Ioan Mihai Cochinescu

Povestiri de pe terasă: Autour du Moulin

Mihai — Sat, 21 Jan 2017 19:07:39 +0000

Doar atât. Să privești în liniște. Dincolo de Timp. Micuța terasă Autour du Moulin de pe rue Lepic (nu departe de Café des Deux Moulins, în care s-au filmat câteva scene din încântătorul film “Le fabuleux destin d’Amélie Poulain”), cu numai câteva scaune, așezate ca pentru un recital pentru acoperișuri de zinc și pianină mecanică. În depărtare, rue Tholozé, care se intersectează cu rue des Abbesses, peste care se înalță cupola de aur a celebrului Dôme des Invalides. Așadar, dincolo de Spațiu.

Mic tratat despre fericire

Mihai — Fri, 13 Jan 2017 22:01:04 +0000

Pădurea de-acasă. Veți observa cu ușurință, în seria de imagini de mai jos: doar atât de puțin îi trebuie unui om să fie fericit.

O povestioară veche de 25 de ani

Mihai — Thu, 12 Jan 2017 14:02:14 +0000

Atâția au trecut, 25 de ani, de când mergem la schi eu și fiul meu Sebastian. De câte ori ajungeam pe-atunci cu telescaunul spre Clăbucet-plecare, în dreptul unei frumoase văi, într-un peisaj minunat cu brazi înalți, îi puneam aceleași întrebări naive / ludic-inocente / absurde: “Te-ai gândit vreodată cam de câtă zăpadă ar avea nevoie un regizor de film, vara, pentru a filma așa ceva? Cât de greu ar fi să facă rost de ea, de cât de mulți oameni ar fi nevoie să o care cu gălețile sau cu roabele și ce repede s-ar topi și-apoi ar trebui să o ia mereu de la capăt?” Ca orice povestioară copilărească, ne stârnea râsul de fiecare dată. De vreo câțiva ani încoace, fiul meu reușește să mi-o ia înainte și mă întreabă el toată tărășenia. Și își făurește strategii, vicleșuguri, pentru a-mi distrage atenția și pentru a cădea eu victimă întrebărilor de demult. Și această relatare face și ea parte din micul meu “Tratat despre fericire”.

Fabrica de oțet de la Margina

Mihai — Mon, 12 Dec 2016 13:59:38 +0000

FILMUL CARE NU S-A SCRIS, DEȘI S-A PETRECUT. Mi-am amintit, privind o fotografie, de fosta fabrică de oţet din lemn de fag de la Margina (aflată undeva, pe drumul de la Timişoara spre Deva), despre care am mai scris acum ceva vreme. Clădirea e un monument de patrimoniu, vechi de peste o sută de ani. Pe la 1910 Societatea Rozskatol din Budapesta a construit la Margina o fabrică de oțet din lemn de fag care a fost activă până după primul război mondial. În 1921 fabrica a reintrat în funcțiune cu capital românesc. Prin 1930 se fabrica aici și acetonă. Prințul Sturdza, motivat (se spune) de producția substanțială a viilor sale din Moldova și Basarabia, a interzis printr-o lege fabricarea oțetului din lemn de fag, sub pretextul că ar fi nociv, în favoarea celui din vin. În 1948 fabrica a fost naționalizată iar în 1968 a devenit secție chimică a combinatului “Solventul” din Timișoara. Odinioară, instituția era de mare faimă, aici existau și reţete (care s-au pierdut) ale celor mai bune murături din patrie. Munceau vreo 700 de oameni în fabrica aceasta, cândva. Emblematică pentru distrugerea patrimonială naţională de după ’89, fabrica nu-şi mai găseşte acum rostul şi, probabil, va fi distrusă în întregime în următorii ani. Clădirea, deşi aflată într-o fază avansată de degradare, ar fi putut deveni, de exemplu, un mare hotel, un centru de tratament balnear, un muzeu, o şcoală. Sau chiar o… fabrică. Până una-alta, pare a fi doar un decor pentru un film de metafizică tarkovskiană, care încă nu s-a scris, deşi s-a petrecut.

Pădurea de-acasă

Mihai — Mon, 31 Oct 2016 19:42:13 +0000

O stare de film: “Pădurea de-acasă”.
(film și text © 2016 Ioan Mihai Cochinescu)

Am învățat să filmez, fiind licean iar mai apoi student, la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70, de la doi cineaști timișoreni remarcabili: Sandu Dragoș și Carol Szélhegy. Amândoi, artiști desăvârșiți întru arta imaginii. Cel dintâi, un profesionist al filmului de etnografie și folclor, care a lăsat în urma sa o arhivă de film documentar excepțională, un adevărat tezaur al Universității timișorene, autor al unor filme artistice de scurt metraj încărcate de laurii premiilor naționale și internaționale. Al doilea, cineast al Facultății de medicină din Timișoara anilor ’60, realizator de filme artistice și documentare științifice, absolvent al școlii cinematografice rusești de la Moscova. Am învățat, cu ocazia asta, că în arta filmului nu își are locul amatorismul, dar că poți face un film cinstit chiar și cu mijloace tehnice modeste. Important este să știi să realizezi metafore și să povestești prin imagini. Din filmele lui Alain Resnais (precum “L’Année dernière à Marienbad”) am învățat lecția planurilor lungi. Din filmele lui Andrei Tarkovski (“Călăuza”, înainte de toate) am învățat metafizica imaginii. Am avut noroc cu profesori buni… Micul și neînsemnatul meu film pe care îl veți privi acum (îmi numesc în continuare aceste filme “stări de film”, contaminat întrucâtva de stările de haiku ale lui Nichita) este un modest omagiu adus celor patru cineaști, fără de știința cărora n-aș fi realizat nici filmele mele din adolescență, nici cărțile mele reprezentative.

Mobila Thonet din antreu

Mihai — Sat, 08 Oct 2016 21:02:53 +0000

Amintirile mele sunt foarte vii, încă de la vârsta de trei-patru ani. Mobilierul din antreul apartamentului de pe strada Kogălniceanu din Timișoara era fascinant, stăteam pe un fotoliu ore în șir privind desenul marmorei de pe măsuța octogonală. Mama mea cumpărase din banii câștigați de tatăl meu la loto în mod miraculos (și salvator, pentru familia cea mare, cu patru copii!) această minunată garnitură de hol de la niște evrei foarte bogați care, la fel ca mulți alții, luaseră cu tristețe calea străinătății, scăpând măcar în felul acesta de dictatura proletară recent instalată. Un dulap uriaș de hol cu o oglindă mare, o banchetă, două fotolii și o măsuță. Aceasta era de fapt unica avere a casei, alături de setul de cești de ceai din porțelan alb, tivit cu dungi subțiri aurii. Mult mai târziu au apărut toate celelalte necesare traiului nostru modest. A trecut mai bine de-o jumătate de veac de-atunci. Și, iată, în mod miraculos, am aflat că mobilierul nostru era unul absolut minunat, datând din anul 1904, fabricat la Viena de celebra firmă Thonet. Mai mult decât atât, stilul aparținea curentului Wiener Secession (varianta vieneză a Art Nouveau) inițiat la Viena de Gustav Klimt. Cafenelele sfârșitului de veac XIX se întreceau în a-și achiziționa mobilier Thonet. Casele oamenilor înstăriți dădeau dovada unui rafinament special datorită acestor scaune și banchete atât de frumoase. Erau foarte scumpe și așa au rămas până în ziua de azi. Inspirat, melancolic și nostalgic, am păstrat peste timp acest mobilier care a suportat de-a lungul anilor tot felul de transformări, vopsit de mama mea succesiv în verde, albastru, alb, peste lemnul băițuit de fag, originar. Astăzi, după orele îndelungi de trudă ale Sidoniei pentru recondiționarea mobilierului, am descoperit cu emoție cele trei etichete ale firmei de-acum o sută doisprezece ani. O emoție de parcă aș fi descoperit vreun papirus, vreo relicva antică, vreo operă de artă renascentistă! Și, iată, am și scris un roman de-o pagină dedicat acestei tulburătoare și într-atât de dragi amintiri.

Muzica în atelierul lui Brâncuși

Mihai — Wed, 10 Aug 2016 22:34:15 +0000

La mezaninul atelierului lui Brâncuși din Paris, undeva în plan îndepărtat, ferite de privirile imediate ale vizitatorilor, se află o vioară, o chitară și două pick-up-uri, care semnalează prezența muzicii, mai ales în timpul vizitelor compozitorului Erik Satie, celebru pentru Gymnopédiile sale. Dar muzica a animat permanent atmosfera din atelierul parizian al marelui sculptor român.

Pentru toate imaginile din prezenta postare
photo copyright © 2016 Ioan Mihai Cochinescu

Nichita 83. Nepovestea unei fotografii inedite

Mihai — Thu, 31 Mar 2016 21:25:41 +0000

Dacă ar fi trăit, poetul român Nichita Stănescu ar fi împlinit astăzi 83 de ani. Nemaitrăind, a devenit un mit. Adică o poveste. Însă în mod paradoxal, chiar şi mitul născut în cei 33 de ani de când a plecat la stele, este un nemit, aşa că şi povestea este/nu este o nepoveste. O asemenea nepoveste mi-a spus-o chiar Dora, soţia lui, arătându-mi o cutie mare plină cu fotografii. Frumoasa femeie plângea, povestea, râdea, tăcea… Păstrez printre fotografiile mele o copie nepreţuită (în formatul 30×40 cm) cu Nichita fotografiat pentru volumul “Epica magna”. E o variantă inedită (cu-atât mai valoroasă), aşadar nu este chiar fotografia care apare în carte. Am primit-o în dar acum 30 de ani. Autorul fotografiei este Mihai Oroveanu iar Sorin Dumitrescu a compus desenele acestui excepţional volum. Este o fotografie foarte frumoasă. Şi, da, este şi ea o nepoveste.

foto: Mihai Oroveanu

Nichita

Mihai — Sat, 26 Mar 2016 11:13:29 +0000

Câteva fotografii optzeciste pe care le dedic cu reverenţă, admiraţie şi respect poetului român Nichita Stănescu. Unora dintre compoziţii (pe vremea aceea nu existau programe de editare computerizată a imaginii) le spuneam “forme fotoplane, fotospaţiale”, lucrate în laboratorul foto, ore întregi, pentru o singură imagine. Anul era 1984.

AM FOST ŞI EU CINEAST

Mihai — Fri, 11 Mar 2016 21:56:07 +0000

Am dat peste fotografia aceasta întâmplător, azi. E făcută de Gigi Florescu, fotograful Studioului de Cineficare al Conservatorului “Ciprian Porumbescu” din Bucureşti (actuala Universitate Naţională de Muzică Bucureşti) condus de regizorul Nicolae Corjos. Acest studiou de cineficare, aflat în vecinătatea atelierului pictorului scenograf Silviu Ioniţă şi a atelierului de croitorie, avea şi un alchimic laborator foto, în care a fost invitat Manuel de Sica, fiul celebrului regizor italian Vittorio de Sica. Cu amândoi am avut atunci marea şansă să stau de vorbă vreo câteva ceasuri, episod despre care am scris aici pe blog, mai demult. Eram un grup de studenţi care făceam practica studenţească în anul 1973 sub forma unor expediţii folclorice în zona Beiuşului (Bihor) şi mai apoi în zona Bisocei (Vrancea). Printre colegi, Lucia Gruescu, Mira Moreno, Adrian Iorgulescu, Hrisanta Trebici, Horia Raţiu şi mulţi alţii. Doamna profesor Emilia Comişel, excepţional etnomuzicolog, şefa catedrei de folclor din vremea aceea, a reuşit să facă rost de pelicula necesară filmului meu “Nunta”, care a constituit tema mea de licenţă din anul următor. Profesori conducători ai expediţiilor folclorice au fost lector univ. Florin Georgescu, asist. univ. Cristina Rădulescu şi prof. univ. Dinu Vasile. Aparatul de filmat din imagine, elveţian, era un străvechi Bolex-Paillard (16 mm), cu vizor cu corecţie de paralaxă. Filmul “Nunta” a şi luat mai apoi nişte premii în vremea aceea, printre care un premiu special la Colocviul Naţional de folclor de la Suceava, când printre prietenii mei se numărau Dan C. Mihăilescu, Tania Radu, Constantin Sorescu şi mulţi alţii, fascinaţi pe-atunci de personalitatea poetului Ioan Alexandru. Realizasem până atunci vreo zece filme artistice de scurt metraj, printre care unul, numit “Când oamenii se joacă”, a obţinut de asemenea nişte premii importante în ţară şi în Japonia (Hiroşima). Da, iată, am fost şi eu cineast…

Nichita inedit

Mihai — Sun, 13 Dec 2015 21:08:29 +0000

NICHITA INEDIT. Un prieten excepţional de pe facebook, Alfredo Padron din Caracas (Venezuela), mi-a facut azi o bucurie imensă, adică tocmai în ziua comemorării poetului Nichita Stanescu. Aflând ca are fotografii cu Nichita făcute cu prilejul unei filmări de demult, l-am rugat să le scaneze şi să mi le trimită, pentru ca apoi să le postez eu însumi aici, spre bucuria tuturor prietenilor poetului nostru drag. Sunt convins că unele dintre fotografii vor fi preluate şi de către massmedia, cu-atât mai mult cu cât în acest moment nu există pretenţii pecuniare din partea autorului, privind publicarea lor. Totuşi, rog cu insistenţa ca în cazul în care se vor face distribuiri şi preluări ale imaginilor, să se specifice, cu onestitate şi recunoştinţă, numele celui care deţine copyright-ul fotografiilor, specificat mai jos. Însă, mai presus de toate, să ne bucurăm de acest “dar de Moş Crăciun” venit tocmai din Venezuela. Mulţumim, Alfredo!

Pentru întregul album,
photo copyright © 2015 Alfredo Padron

Pentru mai multe fotografii apăsaţi pe

Redau mai jos textul care însoţeşte fotografiile lui Alfredo Padron:

“Am avut onoarea să fac un film despre marele poet român Nichita Stănescu, în calitate de ca operator, ca lucrare de diplomă pentru a absolvi IATC (actualul UNATC) din Bucureşti. Marele noroc pe care îl datorez prietenului meu Branislav Guzina care m-a ales dintre toţi colegii mei ca operator al acestui film, mi-a dat prilejul de nepreţuit de a fi în preajma acestui mare creator de poezie şi să-l ascult cu atenţie. Când ne-am văzut pentru prima dată în curtea studioului din calea Rahovei mi-a spus: “Alfredo, tu şi cu mine o sa devenim cei mai buni prieteni din lume, dintre aceeia care se despart pentru todeauna, căci o să se amintească numai de lucrurile cele bune petrecute împreuna”. Şi a avut dreptate.”

Película sobre el gran poeta rumano que tuve el honor de realizar como Director de Fotografía como trabajo de grado para absolver el IATC (Instituto de Arte Teatral y Cinematográfico) Esta gran suerte la cual debo a mi amigo, el director Branislav Guzina por haberme elegido entre todos mis colegas como su operador de imagen, me permitio la oportunidad ivalorable de estar cerca de este gran creador de poesía y de escucharlo con atención. Cuando nos encontramos por primera vez en nuestro estudio de la via Rahova me dijo “Alfredo, nosotros seremos los mejores amigos del mundo, que son lo que se alejan para siempre, ya que estos sólo recuerdan las cosas buenas compartidas” y tuvo razón.

Notă: Comentariile fotografiilor şi traducerea în limba spaniolă îi aparţin lui Alfredo Padron

Puia Florica Rebreanu – un premiu pentru “Ambasadorul” (1991)

Mihai — Sun, 06 Dec 2015 20:08:55 +0000

UN PREMIU ENIGMATIC. După revoluţia din 1989 a putut apărea (în sfârşit!) romanul meu “Ambasadorul”, oprit de cenzura vremurilor de dinainte de revoluţie, la Editura “Cartea Românească”. A fost foarte bine primit de critică, a fost elogiat, a fost premiat. Dar nu acesta e rostul postării de-acum, să înşir palmaresul cărţii mele, la care ţin de altminteri atât de mult. E vorba despre un premiu enigmatic, la care mă gândesc cu drag, din când în când: Premiul pentru proză “Liviu Rebreanu” (1991), acordat de Puia Florica Rebreanu, fiica ilustrului prozator român. Întâlnindu-mă într-una din acele zile de demult pe coridoarele “Casei Scânteii” cu Elena Stefoi (pe-atunci secretar general de redactie al revistei literare “Contrapunct”, cu care colaboram săptămână de săptămână), mi-a dat un plic mare pe care era scris de mână numele meu, titlul romanului meu, “Ambasadorul” şi o cifră care mi-a stârnit fiori ca semnificaţie, dar care s-a dovedit atât de benefică pentru bugetul meu de profesor: 6666 lei (aproximativ 37 dolari în acea perioadă, adica o jumatate din salariul meu lunar). A existat şi o diplomă, care însă din nefericire s-a pierdut. N-am reuşit să o cunosc personal pe distinsa fiică a lui Liviu Rebreanu, niciodată. S-a stins din viaţă la doar un an după aceea. Am urmărit zilele trecute pe TVR2 o emisiune dedicată lui Liviu Rebreanu, în care s-au folosit imagini de arhivă, şi cu ocazia asta am putut să văd şi chipul acelei doamne minunate, care s-a gândit să-mi confere, fără să mă cunoască, un premiu într-atât de emoţionant.

Paris – Passage des Marais

Mihai — Tue, 22 Sep 2015 20:17:26 +0000

Am locuit la Paris pe rue Legouvé o lună întreagă, în casa tinerei și frumoasei actrițe Mathilde Ulmer, care ne-a găzduit cu un sentiment de prietenie rar întâlnit. Am făcut în tot acest timp vreo zece mii de fotografii (!!!) și ne-am dat seama pentru a nu știu câta oară că, uneori, trecem pe lângă locuri frumoase, foarte prețioase pentru suflet, fără să le vedem, aflându-ne la numai doi pași de ele. A trebuit să ne întoarcem acasă, în România, să realizăm că, de exemplu, vis-a-vis de poarta noastră se afla o galerie celebră, excepțională, de artă fotografică contemporană. Pe care, desigur, n-am vizitat-o. Nu-mi vine nici mie să cred că aşa s-a întâmplat, dar e adevărul gol-goluţ. Am citit abia la întoarcerea în ţară despre ea și încă despre alte amănunte pitorești ale zonei pe un frumos site, Carnet aux petites choses al Gaëllei Samy, de unde am și preluat patru fotografii, chiar pentru această postare. Am aflat de pildă din acest site că, mergând pe Boulevard de Magenta și ajungând în apropierea staţiei de metrou Jacques Bonsergent, nu departe, pe rue du Château d’eau, la numărul 39, se află cea mai mică clădire din Paris, cu o înălţime de numai 5 metri şi o lăţime de 1,4 m. Era tot la doi pași de noi și (da, ați ghicit!) nici pe aceasta n-am văzut-o. Din piaţa Bonsergent se ajunge în Passage des Marais (cuvântul te duce cu gândul la mlaştini, e destul de probabil să fi fost chiar o mlaştină pe-aici, pe vremuri), o străduţă plină de farmec, liniştită, cu case foarte vechi, o vegetaţie bogată şi pereţii pictaţi. Am văzut literele mari ale unei instituţii misterioase numită Maşina de scris (Machine a ecrire), un coş înalt de fabrică, rămas din cine ştie ce vremuri apuse şi un magazin de închiriat şi de vândut biciclete olandeze. Galeria de artă contemporană de pe colţ, Les Douches la Galerie, funcţionează pe locul vechilor săli de duşuri ale unei băi comunale, sub direcţia doamnei Françoise Morin care prezintă în permanenţă expoziţii de fotografie contemporană. Chiar vis-a-vis, la etaj, am locuit noi. Înaintând pe rue Legouvé, pentru a ajunge la magazinul de unde ne aprovizionam cu alimente, se înalţă de-o parte şi de alta a străduţei pietruite (şi renovate de curând, în stilul anilor interbelici) ceea ce a mai rămas din zidurile şi colonadele roşii ale vechiului Magasin des décors du Théâtre de l’Ambigu, care azi nu mai există. Câteva librării vechi şi bistrouri îţi amplifică senzaţia că păşeşti în alte timpuri. Încă doar câţiva paşi şi ajungi pe malul canalului St. Martin, care seamănă cumva cu canalul Bega al copilăriei mele timişorene, unde până seara târziu stau oameni de tot felul, tineri, copii, vârstnici, pescari, turişti şi privesc în tăcere minunea trăirii în alt veac, cu un zâmbet pe buze care trădează filmele de epocă de dincolo de iris, visate cu ochii deschişi. Şi, să nu uit: acoperişurile de zinc care, în liniştea fascinantă şi oarecum tulburătoare, ireală a întregii zone, amplificau de-a dreptul muzical zgomotul fin al picăturilor de ploaie, asemănător cu boabele de mazăre care cad pe fundul unei oale mari, în vreo bucătărie de restaurant franţuzesc, la prima oră a dimineţii, când numai ajutoarele de bucătari se află lângă focuri, iarna, cârpindu-şi încă ochii de somn printre genele clipind arar.

Desenele mele optzeciste

Mihai — Wed, 22 Jul 2015 19:03:41 +0000

Câteva desene şi crochiuri au scăpat ca prin minune de flăcările cele purificatoare în care am aruncat şi câteva mii de pagini din încercările mele de proză, la începutul anilor ’80. Unele sunt schiţe sau proiecte de grafică şi fotografii (pentru “formele fotospaţiale” inventate de mine tot pe-atunci). Altele sunt făcute în peniţă şi tuş, pe foi proaste de caiete tip maculator sau desene în creion. Copilăreşti sau nu, mă uit la ele cu blândeţe acum. Au existat şi-acei ani ai vieţii mele. Iar eu însumi exist şi pentru că acele clipe m-au compus cu migală şi îngăduinţă multă.

Ion Delu şi viodele

Mihai — Tue, 21 Jul 2015 11:38:00 +0000

Mulţi dintre inventatorii români şi străini, care în epoca lor au stârnit valuri, au intrat într-un con de umbră sau chiar au fost uitaţi, după moartea lor. Ceea ce părea a fi uluitor în contemporaneitatea acelora a rămas fără ecou iar cei din ziua de azi nu mai ştiu chiar nimic despre ei. Dacă întrebi un tânăr muzician despre viode, probabil că nu ştie despre ce este vorba. Cu-atât mai puţin despre inventatorul lor, care în anul 1969 le-a şi brevetat şi care apoi a împânzit lumea cu ele, obţinând un brevet de invenţie chiar şi în Statele Unite ale Americii. L-am cunoscut în anii studenţiei, am ascultat la Ploieşti un concert cu aceste ciudate instrumente de coarde din familia violinei. În 1981 Casa de discuri Electrecord a înregistrat un vinil cu sub conducerea dirijorului Carol Litvin. La viobassa a fost solist Nicolae Giurgea. La viodenă, Roger Grigoriu. La viodină, Mihai Vuluţă. La viodă, Gheorghe Vasilescu (informaţii via Alex Sincu, prin email, căruia îi mulţumesc şi pe această cale).

Ion Delu a fost un muzicolog, dirijor, inventator în domeniul instrumentelor muzicale şi profesor român. S-a născut la 6 februarie 1904 în comuna Vădăstriţa, judeţul Olt şi a murit la 5 noiembrie 1982 în Bucureşti. Studiile muzicale le-a început la Craiova (1919-1923) cu G. Fotino şi la Cluj Napoca (1925-1926) cu Traian Vulpescu (teorie-solfegiu), continuându-le la Conservatorul Bucureşti (1926-1931) cu D.G. Kiriac (teorie-solfegiu), Ion Nonna Otescu (armonie), Dimitrie Cuclin (contrapunct, estetică şi forme muzicale), George Breazul (enciclopedia şi pedagogia muzicii), Constantin Brăiloiu (istoria muzicii, estetică) şi Ştefan Popescu (dirijat cor). S-a specializat la Musik-Hochschule din Berlin (1934-1938) cu Fritz Stein (orchestră şi dirijat orchestră), Walther Gmeindl (teoria instrumentelor), Kurt Thomas (dirijat cor), Julius Trautwein (acustică) şi la Universitatea din Berlin, Facultatea de Filosofie, secţia Muzicologie (1934-1938) cu Arnold Schering (muzicologie), Georg Schunemann (teoria instrumentelor, folclor), Erich Schumann (fizică şi acustică muzicală) şi Ernst Trendelenburg (electroacustică). A urmat cursul de doctorat la Universitatea din Cluj Napoca, Facultatea de Litere şi Filosofie, Secţia Istorie şi Etnografie (1947-1949), cu Romulus Vuia (etnografie), Gheorghe Pavelescu (folclor) şi Lucian Blaga (filosofie). Profesor la Şcoala Normală din Arad (1924), Şcoala de Arte şi Meserii din Cluj Napoca (1925), Şcoala primară nr. 25 din Bucureşti, Şcoala Industrială de Ucenici nr. 8 din Bucureşti, Şcoala normală de Băieţi din Bucureşti, Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti (1926-1928), Liceul Militar „Mănăstirea Dealu” din Târgovişte (1928-1932), Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu şi Şcoala Normală din Sibiu (1932-1934) şi Liceul Comercial din Bucureşti (1940-1941); inspector general al Muzicilor Militare din Bucureşti (1940-1941), profesor la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti (1943-1944); profesor la clasa de dirijat orchestră la Conservatorul din Cluj-Timişoara (1944-1947); consilier tehnic de organologia instrumentelor muzicale la întreprinderea pentru industrializarea lemnului (Fabrica de instrumente muzicale din Reghin) (1969-1976). A inventat şi a brevetat instrumente muzicale cu coarde şi arcuş: familia viodelor (Brevet nr. 53.621/1969), violena (Brevet nr. 53.931/1969), sistem de instrumente cu coarde şi arcuş (Brevet nr. 3.969.971/1975 Statele Unite), viomixta. A organizat formaţii experimentale cu viodele, susţinând concerte publice şi concerte-lecţii, realizând imprimări pe discuri şi la televiziune. A dirijat concerte simfonice şi corale în ţară şi peste hotare. A prezentat în premieră absolută opereta Salba de aur de George Fotino (Sibiu, 1934). A organizat prima Orchestră Simfonică a Armatei din Bucureşti (1940). A contribuit la fondarea Conservatorului de muzică „Timotei Popovici” (azi Şcoala Populară de Artă) din Sibiu şi a Filarmonicii din Sibiu (1946). A susţinut emisiuni radiofonice şi de televiziune. A publicat studii, articole, cronici şi recenzii în „Luceafărul” (Sibiu), „Convorbiri literare” (Bucureşti), „Acţiunea” (Sibiu) etc. Muzicologie-studii • Din domeniul artei, ştiinţei şi vieţii muzicale. Consideraţiuni generale introductive; în „Convorbiri literare” nr. 7, 1941; nr. 8-10, 1941; idem în extras, 1941, Bucureşti; • Rumanien. Kunsthistorische Skitzze-Musik, Bucureşti, 1941 • Învârtită de la Gura Râului, judeţul Sibiu. Studiu şi cercetare folclorică, etnografică, etnomuzicologică, coreo-melo-poetică, Bucureşti, 1949-1950 (Manuscris dactilografiat multiplicat); • Principles of Musical Acoustic applied to original Romanian Bowed Stringend Instruments, în Romanian Musical Accoustics. Brief historical overview Achievements, Bucureşti, Ministry of Forestry and Building Materials, 1981.

(Note: informaţiile despre prof. Ion Delu au fost preluate din situl crispedia.ro, unica sursă bio-bibliografică pe care am găsit-o pe net. Capturile foto le-am efectuat după un material filmat existent în arhiva TVR din 1973, via euscreen.eu)

Pentru mai multe imagini apăsaţi pe