Ion Pribeagu Poezii Site oficial - Cel mai mare umorist roman - Cititi cateva poezii , nu regratati

Lupte Greco-romane

2011-03-31T06:20:00.001-07:00

Lupte Greco-romane

Se plimbau Avram şi Leibu
Într-un bâlci cu panoramă
Cu menagerii, şi-n faţă
C-o mulţime de reclame

Şarpele boa-constrictor,
Armăsarul Ducipal,
Tot ce-i zugrăvit afară
Înăuntru-i natural.

Leoparzi, cămile, zebre,
Din Uruguai şi Iliş
Şi în faţa unui circus,
Am citi pe un afiş

500 de lire premiu
Va primi acela care,
Dacă într-un sfert de oră
Va putea să mă doboare

Iar pe podium HERCULE
Sta cu pieptu-i să ne-nfrunte
Muşchiulos şi-nalt şi mare
Ca un taur, ca un munte.

- Eu , mă duc – a zis Avram ,
- Tot sunt eu băiat sărac.
Şi apoi 500 de lire
E o sumă nu e fleac!

- Eşti nebun?- exclama Leibu
Tu plăpând şi subţirel
Cum poţi să te iei la trântă
Cu o namilă ca el?

- Nu se ştie! Dacă ai şansă
Într-o clipă eşti salvat
Parcă mititelul David
Nu, la-nvins pe Goliat?

Şi s-a dus. Iată-i pe arenă
În chiloţi pe amândoi,
Ca un tanc este atletul
Iar Avram, ca un bârzoi.

După două-trei minute
Se încolăcesc vârtos
Se trântesc, se-nping de-a tumba
Şi se tăvălesc pe jos.

Nici Avram nu se lasă
Deşi spart, ghiontit şi rupt
Ba că este iar deasupra
Ba că iarăşi dedesubt.

Cam după un sfert de oră
Ca un trăsnet uriaş
Avramel e scos afară
Ca gunoiul pe făraş.

-Ce ţi-a trebuit Avrami?-
Leibu trist l-a întrebat
- Ştiu şi eu ?, Credeam că prinde
Ei şi cum s-a întâmplat?

- Cum stăteam covrig sub dânsul
Mototol, strivit, năuc
Mă gândeam ca să mă apăr
De unde dracu să-l apuc?

Şi, deodată, o minune!
Îi văd alea... alea două
Pe la noi li se spun altfel,
Dar aici, le zice ouă!

Şi, ştiind de la tăticu
Ce de-l strângi de ouă odată
Cade jos şi se întinde
Ca o cârpă leşinată.

Într-o clipă, ca un fulger
Mă înfig cu mâna-n ele...
- Ale mele sunteţi! , urlu –
Şi erau chiar ale mele!

Ion Pribeagu - Vorba aia

2010-12-18T18:01:00.001-08:00

Vorba aia

La numai 15 anisori,
Aveam o crestere aleasa.
În pension faceam furori,
Dar eram tare rusinoasa.
Si când cu Nicusor vorbeam,
Mi-ardeau obrajii ca vapaia...
T;iu minte, cât de mult roseam,
Când îmi spunea de vorba aia.

Într-o duminica, fiind cald
Si cum vazduhul sta sa fiarba,
M-am dus la gârla sa ma scald,
Si mi-am pus hainele pe iarba.
Dar Nicusor sta-n iarba strâns
Si ma privea cum faceam baia,
Mi-a fost rusine si am plâns,
Fiindca-mi vazuse vorba aia.

Prin Cismigiu, cu pas grabit,
De la pension mergeam spre casa
Si-un ofiter m-a urmarit,
Spunându-mi dulce ca-s frumoasa.
M-am rusinat si-am spus "merci"
Si ca sa nu m-apuce ploaia,
M-am dus la el acasa si...
S-a întâmplat si vorba aia.

Desi sunt rusinoasa rau,
De toti baietii sunt curtata
Si-alearga-n urma mea mereu
Aproape Capitala toata.
Si-n timpul verii, deseori
Sunt la Constanta sau Mamaia,
Petrec din noapte pâna-n zori
Ca mult îmi place vorba aia.

Zadarnic, muritor sarman,
Vrei sa gasesti a vietii cheie!
Popescu scrie un roman
Fiindca iubeste o femeie.
Aseara s-a-mpuscat Bebe,
Aflând ca l-a-nselat Aglaia
Si toate astea pentru ce?
Ah, numai pentru vorba aia!...

Înţelepciune rabinică

2010-11-09T14:49:00.001-08:00

În lăcaşurile sfinte,
Unde vin drept-credincioşi,
Totdeauna e-o cutie,
Moştenită din strămoşi.
Ca o pildă, că în viaţă
Nu uităm pe cei sărmani,
Ş-un îndemn, ca toţi să punem
Trei sau patru gologani.
Fie că e sinagogă,
Kirche sau Episcopie,
La o slujbă religioasă,
Sau botez sau cununie,
Unde oficiază-un rabin,
Sau un pastor sau Vlădică,
Din ofrande se adună,
Cîte-o sumă frumuşică.
Într-o zi, din întîmplare,
La o masă – nu de mult –
Trei evlavioase feţe,
Fiecare-a altui cult:
Unul popă, altul pastor,
Celalt rabin la evrei,
Discutau cu vehemenţă,
Şi cu-aprindere, toţi trei.
După ce-au vorbit de-anume
Triburi din străvechiul neam,
De profeţi, Isus şi Moişe,
De Iosif, de Abraham,
De Moab, de Sulamita,
De Canon, de anatemă,
Au ajuns să comenteze
Cea mai importantă temă:
Cum să împartă ofranda
De comun cu-înaltul Cler,
Ca să-mpace şi norodul
Şi pe Dumnezeu din Cer.
-Eu – a spus cu glas cucernic
Popa Stancu din Ghergani –
Mai întîi, răstorn pe masă
Cea grămadă cu cei bani.
Şi cu ochii-închişi spre Ceruri,
Adevărul grăiesc vouă:
Îmi fac cruce şi cu dreapta
O despart direct în două!
Jumătatea, cea din stînga,
Dăruiesc lui Dumnezeu
Iar cea dreaptă, ca să aibe
Şi norodul, o iau eu !
-Dar cum o să ştie Domnul
Fie-n veci slăvit, Amin !
Dacă nu-i mai mult în dreapta,
Şi în stînga mai putin ?
-O să ştie! – spuse popa
Cu un aer majestuos –
Fiindcă Domnul nu se-ncrede,
Într-un preot mincinos !
- Eu am alt sistem, mai sigur –
Spuse pastorul, agale –
După ce îmi număr banii
Şi fac două părţi egale,
‘Nalt spre Himmel “Pater Noster”
Către Iezus cel Divin
Să nu fie-n nici o parte,
Nici un gulden mai puţin.
- Dar, matale, domnul rabin,
Spune, cum faci, dragul meu,
Ca să-mpaci şi credincioşii
Şi pe bunul Dumnezeu ?
- Eu – răspunse Rabi Ioiliş
Predicînd ca la amvon –
Îmi îndrept, umil, simţirea
Spre-înţeleptul Solomon
Mai repet, în gînd, din Psalmii
De înţelepciune pline,
Ca să nu supăr pe Domnul
Şi nici obştea, nici pe mine.
Zvîrl, apoi, în sus ca jertfă,
Între lumi să fie pace,
Toată suma :
Să-şi ia Domnul
Cît vrea El
Şi cît îi place !
Tot ce cade jos, din Ceruri,
Din a Lui filotimie,
Este semn c-aşa vrea Dînsul
Şi mi-o dăruieşte mie !

Nici lui Nuţă, nici lui Şmil

2010-11-09T14:48:00.001-08:00

Doi tovarăşi de afaceri,
Nuţă Gross şi Smil Trombon,
Speculînd diverse mărfuri
Cîştigară un milion.
Deşi unul, faţă de-altul,
N-aveau nici o suspiciune,
Au depus la rabin banii,
Însă, cu o condiţiune :
Rabinul să nu dea banii,
Orice s-ar ivi pe piaţă,
Decît doar atunci cînd fi-vor
Amîndoi de faţă.
Niciodată unui singur,
Chiar dacă a fost la sil,
Nici lui Smil cînd nu e Nuţă,
Nici lui Nuţă cînd nu-i Smil.
Şmil Trombon, însă-şi făcuse
Repede un plan hain:
Profitînd că Nuţă este
Dus cu treburi la Berlin,
Într-o zi, veni la rabin,
Foarte bine pregătit:
-Rabi, ai acum prilejul
Să mă faci om fericit.
Am găsit un stok de blănuri,
Astrahan cu perii deşi.
Dacă-l iau, cîştig îndată
Două milioane keş.
Merg acum să fac contractul,
Să dau drumul la vagoane,
Şi poimîine dimineaţa
Îţi aduc trei milioane !
-Bine, dar avem o vorbă,
Trias Kaf, cum legea cere !
-Stiu, dar dacă Nuţă-i lipsă,
Eu să pierd aşa avere?
-Rabi benemunăs, Zadik,
Jur pe Thora strămoşească,
Crede-mă, dă-mi milionul,
Şi Cel Sfînt să-ţi răsplătească!
Rabi,’nduio şat de lacrimi,
I-a dat banii toţi, iar Smil
A luat, iute, milionul
Şi-a plecat în…Leopoldville.
Nuţă, revenind în ţară,
Şi aflînd povestea, toată
S-a înfuriat pe rabin
Şi l-a dat în judecată.
-Este adevărat – întreabă
Judele cu glas umil –
C-ai promis să nu dai banii,
Nici lui Nuţă, nici lui Smil ?
-Este adevărat, că după
Inţelegerea avută,
Am promis să nu dau banii,
Nici lui Smil şi nici lui Nuţă !
-Dar e-adevărat că, totuşi,
Cînd a fost Nuţă plecat,
Doar lui Smil i-a dat milionul ?
-Da! E foarte adevărat !
-Dacă-ţi recunoşti greşeala,
Cu ştiinta ta făcută,
Vei plăti suma totală
Lire un milion lui Nuţă.
-Nu plătesc nimica! – zice
Rabinul, cu mult temei –
Banii daţi lui Smil excrocul,
Erau bani din banii mei !
“Milionul lor” se află
Incuiat pe-ntreaga viaţă,
Şi nu-l dau decît atuncia
Cînd vor fi ambii de faţă !

Dărnicia lui Avram

2010-11-09T14:46:00.001-08:00

Prin văzduhul de aramă
Din al cerului făgaş,
Ziua zvîrle o năframă
De argint, peste oraş.
Cum şedea Avram pe gînduri
Şi cu mintea, dusă glonţ,
A intrat pe uşă, vesel,
Avocatul Goldenspronţ.
-Nici nu ştii ce bine-mi pare
C-ai venit ca să mă vezi –
Zice Avram, cu turburare –
Şezi!
Te-am rugat să vii la mine,
Că eşti om inteligent,
Fiindcă vreau să las, în fine,
Tot ce am, prin testament.
-Bine, îţi fac, dar tu eşti tînăr,
Nici măcar bolnav nu eşti,
Ce rost are, la mateiva
De pe-acum să te gîndeşti?
-Dragă, omul cît trăieşte,
Totdeauna-i imprudent,
Parcă ştie ce-l aşteaptă
Din moment în alt moment?
D-aia m-am gîndit, cuminte,
Ca tot omul grijuliu,
Să mi-l fac mai înainte,
Pînă nu e prea tîrziu.
Pentru ce să se mai certe
Toţi ai mei, că sînt destui.
Dar aşa, o să-şi primească
Fiecare partea lui.
Goldenspronţ s-a uitat la dînsul
Şi nici nu-i venea să crează,
Apoi a răspuns flegmatic:
-Bine, scriu şi tu dictează!
-Casa mea, cea mai frumoasă,
De pe Rehov Iosefthal,
Eu o las comunităţii
Ca să facă un spital.
Casa cealaltă, din Acco,
Cu grădină şi teren,
Eu o las Liskat Avodei
S-o transforme în “Malben”.
Cea din Ramat Gan, şi asta
De la Kiriat Motkin…
-Dragă Avrame, nu te superi
Dacă te-ntrerup puţin?
Vreau să-ţi spun ca între prieteni,
Contraziceri nu încap,
Mie spune-mi numai dacă
Mai eşti sănătos la cap?
-Ce tot case? Care case?
Eu te ştiu un om sărman.
De unde ai tu case în Acco,
Tel Aviv şi Ramat Gan?
-Nu e vorba aici de case –
A răspuns Avram, modest,
Totul ce contează-i gestul,
Şi ce zici mata de gest?

Mintenaş!

2010-11-09T14:45:00.001-08:00

oarele aprins şi roşu
S-a-mbrăcat într-o tartană
Şi-a încins c-un brîu de aur
Toată zarea ardeleană.
Din grădini uitate, pomii
Îşi resfrîng noian de ramuri
Peste case mici şi albe
Cu ghivece pe la geamuri.
Pe întinsele ogoare
Trece-alene un păstor
Cu o turmă de mioare
Şi-un dulău în urma lor.
Şi-a purces Tîţoc Mînjoală
Cu Vlăduţ, în spre oraş
Să-şi mai ieie cîte-o ţoală
Pentru iarnă, mintenaş.
Cam slăbuţ e băieţaşul,
Dar voinic şi trăncălău
Şi dintre copii nu-i altul
Mai mintos în Besfalău.
Ştie carte, o grămadă,
Cum şi cîntece, buluc,
Şi-a învăţat pe dinafară
Trei balade de Coşbuc.
Cum treceau de dimineaţă
Pe cărarea din prisacă,
Lîngă-o palmă de verdeaţă
Au văzut păscînd o vacă.
-Ia să-mi spui, tătucă dragă –
Zice Vlad, mirărei prada –
Ce dihanie e asta,
Cu picere şi cu coadă?
- Apăi, nu te uiţi, odraslă,
Că-i o vacă a nu ştiu cui?
Şi să-ţi intre în cap că vaca
Este soaţa boului !
- Cum, şi boii se însoară?
A întrebat Vlad trufaş –
Şi-a răspuns Tîţoc Mînjoală:
-Numai boii, mintenaş!
(Ioan Pribeagu)

Insulte grave

2010-11-09T14:44:00.001-08:00

Moişe a venit acasă,
Într-o dispoziţie ardentă,
Ş-a găsit pe Blima, într-o
Situaţie indecentă.
Goală toată şi frumoasă,
O ispită, - ma parolo! –
Asta n-ar fi fost nimica,
Dar era şi Smil acolo!
Ce a fost, nu ne priveşte.
Nici nu ştim a cui e vina,
Şi întocmai ca la teatru,
O să coborîm cortina.
E destul numai să spunem,
Cum că Moişe, de astă-dată,
Dovedind că-i ferm, a dat-o
Pe nevasta-n judecată.
S-a mutat în altă parte,
Şi cu sentimente brave,
A cerut urgent divorţul
Pe motiv: “Insulte grave”.
Cazul a produs rumoare,
Mai ales printre limbuţi,
Fiindcă Moişe şi cu Blima
Erau foarte cunoscuţi.
A stîrnit şi controverse
Şi atîta interes,
C-a venit toată Beer Seva
Să asiste la proces.
Sala de şedinţe-i plină
De bărbaţi şi de femei,
Mulţi de-ai lui, colegi de breaslă
Şi prietene-ale ei.
După ce-a citit dosarul,
Judele a spus: - Ascultă,
Între soţi, orice discuţii
Nu-i considerat insultă!
Pentru alt motiv, probabil,
Vrei divorţ imediat.
- Da! Menţiu! Insultă gravă!
Urla Moişe, disperat.
A sărit ca o năucă
Şi c-o voce bătăuşe
Mi-a spus: - “Boule! Cînd intri,
Pentru ce nu baţi la uşe?
Nu permit la mine-n casă,
O asemenea dojană,
Mai ales c-a fost de faţă,
Şi…pardon…terţa persoană!

Noi primim martiri aicea!

2010-11-09T14:26:00.001-08:00

Din străbuni, e o legendă
Tăinuită-n slova Thorei,
Că oricare om se naşte
Cu-n stigmat: “Memento mori”.
“Vei uimi tot globul, însă,
Oricît mintea ţi-o vei stoarce,
Nu uita: din lut venit-ai,
Şi în lut te vei întoarce!”
Fie că ai fost ministru
Sau măturător, sau rege,
Îţi dau sufletu-n primire:
“Legea-i aspră, dar e lege!”
Ai avut, trecînd prin viaţă,
Şi dureri, şi sărbători.
Ţi-ai îndeplinit menirea?
Gata! Trebuie să mori!
Şi s-a întîmplat ca Moişe,
Din Herzlia, din Mosav,
Din senin, aşa deodată,
Să se-nbolnăvească grav.
Medicii-n consult, decis-au,
După-aproape o săptămînă,
Ca injecţia să se facă,
Nu în muschi, ci drept în vînă.
Să se-observe ca compresa,
Cînd pe burtă o să-l frece,
Să nu fie nici prea caldă,
Să nu fie nici prea rece.
După-atîtea sacrificii,
Ş-oboseli fără sfîrşit,
Tot’ a fost zadarnic, fiindcă,
Bietul Moişe, a murit.
De la Kiriat Shaul, mortul –
Cum îi fuse scris în soartå –
A ajuns în cer, şi grabnic,
A bătut în rai, la poartă.
Intendentul, mare preot,
În hlamida de flanel,
Care ţine totdeauna,
Cheia raiului la el.
Desluşind o mutră nouă,
A-ntrebat cu glas olimpic:
-Cine bate ?
-Eu sînt, Moişe !
-Care Moişe ?
-Moişe Stimpik !
-Si cam ce-ai făcut matale-
Mie să mi-o spui deschis-
Ca să meriţi marea cinste,
De-a intra în paradis?
-Ziua Sîmbetei, părinte,
Am sfinţit-o ne-ncetat.
De Iom Kipur, toată ziua
Am postit şi m-am rugat!
N-am jucat nici cărţi, nici loto,
Jur că nu m-am beţivit,
Şi nici la femei străine,
Niciodată n-am rîvnit.
Toată groisăr, toată viaţa
Pe săraci i-am ajutat
Şi cu bani şi cu povaţă
Şi am fost şi însurat…
-Insurat? – a spus prea sfîntul
Fiule nefericit !
Poţi intra în rai, sărmane,
Că destul ai suferit !
Moişe, să-l înduioşeze,
A mai spus plin de fiori:
-Insurat, Adoiny Meleh
Si-ncă cum? De două ori !
-Două ori? Răcneşte sfîntul –
Ieşi afară! Poţi să pleci!
Eu primesc martiri aicea,
Însă nu primesc zevzeci!

Gabe se împotriveşte!

2010-10-20T11:26:00.003-07:00

Nu ştiu dacă scrie-n Biblii,
Că Rabinii – chiar să vreie –
Nu au voie să privească
Prea de-aproape, o femeie,
Ritual să fie? Taină
Pentru învăţaţi evrei?
Fiindcă nimeni nu explică
Dacă-i mit sau obicei.
D-aia, cînd un Ruf c-o doamnă,
Stau schimbînd vorbiri deşarte,
Ea la el se uită, însă,
El se uită-n altă parte.
La vestitul Rabi Mandel
Cunoscut în ţara toată
A venit să ceară sfatul,
O femeie-ndurerată.
Gabe – care stă-n vestibul –
Secretarul lui intim,
A deschis uşa, femeii
Şi i-a spus frumos: - Poftim!
-Rabi, ai milă de Sarah,
Roagă-te lui Dumnezeu,
Ca să se întoarcă acasă
Şloime Blum, bărbatul meu.
Îl aştept cu masa pusă,
Că de trei luni şi mai bine,
Nici nu ştiu unde se află,
Nici nu scrie, nici nu vine!
Rabi s-a uitat în carte,
Şi-a spus: - Dumnezeu e mare,
Iar puterea Lui divină
Este fără-asemănare!
Du-te, Sarah, cu nădejdea
C-a ta rugă e-nţeleasă,
Şi să ştii că-n scurtă vreme,
Şloime va veni acasă!
-Ce ţi-a spus Prea Inţeleptul?
A-ntrebat-o, Gabe, blînd –
-Ah, mi-a spus, răspunde Sarah,
C-o să vie în curînd!
-Poate! Sînt minuni pe lume! –
Zise el, cu lenevie –
Dac-a zis Prea Sfîntul, crede-l,
Dar eu cred că n-o să vie!
Sarah a plecat cu gîndul
Şi cu sufletu-mpăcat,
Şi-au trecut trei luni, dar Sloime
Încă nu s-a-napoiat.
Tristă iar s-a dus la Rabin,
Plînsu-abia şi-l reţinu,
Rabi iar i-a spus că “vine!”
Gabe iar i-a spus că “nu”!
S-a mai dus şi-a treia oară,
Şi consultu-a fost penibil,
Rabi-a spus că Sloime vine,
Gabe-a spus că-i imposibil!
Şi atunci, sărmana Sarah,
Rabinul povesteşte,
Că la tot ce-i spune dînsul,
Gabe se împotriveşte.
-Cum de îndrăznit-ai, Gabe,
Să-njoseşti cuvîntul meu?
Pentru-această faptă, nu ştii
Că te bate Dumnezeu?
- Stiu, Prea Sfinte, că mă bate,
Pentru cele ce spusei!
Însă, tu te uiţi în carte,
Nu te uiţi la faţa ei!
De-ai vedea cît de urîtă-i,
Şi de cîrnă şi boccie,
I-ai fi spus şi tu, ca mine,
Că bărbat-su n-o să vie!
(Ioan Pribeagu)

Putea să fie să mai rău!

2010-10-20T11:26:00.001-07:00

În Iaffo, printre străzile asfaltate,
Într-un sicun luxos cum altu nu-i,
Şedea de-aproape-un an şi jumătate,
Naftule Flom cu nevestica lui.
El, voiajor la fabrica de aţă,
Pleca la Sdom, la Tfat şi la Herzlia
Iar Greta, nevestica lui frumoasă,
Stătea acasă, cu gospodăria.
Avea un păr de aur, frunte’ naltă,
Doi ochi de-azur, albaştri şi adânci,
Trupşorul de hortensie invoaltă
Şi gura, dulce fragă, s-o mănânci.
Deşi avea televizor pe masă,
Dar cum Naftule-al ei mereu lipsea,
Frumoasa Greta, singură în casă,
Se plictisea, grozav se plictisea.
0 vizitau arare nişte tineri.
Cu neamuri, verişoare şi cumetre,
Şi mai ales câte-odată, Vineri,
Se adunau la ea să joace pietre.
Dar lumea-i rea şi-i place să vorbească.
Şi astfel, după vechiul obicei,
Vecinii-au început să clevetească
Diverse născociri pe seama ei.
Ba, c-au văzut-o noaptea la un bar
Dansând Sirtaki-n sunet de mandule
C-un domn turist din Nis sau Zanzibar
Care, desigur, nu era Naftule.
C-a fost în monokini la Eilat
În barcă c-un francez, să prindă peşte.
Dacă o fi sau nu adevărat,
Chestiunea asta chiar nu ne priveşte.
Şi cum vă spun:
Sub cerul înstelat,
Ce scaldă tot oraşul în safire,
La Sloime vine Oişie, disperat,
Şi povesteşte:
- Vai, nenorocire !
Aseară, pe la şapte, pe’nserat,
Venind Naftule-acasă, cu şareta,
Găseşte pe nevastă-sa, pe Greta,
Cu Avrămică Goldenspronţ, în pat
Şi furios că scumpa lui soţie
Îi terfeleşte numele-n noroi,
Fără să-şi deie seama ce-o să fie,
A tras cu revolveru-n amândoi.
- Tu ce zici de această tragedie,
Care-a produs atâta tămbălău?
- Eu, ce să zic? Răspunse, grav Oişie,
Eu zic: putea să fie şi mai rău!
Pe Greta au dus-o la spital, degrabă,
Să-i scoată-un glonte’nfipt în sânul drept.
Iar bietu’Avram e-n stare foarte gravă,
C’o rană-n cap ş’o gaură în piept!
Stă Sloime’ rezemat, cu fruntea-n palmă,
Absent la cele spuse şi molău.
Apoi a îngânat, cu vocea calmă:
- Ar fi putut să fie şi mai rău !
- Eu nu-nţeleg deloc, cum se explică
Cinismul tău? – a ripostat Oişie –
Dacă l-a împuşcat pe Avrămică,
Cum ar putea ca şi mai rău să fie ?
- Putea! Precis–răspunse Sloime-n şoapte,
Cu vorbele-necate în suspine –
Dacă venea alaltăieri, la şapte,
Era mai rău, că mă-mpuşca pe mine !

Testament

2010-10-20T11:25:00.007-07:00

Stã sã moarã, bietul Lazăr,
Din moment în alt moment
Şi nevestei îi dictează,
Punct cu punct, un testament:
- Las lui Sandu, casa noastră…
Dar femeia îi replică:
- Pentru ce tocmai lui Sandu?
Casa i-o lăsăm lui Lică!
- Bine! – zice muribundul -
Insă, ceasul şi-un inel,
Cel cu monogram cu aur,
Îi las lui Aurel!
- Aurel? E prea obraznic,
Plin de ifos şi ambţiii.
Juvaerurile astea,
Toate, le lăsăm lui Mitzy!
- Fie! – spune bietul Lazăr -
Dar covoarele şi banii
Le lăsăm, să aibe zestre,
Nepoţicăi noastre, Fanny!
- Toanta aia? – sare soaţa -
Nu admit şi nu dau voie,
Partea asta de avere,
O prescriem pentru Zoie!
- Pentru ea! – suspină Lazăr -
Cum zici tu, aşa să fie,
Însă, marfa din dughiană,
O va moşteni Oişie !
- Lui Oişie, marfa noastră?
Asta nu admit deloc
Decât el s-o irosească,
Eu, mai bine, îi dau foc!
- Vechea noastră prăvălie…?
Imposibil! Soaţa plînge –
Asta i-o lăsăm lui Victor,
Care mi-e nepot de sânge.
Muribundul, scos din fire,
Ţipă la nevastă: - Nu !
Vreau să ştiu, în casa asta,
Cine moare: Eu sau tu??

Contract legal

2010-10-20T11:25:00.005-07:00

Mergând cu-amicul Luki
Către casă
Să mai uităm de-al străzilor tumult,
Mi-a amintit de-o chestie hazoasă
Pe care o ştie foarte de demult.
Avram şi Leibiş
Mistuiţi de focul
De a cunoaşte lumea din poveşti
Porniră ca să-şi caute norocul
În marea metropolă: Bucureşti.
Ajunşi în Capitală
Vântul toamnei
I-a despărţit pe o margine de drum.
Avram se pironi pe strada Doamnei
Iar Leib porni spre uliţa Parfum.
Văzând că înaltă-i Banca Blank
Şi mare
Cu turnuri şi frontoane stil francez
Avram îşi spuse mut de admirare:
-De-aici încep şi eu să mă lansez!

Şi repede Avram
Cu firea blândă
Şi-a cumpărat un căzănel pe loc
Cu crenvirşi calzi şi începu să vândă:
“Un franc bucata marfă de la foc!”
La prânz
Ca nişte stoluri de lăcuste
Ce poposesc pe drumul de smarald
Se-oprea potop de pietoni, să guste
De la Avram, c-un leu
Un crenvirşi cald.
Aşa că într-o vreme
Foarte scurtă
Din ambulantul searbăd şi umil
Avram făcu parale, făcu burtă
Şi mai făcu cu Berta ş-un copil.
Şi tot vânzându-şi
Marfa lui vestită:
“Un franc un crenvirşi bun ca un salam”
Avram trăia o viaţă fericită
Întocmai ca în sânul lui Avram.
Pe câtă vreme bietul Leib
Ca dracu
Din zi în zi cădea mereu mai jos
Şi-n orişice negoţ intra săracul
Afacerile îi ieşeau pe dos.
Se apucase omu
În disperare
Şi-a fost actor, profesor de balet
Ceauş la Templu, agent de asigurare
Altfel, trişer la cărţi agent secret.
Dar în zadar
Îi fuse truda toată
Că-l urmărea un ghinion infam
Şi cum mergea într-o zi-îl văzu deodată
Cu “dever”-ul de crenvirşi pe Avram.
Avram
Văzându-i faţa pământie
L-a întrebat: - Ia spune-mi Leib, te rog:
Te-ai însurat? Ai stat în puşcărie?
Că eşti aşa de supt şi slăbănog?
Şi-i spune Leib:
- Am fost hamal în piaţă
Maseur şi tal şi am muncit din greu
Dar n-am putut să-mi fac un rost în viaţă
Şi viu la tine ca la Dumnezeu.
Tu eşti bogat
Ai marfă în desagă
Şi ai şi clientelă cu temei
Aşa c-am să te rog Avrame dragă
Să mă împrumuţi cu trei sute de lei.
- Regret, dar n-am să pot
Iubite Leibiş
Că am contract legal cu d-nul Blank:
Eu nu-i dau voie lui să vânză crenvirşi,
El nu-mi dă voie să împrumut un franc!
(Ion Pribeagu)

Efect neaşteptat

2010-10-20T11:25:00.003-07:00

Sami Katschke cu Lefteros
În voiaj s-au întâlnit.
Şi în tren, din vorbă-n vorbă,
S-au şi împrietenit.
Ca să le mai treacă vremea,
Şi-au spus snoave, şi-au spus glume.
Voiajoru-i totdeauna,
Cel mai vesel om din lume.
- Domnu’Samy, - a spus Lefteros -
Noi, deşi lui Christ adepţi,
Totuşi, v-admirăm poporul,
Că sunteţi oameni deştepţi!
Biblică să fie taina?
Că mă-ntreb adeseori:
Cum se face, că în multe
Ne sunteţi superiori?
- Dragul meu, - răspunse Samy -
Este un secret, fireşte!
Noi, să fim la minte ageri,
Ne hrănim numai cu peşte!
În alimentarea noastră,
Nu numai la restaurant,
Peştele prăjit deţine
Locul cel mai important.
- Peşte? Asta-i culmea! Peşte?
Am umblat din ţară-n ţară
Şi-am văzut minuni, dar asta
O aud întâia oară!
- Totuşi, m-am convins! De pildă
Să am gândul limpezit,
În voiaj îmi iau provizii
Şi puţin peşte prăjit!
Nu c’aş fi un ipohondric,
Dar, pe cât îmi amintesc,
Când mănânc peşte, e sigur
Că-n afaceri reuşesc!
Ca să-ţi dovedesc că nu mint,
Şi să nu ai vreo surpriză,
Vezi şi dumneata, cât peşte
Am cu mine în valiză.
- Dacă e, cum zici matale,
C’are o astfel de tărie,
Fii amabil, domnu’Samy
Şi oferă-mi o felie!
- Cu plăcere! Iţi dau şi două,
Si de vrei, îţi dau şi trei,
Dar, te fac atent, că una
Costă douăzeci de lei.
Las’ să coste, că şi face!-
Zise el, cu veselie –
Şi, cum am proces cu Iani,
Taie-mi încă o felie!
Şi, în trenul care zboară,
Şi mai stă, şi mai porneşte,
Samy povesteşte snoave,
Iar Lefteros, gustă peşte.
După ce-a mâncat vreo patru,
Şi-a plătit şi una’n plus,
Nu ştiu cum, însă Lefteros
A rămas pe gânduri dus.
- Ia ascultă, domnu’Samy,
Iţi vorbesc prieteneşte:
Ce afacere făcut-am?
Dar, cât costă un kil de peşte?
Mi-ai luat o sută-n grabă
Pentru nişte felioare…
Ce? E peşte cu briliante?
Are solzi, mărgăritare?
- Ai văzut? – exclamă Samy
Eu ţi-o spun cu tot respectul,
C-a şi început să-şi facă
Peştele prăjit, efectul!
(Ion Pribeagu)

Să mă-nsor? Să nu mă-nsor ? [Poezii şugubeţe]

2010-10-20T11:25:00.001-07:00

Moşke Fafer, cam în vârstă
Şi c’o faimă oarecare,
Nici bigot, nici apicoirăş,
Ş-a pus gând să se însoare.
Şi fiind om cu angarale,
Nici puţine şi nici multe,
S-a gândit c-ar fi cu cale
Şi c’un Rav să se consulte.
Şi s-a dus la rabi Sloimke,
Tadicul din Sărărie,
Venerat de toţi evreii
Din întreaga Românie.
- Rabi dragă, viu la tine
Ca la un învăţător,
Ca să-mi spui, la vârsta asta
Mai se cade să mă-nsor?
Mi-am găsit o văduvioară,
Seină-Beilă, care-ar vrea,
De aceea, spune-mi, rabi,
Pot să mă însor cu ea?
Rabinu’-a deschis o carte
Ş-a citit plini de fiori:
“Dacă Cel Inalt ţi-arată
Drumul presărat cu flori,
Trebuie să-i faci pe voie,
Fiindcă-n Thora-i toată seva
Şi să te uneşti cu Seina,
Cum făcu Adam şi Eva.”
- Mulţumesc, dar spune-mi, rabi,
Ce mă fac dacă muierea
Vrea să se mărite, numai
Pentru a-mi moşteni averea?
- De socoţi că gându’-acesta
Viaţa-îţi va turbura –
Zise prea-înţeleptul Sloimke –
Atunci, nu te însura !
- Da, dar nici un trai de pustnic-
Zice Moske – nu-i kidai,
Nimeni nu-ţi dă bună ziua,
Nimeni nu-ţi prepară un ceai.
Eşti bolnav şi n-ai un doctor,
Până vine, poţi să mori…
- Ai dreptate! – aprobă rabi -
Atunci, musai să te-nsori!
- Da, dar dacă femeiuşca -
Mult mai tânără ca mine –
Are-un văr cu care nu ştiu
Nici când pleacă, nici când vine.
- Fiule, - a spus rabinul -
Neştiind ce să mai creadă –
Nu poţi da o condamnare
Până nu ai o dovadă!
Dacă presupui de-acuma
C’o să-ţi facă viaţa grea,
Calea cea mai bună este
Ca să nu te-nsori cu ea!
- Ti-e uşor matale, rabi,
Fiindcă nu ştii ce văpaie
Te cuprinde când eşti singur
Cu pereţii din odaie,
Când visezi femei şi chefuri,
Iar în faptul dimineţii
Te trezeşti vorbind cu perna,
Că te râd pân’şi pereţii…
- Bine, ca să-nvingi pustiul,
Care sufletu-ţi doboară,
Dacă nu ai altă breiră,
Atunci du-te şi te-nsoară!
- Da, dar vezi c’aici e buba:
Nu pot vrerea să-mi împac,
Să mă-nsor? Poate mă-nşeală…
Să rămân din nou burlac?
Va putea ea să mă-mbie?
Voi avea eu vr’un succes?
Din dilema asta, rabi,
Spune-mi, dragă, cum să ies?
- Dacă vrei să ai scăpare
Si în mine te încrezi,
Cât mai grabnic – zice rabi –
Trebuie să te botezi !
- Eu, să mă botez, reb Soimke
Nici nu pot să cred, prea sfinte,
Că din gura dumitale
Ies asemenea cuvinte!
- Da! Botează-te, chiar mâine,
Si cum scrie-n Pericopă,
Nu-mi vei cere mie sfaturi,
Ci ai să te duci la popă.
În acest fel, dragă Moşke,
Devenind creştin fidel,
Ai să mă scuteşti pe mine
Ş-ai să-l plictiseşti pe el!
(Ion Pribeagu)

Mare păcat …

2010-10-20T11:24:00.002-07:00

De la Adjud, o văduvioară,
Frumoasă, şi pe nume Henţa,
Să plece trebuia’ntr-o seară,
Înspre Focşani, cu diligenţa.
Şi s-a-ntâmplat ca-n seara-aceia,
Că n-au plecat nici marchidani,
Nici boccegii, ci doar femeia
Cu diligenţa spre Focşani.
Porniră căişorii-n goană,
Vreo zece poştii, după ceas,
Şi tocma’n valea lui Sondroană,
Făcură’n silă, un popas.
- ‘Mânem aici, Bade Avrame?
Întreabă Henţa cu sfială –
- Aici – răspunse vizitiul -
Că-s caii rupţi de oboseală.
Însă, să nu ai nici o teamă,
Din noapte vin miresme dulci,
Ce te-nvelesc ca o năframă,
Că poţi, în tihnă, să te culci.
Ea n-ar fi vrut, dar de departe
Ţâşneau văpăi şi reverie,
Şi vizitiul zdravăn foarte,
Fir-ar al naibei el să fie!
Iar Luna-n mantă de paradă
Şi plină de indiferenţă,
Ş-ascunse-n nori ca să nu vadă
Ce se-ntâmplă-n diligenţă…
Ajunsă-a doua zi în cetate,
S-a dus la târg cu trebuinţă,
Şi după ce-şi luă de toate,
Avu mustrări de conştiinţă…
Nici nu mai vru să-şi amintească
De faptu’n taina nopţii strâns,
Şi-apoi, ca să se pocăiască,
S-a dus la Rabin şi s-a plâns:
Păcătuit-am greu, Prea Sfinte,
Fiindu-mi frică de strigoi,
Eu, tânără şi fără minte,
Şi el, simpatic şi vioi…
- Mare păcat! – a spus Rabinul -
Cu Dumnezeu să te împaci,
Voi implora tot Sanhedrinul,
Voi da ofrandă la săraci,
Din tfilimi ţi-oi citi misterul,
Ce iartă oamenii’ntre ei,
Şi, ca să se-ndure Cerul,
Vei da şi cinci sute de lei!
- Primesc! – răspunse ea cu sete.
Si cu emoţii neştiute,
Oiţa păcătoasă de-te
Două bancnote a 500.
Se uită rabinul la sumă,
Şi-i zice plin de duioşie:
- Eu ţi-am pretins să dai 500,
Şi văd că tu ai dat 1000!
- Ti-am dat o mie, Rabi! Lasă…
Că nu-i nici o greşeală. Stiu!
Dar, vezi că…eu mă-ntorc acasă
Tot cu acelaşi vizitiu!

Cu banii mei ? de Ion Pribeagu

2010-10-20T11:24:00.000-07:00

De la domnul Katz bancherul
Cerşetorul Moise Floi
Căpăta – ca o ofrandă
Zece lire în orice joi. Cum intră numai pe uşe
Casieru-în mod intim
Îi da zece lire în mînă
Şi-i spunea discret: poftim!
Da-ntr-o joi, venind la bancă
Casierul supărat
Nu i-a spus nimic şi-n grabă
Numai cinci lire i-a dat.
Floi îi numără şi rece
A întrebat ca un milog:
- Totdeauna mi-a dat zece
De ce astăzi cinci mă rog?
- Pentru că-şi mărită fata,
Domnul Katz cu socoteală,
A dat ordin să reducem
Orice fel de cheltuială.
- Îşi mărită fata?
Domnul verse-şi haru-asupra ei!
Înţeleg să şi-o mărite
Dar de ce cu banii mei?

Nici acum nu ştiu misterul!

2010-10-20T11:23:00.005-07:00

Privea pe Ben Iehuda-ntr-o vitrină
Şi eu eram c’un pas în urma ei…
Avea un trup superb, de Messalină
Ş-un picioruş sculptat parcă de zei.
Să-mi depărtez din gînd melancolia,
Setos de noutăţi ca orice om,
Mi-am scos, cu politeţă, pălăria
Şi i-am şoptit surâzător: Salem!

M-a măsurat din cap pînă-n picioare
C’o nonşalanţă ce mă-ncătuşa
Şi parcă a zîmbit sau mi se pare
Că mi-a şoptit candid: Bevakasa!

Cum flerul niciodată nu mă-nşală
Ştiam precis că o să-mi cadă în laţ,
Şi am plecat cu ea la’nvălmăşeală,
Ca Julieta şi Romeo, braţ la braţ.
Simţind că din priviri am înţeles-o,
Şi fericit de-această aventură
Ne-am aşezat la masă-ntr-un Espresso
Eu, o cafea şi ea, o prăjitură.
La tot ce-i îndrugam:-Mamzel,duduie!
C’o frază mai de ici, mai de colo,
Guriţa-i dulce nu ştia să spuie
Decît o vorbuliţă, una: Lo!
Şi cum sălta din umeri, ştrengăreşte
Şi îmi zîmbea, pe loc m-am lămurit:
Ea nu ştia o boabă româneşte,
Eu nu ştiam nici un cuvînt ivrit.
Pe masă, şerveţele-mpăturite
Şi ea, ca eu să nu stau ca un bleg
Îşi însoţea cuvintele rostite
Cu cîte-un mic desen, s-o înteleg…
Mi-a desenat cuţit, farfurioară
Şi cum m-ardeau privirile-i adînce,
Am înţeles, că dulcea mea comoară
Ar fi dorit să mergem să mănînce.
În restaurant intrarăm şi îndată
Un chelner ne-a servit, ca din senin,
Un forspaiz, o friptură şi-o salată
Şi am ciocnit şi un pahar de vin.
Mînca cu mlădieri de porumbiţă
Cu dinţişori de-un alb mărgăritar,
A mai cerut ficat şi o costiţă,
Ş-am mai ciocnit cu ea înc’un pahar!
Apoi a început să deseneze
O tobă, saxofon şi-un clarinet
Ş-am înţeles că vrea să se distreze
Şi am intrat cu ea la cabaret.
Program, femei, orchestră mexicană,
Parfum de mosc, velour şi ametist
Şi drăgălaşa mea, pe nume Brană,
Mi-a acordat o porţie de twist.
După aceea, foarte’nfierbîntată
De dans, de coca-cola şi cafea,
Iubita mea cuminte ş’adorată,
Mi-a desenat frumos, o canapea.
De-atunci îmi chinui mintea să-mi pleznească
Şi nu pot dezlega acest mister:
De unde a putut ea să ghicească
Că sînt de meserie tapiţer?

Garda împăratului

2010-10-20T11:23:00.003-07:00

Partea întâia
În palatul
Cu trei steme de granit,
Neclintit stã împăratul,
Şi cu ochiu-i neclintit,
Taie-n douã depărtarea
Şi pustiul de oţel.
Lângă el, împărăteasa,
Veşmântată-n foi de laur,
Şi un paj cu straie albe,
Cu ochi mari şi pãr de aur,
Blând privesc, tăcuţi, la el.
Sprijinindu-şi dreapta-n sceptru,
Şi cu ghioaga-n mâna stângã,
Şi-aminteşte cã duşmanul,
Cearcă ţara sã-i înfrângă,
Şi îi sapã împărăţia,
Moştenită din bătrâni.
Şi, cum sta privind întinsul
Plin de flori şi de rubine,
Vede garda lângă dânsul,
Şi măreţ întreabă: - Cine
O sã-mi apere hotarul
De ghiauri şi de păgâni?
Şi-atunci garda credincioasă,
Doi străjeri, feciori de sclave,
Şase lăncieri cu scuturi,
Opt arcaşi cu latiglave,
Zece ieniceri scutelnici,
Trei gonaci şi-un vistavoi,
Au răspuns deodată: - Noi!!
Partea douaDiademe
Strălucesc pe sub portaluri,
Iar prostimea se strecoară
Prin cerdacuri, valuri-valuri.
Toţi beau vin, căci împăratul,
A scăpat de-o boalã grea.
Trâmbiţaşii cântã-n prispe,
Şi se-ntinde hora-n grabã,
Când, deodată, împăratul
Ia o cupă şi întreabă:
- Cine-i răsplătit cu aur,
Si bea vin din cupa mea?
Şi atunci garda credincioasă,
Doi străjeri, feciori de sclave,
Şase lăncieri cu scuturi,
Opt arcaşi cu latiglave,
Zece ieniceri scutelnici,
Trei gonaci şi-un vistavoi,
Au răspuns deodată: - Noi!!
Partea treia
Jale mare
E la Curte şi furtună.
Plânge Doamna împărăteasă
Şi curtenii toţi se-adună,
Când, deodată, împăratul,
Intră-n sală tremurând,
Şi întreabă plin de ură,
Că se-ncinge toată casa!
- Care câine a fost azi noapte,
În alcov la împărăteasă?
Cine e? Să-l trag în ţeapă!
Haideţi, spuneţi mai curând!
Şi-atunci garda credincioasă,
Doi străjeri, feciori de sclave,
Şase lăncieri cu scuturi,
Opt arcaşi cu latiglave,
Zece ieniceri scutelnici,
Trei gonaci şi-un vistavoi,
Au răspuns deodată: - Noi!!

Dacă poţi?

2010-10-20T11:23:00.001-07:00

Se despart la bursă Iancu
De amicul Smil Ceacâr –
Smil e gras şi gros ca tancu’
Pe când Iancu-i ca un ţâr.
Pot să spun că Smil Ceacâru,
N-are fabrici nici moşii
Dar se ţine doar de şotii,
De drăcii şi ghiduşii.
- Iancule, i-a spus Ceacâru,
Dacă poţi şi-ţi este bine,
Sâmbătă să-mi faci hatârul
Şi să iei masa cu mine !
Să mai stăm puţin de vorbă
De frumoasa văduvă
Şi să mai mâncăm o ciorbă
Sau un borş cu măduvă.
Ţuici şi ficăţei de raţă
Sau sardele cu ridichi,
Vin Bordeaux şi miel la tavă
Antricot de la rinichi !
- Viu ! Mersi ! Trăiască-ţi neamul
Cu mătuşi şi cu nepoţi!
- O să-mi facă chiar plăcere !
Vino dragă, dacă poţi !
Sâmbătă, la ora două
Iancu, ca un pui de lele
Îmbrăcat în haină nouă
Intră în strada Turturele.
Casa lui Ceacâru – în treacăt,
Ferecată-i ca în poveşti,
Uşile au câte-un lacăt
Şi obloanele-s la fereşti.
Iancu-i galben ca pucioasa
Ş-o sudoare rece-l trece
N-a greşit ! Aici e casa
Turturele 15.
Bate încetişor la uşă…
Poate doarme şi e în pat?
Cum o să se culce ziua
Când aşteaptă un invitat?
Bate înc-odată, tare
Tot cu gândul la bairam
Şi ca prin minune-apare
Şmil, nedumerit la geam.
- Ce baţi mă? Ce baţi în uşă?
Eşti nebun sau imbecil?
Parca-i fi la tat-tu-acasă…
- Eu sânt, Iancu, dragă Smil !
- Ei şi ce-i dacă eşti Iancu?
- Vai de mine? Ai uitat
Că m-ai invitat la masă
Şi să viu neapărat?
- Eu te-am invitat? Pe tine?
Ce eşti chior, lovit de glonţ?
Ce, la mine e cantină
Pentru orice holodronţ?
- N-ai spus tu, să viu la masă?
Sâmbătă? Îmi pare rău!
Că m-aştepţi la tine-acasă
Şi sunt musafirul tău?
- Dragă, eu ţiu minte bine
Si ţi-am spus s-audă toţi :
“Vino să mănânci la mine
“Dacă poţi!”
Ei, parcă poţi?

Ultima dorinţă

2010-10-20T11:22:00.003-07:00

S-au întâlnit la Poşta Mare –
La poştã-n Allenby – fireşte –
Şi cum erau şi buni prieteni,
Avram lui Smil îi povesteşte :

Remizier la Bursã, Bibkes,
Deştept şi făr-asemănare,
Se pricepea să descifreze
Oricare ‘ncurcături bancare.
Întâi, credeam că e o glumă.
Pe urmă ne-am mai dumirit,
Dar nimeni nu putea să creadă
Că domnul Bibkes a murit.
Voinic şi sănătos ca tunul,
Şi cu pomete în obraz,
Un om de lume, plin de viaţă,
Şi totdeauna plin de haz.
Valorile din toată lumea
Şi a Finanţei cavalcadă,
El prevedea când or să urce
Şi presimţea când or să scadă.
Când Geţii au cedat petrolul
Unui consorţiu Cuto-Vlah,
El a zvârlit acţiuni pe piaţă,
Fiindcă i-a bănuit în crah.
Şi când lansa o “bombă” Bibkes,
Despre un trust îndepărtat
La zeci de mii de kilometri,
Se împlinea imediat.
Chiar şi “Afacerea Stravitzky”,
“Banca-Fantomă” din Paris,
Şi falimentul din Bayonne,
Tot domnul Bibkes le-a prezis.
Şi, cum şedea în cabinetu-i,
Citind “Finanz Post”, în ivrit,
Deodată, a simţit că moare,
Şi ce să facă? A murit !
Lucrând atâţia ani, alături,
Ne îndrăgeam ca nişte fraţi,
Şi el murind, noi patru, sigur,
Că am fost foarte-ndureraţi.
În testament, cu bună ştire,
A scris dorinţa lui cea mare:
Ca în sicriu să-i punem lire,
Câte o mie fiecare.
Şi cum “De Gustibus” înseamnă
Precis, “Non Disputandum Est”,
Am căutat să-l satisfacem,
În termeni financiari…”pă şest!”.
Au pus Milică, Jean şi Samy,
Şi când să pun şi eu, mi-am zis:
- Ce-i trebuiesc în groapă, banii?
Ce? Parcă pleacă la Paris?
Şi cu conştiinţa împăcată,
A unei sacre datorii,
Luai cele trei mii de lire,
Ş-am pus un cec de patru mii.

Vila Bombonica

2010-10-20T11:22:00.001-07:00

Se ştia-n Constanţa toată,
Cã artiştii, toatã clica,
De tenori, soprane, comici
Trag la “Vila Bombonica”.

Cã veneau actori de unde
Nici cu gândul nu gândeşti,
De la Iaşi şi din Craiova
Şi mai mulţi din Bucureşti.
E adevărat cã vila
Este cea mai arătoasã,
Dar şi doamna Bombonica
Tare-i dulce şi frumoasã.
“Naltã, trupeşã, vioaie,
Chipul bun de pus în ramã,
Ochi adânci şi o privire,
“Ce te-ndamnă şi te cheamă!”
Veselã şi primitoare
Şi cu sânii rotofei,
Mulţumea vizitatorii
Ce treceau la vila ei.
Dar şi vila, o plăcere,
Un miraj, un colţ de vise,
Cu prea multe somiere
Şi prea multe uşi închise.
Bombonica cu turiştii
Era foarte ocupatã,
Forfotea mai toatã ziua,
Ba şi noaptea câteodată.
Soţul ei, domnul Popescu,
Filozof de meserie,
Mai îndeplinea o slujbã,
Arhivar la primărie.
El punea la acte timbre,
Vize, toatã ziulica,
Pe când treburile vilei
Le-aranja doar Bombonica.
- Ştii – mi-a spus el într-o searã,
Când şedeam sub un umbrar
Şi sorbeam, aşa-ntr-o doară,
Un pahar de “Murfatlar” -:
“Orice prunc care se naşte,
Moşteneşte-n timpul “dramei”
Cele de pe urmã mofturi
Şi capricii ale mamei.
Am şi probe evidente:
Mai de mult, dintr-un hazard,
Locuia la noi în vilã
Prinţul scenei : Leonard !
N-o sã crezi, dar Bombonica,
Când mi-a dăruit feciorul,
Pe Socrat, - fã-ţi cruce, Ioane !
Seamănă, leit tenorul !
Ba, mai mult: are şi voce,
Toatã ziua se smuceşte
Şi tot cântã : - “Zii, Ţigane !”
“Cine-n lume nu iubeşte !”
Altã probã! Vremea zboară,
Anii trec vreo cinci sau şase
Şi-ntr-o varã vine-n vilã,
Nici n-ai sã ghiceşti: Tănase !
Bombonica deh, gravidã,
Cum se-ntâmplã, a rămas
Şi mi-l naşte pe Horaţiu,
Cu un nas, dar ce mai nas !
Ei, sã-l vezi cum zice snoave
Şi cuplete savuroase,
Sã te strâmbi de râs, nu alta,
Mot-a-mot, leit Tănase !
Ca sã vezi cã am dreptate,
Când susţin cã-n timpul dramei,
Pruncul moşteneşte ticuri
Din afecţiile mamei !
Mai ales, Ionicã dragã,
Nu uita de crezul meu:
Tot ce se întâmplã-n viaţã
E, c-aşa vrea Dumnezeu !
Ei, anii trec de-a valma
Şi nutrind mereu speranţa,
Trei sau patru ani de-a rândul,
N-am mai dat pe la Constanţa.
Şi-ntr-o zi, mergând pe stradã,
Fără sã prevăd nimica,
Mã-ntâlnesc cu dom’ Popescu,
Soţul doamnei Bombonica.
- Ce faci nene? Unde-mi umbli?
Cã te caut pe la ziare –
Zice şi mă-mbrăţişează –
Sã-ţi aduc o veste mare !
Ţi-am vorbit eu într-o searã,
Ţi-aminteşti? La nişte şpriţuri…
Cã copilul moşteneşte
Ale mãsei mici capriţuri?
După ce-ai stat tot sezonul
Şi ne-ai delectat, hazliu,
Bombonica mea cea dragã,
Iar mi-a dăruit un fiu.
Ş-acum ţine-te, Ionicã,
Sã nu cazi cu trupu-n jet :
Seamănă leit cu tine,
Tot aşa: bondoc şi creţ !
Vesel şi vorbeşte-n rime,
Cã ţi-e zău, mai mare dragu’
Dacã-i pui şi ochelarii
Pot sã jur cã e Pribeagu!
Ei, mai pui la îndoialã
Crezul şi prinţipul meu ?
- Ba de loc, domnu’ Popescu,
Totu-i de la Dumnezeu !
Când m-am despărţit de dânsul,
Mă-ntrebai şi eu ca proasta:
- Ce amestec poate s-aibe
Dumnezeu în chestia asta?

Scandal în familie

2010-10-20T11:21:00.002-07:00

În oraşul – nu spun care –
Nu departe de aici,
Locuia un om cu stare,
Domnul Natan Smilovici.

Şi, pe lîngă prăvălie
Şi o casă cu balcon,
Natan mai avea soţie
Şi un singur fiu, Aron.

Tînăr, cu purtări alese,
Elegant şi studiat,
El era mîndria casei,
O podoabă de băiat.
Despre tatăl său – de Natan –
Fabricant de jaluzele,
Se spunea că-n tinereţe
A fost mare pui de lele!
A făcut el multe pozne
Cînd era mai tinerel.
Dar cum vîrsta potoleşte,
S-a cam potolit şi el.
Într-o după amiază vagă,
Vine Aron, îmbietor,
Şi îi spune : - Tată dragă,
Vreau cu Ester să mă-nsor!
- Care Ester? – sare Natan,
Parcă prins de-o amintire –
- Fata Blimei de pe Carmel,
Una blondă şi subţire.
- Nu se poate! E o taină
Si mi-e greu a-ţi relata
Că…de mult…adică Ester,
Ester este sora ta!
A plecat Aron, da’n suflet
Clocotea ca un vulcan.
Şi încet, încet, de-atuncea
S-a mai scurs aproape-un an.
Şi-ntr-o seară, Aron aduse
Tatălui, o veste proastă:
- Aba, o iubesc pe Leia
Şi-am s-o iau chiar de nevastă!
- Vai de mine! – exlamă Natan,
Iartă-mă de-ţi stau în cale –
Însă, şi de data asta,
Fi-voi contra vrerei tale!

Fiindc’odată, mama Leiei –
Crede şi nu cerceta –
M-a convins, pînă la urmă,
Că… şi Leiai-i sora ta !
Turburat de cele-aflate,
Bietu’ Aron s-a dus distrus
La mămica lui iubită,
Şi i-a spus:
- Mamă, îmi vine să-mi iau viaţa
Toată lumea s-o împac.
Dă-mi, mămico, o povaţă
Şi mă-nvaţă ce să fac?
Cînd am vrut s-o iau pe Ester –
Floare, fir de micşunea,
Tata m-a oprit, spunîndu-mi
C-ar fi Ester sora mea.
Azi, cînd o-ndrăgesc pe Leia,
Stea scăldată de auroră –
Tata iarăşi se opune,
Că şi Leia-mi este soră.
Mama a rămas furată
Parcă de un gînd ascuns,
Şi-apoi, după o clipă,
Foarte veselă-a răspuns:
- Ia pe care vrei din ele!
Si nici n-o să-ţi pară rău,
Fiindcă am să-ţi spun o taină:
Natan nu e tatăl tău!

Straşnic medicament [Poezii şugubeţe] de Ion Pribeagu

2010-10-20T11:21:00.000-07:00

Sandu, un amic simpatic
Cum sunt mulţi în Capitală
Era predispus săracul
Totdeauna la răceală.

Şi s-a întâmplat deodată,
Sandu să se îmbolnăvească,
Nu de tuse-obişnuită,
Ci de tuse măgărească.

Cu convulsii ne’ntrerupte,
Că la faţă se înroşea,
Şi întruna zi şi noapte,
Tot tuşea şi iar tuşea.
A luat medicamente
Prafuri, droguri şi chinină,
S-a frecat cu unguente,
Cu eter, hemoglobină,
Ş’a pus prişniţ la picioare,
Şi ventuze şi muştar,
Iod la piept şi pe spinare,
Însă totul fu în zadar.
Ş-a fost sfătuit să meargă
Şi la Baba Safta Musea,
Poate că-i prepară dânsa,
Vre-un leac să-i treacă tusea.

Mulţi tămăduiţi de dînsa,
O slăveau în chip şi fel,
D’aia, cu nădejdi la babă,
Într-o zi s-a dus şi el.
Baba Safta – c’o privire,
I-a spus verde, fără teamă:
- Tusea o să-ţi treacă numai
Dacă bei lapte de mamă!
Caută-o femeie care,
Are-un copilaş şi vrea,
Şi plăteşte-i să te lase,
Să sugi lapte de la ea!
Şi’n cel mult o lună-două,
Să nu-ţi pară curios,
Îţi dispare toată tusea
Şi te faci iar sănătos!
Ş’a găsit în Copşa Mică,
Pe Frusina lui Tărîţă,
Pepenoasă şi voinică,
Şi c’un copilaş de ţîţă.
S-a înţeles cu ea, să vie,
Zilnic între cinci şi şapte
Fără nici o silnicie,
Să-şi bea porţia de lapte.
Şi venea sărmanul Sandu
După sfatul bătrânică-i
Să se vindece cu leacul
De la pieptul Frusinicăi.
Să desăvîrşească-efectul
Şi gîtleju’a-şi limpezi,
El venea să-şi bea tainul
Şi de două ori pe zi.
Drăgăstoasă şi avidă
După-avînturi tinereşti
Într-o zi, i-a spus timidă:
- Altceva nu mai doreşti?
- A, ba da! – răspunse Sandu
Cu un aer mulţumit –
Dacă-aş şti că nu te superi
Aş dori ş’un biscuit!

Capsa de Ion Pribeagu

2010-10-20T11:17:00.001-07:00

În vitrinele lui Capşa,
Sunt expuse prăjituri,
Lei şi urşi de şocolată
Şi tot felul de figuri.

Îngeri şi purcei de lapte,
Ouă roşii, cerbi şi pui,
Toate fabricate în zahăr
În laboratorul lui.

Ş’a intrat domnul Costică
Un geambaş cu ceafă lată.
- Bună ziua! Zise dânsul -
Vreau un cal de şocolată!
- Da! Avem! – Şi vânzătoarea
Îi arată vreo câţiva.
- P’ăsta roibu-l iau, că-mi place,
Dar am să vă rog ceva!
Hamurile-aş vrea să fie
Albe şi cu zdrăngănele,
Iar pe jos pajişte verde
Şi cu nişte floricele!
- Imediat! Şi’n trei minute,
L-a adus mult mai focos,
Ducipal cu hăţuri albe,
Şi cu stânjenei pe jos.
- Nu te superi domnişoară,
Dar mai am o rugăminte:
Vreau să-mi scriţi cu slove roşii
Numai două-trei cuvinte.
Mâine-i ziua mea şi fiindcă,
Plec acuma la Focşani,
Scrieţi: “Să trăieşti Costică!”
“Souvenir!” şi “La mulţi ani!”
- S-a făcut! Şi’n trei minute,
Iute ca o rândunică,
I-a adus calul şi scrisul,
Cum a vrut nenea Costică.
- Mulţumesc! – A spus geambaşul
Cu un gest cavaleresc –
Şi-acum spune-mi turturico,
Cât costã, ca să plătesc!
- Păi, cu hamurile albe,
Pajiştea cu stânjenei,
Suvenirul şi urarea,
În total: şaizeci de lei!
- Minunat! Ş’a spus în gându-i,
Radios şi fericit,
Ş’admirându-l încă-odată,
A scos banii şi-a plătit.
- Vi-l împachetez? – întreabă,
Vânzătoarea cu lipici –
- Nu! Nu! Nu! – a spus Costică,
Fiindcă îl mănânc aici!

SINT PĂCĂTOS, PĂRINTE ! de Ion Pribeagu

2010-10-20T11:15:00.000-07:00

SINT PĂCĂTOS, PĂRINTE !
La părintele Vintilă
Vine-Arvinte, cam sfios
Şi îi spune: - Fie-ţi milă
De un suflet păcătos.

Chiar în săptămâna mare
Când tot omul e smerit –
Şi posteşte cu’ndurare,
Uite – am păcătuit !
- Ai furat? întreabă popa
- Nu, prea sfinte! Fără vrere
M-am dat diavolului, hopa
C’o grădină de muiere!
- Vai de mine, vai de mine…
Greu păcat ai săvârşit…
Însă dac’mi spui cu cine,
Poate fi-vei mântuit.
- Nu pot! A răspuns Arvinte, -
Să-mi fac chinul şi mai greu, -
Nu pot s-o divulg, Părinte,
Că mă bate Dumnezeu!
…Era’naltă şi frumoasă,
Părul blond şi ochi de jar,
Gura dulce, voluptoasă,
Dinţii de mărgăritar…
- Nu cumva ai fost cu Tanţi
Din Smârdan, de peste drum?
- Nu pot s-o divulg, că Domnul
Mă trăsneşte chiar acum!
…Ş’avea flori la cingătoare,
Trup de crin îmbobocit,
Mijlocel de fată mare,
Numai bună de iubit…
- Poate-ai fost cu Miţa Creaţa,
Cea uşoară ca un fulg?
Din Buzeşti? – Cere-mi şi viaţa
Însă nu pot s-o divulg!…
…Durdulie, ‘mbujorată,
Numai cântec, numai joc,
Când te-a strâns în braţe odată,
Ai simţit în vine foc!
- Măi, Arvinte-ai fost cu Leana
Care şade pe Neptun?
- Sfinte, geaba’mi zgândări rana,
Fiindcă tot nu pot să spun…
…O comoară tăinuită,
Fruct în dragoste scăldat,
Toată plină de ispită,
Toată plină de păcat…
- Bine, du-te, meditează
Si vii mâine, mai dispus.
Domnul să te aibe’n pază.
-Sărut dreapta! Şi s-a dus.
Ajungând în colţ, ca vântul
S-a-ntâlnit cu Calistrat
Care l-a’ntrebat: - Prea Sfântul
De păcat te-a dezlegat?
- Încă nu! Răspunse Arvinte
Foarte vesel şi vioi,
Dar aflai de la Părinte
Încă trei adrese noi!