Cel mai tare sistem atifurt pe care am avut ocazia să-l văd a fost undeva prin zona Balaban, strada Maior Eugen Brezișeanu și sper că memoria nu-mi joacă feste. Mă plimbam cu Florin când mi-a sărit în ochi un autovehicul căruia nu m-am putut abține să nu-i fac o poză. Scheletul a ceea ce cândva s-a putut numi mașină era (și este în continuare) legat cu cablu de un copac din apropiere.
Acu’, mă-ntreb, dacă îmi leg și eu inima de un copac, am șanse mari să rămână acolo, nu?
Nu de alta dar la câteva săptămâni după ce am făcut poza, am avut drum prin zonă și am văzut că situația e neschimbată.

Târgoviştea nu este singurul municipiu vandalizat cu “Basarabia e România”. Ca să ne înţelegem de la început, nu am nimic cu cetăţenii din Republica Moldova. Nu pot decât să mă gândesc că au şi ei un Mircea Badea al lor care le-a spus răspicat că Basarabia e România şi că aceste cuvinte trebuiesc puse sub ochii tuturor, cu precădere sub ochii românilor. Problema de faţă are două răspunsuri:
1. omul de la care a pornit convingerea asta nu prea le are cu timpul verbelor. Basarabia A FOST România! Tratatul de la Versailles din 1920 a apus probabil înainte ca individul să se nască (asta în cazul în care nu are 72 de ani sau peste).
2. nici măcar cu verbul la timpul corect (adică trecut), afirmaţia nu este onestă. Lipsesc niscai litere… “parte din” sau altele de forma acestora din care să rezulte un mesaj de forma “Basarabia a fost parte din România”. Abia acum parcă se leagă ceva… Totuşi insuficient pentru a vandaliza oraşul!

În altă ordine de idei, înainte ca un mesaj să fie postat pe multe garduri şi ziduri ar trebui ca cineva să-l verifice. Şi nu e nevoie de multă carte pentru asta. Timpul verbelor, de exemplu, se învaţă prin clasa a IV-a.

Sper ca lumina luată de la biserică în această noapte să lumineze atât calea noastră cât și privirea. Judecățile să scadă, omenia să fie prezentă așa cum era cu ani în urmă.
Doresc tuturor căldură sufletească, înțelegere și un Paște Fericit alături de cei dragi!

Nu știu dacă sau cât de puțin se vede, dar mă emoționează faptele bune care nu au un gând rău ca piatră de temelie. Alimentele, pământul, aerul, sunt aceleași pentru toți. Nu și lumina. Unii oameni au o lumină aparte.
La început credeam că ține de educație, de modelele pe care oamenii le aleg în viață sau de cei deloc supraapreciați 7 ani de acasă. Am greșit, descoperind, mai târziu, că nu educația îi face pe oameni buni sau răi.
Am văzut că unii ajută necondiționat și în acest proces de sprijin nu sunt călăuziți de iubire sau credințe dubioase. Pur și simplu se simt împliniți atunci când sunt utili, atunci când pot fi de ajutor. Cred că una din scuzele plauzibile pe care o pot aduce întru susținerea lor este karma.

În urmă cu câțiva ani, era un gest firesc dacă îl ajutai pe vecinu’ să care mobila nou cumpărată până la unul din ultimele etaje. Acum, în schimb, “normal” este să nu te ajute niciunul și să înjuri de unul singur de fiecare dată când te oprești între etaje ca să-ți tragi puțin sufletul. Înainte era un gest banal dacă ți se rupea plasa, unu sau doi trecători se opreau și te ajutau să strângi gogonelele împrăștiate. Acum, normal este să le facă una cu asfaltul sau să te trimită de unde ai ieșit pentru că ai îndrăznit să încurci circulația pe trotuar. Ești un om de toată jena dacă plasa ta îndrăznește să se rupă. Dacă acum câțiva ani rămâneai fără combustibil și așteptai pe marginea drumului să oprească cineva, dura cam o jumătate de oră (cel mult) până ce automobilul o lua din loc. Acum… Stai tu mult și bine. Cel mai probabil mergi pe jos până la cea mai apropiată benzinărie (chiar dacă asta înseamnă câțiva km). Dacă cineva se împiedică și ulterior cade, atitudinea cea mai normală e să stai să te uiți, eventual să râzi sau să cronometrezi cât îi ia să se ridice. Să nu cumva să dai o mână de ajutor căci e posibil să-ți pice de la încheietură.
Cred că m-am făcut înțeleasă cu cele câteva exemple.

În ciuda acestora, am întâlnit, recent chiar, oameni cumsecade. Poate sunt sensibilă, dar pentru mine e emoționant să văd că mai există astfel de oameni. Jos pălăria!

La început a fost ușor și cel mai mare inconvenient părea faptul că fusesem acolo când s-a petrecut accidentul. Crescând, mi-am dat seama că e greu să le zâmbești oamenilor atunci când povestesc că le-a luat ceva timp să repare mașina cu tatăl lor sau că s-au certat cu el pentru că a uitat să ia copilul de la grădiniță iar educatoarea a sunat în disperare ori pur și simplu soțul s-a dus la pescuit cu tatăl tău și a venit entuziasmat acasă și cu un sac plin de cuvinte despre peripețiile pe care le-au trăit. Nu e gelozie din partea mea, pur și simplu e un gol pe care nu îl pot umple și mi se pare prostesc să mi se ceară să ascult sau să iau parte la discuții despre tați. E jignitor să fiu judecată dacă în timpul unei astfel de discuții mă ridic de pe scaun și plec.

Se spune că oamenii intră în viaţa ta atât cât le dai voie dar pare-mi-se că nu-i cea mai onestă afirmaţie. Poate-s cuvintele unui “vai ce mare filosof sunt”. Cred cu tărie că babele din faţa blocului o să continue să îşi vadă de treaba lor, care întotdeauna implică restul lumii, indiferent care este linia pe care tu sau oricine altcineva o trasează. Şi mai cred că acest comportament s-a răspândit îngrijorător, “babele de la scară” fiind, în vremurile noastre, persoane de pretutindeni, cât mai diversificate.
Personal n-am trăit pe pielea mea opinii răutăcioase de forma celor ce se subînţeleg din rândurile anterioare, sau cel puţin nu unele care să fi ajuns până acum la urechile mele. În altă ordine de idei, de-ar fi să fie, nici n-aş vrea să ştiu. Poate m-ar amărî şi e unul din ultimele lucruri pe care mi le doresc pentru mine.

Apropo de dorinţe… Ar merge de minune, fără să aibă roţi sau picioare, o cabană undeva în pustietate, cu o rezervă mare de alimente şi nelipsitele dulciuri. Cred că ciocolata este una din dovezile că Dumnezeu ne iubeşte.
Am un sentiment de linişte pe care l-aş împărţi cu drag.