarsit, inca inainte de primul razboi mondial. A primit brevetul in anul 1922. Lucrarea sa teoretica se refera la dimensiunile pe care trebuie sa le aiba aparatul si materialele din care trebuie construit. Vasilescu-Karpen sustine in aceasta lucrare ca pila inventata de el va furniza energie electrica la nesfarsit.

Dupa ce teoria a fost scrisa, s-a apucat de lucru. Vasilescu Karpen dorea sa demonstreze printr-un prototip ca tot ceea ce calculase era corect. Prototipul a fost finalizat in 1950.

Mecanismul de functionare

Vasilescu-Karpen a realizat doua pile electrice legate in serie, care alimentau un minimotor galvanometric. Acesta la randul sau, misca o paleta conectata la un comutator. La fiecare jumatate de rotatie, paleta deschidea circuitul, iar la a doua jumatate de rotatie il inchidea. Timpul de rotatie era calculat in asa fel incat pilele sa aiba timp de reincarcare, respectiv pentru refacerea polaritatii in perioada cat circuitul era deschis. Motorul si paletele aveau drept scop demonstrarea faptului ca pilele furnizeaza energie electrica.

Pilele electrice sunt stramosul bateriilor de azi si nu pot functiona mai mult de 5-10 ani, deoarece unul dintre electrozi se corodeaza, iar inlocuirea lui inseamna… o pila electrica noua. Pila Karpen, care exista intr-un seif in Muzeul Tehnicii din Bucuresti functioneaza si astazi, la 60 de ani de la construire.

Controverse

Vasilescu-Karpen dorea sa demonstreze ca se poate realiza o pila care sa furnizeze energie electrica la nesfarsit.

Insa oamenii de stiinta sustin ca nu poate exista un perpetuum mobile, mai exact, pila lui Karpen incalca cel de-al doilea principiu al termodinamicii si mai ales teoria lui W. Thomson care spune ca este imposibil ca o masinarie sa functioneze la infinit alimentandu-se singura.

Principiul al doilea al termodinamicii precizeaza conditiile in care are loc transformarea energiei termice in energie mecanica, referindu-se la caracterul calitativ si nu la cantitatile de energie schimbate. Acest principiu este o particularizare a principiului general al schimburilor de energie, conform caruia transformarile spontane de energie se realizeaza de la potentialul mai inalt spre cel mai scazut.

Insa pila lui Karpen nu este una obisnuita. Folosirea electrozilor din metale nobile a crescut timpul de functionare datorita eliminarii efectelor parazite ale reactiilor chimice care ar fi aparut in cazul utilizarii altor metale. In timp ce anumiti critici sustin ca incalca cel de-al doilea principiu al termodinamicii, altii afirma ca in realitate, pila nu contravine acestui principiu si nici principiului zero in formularea generalizata. Datorita materialelor din care este realizat este posibil ca durata de viata sa creasca considerabil, insa si costul realizarii este pe masura.

Exista si sustinatori care spun ca Vasilescu-Karpen nu a construit un perpetuum mobile, ci doar o pila care foloseste ca sursa de energie temperatura mediului ambiant. Pila lui Karpen ramane destul de controversata.

Alexandru Mironov relata in revista Stiinta si Tehnica ca dispozitivul avea „un electrod de aur, un altul de aur platinat, inchisi in doi cilindri de sticla, muiati in acid sulfuric pur si un mic motoras electric (de fapt, un fel de osciloscop) care imi arata ca pila functioneaza. Functiona atunci, deja, de 31-32 de ani, si, cu cilindrii de sticla umpluti cu H2SO4, va functiona in vecii vecilor. Iata ce mister avem noi langa parcul Libertatii, lasat mostenire de un oltean extraordinar, inginerul-fizician Nicolae Vasilescu-Karpen”.

Inventie : Televiziunea

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 16 Mar 2017 06:19:00 +0000

Inventie : Televiziunea
Anul inventiei : secolul XX
Inventatori : multipli, John Logie Baird, Philo Farnsworth , Vladimir Zworykin

Televiziunea este un mediu de telecomunicatie definita ca un ansamblu de principii, metode si tehnici care sunt utilizate pentru transmiterea imaginilor in miscare. Asemenea radioului, televiziunea este o inventie a perioadei interbelice, dar principiile acesteia au inceput sa se studieze din secolul al XIX-lea.

Istoria televiziunii reprezinta munca a numerosi inventatori si ingineri din mai multe tari ce au pus bazele si au contribuit la aparitia primului televizor si ulterior, la aparitia televiziunii. Mai multi inventatori au adus contributii majore la formarea televiziunii inca din anii 1870.

In anul 1873, Willoughby Smith descopera fotoconductivitatea seleniului, ceea ce a duce la inventarea celuluei fotoelectrice. In 1877, George R.Carey creeaza telectroscopul, un aparat care poate proiecta o imagine catre un punct aflat la distanta. Acest aparat este primul prototip de televiziune.

Prima demonstratie publica a televizorului o face John Logie Baird in Londra pe data de 25 martie 1925. Baird a realizat un sistem de redare a 12,5 imagini pe secunda pe un ecran cu o resolutie de 30 de linii. Imaginile prezentau o silueta in miscare, iar rezolutia era indeajuns de mare incat sa poata reda portretul unei persoane.

Putem spune ca au fost doi inventatori independenti ce au pus bazele sistemului de televiziune, Philo Farnsworth si Vladimir Zworykin. In 1927, Philo transmite primele imagini electronice in laboratorul sau din San Francisco. Imaginile erau, de fapt, o linie neagra care era doar rotita, pentru a putea demonstra ca televiziunea inregistreaza si reproduce miscarea acesteia.

Pe data de 14 iulie 1930 se transmite, pentru prima data in Marea Britanie, o piesa de teatru la televiziune, aceasta fiind difuzata de BBC de la studiourile lui Baird din Londra. Pe 1 mai 1931 se difuzeaza prima nunta la W2XCR din New York. Inaugurarea postului oficial BBC are loc in Marea Britanie pe data de 2 noiembrie 1936, postul avand o grila de transmisie de 12 ore de program pe saptamana.

Dupa terminarea Celui de-al Doilea Razboi Mondial, vanzarea televizoarelor creste intr-un ritm alert, astfel ca, in 1951, in SUA existau 10 televizoare la 100 de locuitori, iar in Marea Britanie erau 3 televizoare la acelasi numar de locuitori. Tot in 1951 apare televiziunea si in tari considerate drept sarace precum Cuba, Mexic sau Brazilia.

Numarul televizoarelor a crescut de la an la an, astfel, Marea Britanie in 1952, Germania in 1957 si Franta in 1958, ajungand fiecare la un milion de televizoare instalate in casele oamenilor. In 1964 SUA atinge un numar de 60 de milioane de televizoare instalate in case.

Principalele moduri de divertisment de la acea vreme, teatrul si cinematograful, au inceput sa piarda tot mai mult teren. In anul 1964, un adult din SUA sau Marea Britanie mergea la cinematograf, in medie, de 30 de ori pe an, in zilele noastre televiziunea devenind cel mai mare mijloc de divertisment, luand locul cinematografiei.

In zilele noastre televiziunea ne este oferita prin redare analogica (o forma primara a transmisiei), digitala sau high definition (HD) cu variante mai imbunatatite. Sunetul a devenit tot mai clar, nemaifiind mono, ci stereo sau chiar digital sau HD sorround.

Imagini clare, sunet impecabil si programe nenumarate – sunt trei dintre calitatile televiziunii de astazi. Desi provoaca o dependenta asemenea unor substante chimice, televiziunea ne ofera divertismentul si informatiile de ultima ora.

Inventie : Camera web

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 10 Mar 2017 08:47:00 +0000

Inventie : Camera web
Anul inventiei : 1991
Inventatori : multipli

Istoria camerei web

Camera web sau webcam-ul este o camera video care transmite imagini in timp real prin intermediul unui computer spre o retea de calculatoare. Capturile video realizate se pot salva pe computer, vizualizate sau trimise catre alte retele prin intermediul unor sisteme precum Internetul sau ca un atasament pe e-mail. Spre deosebire de o camera IP, care se conecteaza folosind Ethernet sau Wi-Fi, o camera web se conecteaza in general prin cablu USB sau este integrata in arhitectura computer-elor (ex. laptop).

Prima camera web a fost dezvoltata in anul 1991 la Universitatea din Cambridge, la Departamentul de Stiinte pe Computer. A fost instalata pe o retea locala folosind o placa video de pe un computer “Acron Archimedes” si folosind protocolul “X Window System” cu programul client scris de Quentin Stafford-Fraser si server-ul scris de Paul Jardetzky.

Camera web de la Cambridge oferea imaginile unui ibric de cafea de pe coridorul din fata asa numitei “Camere Trojan” din vechiul Laborator de Computere din universitate. Camera a fost creata pentru a ajuta oamenii care lucrau in alte parti ale cladirii sa evite drumuri neinsemnate pana la ibricul de cafea prin oferirea, pe computerele de la birou, unei imagini 128×128, alb-negru, ce arata starea ibricului.

Cand programele de navigare web au dispus de abilitatea de a afisa imagini, in martie 1993, a fost foarte clar ca acest lucru va fi o metoda de a face imaginile disponibile mai usor. Camera de la Universitatea din Cambridge a fost conectata la Internet in noiembrie 1993 de catre Daniel Gordon si Martyn Johnson. De atunci a devenit vizibila pentru orice utilizator de internet si a crescut intr-o referinta foarte populara a internetului timpuriu. Pe 22 august 2001 la ora 09:54, camera web a fost oprita cand departamentul de computere s-a mutat in noua locatie.

Ibricul, un model german “Krups”, a fost vandut pe eBay celor de la “Spiegel Online” pe suma de 3350 de lire sterline. Dupa ce a fost renovat de cei de la “Krups”, pe gratis, ibricul de cafea a reaparut pe web in biroul editorial al “Spiegel Online”.

Cea mai veche camera web care inca functioneaza este “FogCam” de la Universitatea de Stat din San Francisco si ruleaza continuu inca din 1994.

Prima camera web comerciala, “QuickCam”, ce afisa imagini in alb-negru, a intrat pe piata in 1994 si a fost creata de compania de computere din SUA, “Connectix” (care si-au vandut linia de productie celor de la “Logitech” in 1998). “QuickCam” a fost disponibila in august 1994 pentru “Apple Macintosh”, conectandu-se prin intermediul unui port serial si costand 100 de dolari. O versiune compatibila a portului serial si software-ului pentru Microsoft Windows a fost lansata in octombrie 1995. In 2010, revista “Time Magazine” a numit “QuickCam” drept una din dispozitivele pentru computer de top din toate timpurile.

In jurul secolului XXI, producatorii de computere au inceput sa integreze camera web in arhitectura computer-elor, in laptop-uri si in monitoare, astfel eliminand nevoia unor camere externe cu cablu USB sau FireWire. Tot mai mult, camerele web au inceput sa fie folosite pentru telecomunicatii sau videotelefonie intre doua sau mai multe persoane, decat sa fie folosite pentru a oferi, unui public necunoscut, imagini pe o pagina web.

In 2012, o camera web 3D a fost disponibila la mai putin de 100 de dolari. Camera producea imagini si capturi video in 3D cu o rezolutie de pana la 1280×480 de pixeli. Cel care trimitea imaginile si cel care primea trebuiau sa poarte amandoi ochelari pentru a vedea efectul unei imagini 3D.

Cea mai populara utilizare este stabilirea legaturilor video, permitand computer-elor sa se comporte ca statii de videotelefonie sau videoconferinte. Alte utilizari populare sunt in supraveghere video, transmitere video in direct, pentru inregistrarea videoclipurilor sociale etc.

Inventie : Rulota

noreply@blogger.com (Unknown) — Wed, 08 Mar 2017 06:44:00 +0000

Inventie : Rulota
Anul inventiei : dupa 1800
Inventatori : multipli

Istoria rulotei

Rulota este un vehicul, cu sau fara motorizare, realizat pentru persoanele care isi doresc un loc pentru a dormi mult mai comfortabil si mai protejat fata de obisnuitul cort. Rulota este o metoda de a detine o casa proprie intr-o calatorie sau in vacanta, fara a ne baza pe motel sau hotel. Totusi, in unele tari rulotele sunt permise doar in locuri special amenajate unde trebuie platita o taxa de stationare.

Rulotele fara motor sunt asemenea unor remorci trase de un vehicul motorizat, dar cu o mica “locuinta” amplasata deasupra. Rulotele motorizate sunt vehicule asemenea unor camioane sau autobuze cu spatiul locuibil amplasat pe sasiul acestora.

Modelele de rulote difera, de la modele de baza, care pot fi mai mici decat un cort pe roti, la cele care au mai multe camere, complet mobilate si cu toate utilitatile si echipamentele ce se gasesc si intr-o casa normala. In principal, rulotele sunt cel mai mult folosite in America de Nord, Europa, Australia si Noua Zeelanda si mai putin folosite in celelalte zone ale globului.

Originea rulotei provine din Europa secolului al XIX-lea. In jurul anului 1810 in Franta au aparut vagoane care erau mai mult pentru dormit decat pentru transport de marfa. Incepand cu anii 1820 acestea au fost folosite de catre circari si artistii ambulanti britanici. In jurul anilor 1850 oamenii de etnie rroma au inceput sa traiasca in astfel de rulote, acestia numindu-le caravane.

Samuel White Baker a cumparat o caravana de la rromii din Marea Britanie si a trimis-o in Cipru pentru turul sau din anul 1879. Prima rulota folosita pentru recreatie a fost construita in anul 1880, de catre Compania “Bristol Carriage” pentru doctorul William Gordon Stables, un autor popular de fictiune pentru adolescenti. Acesta a calatorit prin zonele pitoresti britanice cu acea rulota si mai tarziu a scris o carte in care si-a povestit calatoriile din anul 1885.

La inceputul secolului rulotele pentru recreatie au devenit tot mai populare. In anul 1901 a fost infiintat primul club de caravane.”Camping and Caravaning Club” a fost fondat de catre Thomas Hiram Holding, parintele camping-ului modern, iar in anul 1907 a fost infiintat Clubul de Caravane cu William Stables ca si presedinte.

Se pare ca primele rulote motorizate, construite pe caroserii de masina sau de camion, au aparut in Canada. In Australia, cea mai timpurie rulota motorizata cunoscuta a fost construita in anul 1929. Aceasta se afla acum in Muzeul Goolwa, unde a fost restaurata partial si este recunoscuta, de catre Muzeul National Australia si de Muzeul National de Motoare din Australia, ca fiind prima caravana motorizata din Australia.

In anii 1920 camping-ul a castigat popularitate in America de Nord. Una din primele rulote construite in America a fost cea realizata de John “Jack” Anthony Porcella in anul 1933, un bacan-frizer-restaurator-miner care a calatorit foarte mult prin statele vestice.

Rulotele moderne vin intr-o variatie de marimi, de la cele mici cu doua locuri, fara toaleta si doar cu facilitati de bucatarie de baza, pana la cele mari cu sase locuri si cu facilitati complete.

Gidget Retro Camper

Poate una din cele mai inovative idei din industria rulotelor este “The Gidget Retro Teardrop Camper”. O rulota in miniatura fara motor, dar care devine extrem de spatioasa si de multifunctionala.

Rulotele de tip “Teardrop” au crescut in popularitate intre anii 1930 si 1960. Numele provine de la forma de lacrima a rulotei, iar dimensiunile acesteia sunt foarte scazute. Primele astfel de rulote au fost realizate doar pentru simplul fapt ca persoanele sa nu fie nevoite sa doarma sub cerul liber sau in corturi, avand in interior un simplu pat. Constientizarile mai recente despre mediu si cresterea costurilor la carburanti au incurajat oamenii sa cumpere vehicule in patru cilindrii, mai mici si mai eficiente, astfel rulotele in miniatura au redevenit ideale pentru camping.

Constientizand aceste lucruri si avand o viziune inovativa, o echipa din Brisbane, Australia formata din Christine Bree si Glenn Wills au realizat si dezvoltat conceptul “Gidget”. Acesta a fost gandit pentru a crea o rulota inovativa ce combina caracteristicile si produsele moderne cu estetica clasica a unei rulote retro autentica model “Teardrop”. Dupa doi ani de dezvoltare si design, inclusiv realizarea unui mecanism de glisare unic in lume patentat si dupa constructia unui model prototip, echipa “Gidget” s-a intors catre Rockwell Olivier pentru a-i ajuta in aducerea rulotei pe piata mondiala.

Realizate sa ofere tot ceea ce ar fi necesar unui calator pentru a porni la drum, rulotele “Gidget” sunt pregatite adecvat si prietenoase cu mediul. Sunt dotate cu bazin de apa si de deseuri si sunt fabricate din lemn natural australian sau din inlocuitori sustenabili. Au implementate dispozitive antifurt cu lumini intermitente si sunet SOS, plus un buton de panica pe interior, astfel ca pasagerii se pot simti in siguranta pe perioada calatoriei. Rulotele “Gidget” vin dotate, de asemenea, cu bucatarie complet functionala, iar pentru ca totul sa fie interesant, rulotele sunt alimentate cu ajutorul panourilor solare. Va puteti relaxa in pat, uitandu-va la televizor, sau puteti roti consola de divertisment spre exterior si sa va bucurati de o seara de jocuri sau de film in aer liber impreuna cu prietenii ori familia, iar pentru un somn cat mai comfortabil rulotele sunt dotate cu un pat “regal” in care va puteti rasfata.

Compania “Gidget Retro Teardrop Camper Ply Ltd.” este acum binepozitionata pe piata rulotelor, avand un avantaj foarte mare in fata competitorilor si anume preturile. Cand celelalte rulote pot ajunge si la cateva sute de mii de dolari, “Gidget” ajunge la un pret de doar 15 000 de dolari.

Inventie : Scrabble

noreply@blogger.com (Unknown) — Mon, 06 Mar 2017 06:32:00 +0000

Inventie : Scrabble
Anul inventiei : 1938
Inventator : Alfred Mosher Butts

Alfred Mosher Butts
Arhitect
Născut: 13 aprilie 1899, Poughkeepsie, New York, Statele Unite
Decedat: 4 aprilie 1993, Rhinebeck, New York, Statele Unite
Studii: Universitatea Pennsylvaniei - Wikipedia

Scrabble sau “Jocul Cuvintelor” este un joc in care doi pana la patru jucatori construiesc cuvinte pe o plansa de 15×15 patratele. Constructia cuvintelor aduce puncte, iar cel mai mare puntaj castiga jocul. Cuvintele trebuie construite in mod incrucisat, de la stanga la dreapta si de sus in jos, astfel incat fiecare cuvant sa cuprinda o litera din cuvantul anterior asezat pe plansa. O regula importanta a jocului obliga jucatorii sa formeze doar cuvinte care sunt definite in dictionarul standard.

Istoria jocului Scrabble incepe cu predecesorul sau, jocul “Lexiko”, realizat de acelasi inventator, arhitectul american Alfred Mosher Butts. In anul 1938, Butts a inventat jocul “Criss-Crosswords”, un joc asemanator cu Lexiko, ce folosea acelasi set de litere la care inventatorul a lucrat cu greu pentru a analiza frecventa literelor din diferite surse, inclusiv din ziarul “The New York Times”. Butts i-a adaugat noului joc sistemul de joc de cuvinte incrucisate pe o plansa de 15×15 patratele. A fabricat cateva jocuri chiar el, dar nu a avut succes in vanzarea jocului unui mare producator al acelor zile.

In anul 1948, James Brunot, un localnic din Newtown, Connecticut si unul din posesorii putinelor jocuri originale de Criss-Crosswords realizate de Alfred Butts, a reusit sa ajunga la o intelegere cu acesta si a cumparat drepturile de fabricare a jocului cu conditia de a-i plati lui Butts un comision pentru fiecare unitate vanduta. Desi a lasat jocul neschimbat in mare parte, Brunot a rearanjat putin patratelele “premium” de pe plansa, a simplificat regulile si a schimbat numele jocului in “Scrabble”. In 1949, Brunot si familia sa au fabricat 2400 de seturi, dar au pierdut bani. Potrivit legendei, Scrabble a dat lovitura in anul 1952, cand Jack Straus, presedintele de la “Macy’s”, a jucat jocul in vacanta. La intoarcere, a fost surprins ca jocul nu se putea gasi in magazinul sau si a dat o comanda imensa pentru joc in acel an spunanad ca toata lumea trebuia sa detina un joc de Scrabble.

In 1952, Brunot nu a mai facut fata comenzilor si a vandut drepturile de fabricare companiei “Selchow and Righter”, una din companiile care au refuzat jocul in prima instanta. In al doilea an de productie compania a vandut aproximativ patru mililoane de seturi. Astazi, jocul este marca inregistrata “Hasbro” pentru SUA si Canada si “Mattel” pentru restul tarilor.

Jocul Scrabble intra si pe piata romaneasca in februarie 1982, atunci cand inginerii Serban Teodoru si Ioan Comanescu au adaptat jocul pentru limba romana. In anul 1987, jocul Scrabble a fost recunoscut oficial in Romania drept disciplina sportiva in cadrul Comisiei de Sah Electronic si Jocuri Logice.

In zilele noastre, Scrabble este jucat de majoritatea persoanelor pe consola, computer sau pe telefoanele mobile. Jocul dezvolta mai multe abilitati printre care vocabular, ortografie, gramatica, anagramare, calcul matematic si strategie. In anul 2004, Scrabble a primit un loc in “National Hall of Fame” din SUA.

Inventie : Racheta in trepte

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 03 Mar 2017 06:40:00 +0000

Inventie : Racheta in trepte
Anul inventiei : 1529
Inventator : Conrad Haas

Conrad Haas
Învățat
Conrad Rudolf Haas a fost un militar și inventator de origine austriacă, precursor al zborului cu racheta. A imaginat la Sibiu tehnica rachetei în trepte. Wikipedia
Născut: 1509, Viena, Austria
Decedat: 1576, Sibiu

Pina la mijlocul anilor '60, specialistii considerau ca racheta in trepte a fost inventata in 1650, de polonezul Kazimierz Semionowiczs. Printr-o comunicare stiintifica, prezentata in 1966 la Congresul International de Aeronautica de la Madrid, savantul roman prof. dr. ing. Elie Carafoli, care era si presedintele Federatiei Internationale de Astronautica, a rasturnat definitiv aceasta ierarhie.

Bazat pe un vechi manuscris gasit in arhivele de la Sibiu, Carafoli a demonstrat ca primele rachete in trepte au fost construite de sasul Conrad Haas, la Sibiu, in 1529. Deci cu peste 120 de ani inaintea polonezului. Manuscrisul demonstreaza si faptul ca sibianul a adus rachetei anumit imbunatatiri, folosite si acum in domeniile de varf ale tehnicilor militare si ale celor spatiale.

RACHETISTUL MEDIEVAL. In lucrarea "Germanii in aeronautica romana", aparuta la Bucuresti in 2004, prof. dr. Valeriu Avram descrie pe larg ceea ce se mai stie acum despre activitatea lui Conrad Haas, rachetistul medieval din Cetatea Sibiului. Indexat sub numele "Varia II, 374", manuscrisul invocat de Elie Carafoli la mijlocul anilor â€™60 este un volum complex, compus din trei lucrari distincte, reunite chiar de Conrad Haas, care afirma: "Aceasta carte este zugravita (ilustrata) de Conrad Haas din Dornbach, de neam din Haasenhof, langa Landshut. Inceputa la anul 1529, pe cand eram guard de artilerie si turnator de tunuri al majestatii sale imperiale si regale romane a coroanei ungare".

Ceea ce se stie despre Haas este ca s-a nascut in anul 1509 si a trait pana in 1579. El a lucrat la tratatul cuprins in manuscrisul de la Sibiu timp de patru decenii, intre 1529 si 1569. O cariera lunga de specialist in arta razboiului, in cursul careia Haas a creat, in materie de rachete, tot ceea ce i-a permis tehnologia acelor timpuri. In lucrarea sa, el descrie rachetele in trepte, bateriile de rachete si rachetele combinate. Toate utilizau un combustibil solid, bazat pe praf de pusca, plus alte substante inflamabil-explozive. Cand se refera la rachetele folosite ca arme, Haas le numeste rachete de foc si le clasifica in "sageti-racheta", "bastoane de foc", "maciuci cu rachete".

Acestora li se atasau incarcaturi active, sub forma unor "bombe explozive" sau "ghiulele incendiare". Conrad Haas a creat si rachete care puteau sa arda si in apa. Tot el a inventat si lansatorul de rachete pe care-l numea "rakhetenstock". Ca pirotehnician, s-a ocupat si de producerea unor "faclii" incendiare portabile si a unor mijloace de camuflare pe campul de lupta, sub forma unor lumanari fumigene.

RACHETA IN TREPTE. Corpul rachetelor lui Haas era confectionat din numeroase straturi de hartie lipite cu clei de tamplarie. Rezulta un "blindaj" usor , dar indeajuns de puternic incat sa reziste la presiunea gazelor din camera de ardere a combustibilului, care, la decolare, treceau prin duza ajutajului.

Racheta cu mai multe trepte era compusa din trei, uneori cinci rachete simple, introduse intr-un tub mai lung. Dupa consumarea combustibilului dintr-o treapta, aprinderea urmatoarei era initiata printr-un fitil, al carui timp de ardere era calculat cu precizie. La contactul cu tinta, ultima treapta producea aprinderea si apoi explozia incarcaturii active.

In lucrarea sa, Conrad Haas mentioneaza numeroase "retete" pentru pulberea utilizata atat pentru propulsarea rachetelor, cat si ca incarcaturi explozive. Una din ele continea: "o parte pulbere, trei parti sulf, o parte salpetru, o parte carbune si 3/32 antimoniu". Printre "retetele" mentionate de Conrad Haas se numara si cateva preluate de la Ioan Romanul, numit in limba vremii Hans (Johan) Wallach, prieten al inventatorului sas.

Pe atunci "Romanul" era proprietarul unei "mori de pulbere" care functiona la Alba-Iulia. Acolo, el a facut propriile sale cercetari privitor la amestecurile explozibile. Cateva dintre acestea au fost preluate de prietenul sau sas, care le-a inclus in manuscrisul de la Sibiu, nominalizandu-le creatorul.
Din pacate, pasiunea militarilor europeni pentru rachete a mai durat mai putin de un secol si jumatate. Dupa aceea, racheta a fost lasata in umbra de dezvoltarea artileriei, care a beneficiat de toate descoperirile in materie de chimie si metalurgie. Niciodata nu vom sti ce s-ar fi intamplat daca rachetele ar fi beneficiat de acelasi interes. Poate ca epoca zborurilor cosmice ar fi iceput cu mult inainte de sec. al XX-lea.

Conrad Haas nu a inventat si perfectionat doar rachetele in trepte si lansatorul de rachete. Tot el este cel care a dotat proiectilele reactive cu aripioare triunghiulare in forma de "Delta". Amplasate in perechi opuse diametral, acestea aveau rolul de a stabiliza racheta pe traiectorie, sporind astfel precizia de tragere. Peste cateva secole, inventia lui a fost preluata si modernizata, iar principiul "Aripii Delta" este folosit si acum in constructia avioanelor supersonice si a rachetelor cosmice.

Desi Conrad Haas era un om al armelor, care pentru vremurile sale putea fi considerat un adevarat "Senior al razboiului", el a demonstrat ca stapanea si principiile eticii care il indeamna pe orice om de stiinta sa considere recurgerea la forta drept ultima solutie care ar trebui adoptata in cazul aparitiei unui conflict: "Dar sfatul meu este mai mult catre pace; gurile de foc sa fie lasate sub invelitoarea lor, astfel ghiuleaua nu va fi trasa, pulberea nu va fi aprinsa. Acesta este sfatul meu".

Conrad Haas nu a fost singurul reprezentant al pleiadei de "rachetisti" ai Sibiului. Un alt membru de vaza al acestei caste nobile a fost Valentin Frank de Franckenstein, care a trait intre anii 1643 si 1697. Reputat om de stiinta, acesta era in acelasi timp un umanist cu studii artistice si juridice, "judex" al tuturor sasilor din Transilvania. A realizat cateva tipuri de rachete, preocupandu-se mai ales de incarcaturile active pe care le-a adaptat unor situatii diverse prezente pe campul de lupta.

Inventie : Hyperloop

noreply@blogger.com (Unknown) — Fri, 03 Mar 2017 06:26:00 +0000

Inventie : Hyperloop

Anul inventiei : 1970

Inventator : Henry Coanda

Henri Coandă

Inginer

Henri Marie Coandă a fost un academician și inginer român, pionier al aviației, fizician, inventator, inventator al motorului cu reacție și descoperitor al efectului care îi poartă numele. Wikipedia

Născut: 7 iunie 1886, București

Decedat: 25 noiembrie 1972, București

Locul înhumării: Cimitirul Bellu, Regiunea de dezvoltare București-Ilfov

Studii: Școala Națională Superioară de Aeronautică și Spațiu (1909–1910), mai multe

Părinţi: Aida Danet, Constantin Coandă

Aparate de zbor proiectate: Coandă-1910, Bristol T.B.8

Un articol publicat în „Daily Mail" anunţă intenţia americanilor de-a construi un sistem de transport pe care unii l-ar putea considera de domeniul fantasticului. E vorba de o conductă între Los Angeles şi New York prin care ar putea să circule nişte capsule cu viteze de până la 6.500 de kilometri pe oră. Transportul în tub vidat s-ar face pe baza levitaţiei magnetice şi reprezintă ideea inginerului american Daryl Oster, al cărui proiect se numeşte „Evacuated Tube Transport".

Ştirea aceasta readuce practic la lumina zilei o poveste din anii '70, atunci când în România nu numai că s-a pus pe hârtie planul transportului prin tub vidat, dar chiar s-a şi aplicat această idee. Principiul a fost pentru prima oară enunţat de către fizicianul şi inventatorul român Henri Coandă. Experimentele au început la Bucureşti, apoi s-a făcut o bază de cercetare, mult mai sofisticată, la Măneciu, la poalele Munţilor Ciucaş în judeţul Prahova. Acolo, printr-o conductă de 400 de metri lungime şi 1,6 metri diametru a fost testat, pentru prima oară în lume, transportul unor oameni, într-o capsulă. Pornind pe firul acestei poveşti, l-am găsit atât pe cel care a condus lucrările de construcţie a întregului sistem de la Măneciu, inginerul Gheorghe Dorobanţu, cât şi pe unul dintre specialiştii care au participat la experimente, Dan Ionescu .

Institutul elitelor României

Cu exact patru decenii în urmă, inginerul Dan Ionescu l-a cunoscut pe Henri Coandă. Pe atunci, proaspăt absolvent al Facultăţii de Tehnologie a Construcţiilor de Maşini din Universitatea Politehnică din Bucureşti, între primii şapte învăţăcei ai promoţiei sale, Dan Ionescu a fost angajat la INCREST - Institutul pentru Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică. Un institut abia înfiinţat, la iniţiativa lui Coandă. Ideea marelui savant era de a strânge minţile luminate ale României, din diverse domenii de vârf. Consacrat pe plan mondial pentru invenţiile sale, la loc de frunte fiind motorul cu reacţie, Henri Coandă, născut la Bucureşti în 1886, dorea să contribuie, prin INCREST, la dezvoltarea propriei ţări. „Coandă era un om care încuraja foarte mult tinerii, în diverse domenii de vârf.

L-am cunoscut personal. A susţinut ideea strângerii minţilor luminate din ţară într-un institut unde să se dezvolte tehnologiile de vârf", povesteşte inginerul Dan Ionescu, cel care în 1975 şi-a dat Doctoratul chiar în Efect Coandă şi Aerodinamică. "Am primit încurajarea chiar de la Henri Coadă, să aprofundez acest domeniu, şi i-am urmat sfatul, la momentul Doctoratului", îşi aminteşte inginerul Ionescu. O colaborare profesională foarte scurtă între Dan Ionescu şi Henri Coandă, pe parcursul ultimei jumătăţi a lui 1972. „L-am cunoscut în vara lui 1972 pe Henri Coandă, iar în toamnă el a murit", spune Dan Ionescu, unul dintre cei care au primit atunci sarcina de-a se ocupa de înmormântarea celui dispărut.

Mişcare pe baza aerului

Unul dintre departamentele de la INCREST era şi cel numit "Efect Coandă", unde lucra Dan Ionescu. Aici era studiat un proiect de suflet al lui Henri Coandă, cel de transport în tub vidat, pe unde să circule capsule în interiorul cărora se pot afla oameni şi mărfuri. Coandă se gândea la realizarea unor astfel de conducte între Bucureşti şi Ploieşti sau între Ploieşti şi Braşov, dar şi de la Bucureşti la Constanţa. Gazda noastră de azi, inginerul Ionescu, ne explică, în termeni simpli, principiul de mişcare al capsulelor prin conducte, aşa cum a fost el experimentat în România. Dacă în faţa capsulei se creează vid, prin eliminarea aerului, atunci în spatele capsulei se formează presiune, prin pomparea aerului. Această diferenţă de presiune pune în mişcare capsula.

Trenul din conductă

Primul experiment legat de transportul prin tub vidat s-a făcut în Bucureşti, aproape de CET - Sud, în iunie 1971, povesteşte inginerul Ionescu. A fost construită o conductă de 200 de metri lungime şi un metru diametru. Reuşita testului a dus la decizia autorităţilor de a înfiinţa la Măneciu, în judeţul Prahova, începând din 1972, a "Departamentului Aerotubexpres". Azi mai vedem numai în fotografii tot ce s-a făcut atunci în acest loc. Imaginaţi-vă că pe o lungime de 1.300 de metri erau dispuse două conducte, fiecare cu un diametru de 1.020 de milimetri. Conductele din oţel de şapte milimetri grosime, realizate la uzinele "Republica" din Bucureşti, au fost aşezate una deasupra celeilalte. Traseul metalic, cu cele două "benzi", urma practic albia râului Teleajen, în patru locuri traversând cursul de apă. Tocmai din cauza asta a venit şi problema, în 1975, de la inundaţiile care au deteriorat parţial construcţia. După acest incident, conductele au fost sprijinite pe piloni din beton, unii având până la şase metri înălţime. Fundaţia pilonilor ajungea la patru metri adâncime. În unele locuri, conductele intrau sub pământ, dar fără a fi săpate tuneluri. S-a pus pământ peste conducte.

Fotografii dintr-un alt timp

Singura veste bună este că inginerul Dan Ionescu a păstrat în colecţia personală fotografiile "de epocă", dar şi un filmuleţ cu întreaga instalaţie, în funcţiune, aşa cum arăta ea până în 1989. Observăm ceea ce era odată staţia de propulsie, cu cele patru ventilatoare. Dar şi o altă baracă în care erau adăpostite echipamentele cu ajutorul cărora s-au realizat felurite măsurători asupra instalaţiei de transport. Mai era şi o staţie în care containerele erau încărcate cu piatră. S-au folosit la un moment dat patru asemenea cilindri, legaţi unul de altul, ca un fel de tren, cu o greutate totală de 12 tone. Şi trenul a mers. Conductele urmau un traseu sinuos, tocmai pentru a se determina viteza containerelor în diverse poziţionări ale "drumului", pe deasupra pământului sau pe sub pământ, în curbă, la coborâre sau la urcuş. E drept că viteza nu era prea mare - cel mult 35 de kilometri pe oră. Exista un fel de şină în capătul superior al conductei. De acea şină erau legate containerele şi pe ea alunecau obiectele cilindrice, împinse de forţa aerului. Totul se automatizase, în anii '80. Vedem un pupitru de comandă. De la acel pupitru se dirija încărcarea şi descărcarea containerelor, cu piatră, dar şi plecarea lor prin galerie. "Cutiile" lunguieţe erau făcute din oţel, dar s-a încercat şi soluţia fibrei de sticlă.

Amintiri din capsulă

După 1980 s-a experimentat şi transportul oamenilor prin conducte. A fost realizată o capsulă din oţel, cu lungimea de şase metri, în care puteau să intre cel mult doi oameni. În spatele lor se aflau diverse aparate de măsură. Pentru această operaţiune a existat însă un alt "drum", special construit în acest scop. Era o conductă lungă de 400 de metri, cu diametrul de 1.600 de milimetri. Containerul care circula prin interiorul conductei avea propriul sistem de frânare. Cei doi pasageri stăteau în câte un fotoliu. "Zilnic făceam cinci-şase drumuri, timp de o lună", îşi aminteşte inginerul Ionescu, cel care a călătorit în acel container. Viteza atinsă nu era mai mare de 70 de kilometri pe oră. Parcă aude şi acum zgomotul asurzitor din capsulă. E şi o amintire legată de ziua în care s-a urcat în capsulă, alături de un coleg de-al său. Vehiculul porneşte şi deodată cei doi oameni simt forţa extraordinară care-i împingea, încât colegul lui Dan strigă, panicat - „frânează!". Au constatat după aceea că parcurseseră galeria în numai zece secunde, după cum arătau aparatele de măsură. Ajunseseră oricum la "bucla de descărcare", acolo unde capsula îşi reducea automat viteza.

Proiect abandonat din cauza fricii

Există totuşi întrebarea legată de finalitatea experimentului de la Măneciu. E drept că s-au făcut nişte instalaţii asemănătoare, una la Baia Mare, alta la Caraorman, în Delta Dunării, pentru transportul de materiale. Erau totuşi linii mici, de doi kilometri lungime - la Baia Mare şi de 2,5 kilometri - la Caraorman. Instalaţii care n-au avut viaţă lungă, după 1990. Dar ce s-a ales, în schimb, de marile proiecte ale lui Coandă, acele "autostrăzi" care să traverseze România? "Nu s-a mers mai departe cu aplicarea acestei idei, pentru că exista o teamă a tuturor, în anii comunismului. Teama de un eventual eşec, de ceva neprevăzut care ar fi putut să apară. Deşi măsurătorile din timpul experimentelor au arătat în mod clar că este un proiect viabil", oftează inginerul Dan Ionescu. Se vede acum în ochii lui o umbră de regret, când spune că a petrecut la Măneciu aproape 20 de ani. Şi el, dar şi alţi oameni cu care a lucrat, toţi şi-au lăsat tinereţea acolo. Specialişti care, după căderea comunismului, s-au risipit pe la diverse institute din ţară sau din străinătate. Cu atât mai mult cu cât acel institut naţional, un concept de anvergură, demarat sub auspiciile lui Henri Coandă, care trebuia să reunească inteligenţa românească - INCREST - nu mai există azi, din ceea ce ne spune gazda noastră. Cât priveşte americanii, spune inginerul Ionescu, nici proiectul lor nu e nou. "Se vorbeşte despre acest proiect încă din 1975. Probabil că abia acum americanii au banii necesari, să-l pună în practică", ştie specialistul, care spune că şi ruşii, chinezii şi japonezii studiază posibilitatea acestui sistem de transport. Alţii ar putea trece la fapte. Noi rămânem cu amintirile!

Idee genială aruncată la fier vechi

Astăzi nu mai există aproape nici o urmă a experimentului de la Măneciu. Toate instalaţiile de aici - conducte, staţii automatizate - au fost tăiate bucată cu bucată şi date la fier vechi, după 1990. Nu se mai văd acum decât fundaţiile pilonilor din beton care susţineau pe vremuri conductele. Ajungem în zona cunoscută de localnici drept Carpenu. Aici s-a desfăşurat întregul experiment, pe baza ideii lui Coandă. Intrăm în pădure, pe un drum din pământ, ajungând pe malul râului Teleajen. Suntem însoţiţi de cel care a condus toată operaţiunea. Se mai zăreşte prin desişul verde o cabană în care inginerul Dorobanţu a locuit, pe timpul şantierului. "Au lucrat 50 de oameni în acest loc, localnici, la care s-au adăugat şi specialişti din Bucureşti. S-au adus utilaje grele, care au ridicat toate segmentele conductelor", povesteşte specialistul. Locul a fost ales, în primul rând, datorită traseului sinuos, prin pădure, peste apă. Pe aici fusese amplasamentul unei căi ferate cu ecartament îngust, construită de germani, în anii '40. Vedem şi pe faţa inginerului Dorobanţu acelaşi amestec de nostalgie şi de neputinţă, ca şi în cazul inginerului Dan Ionescu. Când vorbim de ceva care a fost pur şi simplu ras de pe faţa pământului ...

Experimentul Coandă în cifre

1971 - are loc primul test, reuşit, în Bucureşti, în zona CET-Sud.

1972 - este amenajat sistemul "Aerotubexpres", la Măneciu.

1.300 de metri - era lungimea conductei prin care circulau, în vid, capsulele încărcate cu piatră.

400 de metri - avea conducta prin care a circulat, în anii '80, capsula cu oameni.

6 metri - avea capsula în care încăpeau doi oameni, plus aparatura de măsură.

Inventie : Stiloul

noreply@blogger.com (Unknown) — Thu, 02 Mar 2017 19:17:00 +0000

Inventie : Stiloul
Anul inventiei : 1827
Inventator : Petrache Poenaru (Romania) - wikipedia

Petrache Poenaru

Pedagog

Petrache Poenaru a fost un pedagog, inventator, inginer și matematician român, membru al Academiei Române. Wikipedia

Născut: 10 ianuarie 1799, Comuna Nicolae Bălcescu, Vâlcea, Regiunea de dezvoltare Sud-Vest Oltenia

Decedat: 2 octombrie 1875, București

Studii: École polytechnique

Istoria Stiloului

Primele stilouri au apărut odată cu inventarea papirusului de către egipteni, cândva între 3000 şi 2800 î.Hr. Aceste instrumente primitive de scris erau bucăţi de trestie sau papură, prevăzute cu o gaură tubulară centrală, ce puteau absorbi o coloană îngustă de lichid colorat, pe care îl eliberau lent în momentul în care erau înclinate sub un anumit unghi. Având în vedere faptul că materia primă se găsea în natură, de-a lungul malurilor fluviului, scribii egipteni aveau la dispoziţie o sursă inepuizabilă de instrumente de scris.

Momentul adoptării instrumentelor de scris din pene de pasăre a marcat evoluţia scrisului sub aspectul execuţiei şi controlului caracterelor, depăşind chiar capacităţile de caligrafiere ale chinezilor, ce foloseau pensule cu păr fin.

Mult timp, peniţa a reprezentat instrumentul de scris standard pentru mai multe civilizaţii. Obiectul era furnizat, evident, de către păsări, iar omul l-a adaptat necesităţilor sale. Iniţial, o pană proaspăt smulsă sau găsită era uscată, apoi curăţată de grăsimile animale ce ar fi împiedicat absorţia cernelii. Pana se usca prin aplicarea progresivă a căldurii, pentru a se evita fragilizarea. La începutul secolului al XIX-lea se folosea peniţa din metal, dar utilizatorii erau în continuare nevoiţi să înmoaie instrumentul într-o călimară şi să scrie până la uscarea cernelii din vârf. Astfel, peniţele metalice se utilizau, în esenţă, la fel ca trestiile cu mii de ani înainte.

Această stare de fapt a durat până în anul 1827, când românul Petrache Poenaru (1799-1875), absolvent al Şcolii Politehnice din Paris, brevetează primul toc rezervor din lume. Această invenţie a fost înregistrată mai întâi la Viena, apoi la Paris, sub titulatura “Condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală“. Ea a revoluţionat domeniul mijloacelor de scris, punând la dispoziţia oamenilor un instrument deosebit de util. Tocul cu rezervor cu cerneală “Poenaru“, cunoscut sub numele de stilou, elimina zgârâieturile de pe hârtie produse prin utilizarea trestiilor, penelor şi tocurilor cu peniţă metalică şi, în acelaşi timp, scurgerile nedorite de cerneală. În schimb, acesta asigura un flux constant al cernelii şi posibilitatea înlocuirii unor parţi componente.

Stiloul inventat de Petrache Poenaru a fost primul instrument de acest fel din lume, perfecţionat ulterior, în 1863, de Brissant şi Coffin şi, mai apoi, în 1884, de Watterman. Ultimul a realizat un sistem practic de umplere cu cerneală a rezervorului ce avea să domine producţia de stilouri până spre mijlocul secolului al XX-lea. Rezervorul lui Watterman era o cămăruţă pliabilă din cauciuc, în contact cu un levier de forma unei pompiţe de pe suprafaţa externă a stiloului. Ridicarea levierului ducea la eliminarea aerului din cămăruţă, creând un vid; ulterior, prin eliberarea levierului, cerneala era aspirată în rezervor. Camera etanşă, împreună cu îmbunătăţirea calităţii cernelii, au redus la minimum riscul închegării.