Nimic nu ne relaxează  şi nu ne împacă mai lesne şi mai curat ca sunetul prietenos şi cald al flautului. Terapia prin sunet este un fapt cunoscut de către asiatici şi recunoscut de către psihologii europeni şi americani în zilele noastre, motiv pentru care sunetul de flaut a devenit astăzi omniprezent. De altfel, încă din cele mai îndepărtate timpuri, locuitorii planetei Pamânt, deopotrivă cu zeii, nimfele şi alte făpturi mitice, şi-au topit rugile, speranţele şi resemnările în sunet de flaut. Dar, despre ce vorbim? Despre sunet de flaut, nimfe, zei, terapie prin sunet? Astăzi, când generațiile Matrix schimbă idei si impresii cu viteza sunetului, când nu mai e timp de reverii sau revelații, când reclama e mai importanta decât produsul artistic pentru că fără reclamă nimic nu mai există (câtă lume poți atrage cu doar patru afişe postate în jurul Ateneului?), când banul fixează judecăți de valoare, când tot mai des ți se spune, mai în glumă, mai în serios: “ce să-ți fac, daca nu ți-a plăcut cartea!” ş.a.m.d. În tot acest peisaj pestriț, în care totul se petrece cu viteza unui clip, întrebarea se pune cu încăpățânare: cine are nevoie de flaut?… Răspunsul nu ezită să se desprindă din marasmul creat: cei ce îşi doresc să se apropie de acea zonă spiritualizată a vieţii pe care, o bună parte dintre noi, încercăm să o menţinem la stadiu de efervescenţă, aşa încât ziua de mâine să ne ofere tihna sufletească pe care nu arginţii, ci doar argintul ne-o poate înlesni. Cum altfel să încheiem această pledoarie pentru sufletul mângâiat de flaut, decât apelând la poetul mereu aproape nouă:

Intr-o sfântă bună zi
Ochiul cel căprui se-opri
Scrutând ager prin pustii
El zăreşte printre astre
Arbore cu frunze-albastre
Nimfe blonde ce dau iama
Peste câmpuri – zice drama –
Ameţite nu-şi sau seama
Că departe le priveşte
Ochiul meu şi Pan fireşte
Care dornic să se joace
Sare ca-nţepat de ace
Drept în faţa lor
Ce moace
De dispreţ şi spaimă-ncearcă
Fetele ce Pan le-aleargă
El vrea ca să se amuze
Să le-ating-uşor pe buze
E cuprins de stări confuze
Fiindcă zânele mofluze
Sar în apă să se-ascunze.
Aşteptare bosumflată
Trist blestem ni se arată
Căci din apa-nvolburată
Trestii crude şuierânde
Se iţesc spre mal plăpânde
Iară Pan slut şi nevolnic
Om şi ţap suflet destoinic
Smulge din al apei luciu
Trestii – zâne şi-un merluciu.
Devenită ca un viciuIncantaţie – supliciu
Aminteşte de-un capriciu
Iar povestea n-a sfârşit
Fiindcă astăzi negreşit
De-ntâmplare răvăşit
Cânt cu sunet diafan
La celestul „flute de Pan”.

(FLUTE DE PAN – scurtă istorie)
Ion Bogdan Stefănescu

Cincizeci de ani de carieră închinați unei singure scene – Filarmonica “G.Enescu” – o dragoste păstrată în timp prin întâlniri memorabile cu mari dirijori sau solişti ai lumii. Nicolae Maxim, căci pe el l-am sărbătorit, a fost înconjurat cu condescendență şi prietenie (rar sentiment în tagma noastră, a flautiştilor) de noi toți cei care am vrut să-i urăm La mulți ani! cu sănătate şi multă muzică. Au fost studenții lui, ai mei şi ai prietenului meu – Takasi Saito – flautist japonez ce predă flaut în Elveția (încurcate sunt căile Domnului). Am fost trei generații de profesori uniți prin discipoli: elvețienii, în al noulea cer fiidcă au avut ocazia să cânte într-o asemenea sală, cu o asemenea companie; românii, fericiți că au participat într-un cadru cu parfum cosmopolit. Toată lumea s-a simțit bine, iar muzica, de la Bach şi Vivaldi la aranjamentele de jazz, a înălțat această sărbătoare a flautului. Pe scenă au fost flaute bas, alto, piccolo şi, bineînțeles, cele de concert; o adevărată orchestră de cameră formată numai din flaute. A sunat îngereşte. S-au spus vorbe frumoase, emoționante, aşa cum se întâmplă la sărbătoriri. Am fost atât de convingători, încât TVR Cultural a realizat un reportaj despre evenimentul nostru.

Pentru mine, de cand am devenit colegi de partida la Filarmonica “G.Enescu”, Nicolae Maxim a fost ca un părinte, întotdeauna gata să-mi sară în ajutor. Eu pentru el – mi-a mărturisit după concert – i-am fost ca un fiu cu care însă nu s-a certat niciodată (adevaratul fiu, pe numele sau Mihai Maxim, este tot flautist, mi-a fost coleg de generație si, de foarte multi ani, predă flaut în Germania).

Ar fi bine ca astfel de evenimente să se petreacă la Filarmonică, atunci când şi alți colegi, din alte partide, ajung pe acelaşi piedestal. Prea mulți au plecat în pensia lor cu sentimentul greu că nimănui nu-i mai pasă de ceea ce ei au realizat în ansamblul Filarmonicii. Sper să fi fost un exemplu pentru colegii mei (nu au fost prea mulți în sală) şi pentru cei care conduc instituția (o astfel de sărbătoare s-ar putea bucura de o organizare oficială; măcar să fie marcată printr-o prezentare specială în programul de sală al săptămânii, cu poza sărbătoritului şi un scurt text de omagiere; în alte centre muzicale se obişnuieşte ca în fiecare lună să fie prezentat în programul de sală câte un membru al orchestrei).

Parafrazând titlul unei emisiuni, celebre acum câțiva ani, aş putea spune, cu amintirea încă impregnată de emoția acelor momente că: Am întâlnit şi flautişti fericiți!

Regret nespus de mult faptul că nu l-am cunoscut pe Nichita şi dacă am ceva de reproşat tatălui meu e că nu m-a dus să-l întâmpin pe Nichita cu flautul meu de argint. Atât de arzător mi-a rămas acest of, încât, după ani de zile, am scris un poem numit Dorință în care una dintre strofe evocă acest dor nestins de Nichita:

Aş vrea să mă fi născut cuvânt

Aş vrea să mă fi născut cuvânt

fiindcă mi-e dor crâncen de Nichita

Dacă m-aş fi născut cuvânt aş fi fost

respiraţia lui

gândul lui

s-ar fi jucat cu mine şi m-ar fi inventat mereu

Ce stare de drog

Ce nerăbdare binefăcătoare

aş fi încercat atunci

Aş vrea să mor cuvânt ca să fiu veşnic Nichita

Aşadar, am pornit în această călătorie artistică inspirat de titlul nichitian şi am apelat la actorul nostru preferat, ” cu beregata sa de lebădă decapitabilă şi posibilă”, aşa îl descria Nichita pe tatăl meu – Eusebiu Ştefănescu – însă într-un periplu poetic ce a unit multe generații de poeți: de la Eminescu la George Stanca. Recunosc că am avut îndrăzneala, unii ar spune chiar obrăznicia de a-mi insera şi eu un poem, dar asta doar pentru că era vorba despre flaut – centrul sonor al acestui spectacol. Ba şi tatăl meu şi-a rostit un poem ce ne purta pe meleaguri iberice, poem pigmentat de muzică hispanică.

Ne-au însoțit în această călătorie actorul Mihai Bisericanu ce a avut un rol foarte dificil, fiind personajul care se putea exprima doar prin gest (grea misie pentru un actor obişnuit ca pe scenă să rostească vorbe), însă talentul său muzical i-a înlesnit misiunea; apoi, au stat lângă noi, pe scenă, alți zece muzicieni, colegii mei de orchestră – inimoşi şi bucuroşi, au realizat o atmosferă perfectă pentru tot acest sinuos şi dificil traseu poetic. Am început cu Rameau şi Boismortier (ca o tatonare între instrumente – flaut cu contrabas, apoi flaut cu vioară), am urcat spre Doina Rotaru şi Dan Dediu, pentru a sfârşi într-o eclatantă improvizație de jazz în care actorii au dansat şi au rostit “Poemul în limba spargă” de Nina Cassian.

De-a lungul timpului am realizat, impreună cu tatăl meu, multe variante ale acestui spectacol – Căutarea tonului – însă acesta, prin numărul artiştilor şi varietatea textelor şi muzicii, cred ca a fost cel mai complex. Recunosc că, la scurt timp după aceasta, am recidivat cu spectacolul, de data aceasta în doi (eu şi tatăl meu) la Ploieşti, în cadrul Festivalului de Poezie “Nichita Stănescu”. Evident că au fost rostite numai poeme stănesciene, pe o muzică cu totul diferită.

Acest ultim spectacol m-a împins la o altă mărturisire poetică pe care aş vrea s-o împărăşescu cu dumneavoastră:

Nichitaaaaaa!!!!!!!

Nu, Nichita nu a murit

S-a prins în roata

fără de căruță

şi ne-a strâns pe toţi

ocolind pământul în şapte zile

într-un singur zâmbet

de înger blond vestitor

În numele lui

de cal alb

şi-a scuturat grumazul

de cuvinte

lăsându-ne nouă

cu limbă de moarte

râsu-plânsu

lumina luminată

neauzul

nevăzul

cerul din umărul stâng

şi mâna în cinci colţuri

Din fiecare sunet trecut prin argint

ne strigă

mereu călare pe cuvinte

cu verbul întins până la Dumnezeu:

“Bătrâne, muzica este un răspuns

căruia nu i s-a pus nici o întrebare

mai înainte”

Poete!, îi spun

Numele tău e răspunsul

tuturor întrebărilor

şi pe urmă,

vorba ta:

Nu mor caii când vor câinii, bătrâne !

Important este faptul că, după spectacolul de la Ateneu, artiştii şi publicul (Doame, atât de puțini spectatori)au plecat împliniți şi mândri, unii că au realizat un gest artistic remarcabil, alții că au asistat la un eveniment ce le-a luminat şi încălzit sufletele. Păcat că, la Ateneu, lucrurile se întâmplă o singură dată.

Despre ipocrizia oamenilor de cultură

La “serbarea” mai sus pomenită, am fost martorul unor momente foarte asemănătoare spectacolelor de tristă amintire ale perioadei comuniste în care, întotdeauna, se preamărea lupta dintre bine şi foarte bine. Am văzut mai întâi cum diferiţi oameni de marcă ai culturii româneşti, membri ai juriului ce decernase premiile, erau invitaţi în scenă, pe rând, pentru a-şi ocupa locul la o masă meschină, cu scaune înguste şi înghesuite unul într-altul, aşa încât astfel aşezaţi, umăr la umăr, păreau a forma un zid de netrecut. Locul ales pentru ei din marea scenă a Naţionalului a constituit o sursă permanentă de ridicol, pe toată durata evenimentului, căci premiații, dacă mulțumeau cu fața la public, erau nevoiţi să stea cu dosul spre onoratul juriu, iar dacă încercau, stânjeniți de penibilul situației, să mulțumeasacă juriului, atunci noi, cei din sală, le aplaudam părțile dorsale. Interesantă regie pentru nişte profesionişti, nu-i aşa? Consider apoi că s-ar cuveni amendat şi limbajul amfitrioanei acestei memorabile seri – dna Manuela Cernat – care, când cu aparentă duioşie în glas, când cu exaltarea unei tinere proaspăt primite în partid, când cu un umor greoi şi desuet, s-a străduit să ne facă părtaşi la stările pe care domnia sa le-a experimentat cu fiecare emisiune premiată. Ne-a spus chiar şi o poezioară pe care o persoană din diasporă i-a trimis-o Doinei Cornea: “Tu, Doina Cornea / tu, mamă şi bunică / în fața ta / mă simt atât de mică”. Hilar a fost şi momentul în care s-a anunțat premiul pentru imagine, premiatul fiind considerat un profesionist de excepție; acesta însă, plin de vervă, în mulțumirile adresate juriului, a mărturisit că, de fapt, în acea seară fusese premiat amatorismul, căci minunatele imagini din filmul său aparţineau, deopotrivă, şi şoferului şi maşiniştilor echipei sale, datorită condițiilor vitrege în care se realizase reportajul: “au dat şi ei o mână de ajutor”. În general, au fost lăudate şi premiate emisiuni foarte bune, dar nici unul dintre membrii juriului nu a avut curajul să spună că totul era degeaba, că se îmbătau cu apă rece, că-şi ofereau singuri plăceri, pentru că, de fapt, toate acele emisiuni nu ajungeau să fie vizionate de telespectatori, având în vedere ora târzie la care erau programate; că nici ei nu le văzuseră la TV, atunci când fuseseră difuzate, ci de-abia acum, când li se solicitase să le jurizeze. Nu trebuia oare spus că, de foarte multe ori, când o emisiune câştigă un premiu APTR, la scurtă vreme ea dispare din grila de programe? “Travling circular” realizată de Iuliana Ciugulea, “Clipe şi sunete” realizată de Oana Drăgulinescu, “Nocturne” – Marina Constantinescu sau “Aventura sunetului” avându-l ca amfition pe Dan Dediu sunt câteva astfel de exemple. Şi totuşi, aceiaşi directori de canale TV care au decis eliminarea acestor emisiuni sunt linguşiți de oameni în al căror cuvânt ar trebui să credem, căci fiecare dintre ei marchează în felul său peisajul nostru cultural. Nu ar trebui oare spus că tot ceea ce reprezintă astăzi divertisment televizat este realizat numai cu amatori? Că, după ‘90, cei care au condus şi conduc televiziunile în România au pervertit gustul telespectatorilor cu o voluptate diabolică, aducând în prim plan atât de hulitele brigăzi artistice ale Epocii de Aur, eliminând orice urmă de actor profesionist? Binecunoscutul grup “Divertis” nu este decât o altfel de brigadă artistică; emisiunile lui Teo sunt de-a dreptul genocid cultural. În numele aşa-zisului “rating” se produc în conştiința telespectatorilor mutații greu de remediat pe viitor, judecățile de valoare sunt complet răsturnate. Trăim în plină dictatură a “ratingului”. Deşi sunt enorm de mulţi telespectatori neinteresaţi de emisiuni gen “Vacanța mare” sau de manele, tipul acesta de manifestări inundă audio-vizualul şi, prin el, mintea şi sufletele oamenilor. Toți acei amatori ce odinioară priveau prin gard la faptele de reală cultură realizate de marii noştri artişti astăzi decid în funcții de conducere ale televiziunilor sau departamentelor acestora. Aşa se explică spălarea pe creier a celor ce trec dintr-o vacanță mare într-alta.

Mai nou, în plan cultural, a apărut o expresie vehiculată de toți cei care organizează, conduc sau răsplătesc acțiunile ce se străduiesc să mențină viu interesul pentru cultură: “anul acesta sărbătorim majoratul”. E logic că tot ce a prins viată în ‘90 a ajuns, în 2008, la majorat: toate festivalurile şi serbările cu premii au devenit mature, numai că maturi, până la urmă, devenim cu toții, cu educație sau fără, cu tare comuniste sau fără, cu bani sau fără, cu premii sau fără aşa că, vorba românului: decât bolnav şi săraci, mai bine sănătos şi bogat. Aşadar, până la urmă, tot la viguroasa filosofie a suporterilor jocului cu mingea ajungem: pe ei, pe mama lor!!!!!

La Bucureşti ne mândrim cu Festivalul Internațional “George Enescu”, ce beneficiază de un buget imens, oferindu-ne astfel bucuria întâlnirii cu invitați renumiți pe plan mondial; din păcate însă nu avem o sală de concert pe măsură, iar evenimentul este foarte prost mediatizat în plan extern. De asemenea, anual, se organizează în capitala noastră Săptămâna Internațională a Muzicii Noi, ce promovează cele mai de seamă creații muzicale contemporane româneşti şi de pretutindeni, numai că bugetul acestui festival este ruşinos de mic, iar spectatorii pot fi numărați pe degete… În toate oraşele mari, ba chiar şi în unele mai mici, se organizează concerte de muzică calsică şi contemporană şi, măcar o dată pe an, câte un festival ce pentru melomanii şi interpreții noştri inimoşi se constitue în adevărate sărbători ale muzicii. Din păcate, vestea organizării acestor manifestări se răspândeşte din gură în gură, ca pe vremea străbunilor (câteva afişe locale înseamnă pera puţin). Cu siguranță lucrurile ar sta mult mai bine dacă ar exista o doză serioasă de profesionalism în ceea ce priveşte propagarea mediatică a strădaniilor noastre muzicale, în aşa fel încât toată lumea să afle de existența lor, de la cei interesați, până la cei care nu au intrat niciodată într-o sală de concert. O reclamă bine făcută, difuzată pe posturile de televiziune şi radio, afişe, benăre, tineri care să răspândească fluturaşi, tricouri, şepci etc. imprimate cu imaginea acelui eveniment vor aduce din ce în ce mai mult public. În egală măsură este important şi feedback-ul, adică reacțiile consemnate în reviste de specialitate sau în ziare şi emisiuni de largă audiență. Şi acest lucru se constitue, de fapt, într-o reclamă bine condusă. Oamenii trebuie să afle, să fie informați despre ceea ce s-a întâmplat.

În acest peisaj cultural-muzical atât de contradictoriu (prin atitudinea plină de emfază cu care se încearcă pătrunderea în conştiința publică şi, în acelaşi timp, printr-o totală nepăsare faţă de consecințele în timp ale proastei mediatizări), ne bucurăm de apariția primei reviste cu adevărat profesioniste în care va fi prezentată întreaga noastră viață muzicală (numai ceea ce ține de muzica clasică şi contemporană) printr-un concept bine articulat, în care atât materialele cât şi calitatea prezentării acestora sunt demne de cele mai evoluate şi pretențioase metropole ale lumii. Vom afla, din timp, despre manifestările muzicale importante organizate peste tot în țară, astfel încât să putem alege. Acest lucru sper că îi va responsabiliza pe toți directorii şi secretarii muzicali ai instituțiilor de profil, determinându-i să-şi anunțe din vreme programele de stagiune şi, mai ales, să le respecte, pentru a nu se crea confuzii şi dezamăgiri în rândurile spectatorilor. Odată cu apariția acestei reviste, viața noastră muzicală capătă dimensiuni internaționale (evenimentele vor fi postate, în limba engleză, pe internet); de asemenea, vom fi, la rândul nostru, conectați la tot ceea ce se întâmplă important cu interpreții noştri pe marile scene lirice sau de concert ale lumii. Investiția în acest concept se datorează dl. Ton In’t Veld, un adevărat “olandez zburător”, care iubeşte cu ardoare muzica clasică şi care încearcă, prin proiectul său, să câştige cât mai mulți adepți pentru această artă, menită să ne aducă bucurie în suflete şi în viaţă. Chiar dacă olandezii ne bat mereu la fotbal, prin astfel de gesturi ne dovedesc însă prietenia şi prețuirea lor. În toamna aceasta se poartă papioane orange!

Din os împărătesc

Ademenind harul ceresc

Mi-ai prins sufletul în cerc

Asemenea cocorului

Îndrăgostit

Şi neînchipuit de alb

Abia atins de gând

Osul argintat

S-a sfărâmat

Şoptind durerea sunetului

Trecut ca o săgeată

Prin transparenţa

Liniştii de piatră

Ce sunet neştiut

De nici o ureche

S-a-ntors din lăuntru

Albăstrind copacii

Ca un zvon stelar

Lăcrimat

Pe frunze de arţar

Din osul rupt

Cu patimă de menestrel

Ecoul s-a desprins hoinar

Silabisind prin nouri de cleştar

Cu rece glas

Încercuit de timp

Dar din dar…Orfeu…Olimp

Oricărui iubitor de muzică îi este familiar sunetul de flaut care, aşa cum mărturiseşte şi poetul, pare a fi fost dăruit omului într-una din glorioasele zile ale Facerii Lumii. Faptul că mitologia atribuie zeilor crearea flautului conferă acestuia o aură divină. Astfel, în mitologia greacă, legenda spune că Pan este cel care ar fi inventat flautul (flûte de Pan) pentru a-i desfăta, deopotrivă, pe zei şi pe oameni. Fiu al lui Zeus şi al Penelopei, zeu al grădinilor şi ogoarelor, nelipsit dintre păstori, cu o înfăţişare ce provoca spaimă – jumătate om, jumătate ţap – Pan, cel îndrăgostit de nimfa Syrinx, fiica zeului râului Ladon, i-a aţinut acesteia calea în pădure. Speriată, Syrinx a fugit şi s-a aruncat în apele ocrotitoare ale părintelui său, care a preschimbat-o pe loc într-o trestie. Vibraţiile acesteia în bătaia vântului i-au părut lui Pan asemenea plânsului nimfei. A tăiat atunci trestia în mai multe bucăţi, le-a îmbinat între ele şi, cu sufletul îndurerat, a prins a susura cântecul trist al dragostei neîmpărtăşite.

O altă legendă a mitologiei greceşti ne vorbeşte despre crearea flautului de către Atena, zeiţa înţelepciunii şi protectoarea artelor. La unul dintre banchetele organizate de zei, se întâmplă ca Atena, într-un moment de inspiraţie, să reuşească a făuri un flaut, dintr-un os de cerb. Zeiţele Hera şi Afrodita luară în batjocură creaţia ei, datorită grimasei provocate pe chipul Atenei de suflatul în flaut. Supărată, aceasta se retrase în pădure, unde îşi oglindi chipul în luciul apei. De-abia atunci înţelese motivul batjocurii suratelor sale: figura sa era într-adevăr ridicolă, cu obrajii umflaţi de aerul ce urma să dea naştere sunetelor. Enervată, Atena aruncă instrumentul şi blestemă pe oricine avea să îl ridice. Un păstor din Frigia, pe nume Marsyas, trecând din întâmplare prin acel loc, zări flautul azvârlit pe pământ şi, curios, îl ridică de jos. Treptat, păstorul deprinse meşteşugul cântatului, iar muzica sa ajunse să fascineze pe oricine se oprea să-l asculte. Curând, Marsyas deveni celebru pentru arta sa şi, mândru de aceasta, îl provocă la un duel artistic pe însuşi Apollo, zeul muzicii şi al poeziei. Nimfele care asistau la incitanta confruntare aveau să-i judece, fără părtinire, pe cei doi competitori pentru frumuseţea artei lor. Ca să-şi atragă sufragiile, Apollo folosi un truc: alese să cânte la liră, arpegiind acorduri pe toată întinderea instrumentului, ceea ce Marsyas nu putea face cu flautul, astfel că fu declarat învins. Pentru îndrăzneala sa de a se întrece cu o zeitate, bietul cioban fu legat de un copac şi jupuit de viu. Satirii şi nimfele îi plânseră moartea până când lacrimile lor formară un râu ce-i luă numele. Flautul lui Marsyas, purtat de şuvoiul apei până la malurile Sicyonei, fu găsit de un alt cioban care, prin ironia soartei, îl consacră templului închinat de localnici lui Apollo însuşi. Din pielea lui Marsyas se făcu un burduf care fu aşezat pe o coloană, în oraşul său natal, Celene. Legenda spune că atunci când cineva cânta la flaut, burduful se mişca în semn de satisfacţie, iar când se cânta la liră, burduful rămânea nemişcat.

În legendele chineze, sunetul de flaut este hărăzit cu virtuţi supra-naturale, ce pot stârni vânturile sau conduce un cuplu de îndrăgostiţi spre o stare edenică. În concepţia taoistă, flautul – construit din fier – este asociat ideii de putere (el taie rădăcina norilor şi despică stâncile) şi, fiind astfel pus în relaţie cu trăsnetul şi cu ploaia, devine simbol al fecundităţii.

În Mesopotamia, flautul din trestie, folosit de musulmanii dervişi în cursul oratoriului spiritual însoţit de dansuri (sama) simbolizează sufletul despărţit de sursa lui divină, în aspiraţia de a se reîntoarce la ea: Noi suntem flautul, iar muzica vine de la Tine, se adresează divinităţii Jalal-od-Din Rumi, întemeietorul Ordinului Mawlavişilor…. Legenda spune că profetul Mahomed i-ar fi încredinţat ginerelui său, Ali, anumite taine ce trebuiau păstrate cu sfinţenie. Timp de patruzeci de zile acesta s-a străduit să-şi ţină făgăduiala dar, incapabil să mai ducă de unul singur povara acelor secrete, a plecat în pustiu spre a se elibera rostindu-le cu capul aplecat într-o fântână. Din saliva ce i-a picurat în apă a răsărit o trestie pe care un păstor a tăiat-o, i-a făcut găuri şi a cântat cu ea, vrăjind pe oricine îl asculta, căci sunetul flautului său se născuse din însăşi magia tainelor divine.

În India, flautul de trestie sau bambus avea atribuţii religioase bine definite, fiind considerat instrumentul preferat al lui Krishna: Când Krishna cântă la flaut, întreaga lume se umple de dragoste. Râurile se opresc, pietrele strălucesc, florile de lotus freamătă, gazelele, vacile şi păsările încremenesc, vrăjite.

Descrierea flautului se întâlneşte şi într-o altă culegere indiană, Mathanavî, care, de asemenea, se referă la esenţa divină a instrumentului:

Ascultă trestia, atâtea lucruri povesteşte! Ea spune tainele ascunse ale Celui de Sus; e palidă la culoare şi goală pe dinăuntru, iar creştetul şi l-a lăsat în voia vântului când repetă: Doamne, Doamne, fără vorbe şi nu într-o limbă anume.

Despre vraja exercitată de sunetul flautului aflăm şi din legendele amero-indiene. Mărturiile acelor culturi ne demonstrează faptul că singurul instrument autentic, pe care băştinaşii îl păstrau cu sfinţenie, era chiar flautul. Aceştia împărtăşeau credinţa că sunetul său avea puterea de a subjuga inimile femeilor, fiind aşadar cel mai potrivit instrument pentru cântecul de dragoste.

Legenda flautului vorbeşte despre un tânăr îndrăgostit de fata celui mai puternic om din tribul lor. Băiatul însă era sărac, nu putea deci să-i ofere nimic fetei, aşa încât nu-i era permis nici măcar să-i vorbească. Copleşit de tristeţe, tânărul se refugie în munţi. Aşazat sub un copac, îşi plângea cu disperare dragostea neîmpărtăşită. De mila lui, vântul începu să adie în juru-i, pentru a-i zvânta lacrimile. În timpul acesta, chiar deasupra capului său, o ciocănitoare bătea cu forţă în scoarţa copacului, iar vântul care se agita în jurul băiatului deznădăjduit, pătrunzând prin găurile perforate de pasăre, dădu viaţă unor sunete calde, liniştitoare. La un moment dat, creanga fermecată îi căzu la picioare. Înmărmurit, tânărul o culese de jos, convins în adâncul fiinţei sale că primise un semn divin. Pe drumul de întoarcere, el fu oprit şi provocat la un duel muzical de către un elan. Când animalul îşi dădu seama de nepriceperea băiatului, deveni îngăduitor şi îl învăţă pe acesta un cântec de dragoste cu puteri magice. Patru nopţi la rând, îndrăgostitul cântă sub balconul fetei, în speranţa de a-i câştiga dragostea. Visul i se împlini în cea de a cincea zi, când tânăra ieşi la râu, să aducă apă. La auzul încântătoarei melodii, rămase ţintuită şi se simţi brusc cuprinsă de vraja miraculoasă pe care sunetele îngereşti ale acelui instrument nemaiîntâlnit o răspândea în jur. În acest fel, cei doi rămaseră împreună. Este primul cuplu de îndrăgostiţi unit prin cântecul unui flaut.

Desenele pe rocă descoperite pe tărâmurile Americilor ne înfăţisează un personaj ciudat, pe numele său Kokopelli, ce ţine în mână un flaut.

Kokopelli era un cuceritor de inimi, un vagabond cocoşat (simbol al fertilităţii în civilizaţiile amero-indiene), râvnit de femeile singure, ai căror bărbaţi erau plecaţi la strânsul recoltelor. Sunetele flautului său răspândeau pasiunea şi dorinţa veşnicului îndrăgostit.

Adevăratul sens al cuvântului flaut este pur şi simplu acela de respiraţie. Apoi, semnificaţia se îndepărtează de cea de foşnet, de susur al aerului produs prin respiraţie, termenul ajungând să caracterizeze un concept elevat : sunet contopit cu poezia. Plutarch, în tratatul său despre apele curgătoare, descrie un soi de ierburi de pe malurile râului Marsyas, denumite flaut, care, în bătaia vântului, produceau un sunet extrem de dulce şi armonios. Poetul chinez Hu Yang-siu se referă în versurile sale la flaut pentru a descrie cântatul greierelui: Un singur sunet şuierat din depărtări/Stăruitor precum al flautului/…Topindu-se-n tăcere/Se-ntoarce înviorat/Un singur sunet este aici şi nu e.

În zilele noastre este greu de reprodus sunetul instrumentului antic, pierdut în negura timpului. Anumite scrieri ne dezvăluie informaţii preţioase legate de materialul din care se făureau flautele, precum fildeşul, cornul, osul de cerb, trestia, lemnul de merişor, scoruş sau laur, argint sau chiar oţel. Din păcate, cum nici un fragment de muzică antică nu a supravieţuit trecerii timpului, nu ne rămâne decât încercarea de a ne-o imagina cu ajutorul textelor şi al fragmentelor de flaute expuse astăzi în muzee. Se ştie totuşi cu siguranţă că instrumentul avea valenţe curative. Plutarch spunea că flautul calmează spiritul şi pătrunde în ureche cu un sunet dulce, care aduce pacea şi tihna aproape de suflet. Din pricina sunetului dulce şi graţios, supărarea instalată în mintea noastră, îngrijorarea pe care nici vinul nu o poate alunga, se topesc într-un somn liniştit, sunetul fiind ca un balsam pentru noi… Vorbind despre magia sunetului de flaut, Aristotel se dovedeşte un fin observator al esenţei acesteia: Odată, am ascultat cu mare plăcere un cântec acompaniat de flaut, iar apoi un altul acompaniat de liră. Sunetul vocii umane şi cel al flautului se îmbinau perfect, datorită afinităţilor şi similitudinilor dintre ele, amândouă născându-se prin respiraţie, în timp ce sunetul lirei este produs total diferit. De aceea el nu se potriveşte la fel de bine cu cel al vocii, tulburându-ne simţurile şi mişcându-ne mai puţin.

Toate instrumentele de suflat preistorice îşi au originea direct în natură, ele fiind confecţionate din os, lemn, piatră, corn de animal sau scoică. În ceea ce priveşte modalitate a de producere a sunetului, descoperirile importante datează încă din epoca preistorică şi sunt practic neschimbate până în zilele noastre.

Cercetătorul Ivan Turk, doctor în Paleontologie la Academia de Ştiinţe din Ljubliana, a descoperit într-o peşteră ce atestă urme ale vieţii din epoca Neandertal, un fragment dintr-un străvechi flaut de os, a cărui vechime a fost stabilită între 43.000 şi 82.000 de ani, motiv pentru care este considerat ca fiind cel mai vechi instrument muzical cunoscut până în prezent. Descoperirea este importantă şi pentru implicaţiile ei în ceea ce priveşte teoria evoluţiei gamelor muzicale. Orificiile flautului de Neandertal sunt aşezate la distanţe inegale, fapt ce ar putea conduce la concluzia că au fost făcute în urma unei măsurători greşite sau a unei neglijenţe de perforare. În realitate însă, acestea se află într-o relaţie precisă între ele, demonstrând faptul că cel care a făurit instrumentul nu şi-a dorit producerea numai a unui singur sunet, ci a unui set de sunete: spaţiul dintre orificiile 2 şi 3 (de la stânga la dreapta) este de două ori mai mare decât cel dintre deschizăturile 3 şi 4, iar modul lor de aliniere ne indică faptul că este vorba de flaut.

Cercetările care au la bază raţiuni acustice demonstrează faptul că singurele game care pot fi emise cu orificii aşezate la distanţe inegale sunt cele pentatonice sau diatonice. Pentru că nu se ştie cu precizie lungimea exactă a flautului şi, implicit, dispunerea integrală a orificiilor, nu se pot determina înălţimile sunetelor emise, dar în mod clar, fragmentul studiat demostrează că avem de-a face cu o înlănţuire de ton – semiton, iar o asemenea combinaţie intervalică reprezintă nucleul a ceea ce va deveni mai târziu gama diatonică. Această demonstraţie întăreşte descoperirea profesorului Anne D.Kilmer de la facultatea Berkeley, care a descifrat pe o placă cu cuneiforme, veche de 4000 ani, un cântec scris într-un sistem diatonic, având şi armonie.

O altă descoperire în sprijinul ideii că instrumentele muzicale au fost create cu mult timp înainte de apariţia omului modern şi că strămoşii acestuia aveau şi noţiuni muzicale, o reprezintă cele peste treizeci de flaute găsite în China, în satul Jiahu, provincia Henan, situată pe valea râului Galben. Acestea au fost datate ca aparţinând perioadei neolitice, având o vârstă de peste 9000 ani î.Hr., mai vechi decât orice alt instrument folosit în Egiptul antic, Mesopotamia sau oricare altă civilizatie arhaică. Una dintre frumoasele legende chinezeşti povesteşte despre faptul că sunetul de flaut avea darul de a hipnotiza cocorii, stoluri întregi oprindu-se din zbor în jurul flautistului. Probabil de aceea toate flautele excavate sunt din os de cocor. Ele se ţin în poziţie verticală şi au şapte orificii dispuse în linie, ce parcurg întinderea unei octave. Lângă cel din urmă orificiu se mai află unul mai mic, care se presupune că avea rolul de a corecta anumite înălţimi. Majoritatea flautelor sunt deteriorate, unul singur păstrându-se într-o formă bună de cântat; un muzician a reuşit să interpreteze perfect un cântec popular chinezesc, folosind şi orificiul pentru corectarea înălţimilor.

Sorgintea divină a flautului, omniprezenţa sa în incantaţiile ritualice şi în hăţişul superstiţiilor, dar şi mărturiile arheologice îi conferă aura de cel mai vechi instrument cunoscut pe pământ, a cărui menire era aceea de a primeni sufletele încercate, de a induce starea de meditaţie şi de beatitudine, de a crea un liant sonor între om şi zeităţi, ajungând să fie parte integrantă a vieţii.

Kaltenmark M., Le Lie-sien tchouan, Beijing, 1953

Dervişi ce-şi desfăşoară ritualurile rotindu-se în cerc

Bhagavata – Purana

Mathanavî I, 599

Raymond Meylan, The Flute, după o traducere de Su Lien-duan şi Claude Roy, Amadeus Press Portland, Oregon, 1988, pag.9

Plutarch, Opere Morale, 419 – 20

Aristotel, Problemata, XIX,43

Botez

ffffffflaut!

vănt şi ursitoare

vânt şi ursitoare

ffffffflaut!

al treilea ochi

argint lăcrimează

ursind şi iar ursind

fffffflaut!

părinţi de strajă

semn şi nimb

ursind şi iar ursind

fffffflaut!

şi preotul

şi îngerul

fffffflaut!

scâncetul a sărutat mâna

şi aripa

uşurat

flaaaaauuuuuuut

Cu toate acestea întrebarea: de ce flaut? revine cu obstinație pe buzele reporterilor, prietenilor, melomanilor sau, pur şi simplu, ale celor curioşi. Acum abia realizez că planul ursitoarei s-a pornit odată cu plânsetul cu sughițuri provocat de apa neaşteptat de rece din cristelniță. Mie, sunetele plânsului îmi păreau stridente, nu-mi mai auzisem vocea atât de acut penetrantă. Pentru părinți şi invitați a fost însă un adevărat recital. Apoi, când am deprins mersul biped, un duh bun m-a împins să fredonez de dimineată până-n seară fel şi fel de melodioare. Toți cei din jurul nostru au remarcat că am voce şi au insistat pe lângă ai mei să mă trimită la Liceul de Muzică, pentru a nu-mi rata vocația. Am început să studiez pianul, la vârsta de cinci ani şi asta, nu pentru că mi-am dorit cu ardoare acest lucru, ci pentu că mama mea şi-a dorit ca eu să ajung muzician. Dintre toate instrumentele, pianul este cel care, asemenea globului de cleştar, revelează viitorul solistic pe care părintele îl presimţise în destinului propriului copil; în acelaşi timp, îți poate oferi satisfacții imediate, adică orice cântec fredonat poate fi reprodus întocmai şi la pian, spre bucuria odraslei şi păriților. În felul acesta începutul pare unul fericit, în timp ce vioara, spre exemplu, descurajează la început, pentru că un sunet cât de cât frumos se obține târziu, după ani de studiu. Dar nici studiul pianului nu înseamnă o plăcere continuă. Orice copil devine recalcitrant atunci când trebuie să-şi asume un anumit program care implică, pe lângă lecțiile obişnuite, câteva ore de studiu la instrumentul preferat …de părinți. E greu să faci exerciții plictisitoare, anoste, dificile şi regulate când îți auzi prietenii bătând mingea cu pasiune pe maidan. Cei care însă au puterea să renunțe la copilărie merg mai departe pe drumul sinuos al cizelării artistice, sub privirile pline de admirație ale părintilor şi prietenilor. Aşa am procedat şi eu, numai că sensibilitatea şi rezistenţa mea fragilă la probele de foc ale examenelor trimestriale au determinat-o pe mama să aleagă pentru mine, atunci când s-a putut, un alt instrument. Unul dintre marile defecte ale şcolii româneşti de muzică este impunerea performanțelor de la vârste foarte fragede, adică de la şase – şapte ani. Eşti aruncat în vâltoarea examenelor şi a concursurilor pentru a satisface de fapt orgoliul profesorilor, dornici să culeagă lauri prin intermediul fragililor lor discipoli. În fapt, copiii acumulează o mulțime de frustrări pentru că, de cele mai multe ori, concursurile, chiar şi examenele sunt departe de a fi cinstite. Sunt urmărite interese de moment, iar copiii suferă îngrozitor. Cu timpul însă se obişnuiesc, cu prețul unui suflet tăbăcit şi resemnat. Poate mai rău de atât este faptul că, printr-o forțare a performanței, se ard anumite etape imperios necesare în evoluția tehnică şi artistică a copilului, iar mai târziu repercusiunile acestui tip de educație pot fi catastrofale: depresii, renunțări, debusolări… o viață tristă. Aşa cum există acuzația de malpraxis în domeniul medical, tot aşa ar trebui inventat un sistem care să pună sub acuzație felul în care foarte mulți profesori îşi fac meseria, pentru că o bună parte a elevilor care îşi pun sufletul şi mintea în mâinile lor ajung peste ani nişte ratați. Eu am reacționat la impulsurile negative pe care le simțeam cu fiecare examen sau concurs: cu o săptămână înainte nu mai dormeam noaptea, în ziua cu pricina tremuram tot şi nu vroiam cu nici un chip să intru în sala de tortură: profesori încruntați, fețe severe, voci tăioase, stridente sau şoapte continue care îți creau un disconfort total pe parcursul interpretării s.a.m.d.. Ca să nu pierd atâția ani de educație muzicală, odată ajuns în clasa a V-a, mama s-a gândit că era mai bine să schimb instrumentul; aveam deja zece ani şi mai bine. Se vehicula ideea că la instrumentele de suflat competiţia era mai suportabilă, iar pretențiile mai rezonabile. Nu a ținut cont de dorința mea – trompetă sau percuție – şi bine a făcut. Cele două instrumente pomenite erau desigur tentante pentru un puşti de zece ani care asculta cu pasiune jazz (am avut norocul ca mama să-mi poată cumpăra din străinătate o serie de discuri cu concerte memorabile de jazz). Au existat două argumente puternice în decizia pe care a luat-o pentru mine: vecinii – o trompetă sau o baterie ar fi fost fatale pentru viitorul nostru în blocul în care ne duceam viața ( sau poate am fi rămas singuri, ceea ce nu mi-ar fi convenit deloc, pentru că aveam foarte mulți prieteni de joacă) – şi, argumentul suprem: în comparație cu orice alt instrument de suflat sau percuție, flautul este cel care îți poate oferi o carieră solistică (repertoriu uriaş, sunet de invidiat, rol solistic în cadrul orchestrei, lesne de asociat cu alte instrumente, poate prelua mult din repertoriul viorii, confecționat din metale nobile: argint, aur sau platină). Teoria conform căreia lucrurile sunt mai simple în zona instumentelor de suflat a picat însă la scurtă vreme: copil pasionat, la impulsionarea noului profesor am parcurs mult prea repede etapele în care se deprind reflexele de suflat la acest instrument şi din nou am fost aruncat în vârtejul examenelor şi al concursurilor. Victoria profesorului era cu atât mai mare cu cât un copil cu doar câteva luni de practică ajungea să participe la tot felul de activități de profil. La audițiile de clasă nu se cădea să particip cu piese alese conform nivelului tehnic la care ajunsesem, ci cu únele mult mai dificile. Eram tot timpul forţat să demonstrez mai mult, să fiu ieşit din comun. Cu alte cuvinte, am ajuns destul de repede de unde plecasem, numai că experiența anilor anteriori mă întărise, adică îmi “tăbăcise” sufletul, devenisem aproape imun la jocurile de culise, ba începusem chiar să mă îmbăt cu apă rece, să cred că sunt foarte bun. Tactica acestor profesori de şcoală era ca la audițiile trimestriale să-l laude pe copil în faţa părinţilor şi mai ales pe profesorul acestuia, astfel încât părintele pleca amețit de bucurie şi convins că micuțul era pe cele mai bune mâini posibile. În felul acesta, domnii profesori se constituiau într-o castă de neatins, mai cu seamă că tot ei erau chemați să facă parte din juriile concursurilor naţionale. Aşadar, premiile erau asigurate, confirmând progresul constant al propriilor elevi. Cu atâtea premii câştigate şi atâtea laude din partea celor din jur, nu-mi mai stătea nimic în cale. Eram, clar, cel mai bun! Ursitoarea îmi turnase mult talent în cristelniță, ba chiar adăugase şi ceva noroc, numai că acesta din urmă avea să se arate mai târziu. Din păcate, pentru o lungă perioadă de timp, am încăput pe mâna unor profesori care nu au ştiut să-mi dezvolte nişte reflexe bune, prin care talentul meu să se manifeste fără efort. De multe ori aveam senzația că nu sunt în stare să exprim complexitatea sentimentelor lăuntrice pe care muzica le trezea în mine şi asta din causa unor carențe tehnice. Profesorul pe care l-am avut la şcoala medie nu putea fi un model demn de urmat pentru că nu l-am auzit niciodată cântând la flaut. Apoi, un altul, cu o bună experiență solistică, a reuşit să mă scoată din pasa proastă în care mă aflam, dar nu pentru mult timp. Lipsa lui de interes pentru evoluţia tehnicilor instrumentului l-a făcut să piardă contactul cu lumea flautistică şi, la un moment dat, soluțiile lui s-au dovedit a fi depăşite. Nu mi-a rămas decât să mă zbat ca un peşte pe uscat şi într-un moment de criză ( pe vremea studenției) din care nu mă vedeam ieşind cu nici un chip, o voce stranie mi-a vorbit:

Vocea

-Ce doreşti?

-Un cal şi o lumină

-Ia praful

de pe aripa fluturelui

vei fi cel mai frumos

vei fi

-Un cal şi o lumină

-Căldura pietrei

şlefuite

picurată cu sudoare

de lauri

vei fi

cel mai puternic

vei fi

-Un cal şi o lumină!

-Razele stelei

în şase colţuri

vei fi

cel mai înţelept

vei fi

-Un cal şi o lumină!

-Un cal şi o lumină!

-Un cal şi o lumină!

-Vei fi

sunet de flaut

vei fi

Am zis!

Astfel am căpătat parcă puteri miraculoase şi m-am desprins de fusta mamei, de mrejele iubitei şi de boemia practicată zilnic în semn de protest la tot ce mă înconjura: anii ‘90 au deschis porțile şi confruntarea cu ceilalți a fost inevitabilă. Atunci am realizat cât de nepricepută era şcoala românească, cât de sărace argumentele şi teoriile pe care se sprijinea în plan instrumental. Am studiat la Nissa cu Alain Marion, la Darmstadt cu Pierre-Yves Araud, la Munchen cu Wolfgang Schultz. Dar abia în 1994 norocul de care vorbeam mi-a surâs cu adevărat. Am obțint o bursă pentru studiile de masterat în Statele Unite ale Americii, la Universitatea Illinois din Urbana-Champaign. Acolo l-am avut ca profesor pe Alexander Murray, flautist englez stabilit în America cu 30 de ani în urmă. În tinerețe fusese prim flautist al Filarmonicii londoneze şi, printr-un mandat de patru ani, condusese, în postura de director general, redutabila instituție. Fusese şi profesor la Conservatorul Regal din Amsterdam. Aşadar, un adevărat muzician, trecut prin toate filtrele unei vieți profesionale foarte active. Tot el este şi promotorul celebrei Alexander Technique, o modalitate infailibilă de relaxare a trupului după orele epuizante de studiu. De la el am învățat enorm. Tot datorită lui l-am cunoscut pe Sir James Galway, idolul meu în materie de flaut. Cu alte cuvinte, mi-am văzut visul cu ochii, am atins un ideal. E un sentiment foarte ciudat, care de multe ori chiar îmi dă frisoane. Am fost preluat de Sir Galway şi destinul meu flautistic s-a schimbat peste noapte. Am realizat brusc ceea ce trebuia să fac pentru a-mi îndrepta defectele, am înțeles ce trebuie să cer de la instrument pentru ca acesta să devină parte din mine, asemenea vocii umane. Lor le datorez aproape totul şi – regret că trebuie să o spun – prea puțin şcolii româneşti. Se cuvine să amintesc alți doi prieteni aduşi în viața mea probabil de acelaşi noroc ursit odinioară; ei se numesc Takashi Saito şi Hiroshi Aoki. Primul este tot flautist, profesor în Elveția. L-am cunoscut la cursurile de vară ținute de Sir Galway. Din ‘95 sutem prieteni. Chiar dacă vorbim foarte rar, măcar o dată pe an tot ne întâlnim. Am cântat mult împreună, am şi imprimat pentru Societatea Română de Radio (SRR). El a fost cel care mi-a cumpărat un flaut Muramatsu. I-am dat în schimb un set de tacâmuri de argint, moştenire de familie. A fost un cadou frumos pentru nunta surorii lui, la Tokio. Cu siguranță flautul fusese mult mai scump, dar un japonez, dacă vrea să te ajute, o face cu discreţie, neţinând cont de costurile materiale. Pe al doilea, Hiroshi Aoki, l-am cunoscut tot prin Sir Galway. Este cel mai important constructor de flaute din lume. Este creierul firmei Muramatsu. După interpretarea mea din cadrul cursurilor de vară ţinute de James Galway în Italia, m-a aşteptat cu un set de zece capete de flaut, invitându-mă să aleg unul. Astfel şi-a arătat prețuirea față de calităţile mele muzicale. Mai târziu, când destinul meu părea rezolvat, totul a luat brusc o întorsătură dramatică: după o noapte de insomnie, m-am întors de la repetiție frânt de oboseală; aveam multe flaute în mână şi nu am realizat că flautul Muramatsu nu era printre celelalte, îl pierdusem, mi-l furaseră, nu pot spune ce s-a întâmplat de fapt. Când m-am dus să declar furtul sau pierderea la poliție, unul dintre angajați m-a privit de sus şi mi-a zis: “de unde ştiu eu că era flautul dumneavoastră?”… Asta m-a determinat să scriu firmei Muramatsu, informându-i pe de o parte de furt, astfel încât oriunde ar fi apărut instrumentul pentru o eventuală reparaţie, să se ştie că seria aparținea flautului meu, iar pe de alta, rugându-i să-mi trimită un act care să confirme că instrumentul îmi aparținea. Am primit actul, dar am primit şi vestea că boardul companiei a hotărât să îmi trimită unul în loc; acesta este chiar cel mai mare premiu pe care l-am obținut în viața mea. Gestul pe care l-au făcut este unic. Îngerul meu păzitor, Hiroshi Aoki, a fost acolo. Am mai primit flaute şi de la Alexander Murray: flautul bas, alto şi piccolo. Aşadar, majoritatea instrumentelor pe care cânt mi-au fost dăruite. Ăsta da noroc! (De ştiut că, datorită preţului lor ridicat, pentru un instrumentiştii români erau şi sunt în continuare de neatens). Eu, la rându-mi, le răsplătesc dărnicia, bunătatea şi prietenia prin sârguința, perseverența şi calitatea interpretărilor mele; până la urmă s-a dovedit că investiția lor a fost bună. Pot spune cu mâna pe inimă că, întâlnindu-i pe aceşti oameni, nu am trăit degeaba.

Tot muzica este cea care mi-a adus şi cele mai mari satisfacții în plan sentimental. Mrejele iubitei de care pomeneam mai sus (actriță de mare talent) s-au transformat într-un sentiment trainic, pecetluit prin căsătoria noastră, în 1996. La impulsionarea ei plecasem în 1994 în America, la studii. M-a aşteptat, pentru că ne simţeam uniți de aceleaşi satisfacţii estetice, eram suflete pereche. Şi ea studiase pianul în mod profesionist, iar fratele ei, violoncelul – Victor Popescu a devenit prim violoncelist al Operei din Nissa. Aşadar, îşi petrecuse copilăria într-un mediu eminamente muzical. Muzica reprezintă pentru ea forma supremă de exprimare artistică. Astăzi, soția mea – Emilia Popescu – este una dintre cele mai îndrăgite actrițe din România. Împreună avem o fată – Maria Alexandra Ştefănescu – ; şi ea, după câțiva ani în care a studiat pianul şi chitara (timp de trei ani a trecut, în şcoala de muzică, prin aceleaşi stări pe care le trăisem şi eu; cu alte cuvinte nimic nu s-a schimbat în sistemul educațional), a ales să-şi îndrepte forțele creatoare spre arta plastică. La 12 ani are răbdarea necesară pentru a asculta un concert de muzică clasică, se bucură şi îşi doreşte să revină în sala de concert. Este nerăbdătoare să intre în muzee şi în galeriile de artă. Cred că în felul acesta, indiferent de ceea ce va alege să facă mai târziu, viața ei va fi mult mai luminoasă, mai interesantă, plină de bucurii şi surprize pe care spiritul şi sufletul le treieşte cu plenitudine.

De ce flaut?… Pentru că aşa a fost să fie. Trebuia să-i întâlnesc pe Alexander Murray, James Galway, Takashi Saito, Hiroshi Aoki şi, mai ales, pe Emilia Popescu şi Maria Alexandra Ştefănescu.

Şi dacă încă îndoiala

Sau pur şi simplu nepăsarea

Nu v-au dat ghes de scormonit

Sau aţi căscat de-atât citit

Eu vă invit gonind sfiala

În frac purtându-mi reverenţa

La un concert de flaut argintat

Cum n-aţi mai auzit nici n-aţi visat…

Pe seară dacă nu vă este greu

V-aştept cu drag la Atheneu

Întâmplarea a făcut ca, de curând, să mă aflu, împreună cu fiica mea, într-o vacanță la Viena, vacanță în care ne propuseserăm să vizităm cât mai multe muzee, pentru că Maria este elevă la Liceul de Artă “Nicolae Tonitza” şi îşi dorea să vadă, pe viu, cât mai mult Klimt, Gustav Klimt (ați ghicit, l-am parafrazat pe Bond, James Bond). Umblând în neştire pe străzile Vienei, simțeam cum ceva parcă ne privea din toate părțile, ceva ne asigura că ne aflăm în centrul cultural al Europei, poate chiar al lumii; ceva ne spunea că pe acel pavaj călcaseră cei mai valoroşi artişti, oameni de cultură, oameni importanți care au marcat evoluția omenirii prin creațiile lor, prin ceea ce au imaginat, au gândit, au rostit, lăsându-le vienezilor un patrimoniu de invidiat. Vântul ne şoptea că suntem pe drumul cel bun, frunzele ne făceau semn unde trebuia să ne oprim, soarele – foarte darnic cu noi – ne mângâia rănile picioarelor, zâmbetele trecătorilor ne asigurau că le suntem dragi, mirosurile patiseriilor elegante şi doldora de foetaje ne înviorau simțurile, caleştile cu vizitii desprinşi din poveştile cu prințese ne însoțeau drumul, iar tineri îmbrăcați de epocă ne ațineau calea, îmbiindu-ne cu bilete la cele mai râvnite concerte şi spectacole. Aşa am realizat că, la Viena, se vând pe stradă bilete la Operă, la Filarmonică şi la o mulțime de săli de concert situate în cele mai grozave palate şi catedrale. Adică, oferta artistică a unei singure seri este de-a dreptul copleşitoare: balet, operă, concert simfonic, ansambluri specializate în muzică barocă, cu muzicieni purtând costume de epocă – o reală încântare a ochiului şi auzului. Am cumpărat bilete ieftine, dar scumpe, adică 40 de euro de persoană şi vă asigur că a meritat cu vârf şi îndesat. La 12 ani, câți are Maria, să asişti la un spectacol în celebra sală a Operei din Viena sau să mergi la Musikverein – sala în care se ține dintotdeauna renumitul concert de Anul Nou şi în care cântă, în fiecare săptămână, minunata orchestră filarmonică vieneză, cu biletele vândute pe toată stagiunea -, sau să intri într-o sală de bal în care este organizată o gală de operă şi balet sunt evenimente ce, cu siguranță, îți marchează evoluția ulterioară ( eu țin minte sejurul meu de trei zile la Paris, cu corul Voces Primaverae, când aveam 10 ani; am vizitat atunci cât am putut din Muzeul Luvru şi nu l-am uitat niciodată). Dar şocul şi mai mare a venit când am realizat că peste tot, pe autobuze, în stațiile de tramvai sau metrou, pe clădiri, pe taxiuri, erau postere imense cu Mozart, Van Gogh, Gustav Klimt, Placido Domingo, Riccardo Mutti, Helene Grimaux, Herby Hancock. Sau când am descoperit că, dezinvolți şi nepăsători, călcam pe stelele încrustate în pavajul stației de metrou de la Operă, ori în asfaltul ce înconjoară clădirea sau pe drumul ce duce spre Musikverein, stele ce poartă numele marilor compozitori şi artişti care au trăit sau au trecut prin această adevărată capitală culturală a lumii. Aşa ne-am dat seama că, la Bucureşti, ochii ce ar trebui să ne privească şi să ne îndrume paşii sunt îndreptați în pământ, de ruşinea miilor de postere lipite pe tot ce ne înconjoară, cu manelişti, spectacole îndoielnice, derizorii, jignitoare, într-o învălmăşeală ce relevă nivelul intelectual al celor care organizează acest tip de spectacole. Nici vorbă ca vreun edil al capitalei să copieze ideea de a pava cu stelele marcante ale artei româneşti împrejurimile Ateneului Român; prImăria e ocupată să aprobe, aproape săptămânal, organizarea de evenimente subculturale şi extrem de agresive, lângă Filarmonica bucureşteană, ce îşi vede astfel periclitată buna desfăşurare a concertelor. Situația creată mă face să mă gândesc tot mai des la celebra întrebare pe care Maestrul Elenescu a adresat-o în plină şedință de partid a Orchestrei Naționale Radio: ”

Dacă la noi e aşa de bine şi la ei aşa de rău, atunci de ce la noi e aşa de rău şi la ei aşa de bine?”

În preambulul interviului, le vom spune cititorilor că noi ne cunoaştem de mult, de pe vremea când eu eram un elev încă imberb, iar tu o foarte tânără profesoară. Cu tine am învăţat teoria muzicii şi puţină armonie, pe urmă am avut ocazia să-ţi cânt în primă audiţie absolută, la Ateneul Român, cea dintâi lucrare a ta pentru flaut – Legenda; de atunci, eu m-am contaminat de muzica contemporană, iar tu te-ai contaminat de flaut. În clipa asta pot să-ţi mărturisesc că încerc un sentiment ciudat, dată fiind postura în care mă aflu, aceea de a-ţi lua eu ţie un interviu. Tu cum te simţi?

D.R.: Tot ciudat, normal. Sînt obişnuită ca eu să te întreb sau să te ascult. Acum e invers.

I.B.Ş.: Îţi cunosc opera în detaliu, cu precădere pe cea dedicată flautului, dar am fost martorul multor alte prime audiţii ale lucrărilor tale sau, pur şi simplu, ale unor interpretări de referinţă. De mult tot vreau să te întreb: cum se întâmplă să compui o astfel de muzică, cum auzi în mintea ta asemenea combinaţii de sunete, de culori, capabile să creeze o asemenea atmosferă magică, întreţesută cu atâtea surprize timbrale, ce alcătuiesc, practic, amprenta ta stilistică?

D.R.: Când scriu o piesă intru într-o anumită stare, uşor de transă, de visare, de magie… Flautul are o putere magică:  îmblânzeşte, comunică cu divinitatea. Foarte ciudat, deşi e un instrument de metal, transmite căldură şi puritate. Spre exemplu, partea a II-a din Concertul în Sol major de Mozart este o muzică divină. Ceva mai frumos de atât parcă nu mai există…

I.B.Ş.: Eram curios ce se întâmplă cu tine în general, atunci când compui, numai că, vezi tu, discuţia noastră a alunecat imediat spre flaut – nu e rău, fiindcă acest număr al revistei este dedicat acestui instrument, aşa că pledoaria ta e bine-venită… Aşadar, întotdeauna se petrece acea stare de transă?

D.R.: În primul rând, trebuie să găseşti o idee care să dea sens gesturilor tale muzicale, pentru că nu poţi arunca sunete la întâmplare. În creația mea, sensul este dat de alegerea anumitor simboluri general valabile: spirala, cercul, troiţa, uroboros-ul, cristalul, fumul, umbra… În felul acesta, îi conturez ascultătorului ideea pe care încerc să o transmit. Pe de altă parte, transcenderea simbolului în substanţă muzicală îmi foloseşte mie ca să-mi construiesc piesa într-un anumit fel: spre exemplu, spirala, duce la un proces continuu variaţional şi astfel se conturează anumite structuri muzicale…

I.B.Ş.: O asemenea muzică, cu profunde conotații arhaice prinde viaţă într-un apartament de bloc din Berceni…

D.R.: Hm, de ce nu? Scriu oriunde… şi când merg cu metroul îmi vin idei. Din momentul în care un grăunte încolţeşte în mintea mea, el se dezvoltă conştient şi inconştient. André Jolivet vorbea despre o dublă legătură sacră între compozitor şi public şi între compozitor şi divinitate. În orice caz, există ceva ce scapă conştientului. Fantastic este faptul că, după nişte ani, analizând o lucrare pe care ai scris-o dintr-o suflare, într-o stare specială, descoperi că totul este extrem de logic, o logică pe care o clădeşti cu sufletul. De fapt, în orice act de creaţie, raţiunea şi intuiţia merg mână în mână, ca într-o taină…

I.B.Ş.: Cum e să ai o fată (Diana Rotaru) care să-ţi calce pe urme atât de apăsat, să fie atât de talentată şi cu realizări impresionante, la o vârstă destul de fragedă pentru un creator?

D.R.: Într-adevăr, muzica ei e cântată în Europa, Asia şi America. Simt o mare satisfacţie şi mândrie. Diana are ceva ce eu nu am: un anumit dramatism care face ca muzica ei să clocotească. Amândurora însă ne plac zonele lirice, rafinate, de visare, cu sonorităţi stranii. Mă bucur că e aşa.

I.B.Ş.: E bine să cunoşti tehnicile de compoziţie specifice Barocului, Clasicismului sau Romantismului?

D.R.: Sigur că da. În muzica contemporană, foarte multe dintre tehnicile clasice rămân valabile; spre exemplu, principiul dezvoltător care atinge apogeul în muzica lui Beethoven. Mecanismele nu se schimbă foarte mult. E drept că, în secolul al XX-lea, există această dorinţă de a nega ceea ce s-a făcut, propunându-se alte abordări, cum ar fi aleatorismul sau suprarealismul, dar până la urmă, totul rămâne la nivel de experiment, pentru că muzica, pentru a fi receptată de public, are nevoie de anumite condiţii ce ţin de percepţia umană. Creator fiind eşti obligat să te gândeşti la percepţia celui care îţi ascultă lucrarea. Dacă în muzica pe care o propui exisă prea puţină informaţie, sau prea multă, sau, pur şi simplu e haos, atunci publicul va fi ori plictisit, ori zăpăcit, ori va traversa o stare de totală respingere.

I.B.Ş.: Preferi o anumită durată a discursului muzical?

D.R.: În general, cred că durata ideală a unei piese, pentru mine, este de până într-un sfert de oră. Lucrarea mea cea mai lungă este Simfonia a III-a, Spiritul Elementelor, care durează 25 de minute. Ideea a fost să transform în sugestii muzicale câteva trăsături ale celor patru elemente primordiale, principii cosmogonice şi materii fundamentale: apa (fluiditate, transparenţă, omogenitate, mişcare interioară), pământul (stabilitate, densitate, dar şi straturi diferit colorate, mişcarea rădăcinilor care prind viaţă, loc de îngropat morţii), focul (instabilitate, imprevizibil, energie, incandescenţă) şi aerul (transparenţă, lumină, zbor, spiritualitate).

I.B.Ş.: Lucrare prezentată în primă audiţie absolută în Japonia, nu?

D.R.: Exact, în 2001… În fiecare an, Fundaţia Suntory Hall organizează, împreună cu Filarmonica din Tokio, un concert dedicat unei personalităţi componistice deosebite.

I.B.Ş.: Eşti singura din România şi prima femeie compozitor a lumii căreia i se face o asemenea onoare. O performanţă excepţională… Ai întâlnit interpreţi care să te fascineze, care să te oblige prin măiestria lor să scrii într-un anume fel, care să-ţi incite simţul creator astfel încât să-ţi doreşti să compui special pentru ei?

D.R.: S-a întâmplat de câteva ori lucrul acesta şi recunosc că e o situaţie cu totul specială, fiindcă atunci când compui, auzi în minte sunetul interpretului pentru care scrii, îi cunoşti şi-i admiri posibilităţile şi vrei să i le pui în valoare… Dacă ai ocazia să participi la prima audiţie a piesei pe care ai scris-o pentru interpretul respectiv, atunci trăieşti într-adevăr o bucurie cu totul aparte… Am scris multe piese pentru tine şi, de fiecare dată, am avut în minte rafinamentul sonor unic, capacitatea ta uluitoare de a crea magie sonoră chiar cu un singur sunet.

I.B.Ş.: Dar, pe urmă, când piesa e cântată de altcineva, ce simţi? Nu e interesant să descoperi că ceea ce ai imaginat tu poate fi descifrat diferit? Să ţi se reveleze o altă faţetă a muzicii tale?

D.R.: Aş prefera ca interpreţii să redea muzica mea aşa cum am gândit-o eu.

I.B.Ş.: Mulţi interpreţi râvnesc la muzica ta…

D.R.: S-a întâmplat ca un flautist islandez – Kolbeinn Bjarnason – să-mi audă o lucrare şi apoi să mă includă în recitalurile lui. Probabil că sensibilitatea lui s-a pliat pe muzica mea. Jos Zwaanenburg, un flautist olandez excepţional, mi-a cântat câteva lucrări şi apoi mi-a cerut să scriu un duo pentru flaut bas şi shakuhachi (flaut japonez din bambus, instrument tradiţional al călugărilor budişti). Aşa s-a întâmplat şi cu Pierre-Yves Artaud care, după ce mi-a cunoscut Legenda, în 1984, m-a inclus în recitalurile sale alături de Jolivet, Donatoni, Ferneyhough, Messiaen, adică un context extraordinar.

I.B.Ş.: Apropo de Artaud, am o amintire foarte frumoasă cu voi doi, de la Darmstadt. Era seară şi stăteam asupra unei beri, când domnul el a venit către masa noastră şi te-a rugat să cântați împreună muzică clasică.

D.R.: Iar eu, după atâta bere, am acceptat…

I.B.Ş.: Exact.  Am fost martorul acestei întâmplări. În primul rând am fost profund surprins să constat că, pentru voi, muzică clasică însemna Sonata de Hindemith. Apoi, am fost fascinat de cum suna pianul, a fost un moment de graţie, nu mă aşteptam să cânţi atât de bine. De ce ai renunţat să cânţi la pian? Cum ai ales compoziţia?

D.R.: Am început cu pianul, pentru că îl aveam acasă. La cinci ani deja beneficiam de o bursă acordată de Uniunea Compozitorilor. Pentru a o obține cântasem în faţa unei comisii un Menuet de Mozart şi două compoziţii de-ale mele. Bursa era de 300 de lei lunar, un salariu. Apoi, la toate  examenele de pian, obligatoriu se cânta o piesă românească, iar eu îmi interpretam propriile lucrări. La una dintre audiţii, Florica Musicescu se afla în sală. Mi-a cerut piesa pentru a o studia cu nişte studenţi străini.

I.B.Ş.: Aşadar, traseul tău artistic era pecetluit. Ai avut vreun profesor de la care ai simţit că ai învăţat foarte mult?

D.R.: Profesori sunt, deopotrivă, şi cei pe care îi ai în mod oficial, dar şi cei de la care înveţi uitându-te în partiturile lor, ascultându-le muzica. În Conservator am avut profesori foarte buni: Ştefan Niculescu, Aurel Stroe, Myriam Marbé şi Tiberiu Olah.

I.B.Ş.: Extraordinar! Cei mai buni!

D.R.: Un noroc, într-adevăr. Dar nu încetezi niciodată să înveţi. După ce am terminat studiile, am realizat că trebuie să parcurg singură multe partituri şi să ascult foarte multă muzică. În felul acesta mi-am găsit propriul drum, mi-am creat lumea mea… cu multe flaute.

I.B.Ş.: Întotdeauna ai simţit nevoia să te întorci la flaut.

D.R.: E ca o rugăciune, ca o confesiune… e o nevoie…

I.B.Ş.: Nevoia de flaut…

D.R.: Da, nevoia de flaut!

I.B.Ş.: Dar, spune-mi, ai compozitori preferaţi?

D.R.: Da! Debussy, pe care îl ador pentru capacitatea lui de a „mângâia” sonor; Stravinsky, în prima perioadă, cea rusă; tot ceea ce înseamnă lent la Mozart şi la Bach e copleşitor şi extrem de frumos; Beethoven, pentru încăpăţânarea şi genialitatea cu care dezvoltă tot timpul; Jolivet – Chant de Linos e una dintre piesele mele preferate…

I.B.Ş.: Iară flaut?

D.R.: Altfel cum?… Messiaen, Crumb – pentru stranietatea muzicii lor; Harvey – pentru magia sonorităţilor izvorâtă dintr-o încărcătură provenită din credinţă…

I.B.Ş.: Tu eşti credincioasă?

D.R.: Da. Nu mă duc tot timpul la biserică şi nu iubesc neapărat preoţii. Sunt convinsă că există ceva deasupra noastră care ne protejează…

I.B.Ş.: Cum explici simbioza evidentă între elementele folclorice arhaice româneşti şi cele asiatice ? Ştiu că ai scris Templu de fum cu mult înainte de a vedea Japonia şi, când ai avut ocazia să vizitezi Țara Soarelui-Răsare, ai fost surprinsă să vezi că la intrarea în orice templu budist, fiecare vizitator trebuie să se „spele” cu fum, într-un fel, să se purifice prin fum pentru a intra curat în templu.

D.R.: Într-un strat foarte îndepărtat, există multe similitudini între muzica folclorică românească şi cea japoneză. Când Joji Yuasa a fost la Bucureşti şi mi-a ascultat lucrarea Umbre, în care am folosit două fragmente de bocete româneşti (culese de Bartok în Ardeal), am avut surpriza să aflu de la el că aceste melodii se întâlnesc şi în muzica tradiţională japoneză. Nimic nu este nou. Compozitori precum Debussy, Jolivet, Messiaen, Scelsi şi-au clădit stilul propriu pe confluenţa cu Asia. Această preocupare face parte din istoria muzicii secolului al XX-lea. Pe mine mă fascinează mai ales concepţia compozitorilor japonezi asupra sunetului: faptul că sunetul e viu, se mişcă tot timpul, asemenea caligrafiei lor, unde pensula nu creează niciodată linii egale, iar spaţiile albe sunt la fel de importante ca şi cele acoperite de cerneală.

I.B.Ş.: Ai şi compozitori români pe care îi admiri foarte tare?

D.R.: Da. Unul este Ştefan Niculescu. Ideile sale sunt atât de clare şi lucrările atât de bine construite, încât chiar dacă ar fi cântată prost, muzica lui tot bine ar suna. Era un bărbat frumos, cu o anumită luminozitate pe chip, calităţi ce transpar şi în muzica lui… Îmi place foarte mult Aurel Stroe. Impactul muzicii sale este puternic. E o muzică simplă, frustă, ataşată unui folclor universal, surprinzătoare uneori prin curajul cu care alătură elemente contrastante… Apreciez foarte mult gingăşia şi rafinamentul din muzica lui Octavian Nemescu, gravitatea şi spiritualitatea ei. Există un dram de forţă divină în ceea ce face…

I.B.Ş.: Dar Enescu ţi-a plăcut dintotdeauna?

D.R.: Sonata în stil popular românesc, mai ales partea a II-a, mi-a plăcut întotdeauna. Adevăratul Enescu se recunoaşte în creaţia lui de maturitate. Mă fascinează Carillion Nocturne. O lucrare absolut genială, care reprezintă o stilizare perfectă a unui folclor nu neapărat românesc…

I.B.Ş.: Se regăsesc sonorităţi asemănătoare gamelanului…

D.R.: Enescu creează starea de vis, combinată cu o blândeţe moldovenească… Visarea face parte din muzică. Tiberiu Olah spunea mereu că am ceva în comun cu Enescu. Bănuiesc că se referea la această atracţie, neascunsă de mine, către folclorul stilizat şi spunea că distinge la noi un anumit fel de a „toarce” muzica…

I.B.Ş.: Hm, ce frumos!… De ce oare sunt atât de multe compozitoare în peisajul românesc?

D.R.: Sunt foarte multe compozitoare şi în Italia, Estonia, Lituania sau Germania. Este adevărat că în România sunt mai multe compozitoare interesante, comparativ cu alte locuri. E un moment prielnic. Pe vremea când eram studentă, existau idei preconcepute. Spre exemplu, George Bălan, profesorul nostru de estetică, la examenul de sfârşit de an, ne-a cerut să susţinem sau să distrugem ideea de compozitoare. Absolut toţi colegii mei, printre care şi actualul director al Filarmonicii bucureştene, au desfiinţat ideea că o femeie poate să creeze ceva şi au venit cu exemple foarte tari din istoria muzicii. Concluzia lui George Bălan a fost că, într-adevăr, femeile trebuie să stea la cratiţă şi să se ocupe de creşterea copiilor.

I.B.Ş.: Şi iată cum se întoarce roata şi dirijorul din fruntea Filarmonicii, când vrea să dirijeze o piesă de muzică contemporană, o alege pe Doina Rotaru… În general, ce muzică îţi place să asculţi?

D.R.: Nu-mi place să ascult banalităţi. În toate tipurile de muzică există lucruri bune şi proaste.  Şi în Operă… sunt foarte multe lucruri care nu-mi plac.

I.B.Ş.: De ce?

D.R.: Pentru că mi se pare că există atât de multă umplutură pentru trei arii bune…

I.B.Ş.: Dar cum se face că tu, o atât de bună pianistă, nu scrii deloc pentru pian?

D.R.: Se spune că un compozitor scrie muzica pe care vrea el să o asculte, iar eu m-am lipit foarte tare de flaut. Pianul mi se pare mult prea temperat. Am o predilecţie spre transformările subtile  de culori,  iar pianul e mult prea rigid. În plus, există foarte mult repertoriu minunat. Ce să mai faci după Debussy şi Messiaen?

I.B.Ş.: Ţi-ar plăcea să scrii muzică de film sau de teatru?

D.R.: Am scris pentru teatru de păpuşi şi mi-a plăcut enorm; cu atât mai mult cu cât Diana avea vreo 5 ani, aşa că scriam pentru ea. Primul s-a numit Cartea cu jucării, pe texte din Arghezi. Celălalt se numea Steaua lui Arlechino. Un fel de commedia dell’arte… Pentru muzica de film am avut cândva o propunere, dar… a căzut filmul…

I.B.Ş.: La vizionare?

D.R.: Da. Oricum, totul se petrecea pe un şantier unde ploua continuu şi nu se întâmpla nimic.

I.B.Ş.: Ţi-ar plăcea să trăieşti undeva anume?

D.R.: Hm, din când în când aş sta pe lângă un templu japonez sau pe malul unei mări. Muzica pe care o fac valurile este fascinantă.

I.B.Ş.: Crezi că ai scrie altfel într-un astfel de loc?

D.R.: Nu, nu mă simt legată de un anumit loc. E adevărat că mă simt bine acasă, pentru că e locul meu. S-a întâmplat să trebuiască să scriu la Amsterdam, un oraş superb, Concertul al II-lea pentru flaut – Spiralis. Am avut o bursă de nouă luni, dar cum am terminat de scris, după o lună şi jumătate, am simţit că trebuie imediat să mă întorc acasă.

I.B.Ş.: Suferinţa e bună în artă?

D.R.: Eu oricum am o predilecţie către muzicile triste. Ţine de sensibilitatea fiecăruia… Suferinţa te poate face mai lucid. Apoi, când eşti suferind, prima reacţie e să te rogi, iar muzica e posibil să conţină dramul ăsta de pioşenie, de rugăciune.

I.B.Ş.: Dar traiectoria unei lucrări, arhitectura prestabilită se poate modifica pe parcursul construcţiei din cauza vreunui eveniment dureros? Îţi poţi schimba viziunea peste noapte?

D.R.: S-a întâmplat cu piesa pentru saxofon şi orchestră, Măşti şi oglinzi. Finalul lucrării nu ar fi fost atât de dramatic dacă nu se întâmpla catastrofa lui Octav (Octavian Nemescu), cu pierderea fiului său în acel accident stupid şi nedrept. Această întâmplare m-a copleşit pur şi simplu şi am perceput altfel scopul muzicii, s-a transformat într-o rugăciune aprigă.

I.B.Ş.: Te gândeşti la posteritate, la faptul că muzica ta se va cânta şi peste o sută de ani?

D.R.: Nu. Mă gândesc la un public imaginar, căruia vreau să-i transmit ceva frumos şi unic.

I.B.Ş.: Nu pot încheia acest interviu până nu îţi smulg promisiunea că vei reveni, în creaţia ta, la flaut. Se va  întâmpla curând lucrul acesta? Ultima piesă, realmente genială, ai scris-o acum doi ani – Grădina japoneză.

D.R.: Între timp, am mai făcut o cucerire printre flautiştii lumii. E vorba de Mario Caroli, care a devenit brusc un admirator înfocat al meu. Pentru el am scris Mythia: un ciclu de trei piese, fiecare cu un subtitlu: Ca o rugăciune, Ca o colindă şi Ca o doină. Am fost invitată la această primă audiţie absolută, la festivalul de la  Metz, în Franţa. Sunt o răsfăţată!

I.B.Ş.: Meriţi să fii răsfăţată, pentru că eşti o mină de aur pentru noi, flautiştii… Pentru a crea cititorilor noştri o imagine mai clară a viziunilor tale sonore, plecând de la anumite simboluri, o să închei cu poemul pe care ţi l-am dedicat cu ocazia lansării CD-ului nostru – Uroboros – poem care e realizat din însăilarea titlurilor unor piese dedicate, bineînţeles, flautului:

Doina

Doinaaaa

Trestiile şuieră

La portile visului

Dooinaaaa

Nimeni n-a-ndrăznit

Să privească prin douăzeci şi patru de vitralii

Nici ceasul mult prea chibzuit

Să tulbure legenda

Ferecată în templul de fum

Doar dorul trestiei înalte

Ca un cristal mărturisit

În jocul de oglinzi

Vestind argint şi zbor de libelulă

A-ntors privirea şarpelui spre coadă

Numindu-l Uroboros

Şi sunetul  flaut se făcu

Şi Doooinaaaa doină

IBŞ: – Dan, am fost colegi de liceu, apoi de facultate, dar prietenia noastră s-a sedimentat, după studii, datorită preocupărilor estetice comune. Îmi aduc aminte că în liceu toată lumea vorbea de pianistul excepțional – Dan Dediu. Cum şi de ce ai renunțat la cariera de interpret în favoarea celei de creator?

DD: – De la bun început am considerat pianul ca fiind o “proteză”, pentru că, de fapt, mi-am dorit să devin compozitor. Cu gândul ăsta m-am dus la Şcoala de Muzică din Brăila. La vremea aceea, opinia unanim răspândită era că nu poți deveni compozitor fără să fii cântat la pian: îți dezvoltă auzul armonic, polifonic, auzul interior şi deprinzi anumite aptitudini prin care poți citi partituri complexe. La început am avut noroc de profesori “simpatici”, care m-au pus să studiez game, la nesfârşit şi, în felul acesta, am învățat de timpuriu să jonglez cu tonalitățile. Nu studiam foarte mult, dar îmi plăcea să improvizez. Mai târziu, în vremurile acelea atroce, când lumina se închidea peste tot la 8 seara studiam la…

IBŞ: – Lumânare…

DD :- Nu, pentru lumânare îți trebuia aprobarea pompierilor, aşa că foloseam lanterna. Studiam 7-8 ore pe zi.

IBŞ: – Filonul acesta artistic e o moştenire de familie? Cele două surori ale tale sunt tot artiste.

DD :- Nu, părinții mei nu au cariere artistice. Cred că intuiția mamei ne-a purtat pe acest drum: Elena, sora cea mică, e soprană, iar Aurora artist plastic.

IBŞ: – Abia acum instaurezi o dinastie artistică. Băiatul tău, Eugen, sudiază pianul…

DD: – A studia pianul nu înseamnă şi a profesa; poate se va face actor, regizor… Prestigiul muzicii s-a schimbat: pe vremea mea, dacă alegeai acest drum, îți petreceai toată viața făcând muzică. Devenea vocație. În contemporaneitate însă se iveşte următorul fenomen: sunt unii care fac muzică şi care, pe lângă muzică, profesează şi alt ceva sau aleg un domeniu trans-disciplinar ajungând la muzica electonică, algoritmică. Există şi cei care studiază muzică multă vreme şi, brusc, se reprofilează: îşi deschid o firmă sau fac politică…

IBŞ: – Nu te gândeşti la Mădălin Voicu acum, nu?

DD: -  Nu, ci la Vitautas Landsbergis, care a fost muzicolog şi apoi a devenit Preşedinte de Stat; sau la avangarditul Ignatz Paderevski, mare pianist, care a devenit Prim-Ministru al Poloniei.

IBŞ: – Băiatul tău, la nivelul de acum, exersează game, “la nesfârşit”?

DD: – Nu, de loc.

IBŞ: – Dar ai răbdare să studiezi cu el?

DD: – Nu, e un defect pe care mi-l recunosc.

IBŞ: – Te-ai gândit că poate prestigiul tău combinat cu lipsa de răbdare l-ar putea complexa pe Eugen?

DD: – Chiar aşa se şi întâmplă şi atunci Valentina sudiază pianul cu el, iar eu, din când în când, fac teorie şi audiții orientate. În felul ăsta şi-a format un gust imbatabil. L-am luat la multe concerte de muzică contemporană. A crescut cu muzică atonală: Schoeck, Nonno, Iorgulescu, adică ce ascultam noi în casă. La un moment dat, aveam îndoieli în ceea ce priveşte auzul lui.

IBŞ: – Soția ta, Valentina Sandu-Dediu, redutabil muzicolog, recent laureată a Academiei din Berlin îți este alături de la începutul carierei tale. E bine să trăieşti în permanență cu un ochi critic asupra ta?

DD: – Am încredere oarbă în gustul şi în capacitatea Valentinei de formulare lapidară şi rapidă a unui diagnostic. Nu aş fi ajuns aici fără ochiul ei a-tot-prezent. Ştie să asculte, are referințe foarte clare şi realizează imediat în ce parte se îndreaptă corabia în zona asta atât de lipsită de busolă a muzicii contemporane.

IBŞ: – Ți s-a întâmplat ca după o primă audiție să reconsideri lucrarea în funcție de părerea ei?

DD: – Nu, niciodată. Nu revin asupra lucrărilor în aceeaşi formă. Pot face transcripții în care să fiu creativ. S-a întâplat ca anumite piese să nu-i placă şi mi-am pus întrebări. Se întâmplă, ca după un timp, nici mie, anumite piese, să nu-mi mai placă. Încerc totuşi să merg mai departe. E o problemă de obțiune şi de curaj. E foarte important să ai curaj. Sunt de părere că mai bine o “dai în bară” decât să te repeți.

IBŞ: – De regulă elaborezi mult lucrurile sau există un anumit suflu, o vrie a creației?

DD – Depinde de lungimea piesei sau de aparatul instrumental. Vorba lui Creangă: “nu ştiu alții cum sunt”, dar mie mi se întâmplă următorul fenomen: totul demarează printr-o inspirație puternică pe care mi-o notez sub formă de schițe: desene, crochiuri, haşurări care surprind volume, instrumente sau idei motivice, melodico-ritmice. Apoi, munca de elaborare rezultă în urma strângerii unei mase critice de detalii pe care le fixez şi uitându-mă la televizor sau mergând pe stradă. E ca şi cum ai aduna cuie de pe jos în ideea că, la un moment dat, îți vor folosi la ceva. În cele din urmă, nu-mi rămâne decât să mă hotărăsc să încep piesa. Primele două ore sunt critice, apoi intru într-un anumit sistem. Când fluidele energetice, spirituale şi fizice se echilibrează reuşesc să disting drumul pe care să o iau. Chiar dacă îmi întrerup travaliul şi mă duc, spre exemplu, la un concert, nu mă relaxez, mă duc în “cercetare” şi poate că primesc chiar un impuls, un ajutor, o rezolvare. Abia spre finalul elaborării lucrării nu mă mai pot opri din scris. Intru în “vrie”. Se strânge o energie psihică pe care trebuie să o eliberez.

IBŞ: – Proiectul meu – Barock, ba clasic – avea nevoie de un concert rock, iar tu mi-ai sărit în ajutor fără echivoc. Cum de te-ai urnit atât de repede?

DD: – Scriind pentru tine, o violonistă excepțională (Keiko Urushihara) şi un ansamblu de profesionişti am avut un mare privilegiu, adică exista un material excelent de speculat. A trebuit doar să găsesc un argument ideatic cu care să rezolv o problemă de compoziție. E ca şi cum cineva face un nod pe care eu încerc apoi să-l deznod. Ori tu mi-ai dat un nod important de desfăcut: cu doi solişti şi un ansamblu de coarde trebuia să intu într-o lume care e bazată pe percuție. Cu alte cuvinte, să transpun şi să stilizez ritmul de rock şi sonoritatea de chitară electrică, astfel încât ele să rămână străvezii într-un mediu în care eu pot fi creator. Nu am vrut să fac o fuziune, ar fi fost prea simplu.  A fost mai mult un proces de “năpârlire”, de metamorfoză. Am intrat în rock-ul ăsta ca vierme şi m-am născut fluture.

IBŞ: – De ce eşti obsedat continuu de viermi? Ai un ciclu intitulat Viermi de măr, în care acumulezi lucrări de o varietate ideatică şi de o prospețime tehnică surprinzătoare.

DD: – Viermele de măr îmi e simpatic pentru că la ora actuală e pe cale de dispariție, din cauza normelor europene.

IBŞ: – Adică o să ne fie dor de ei?

DD: – Exact… lăsând gluma la o parte, pentru mine viermele de măr este fiecare dintre noi. Toți ne hrănim din mărul ăsta imens care reprezintă lumea actuală sau, în cazul nostru, muzica. Săpăm canale. Uneori ne intersectăm unii cu alții, alteori mergem pe aceleaşi canale fiindcă ne e mai uşor, dar niciodată nu putem devora întregul măr. E o metaforă a condiției noastre de muzicieni. Chiar dacă vrem să facem tot ce se poate, nu vom reuşi nicidoată acest lucru. Viermele de măr e un fel de Sancho Panza în piele de Don Quijote. Pe de altă parte, e drept că acest titlu are şi o componentă ludică.

IBŞ: – Apropos, ludicul este o emblemă a stilului tău. Prin sunete, umorul atinge zone nebănuite. Îți propui lucrul acesta sau e ceva natural?

DD: – Umorul mi se pare un catalizator al comunicării; este o cale de a accesa intimitatea celuilalt. Umorul poate fi aplicat pe mai multe paliere: la un nivel epidermic sau profund.

IBŞ: – Dă-mi câteva exemple. Ştiu că ai o piesă pentru “două mâini stângi”.

DD: – Da, Pastorala cinică pentru două mâini stângi sau Cartoon variations on a Theme by Mozart, opera Munhausen, opera Postficțiunea în care personajele sunt prinse într-un joc pe computer; se numesc Faust, Brumhilde, Othello şi Dracula; e o lucrare scrisă pe un libret personal. Roch’n roll de Bogomil – o apropiere paradoxală între un curent al muzicii pop din anii ‘50 şi vestiții călugări catari din Bulgaria.

IBŞ: – Opera ta Baronul Munhausen a fost cântată la Berlin..

DD: – De 15 ori, la ???????…

IBŞ: – Ce părere ai despre situația stranie în care compozitorii noştri valoroşi sunt mai mult cântați în străinătate decât în stagiunile autohtone?

DD: – Situația a început să se schimbe, datorită ție şi a altor câtorva interpreți. E drept că fenomenul a persistat în deceniul anilor ‘90.

IBŞ: – Eu mă gândesc la proiectele de anvergură: opere, simfonii. Chiar şi noi, profesioniştii, trăim o anumită spaimă în a ne apropia de lucrările monumentale. Nu ar trebui oare conceput un program care să apropie acest tip de muzică de public printr-o propagare bine susținută şi valoroasă a creației muzicale contemporane?

DD: – Sigur că da. Poate că încă nu a venit momentul psihologic oportun în care noi să reuşim să ne dezlănțuim în creare unor proiecte majore. Lumea este încă chircită înăuntrul ei. Eu aşa o simt. E şi vina instituțiilor noastre care stabilesc că publicul doreşte numai Văduva veselă. Cred că un minimum de viziune în alcătuirea stagiunilor s-ar cere.

IBŞ: – Bursele de creație pe care le-ai primit ți-au marcat în verun fel dezvoltarea ta intelectuală, spirituală, muzicală? O performanță uluitoare a fost bursa Herder.

DD: – E drept, aveam 22 de ani. După aceea am mai primit şi altele oferite de fundații din Elveția sau Germania.  Am fost invitat la Colegiul de Ştiințe din Berlin. Am locuit un an la Bamberg, pentru o bursă de creație.

IBŞ – E benefic acest timp petrecut în altă parte, pentru a crea?

DD: – E bună o cură de genul ăsta, pentru că fiind prişi în debandada cotidiană, acționăm ca un obiectiv nefocalizat. Ori un asemmenea răgaz îți oferă posibilitatea să lucrezi la claritate. Astfel observi ceea ce faci tu, reflectezi la ceea ce spun alții despre ceea ce faci tu şi distingi ceea ce fac alții concomitent cu părerea ta despre ei. Se creează o adâncime a ființei care îți dă posibilitatea să mergi mai departe, nu să pici în abisul depresiei.

IBŞ: – Şi atunci, din tumultuul ăsta pe care ți-l impune viața cotidiană se deprinde nevoia de meditație.

DD: – Sigur, însă de meditație poți avea parte şi în vacantă. Câştigăm enorm din călătorii: descoperi mentalități diferite; realizezi că nu eşti singur, că ceea ce se întâmplă în România nu e buricul pământului.

IBŞ: – Întâlneşti şi alți “verimi de măr”.

DD: – Exact. E foarte important, altminteri ne imaginăm singuri. Mărul e destul de mare ca să-i mai conțină şi pe alții.

IBŞ: – Pe lângă performanțele artistice ce, până la urmă, alcătuiesc firesul personalității tale, ai dovedit şi reale aptitudini de organizator. Ai reuşit să impui în planul nostru muzical o formație de mare calibru – Profil. Această nouă ipostază te oboseşte sau îi faci față cu dezinvoltură?

DD: – Formația acoperă o nişă greu de exploatat în zona ansamblurilor de muzică contemporană. E practic o orchestră de cameră în care fiecare instrument e reprezentat la nivelul unui singur solist. În total 15 solişti plus un dirijor capabil să coordoneze totul pe lucrări scrise nu numai de mari maeştri, dar şi de foarte tineri compozitori. Munca de coordonare îmi mănâncă multe impulsuri telefonice, dar o fac cu mare plăcere pentru că membrii Profil-ului sunt de o mare claitate umană şi profesională.

IBŞ: – De ce mă mir eu de capacitatea ta organizatorică când tu ai devenit Şeful Catedrei de Compoziție al Universității de Muzică din Bucureşti, la doar 33 de ani? Nu ştiu pe nimeni să se laude cu o asemenea performanță. Ai condus practic o catedră unde evoluează nişte somități, în general. De fapt, îți depăşeşti propriile recorduri: şef de catedră, conducătorul formației Profil şi, performanța supremă, Rectorul Universității de Muzică din Bucureşti, la 40 de ani. Incredibil dar adevărat. Ce ai simtit în clipa în care ai aflat că ai câştigat alegerile?

DD: – M-am simtit ca aproapele lui Prometeu – Atlas – care are pe umerii lui o povară imensă. Am parcurs o perioadă de învățare cruntă a multor domenii care îmi erau complet străine: legislație, cutume din zona contabilă.

IBŞ: – Simți că, în clipa asta, eşti cotropit de problemele pe care le incumbă funcția de rector şi neglijezi latura ta creativă?

DD: – Nu, în nici un caz. Sunt atât de obsedat de muzică, încât abia aştept să ajung la masa de lucru.

IBŞ: – Gurile rele se întrebau de ce nu rămâi la masa de scris?

DD: – Există o asemenea “memă” în mediul social românesc, cum că funcția publică nu face alt ceva decât să castreze funcția profesională. Culmea, pe mine compoziția mă ajută enorm în noua mea ipostază. Mi-am dezvoltat un simț polifonic deosebit şi gândesc toate activitățile pe care le am de îndeplinit ca pe o “fugă”. Dacă imaginezi o fugă la opt voci, trebuie să ai grijă de fiecare în parte. Totul trebuie să sune armonios.

IBŞ: – Cu o asemenea tehnică ai fii mult mai bun de prim-ministru… Compozitori preferați ai?

DD: – Sigur. Multă vreme am avut compozitori preferați în funcție de luni şi de zile. Acum îi aleg in funcție de ore. Am ajuns la performanța în care îmi dau seama de puterea interioară a unui compozitor, a unei muzici în primele 30 de secunde de audiție.

IBŞ – Dă-mi câteva nume de compozitori valabile pentru modul tău de a judeca lucrurile.

DD: – Ideea e că nu pot asculta numai un compozitor. Fiecare are şi lucări mai bune şi mai slabe. Cu cât eşti un compozitor mai bun, cu atât ai mai puține lucări slabe. Dar asta nu înseamnă că nu le ai. Spre exemplu, Mozart are cele mai multe lucrări bune. Există în epoca noastră nişte compozitori absolut formidabili. Ei vor fi sau nu validați, dar mie îmi plac la nebunie. Din păcate, pentru publicul românesc par nişte nume obscure: Henri Duttileux, Magnus Lindberg, Johnathan Harvey şi neapărat Stravinsky.

IBŞ: – Dar compozitori români?

DD: – Absolut remarcabili au fost Ştefan Niculescu, Liviu Glodeanu, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Miriam Marbe. Sunt mari maeştri în viață, precum Aurel Stroe. Sunt fascinat de puterea muzicii sau anti-muzicii lui Octavian Nemescu şi, bineînțeles, sunt atras de sesibilitatea muzicii Doinei Rotaru şi de acuitatea muzicii lui Călin Ioachimescu.

IBŞ: – Pentru că eşti direct implicat în educarea tinerelor generații, ai putea să numeşti trei tineri emblematici ?

DD: – Sigur că da: Cristi Lolea, Diana Rotaru şi Mihai Măniceanu.

IBŞ: – Enescu îți place?

DD: – Sincer vorbind, eu am constatat la mine o alergie, pe care mediul cultural românesc, ridicându-l în slăvi pe Enescu, a declanşat-o chiar asupra generației mele. A trebuit să ascultăm foarte mult Enescu, dar nu o făceam cu plăcere. Nu am găsit, asemenea generației profesorilor noştri, un argument pentru a merge mai departe, pornind de la muzica lui Enescu. Ştefan Niculescu, Theodor Grigoriu, Pascal Bentoiu preiau intuiții din muzica lui Enescu şi, bazându-se pe ele, construiesc sisteme noi de compoziție, foarte diferite unul de altul. În cazul generației mele, lucrul ăsta nu a funcționat, probabil pentru că am fost intoxicați cu idologia pro-Enescu, aşa cum, în mediul literar, s-a întâmplat cu ideologia eminesciană. Cu siguranță există capodopere enesciene. Eu chiar am preferințe între acestea, dar, mai bine recunosc cinstit: Enescu nu a fost unul dintre preferații mei. Cu cât însă înaintez în vârstă, cu atât îmi dau seama ce uriaş este Enescu la nivelul arhitecturii, formei muzicale. Nu cred că a mai existat vreun compozitor atât de complex la nivelul detaliilor arhitectonice. Simfonia a-III-a  e un hățiş, dar un hățiş gotic genial. A fost acuzat că lucrează cu un material declasat, că este un romantic întârziat, însă important este ce faci cu acest material. Dacă tot avem, în zilele noastre, undă verde, dacă tot s-a dat drumul la melodie, la armonie, atunci depinde doar de cum croieşti materialele sonore. Sunt compozitori care au o dexteritate fantastică la nivelul efectelor, dar care sunt de o naivitate proverbială la nivelul formei. La Enescu e exact invers. Mi se pare absolut profetic. Porneşte de la o bază existentă, dar construieşte un univers fabulos. Simfoniila I şi a-II­­-a trebuie analizate sub acest aspect. Iar finalul din Oedipe mi se pare realmente magie în masă. E ceva acolo care mă înspăimântă.

IBŞ: – Există interpreți sau ansambluri care ți-au stârnit interesul, dedicându-le astfel anumite lucrări?

DD: – Am avut norocul să fiu provocat de ansambluri excepționale. Nu mai departe de Timişoara am găsit un asemenea ansamblu – Trio Contraste – din care cu onor faci parte şi care, de fapt nu e un ansamblu, ci o familie de creatori, de “viermi de măr”. V-am dedicat multe lucrări. Apoi, am scris pentru ansamblul Secolul XX din Viena, pentru L’Ensemble Intercontemporain din Paris, pentru Filarmonica “G.Enescu”, pentru Orchestrele Radio şi alte ansambluri din țară, pentru filarmonicile din Taiwan, Budapesta sau Tokio, Orchestre Fraçaise du flûtes şi European Saxophon Ensemble.

IBŞ: – Ai vreun răspuns pregătit pentru vreo întrebare care încă nu ți-a fost pusă? Acum e momentul …

DD: – Nu, de regulă întrebările îmi provoacă răspunsurile. Răspunsurile standard sunt bune să te scoată dintr-o situație neplăcută, dar plăcerea adevărată e atunci când găseşti noi răspunsuri, când provoci.

IBŞ: – Eşti dezinvolt pentru că ai şi o bogată experiență de televiziune. Ai fost realizator şi prezentator al emisiunii  Aventura sunetelor, în care ne uimeai pe toți cu puterea ta de sinteză. În 30 de minute reuşeai să asociezi, cu o logică infailibilă, toate artele, explicând conexiunile pe înțelesul tuturor.

DD: – A fost o provocare. Emisiunile m-au captivat şi am câştigat enorm din acest demers, pentru că ajungeam la esență dintr-un noian de fişe extrase din cărți şi internet, pe care apoi, dintr-un limbaj elucubrant, muzical, le traduceam în limbaj cotidian.

IBŞ: – Hai să încheiem interviul nostru într-o cheie fistichie: eşti compozitor, pianist, profesor, rector, realizator şi prezentator de emisiuni. Cu alte cuvinte, o personalitate de tip renaşcentist. Dat fiind faptul că timpul este vital pentru ceea ce îți propui zilnic, ai accepta să risipeşti câteva ore pentru o partidă de fotbal, la care te invit?

DD: – Mai presus de tot ceea ce ai enumerat tu sunt un “vierme de măr”, astfel încât, o partidă de fotbal mi s-ar părea absolut fezabil.