Istoria Dacilor

Mistere dacice

2017-05-01T10:45:00.000-07:00

Mai puţin de cinci la sută din zona aşezărilor dacice din Munţii Orăştiei a fost cercetată sistematic, potrivit arheologilor, dar săpăturile au scos la iveală monumente şi artefacte neobişnuite, ale căror mistere nu au fost încă descifrate, ori au dat naştere a numeroase interpretări.

. Au trecut peste două secole de la primele cercetări arheologice sistematice efectuate la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei. La începutul anilor 1800, după ce localnicii au descoperit tezaure de monede preţioase din aur la Grădiştea (Sarmizegetusa Regia), specialiştii au cercetat în detaliu ruinele „oraşului necunoscut până atunci”, potrivit procuratorului Paul Torok, cel care a ordonat cercetările.

Templele scoase la iveală au fost cercetate de-a lungul timpului de numeroşi arheologi, la fel şi locurile din împrejurimile lor şi celelalte aşezări dacice din zonă. Până în prezent, doar o mică parte din suprafaţa fostelor cetăţi dacice a fost cercetată amănunţit, susţin arheologii, iar multe dintre descoperirile rezultate continuă să dea naştere controveselor. Altele monumente şi artefacte dacice au rămas învăluite de mister. Iată câteva dintre tainele cetăţilor dacice:

1 Soarele de andezit: calendar sau altar Soarele de andezit se află în incinta sacră a Sarmizegetusei Regia.

Monumementul cu formă ciudată ar fi avut rolul unui altar pe care se aduceau ofrande, susţineau unii istorici, precum Hadrain Daicoviciu, în timp ce alţi specialişti l-au integrat într-un aşa zis calendar dacic. În ultimii ani, soarele de andezit a devenit un loc de atracţie şi pentru amatorii de meditaţii, care consideră că este un loc care emană energii.

2 Brăţările dacice: ofrande sau bijuterii regale Cel puţin 24 de brăţări spiralice din aur au fost descoperite în ultimii ani în zona Sarmizegetusei Regia,

13 dintre ele fiind recuperate de autorităţile statului român în urma unor anchete complexe. Artefactele preţioase au făcut parte din obiectele aulice, de curte, ale regilor daci, susţin unii specalişti, în timp ce alţi istorici au stabilit că spiralele din aur masiv au fost folosite ca ofrande aduse zeilor. Modul în care au fost depuse unele dintre piese, fiind aşezate într-o groapă, săpată în stâncă i-a adus pe unii arheologi la concluzia că brăţările intră în categoria depunerilor votive

3 Cetăţile „gravitau” în jurul Sarmizegetusei sau fiecare era pe cont propriu?

Sarmizegetusa Regia, capitala Regatului Dac, a fost apărată printr-un sistem defensiv de fortificaţii aşezate pe o suprafaţă de 150 de kilometri pătraţi: Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie, Băniţa, Căpâlna, Vârful lui Hulpe şi Cugir. Toate au fost distruse în urma războaielor daco-romane. Unii arheologi au contrazis teoria sistemului defensiv creat pentru Sarmizegetusa Regia, susţinând că aceste cetăţi dacice erau organizate fiecare ca nişte domenii feudale, având propriile aşezări civile, ateliere, fortăreţe.

4 Matriţa antică: din Dacia sau de import Matriţa antică de bronz descoperită în Sarmizegetusa Regia este considerată printre cele mai preţioase artefacte antice de pe teritoriul ţării noastre.

Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi ale unor animale mitice, provenite din zona mediteraneeană, dar modul în care a ajuns la Sarmizegetusa Regia şi originea ei rămân un mister. Matriţa este singura piesă de acest fel descoperită până acum pe întreg teritoriul fostei Dacia. Arheologii susţin că piesa, cel mai probabil de import, este bogată în scene de luptă între grifoni şi alte animale, inspirate din arta nord-pontică, numită şi greco – scitică.

5 Comorile lui Decebal: descoperite sau încă ascunse?

Înainte ca Dacia să fie cucerită de romani, Decebal ar fi ascuns o parte a comorilor în albia râului Sargeţia, care curgea în apropierea capitalei Sarmizegetusa Regia, potrivit istoricului latin Dio Cassius. Comorile regelui Decebal, despre care autorul latin a susţinut că au fost descoperite, au stârnit fascinaţia lumii. De-a lungul timpului, au fost păstrate numeroase relatări despre descoperirile întâmplătoare ale aurului dacilor. Una dintre cele mai însemnate provine din secolul al XVI-lea, când se spune că un tezaur impresionant de monede şi piese antice din aur a fost găsit de câţiva pescari, în albia râului Strei, aproape de cetăţile dacice. Şirul descoperirilor de comori a continuat până în zilele noastre.

6 Unde se află muntele sfânt: Gugu, Bucegi sau Godeanu? Kogaion, muntele sfânt al dacilor, a stârnit numeroase controverse.

De-a lungul timpului, istoricii au încercat să identifice locaţia sacră unde ar fi sălăşluit cea mai importantă divinitate a strămoşilor noştri, Zamolxis, căruia geţii îi închinau sacrificii umane. „Muntele a fost socotit sfânt şi s-a numit aşa. I se zicea Kogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lângă el", relata geograful antic Strabon. În privinţa locului unde se afla peştera lui Zamolxis, opiniile istoricilor diferă. Vârfurile Gugu şi Godeanu, Sfinxul din Bucegi, Munţii Retezat sau Ceahlău au fost doar câteva dintre locurile indicate ca aşezări sacre ale lui Zamolxis.

7 Unde se află cimitirele regilor daci Cercetările au scos la iveală situaţii stranii legate de ritualurile de înmormântare practicate de strămoşii noştri.

O necropolă bizară, care ascunde încă numeroase mistere a fost scoasă la iveală la începutul anilor 2000, pe Dealul Sânpetru din vecinătatea Castelului Corvinilor. Aici, cercetările efectuate de arheologi au dus la descoperirea unui cimitir dacic, cu 30 de depuneri în care se aflau rămăşiţele a peste 50 de defuncţi, cei mai mulţi fiind copii, ale căror trupuri au fost transformate în cenuşă sau îngropate în pământ, alături de obiecte de preţ.

Altfel, un fapt straniu remarcat de cercetători a fost negăsirea necropolelor dacice din Munţii Orăştiei, în zona fostelor cetăţi antice. „Desigur, oricine se aştepta să apară morminte regale, ale nobililor sau ale marilor sacerdoţi daci. Lipsa lor constituie deocamdată o enigmă”, scria cercetătorul Eusebio George Tudor, autorul lucrării „Spiritualitatea geto-dacilor: aspecte ale religiei şi comportamentului funerar”.

adevarul.ro

Cetăţile ascunse ale geto-dacilor din Zona Pietroasele

2017-04-25T11:18:00.001-07:00

Zona Pietroasele, din judeţul Buzău, este o importantă vatră de istorie. Aici au fost descoperite tezaurul Cloşca cu puii de aur, termele şi castrul roman folosite de Legiunea a XI-a Claudia şi ruinele cetăţii dacice fortificate de la Gruiu Dării. De aici provine cel mai vechi biberon din lume.

Repertoriul Arheologic Naţional clasifică acest sit ca fiind unul din cele mai importante monumente ale geto-dacilor.

Potrivit istoricilor de la Muzeul Judeţean Buzău, valoarea deosebită este generată mai ales de faptul că zona ascunde vestigii din perioade istorice diferite.

Descoperirile din incinta sacră de Gruiu Dării, satul Pietroasa Mică, comuna Pietroasele, reflectă importante aspecte din viaţa spirituală a geto-dacilor. Incinta este plasată pe un promontoriu impozant, înconjurat de trei laturi abrupte, fiind fortificată cu un impresionat zid de piatră.

Acest tip de monument, susţin specialiştii Muzeului Judeţean de istorie Buzău, este unic până în prezent în lumea geto-dacilor, reprezentând un loc special în care aveau loc diverse ritualuri şi depuneri de ofrande dedicate zeilor şi celor trecuţi în nefiinţă.

După toate probabilităţile, incinta sacră de la Gruiu Dării reprezenta un important centru regional de cult pentru comunităţile de geto-daci din zona de curbură a Carpaţilor. În interiorul incintei s-au descoperit mici moviliţe în care se aflau depuse numeroase artefacte specifice epocii geto-dacice, precum vase ceramice podoabele, accesorii, uneltele şi ustensilele gospodăreşti, armele, piesele de harnaşament cele mai multe asemenea depuneri aveau ringuri la bază, unele dintre ele având şi vetre în interior.

Dealul Gruiu a fost locuit din timpuri străvechi

Sub cetatea dacică fortificată de la Gruiu Dării, Pietroasele, la o adâncime de trei metri, a fost descoperită o aşezare neolitică, presărată cu obiecte valoroase din punct de vedere istoric si spiritual. “Sunt elemente aici şi din neolitic. Pentru epoca dacică târzie aici s-au descoperit complexe de tip moviliţă, de regulă cu ring de piatră şi uneori cu vetre, inventarul depus fiind deosebit de bogat şi variat. La Gruiu Dării, noi am identificat mai multe vetre şi materiale pentru întreţinerea focului pe care le-am încadrat într-un context spiritual. Complexele de locuire sunt mai puţine în regiunea respectivă dar mai jos pe platouri se află alte terase care probabil au fost locuite încă din epoca de piatră”, a declarat Sebastian Matei, cercetător la Muzeul Judeţean din Buzău.

Vechimea aşezării neolitice a fost confirmată de un laborator de specialitate din Germania. “Un laborator din Heidelberg a confirmat, în urma probelor trimise, ipotezele noastre: la o adâncime de 3 - 3,5 metri sub cetatea dacică fortificată de la Gruiu Dării se află o aşezare neolitică cu o vechime de 5.500 - 5.700 de ani, care a dispărut în urma unui conflict armat sau a unui incendiu”, a declarat Sebastian Matei. În urma analizelor arheozoologice s-a stabilit că localnicii creşteau în ţarcuri animale, în special vite şi oi, şi se hrăneau cu vânat. “Comunitatea nu era prea mare, avea circa 20-30 de persoane, dar era stabilă şi foarte bine organizată, se ocupa cu agricultura şi creşterea animalelor şi din când în când cu vânătoarea”, a mai spus cercetătorul buzoian.

Arheologii au scos la lumină ziduri de apărare şi mai multe vetre din piatră şi lut, unde băştinaşii aduceau ofrande zeilor, bijuterii, arme, vase de lut şi chiar peretele unei locuinţe. Din punctul Gruiu Dării se comunica cu cetăţile din Dobrogea, dar şi cu cele din Munţii Buzăului.

Cel mai vechi biberon, descoperit la Gruiu Dării

Una dintre piesele importante descoperite pe şantierul Gruiul Dării este biberonul din epoca piatrei şlefuite. Obiectul provine dintr-un sat preistoric, din anul 3.500 înainte de Hristos. Datarea a fost făcută cu carbon 14 la un laborator din Germania.

Biberonul este, în opinia cercetătorilor epocii pietrei, o dovadă că materniatatea era tratată cu toată atenţia, femeile dacă întâmpinau probleme de alăptare îşi hrăneau pruncii cu laptele muls şi pus în astfel de vase. Biberonul preistoric este de formă sferică şi are un orificiu central, prin care se turna conţinutul, şi alte două orficii laterale aplicate, prin care se scugea laptele.

Vasul de tip biberon ar fi putut fi folosit în preistorie şi pentru păstrarea unor substanţe preţioase, uleiuri, esenţe, vopseluri.

Cetatea de rit de la Gruiu Dării a fost scoasă la lumină în campania arheologică din 2007, la mică distanţă de locul unde a fost descoperită Cloşca cu pui de Aur.

Impresionantele cetati ale dacilor

2017-04-17T10:34:00.001-07:00

Civilizaţia dacică stârneşte pasiuni şi dezbateri aprinse. În general, discuţiile despre moştenirea dacilor sunt purtate între două extreme: cei care neagă orice valoare a acestei moşteniri şi cei care consideră că civilizaţia dacilor ar fi fost cea mai înaltă de pe planetă.

Uneori, aceste discuţii generează teorii ridicole, care nu produc decât amuzament celor care sunt interesaţi cu adevărat de istorie. Însă, dincolo de aceste discuţii, rămân faptele. Şase dintre cele mai importante fortificaţii ale dacilor au fost incluse în patrimoniul mondial al umanităţii. UNESCO a certificat valoarea lor deosebită. În acest episod dedicat monumentelor şi valorilor din România înscrise pe lista UNESCO puteţi descoperi informaţii interesante despre aceste cetăţi.

Costești – Cetățuie Prima reședință regală a Daciei

Una dintre cele mai importante cetăţi din istoria regatului dac este cea de la Costeşti – Cetăţuie. Unii istorici cred că aici s-ar fi aflat prima reşedinţă regală a dacilor. Fortificaţia este ridicată pe Apa Grădiştei. Platoul superior al dealului pe care este clădită fortificaţia are altitudinea de 514 metri. Sistemul defensiv cuprindea mai multe elemente.

În exterior, exista un val de pământ, care proteja atât platoul dealului, cât şi terasele superioare ale acestuia. Valul are o bază lată de 6-8 metri, iar înălţimea actuală a valului de pământ este de 2-2,5 metri. În Antichitate, în acest val de pământ erau înfipţi stâlpi groşi de lemn, legaţi între ei cu împletituri de nuiele, lipite cu lut, care formau o palisadă în spatele căreia se puteau adăposti apărătorii. Valul de pământ nu se încheia circular, ci exista o intrare în formă de cleşte, care expunea flancurile atacatorilor.

De asemenea, drumul de acces spre cetate era protejat de un bastion puternic.

În spatele valului de pământ exista un zid de piatră, care nu înconjura complet platoul superior al dealului, ci doar pantele mai line, propice atacurilor asediatorilor. Zidurile au fost ridicate prin tehnica murus dacicus. Acest zid de piatră era inspirat de construcţiile contemporane din lumea elenistică. Zidul avea o înălţime de 3-4 metri şi o grosime de 3 metri. Pe coama zidului erau aşezate trunchiuri de copac, despicate în lung şi orientate spre exterior, pentru a permite scurgerea apei şi pentru a îngreuna atacurile asediatorilor. Aceste trunchiuri erau acoperite cu pământ bătut, pentru a preveni incendierea lor.

Din loc în loc, zidul era întărit cu bastioane, al căror parter servea drept depozit de provizii şi de arme, iar etajul era folosit drept locuinţă pentru nobili, dar şi drept platformă de luptă. În zona cea mai expusă, zidul de piatră era continuat de un turn puternic de apărare.

În spatele zidului existau platforme de luptă, sprijinite pe blocuri de calcar. După aceste sisteme de apărare mai exista o poartă întărită, care bloca accesul spre o pantă dificilă ce ducea spre platoul superior. Acesta era protejat de un ultim sistem de apărare, o palisadă dublă din lemn, care proteja şi cele două turnuri-locuinţă, dintre care unul, spre care ducea o scară monumentală, a fost utilizat pe post de reşedinţă regală. Sistemul defensiv era întărit de două fortificaţii exterioare, precum cea de pe Dealul Cetăţuia Înaltă sau turnul de apărare de pe Înălţimea Ciocuţa.

Cetatea dacică a fost cucerită în urma celui de-al doilea război dacic, în anul 106, când a fost distrusă definitiv.

Sarmisegetuza - Centrul spiritual al dacilor

Una dintre cele mai spectaculoase aşezări antice de pe teritoriul României este capitala regatului Dacia, Sarmisegetuza Regia sau Sarmisegetuza Basileion. Sarmisegetuza a fost, probabil, reşedinţa tragicului rege Decebal, care a fost ucis ori s-a sinucis după ce a fost înfrânt de către romani. Iar Sarmisegetuza a fost cucerită abia după un asediu îndelungat, în urma invaziilor romane din anii 101-102 şi 105-106, după ce asediatorii au reuşit să distrugă sistemul de conducte care alimenta cu apă garnizoana ce apăra cetatea.

La Sarmisegetuza se afla centrul politic, militar şi religios al regatului dac. Cetatea este situată pe vârful unei stânci cu altitudinea de 1.200 metri. Fortăreaţa de la Sarmisegetuza era, de fapt, un patrulater construit din blocuri masive de piatră, ansamblate după modelul murus dacicus. Concret, zidul cetăţii era format din două ziduri paralele din piatră masivă, între care era aşezată o umplutură din lut şi din pietriş. Cele două ziduri erau legate prin intermediul unor bârne de stejar, ale căror capete erau sculptate în formă de coadă de rândunică. Uneori, capetele bârnelor erau întărite cu plumb. Incinta fortificată îngloba cinci terase suprapuse, cu o suprafaţă de 30.000 de metri pătraţi. Zidul cetăţii avea o grosime de trei metri şi o înălţime de 4-5 metri. Spre vest de incinta fortificată se întindea o mare aşezare civilă, care era capitala regatului dac. Suprafaţa acestei aşezări civile este de aproximativ trei kilometri pătraţi. Acolo se aflau locuinţe civile, ateliere de meşteşugari, magazii, bazine, dar şi rezervoare cu apă. În partea cealaltă a aşezării civile, la o distanţă de aproximativ 100 de metri de cetatea dacică, se află un complex de cult. Cel mai remarcabil sanctuar are forma unui soare confecţionat din andezit. Sanctuarul era utilizat pentru adorarea zeilor dacilor. Apogeul dezvoltării Sarmisegetuzei a fost atins în timpul regelui Decebal, care avea să fie înfrânt definitiv de către romani în anul 106.

Drumul spre Sarmisegetuza era păzit de numeroase cetăţi şi turnuri, iar cetatea avea un aspect grandios. Pe o lungime de aproape şase kilometri, versantul de sud al Muntelui Grădiştea era tăiat în mai multe terase succesive, pe care erau ridicate numeroase clădiri din piatră şi din lemn. Capitala era deservită de o reţea foarte bună de drumuri, conducte de apă şi canale de drenaj, semn al gradului înalt de civilizaţie materială atins de daci. Ca o curiozitate, arheologii au descoperit un imens decantor pentru apă din lemn de brad, cu o capacitate de 3.000 de litri.

După cucerirea romană, în cetatea dacică a fost instalat un detaşament de tip vexilatio din Legiunea a IV-a Flavia Felix, care a supravegheat demantelarea fortificaţiei şi distrugerea aşezării civile.

Căpâlna. Secretele cetății

Cetatea de la Căpâlna a fost ridicată în vremea regelui Burebista. Ea avea formă ovală. Grosimea zidurilor este de aproximativ trei metri, iar lungimea totală a incintei era de aproximativ 270 de metri liniari. Accesul în interiorul fortificaţiei era posibil printr-un turn de veghe, cu latura de aproximativ 10 metri, care avea rolul de a proteja poarta de acces. Până la înălţimea de aproximativ 1,7 metri, acest turn este construit după tehnica murus dacicus. El a fost parţial distrus, apoi reconstruit, înainte de anul 106, când turnul a fost refăcut din cărămizi slab arse.

Fortificaţia a fost ridicată pe o culme de deal, la altitudinea de 610 metri, iar poziţia sa strategică domină Valea Sebeşului. Zidurile de incintă au fost refăcute în grabă în preajma războiului daco-roman din 105-106. Tot atunci au fost create şi alte elemente de fortificare, printre care un şanţ exterior de apărare, dar şi două valuri de pământ cu un şanţ interior, care aveau rolul de a opri primele asalturi. Fortificaţia a fost cucerită şi incendiată de către romani în anul 106.

Piatra Roșie - Cisternă de apă săpată în stâncă

Piatra Roşie este o fortificaţie care cuprinde două incinte, unite între ele. Cea mai veche a fost ridicată pe vremea regelui Burebista, pentru a stăvili năvala celţilor, iar cea de-a doua incintă a fost adăugată pe vremea regelui Decebal.

Cele două incinte înglobează o suprafaţă de aproximativ 1,2 hectare. Prima incintă este ridicată pe un vârf stâncos, cu altitudinea de 832 metri. Vârful este înconjurat din trei părţi de prăpăstii inaccesibile. Accesul este posibil doar dinspre est. Incinta veche are forma unui patrulater, cu laturile de 102x45 de metri. Cetatea are zidurile ridicate după tehnica murus dacicus. Există patru turnuri de colţ, plus un al cincilea, care veghea poarta de acces.

Aici, soldaţii daci au săpat o cisternă în piatră, pentru că nu exista o sursă proprie de apă. Dealul pe care este ridicată Cetatea Piatra Roşie este străbătut de un drum pavat, în trepte. Acest drum era străjuit de trei turnuri de apărare, care făceau dificil accesul atacatorilor.

În contextul ostilităţilor cu Imperiul Roman, a fost construită o a doua incintă fortificată, unită cu prima, în partea de est. Cea de-a doua incintă avea ziduri de pământ şi piatră, groase de 1,5-2 metri. Acestea înglobau atât cele trei turnuri de strajă pentru drumul pavat, cât şi o serie de terase locuite. Cea de-a doua incintă avea şi o palisadă. În apropierea fortificaţiei se aflau şi două sanctuare. În anul 106, fortificaţia a fost cucerită şi distrusă de romani.

Bănița - Reduta dacilor

Cetatea dacică din Băniţa are o configuraţie cu totul aparte. Cetatea valorifică unul dintre cele mai importante puncte care domină Valea Jiului. Este ridicată pe o stâncă izolată, cu pante foarte abrupte. Accesul spre platoul superior este posibil doar prin latura dinspre nord. Drumul de acces a fost barat printr-un val de pământ şi de piatră, ridicat în perioada regelui Burebista, care a fost înlocuit cu un zid de piatră, în timpul regelui Decebal. Acest zid străbătea de la un capăt la altul panta care permitea accesul spre fortificaţie. Ascensiunea era posibilă doar printr-o poartă monumentală, bine întărită. După acest zid de piatră exista o incintă înconjurată de murus dacicus.

Zidurile cetăţii sunt mai subţiri decât cele ale altor fortificaţii dacice, de doar aproximativ doi metri. Cetatea este dominată de o terasă dreptunghiulară, cu laturile de 38x20 metri, pe care se înalţă un turn-locuinţă, reşedinţa unuia dintre aristocraţii cu rosturi militare. Turnul domina împrejurimile şi permitea observarea oricărei armate duşmane care se apropia de Cetatea Băniţa. Spaţiul de locuire şi apărare este reprezentat de trei terase succesive, înşirate pe axa est-vest. În zona nord-vest a fost amenajată, în perioada regelui Decebal, o platformă de luptă în stil roman. De asemenea, drumul de acces era barat de un turn de apărare.

Costești – Blidaru, Cea mai puternică fortificație a Daciei

Cetatea a fost ridicată în două etape succesive, în timpul regilor Burebista şi Decebal. Pe dealul cu altitudinea de 705 metri a fost ridicat mai întâi un turn-locuinţă, de către unul dintre aristocraţii locali, înainte de domnia regelui Burebista. Acest rege a domnit între 82 şi 44 î.Ch.

În perioada confruntărilor cu celţii, el a ridicat la Costeşti-Blidaru o cetate trapezoidală, întărită cu câte un turn de apărare la fiecare colţ. Intrarea în cetate avea loc printr-unul dintre aceste turnuri. Arhitectura era de tip elenistic, deşi tehnica de construcţie este după metoda murus dacicus.

Cetatea de la Blidaru a fost întărită de regele Decebal, în timpul confruntărilor dintre Dacia şi Imperiul Roman. El a construit o a doua incintă a Cetăţii Blidaru, unită de prima incintă printr-un zid comun. Cea de-a doua incintă are formă pentagonală şi este întărită de alte două turnuri de apărare. Arhitectura fortificaţiei este de tip roman. De-a lungul zidurilor au fost construite platforme de piatră. Cele două incinte includeau un spaţiu de 6.000 de metri pătraţi.

În exteriorul cetăţii a fost amenajat un spaţiu de stocare a apei, în condiţiile în care fortificaţia nu dispune de propria sursă de apă. Această cisternă avea o capacitate de aproximativ 200 de metri cubi. Înălţimea zidurilor cetăţii dacice depăşea 5 metri. Sistemul defensiv al fortificaţiilor mai cuprindea o reţea densă de turnuri de veghe şi de apărare, care aveau rolul de a observa din timp un eventual atac duşman şi, de asemenea, de a încetini înaintarea atacatorilor. În exteriorul cetăţii se aflau sanctuare în aer liber.

Cetatea de la Costeşti-Blidaru a fost cucerită şi distrusă cu prilejul ultimului război daco-roman, din 105-106.

Adevaruri despre daci pe care istoria le face uitate

2017-04-10T22:15:00.002-07:00

În mod ciudat, dacii sunt amintiţi în manualul nostru de istorie într-un mod superficial şi care, în niciun caz, nu îl poate ajuta pe tânărul elev să realizeze gradul de civilizaţie şi cultură atins de strămoşii săi.

Cei ce ne scriu istoria oficială “omit” să amintească de numeroasele surse antice, medievale şi moderne care îi elogiază pe daci şi care vorbesc în termeni laudativi despre atitudinea, carisma, obiceiurile şi limba acestora.

În acelaşi mod ciudat, spaţiul alocat în manualul de istorie perioadei antice a poporului nostru este suspect de mic, argumentul potrivit căruia “nu avem informaţii prea multe despre daci” fiind unul pe cât de pueril, pe atât de ignorant la adresa multitudinii de surse literare care vorbesc despre daci.

Pentru a repara, într-o oarecare masură, aceste erori ale “vajnicilor” noştrii scriitori de istorie, vom publica, periodic, citate şi surse care îi menţionează pe geto-daci, pentru a vă da posibilitatea să vedeţi, într-o altă lumină şi context, caracterul şi destinul celor ce ne sunt străbuni.

Ştiinţa şi arta militară a dacilor, elogiate de greci şi romani

(Deceneu) i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat morala (…), i-a instruit în ştiinţele fizicii (…), i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (…), demonstrându-le teoria celor 12 semne ale zodiacului, le-a arătat orbita lunii, şi cum globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 346 de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit şi până la apus, spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc. (Iordanes, Getica, XI, 69-70)

“Decebal era foarte priceput în planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul de a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din aceasta pricină, mult vreme a fost un duşman de temut pentru romani.”(Dio Cassius)

“… ce mare plăcere, ca nişte oameni viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poezia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, soarele vrând să atingă regiunea orientală, este dus înapoi spre regiunea occidentală…” (Iordanes, Getica)

” Se întamplă că am facut acum o călătorie lungă, drept la Istru şi în ţara geţilor am ajuns la nişte oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări, ci erau agitaţi şi tulburaţi. Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi, veneam să văd oameni luptând, unii pentru stăpânire şi putere, iar alţii pentru libertate şi pace”. (Dio Chrysostomus, Discursuri)

“Prin ţara lor curge râul Marisosm ce se varsă în Dunare. Ei (romanii) numeau Danubius partea superioara a fluviului şi cea dinspre izvoare până la cataracte. Ţinuturile de aici se afla, în cea mai mare parte, în stăpanirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, până la Pont – de-a lungul căreia traiesc geţii – ei o numesc Istru. Dacii au aceeaşi limbă cu geţii”. (Strabon, Geografia)

“În tinereţea sa, pe când era rege Burebista, cel dintâi şi cel mai mare dintre regii stăpânitori asupra Traciei şi obţinând de la acesta stăpanirea peste întreg ţinutul de dincolo de Potamos şi peste împrejurimi, Acornion face foarte multe lucruri bune patriei sale, spunând şi dându-i totdeauna cele mai bune sfaturi şi câştigând prin vorbele sale bunăvoinţa regelui pentru oraşul sau.” (Inscripţia lui Acornion de la Dionysopolis)

Limba română, vlăstar al limbii dacilor

Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi şi dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi mai ales moldoveneasca sunt însuşi acest grai. (D`Hauterive, Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei, Ed. Acad., p 255-257, 1902)

Şi supt acel nume [Dacia] au trăit aceste ţări, până la al doilea descălecat cu Dragoş Vodă. Şi acum mulţi ne zic nouă, ţării noastre şi Ţării Munteneşti, streinii, Datzia. (M.Costin:1632-1691, De neamul Moldovenilor)

Nevinovata nenorocire de a fi produs o şcoală [Ardeleană] destul de numeroasă de romani noi, care făr a-şi sprijini zisele cu faptele, socot că-şi trag respectul lumii asupra-şi când strigă că se trag din romani, că sunt romani şi prin urmare cel întâiu popor din lume. (M. Kogălniceanu).

Altminteri, norodul şi la noi în Moldova ca şi în alte ţări pe care ştiinţa nu le-a luminat încă, e foarte plecat spre eres şi încă nu s-a curăţat desăvârşit de necurăţia cea veche, încât se mai închină şi acuma în poezii şi cântece la nunţi, îngropăciuni şi alte întâmplări ştiute, la câţiva zei necunoscuţi şi care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor. (D. Cantemir, capitolul despre Religia moldovenilor)

Acesti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum, îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane. (Schlözer, Russische Annalen- sec XVIII)

Dachii prea veche a lor limbă osebită având, cum o lăsară, cum o lepădară aşa de tot şi luară a romanilor, aceasta nici să poate socoti nici crede. (C.Cantacuzino)

Nu ne putem mira îndeajuns care e pricina că voi ungurii ne-aţi apăsat pe noi într-atâta şi ne-aţi aruncat după cap şi jugul iobăgiei, când noi suntem şi am fost întotdeauna mai mulţi decât ungurii şi ce e mai mult, suntem şi mai demult decât voi în această ţară, căci suntem rămăşitele încă a vechilor DACI. (Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae)

Opreşte dacule, nu şti tu că adierea aceasta de viaţă care suflă de la munte a uscat lacrimile copilăriei mele, a dezmierdat visurile mele de tânăr şi mă găseşte iar după lungă despărtire, tânăr, îmbătrânit, cu fruntea brăzdată, cu inima sfărâmată, dezamăgit! (Alecu Russo)

Da, am zis-o şi o voi repeta până voi putea fi auzit, că misiunea noastră este să dăm ştiinţelor arheologice pe omul Carpaţilor preistoric, anteistoric. (Cezar Bolliac)

Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcini de patru ori milenare, aceasta este mândria şi aceata este puterea noastră. (Nicolae Iorga, Originea, firea şi destinul neamului românesc în Enciclopedia României)

(Cu ocazia intrării triumfale în Roma a lui Constantin cel Mare) s-au strâns în jurul draconilor, legaţi cu vârfurile aurite şi ferecate în pietre strălucitoare ale suliţelor, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample. (Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum, 16,10,17)

Românii despre care am mai spus că sunt daci. (Bocignoli, 29.6.1524, la Răgusa)

Cantitatea de grâu adusă din Pont e mai mare decât tot ceea ce ne devine din celelalte porturi comerciale, deoarece, acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu. (Demostene, Discursuri)

Mândrie şi principii morale

Getul zdrenţăros sau scitul pribeag târându-şi avutul de ici-colo, n-au de ce să-l pizmuiască pe stăpânul celei mai întinse moşii…Căci nicăieri ca printre aceşti pribegi nu întâlnesti mame maştere care-şi iubesc cu duioşie de adevărată mamă copiii vitregi. Aici nu întâlneşti soţie îngâmfată de zestrea ei şi mândră de adulterele ei sau de soţul ei din care a făcut un sclav! Zestrea cea mai frumoasă e socotită aici cinstea tatălui, virtutea mamei şi credinţa sotiei! (Horaţiu)

Neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că astfel îi convinsese slăvitul lor Zamolxes. Crezând că nu mor, doar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întrepindă o călătorie. (posibil citat din Getica lui Traian) (Iulian, Cezarii,Traian,22)

(Cato:) Feriţi-ne, zei ceresti, ca, printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr…(Lucanus, Pharsalia, II, 295-297)

Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc. (W. Schiller, arheolog american)

Să dăm la o parte vălul necunoaşterii!

Volumul de informaţii despre daci este unul imens. Ignorarea acestor dovezi de către cei ce au calitatea şi responsabilitatea de a ne scrie istoria oficială poate fi interpretată drept un semn de rea-credinţă sau, cu atât mai grav, de superficialitate profesională.

Sunteţi datori, domnilor istorici, prin prisma meseriei pe care singuri aţi ales-o, să daţi la o parte vălul necunoaşterii de pe ochii opiniei publice, să-i informaţi pe contemporanii dumneavoastră asupra descendenţei lor, să le redaţi mândria şi amintirea a ceea ce străbunii lor au însemnat şi au lăsat în urmă şi să faceţi ceea ce v-aţi angajat să faceţi: scormoniţi trecutul, căci multe adevăruri ascunde!

Sursa: adevaruldespredaci.ro

Teoria romanizarii dacilor, o enorma minciuna ?

2017-04-04T04:04:00.000-07:00

Născută din considerente politice, teoria romanizării a avut de la bun început probleme cu lipsa dovezilor științifice și cu invențiile fanteziste (imigraționismul lui Roesler, purismul Școlii Ardelene, teoria revizionistă a lui Alföldi). Ele au fost combătute chiar de adepții romanizării. Hadrian Daicoviciu critica ușurința cu care erau eliminați dacii din istorie și scotea în evidență absurditatea ideii de a nimici o populație ce putea fi folosită spre folosul romanilor. El arăta că în aceste teorii predominau motive de ordin politic și nu științific: ,,Cu astfel de jonglerii antiștiințifice se justificau stăpânirea habsburgică asupra Transilvaniei sau pretențiile revizioniste ale fascismului horthist”[i].

Natura artificială a romanizării i-a obligat pe adepții acesteia să rămână prizonierii altor jonglerii antiștiințifice, care se nășteau din teoria-mamă, formând un cerc vicios în care sunt prinși astăzi istoricii oficiali.

Un clișeu care a indus atâtea generații de români în eroare, fiind vehiculat și astăzi cu multă iresponsabilitate de către unii ,,specialiști” este: ,,romanii au cucerit Dacia”, ,,romanii i-au biruit pe daci”.

Nu este adevărat. Nici din punctul de vedere al istoriei, nici din cel al matematicii.

Legionarii l-au înfrânt pe Decebal, dar nu i-au biruit pe daci.

Au ocupat cel mult o treime din Dacia nord Dunăreană. Iar o treime nu înseamnă întregul. Dincolo de această mică provincie romană, dacii liberi se organizau și atacau mereu castrele romane. Și i-au hărțuit în asemenea hal, încât, în 271, împăratul Aurelian a fost nevoit să părăsească Dacia.

Altă jonglerie ,,științifică” este încercarea de a demonstra un fenomen lingvistic prin produsele culturii materiale. Astfel, după Daicoviciu, dacii ar fi preluat mai întâi ceramica romană, uneltele mai productive (brăzdarul de plug de tip roman), diferite obiecte de uz practic și podoabe. ,,Asta nu înseamnă încă romanizare, dar după ce adoptă cultura materială romană, dacii adoptă treptat obiceiurile romane, nume romane și, în cele din urmă, limba latină”[ii].

Fraza este construită în așa fel încât să ne sugereze o idee-şablon a romanizării: deoarece în niște situri arheologice au fost găsite obiecte de cultură materială romană, acestea ar dovedi că dacii au adoptat cultura materială romană. Apoi, în mod automat, a urmat și adoptarea culturii spirituale romane (obiceiurile și limba).

În patru fraze ni se prezintă tabloul suprarealist al ,,romanizării” dacilor în baza unui sofism absurd: dacă moș Gheorghe din Ardeal a preluat un brăzdar de plug de tip roman, iar mătușa Ileana o ulcică și niște mărgele, ei au preluat în mod obligatoriu și limba latină.

Dar limba nu este o ulcică. Sau un șirag de mărgele. Nu se cumpără, nu se importă, cu ea nu se face troc.

Apoi ulcelele romane n-au avut puterea de ,,romanizare” pe care le-o atribuie savantul. El zice: ,,ceramica romană se impune”. Ca și când ea comporta ceva din agresivitatea cuceritorului. Este lipsit de temei să afirmi că dacii au preferat în masă ceramica romană. Ceramica dacilor avea o tradiție milenară, era practică și meșteșugul acesta s-a transmis din tată-n fiu până în ziua de azi. În țara noastră sunt multe centre de ceramică dacică. La noi în zonă, la Marginea, se află cel mai mare atelier de ceramică dacică neagră, care vine din neolitic. În muzeele din Rădăuți și Suceava poți vedea asemenea vase preistorice. Pe de altă parte, de peste o sută de ani, românii preferă ceramica industrială în locul celei tradiționale și nimeni nu s-a gândit să-și lepede și limba maternă. Azi ei fac agricultură cu tractoare și unelte aduse de peste hotare, femeile poartă podoabe și haine aduse din toate colțurile lumii și totuși niciun român, care se folosește de aceste bunuri ale culturii materiale străine, nu s-a gândit să se lepede de numele tatălui, de obiceiurile strămoșești și de limba maternă.

Cultura spirituală este un lucru mult mai adânc, mai intim și mai sfânt decât niște simple obiecte de uz practic. În Sfânta Sfintelor a unui popor nu poți intra așa de ușor cum intri în grajdul, în cămara sau în bucătăria lui.

Pe de altă parte, te întrebi câte sute de mii de care de ulcele trebuiau să aducă negustorii aceia romani ca să-i fascineze pe toți dacii și să-i facă să se lepede de limba maternă?

Altă întrebare: dar dacii liberi cum s-au ,,romanizat” fără ulcelele romane? Că doar să chinui niște cai ori boi tocmai din Roma până-n Carpați și de aici până dincolo de Nistru numai ca să faci negoț cu niște oale, nu se apucă niciun negustor cu scaun la cap. Pentru că vorba dacului: nu face pielea cât dubala. Trucul cu ceramica romană care ,,se impune” îl poate folosi doar cineva care nu prea are simțul istoriei și nici cel al realității. Cineva care se află în prizonieratul unei dogme și caută să-i facă și pe alții prizonierii ei, chiar cu prețul unor ,,argumente” ce nu sunt în concordanță cu logica lucrurilor și a istoriei.

Prezența ceramicii și a altor obiecte romane în Dacia vorbește despre un singur lucru: că pe aici au trecut romanii și au lăsat niște obiecte. Dar nici oala, nici brăzdarul, nici mărgelele nu dovedesc că badea Ion și lelea Ileana din Ardeal sau de pe malul Prutului s-au dezis de limba lor geto-dacă.

O jonglerie pe cât de spectaculoasă, pe atât de comică este implicarea în romanizare a ciobanilor și negustorilor.

Într-un interviu, vorbind despre dacii liberi, academicianul Alexandru Vulpe zice: ,,Existența dacilor liberi e certificată, dar ce s-a întâmplat cu ei nu se știe”. La întrebarea reporterului dacă au intrat în marea masă a migratorilor sau în masa celor romanizați, răspunde: ,,Ambele variante sunt posibile. Limba latină din care s-a născut limba română s-a păstrat în arcul carpatic, în opinia mea, dar cum a ajuns să ocupe toată Moldova, până dincolo de Transnistria și Bucovina, nu știu! Cred că responsabili sunt păstorii prin transhumanță”[iii].

În ce privește marele aport adus romanizării de păstorii prin transhumanță, orice om cu bun simț va întreba: dar când mai făceau, domnule savant, ciobanii aceia brânză, dacă se ocupau așa de activ cu romanizarea?! Se știe că ciobănia nu e numai cântare din fluier. Oile trebuie mulse de trei ori pe zi. Laptele se pune la închegat, apoi se toarnă în strecurători și se lasă la scurs. Apoi din zerul scurs se face urdă. Adică se toarnă într-un cazan mare ,,de urdit”, se pune la foc și se fierbe, amestecându-se încontinuu, până din zerul acela se încheagă zdrențele de urdă, care apoi se pun în strecători la scurs. Apoi oile trebuie supravegheate. Îi amintim cu respect domnului academician că ele se pasc pe munți și pe dealuri, departe de oameni, nu în mijlocul satelor. Apoi se iscă altă întrebare: de câți profesori din aceștia cu sarică și dârjală a fost nevoie ca să romanizezi atâta amar de daci liberi? Un așa miracol lingvistic s-ar fi putut înfăptui doar dacă la el ar fi participat și oile behăitoare în limba latină.

Apoi mai trebuie să iei în considerare și încăpățânarea dacilor. Vi-i puteți închipui urcând spre stâni, ca să se romanizeze? Ori șezând spășiți în jurul târlei, cu măciucile și sicile aruncate în iarbă, iar păstorul romanizat, în timp ce amestecă în ceaunul cu urdă și mătură târla, ținându-le, prin metoda Waldorf, cursuri de latină intensivă? Eu mă amuz închipuindu-mi-i pe dacii liberi lăsându-se romanizați de ciobani. Dar mă întristez când mă gândesc că această idee absurdă ne este impusă de știiința istorică oficială. Cred că zeița Atena își rupe hainele de pe ea, auzind ,,argumentele științifice” invocate de ,,specialiștii” din sistemul academic.

Acești mari ,,profesori” de limba latină, ciobanii și negustorii, au fost implicați și în altă jonglerie istorică. Atunci când se aduc dovezi certe că dacii nu puteau fi romanizați în 160 de ani, istoricii oficiali îți răspund că de fapt romanizarea a început cu mult înainte de cucerirea romană. Prin cine?

Prin ciobani și negustori.

După atâtea acrobații ,,științifice” executate de ,,specialiștii” din zona academică, sunt sigură de un lucru: chiar dacă romanii n-ar fi invadat Dacia, dacii tot s-ar fi romanizat.

Cum?

Simplu: prin ciobani și negustori.

Autoromanizare.

În botanică avem autopolenizare. De ce n-am avea și în istorie autoromanizare? Iată că o avem. Este un nou fenomen sociolingvistic născocit pe meleagurile dâmbovițene.

Dar de ce dacii trebuiau numaidecât să se romanizeze? îl aud întrebând pe inimosul meu cititor.

Cum ,,de ce”? Ca să facă pe plac adepților romanizării și să dispară cât mai repede din istorie.

Așa ciobanii și negustorii i-au ,,dispărut” din istorie pe dacii ,,cei mai viteji dintre traci”!

Mă mir că Academia n-a ridicat până acuma un monument Ciobanului Necunoscut care a contribuit eroic la romanizarea dacilor liberi.

Sau Negustorului de Oale care a început romanizarea cu mult înainte de invazia lui Traian.

Sau un monument-alegorie închinat Autoromanizării. Căci suntem unicul popor unde, după plecarea invadatorilor romani, minoritatea de 15 la sută de ,,populație romanizată” a romanizat, cu o îndârjire nemaiîntâlnită în lingvistica mondială, cei 85 la sută de daci liberi.

Alt clișeu menit să substitue lipsa dovezilor științifice este ,,puterea limbii latine”.

,,Limba latină, limba clasei dominante și limba oficială a imperiului, limba unei culturi superioare, se impune”[iv].

Adepții romanizării fac greșeala de a proiecta asupra dacilor mentalitatea omului modern căruia i s-a băgat în cap prin repetare că romanii au fost etalon de cultură în antichitate. Toate popoarele antice (egiptenii, etruscii, chinezii, grecii, dacii) au fost creatoare de cultură, dar romanilor li s-a dus faima de parveniți ai antichității.

După cum îi sfidau pe romani, se vede clar că dacii din secolul I nu făceau caz de ,,cultura superioară” a romanilor. Parveniții antichității practicau o economie de furt iar circurile lor de pomină cu gladiatori și animale ucise pentru a distra mulțimea stau mărturie că se aflau într-un proces de degradare morală. În timp ce dacii aveau o țară cu adevărat binecuvântată, în care curgeau răuri de lapte și miere. Apoi aveau obiceiuri străvechi legate de cultul soarelui, al pământului și al strămoșilor. Iar credința în nemurire îi făcea viteji și optimiști. Un popor care are o cultură spirituală atât de bogată nu-și lasă limba ca să imite un legionar sau un negustor de oale.

În același interviu academicianul Vulpe spune: ,,De ce s-a pierdut limba dacilor vorbită în Moldova, chiar în ciuda faptului că aveau aceleași obiceiuri cu cei din Transilvania? Aici poate să intervină puterea limbii latine, care s-a suprapus și a distrus dialectele geto-dace. Fenomenul e constatat peste tot în lume: dialectul mandarin, care triumfă peste toate dialectele chineze, sau limba swahili, care tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale”[v].

Ca să-și întărească ideea că sub puterea limbii latine dacii și-au lăsat limba maternă, savantul aduce ca dovezi fenomene ce nu sunt similare cu romanizarea. Este vorba de limbi din cadrul aceluiași stat (China) sau ale triburilor aborigene din Africa. Guvernul chinez a promovat dialectul mandarin ca limbă în care să se înțeleagă cetățenii din toate colțurile țării. În Italia, unde se vorbesc o mulțime de dialecte, statul a impus, în secolul al XIX-lea, limba italiană standard pe baza dialectului toscan. La fel s-a întâmplat și în imperiul sovietic: limba rusă a devenit limbă de comunicare între cetățenii de diferite naționalități. Dar în comunitățile lor oamenii foloseau limba națională. Iar despre limba swahili, chiar domnul istoric spune că ,,tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale”, deci nu le-a distrus. Este limbă oficială în Tanzania și Kenya. Se vorbește în Somalia și Mozabic. Are 5 milioane de vorbitori nativi și 50 de milioane o vorbesc ca a doua limbă. Și nici dialectul mandarin n-a distrus celelalte graiuri. Dovadă este faptul că, în momentul când Taiwanul și-a întărit independența, aici a început să se folosească din nou dialectul local.

Ori în cazul așa-zisei romanizări ni se impune ideea că un întreg popor cu adânci tradiții în istorie și o spiritualitate puternică s-a lepădat în masă de limba sa maternă, ca să adopte limba unor prădători ce au ocupat doar o mică parte din teritoriul Daciei. Și că din limbă acestui popor nu a rămas aproape nicio urmă. Doar o sută cincizeci de cuvinte, pe care unii lingviști oficiali ba le dau dacice, ba cu etimologie necunoscută.

Partea a doua a acestei jonglerii e că se evită paralelele cu fenomene cu adevărat similare ocupării dacilor de către romani. Fenomene care demonstrează fără putință de tăgadă că romanizarea dacilor a fost imposibilă.

Basarabenii se află sub ruşi din 1812. Deci de două sute de ani. Dar continuă să vorbească o limba română neaoşă. Ori, mijloacele de rusificare moderne (ziare, cărţi, radio, televizor, armată, şcoală, serviciu religios, mijloace performante de transport) nu se compară cu mijloacele de ,,romanizare” din secolul II.

Ardelenii s-au aflat sub austrieci de la sfârșitul secolului al XVII-lea până în 1918. Aproximativ 218 ani. Dar și-au păstrat limba și tradițiile chiar mai bine decât cei ce nu fuseseră ocupați.

Dialectele româneşti din peninsula Istria (Croația), din Macedonia și din Nordul Greciei (istroromâni, aromânii și meglenoromânii) s-au separat de protoromâna, care se vorbea pe teritotiul actualei Românii, în secolul IX. Cu o mie și o sută de ani în urmă! Și s-au păstrat până azi! Deși s-au aflat în minoritate în cadrul acelor populații.

Ruşii lipoveni sunt veniţi în România de pe timpul lui Petru I, la începutul secolului al XVIII-lea. După trei sute de ani continuă să vorbească limba rusă şi să-și practice religia ortodoxă de rit vechi.

Indienii din America de Nord au fost cotropiţi în 1492. Acum suntem în 2015. Deci se află sub ocupație străină de 523 ani. Şi doar situația dacilor nu se poate compara cu cea a bietelor piei roşii. Romanii aveau nişte legionari, a căror misiune era să protejeze castrele, să prade aurul, sarea și grânele şi să păzească și convoaiele de care în drumul lor spre nesăturata Romă. Apoi Traian n-a ocupat decât o parte din Dacia. Cea mai mare parte a dacilor erau liberi – n-au auzit o vorbă şi n-au văzut picior de roman. Pe când în America, spaniolii şi-au început vizitele măcelărind aborigenii în numele lui Hristos. Englezii le-au continuat opera, căsăpindu-i în numele albilor şi strămutându-i de pe pământurile strămoşeşti în rezervaţii. Pe de altă parte, englezii aveau la dispoziţie mijloace de ,,englezizare” la care romanii nici n-au visat: alcoolul, drogurile, radioul, televizorul, presa scrisă, căile ferate, automobilele şi avioanele, care transportau indienii spre marile metropole, unde erau ademeniţi cu produse industriale. Acestea facilitau contactul cu limba engleză şi ,,civilizaţia” americană. Cu toate acestea, după 523 ani, indienii din America de Nord continuă să-și vorbească graiurile şi să-şi practice credinţele animiste în Marele Spirit. Iar lingviştii noştri o ţin una şi bună că dacii, un popor arhaic cu tradiţii puternice, şi-au lepădat limba şi cultura în numai o sută şaizeci de ani, adoptând în masă limba şi cultura cotropitorilor.

Populaţia Ainu din Japonia este un trib alcătuit din câteva zeci de mii de membri. Sunt consideraţi adevăraţii aborigeni ai insulei. Au fost cotropiţi de către samurai. Au rezistat sute de ani. A trecut peste ei tăvălugul secolului al XX-lea cu televizorul şi performanta tehnologie japoneză. Dar ei continuă să-şi vorbească limba şi să-şi practice obiceiurile şi credinţele animiste.

Aborigenii din Australia au fost colonizați de englezi la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Au fost aduși 161.000 de deținuți, dintre care 25.000 de femei, și repartizați prin toate coloniile. Apoi când s-au descoperit zăcămintele de aur, au început să vină valuri de imigranți din Europa. În același timp aborigenii erau alungați de pe pământurile lor sau făcuți sclavi. Cu toate acestea, ei îşi vorbesc şi în prezent limba şi îşi păstrează credinţa în Timpul Viselor.

Aceste paralele demonstrează că, din punct de vedere istoric, legionarii nu puteau să romanizeze poporul dac chiar dacă ar fi vrut. Dar ei nu și-au pus niciodată acest scop. O spune clar lingvistul italian Carlo Tagliavini: ,,Din punctul de vedere al lingvisticii romanice ar fi bine să se rețină două lucruri: noțiunea de romanitate a fost o noțiune esențial politică, iar romanii nu și-au propus nicicând o asimilare violentă a populațiilor supuse, și nu au încercat nicicând să-și impună limba lor”[vi].

În Libia romanii au stat din 146 î.e.n. până la venirea vandalilor în 430, deci aproape 576 de ani. Cu toate acestea, triburile berbere cunoscute încă din mileniul III î.e.n. își păstrează limbile berbere. Arabii îi cuceresc în 641, le impun islamul și limba arabă. Iar ei continuă să-și vorbească dialectele și până în ziua de azi, astfel încât, în anii ’90, intelectualii berberi au început o mișcare de trezire a interesului pentru aceste limbi străvechi ce formează, împreună cu limba egipteană veche (copta), o ramură aparte din familia de limbi afroasiatice, numită și hamitică.

În Egipt, romanii au stat din anul 30 î.e.n. până în 646. Deci 676 ani. Și totuși limba veche egipteană (copta), cunoscută din mileniul III î.e.n., n-a dispărut. S-a vorbit până în secolul al VII-lea, când a început să fie înlocuită cu limba egipteană arabă. Astăzi este folosită ca limbă liturgică a Bisericii Ortodoxe Copte. Are puțini vorbitori nativi, dar îi are.

Pe de altă parte, se impune întrebarea: de ce ,,puterea limbii latine” n-a distrus dialectele Palestinei?

Sau limba greacă?

Sau cea a triburilor britanice?

Dar a ,,romanizat” cu viteza luminii exact populațiile traco-dace, care vorbeau dialecte cu rezonanțe latine?

Adică nicio limbă și niciun popor n-a dispărut, ,,cedând în fața superiorității civilizației materiale și a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor și limba lor” și numai nouă istoricii noștri ne repetă, după metoda plăcii stricate, că dacii au cedat și că ,,așa dispar dacii din istorie”.

Jongleria asta cu fascinația dacilor în fața ,,culturii superioare” a legionarilor îmi amintește de povestea Gâsca de aur de Frații Grimm. Personajele care puneau mâna pe gâsca de aur sau pe cel ce pusese deja mâna pe ea, rămâneau vrăjite și lipite unele de altele. Cam așa ceva ne sugerează istoricii oficiali că se întâmpla și cu dacii când veneau în contact cu ,,cultura superioară” a romanilor. Era de ajuns ca badea Gheorghe să vadă un legionar, că rămânea pe loc hipnotizat de cultura lui ,,superioară”, încât până acasă își uita limba maternă și începea să vorbească latina. Iar dacă i se mai dădea și un brăzdar de plug roman, atunci se apuca cu o furie lingvistică nemaiîntâlnită decât în teoria romanizării să-și romanizeze familia, vecinii, neamurile și tot satul. Iar mătușa Ileana era de ajuns să pună mâna pe o oală sau pe un șirag de mărgele romane, că-și uita imediat graiul și trecea la latină. Și chiar dacă era unica ce purta mărgele romane, puterea limbii latine era așa de mare că femeile din sat începeau să ciripească latinește numai uitându-se la podoaba ei.

,,Ș-am încălecat pe-o roată și v-am spus povestea toată”, își încheie basmele povestitorul popular.

,,Și-am încălecat pe-o tribună și v-am spus o mare mincină” își poate încheia istoricul oficial povestea romanizării.

Alte jonglerii ,,științifice” țin de debarasarea de daci. Strămoșii noștri reali, geto-dacii, au fost întotdeauna un obstacol enervant în teoria romanizării. De ei s-au împiedicat, precum am văzut, toți cei care s-au preocupat de istorie din alte motive decât cele științifice: Roesler, puriștii, iredentismul maghiar, adepții romanizării.

Sub presiunea dovezilor aduse de B.P. Hașdeu, Cezar Bolliac, Nicolae Densușianu, Vasile Pârvan și de alți cercetători, istoria oficială a admis că și dacii sunt un fel de părinți ai noștri. Dar a căutat în fel și chip să-i scoată cât mai repede din istoria românilor, ca să aibă motiv de a afirma că de la ei n-a rămas mai nimic.

Cu documente în mână nu-i poți scoate, fiindcă așa documente nu există. Nici nu-i poți pune, să zicem, pe slavi să-i măcelărească pe dacii liberi! Pentru că vin istoricii slavilor și îți dovedesc că bați câmpii. Și atunci romanizatorii au născocit un truc incredibil de simplu: i-au pus pe daci să se romanizeze unii pe alții. Iată ce spune Hadrian Daicoviciu despre romanizarea dacilor liberi: ,,Cât a fost de extinsă și de profundă această romanizare între anii 106 și 271 nu se știe exact. E cert însă că ea a fost destul de puternică pentru că, după părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian, nu numai să nu dea înapoi, ci, dimpotrivă, să se extindă și asupra dacilor liberi din afara fostei provincii. Numeroasa populație romanizată care a rămas în Dacia la 271 a asimilat elementele dacice pătrunse aici după părăsirea oficială. În veacurile următoare, romanitatea nord-dunăreană a romanizat populația geto-dacă de pe întreg teritoriul țării noastre”[vii].

Și aici cercul vicios al jongleriilor ,,științifice” se închide patetic: ,,Așa dispar dacii din istorie: nu dintr-o dată, nu exterminați în războaie sau dezrădăcinați, ci treptat, cedând în fața superiorității civilizației materiale și a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor și limba lor”[viii].

Observați cât de abil jonglează cu istoria ,,specialiștii” noștri!

Mai întâi le-au făcut o concesie dacilor: nu i-au pus pe legionari să-i extermine fizic, pentru că imperiul avea nevoie de brațe de muncă. I-au lăsat să supravețuiască, dar cu condiția să adopte cultura materială a romanilor. Apoi le-au mai dat un pic de timp, ca să adopte obiceiurile și limba latină. Pe urmă i-au prefăcut în ,,populație romanizată”. Dar cum după plecarea lui Aurelian, dincolo de hotarele fostei provincii rămâneau dacii liberi câtă frunză, câtă iarbă, apărea problema lichidării acestora. A fost rezolvată dintr-o întorsătură de condei: acea 15 la sută de ,,populație romanizată” a fost pusă să-i romanizeze pe cei 85 la sută de daci liberi. Înțeleg ,,fascinația” dacilor ocupați pentru legionari. Coiful cu creastă din pene ,,se impune”. Dar prin ce i-a fascinat ,,populația romanizată” pe dacii liberi rămâne un mister academic. Acest miracol lingvistic cu daci romanizându-se unii pe alții, fără ca nimeni să-i silească, stă, ca un momument al jongleriilor antiștiințifice, în orice manual academic.

Așa romanizatorii noștri i-au făcut ,,dispăruți” pe daci din istorie.

Când puriștii susțineau, traducând greșit din Eutropiu, că dacii au fost cu toții exterminați de către romani, B.P. Hașdeu le-a răspuns: ,,Naționalitățile se pot extermina doară pe hârtie”[ix].

La fel răspundem și noi romanizatorilor: ,,Dacii au putut fi romanizați doar pe hârtie”. Pentru că am văzut mai sus, din exemplele altor popoare, că ei nu puteau, într-un timp așa de scurt, să-și lase obiceiurile, tradițiile, credința și, mai ales, limba maternă prin care își exprimau aceste valori ale sufletului.

Un alt clișeu al lingviștilor oficiali e că dânșii consideră limba traco-dacă de tip satem.

Familia de limbi indo-europene a fost împărțită convențional în două grupuri: kentum și satem. S-a luat ca exemplu cuvântul care înseamnă 100. Kentum (centum) în latină și satem în persana veche. Din grupul kentum fac parte: greaca, celta, vechea germană, latina. Din satem: sanscrita, limbile iranice, balto-slava, illira vorbită în vestul Peninsulei Balcanice, în regiunea Calabriei și Apuliei din Italia sud-estică.

O deosebire dintre aceste limbi e următoarea: consoanelor palatale k și g(h) din limbile de tip kentum le corespund în limbile satem consoanele spirante s și z.

Traco-daca a fost inclusă în grupul satem. Deci cuvântul care desemna 100 începea cu litera s. În latină, care era de tip kentum, se zicea ,,kentum”. În italiană, care este moștenitoarea latinei, se zice ,,cento”. În timp ce în limba română noi zicem ,,sută”, ca în limbile de tip satem din care făcea parte și traco-daca. Prin urmare, până și acest detaliu pe care ni-l oferă clasificarea kentum/satem demonstrează că românii vorbesc limba geto-dacilor.

Lingviștii oficiali trec cu multă abilitate peste această și alte neconcordanțe din teoria romanizării. Dimpotrivă, ca să mențină confuzia, DEX-ul dă cuvântul ,,sută” ca fiind împrumutat din vechiul slav sŭto. Parcă până la venirea slavilor dacii nu au numărat până la o sută și se opreau cu numărătoarea la 99. Întrebarea este: cum explică etimologii oficiali faptul că celelalte numerale sunt ,,împrumutate” din latină și numai suta de la slavi? Întrebare în van – autorii DEX-ului nu-și explică niciodată etimologiile fanteziste.

Pe de altă parte, limba română și strămoașa ei traco-daca prezintă particularități deosebite, pentru care nu pot fi încadrate în schema convențională kentum/satem. Urmărind evoluția ocluzivelor aspirante (bh>b, gh>g, dh>d) din limbile indo-europene și alte transformări fonetice, Mihai Vinereanu arată că ,,lingvistica istorică tradițională a inclus traco-daca în grupul satem în mod nejustificat”; ,,traco-illira se află într-o poziție centrală, împărtășind multe trăsături cu unele limbi din așa-zisul grup centum, dar și cu cele din grupul satem”[x].

Încadrând limba traco-dacă în această poziție centrală, multe lucruri devin limpezi. Acum înțelegem de ce zicem ,,sută” și nu ,,cento”. Pentru că l-am moștenit din traco-dacă. ,,Rom. sută are caracteristici satem, dar, după cum știm, traco-daca împărtășea anumite caracteristici cu limbile satem, nefiind o limbă prin excelență satem, așa cum s-a crezut până acum”[xi].

Lucrul acesta a fost trecut cu vederea de lingvistica oficială, fie dintr-o incapacitate de a face față unei probleme cu un grad înalt de necunoscut, fie din rea credință.

După cum vedem, teoria romanizării nu este susținută de argumente științifice. Supuse logicii istorice și bunului simț, toate ,,argumentele” ,,specialiștilor” se dovedesc a fi niște jonglerii antiștiințifice, care provoacă râsul, dar te și întristează gândindu-te că ele vin de la inșii care ne scriu istoria și ne alcătuiesc manualele.

Istoricii oficiali se adresează românilor ca și când România ar fi o mare grădiniță de copii. De două sute de ani ne spun povestea cu romanizarea. Apoi ne pun să facem nani. Și dacă vreunul se trezește ,,din somnul de moarte” și vrea să afle adevărul, i se dă cu măciuca în cap – ,,dacoman”, ,,tracoman”, ,,neprofesionist”, ,,analfabet”. Până este adormit la loc.

Din fericire, lucrurile se schimbă. Din buncărele romanizării nu se vede, dar primăvara dacică a început de mult. S-au dezghețat mințile. S-au topit fricile. Adevărul despre daci înflorește în sute de mii de suflete tinere. Se scriu cărți despre originea traco-dacă a limbii române. Despre rădăcinile nostratice în limba română. Se elaborează instrumente de cunoaștere și cercetare, cum este Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică de Mihai Vinereanu. Fiecare dacist vine cu documente în mână care spun clar: romanizarea n-a avut loc, iar noi vorbim dulcea și înțeleapta limbă a geto-dacilor evoluată în limba română.

Un articol de Iulia Brânză Mihăileanu

Dacii în analele france (800 – 900)

2017-04-02T22:02:00.000-07:00

Analele Regatului Francilor (latină Annales regni Francorum, Annales Laurissenses maiores; germană Reichsannalen) reprezintă o serie de scrieri cu caracter istoric, ce ne informează despre regatul francilor și conducătorii acestuia. Perioada istorică cuprinsă în aceste anale medievale este 741-829. Personajul central din aceste scrieri este Carol cel Mare, împăratul francilor. Informațiile din aceste anale sunt prezente și în Analele Sfântului Bertin (latină Annales Bertiniani), scrise în perioada 830-832, în Francia apuseană. În cea răsăriteană, informațiile din Analele Regatului Francilor supraviețuiesc în manuscrisele numite Annales Fuldenses, de la mănăstirea Benedictină Fulda. Aceste manuscrise au fost scrise aproximativ în aceiași perioadă, ca un răspuns la Annales Bertiniani. În Annales Fuldenses găsim și informații din Annales laureshamenses, scrise la mănăstirea Laurissa. Aceste manuscrise cuprind o perioadă istorică de 100 de ani (703-803) și au fost copiate în 835.

În Annales regni Francorum, cronicarul lui Carol cel Mare, Einhard îi menționează pe daci în regiunea bazinului mijlociu și superior al Tisei, către Morava și izvoarele Oderului, în fosta Iazigie din perioada antică. După o campanie militară victorioasă a lui Carol cel Mare, aflăm că acesta „…s-a întors în Francia în triumf, trecând pe la Daci, Iazigi, Moravi…”.

Este evident că locuitorii regiunii dintre Pannonia Inferioară și Dacia Traiană, numiți de către franci „daci”, sunt urmașii dacilor liberi din antichitate.,Și geograful anonim din Ravenna atribuie Daciei teritoriul dintre Tisa și Dunăre.

La vremea acestuia, teritoriul respectiv Avarica Barbaria făcea parte din Khaganatul Avar; geograful informându-ne că „în Dacia (teritoriul dintre Tisa și Dunăre) locuiesc avarii”.

Ca și împăratul roman Traian, Carol cel Mare a considerat că nu este în interesul imperiului său să stapânească și Iazigia, urmând ca după cucerirea și desființarea statului avar să-și limiteze granițele Imperiului Carolingian la Dunărea panonică.Termenul de Dacia mai apare în cronicile francilor, făcându-se referire la triburile slave ale obotriților, care, după spusele lui Einhard, locuiesc în Dacia, fiind numiți și raedenecenti.

Despre acești slavi aflăm că sunt vecini al bulgarilor, având Dunărea ca linie de marcaj între Dacia si Țaratul Bulgar. Astfel, putem trage concluzia că în secolul al IX-lea, bulgarii nu stăpâneau și teritoriul de la nord de Dunăre, așa cum afirmă istoricii lor.„

DCCCXXIIII. […] Quo cum venisset et ibi natalem Domini celebrasset, allatum est ei, quod legati regis Bulgarorum essent in Baioaria; quibus obviam mittens ipsos quidem usque ad tempus congruum ibidem fecit operiri. Caeterum legatos Abodritorum, qui vulgo Praedenecenti vocantur et contermini Bulgaris Daciam Danubio adiacentem incolunt, qui et ipsi adventare nuntiabantur, ilico venire permisit. Qui cum de Bulgarorum iniqua infestatione quererentur et contra eos auxilium sibi ferri deposcerent, domum ire atque iterum ad tempus Bulgarorum legatis constitutum redire iussi sunt.”

Autor: Dragnea Mihai (Historia.md)

Adevărul despre creştinarea teritoriului României. Majoritatea populaţiei a ramas păgână pana in Evul Mediu

2017-03-25T00:52:00.002-07:00

Prezenţa creştinismului pe teritoriul României este o problemă spinoasă care a dus la elaborarea a numeroase ipoteze. Se presupune că daco-romanii au fost creştinaţi în primele secole ale erei creştine, fără dovezi foarte concludende însă.

România este o ţară în care majoritatea populaţiei este adepta religiei creştine. De altfel, se ştie că în special religia ortodoxă a marcat timp de veacuri viaţa spirituală a poporului român.

Originea creştinismului pe teritoriul de astăzi al României este însă o problemă controversată. Ştim de exemplu cu siguranţă că în evul mediu românii erau în majoritate creştini ortodocşi. Deşi oficial Biserica Ortodoxă Română susţine că această credinţă creştină a fost prezentă şi a fost adoptată de locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic de aproape 1800 de ani, sunt istoricii care susţin un alt punct de vedere. Mai precis aceştia consideră că majoritatea populaţiei a început să se creştineze mai târziu, aproape de Evul Mediu, credinţele păgâne supravieţuind în multe zone ale teritoriului României de astăzi.

Noua religie adusă de romani

Înainte de cucerirea Daciei de către romani nu se poate vorbi de creştinism pe teritoriul actual al României. Triburile geto-dace care ocupau acest spaţiu credeau în zei, în special în Zalmoxis. Era un cult solar, în care erau acceptate inclusiv ofrandele şi sacrificiile umane dar şi numeroase alte ritualuri păgâne. Mai mult decât atât populaţiile geto-dace aveau o castă preoţească bine închegată, Deceneu şi urmaşii săi, adevăraţi regi-preoţi fiind cea mai bună dovadă. Erau tradiţii religioase care se dezvoltaseră în acest spaţiu de secole.

După războaiele daco-romane din 101-102 şi 105-106, Dacia a fost cucerită de romani, într-o anumită proporţie. Mai precis este vorba despre Oltenia, Transilvania şi o porţiune din Muntenia. Restul teritoriului era stăpânit încă de triburi dacice libere alături de care au început să se infiltreze triburi germanice şi iraniene iar mult mai târziu cele slave.

Noii stăpâni ai Daciei romane au adus însă în zonele ocupate, involuntar şi creştinismul, prin intermediul legionarilor romani şi a coloniştilor. Nu era însă o religie practicată făţiş şi nici majoritară. Din contră cei mai mulţi ostaşi sau colonişti fiind păgâni, adepţi ai cultelor din Roma sau orientale. Cu toate acestea se consideră că odată cu venirea legiunilor romane, a venit şi creştinismul în Dacia.

„Neîndoielnic că şi între soldaţii legiunilor romane aduse în Dacia, unii erau creştini, chiar dacă, în virtutea disciplinei militare, erau obligaţi să-şi trăiască viaţa spirituală pe ascuns. La fel au fost aduşi deţinuţi din diferite părţi ale imperiului şi mai ales de la Roma, condamnaţi tocmai pentru delictul de a fi creştini, la muncă forţată în mine "ad metalla damnati". Dintre aceştia după eliberare, mulţi au rămas pe loc, cum au rămas şi o parte din soldaţii eliberaţi după 25 de ani de activitate militară, "veteranii", de la care ne-a rămas în limba română cuvântul bătrân, întemeind atât unii cât şi ceilalţi familii creştine, adevărate pepiniere misionare.”, precizează preoţii Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu în lucrarea ”Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite”.

Totodată marele istoric român Nicolae Iorga susţine la rândul său faptul că un număr de creştini a ajuns în Dacia după cucerirea romană. Mai precis este vorba despre cei alungaţi de prigoana romană din Asia Mică. „Traian s-a văzut silit să orânduiască urmărirea creştinilor din Asia Mică, nu pentru credinţa lor, ci pentru rebeliunea făţişă împotriva codului religios al Imperiului. Din Asia Mică, unde un om ca Pliniu cel Tânăr, fruntaşi între cărturari era silit să lovească în creştini, veniseră destui colonişti în părţile Dunării. Dalmaţii care dădeau lucrători pentru minele de argint şi de aur ale Daciei, veneau dintr-o provincie cunoscută pentru vechimea trecutului ei creştin.”, scria Nicolae Iorga în „Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor”.

Totodată mai târziu, reputatul istoric Constantin C. Giurescu scria deasemenea în ”Istoria Românilor„ că această nouă religie a fost adusă de romani şi de coloniştii lor în Dacia. „Este sigur a au existat creştini în Dacia înainte de părăsirea ei. Creştinismul avea în momentul când au plecat legiunile de pe ţărmul stâng al Dunării o vechime de aproape două secole şi jumătate; el pătrunsese în toate centrele mai importante ale imperiului roman, între altele, şi în Peninsula Balcanică. În Grecia, în Macedonia, în Tracia, în Illyricum în general, erau centre creştine. Nu mai vorbim de părţile răsăritene ale imperiului, de Palestina, de Siria, de Asia Mică, unde ele existau chiar din timpul Apostolilor. Aşa dar, nu este de loc exclus ca printre coloniştii aduşi de Traian să fi fost şi creştini. De asemenea, puteau fi şi în rândurile trupelor recrutate din răsărit care-şi aveau garnizoana în Dacia. Totodată documente ale vremii atestă prezenţa creştinismului în acest teritoriu, adus de negustori, soldaţi sau colonişti.

” Noua credinţă a ajuns şi la diferitele natiuni din Galia şi în locurile Britanilor, inaccesibile Romanilor, dar supuse lui Christos, şi la Sarmati şi la Daci şi la Germani şi la Sciţi şi la multe neamuri şi provincii îndepărtate”, scria Tertullian în ”Adversus Judaeus”, o lucrare din secolul al III lea dHR.

Creştinismul prinde rădăcini în Dacia

Specialiştii în istoria bisericească dar şi unii istorici români cred că noua religie a prins repede rădăcini în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Mai precis aceştia cred că deja din secolele III-IV a început creştinarea populaţiei. În secolul III dificil şi din cauza persecuţilor dar după anul 313 odată cu Edictul de la Milano dat de împăratul roman Constantin cel Mare şi Licinius, religia creştină avea undă verde în imperiu. Mai mult decât atât odată cu Teodosius, la sfârşitul secolului al IV lea, religia creştină devenea religie oficială a Imperiului Roman.

Toate aceste facilităţi au dus cu gândul la o creştinare masivă a populaţiei a teritoriilor intra şi extra-carpatice. Nicolae Iorga este unul dintre susţinătorii aceste idei. Acesta spune că inclusiv negustorii intraţi în contact cu comunităţile creştine au purtat suflul noii credinţe în această regiune. ”Nici dacii, nici ceilalţi traci şi câţi iliri mai erau neromanizaţi nu puteau rămâne în afara frăţiei creştine ce se înjgheba pe pământul lor. Legea cea nouă se potrivea în multe privinţi cu legea lor cea veche pe care stăpânii cei noi o respinseseră la sate şi încercau să o nimicească. Aceeaşi sete de jertfă, acelaşi dispreţ pentru viaţă,scurt loc de ispăşire din care ai datoria să pleci cât mai curând aceeaşi râvnă pentru lăcaşul ceresc al veşniciei sigure, aceeaşi credinţă într-un singur Dumnezeu de lumină, aceeaşi taină şi aceeaşi frăţie.„, scria Nicolae Iorga.

Totodată sunt invocate descoperiri arheologice din secolele IV în special care ar demonstra prezenţa creştinilor în număr mare pe teritoriul actual al României precum şi organizarea lor. Astfel este vorba despre inscripţia de la Napoca din prima jumătate a secolelor III care are semnul cruci alături de o dedicaţie zeilor mani,divinităţi romane protectoare ale morţilor. Apoi din secolul al IV lea după retragerea trupelor romane sunt atestate candelabre şi vase liturgice la Biertan, potire euharistice la Ulpia Traiana şi Porolissum, lămpi cu monograma lui Hristos şi semnul crucii la Romula şi Apulum dar şi numeroase alte descoperiri de vase cu însemne creştine la Dej, Gherla, Porolissum, Gilău.

Totodată este faimosul donariu de la Biertan, considerat în mod unanim de specialişti un obiect creştin din secolul al IV lea. Totodată Sfântul Andrei, importat misionar creştin în Scythia este creditat drept personajul care a creştinat o parte a teritoriul carpato-dunărean. Totodată în sprijinul prezenţei creştinilor în Dacia, sunt prezentate drept dovezi numele martirilor din secolele III-IV ucişi pe acest teritoriu, precum Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea sau Chiril, Chindeas şi Tasius de la Axiopolis. Mai mult decât atât sunt prezentate în special de istoricii bisericii ortodoxe dovezi lingvistice rămase din aceea perioadă precum biserică, credinţă, lege, Înviere, Înălţare, Bobotează, Treime, Tată, Fecioară şamd.

Majoritatea populaţiei era păgână

Pentru mulţi specialişti însă creştinismul în spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost o religie, cel puţin până în secolul al V lea, a celor puţini. Mai precis comunităţile creştine erau restrânse, majoritatea populaţiei fiind păgână. Mai mult decât atât pe teritoriul actual al României centrele unde existau creştini erau restrânse doar în zona Daciei romane şi a influenţei imediate exercitate de romani precum Transilvania, Dobrogea sau Oltenia. Zonele din afară precum Moldova de exemplu erau locuite de păgâni, unde creştinismul a pătruns abia mai târziu. ” Marea majoritate a populaţiei era însă tot păgână. Însuşi cuvântul păgân, derivând din latinul „paganus„ care înseamnă locuitor al satului, al unui « pagus” , ne arată că populaţia rurală, deci mulţimea, s-a convertit mai târziu, că ea a continuat să se închine vechilor divinităţi, în timp ce orăşenii îmbrăţişau noua credintă„, scria Constantin C. Giurescu în „Istoria Românilor„.

Totodată autori latini ai antichităţii târzii descriu aceeaşi stare de fapt. Păgânismul era îmbrăţişat de majoritatea populaţiei inclusiv în Dacia, în secolul III d Hr. ”Ce vom zice însă de Britani sau de Germani care sunt lângă Ocean sau de barbarii Daci şi Sarmaţi dintre care cei mai mulţi n-au auzit până acum cuvântul Evangheliei, dar îl vor auzi cu timpul?”, scria Origene într-o serie de comentarii la Evanghelia lui Matei.

Perioada de acceptare şi apoi de impunere oficială a religiei creştine a prins teritoriul carpato-danubian în afara fruntariilor romane, tranzitat sau ocupat de triburi barbare păgâne. Comunităţi creştine se aflau probabil în zona de influenţă romană sau apropiată de cea romană, eventual tranzitată de drumuri comerciale. În restul teritoriului mai ales în zone precum Moldova sau Maramureş, chiar o bună parte a Munteniei lipsesc dovezi ale prezenţei creştinilor.

Nici obiecte, nici urme de lăcaşuri de cult creştine. De altfel deşi o ierarhie bisericească era atestată la sud de Dunăre dar şi în provinciile panoniene, la nord de Dunăre nu este cunoscut din această perioadă decât un singur episcop numit Teofil "al Goţiei" şi care a participat la lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea din anul 325 d Hr.

Cu siguranţă însă populaţia românească de mai târziu va fi creştină în zorii evului mediu. De altfel chiar Anonymus, celebrul cronicar autor al ”Gesta Hungarorum„ preciza că în secolul IX-X d HR. locuitorii valahi şi de alte neamuri ale Transilvaniei era creştini răspânzând de patriarhia constantinopolitană.

adevarul.ro

Zidul lui Hadrian a fost aparat si de o cohorta de daci

2017-03-21T01:22:00.000-07:00

Numit, în latină, Vallum Hadriani sau Vallum Aelium, Zidul lui Hadrian reprezintă o fortificație a cărei construire a început în anul 122 e.n., în provincia romană Britania, sub domnia împăratului Hadrian – succesorul lui Traian. Grandioasa construcție începea de pe țărmul râului Tyne, aproape de Marea Nordului și ajungea până la Marea Irlandei. Reprezenta limita de nord a Imperiului Roman, dincolo de care începeau teritoriile ce aparțineau triburilor libere ale acelor meleaguri, inclusiv ale picților.

Vallum Hadriani nu era un simplu zid. El cuprindea porți, clădiri pentru cazarea trupelor și turnuri de veghe. De-a lungul său se afla un drum militar. Construirea Zidului lui Hadrian a durat șase ani. A fost necesară munca a 15000 de oameni, pentru ridicarea sa. Zidul a fost construit de către legionarii romani, între care existau și arhitecți, zidari ori meșteri pietrari. Componenții legiunilor romane aveau statut de cetățeni romani.

Deși, în genere, militarii care lucrau sau care desfășurau activități militare la Zidul lui Hadrian proveneau din Europa de nord, au existat și unități aduse de la depărtări mai mari, formate din luptători de diferite nații. Printre aceștia se numărau asturieni (din Peninsula Iberică), sirieni și geto-daci.

„Cohors I Aelia Dacorum” a fost un regiment de infanterie (o cohortă) al corpului de auxiliari al armatei romane. Cohorta a fost creată în vremea împăratului roman Hadrian în provincia romană Dacia, lucru petrecut mai devreme de anul 125 e.n. Unitatea constituită din geto-daci a fost dislocată, pentru aproape întreaga sa existență, la hotarul de nord al provinciei Britania, în forturile aferente Zidului lui Hadrian.

Astăzi ne sunt cunoscute numele a 53 de participanți la construirea Zidului lui Hadrian. Este vorba despre centurionii care, conducându-și militarii, răspundeau, fiecare, de bunul mers al construirii unui sector de zid. Zidul lui Hadrian nu a fost abandonat nici măcar după sfârșitul Imperiului Roman, deoarece localnicii s-au folosit în continuare de clădirile aflate de-a lungul său.

Adesea zidul lui Hadrian este descris ca un loc în care viața era dificilă și confortul redus. Însă personajele din elita militară și administrativă beneficiau de condiții foarte bune de viață. Locuințele persoanelor de vază erau prevăzute cu… încălzire prin podea (hypocaust). Nu lipseau nici băile.

Romanii au invadat și ocupat mari porțiuni din actuala Scoție, chiar după terminarea zidului. Deoarece stăpânirea romanilor s-a extins în afara sa, zidul a fost abandonat o scurtă perioadă, cam 20 de ani, începând cu anul 138 e.n. Ulterior a intrat iarăși în folosință, deoarece s-a revenit la fostul hotar, delimitat de către zid, în urma atacurilor triburilor băștinașe.

Este foarte probabil ca arhitectul principal al zidului să fi fost chiar Hadrian. Zidul care poate fi admirat astăzi în Marea Britanie posedă doar 10% din dimensiunile pe care le avea odinioară construcția. Ruta exactă pe care o urma Zidul lui Hadrian nu este cunoscută totalmente, deoarece pe traseul pe care îl urma odinioară au fost construite așezări umane care au șters vechile urme.

Jaful roman in Dacia : 100 miliarde dolari

2017-03-19T23:26:00.001-07:00

De la început, trebuie precizat că scopul războaielor împotriva lui Decebal, la 101-102 şi 105-106, a fost însuşirea vestitului tezaur dacic, deposedarea dacilor de fabuloasele lor bogăţii, în special aurifere, despre care se dusese vestea în toată antichitatea, încă de pe timpul războiului troian.

De aceea, ei n-au au cucerit niciodată întreaga Dacie, ci numai podişul Transilvaniei, cu zona auriferă şi un culoar care să le asigure accesul în zonă, respectiv Oltenia, şi mai apoi zona de apărare a Oltului cuprinsă între acestea şi Limes transalutanus.

După înfrângerea lui Decebal, romanii au jefuit tezaurul regal, văduvindu-i pe daci de 1.640.000 kg aur şi 3.310.000 kg argint, ceea ce reprezintă, la preţurile actuale, circa 20 miliarde dolari!

Romanii aveau nevoie de acest aur în scopul redresării financiare a imperiului, care, altfel, s-ar fi prăbuşit de urgenţă, în aceea perioadă fiind în pragul falimentului. În afara acestei redresări financiare, cu aurul şi argintul jefuit din Dacia, romanii au construit Forumul şi Columna Traiani din Roma (la care s-a lucrat peste 7 ani).

Acest jaf nemaîntâlnit în istoria Romei a permis ca toţi locuitorii ei să fie scutiţi de impozite pe timp de un an de zile, să primească fiecare câte un premiu de 650 denari şi să se finanţeze, timp de 123 zile, serbările de la Roma cu 10.000 de gladiatori şi 11.000 de fiare sălbatice.

La pagubele aduse prin jaful de la sfârşitul războaielor dacice, mai trebuiesc adăugate şi altele. Astfel:

– costul întreţinerii armatei, alcătuite în special din auxiliari neromani în număr de circa 50.000, stabiliţi în aproximativ 100 de case. Timp de 165 ani, aceştia au costat pe daci echivalentul a 1.000.000 apartamente a trei camere la preţurile actuale;

– jaful de la sfârşitul războiului din anul 105-106, apreciat ca o pagubă de 20 milioane dolari;

– întreţinerea celor 11 oraşe, inclusiv uzura lor, necesare administraţiei romane, apreciată la 8 miliarde dolari. Ţinând seama de capacitatea lor, cele 11 oraşe au avut în medie o populaţie permanentă de circa 132.000 oameni. Din acestea, se poate lua o medie de 50% de neautohtoni (suprastructura), ceea ce conduce !a o cheltuială de întreţinere de 8 miliarde dolari.

– exploatarea nemiloasă a minelor şi a celorlalte bogăţii.

Minele de aur au fost atât de intensiv exploatate, încât s-au epuizat repede: Alburnus Maior la 167, Ampeion la 215. De acum încolo, Dacia nu va mai prezenta interes pentru Roma. Fără a exagera, putem considera ca, în cei 165 ani de acerbă exploatare, romanii au extras cel puţin atâta aur cât au găsit în tezaurul lui Decebal. Aceasta urcă suma totală a jafului roman în Dacia la… 60-100 miliarde dolari SUA!

Mistere din istoria dacilor

2017-03-09T21:40:00.002-08:00

„Paleontologii au stabilit ca omul de Neanderthal a trait in urma cu 100.000 de ani, iar cel de la Ceo-Magnon cu circa 35.000. Fratele nostru oltean de la Buciulesti, comuna Tetoiu, jud. Valcea, pe Valea lui Grauceanu are o vechime de 1.900.000-2.000.000 ani!!! Descoperirea ii apartine savantului Dardu-Nicolaescu-Plopsor. Cum e posibil?!..

Scrierile din vechime ale lui Pindar (462 i.e.n.) si ale lui Apollonios din Rhodos (295-230 i.e.n.) ofera un numar iompresionant de mare de coincidente intre denumirile mitice ale unor personaje si locuri din antichitate si denumirile de azi ale unor localitati situate pe teritoriul tarii noastre.

Pe traseul de la varsarea Dunarii in Marea Neagra la punctul de confluenta al Tisei cu Dunarea si apoi al punctului de confluenta al Somesului cu Tisa, mergand spre amonte, se ajunge in zona Mediasului Aurit din nordul Muntilor Apuseni, pe cursul mijlociu al Somesului. Pe acest traseu se gasesc o seama de localitati ale caror denumiri de azi coincid in mod bizar cu titularurile mitice care ne-au fost transmise din antichitate.

Aceasta observatie l-a facut pe cercetatorul stiintific geolog Mircea Ticleanu sa adopte ipoteza si sa finalizeze un studiu in care a demonstrat ca drumul pe ape al argonautilor a urmat traseul pe Dunare. Apollonios, la vremea lui, a plasat destinatia finala a expeditiei in Caucaz. Dar informatiile de atunci se pare ca situau Caucazuil la vestul Marii Negre dupa cum ne-o confirma atat scrierile lui Ammianus Marcellinus (330-c.400 e.n.), general roman si istoric, care aminteste in secolul IV e.n. de un tinut „Caucaland” situat pe malul stang al Dunarii la marginea bazinului Panonic, a carei descriere corespunde cu Muntii Apuseni de la vestul Marii Negre…

Se inrudeau dacii cu celtii ?

Arheologul Ion Motzoi-Chicideanu are o teorie interesanta, dacii se inrudeau cu celtii, nu cu getii !

Prima mentiune despre daci o gasim la Caesar, in „De Bello Gallico”. Dar este asa, o referire colaterala. Sigur, mai avem si textul lui Traian – „De Bello Dacico”, pe care insa nu l-a scris el. In „De Bello Dacico” citim ca efortul principal de razboi al lui Traian a fost in sud cand a trecut Dunarea, si apoi in munti unde i-a invins pe daci fara probleme.

Aceia din munti poate ca se numeau daci pe sine, e discutabil acest aspect. Si atunci cartea despre razboiul de la nord de Dunare s-a numit „De Bello Dacico”. Numai ca anumite unele elemente de acolo, din muntii Orastiei, ii arata pe daci mai aproape de populatiile atestate arheologic in Transilvania si chiar in Europa Centrala, mai exact de celti, desi cu unele elemente comune cu populatiile din Campia Romana.

Au fost dacii infranti de romani ?

Putini sunt acei ce stiu ca in muzeele lumii exist a un numar mare de statui, busturi si capete reprezentand daci. O prima inventariere a acestor opere de arta a fost facuta in 1946 si numara 26 de piese. O a doua numaratoare, facuta in 1980, a crescut numarul acestora la 40. In sfarsit, o teza de doctorat, dedicata recent acestui subiect, de catre un specialist in istoria artei, Leonard Velcescu, strange laolalta peste o suta de astfel de reprezentari de daci, iar numarul lor este cu siguranta mai mare.

Cele mai multe dintre aceste lucrari sunt de mari dimensiuni, statuile pot ajunge chiar pana la trei metri, capetele si busturile sunt colosale. Nici un alt popor subjugat de Roma nu a beneficiat de atat de multa atentie din partea artistilor plastici, iar Columna lui Traian, opera geniala, care a revolutionat arta romana, este un argument in plus in acest sens. Cele mai multe dintre statuile de daci au fost descoperite de-a lungul timpului in Forul lui Traian. Foarte probabil, au fost facute la comanda imparatului invingator, special pentru a-i impodobi forul. Toate sunt insotite de eticheta “prizonier dac”.

Sunt daci cu priviri semete, dar cu o atitudine linistita, fie tineri, fie mai batrani, fie nobili, fie daci de rand. In galeria Chiaramonti din Muzeul Vatican se afla un astfel de bust de nobil dac, ce depaseste trei metri, cu tot cu soclu, daltuit in marmura frigiana violacee cu vinisoare. Turistii de toate neamurile se opresc impresionati si se fotografiaza langa sculptura cu numarul de inventar 1697, fara sa stie al cui chip si suflet este inchis in marmura pretioasa.

Incredibila istorie ascunsa a geto-dacilor !

2017-03-08T10:31:00.000-08:00

Despre istoria daco-geto-goților, adică a străbunilor noștri, au rămas puține izvoare scrise. Din motive oculte, scrierile au fost distruse sau ascunse. Totuși, din referiri indirecte știm că despre Dacia și despre daci au scris nume ilustre, fie istorici, fie împărați sau cei din anturajul lor, ceea ce înseamnă că Dacia era un subiect demn de interes în acea vreme pentru contemporani. Menționăm câteva nume dintr-o perioadă istorică cuprinsă între sec.1 î.Hr și primele trei secole după Hristos: Diodor din Sicilia (Cartea 21 din Biblioteca istorică), Dio Cassius (Istoria romană,Cartea 67 și 68), Împăratul Augustus,Titus Livius, Dio Chrysostomos (Getica),Criton, (medicul personal al lui Traian (Getica), Traian ( De bello dacico), Tacit (biografia lui Traian). A doua surpriză este că niciuna din operele autorilor citați referitoare la Dacia nu mai există! Al. Papadopol – Calimah menționează aproape trei sute. Unele explicații punctuale s-ar putea găsi.

Resentimente umane, să zicem. Când Domițian , de pildă , a decretat drept crimă citirea cărților despre daci ale lui Titus Livius, ne putem gândi la necazurile pricinuite de daci împăratului, care, după două războaie cu dacii, a trebuit să le plătească acestora tribut.

Apărarea reputației știrbite ar fi altă explicație, în cazul interdicției promulgate de împăratul Caracalla, privind simpla rostire a numelui get pentru a scoate din conștiința publică faptul că și-a asasinat propriul frate, Geta, interdicție urmată de un adevărat carnagiu soldat cu aproape 20 de mii de victime.

Totuși, apar destule semne de întrebare. Ne-am putea folosi de câteva exemple dintr-o multitudine de cazuri.

Pe de o parte, ridicarea unei columne, o capodoperă arhitecturală consacrată victoriei romane asupra dacilor, care exprimă orgoliul și satisfacția împăratului Traian, dar și un neobișnuit omagiu și o dovadă de respect la adresa unor mari învinși, dacii, sau, mai târziu, construirea arcului lui Constantin cu acele statui de daci simbolizând noblețea și înțelepciunea unui neam și alte asemenea, coroborate, pe de altă parte cu dispariția dovezilor la vârful istoriei, amploarea interdicțiilor culminând câteva secole mai târziu cu dispoziția papei Grigore cel Mare de ardere, pur și simplu, a cărților despre daci.

Aceasta indică, în mod paradoxal, un contrast între bunul simț public și o evidentă acțiune politică al cărei scop nu ar fi altul decât o eventuală eliminare a dacilor din istorie.

Probabil că atunci matricea socială, istorică și religioasă geto-dacă era atât de puternică și transmisese atâtea elemente noii religii creștine care se consolida încât, pur și simplu, nu puteau să capete legitimitate decât printr-un embargo. Nu ne vom lansa în considerații legate de cine ar fi avut acest interes de-a lungul timpului, deși tema respectivă ar merita multe comentarii. Vom constata doar că pe la mijlcul primului mileniu după Hristos, peisajul istoric se schimbase mult, așa încât o nouă carte de istorie nu mai putea suferi tratamentele brutale de odinioară. Ea putea fi omorâtă altfel, mai târziu.

În ciuda penuriei de izvoare vechi la prima mână, la ora actuală există suficiente cărți istorice bine documentate care să ne poată oferi o imagine coerentă și convingătoare a evenimentelor care s-au consumat pe teritoriul locuit astăzi de români, pe o perioadă situată între secolul 7 î.Hr. și secolul 15 d.Hr.

Din mileniul 1 a fost salvată dintre numele sonore ale istoriei vechi doar Getica lui Iordanes, tradusă și în românește. Din Iordanes aflăm trei lucruri extrem de importante pentru istoria noastră veche. Primul ar fi că daco-geții i-au avut drept continuatori naturali pe aceste meleaguri pe goții cu ambele lor ramuri, vizigoții și ostrogoții. Aceștia au jucat un rol primordial în constituirea neamurilor și statelor europene de mai târziu. Al doilea lucru îl constituie dovezile înregistrate istoric privind continuitatea domniei a 17 generații însumând 450 ani în spațiul dacic neocupat de romani ale dinastiei Amalilor începând cu Gapto, sacerdotul lui Decebal, până la Amalasunta, fiica regelui geto-got Teodoric cel Mare. Al treilea și cel mai important lucru este că daco-geto-goții aveau o spiritualitate superioară față de greci și de romani și că limba vorbită de ei era limba străveche populară sau barbară care se vorbea de-a lungul și de-a latul Imperiului Roman în raport cu limbile greacă și latină care erau limbi artificiale create pentru uzul oficial al cabinetelor imperiale.

În ce privește spiritualitatea, aceasta era o dimensiune străveche a geto-goților dată de credința în zamolxism, religia monoteistă, continuatoare a cultului soarelui care, ca și creștinismul, îi îndeamnă pe adepți să creadă în nemurirea sufletului și în viața de apoi, cu prețul unor sacrificii supreme. Învățăturile zamolxiene sunt perfecționate pe vremea lui Burebista și Deceneu de o manieră net superioară idolatrilor greci sau latini:

”Acesta, (Deceneu, n.n.), văzând că ei (dacii n.n.) i se supun sufletește în toate și că au și înzestrare naturală, i-a învățat aproape toată filosofia, căci el era maestru în această disciplină. Predându-le etica, le-a domolit obiceiurile barbare învățându-i fizica, i-a făcut să trăiască în chip firesc după legi proprii, pe care până acum le numesc belagine, avându-le scrise; instruindu-i în domeniul logicii le-a dezvoltat gândirea, făcându-i să fie mai dezvoltaţi la minte decât celelalte neamuri; arătându-le importanţa practicii i-a îndemnat să trăiască săvârşind cele mai bune fapte, iar în domeniul teoretic i-a făcut să cunoască cele 12 semne ale zodiacului şi contemplând mersul planetelor să stăpânească cunoştinţele astronomice, să ştie cum şi care sunt fazele în creştere şi descreştere ale Lunii, cu cât depășește globul de foc al soarelui dimensiunea pământului, cu ce nume sau semne urcă sau coboară pe cer din răsărit până în apus cele 346 de stele.”

O altă scriere, descoperită în ultimul timp, care va fi adusă în curând la cunoștința publicului român, scrisă în sec. 4, mai timpurie decât Iordanes, aparține lui Socrate Eclesiasticul și evocă fapte contemporane autorului, mai exact creștinarea în masă a geto-goților și măcelul teribil între goți din anul 368.

Evenimentele majore din istoria noului mileniu care începea sunt legate de etapele parcurse în procesul creștinării popoarelor europene. Faptul că aceste evenimente coincid cu dispariția ciudată a foarte multe scrieri despre unii din actorii principali implicați în aceste evenimente cum ar fi daco-geții. Destinul istoric al unei populații cu o spiritualitate ieșită din comun și cu un rol istoric pe măsură nu putea să nu stârnească curiozitatea și interesul cercetătorilor.

Așa se face că mai târziu, în jurul anului 1848, un eminent istoric italian pasionat de trecutul acestei zone, Carlo Troya, din păcate complet necunoscut istoricilor români, scrie o vastă istorie a Italiei de 8500 pagini din, care aproape 3500 despre strămoșii noștri, detonând spectaculos bagajul istoric pe această temă. Dintr-o selecție publicată anul trecut și intitulată Argumente pentru rescrierea istoriei europene rezultă că străbunii românilor, oricât de surprinzător ar părea sunt nici mai mult nici mai puțin precursorii civilizației și culturii europene și că arhitectura gotică atât de celebră își află izvoarele în zona transdanubiană. Sunt evocate fapte istorice bazate pe înscrisuri incontestabile cum că, în migrația lor în sud-vestul european goții au pus bazele viitoarelor state vorbitoare mai târziu de limbi romanice, Italia, Spania, Portugalia, Franța, iar în partea de nord- est au lăsat urme de neșters în state ca Rusia, Polonia, țările baltice, Danemarca, Suedia, Norvegia, care state, pe la 1450 toate se numeau Dacia și că spre sfârșitul mileniului 1, un anume Rollo, pirat dac originar din nordul danubian ar fi poposit pe meleagurile Angliei unde s-a și stabilit de altfel printr-o înțelegere cu regele Alfred, și care a dat naștere viitoarei dinastii normande a Plantageneților , prin fiul său, Wilhelm I Spadă-Lungă, tată la rândul lui al lui Richard I. Toate acestea ar părea povești extravagante sau picanterii de-a dreptul scandaloase pentru istorici, dacă n-ar fi confirmate de un alt istoric, englez de data aceasta, Robert Sheringham în cartea sa De Anglorum Gentis Origine Disceptatio (508 pag.,Cambridge University, 1670) și care va fi oferită publicului român anul viitor.

Deși îi despart aproape două sute de ani iar autorii aparțin unor zone geografice diferite, atât C.Troya, cât și R. Sheringham au abordări similare privind istoria, limba, cultura și religia geților, probabil și datorită , izvoarelor istorice pe care le utilizează . Evident, nu lipsesc Herodot, Strabon, Iordanes, Diodor Siculul, Paulus Orosius, Ammianus Marcellinus, ș.a. în chestiuni de istorie generală, dar și Stephanus Bysantinus, Adam din Bremen, Saxo Gramaticul, Venerabilul Beda, legendele nordice, edda, saga ș.a. în ce privește migrația nordică a geților.

Să ne înțelegem totuși. Carlo Troya este un mare istoric italian care consacră o mare parte din opera lui rolului covârșitor pe care l-au avut geții în edificarea istoriei și culturii europene, sud-vestice și nordice în timp ce profesorul Robert Sheringham de la Universitatea din Cambridge, evocă istoria geților ca parte componentă a istoriei Angliei, adică a patriei sale printre ai căror străbuni sunt și geții. Iată cum , vorbind de caracteristicile generale ale insulei britanice, autorul nu omite să menționeze: „ Însă în război, după ajutorul divin, trebuie apreciat mai cu seamă curajul soldaților, care nu lipsește niciodată britanicilor în luptă; într-adevăr, neamul nostru provenit din geții cei foarte viteji sau din goți, și care imită sau mai degrabă întrece vitejia străbunilor, atâta vreme cât Domnul îi oferă ajutor, încolo are destulă apărare pentru protejarea patriei;”. Este un mândru și frumos elogiu pe care profesorul englez îl aduce strămoșilor săi, care sunt saxonii, englezii și geții.

Cât privește ajungerea geților în insula britanică părerile celor doi autori sunt concordante. Carlo Troya subliniază rolul de focar de răspândire getică pe care l-a avut peninsula Iutlanda, actuala Danemarca, în primele secole după Hristos. Era supranumită țara dacului Godrun. De aici au migrat înspre Anglia primele mari grupuri de geți. Pe aici a fost și traseul piratului Rollo, cel venit de la Dunăre, și a cărui stabilire pe meleagurile britanice în fruntea dacilor sau danilor, sau gutilor, a fost consemnată prin tratatele cu regele Alfred și apoi cu Eduard Confesorul (1044-1066) , fapt amintit și de R.Sheringham, care menționează o altă denumire a geților, aceea de viți, dar și iuți ( din Iutlanda) și , citându-l pe Venerabilul Beda, că ținutul lor de baștină era Insula Wight (Vectis), care încă le mai păstrează numele, pe lângă alte locuri de pe continent oferind și o seamă de similitudini de ordin fonetic.

Și în ce privește istoria geților părerile celor doi se aseamănă. Citez din capitolul 9 al tratatului lui R.Sheringham:

„Am arătat că armele geților au fost victorioase în Sciția, Tracia, Dacia, Moesia, la Istru și la Marea Neagră și am spus că ei au avut diferite nume în acele regiuni, din pricina varietății sălașurilor; dar toți au fost numiți geți, cu același nume, de către greci și de către latini. Însă aceștia, cu trecerea timpului, și-au adus trupele și stindardele la ultimele hotare ale Europei, și, fapt și mai agresiv, i-au îmblânzit și i-au domolit pe romanii cei plini de foc, precum și Roma însăși, și cică ar fi istovit într-atât Imperiul Roman, încât de atunci încolo a fost mai ușor de manevrat de către alte neamuri dintre care cele mai multe, prinzând ocazia, ar fi căpătat de atunci încolo curajul de a-și scutura îndelungata sclavie și jugul lor istovitor. Atunci, pentru prima dată geții le-au fost cunoscuți romanilor și grecilor sub numele de goți: însă de atunci sunt numiți de către scriitori când geți, când goți. În legătură cu aceștia, există o concordanță absolută la autorii vechi care au trăit în acea vreme în care s-a ținut războiul gotic;…Orosius care și-a scris istoria în veacul împăraților Arcadius și Honorius (în care goții, sub conducerea lui Alaric au năvălit în Italia), relatează că geții au fost de neam gotic și sub numele de goți au devastat Imperiul Roman: Curând, spune el, acei geți care acum se numesc goți, despre care Alexandru a declarat că trebuie evitați, de care Pyrrhus s-a îngrozit și pe care Cezar i-a lăsat baltă, după ce au năvălit cu toții în provinciile romane, deoarece lăcașurile lor și toate orașele au fost abandonate și golite, și multă vreme s-au arătat înfricoșători, speră acum prin rugăminți să obțină asocierea cu romanii prin legământ, deși ar fi putut-o obține cu armele. Chiar Hieronim (Despre credință,c.2,cap.4), când Ambrosius și alții bănuiesc că Gog și Magog ar fi goți, mărturisește că aceiași Gog și Magog nu au fost niciodată numiți geți de către autorii vechi….”

Ambii istorici sunt preocupați de descendența veche a goților din eroii biblici Gomer și Iafet menționați în Geneză și fiecare citează din epopeile nordice Saga, Edda sau Lagfedgatal, Carlo Troya din Are Frode , Saemundur, Hartknock, R.Sheringham din Saxo Gramaticul sau Venerabilul Beda. Oricum este mai mult decât vizibilă transpunerea zamolxianismului în zeitățile nordice Odin sau Sigge. Dacă Odin este varianta nordică a lui Zamolxe, Sigge nu ar fi altul decât Deceneu.

Pe de altă parte, avansarea în timpurile Genezei a apariției geto-goților lasă loc la amândoi autorii ipotezei unei migrații masive situată „ la anul 2000 după nașterea lumii”, adică în jurul anilor 3500 î.Hr. ceea ce corespunde teoriei avansate de cercetătorii moderni, între care Marija Gimbutas și cei de la Universitatea din Cambridge, privind marea migrație tehnică în est, în nord-vestul Indiei, care nu exclude deloc o migrație la fel de masivă în nordul european.

În capitolul 10 al tratatului său, R. Sheringham explică și motivația acestor mari roiri:

„Mai departe, potrivirea obiceiurilor și asemănarea firilor argumentează chiar o înrudire a neamului și a sângelui. Însă sciții, geții, massageții și goții aveau aceeași fire și predispoziție, aceeași gândire și rigoare în organizarea vieții și preocupări și dorințe asemănătoare cam în toate privințele. Voi stărui asupra câtorva lucruri: geții și goții ieșeau în evidență față de alte neamuri prin mulțimea nevestelor și socoteau poligamia la loc de mare cinste. Pe lângă alții, poetul comic Menandru, el însuși get, spune astfel despre geți:

Căci niciunul dintre ai noștri nu poate fi mulțumit cu zece neveste

Și cei mai mulți își iau unsprezece, ba chiar douăsprezece

Cine și-a luat doar patru

Sau cinci

E socotit „pe moarte ”, „nenuntit”, nefericit,holtei ,

La ai noștri.

…Odinioară era obiceiul în Dacia printr-o lege consfințită de regii acelui pământ, când teritoriul se umplea de populație, ca cei tineri să fie siliți să emigreze din propriile sălașuri;acest neam se înmulțea peste măsură din acest motiv, deoarece se uneau cu multe femei, dedați fiind la desfătări în exces. De aceea tatăl îi alunga de la sine pe toți fiii adulți în afară de unul pe care îl lăsa în urmă ca moștenitor al cutumei sale. Această lege a rămas neclintită pe timpurile multor regi până când regele Lothbrocus i-a urmat tatălui său la domnie despre care s-a declarat că provenea din seminția goților…Referitor la goți, Adam din Bremen menționa:Este pedepsit cu pedeapsa capitală acela care va fi avut relații intime cu soția altuia sau prin violență va fi siluit o fecioară”.

Am apelat la similitudinile de vederi ale celor doi învățați pentru a crea un tablou al identității istorice a geto-goților. Să vedem care ar fi pe scurt dimensiunea lingvistică.

Carlo Troya, pe urmele lui Iordanes, evocă frumusețea și subtilitățile graiului vechi al Amalasuntei, fiica marelui rege de la Ravenna mai ales în comparație cu sunetele guturale și dizarmonice ale germanilor acelui timp. Amintim că această constatare era făcută când regatul ostrogot de la Ravenna, prima construcție statală geto-gotică înființată pe teritoriul și în interiorul marginilor Imperiului Roman. Despre limba scrisă a aceluiași neam, atât Troya, inclusiv Iordanes,cât și R.Sheringham sunt întru totul de acord că alfabetul promovat de episcopul Ulfilla este cu totul remarcabil în istoria alfabetelor lumii, iar Sheringham face precizări în legătură cu apariția caracterelor runice în biblia lui Ulfilla.

Carlo Troya face precizarea că alfabetul episcopului Ulfilla era ultimul din cele create de la Moise încoace și comentează astfel:

Oare cine va vroi să creadă că limba gotică a lui Ulfila nu a fost răspândită de Berismund (vezi anul 417) şi mai mult, de către oastea gotică a lui Videmir din neamul amalilor, adusă astfel în Gallia şi în Spania? Limba aceea, care s-a vorbit şi s-a scris în Italia de către ostrogoţi, limba din care avem splendide monumente (şi mă refer doar la Italia), în Codex-ul argenteus al Evangheliei ulfiliene de la Upsala, în papirusul de la Arezzo şi mai cu seamă în cel de la Napoli, ca şi în Calendar, în Omiliile ostrogoţilor şi în toate celelalte scrieri ulfiliene, publicate de Mai şi de Castiglioni.

Ne-am putea permite să precizăm că sunt extrem de interesante și binevenite descifrările tăblițelor de la Sinaia. Cercetătorul makedon Branislav Stefanoski- Al Dabija, unul dintre eminenții specialiști în această materie precizează că alfabetul tăblițelor, scrise în timpul regilor daci Burebista și Deceneu pentru uz sacerdotal și se referă la istoria și religia acestora (Hyperboreii și zamolxismul, 2013), utilizează litere din alfabetul grec arhaic din linia B cretană și că acest alfabet nu este neapărat grecesc ci mai vechi, de origine pelasgă, pelasgii fiind străbunii tuturor popoarelor europene.

În legătură cu limba dacă vorbită nu acasă la ea ci pe un teritoriu franco- englez ne putem lipsi de plăcerea de a reproduce un pasaj evocat de Carlo Troya:

„Ducele Wilhelm Spadă Lungă era atât de atras de Limba Dacică a tatălui său, încât îşi trimise fiul la Baieux, pentru a fi educat de către Normanzi, în idiomul Dacilor….Aşadar, Richard I învăţă Limba Dacică în Baieux şi îi urmă tatălui său, Wilhelm I, în fruntea Ducatului din Normandia. Nu cred însă, că Limba Dacică din Baieux semăna cu cea vorbită de Vizigoţi, existând diferenţe între Geţii ajunşi în Europa Occidentală cu multe secole înainte şi Daco-Geţii lui Rollo. Însă, atunci când vorbea cu Vizigoţii, discuţia era inteligibilă, ceea ce nu se întâmpla cu Saxonii din Baieux şi cu cei rămaşi în Germania. Idiomul Dacic al lui Rollo era necunoscut noilor săi supuşi, Romanii din Normandia. În timp ce nici Rollo, nici Wilhelm Spadă Lungă, nu încercară să-şi propage idiomul, Theodoric şi Amalasunta, în Italia, au optat pentru îndoctrinarea Romanilor în limba Gotică, iar printre aceştia se afla şi fiul lui Patrizio Cipriano. Într-o scrisoare de-a lui Cassiodor către Senatul Roman, el spune că studiul acestei limbi plăcu cel mai mult Amalasuntei, doctă în Latină şi Greacă şi încântată în a-şi etala bogăţia limbajului patriei: “NATIVI SERMONIS UBERTATE GLORIATUR”.

Nu putem încheia această schiță fără să reproducem un pasaj din Discursul despre arhitectura gotică al acestui minunat avocat pro bono al istoriei românilor care se numește Carlo Troya:

„Astfel de erori legate de originile geţilor sau goţilor şi cele ale teutonilor sau germanilor lui Tacit, au corupt istoria arhitecturii; aceasta este marea confuzie făcută între cele două popoare atât de diverse, Templul Tracic al lui Zalmoxis şi Arhitectura Gotică Transdanubiană care, în 412 au fost transmise şi în Galiile Meridionale, de unde se difuzară apoi în toată Europa, cu un dublu curent: unul vizigotic – în Pirinei, altul gotic – în Alpii Scandinaviei, Canterbury şi în Normandia dacului Rollo. Totuşi, formele Arhitecturii Gotice s-au modificat pe parcursul secolelor, dar nu şi-au pierdut niciodată condiţia naturală transdanubiană, atât de diversă de cea greacă şi romană. Diversele ei transformări au admis folosirea aproape generală a ogivei, aceasta triumfând în secolele al XIV-lea şi al XV-lea asupra arcului rotund; de aceea, nu se poate spune că era necunoscută vizigoţilor în secolele al V-lea şi al VI-lea“ (Argumente pentru rescrierea istoriei europene , București, 2016)

Cer scuze cititorului pentru abundența citatelor folosite. Am considerat totuși că într-o pledoarie de o asemenea importanță privind istoria poporului nostru proba verității este mai importantă decât stilul.

M-am referit în principal la două opere istorice consistente cu acest subiect, necunoscute publicului sau specialiștilor, una din ele publicată recent într-o selecție esențială, iar cealaltă în curs de publicare. Ambele lucrări aparțin unor specialiști de primă mână in științei istorice europene și se referă la o plajă istorică de circa două milenii până în zorii evului mediu european

Am vrut să arăt din această prezentare comparativă că străbunii poporului român, daco – geto- goții au cu totul altă reprezentare în mintea cercetătorilor străini decât acasă. Pentru Carlo Troya și Robert Sheringham aceștia au în primul rând o vechime în plan istoric care îi așează indiscutabil în rândul întemeietorilor legitimi ai Europei, iar contribuția lor istorică a avut un caracter continuu și s-a bazat în afara unei vitalități ieșite din comun, pe o spiritualitate elevată, pe o limbă frumoasă și adecvată realităților , cât și pe însușiri civilizatoare care s-au remarcat atât acasă la ei în Valea Dunării, cât și în afară, acolo unde i-a propulsat destinul istoric.

Din această scurtă trecere în revistă încep să apară ca plauzibile strădaniile mai vechi și mai noi ale autorităților civile sau religioase de a oculta istoria unui neam care, prin faptele sale pur și simplu a deranjat și deranjează un anume establishment.

Este interesant de observat că acești mari istorici și-au scris opera când creștinismul în Europa și în lume devenise o realitate iar constituirea statelor europene depășise faza incipientă , acum fiind în plină sedimentare. Totodată interesele lumii de acum erau total diferite de cele de la începutul primului mileniu. Din păcate, acest adevăr are o valoare specială pentru România. Valoarea și gloria străbunilor, limba, spiritualitatea care trebuiau să constituie componentele de bază ale unei siguranțe naționale și-au pierdut conținutul.

Românii numesc acest fenomen vicisitudini ale istoriei și le acceptă pur și simplu în locul virtuților strămoșilor.

Opiniile despre români ale unor istorici străini prezentate în această schiță nu se vor găsi niciodată în vreo lucrare a Academiei Române . Această instituție a avut grijă să inventeze în locul continuității neamului pe aceste meleaguri penibila și idioata teorie a etnogenezei poporului român undeva prin veacul al treilea după Hristos reușind cu un brio trist fracturarea istoriei naționale, o performanță pe care n-a atins-o nimeni în lumea aceasta.

Dacii, experţii antichitatii în medicina naturistă

2017-03-07T22:12:00.002-08:00

Dacii erau experţi în medicina naturistă. Erau foarte buni cunoscători ai plantelor medicinale şi a efectelor acestora. Medici greci sau romani veneau să înveţe de la vracii geto-daci folosirea plantelor în scopuri medicinale. Un bun exemplu este lucrarea ”De materia medica”, a medicului grec Pedanios Dioscoride. Acesta ar fi efectuat o călătorie în Dacia tocmai pentru a învăţa folosirea plantelor medicinale.

În urma acestei experinţe, şi-a scris şi tratatul de medicină. O bună dovadă în acest sens o constituie cele peste 21 de nume de plante medicinale păstrate în graiul geto-dac, fără echivalent în lumea greacă şi romană. Ceea ce a învăţat de la vindecători daci şi a transmis mai departe Dioscoride a fost preluat secole de-a rândul de învăţaţi şi medici antici şi mai apoi medievali.

”Numele dacice de plante vindecătoare din operele lui Dioscoride şi Pseudo Apuleius oglindesc existenţa la daci a unei botanici medicinale cu îndelungate tradiţii”, preciza istoricul Hadrian Daicoviciu. Specialiştii spun că multe dintre tratamentele naturiste, prescrise de medicii daci şi notate de medicul grec, sunt şi astăzi folositoare.

”Indicaţiile terapeutice preconizate de Dioscoride sunt identice cu recomandările medicinei ştiinţifice moderne ori cu întrebuinţările lor populare de astăzi”, preciza şi Horaţiu Crişan. Totodată, este documentată şi folosirea apelor termale de la Călan, Geoagiu şi Băile Herculane, în scopuri terapeutice.

Preoţii-vindecători şi elemente de psihiatrie la daci

Cei care practicau medicina în Dacia sunt atestaţi de izvoarele antice. Făceau parte dintr-o clasă aparte. Erau preoţi şi medici în acelaşi timp. Se presupune că medicina a luat avânt odată cu generalizarea cultului zalmoxian. Preoţii acestuia erau şi medici. Mai mult decât atât, o revoluţie în societatea dacică, şi la nivelul ştiinţelor a avut loc odată cu Burebista şi apariţia lui Deceneu.

Practic acesta din urmă a fost considerat unul dintre cei mai buni preoţi-medici daci. De altfel, importanţa medicului-preot în societatea dacică este dovedită de evoluţia rangurilor. După moartea lui Burebista, puterea în statul dac este preluată de aceşti medici-preoţi. Este vorba despre Deceneau şi Comosicus.

Aceştia îmbinau elementele şamanice cu medicina. La căpătâiul unui bolnav aplicau şi tratamente practice, fie plante medicinale fie interveneţii chirurgicale, dar practicau şi ritualuri de vindecare, descântece şi încercau să scoată demonii din bolnav. ”Vraciul vindecător, pe lângă descântece, ştia să dreagă fracturi, să facă masaje, să deschidă abcese.

El cunoştea efectul tămăduitor al plantelor, al apelor vindecătoare şi multe altele”, spune Ion Horaţiu Crişan, în ”Spiritualitatea geto-dacilor”. Autorii antici arată că preoţii-medici ai dacilor aveau şi noţiuni moderne de medicină, precum consultarea pacientului în ansamblu, dar şi importanţa pe care o dădeau vindecării psihicului, numit de aceştia ”suflet”.

Concepţia despre medicină şi importanţa sănătăţii psihicului este descrisă de Platon, care redă discuţia pe care a avut-o cu un medic-preot geto-dac. ”Aşa cum nu trebuie să încerci a vindeca ochii fără să vindeci capul şi nici capul fără trup, la fel nici trupul fără suflet, iar tocmai aceasta este pricina pentru care cele mai multe boli rămân nevindecate de medicii greci, faptul că ei nu ţin seama de întregul a cărui îngrijire ar trebui să o întreprindă[…].

Toate se trag din suflet, atât cele rele, cât şi cele bune ale trupului şi ale fiinţei noastre întregi, revârsându-se din suflet, aşa cum se răsfrâng de la cap asupra ochiului. Ca urmare, mai ales sufletului trebuie să-i dăm îngrijire dacă vrem ca deopotrivă restul trupului şi capul să o ducă bine”, scria Platon în ”Dialoguri.

Un nepot al lui Decebal a ajuns Împărat Roman.

2017-03-01T00:38:00.002-08:00

Acest gen de informații le cad greu denigratorilor culturii geto-dacice. Acest gen de informații nu vor fi găsite în cărțile de istorie, deși ar trebui să constituie capitole obligatorii, iar istoricii sistemului se vor preface că nu există sau că nu au relevanță.

Înainte ca Imperiul Roman să fie condus de DACUL Galerius (între 305 și 311 e.n.), cel care conform lui Lactantius (în lucrarea „De mortibus persecutorum”) a dorit să schimbe chiar titulatura Imperiului Roman în cea de Imperiul Dacic, un alt geto-dac a ajuns împărat roman. Este vorba de Regalianus, despre care găsim acest pasaj în lucrarea Historia Augusta (o colecție de biografii ale împăraților romani, din perioada 117-284 e.n.):

„Regalianus îndeplinea funcția de comandant militar în Iliria și a fost făcut împărat (a domnit între 258-268 e.n. – n.m.). Autorii acestei fapte au fost locuitorii din Moesia (Dobrogea și nordul Bulgariei – n.m.). Acest Regalianus a fost un bărbat priceput în treburile militare și suspect lui Galienus (Împărat roman – n.m.) încă de mai nainte, deorece părea că este demn de domnie. Se spune că el era de neam dacic și chiar rudă cu însuși Decebal.„

Moneda cu chipul lui Regalianus

Desigur, Galerius și Regalianus nu sunt singurii împărați romani de origine geto-dacică. Numărul celor cu rădăcini traco-geto-dacice se ridică la câteva zeci, printre ei fiind și uriașul (la propriu) Maximin Tracul, ciobanul devenit militar și apoi Împărat Roman, un om care avea aproape 2,5 metri înălțime.

Istoria popoarelor migratoare care au trecut prin Romania."..Nivelul civilizaţiei lor era mult sub cel al geto-dacilor"

2017-02-28T22:37:00.000-08:00

De peste două milenii, spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost traversat de populaţii venite din toate direcţiile. Istoricul buzoian Marius Constantinescu susţine că, deşi a interacţionat multă vreme cu nomazii, populaţia băştinaşă a fost foarte puţin influenţată de aceştia din punct de vedere cultural.

Potrivit istoricului buzoian, cele mai vechi informaţii legate de migratori vorbesc despre prezenţa unor sciţi în zona în care se află zăcămintele aurifere şi argintifere ale Carpaţilor. ”Probabil că aveau o anumită experienţă în exploatarea acestor zăcăminte. Au fost acceptaţi să vină şi să se aşeze în zona respectivă. Asta era la nivelul secolelor VI, V î.e.n.. Extracţia metalelor o făceau sciţii însă prelucrarea o executau localnicii care la acea vreme foloseau tipare din piatră, tipare de lut şi tipare de ceară. Prelucrarea a fost apanajul meşterilor locali”, precizează istoricul buzoian.

Sosesc apoi iazigii şi roxolanii, populaţii nomade vorbitoare de dialecte iraniene, din neamul sarmaţilor, care se apropie de teritoriul carpato-dunărean şi intră în contact cu populaţia locală, fiind acceptaţi să trăiască împreună cu geto-dacii.

Au fost menţionaţi de la sfârşitul secolului III î.e.n., până la începutul nivelul secolului IV e.n.. În secolul II î.e.n. coboară dinspre Baltica grupul bastarnilor, o populaţie de neam germanic care pornise în migraţie din Peninsula Scandinavă, a trecut Marea Baltică şi a coborât treptat către spaţiul carpato-dunărean. ”Ei au pătruns printre triburile dacilor din zona cuprinsă între Carpaţii de răsărit şi Prut şi au înaintat treptat, convieţuind cu populaţia băştinaşă mai bine de trei secole. La sfârşitul secolului I e.n., în războaiele pe care Decebal le-a purtat cu Imperiul Roman, au participat şi bastarni. Pe monumentul triumfal de la Adamclisi apar şi bastarni”.

După secolul III e.n., încep să pătrundă tot de la răsărit de lanţul carpatic triburile goţilor. Erau două grupări, goţii de apus, vizigoţii, şi ostrogoţii sau goţii de răsărit. ”Aceştia din urmă au coborât printre Prut şi Nistru iar vizigoţii au coborât între Carpaţi şi Prut, uneori trecând şi dincolo de Prut. Aceştia au avansat, în secolul III e.n., şi au intrat în contact cu carpii şi costobocii, populaţii dacice, organizând împreună invazii asupra graniţei dunărene a Imperiului Roman, unde făceau prăpăd şi luau mulţi prizonieri. Au pătruns şi în Provincia Dacia, în interiorul arcului carpatic, producând dezastre chiar şi în Oltenia.

Vizigoţii au purtat aceste lupte, ei devenind un soi de coordonatori ai acestor atacuri”, explică Marius Constantinescu. ”Când au ajuns goţii în zona noastră erau purtători ai unei civilizaţii a lemnului. După ce au coborât de pe ţărmul de nord al contientului au intrat în contact cu ceramica şi celelalte materiale din care se produceau unelte sau arme. Nivelul civilizaţiei lor era mult sub cel al geto-dacilor. Intrând în contact cu lumea aceasta, au luat contact şi cu valorile lumii romanice şi de aceea au fost atraşi către imperiul roman”.

La sfârşitul secolului IV e.n., apare în zona de răsărit a bătrânului continent o altă populaţie, hunii. În căutarea de păşuni pentru animale, în special cai, au năvălit peste triburile de sarmaţi, roxolani şi ostrogoţi de la nord de Dunăre. Extrem de sângeroşi, hunii i-au învins pe ostrogoţii conduşi de regele Ermanaric, care avea 100 de ani, vârstă matusalemică pentru acea perioadă.

”În 375 - 376 e.n. hunii trec marea de Azov, printr-o întâmplare fericită pentru ei. Ajung dincoace de Nistru iar primii întâlniţi au fost ostrogoţii lui Ermanaric, pe care i-au cucerit. I-au cucerit şi pe sarmaţi, i-au învins şi i-au luat în armatele lor apoi i-au întâlnit pe goţii lui Athanaric. Acesta a încercat să se apere, ridicând un val de pământ în zona Galaţi - Brăila dar după ce s-a trezit că hunii îl atacă din spate Athanaric s-a retras în munţii localizaţi de majoritatea cercetătorilor în zona Buzăului”.

Bătrânii şi femeile se ocupau cu creşetera animalelor, mai ales a cailor. Contactul de scurtă durată cu această categorie de nomazi nu şi-a lăsat amprenta asupra băştinaşilor. ”De la huni nu am preluat nimic pentru că aveau un trai foare nepotrivit cu modul de viaţă al băştinaşilor. Băieţii erau luaţi de la vârsta de 7 ani, erau învăţaţi să călărească, să tragă cu arcul şi să lupte cu sabia, la 11 ani primeau botezul războiului şi până la peste 35 de ani îşi duceau viaţa numai călare. Acolo şi mâncau, dormeau. O dată pe an primeau învoire şi se duceau la familiile lor, se căsătoreau şi îşi concepeau urmaşii. Au stat între 376 şi 420 în zona asta după care centrul puterii huncie s-a mutat în Câmpia Panonică, unde au stat până în 454”.

Urmează gepizii, tot neam germanic, care vin dinspre nord-vestul spaţiului Carpatic şi pătrund în Transilvania. Din est, pătrund avarii tot o populaţie de călăreţi, mai puţin războinici decât hunii. ”Sunt în trecere şi stau foarte puţin aici şi de aceea nu avem nimic de la ei, în afară de nişte tezaure pe care le comandau în atelierele romane de la Marea Neagră sau Constantinopol. Din punct de vedere genetic, studiile unor cercetători din Hamburg ne arată nu numai că populaţia din zona noastră are o continuitate de peste 3.000 de ani, din epoca bronzului, ci şi că această populaţie a transmis componente genetice unei majorităţi a populaţiei care a ocupat vechiul continent.”

După gepizi şi avari, în secolul VI e.n., vin primele grupuri de slavi care avansează spre Europa în trei direcţii, slavii de vest, slavii de sud-vest şi slavii de sud. ”După anul 551 e.n., grupuri de slavi pătrund şi în Moldova şi ajung şi în Muntenia. Erau populaţii sedentare care se ocupau cu agricultura, mai puţin războinice, şi care au convieţuit bine cu populaţia băştinaşă”, susţine istoricul.

În anul 602, populaţiile slave atacă şi sparg graniţa dunăreană a Imperiului Roman de Răsărit, pătrund la sud de Dunăre şi se stabilesc într-o zonă care se întinde până la jumătatea Traciei. Valuri de slavi ajung aici până în secolul IX e.n.. ”De la slavi am preluat nişte elemente de limbă. Cuvântul râmnic este formulă folosită de ei, ca şi cerna, care este apă neagră. Sunt o serie de denumiri în toponimia ţării care păstrează elemente de factură slavă. Din punct de vedere cultural şi mai ales genetic este mai greu să precizăm cu ce au venit”, precizează istoricul Marius Constantinescu.

La nivelul secolului VII e.n. apar bulgarii, numele acestei populaţii venind de fluviul Volga, loculor de origine. Pătrund la sud de Dunăre şi convieţuiesc cu slavii din zona respectivă, formând poporul bulgar de azi. După o perioadă de oarecare linişte, în ultimii trei ani ai secolului IX e.n., după anul 896, apar ungurii. ”Vin tot dinspre răsărit, populaţie războinică, formată din 5.000 de călăreţi. Au pătruns dincoace de Nistru, au parcurs trecătorile Carpaţilor nordici, au ajuns în Panonia şi de aici au început să atace Transilvania. La nivelul secolului X e.n. începeau să avanseze, în trei etape, până când au ajuns în Carpaţii de sud şi de răsărit, ocupând Transilvania. Vor sta aici până când vor fi încorporaţi în Imperiul Habsburgic şi vor reapărea la 1867, când Imperiul Habsburgic devine Imperiul Austro-Ungar”.

Urmează sosirea pe aceste meleaguri a uzilor, pecenegilor şi cumanilor, în secolele X, XI, XII şi XIII. Potrivit istoricului buzoian, la 1241, când se produce marele atac al tătarilor din Hoarda de Aur care staţiona în Crimeea, la vremea aceea, dominantă ca forţă militară în zona Carpaţilor sunt cumanii. ”De altfel, cumanii au avut mai multe confruntări cu tătarii. Uzii, pecenegii şi cumanii au venit tot din Asia. De aceea aveau anumite trăsături specifice asiaticilor. Se ştie că, de exemplu, comonenta B, din grupele de sânge provine de la populaţiile asiatice care au venit pe teritoriul nostru după secolul X”.

Venind în secolul XIII e.n., tătarii au fost penultima din populaţiile migratoare care au trecut pe acest teritoriu. ”Avem zone în care trăiesc şi astăzi comunităţi mari de tătari, Dobrogea fiind puternic reprezentată de această minoritate. Tătarii intrau fulgerător în Moldova şi Muntenia. Erau la fel de cruzi ca şi hunii. Luau prizonieri pe care fie îi vindeau înapoi, ca răscumpărare, fie îi foloseau ca robi în toate muncile pe care nu puteau să le facă”.

Ultimii sunt turcii care ajung în spaţiul nostru, în vremea lui Mircea cel Bătrâni, când au loc primele confruntări. Istorocul Marius Constantinescu spune că de la turci rămân foarte multe elemente care ţin de mâncare, de gospodărie, cum este cuvântul cearşaf.

adevarul.ro

Mărţişorul, o traditie ce dateaza de 8000 de ani

2017-02-27T23:24:00.002-08:00

Mărţişorul este un mic obiect de podoabă legat de un şnur împletit dintr-un fir alb şi unul roşu, care apare în tradiția românilor şi a unor populaţii învecinate.

Femeile şi fetele primesc mărţişoare pe care le poartă pe durata lunii martie, ca semn al sosirii primăverii. Împreună cu mărţişorul se oferă, adesea, şi flori timpurii de primăvară, cea mai reprezentativă fiind ghiocelul.

În numele vechilor zei

Se spune că Mărţişorul era o sărbătoare încă de pe vremea vechilor traci, pentru care anul nou începea, ca şi la romani, în prima zi a lunii lui Marte. Semnificaţia lui Marte era, pe lângă zeu al războiului, şi aceea de zeu al fertilității și vegetaţiei, ocrotitor al câmpului şi al turmelor, zeu care personifica naşterea naturii.

La vechii traci, aceleaşi atribute le avea zeul Marsyas-Silen, considerat inventatorul fluierului, cultul său fiind legat de glia maternă şi de vegetaţie. Lui îi erau consacrate sărbătorile primăverii, ale florilor şi fecundităţii naturii. Mărţişorul era un fel de talisman menit să poarte noroc, oferit de anul nou împreună cu urările de bine, sănătate, dragoste şi bucurie.

Cercetări arheologice efectuate în România, la Schela Cladovei, au scos la iveală amulete asemănătoare cu mărţişorul datând de acum aproximativ 8000 de ani. Amuletele formate din pietricele de râu, vopsite în alb şi negru, erau înşirate pe aţă şi purtate la gât.

Şnurul de mărţişor, alcătuit din două fire de lână răsucite, iniţial colorate în alb şi negru, apoi devenite alb şi roşu, reprezintă unitatea contrariilor: vară-iarnă, căldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumină-întuneric. Cu timpul, la acest şnur s-a adăugat o monedă de argint. Moneda era asociată soarelui, astfel încât mărţişorul ajunge să fie un simbol al focului şi al luminii.

Mituri ale mărţişorului

Un mit povestește cum Soarele a coborât pe Pământ în chip de fată preafrumoasă, a fost răpită de un zmeu, motiv pentru care întreaga lume a căzut în mâhnire. Un tânăr curajos a învins creatura şi a eliberat lumina. Rănit în lupta cu zmeul, tânărul şi-a pierdut viaţa pentru Soare.

În locul unde a căzut au răsărit ghiocei, iar de atunci lumea îi cinsteşte memoria dăruind şnurul din două culori: albă, precum ghiocelul şi roşie, simbolizând sacrificiul tânărului.

Alte legende spun că şnurul a fost împletit de către Dochia, când urca la munte cu oile.

Credinţe străvechi

În vechime, mărţişorul se dăruia înainte de răsăritul soarelui, copiilor şi tinerilor, fete şi băieţi deopotrivă. Şnurul era fie legat la mână, fie purtat în piept. El se purta de la 1 martie până când se arătau semnele de biruinţă ale primaverii: se aude cucul cântând, înfloresc cireşii, vin berzele sau rândunelele. Atunci, mărţişorul fie se lega de un trandafir sau de un pom înflorit, ca să aducă noroc, fie era aruncat în direcţia de unde veneau păsările călătoare, rostindu-se: „Ia-mi negretele şi dă-mi albetele”.

Folcloristul Simion Florea Marian spunea: „Mărţişorul nu se poartă ca o jucărie sau ca o podoabă, el se poartă ca un lucru sfânt. Cine voieşte ca Mărţişorul să aibă efectul dorit, acela trebuie să-l poarte cu demnitate”. În trecut, fetele chiar trebuiau să nu se lase seduse de flăcăi cât timp purtau Mărţişorul.snur-martisor

„Banul alb este simbolul Soarelui primăverii, pe care toate popoarele lumii şi-l închipuie alb, cu cai albi, cu haine albe, cu arme albe, pentru că albul este biruitor. Mărţişorul se leagă ori înainte de răsărirea Soarelui sau mai bine deopotrivă cu aceasta, şi scopul lui este să aduci o jertfă Soarelui, purtându-i cu tine chipul, cam cu acelaşi rost cum purtăm noi o cruce ori un chip al lui Christos în sân. Printr-asta te faci prieten cu Soarele, ţi-l faci binevoitor şi-ţi dă ce-i stă în putinţă”, sublinia George Coşbuc în studiile sale.

Fetele adolescente purtau şi ele mărţişoare la gât, în primele 12 zile ale lui martie, pentru ca mai apoi să îl prindă în păr și să-l păstreze până la sosirea primilor cocori și înflorirea arborilor. La acel moment, fetele își scoteau mărţişorul şi-l atârnau de creanga unui copac sau altul, iar moneda o dădeau pe caș. Aceste „ritualuri” asigurau un an productiv.

Tradiţia autohtonă în prezent

Astăzi, mărţişorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer.

Se crede că acest obicei va aduce belşug în casele oamenilor. Se zice că, dacă cineva își pune o dorință în timp ce atârnă mărţişorul de pom, aceasta se va împlini numaidecât. La începutul lui aprilie, într-o mare parte a satelor României și Moldovei, pomii sunt împodobiți de mărţişoare.

În unele județe ale României, mărţişoarele sunt purtate doar primele două săptămâni.

În localitățile transilvănene, mărţişoarele sunt atârnate de uși, ferestre, de coarnele animalelor domestice, întrucât se consideră că astfel se pot speria duhurile rele.

În județul Bihor, se crede că dacă oamenii se spală cu apa de ploaie căzută pe 1 martie, vor deveni mai frumoși și mai sănătoși.

În Banat, fetele se spală, în această zi, cu zăpadă pentru a fi iubite.

În Dobrogea, mărţişoarele sunt purtate până la sosirea cocorilor, apoi aruncate în aer pentru ca fericirea să fie mare și înaripată.

În sudul ţării, oamenii cred că ar trebui să-ţi dai jos mărţişorul doar atunci când vei observa un stol de berze.

În alte regiuni, acest lucru se întâmplă la vederea unei lebede, existând credinţa că vei fi tot anul la fel de graţios precum respectiva pasăre. Fetele nemăritate îşi pun mărţişorul sub o piatră mare şi încearcă să afle, după semne numai de ele ştiute, care le va fi ursitul.

În zona Moldovei, pe 1 martie, se oferă mărţişoare băieților de către fete, aceștia oferind la rândul lor fetelor mărţişoare de 8 martie (o mică diferență față de restul țării).

Obiceiuri asemănătoare se pot întâlni în zona Balcanilor, în Bulgaria, unde se cheamă Marteniţa, Macedonia, Albania.

Enigmatica "Hora de la Beresti", artefactul care premerge mareata cultura dacica

2017-02-27T01:15:00.002-08:00

Un artefact vechi de 5.000 de ani, care reprezintă patru femei goale înlănţuite într-o horă, scos la lumină acum 37 de ani, a stârnit încă de la început controverse, implicaţiile lui religioase şi sexuale fiind minimizate la comanda activiştilor atei care-i supervizau pe arheologi. Obiectul a fost catalogat iniţial doar ca o simplă lucrare artistică a oamenilor din antichitate.

Falsificarea istoriei, din considerente ideologice, a fost şi a rămas una dintre cele mai grele „boli” ale românilor. Aşa se face că unele momente ale istoriei României au intrat (şi au rămas, în bună măsură) în mentalul colectiv într-o variantă deformată, pe alocuri complet diferită de adevărul izvorât din dovezile scrise sau materiale.

Dincolo de „inserarea” în paginile istoriei a unor personaje cu biografie romanţată - în funcţie de nevoi, în sens pozitiv sau negativ , există şi exemple mai puţin cunoscute, dar care au creat, însumate, un context fals legat de trecutul acestor locuri.

Un astfel de exemplu este cel al artefactului misterios „Hora de la Bereşti”, descoperit în urmă cu 37 de ani într-un sit arheologic situat în partea de nord-est a judeţului Galaţi, care deşi era foarte clar că este un obiect cu semnificaţii cultice, a fost catalogat drept „artă” pentru că aşa au cerut „tovarăşii de la partid”, preocupaţi cu îndârjire să scoată din istorie latura religioasă.

De altfel, deşi a fost considerat o descoperire arheologică de excepţie, obiectul a fost expus, iniţial, de Muzeul de Istorie doar ca mostră de artă cucuteniană, străveche, fiind practic golit de alte sensuri. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu manualele şcolare în care artefactul era prezentat.

Decizia ca devărul să fie spus doar pe jumătate a fost luată iniţial de secretarul pe Cultură de la Comitetul Judeţean Galaţi al PCR, căruia îi dădeau socoteală şi arheologii. Ulterior, decizia a fost menţinută şi în ceea ce priveşte manualele şcolare, unde ultimul cuvânt l-au avut activişii din Ministerul Învăţământului (condus pe atunci de Ion Teoreanu).

„Nu aveam voie să vorbim despe niciun obiect ca având semnificaţii religioase. Totul se rezuma la a lăuda simţul artistic şi igeniozitatea oamenilor preistorici care trăiau pe teritoriul actualei Românii. Aceştia trebuiau prezentaţi ca fiind superiori altor strămoşi de popoare, iar cine îndrăznea să încalce ordinele şi se afla la partid despre asta avea mari probleme”, îşi aminteşte profesorul de istorie Gheorghe Toma. „Nici măcar despre faptul că ritualul – căci ritual este – înfăţişează patru femei goale nu era voie să se spună elevilor. Eu am fost mutat din oraş la o şcoală rurală, fără ezitare, după ce o colegă de cancelarie a raportat secretarului de la Cultură cum că aş preda istoria alttfel decât cere ideologia comunistă”, ne-a mai spus profesorul Toma, acum pensionar.

De-abia după 1990 obiectul a fost repus în toate drepturile sale (ba chiar a fost introdus din 2007 în Tezaurul cultural naţional) şi este la loc de cinste în literatura de specialitate, din cel puţin trei puncte de vedere: vechimea de peste cinci milenii, tehnica de realizare excelentă pentru acele vremuri şi simbolistica extrem de controversată.

Arta care a născut măreaţa Dacia

Chiar dacă în prima fază (descoperirea a fost făcută în toamna lui 1981) s-a mers pe ideea valorii istorice, pedalându-se pe vechimea extraordinară (peste 5.000 de ani), ulterior tot mai mulţi specialişti au început să-şi pună întrebările legate de simbolistica artefactului, care nu a fost încă pe deplin elucidată. În mod convenţional, plecând de la realitatea că piese similare au fost găsite în mai multe locuri de pe teritoriul Moldovei, iar în toate cazurile s-a confirmat originea cucuteniană, şi descoperirea de la Galaţi a fost încadrată în acest „orizont” arheologic.

Arta de tip Cucuteni (numită aşa după localitatea ieşeană care a furnizat cele mai multe dovezi arheologice de acest fel de pe pe teritoriul românesc) este una cu totul excepţională, mai ales că se concretiza în urmă cu peste cinci milenii, într-o vreme când în lume nu existau prea multe forme de organizare umană cu identitate culturală şi/sau statală.

Să nu uităm, totuşi, că în perioada înfloririi aşezărilor cucuteniene complexe (proto-statale), Egiptul era un teritoriu ocupat de triburi răzleţe, iar marile oraşe-state din Mesopotamia încă nu apăruseră. De altfel, pe bună dreptate, se poate spune că fenomenul Cucuteni (incluzând aici nu doar arta, ci şi inovaţiile tehnologice, dar şi sistemul religios) a fost unul dintre cei mai importanţi factori care au contribuit la cristalizarea formaţiunilor administrative care au format la un moment dat cel mai mare imperiu care a funcţionat vreodată în estul Europei: Dacia.

Fie că-i numim daci (după obiceiul roman) sau geţi (după definiţia dată de greci), strămoşii românilor – şi nu doar ai românilor, căci regatul dac a dominat peste o mie de ani părţi importante din teritoriile actuale ale României, Ucrainei, Poloniei, Bulgariei, Serbiei, Ungariei şi Austriei - au jucat un rol fundamental în istoria lumii.

Cum a fost găsită „Hora de la Bereşti” Situl arheologic de lângă localitatea care a dat nume descoperirii a fost deschis în urmă cu aproape patru decenii, la iniţiativa prof.dr. Ioan T. Dragomir (pe atunci director al Muzeului de Istorie din Galaţi), după ce în zonă fuseseră găsite accidental tot felul de vestigii (mai ales fragmente de ceramică) ce păreau să fie importante.

Caietele de şantier arheologic întocmite de Ion T. Dragomir cu ocazia săpăturilor de la Bereşti(documentele încă există în arhivele Muzeului de Istorie Galaţi, după ce au fost donate chiar de către autor) consemnează în detaliu momentul descoperirii relicvei.

„Marţi, 11 august 1981, Bereşti. Pentru început, am procedat la pregătirea terenului în vederea trasării şanţurilor (secţiunilor). S-au strâns paiele şi s-a cioplit miriştea. Apoi am trecut la trasatul unui şanţ (secţiuni) lung de 50 de metri şi lat de doi metri. Traseul secţiunii străbate transversal vatra aşezării cucuteniene. În acest fel, avem şansa de a putea degaja mai repede conturul locuinţei, surprinsă în campania arheologică din vara anului 1980", scria Ioan T. Dragomir.

Pe 2 noiembrie 1981, profesorul Dragomir consemna în caietul de şantier că „în locuinţa 1 cercetată, printre dărâmături, s-a găsit un fragment de figurină (partea inferioară a corpului) zoomorfă, de lut ars. Odată cu ridicarea fragmentelor ceramice şi a chirpicilor, s-au găsit părţi dintr-un vas prevăzut cu elemente umane în relief, dispuse pe pereţii recipientului. Este vorba de un vas ritual, denumit de specialişti "horă", datorită faptului că, pe vas, există o înşiruire de siluete omeneşti prinse sau înlănţuite în dans”.

Ulterior, arheologul avea să mai găsească o serie de fragmente ale obiectului, care a putut fi reconstituit în proporţie de 75%, restul fiind adaos de completare.

Un obiect considerat magic

Potrivit muzeografilor care au în grijă, în zilele noastre, preţiosul obiect, s-ar părea că este vorba despre un artefact considerat ca fiind magic de către cei care l-au făurit şi apoi l-au folosit la o serie de ritualuri religioase.

Vestigiul găsit la Bereşti este realizat din pastă roşie-cărămizie, are formă cilindrică şi se termină în partea superioară printr-un vas cu aspectul unei fructiere evazate, care depăşeşte circumferinţa piciorului. Vasul are 18 centimetri înălţime şi 20,5 centimetri diametrul piciorului. Figurile antropomorfe feminine dispuse în horă au fost puse în relaţie cu un cult dedicat unei divinităţi feminine, foarte răspândit în comunităţile agricole neolitice şi neoeneolitice din Europa şi Orient.

Ion T. Dragomir susţinea că trebuie avut în vedere un cult solar, precum şi unul al ploilor abundente, specific comunităţilor agricole. Răspândirea acestor reprezentări feminine evocă un cult al fecundităţii, perpetuării speciei umane, al bogăţiei”, scrie despre el, în fişa de prezentare,

În ciuda acestor explicaţii pertinente rămân, însă, multe întrebări fără răspuns legate de „Hora de la Bereşti”. Nu este deloc clar de ce siluetele feminine sunt reprezentate cu spatele, dat fiind că în restul culturii cucuteniene se acordă o atenţie desebită părţii din faţă a corpului omenesc, mai ales când este vorba de femei, ca simboluri ale fertilităţii.

Nici noţiunea de „horă” nu este foarte clară, căci nu există alte dovezi că în perioda Cucuteni (mileniile 5-3 îHr) ar fi existat dansuri de grup cu poziţionarea dansatorilor în cerc. Acest element coregrafic pare să fi apărut , din ce spun cei mai mulţi cercetători, undeva în mileniile 2-1 îHr, adică cel puţin cu 1.000 de ani mai târziu decât momentul la care se presupune că a fost făurită „Hora de le Bereşti”.

Cât priveşte utilizare efectivă a vasului, cei mai mulţi specialişti spun că ar putea fi vorba fie de un platou pentru depunerea ofrandelor aduse unei zeităţi, fie de un soi de căţui pe care se ardea tămâie.

Un singur punct îi uneşte pe toţi care au analizat „Hora de la Bereşti”: obiectul era considerat de utilizatorii lui ca având proprietăţi magice.

adevarul.ro

Importanta civilizatiei dacilor aratata de cercetatorii straini

2017-02-24T21:45:00.000-08:00

Cele ce vor fi prezentate în acest material se adresează acelor persoane care nu au încă lămurită ideea continuităţii de limbă şi tradiţii a neamului nostru rumun pe plaiurile carpato-mioritice. Ele nu se adresează persoanelor străine de glia neamului şi nici celor rău intenţionaţi în afirmaţiile lor, fie că se autonumesc români sau nu.

Am să încep prin a cita din marele patriot şi geniu Mihail Eminescu:

„Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de a privi şi a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte.”
„Va veni ziua când şi pietrele vor vorbi adevărul, în care CARTEA faptelor petrecute va sta deschisă şi se va citi atât de lămurit, încât toată doctrina paralogismelor nu va fi în stare să-i întunece inţelesul”.

Iată câteva citate care arată unde este locul neamului nostru în rânduiala divină:

1. Sumerologul rus A. Kifisim: „Strămoşii rumânilor au exercitat o influenţă puternică asupra întregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului şi chiar a Chinei”

2. Pitagora (580 î.H – 495 î.H), face zece referiri la valorile superioare ale geţilor. În „Legea 1143” el spune: „Călătoreşte la geţi nu ca să le dai legi, ci să tragi învăţăminte de la ei. La geţi toate pamânturile sunt fără margini, toate pamânturile sunt comune.

3. Homer: „Dintre toate popoarele geţii sunt cei mai înţelepţi.”

4. Platon (427 – 347 î.H.), elev a lui Socrate şi profesor al lui Aristotel, surprinde în dialogul „CARMIDES” o discuţie între Socrate şi Carmides, în care profesorul îi spune lui Carmides ce l-a învăţat un medic trac când a fost la oaste:

„Zamolxe, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neţinându-se seama de corp. Tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli. Pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său, vinde la suflet şi de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales şi în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, sufletul se vindecă prin descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete ÎNŢELEPCIUNEA”.

Uimitoare aceasta viziune asupra medicinei lui Zamolxe acum mai bine de 2400 de ani!

5. Dionisie Periegetul (138 d.H.): „În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară, care se întinde din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până în SCANDIA, ţara imensă a dacilor.”

6. Marco Merlini, arheolog italian (n. 1953), spunea referitor la plăcuţele de la Tărtăria: „Oasele ca şi plăcuţele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început în Europa cu 2000 de ani înaintea scrierii sumeriene. În România avem o comoară imensă, dar ea nu aparţine numai României, ci întregii Europe.”

7. Friedrich Hayer 1899 – filozof austriac: „Rumunii sunt poporul din Europa care s-a născut creştin” (ambasadorul Vaticanului la Bucureşti spunea în aula Academiei acelaşi lucru, şi asta acum câţiva ani).

8. Alfred Hofmann 1820 – în Istoria Pământului: „Într-adevăr nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli la cel din urmă rumun. Acest popor ridicat prin instrucţie ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii. Şi ca o completare, limba sa este atât de bogată şi armonioasă, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pamânt. Rumania nu este buricul Pământului, ci Axa Universului.

9. Marija Gimbutas – Profesor la Universitatea California din L.A.- Civilizaţie şi Cultură:
„România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.H., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din epoca bronzului şi epoca fierului. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.”

10. Louis de la Valle Pousin: „Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi strămoşii Omenirii.”

11. Gordon W. Childe: „Locurile primare ale dacilor trebuie căutate pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul şi la sudul Dunării de Jos.”

12. Eugene Pittard: „Strămoşii etnici ai Rumunilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale Umanităţii, civilizaţia neolitică reprezintă doar un capitol recent din istoria ţării”.

13. Daniel Ruzzo – arheolog sud-american: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi”

14. William Schiller – arheolog american: „Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul rumun, răspândindu-se apoi spre răsărit şi apus”.

15. John Mandis: „România e vatra a ceea ce numim Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6500-3500 î.H. … cele mai vechi descoperiri ale unor semne de scriere au fost făcute la Turdaş şi Tărtăria”.

16. Olof Ekstrom: „Limba rumună este o limbă-cheie care a influenţat în mare parte limbile Europei”.

17. Universitatea din Cambridge:
– În mileniul V î.H. spaţiul carpatic getic era singurul locuit în Europa;
– Spaţiul carpatic, getic, valah a reprezentat în antichitate OFFICINA GENTIUM, a alimentat cu populaţie şi civilizaţie India, Persia, Grecia, Italia, Germania, Franța şi aşa-zisul spaţiu slav;
– VEDELE (RIG VEDA) cele mai vechi monumente literare ale umanităţii au fost create în centrul Europei. Fostul Prim-Ministru al Indiei, Jawaharlal Nehru a scris că: „Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei”.

18. Bonfini: „Limba rumunilor n-a putut fi extirpată deşi sunt asezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât nu s-ar lupta pentru o viaţă cât pentru o limbă”.

19. Ludwig Schlozer (Russische Annalen-sec XVIII): „Aceşti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wolsche, ci VLAHI (RUMUNI), urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”.

20. Michelet, Paris 1859, către trimisul lui Cuza: „Nu invidiaţi vechile popoare, ci priviţi pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc, cu atât veţi vedea ţâşnind viaţa”.

DAC L 21. Andre Armad: „Într-adevăr acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa… fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică – era pietrei şlefuite – până în zilele noastre, susţinând astfel printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii continuitatea unui neam”.

22. D’Hauterive (Memoriu asupra vechii şi actualei stări a Moldovei, 1902): „Limba latinească în adevăr se trage din acest grai (primodial), iar celelalte limbi, mai ales rumuna sunt acest grai. LATINEASCA este departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc astăzi (aşa zisele limbi latine), aş zice că ea latina, este cea mai nouă dintre toate”.

23. Huszti Andras: „Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”.

24. Bocignolli (1524): „Rumunii despre care am spus că sunt daci”.

25. L.A. Gebhardi: „Geţii vorbeau aceeaşi limbă ca dacii şi aveau aceleaşi obiceiuri. Grecii dădeau atât geţilor din Bulgaria, cât şi dacilor din Moldova, Valahia, Transilvania şi Ungaria acelaşi nume şi credeau că şi geţii şi dacii provin de la traci”.

26. Martin Hochmeister (Siebenburgische Provinziaal Blatter, 1808): „În cele mai vechi timpuri cunoscute, în Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii, care mai erau numiţi şi geţi şi de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova, Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia”.

27. Abdolonyme Ubicini (Les origines de l’histoire roumaine, Paris, 1866): „Dacii sunt primii strămoşi ai rumunilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par să se confunde cu geţii, aceeaşi origine, aceeaşi limbă. Asupra acestui punct de vedere toate mărturiile din vechime concordă”.GGGGGG

28. Universitatea din Cambridge (1922, The Cambridge History of India): „Faza primară a Culturii Vedice s-a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial în Haar-Deal”.

29. Jakob Grimm (Istoria limbii germane, 1785-1863): „Denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius şi Nero) pot fi găsite şi în fondul limbii germane”.

30. Cronicile spaniolilor 25 (pag.179): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii spaniolilor”.

31. Carol Lundius (Cronica ducilor de Normandia): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice”.

32. Leibnitz (Collectanea Etymologica): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor (daci) şi ai anglilor”.

33. Miceal Ledwith (Consilier al Papei Ioan Paul al II-lea): „Chiar dacă se ştie că latinaesca e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba rumună este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba rumună sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers!

Cu alte cuvinte, nu limba rumună este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă rumună. Aşadar, vreau sa-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale”.DAC P

34. Daniel Ruzo (1968): „Am cercetat munţi din cinci continente, dar în Carpaţi am găsit monumente unice dovedind că în aceste locuri a existat o civilizaţie măreaţă, constituind centrul celei mai vechi civilizaţii cunoscute astăzi”.

35. Carlo Troya (1784-1858, istoric italian): „Nici un popor din cele pe care grecii le numeau barbare nu au o istorie mai veche şi mai certă ca a geţilor sau goţilor. Scopul lucrării mele, Istorie Getică sau Gotică se împarte în două părţi şi una din ele arată că geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor.”

36. Harald Haarman (specialist în istoria culturii): „Cea mai veche scriere din lume este cea de la Tărtăria (cu mult înainte de scrierea sumeriană;), iar civilizaţia danubiană este prima mare civilizaţie din istorie.”

37. Paul Mac Kendrick: „Burebista şi Decebal au creat în Dacia o cultură pe care numai cei cu vederi înguste ar putea-o califica drept barbară”. „Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile state creatoare ale antichităţii.” „Sus în Maramureş există un loc marcat drept centrul bătrânului continent” (Europa de la Atlantic la Urali).

38. William Ryan şi Walter Pitman (geologi, 1995): „Locul descris de Vechiul Testament ca fiind inundat de potop este cel al Mării Negre”.

39. Robert Ballard (explorator, 1999), confirmă cele spuse de Ryan şi Pitman.

40. Cavasius (De la Administratione Regni Transilvaniae): „În Italia, Spania şi Galia, poporul se slujea de un idiom de formaţie mai veche sub numele de lingua rumunească, ca pe timpul lui Cicero”.

41. Leclerc (Moldo-Valahia, Paris, 1866): „…nicăieri în lume nu vei găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli la cel din urmă rumun. Acest popor ridicat prin instrucţie ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii şi ca o completare, limba sa este atât de armonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe pământ”.DAC R

42. G. Devoto, G. Wilkie, W. Schiller: „Barbarii n-au fost numai descoperitorii filosofiei, ci şi descoperitorii tehnicii, ştiinţei şi artei… Trebuie să merg mai departe şi să arăt lămurit că filozofia greacă a furat din filozofia barbară. Cei mai mulţi şi-au făcut ucenicia printre barbari. Pe Platon îl găsim că laudă pe barbari şi aminteşte că atât el cât şi Pitagora au învăţat cele mai multe şi mai frumoase învăţături trăind printre barbari”.

43. Clement Alexandrinul (Stromatele): „În sfârşit o altă greutate de interpretare cu această metodă a unor învăţături din Scriptură constă în aceea că nu le avem şi în limba în care au fost scrise întâia oară… Apoi limba e păstrată şi de popor, nu numai de învăţaţi, pe când înţelesul şi textele le păstrează numai învăţaţii şi tocmai de aceea putem să concepem uşor că aceştia au putut să falsifice înţelesul textelor vreunei cărţi foarte rare pe care o aveau în stăpânire”.

44. Emmanuel de Martone (profesor la Sorbona, 1928, în interviul dat lui Virgil Oghină): „Nu pot să înţeleg la rumuni mania lor de a se lăuda că sunt urmaşi ai coloniştilor romani ştiind foarte bine că în Dacia nu au venit romani, nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutaţi din toate provinciile estice ale imperiului, chiar şi administraţia introdusă de cuceritori avea aceeaşi obârşie. Voi rumunii sunteţi daci şi pe aceştia ar trebui să-i cunoască rumunii mai bine şi să se laude cu ei, pentru că acest popor a avut o cultură spirituală şi morală înaltă”.

45. Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bio informatică la Universitatea Reading, Anglia): „Acum 10.000 de ani în spaţiul carpatic a existat o cultură, un popor care vorbea o limbă unică şi precursoare a sanscritei şi latinei”.

46. Clemance Royer (în Buletin de la Societe d’Antropologie, Paris, 1879): „… celţii, germanii şi latinii vin din estul Europei… iar tradiţiile arienilor istorici din Asia îi arată venind din Occident… noi trebuie să le căutam leagănul comun la Dunarea de Jos, în această Tracie pelasgică a cărei limbă o ignorăm”.

47. Jean Laumonier (în cartea „La nationalite francaise”, Paris, 1892): „Românul sau dacul modern este adevăratul celt al Europei Răsăritene”.

48. Andre le Fevre (în lucrarea „Les races et les langues”, Paris 1893): „Celţii bruni cărora etnografia le relevă urma din Dacia pâna în Armric (Bretania) şi Irlanda, galii blonzi… populaţii care vorbeau dialecte indo-europene”.

49. Împăratul Iosif al II-lea: „Aceşti bieţi supuşi rumuni, care sunt fără îndoială cei mai vechi şi mai numeroşi în Transilvania, sunt atât de de chinuiţi şi încercaţi de nedreptăţi de oricine, fie ei unguri sau saşi, că soarta lor, dacă o cercetezi este într-adevar de plâns…”

http://infobrasov.net/

Misterul celor opt daci de pe Arcul Împăratului Constantin

2017-02-23T22:43:00.001-08:00

Stârneşte şi astăzi mirare prezenţa a opt nobili daci pe Arcul de Triumf de la Roma al lui Constantin cel Mare, uitându-se că împăratul era el însuşi geto-dac, născut în cetatea Naissus, din Moesia Inferior, astăzi oraşul Niş din Serbia.

Constantin a avut pentru cetatea lui natală o grijă deosebită, fondând aici suburbia Mediana şi un palat strălucitor. Toată viaţa, Constantin a fost interesat de Ţara Zeilor. La 26 iunie 316, aflându-se la Roma, împăratul Constantin cel Mare inaugura Arcul de Triumf, care de atunci îi poartă numele.

O construcţie armonioasă, bine echilibrată, măsurând aproximativ 26 m înălţime, lăţimea fiind de 8 m. Monumentul se remarcă în mod deosebit prin bogăţia reliefurilor reprezentate, ca şi prin valoarea lui artistică.

A fost început în anul 312 pentru a slăvi titlul de „eliberator al Romei”, acordat lui Constantin după victoria dobândită la podul Milvius împotriva lui Maxentiu, unul dintre pretendenţii la tronul Romei. Pe acest arc triumfal domină opt statui de daci, impresionante ca dimensiuni, peste 3 m înălţime, aşezate deasupra coloanelor care decorează cele două feţe ale arcului.

Dacii poartă tunici strânse la mijloc cu o cingătoare, pantaloni lungi, răsfrânţi şi strânşi la gleznă şi o mantie fără mâneci, prinsă pe umărul drept cu un ac sau fibulă. Aceşti opt daci uriaşi erau consideraţi de daci semizei ocrotitori. Patru dintre ei erau semizeii care punctau momentele unei zile întregi, împărţite în segmente de câte şase ore. Corespundeau, oarecum, cu arhanghelii creştini, şi fuseseră cei mai mari profeţi ai dacilor. Se numeau Dionys , Oiagru, Orfeu şi Morfeu.

Ei au rămas în mitofolclorul românesc cu numele de Zorilă, Nămiezilă, Murgilă şi Miezilă. Ceilalţi patru fuseseră fraţii de cruci ai Gemenilor Divini.

De la aceştia provine, desigur, numele satului Patru Fraţi, din judeţul Ialomiţa, precum şi al unei cruci mari de piatră de pe teritoriul satului Broşteni, acelaşi judeţ. Că aceste opt divinităţi protectoare făceau parte din panteonul sacru al strămoşilor noştri o demonstreaza localitatea OPT-ATIANA, din Dacia, al cărei nume se traduce prin „Opt Apărători” (cf. rom. opt; a se aţine), şi actualul sat Optaşi, din judeţul Olt.

Fiind divinităţile sale protectoare, geto-dacul Constantin i-a plasat pe Arcul său de Triumf. Însuşi Traian, care, cum am mai spus, i se închina zeului Danubius, a considerat că e bine ca pe trofeul bifacial de pe partea superioară a monumentului de la Adamclisi să fie sculptat celebrul Cavaler Trac, spre a-i obţine bunăvoinţa. Astfel se explică, parţial, prezenţa masivă a statuilor de daci de la Roma, mare parte reprezentând divinităţi.

Consideram ca cele „opt statui de comandanti daci, impresionante ca dimensiuni (peste 3 m inaltime), asezate deasupra coloanelor ce decoreaza cele doua fatade ale Arcului, reprezinta glorificarea capeteniilor armatelor dace biruitoare, ce apar in metope, cu care imparatul Constantin cel Mare a invins pe Maxentius. Arcul de Triumf din Roma, ridicat de imparatul Constantin cel Mare, atesta faptul ca opt comandanti ai armatelor sale erau daci, ca si majoritatea ostasilor sai. Mai demonstreaza faptul ca imperiul lui Constantin cel Mare continua, de fapt si de drept, imperiul dacic restaurat de cei doi Galerius.

Vechii magi ai pelasgilor, solomonarii

2017-02-22T22:16:00.003-08:00

Solomonarii, aceste stranii ființe ale mitologiei româneşti, se regasesc în legende, dar si în realitatea cotidiană a satului românesc. Solomonarii sunt considerați ca personaje semidivine. Solomonarii dețin puteri magice și sunt cunoscuţi în credinţele populare sub diferite nume precum: grindinari, hultani, gheţari, izgonitori de nori, salmani sau zgrebunţaşi.

Legendele asociază solomonarii cu duhurile, mai ales cu Vântoasele, atribuindu-le puteri precum îmblânzirea şi călărirea balaurilor, ascensiunile cereşti, impunerea voinţei asupra fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau harul vindecării.

Despre magia populară românească

În tradițiile populare, cel mai des apar formele de magie care privesc apa. Fie se vorbește de norii controlați de solomonari, fie se vorbește de paparude care invocă ploaia. De semenea, străvechea meserie de fântânar se bucură la țară de mare respect. Fântânarul descoperă izvoarele de apă ajutându-se de nuiaua de alun, ceea ce ne duce cu gândul la radiestezie, acea capacitate nativă a unor persoane excepționale, de a înregistra senzația produsă de emisia de radiații a unor corpuri vii sau amorfe.

Magia populară românească, recurge la descântec și nu la rugăciune, la constrângerea forțelor supranaturale și nu la îmbunarea lor prin acte de umilință sau prin sacrificii. Magia nu funcționează ca religia în baza unei legislații divine, ci își face propriile reguli care au menirea de a intimida divinitățile sau spiritele. În formele de magie inferioară, magicianul constrânge forțele demonice fie prin pactizare cu ele, fie prin șantaj.

Se spune că zidarii, asemenea grădinarilor sau zarzavagiilor, foloseau magii pentru recondiționarea atmosferică și dirijarea precipitațiilor. Dar acest gen de magie a fost mult mai intens parcticat de solomonari. Mai important decât să controlezi vremea se pare că era socotit furtul umbrei. O clădire nu poate dura fără înzidirea în ea a unei ființe omenești inocente, așa cum știm din legenda Meșterului Manole. Cazuri de ființe înzidite de vii nu sunt documentate. În realitate, lucrurile stăteau cam asș: se măsura cu o trestie umbra unui om și numai trestia, adică măsura umbrei, e îngropată la temelia casei noi. Se credea că după 40 de zile de la aceasta, moare și omul căruia i s-a măsurat umbra, el devenind stafie protectoare a clădirii.

Dar furtul umbrei se poate face și în scopuri de magie neagră. În România chiar și la începutul secolului XX, unii țărani alungau pe pictori, de teamă ca aceștia, luând proporția cu creionul, așa cum se obișnuieste in desen, să nu cumva să le fure umbra.

Solomonarii

Principalii magicieni din tradițiile folclorice românești sunt solomonarii. Solomonaria este un soi de masonerie populară, o asociație secretă de inițiați în magia meteorologică. Solomonarii se vor atotștiutori ai secretelor lumii.

Numele lor provine de la regele biblic Solomon, considerat în folclorul popoarelor drept cel mai înțelept om de pe pământ. (De altfel, regele Solomon e socotit de legendă ca fiind chiar fondatorul francmasoneriei, deși variante ale legendei îi atribuie paternitatea regelui Hiram). Solomonarii sunt în primul rând niște vrăjitori meteorologici populari (tipul lor de magie, ca și școala lor inițiatică amintind de șamanism).

Sursele folclorice arată că selecția viitorilor solomonari pare a se face din medii diferite, dar cu anume predilecție pentru mediile cu oarecare vocatie: de exemplu, este ales mezinul dintre șapte frați călugări. Sau legendele româneşti mai spun că solomonar poate deveni doar copilul născut cu căiţă care la o vârstă fragedă este răpit de un solomonar bătrân şi dus la Solomonanţă/Şcoala de Solomonărie.

Școala solomonărească (Solomonăria) e localizată sub pământ sau într-o groapă adâncă, învățământul durând șapte ani. Folcloristul Lazar Săineanu spune:

„Necuratul locuiește sub pământ, unde se află școala diabolică, numită Solomanță sau Solomonărie, după prototipul atotștiutorului Solomon, și unde se învață toate limbile ființelor vii, toate tainele naturei și toate formulele magice, farmece și vrăji (solomonii). Acolo nu se primesc decât zece ucenici și dascăl e diavolul însuși, care, după șapte ani de învățătură, își oprește câte un ucenic și acela devine apoi solomonar: călare pe un balaur el se suie în nori, de unde poartă ploi, furtuni și grindini”.

Solomonarii sunt capabili de a controla fenomenele atmosferice, aducând ploaia, dirijând furtunile și grindina. Astfel, vehiculul lor aerian, ca și aparatul lor tehnic, este balaurul. După credințele moților, cum relatează N.Densușianu, solomonarul apare ca „un domn cu o iapă albă„, căutând un anumit iezer (lac adânc) de unde invocă balaurul.

Un portret complex al solomonarului a fost zugrăvit de profesorul Traian Gherman. El spune că solomonarii nu-și mărturisesc profesiunea în fața oamenilor. Cu toate astea, orice sătean îl recunoaște:

„Solomonarii au înfățișare îngrozitoare, ochi roșii, bulbucați, fruntea lată și încrețită, piept lat, gât puternic, statură mijlocie ori mică (…) au două cozi, una de pene subsuoară, și alta e prelungirea șirei spinării. (…)Toată înfățișarea li-e de oameni sălbatici cu păr sburlit și aspru, ca părul de porc. Hainele lor sunt numai petece și murdare. (…) De multe ori umblă îmbrăcați cu șapte pieptare chiar și în mijlocul verii, într-o mână cu o carte, iar în cealaltă cu un toiag. Totdeauna sunt scurți la vorbă, arareori îi auzi vorbind, dacă capătă ceva milă nu mulțumesc, pita căpătată de pomană nu o mănâncă, ci o aruncă pe ape. Nu dorm nicicând în casă, (…) locuiesc în munți prin peșteri, prin păduri în colibe sau prin țarine. Ei (…) îs oameni blăstămați de Dumnezeu, cari se pun în legătura cu necuratul și își vând sufletul, ca să capete putere asupra văzduhului și a balaurilor”.

Absolvirea școlii este indispensabilă:

„După șapte ani de învățătură iasă din școală învăluiți în neguri și ținându-se cu mâinile de un fuior lung de nor, care îi scoate în lumea noastră din celălalt tărâm, îmbrăcați tot cu veșmintele cu care au intrat, iar din școală capătă o carte, un toiag sau un cârlig și un frâu de scoarță de mesteacăn”.

Solomonarii sunt numiți legători și dezlegători ai ploilor, sau „valhasi” („volhv” – „vrăjitor” sau „sacerdot” slav păgân). Unii folcloriști mai speculează că solomonarii ar fi trăit în locuri solitare, în păduri sau aproape de lacurile montane.

În principiu, nu se acceptă identificarea solomonarilor cu șamanii. Mircea Eliade citând cu prudență pe călătorul străin Bandinus care vorbea despre niște „incantatores” din Moldova de nord, pune la îndoială informația, întrucat ea nu e confirmată de un atât de bun cunoscător al obiceiurilor moldovenești ca Dimitrie Cantemir; de aici rezultă că nu se poate vorbi, în cazul solomonarilor, de un șamanism românesc.

O definiție lipsită de exagerări și întemeiată pe informații stricte din secolul XIX (deci mai apropiate de epoca în care această tagmă mai funcționa) găsim în cartea lui Fr. Muller, Siebenburgische Sagen : „Solomonarii sunt moștenitorii înțelepciunii lui Solomon, considerat ca mare vrăjitor, care poate închide și deschide cerul cu farmece, a îngheța apele și lacurile, a aduce roua și grindina în câmpii„.

Funcția lor magică se pare că se limita la ceea ce spunea etnologul Tudor Pamfile: „Solomonarii se duc la iezere și de acolo scot Balaurul„. Același folclorist definește și balaurul, ca instrument al operațiunilor solomonărești: „șarpele pe care nouă ani de zile nime nu l-a văzut, se face Balaur, adică șarpe uriaș, care poate și sbura. După ce poate sbura, se duce până găsește un hău fără fund, numit iezer, se bagă acolo și tot bea apa până-l scoate vreun solomonar„.

Din toate sursele folclorice autentice rezultă constant că solomonarii sunt oameni cu puteri supranaturale, care se prezintă de obicei icognito, ca și cerșetori zdrențăroși sau ca domni eleganți purtând într-o mână o carte, iar în cealalta un toiag sau mai ales un căpăstru (adesea din coajă de tei) cu care lovește balaurul în cap.

Capacitatea supranaturală a solomonarului e descrisă de folclor contradictoriu: deși e socotit de cele mai multe ori un discipol al Diavolului, uneori se consideră ca e un sfânt, subaltern al lui Dumnezeu. Această diferență portretistică a depins probabil de influența Bisericii creștine, în raport cu capacitatea de rezonanță a conștiinței populare dintr-un mediu sau altul. Totuși, pretutindeni se crede că solomonarii sunt ființe pozitive care fac bine oamenilor, fiind vindicativi. Numai cu oamenii răi nu se poartă bine, lor stricându-le semănăturile, bătându-le cu grindina. În stratul mai adânc al concepției mitologice rurale, Diavolul e agreat discret și chiar admirat pentru inteligența pe care o dovedește. Toată tehnica învățată în școala diabolică de solomonar se rezumă la căpăstrul amintit și la cartea din care citește, către balaur, formulele magice, care nu sunt însă descântece. Obligat astfel de solomonar, balaurul înghite apa iezerului, pe care apoi o varsă asupra locului indicat, când solomonarul traversează cerul călare pe acest balaur zburător.

Știm că folclorul conține pentru fiecare act malefic, pentru fiecare noxă, un antidot care, ca și în cazul buruienilor de leac, ține de magia albă. Față de acțiunea solomonăriei, antidotul îl posedă niște „contrasolomonari„, proveniți dintre meșterii zidari, cărămidari, pietrari, despre care se crede că au fost solomonari ce și-au încheiat durata slujbei. Ei înfig patru furculițe spre cele patru puncte cardinale, rostind o formulă magică; iar, dacă vor, pot chiar să ucidă balaurul pluvial, aruncând în inima vârtejului un cuțit.

Solomonarii trebuie să treacă niște teste ale curajului și ale rezistenței la durere fizică în situații extreme. Solomonarii ucenici ascultă prelegerile predate de diverși demoni (printre care arhidemonul Uniila), citesc manulalele numai la lumina unui opaiț în timp ce sunt așezați pe o piatră de moară rotindu-se cu mare viteză și suspendată cu un fir magic de tavanul peșterii în care e adapostită școala. Dacă privim cu atenție acest cadru misterios, conceput în atmosferă de basm, vom remarca totuși că școala subterană a inițierii e un ecou sărăcit al vechilor mistere de inițiere hermeneutică prin cărțile sapiențiale ale lui Hermes Trismegistul sau de inițiere agrară, ca în Misterele Eleusine.

Ultimul Solomonar al lui Vasile Voiculescu

Scriitorul Vasile Voiculescu ne propune o lume fabuloasă, de la începuturile umanităţii, în care superstiţiile, ritualurile magice, visul se împletesc în mod misterios cu realitatea cea mai comună. În literatura populară întâlnim pentru prima dată credinţa în puterea magică a unor obiecte. Acestea au capacitatea de a lega şi dezlega blesteme şi descântece, de a ajuta eroii din basme să învingă zmeii şi balaurii, de a prevesti destine. Cât de tragică pare scăparea fusului şi derularea firului de lână pentru destinul celui aşteptat cu drag şi nerăbdare, câte miracole pot împlini tăciunii şi cenuşa care apără de deochi… Ca să nu mai vorbim despre pieptenul care se transformă în pădure, despre cremenele care devine un munte de piatră sau despre oglinda care se preface în lac uriaş, apărând în acest fel viaţa lui Făt Frumos!

Solomonarii mai sunt numiți și „berevoi„. Astfel, „Ultimul Berevoi” este o povestire realistă cu elemente fantastice izvorâte din realitățile ancestrale ale satului românesc. Pretextul este felul în care locuitorii unui sat apelează, siliți de împrejurări, la un solomonar, ca să-i ajute împotriva unor urși care le omorau vitele. Un singur om pare să poată scăpa turmele de urgia prădătorilor, şi anume „moşul cu căciulă-mpletită„, căciulă ce pare a fi semnul oamenilor superiori, al vracilor, şi care devine simbolică prin puterea ce i-o conferă bătrânului:

„la obârşia ei sta căciula sacră peste care preoţii bătrâni, străvechii magi, îşi aşezau ca peste o căptuşeală, mitrele şi coroanele. Era vestita cuşmă a căciulaţilor, semnul oamenilor liberi şi de neam, din care se alegeau cârmuitorii popoarelor de rând.”

Vraciul, cu puterea vechii căciuli, va domina oameni şi animale, în el fiind ultima speranţă a sătenilor. În încercarea de a stăvili furia munţilor şi a fiarelor, va apela la o multitudine de datini străbune, se va întoarce în preistorie, căutând să înlăture orice urmă a civilizaţiei moderne, care nu are a face cu puritatea începuturilor.

Bătrânul vrăjitor îi supune pe ciobani unui întreg ritual, menit a reda bărbăţia, curajul, atât oamenilor cât şi vitelor. Vraja, însă, pare să nu mai aibă efect într-o lume în care magia a fost uitată, în care nici dobitoacele nu par să mai ştie ce înseamnă curajul, nu par să-şi aducă aminte de vremuri imemoriale când stăpâneau locurile. Bătrânul crede totuşi în puterea magică a obiectelor, în puterea de a readuce la viaţă timpuri demult uitate.

Ca un ultim gest disperat, uncheşul îşi va pune viaţa în mâinile taurului care pare să aibă nevoie de o provocare adevărată, nu de un simulacru. Îmbrăcat în blana de urs, vraciul îşi va înfrunta moartea, în numele magiei care trebuie să cuprindă din nou pe om şi animal deopotrivă. Este semnificativ faptul că taurul poartă în coarne căciula bătrânului, semn că puterea este acum a lui, că magia s-a săvârşit, şi că acum el e stăpânul absolut al vitelor şi al muntelui: „Şi, măreţ, buciuma din beregata-i de oţel în tuspatru zări că el, taurul Surului, a răpus fiara cea mai grozavă, pa omul-urs, cel din urmă apărător al vitelor, pe ultimul Berevoi„.

Moartea ultimului solomonar este, desigur, simbolică. Odată cu el dispar toate tehnicile ritualice, toate descântecele, toată vraja. Ceva din puterea sa va fi preluată de cei descântaţi, de cei care vor purta însemnele magiei: taurul şi ciobanii. Ei vor duce mai departe povestea ultimului vrăjitor, a celui care va trece, prin vrajă, de partea munţilor, a negurilor şi a fiarelor. Obiectele sale, cu încărcătură magică, cu întrebuinţări precise în ritualul descântecelor, vor pierde probabil orice semnificaţie în mâna neînvăţată a altor mânuitori, oameni noi, fără ştiinţă de veacuri străbune.

Voiculescu a dovedit prin scrierile sale o înclinație aparte către formele ancestrale de existenţă, către forma spiritualizată a fiarelor şi către puterea de dominaţie vie, sacră, a oamenilor, neajutată de arme ci mai ales de magie.

Am fost contemporani cu un solomonar?

Prin anul 2003 a circulat în ziare o poveste care se pretinde adevărată, despre un solomonar batran din Maramureș pe care sătenii îl numeau Ionu Morarului, Ion Nebunu sau Prostul din Sușeni. Era bătrân, bărbos, cărunt, îmbrăcat cu haine rele, de căpătat și legat peste sumanul de lână cu o sfoară din cânepă.

Își construise singur o căsuță în afara vetrei satului. Era din nuiele, lipită cu lut pe dinăuntru și pe dinafară, ceva mai mare decât un dulap. Își făcuse și pat. Focul îl făcea afară înaintea căsuței și-și gătea cartofi copți în jar, singura mâncare pe care știa să și-o facă. Era absolut de neînțeles cum de nu avea nevoie de caldură și dormea numai în frig.

După ce termina de mâncat, se așeza în genunchi, se ruga și mulțumea lui Dumnezeu și binecuvânta casa și oamenii din ea, încât cei care-l ascultau rămâneau muți de uimire. O vizită a lui Ion însemna milă și îndurare de la Dumnezeu pentru toată familia, așa că mulți erau bucuroși să le treacă pragul. Dar el avea casele lui preferate mai ales în Josani (partea de jos a satului). În Susani (partea de sus) căuta doar două-trei familii. Arăta ca un cerșetor, dar de cerșit nu cerșea niciodată. Intra în casă, se oprea lângă ușă și după ce saluta frumos cu „Lăudăm pe Domnul nostru Iisus Hristos„, aștepta să fie băgat în seamă și omenit.

Vacile lui Ion erau mereu un motiv de mirare. Când venea vremea de trimis la pășunat în munte, Ion le dezlega și le dădea drumul. Vacile se duceau singure exact unde trebuia. Singure se întorceau și toamna. „Ai plătit la păstor?„, îl întreba câte unul. „Al meu păstor îi în cer și nu cere niciodată plată„, zicea Ion. Iar Păstorul i le păzea cât se poate de bine. Urșii nu le făceau nici o zgârietură. Pe ale altora le nenoroceau de trebuiau tăiate sau le mâncau cu totul, încât le rămâneau numai copitele și coarnele. Ale lui se întorceau an de an tefere și frumoase.

Lucrul cel mai ciudat era că atâta vreme cât Ion cânta și-și făcea fânul, nu ploua nici o picătură și nu apăreau nori. Fânul lui n-a fost plouat niciodată. Satul stătea cu urechile ciulite și când se auzea Ion cântând, se grăbeau cu toții să iasă la fân, să țină ritmul cu el. După ce termina Ion cu fânul, începea să plouă cu săptămânile, de putrezeau brazdele de iarbă. „Dumnezeu ține cu Ionu Morarului„, recunoșteau cu voce tare oamenii.

Demult, într-o vară, în timp ce-și făcea fânul și cânta cu foc, mai la vale de el, doi bărbați tată și fiu, ieșiseră și ei la cosit. Din zori, de cum au început să cosească, au auzit însă o femeie bătând rufele cu maiul în pârâul din pădure. Cât a fost ziua de mare, femeia n-a încetat să bată rufele, iar cei doi bărbați au cosit cu frica-n sân. Își făcuseră planul că vor înnopta acolo, în colibă, și a doua zi se vor pune pe cosit de cum se va crăpa de ziuă. Femeia însă nu-și mai termina de spălat rufele, și cobora seara, așa că cei doi și-au luat coasele la spinare și-au coborât în sat, iepurește. A doua zi, întâlnindu-l pe Ion, l-au întrebat dacă a auzit și el pe cineva spălând rufele în pădure. „Io n-am auzit pe nimeni, vi s-o norocit„, le-a răspuns Ion. Totuși, cei doi erau siguri că în preajma lor fusese Fata Pădurii, care nu se lega de Ion, fiindcă nefiind întreg la cap, nu avea putere către femeie. Era și el ceva asemenea ei, prezent, dar nebunesc totodată.

Cât a trăit, despre Ionu Morarului nu s-a știut că este Solomonar. Era Solomonar, dar Solomonar ascuns. Adevărul a ieșit la iveală numai după ce a murit, când vremea s-a schimbat brusc, mai ales în ziua înmormântării. În ziua aceea, a fost cea mai mare furtună din câte s-au pomenit vreodată pe acolo. A fost o rupere de nori teribilă, a dat și cu grindină, mai mai să ia oamenii cu căruțe cu tot.

La sfârșitul ceremoniei, bărbații le-au trecut pe femei în spate, ca prin râu, de partea cealaltă a uliței. Cei veniți să-l conducă pe ultimul drum n-au dezertat. L-au însoțit până la capăt, știind fiecare în sinea lui de ce o face și din ce motiv rabdă urgia cerului. Poate sperau să fie doar asta pedeapsa lor pentru greșelile comise față de Ion.

Căruța cu sicriul, preotul, ceterașii și oamenii s-au pornit spre cimitir. În căruță, lângă sicriu, o bătrână îl bocea de formă, încercând să se țină de muzica instrumentală. Puhoiul de pe uliță însoțea cortegiul, lovind oamenii în picioare cu bolovanii desprinși de pe jos. De sus, ploaia și grindina îi șfichiuiau întruna.

Cum au coborât sicriul în groapă și-au început să-l acopere cu pământ, ploaia și grindina s-au oprit și a lucit vesel soarele.

Tot potopul acela s-a abătut numai asupra Susaniului. În Josani n-a fost nici o picatură de ploaie. Nimeni nu mai pomenise o furtună care să disloce bolovani și să-i lovească în picioarele oamenilor. Pentru că a dat și cu piatră, toată lumea a concluzionat că Ion a fost Solomonar și de asta s-a întamplât ce s-a întâmplat.

Cine știe cum se supară natura după un Solomonar care moare, mai ales că el a avut legatură cu vremea și fenomenele meteorologice. Bătrâna care a povestit toate acestea a adăugat, gânditoare: „A fost ultimul Solomanar de pe la noi, iartă-l Doamne, și pe mine ca l-am pomenit„.

Istoria primelor bratari dacice recuperate dupa ce au fost furate

2017-02-22T22:11:00.003-08:00

Mica newyorkeză şi mica pariziană se numără printre primele artefacte de mare valoare recuperate de autorităţile române în anii 2000, după ce au fost sustrase din siturile arheologice din Munţii Orăştiei şi traficate în Occident.

A trecut un deceniu de la momentul readucerii lor în ţară, iar cei acuzaţi de traficarea celor două artefacte nu şi-au aflat încă sentinţa finală, în dosarul comorilor dacice.

Procesul are loc la Curtea de Apel Alba Iulia, iar în dosarul judecat din anul 2008, iniţial de Judecătoria Deva, au fost trimişi în faţa instanţei Ilic Ljubisa (cetăţean sârb), Radu Horia Camil, Daniel Jurcă, Călin Corhan, Ioan Bodea, Ilie Luncan, Viorica Luncan, Daniel Moc, Ovidiu Olah şi Remus Popa.

Potrivit Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, cei zece inculpaţi au fost acuzaţi că în perioada 1998 – 2007, în urma acţiunilor ilegale de braconaj întreprinse în siturile arheologice din Munţii Orăştiei, în perioada 1998 – 2007, ar fi produs statului român pagube de mai multe milioane de euro.

Bunurile sustrase, printre care mai multe brăţări dacice din aur masiv, au ajuns în Occident, fiind vândute pe piaţa neagră a antichităţilor. Potrivit anchetatorilor, la o acţiune a braconierilor, în vara anului 1999, în zona Dealului Grădiştii, (situl “Sub Munchea Cetăţii”, aflat la 40 de metri de incinta sacră a cetăţii Sarmisegetuza Regia), aceştia au descoperit un tezaur valoros, alcătuit din două brăţări dacice din aur masiv (cele care aveau să fie denumite mica newyorkeză şi mica pariziană), 200 monede Lysimach din aur şi 500 tetradrahme din argint, comori care au ajuns în colecţiile private ale unor cetăţeni străini şi doar o mică parte din ele a mai fost recuperată.

Tezaurul a fost descoperit de Ioan Bodea, un muncitor forestier din Orăştie, şi de Viorica Luncan, iar un an mai târziu a ajuns în posesia unui colecţionar de antichităţi din Statele Unite ale Americii.

Iată cum descriu anchetatorii epopeea celor două brăţări: După Revoluţie, Sarmizegetusa a devenit locul braconierilor După cum se ştie, braconajul arheologic a început în zona Munţilor Orăştie prin anii 1993 – 1994, dar atunci puţine persoane posedau detectoare de metale. Printre primii care au avut astfel de aparate s-a numărat un localnic , D.D., cunoscut ca „Francezul”. Acesta era originar din Orăştie, dar locuia de mai mulţi ani în Franţa. Despre el, localnicii ştiau că umbla după comori, fiind călăuzit de un bătrân pe nume Burelu, care cunoştea bine zona cu vestigii arheologice. Ulterior s-a aflat că au descoperit un tezaur de kosoni, la Feţele Albe – Dealul Bodii, iar după valorificarea lui, cei doi au început să prospere.

Descoperirea tezaurului din anul 1996 a făcut multă vâlvă printre oamenii simpli din zonă, dar şi printre braconieri, toţi interesaţi să descopere „comori dacice” în siturile arheologice, drept pentru care s-au făcut nenumărate săpături şi detecţii neautorizate, zona fiind apoi vizitată de numeroşi „turişti”. Cel mai adesea, cei găsiţi în zonele respective declarau că sunt „interesaţi” de istorie, de frumuseţile naturii, de pescuit, de off-road, de culesul fructelor de pădure, de achiziţionarea mierii de albine sau brânzeturi de la ciobanii din ţinut, informa Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.

Ioan Bodea locuia în Luncani şi auzise - ca mai toţi din zonă - de kosonii descoperiţi în anul 1996, motiv pentru care şi-a încercat şi el norocul. La acea vreme era angajat muncitor forestier la Grădiştea, fiind cazat în cabana forestieră din zona Tâmpu (cunoscută ca „blocul cu dormitoare” - loc strategic de cazare şi centru operaţional al grupării braconierilor din siturile arheologice, aflată în gestiunea Vioicăi Luncan şi lucrând în aceeaşi brigadă cu soţul acesteia, Ilie Luncan. După ce au aflat despre găsirea tezaurului de monede Koson din punctul „Feţele Albe” - Dealul Muncelului (Dealul Bodii), de către „Francezul”, din dorinţa de a se îmbogăţi rapid,

Viorica Luncan şi Ioan Bodea, au desfăşurat o activitate sistematică de detecţii şi săpături neautorizate în siturile cetăţilor dacice de la Sarmizegetuza Regia şi Costeşti - Blidaru. Comoara de la Sarmizegtusa În vara anului 1999, în timp ce efectuau detecţii în punctul arheologic Dealul Grădiştii – Sub Muchea Cetăţii, în apropiere de incinta sacră de la Sarmizegetuza Regia, cei doi au localizat un tezaur alcătuit din două brăţări dacice din aur, 200 monede Lysimach din aur şi 500 tetradrahme din argint.

Comoara a fost ascunsă la domiciliul soţilor Luncan. Aceştia au căutat apoi persoane ce puteau să le asigure valorificarea bunurilor pe piaţa neagră a antichităţilor, fără să realizeze însă importanţa lor pentru patrimoniul naţional, considerându-le doar bunuri de o valoare economică ridicată şi cerând pentru ele 80.000 mărci, informa Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba iulia.

Anchetatorii susţin că brăţările au ajuns, după unele încercări nereuşite de a fi vândute unor dealeri din zona Devei, la Radu Horia Camil, cunoscut de cei din zonă ca fiind „un dealer din Cluj” şi despre care se ştia că este un „cumpărător care plăteşte cele mai mici preţuri pe obiectele antice”. Inculpatul se deplasa frecvent în străinătate pentru a contacta dealerii de antichităţi de pe piaţa neagră internaţională, unde valorifica artefactele din stocul impresionant colectat din Munţii Orăştiei şi depozitat la Cluj - Napoca, pe care apoi le scotea ilegal din ţară. Radu Horia Camil ar fi fost cel care le-a scos din ţară, transportându-le în SUA.

Brăţările sunt autentice şi au fost vândute cu factură de Radu Horia Camil prin firma sa din SUA chiar dacă atât el, cât şi soţii Luncan au negat că s-ar cunoaşte, informau anchetatorii. Conform declaraţiei inculpatului Radu Horia Camil, în anul 2001, piesele se aflau deja la firma acestuia din SUA. Dar pentru a le vinde, acesta avea nevoie de un certificat de autenticitate şi de confirmarea că nu fac parte dintr-un lot de bunuri furate. A găsit un specialist, Pieter Meyers, din Los Angeles, căruia i-a prezentat cele două brăţări pentru a fi expertizate şi le-a oferit documente de autenticitate.

Dealerul american l-a ales pe Pieter Meyers, din Los Angeles, California – SUA - persoană cu o bună reputaţie şi recunoscut în domeniu - , drept pentru care la data de 27.12.2002 i-a prezentat acestuia cele două brăţări pentru a fi expertizate.

„Examinându-le, acesta a concluzionat în raportul său de expertiză că cele două brăţări sunt „spiralice cu corp şi cap de şarpe”, sunt confecţionate din aur de 22 de karate, prelucrate prin lovire cu ciocanul pentru a produce o bandă plată, de o lăţime de până la 2 cm şi grosime între 2,5 şi 3 mm, sunt de origine tracică, datează din perioada I î.e.n., dar de provenienţă nespecificată. Acesta a consemnat că una din bărţări în greutate de 682,4 grame, cu diametru 11,8 cm, lungime (netensionată) 11,5 cm, nr. spirale complete 5 3/4 , reprezentă un şarpe cu blană şi elemente arboristice (trunchi şi ramuri). Iar cealaltă în greutate de 765,1 grame, cu diametru 11,8 cm, lungime (netensionată) 15,3 cm, nr. spirale complete 6 1/2 , reprezentă un şarpe cu corp în V şi elemente geometrice (linii şi cercuri)”, a informat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.

Scoase la vânzare pe e-bay

Ulterior, Radu Horia Camil a vândut brăţara de 680 grame firmei „Ward & Company, Works of Art”, din New York, cu preţul de 40.000 USD. A doua brăţară, de 760 gr. a fost transmisă aceleiaşi firme pentru a o vinde în regim de consignaţie cu preţul de 45.000 dolari SUA. Pentru că nu s-a reuşit vânzarea ei, brăţara a fost restituită lui Radu Horia Camil la data de 21.02.2005. Posterior, el a scos această brăţară la licitaţie pe e-Bay, vânzând-o firmei „Ariadne Galleries” din New York, al cărui proprietar era dealerul de artă Torkom Demirjian, pentru preţul de 30.000 USD. Radu Horia Camil l-ar fi asigurat pe cumpărător că brăţara a fost introdusă în SUA în anul 2001, că ţara de origine e Albania şi pentru a verifica autenticitatea ei poate apela la expertul Pieter Meyers.

Ulterior, noul posesor a expus-o la Paris la Expoziţia Bienală a Anticarilor organizată la Grand Palais. În luna septembrie 2006, autorităţile judiciare române s-au sesizat, din oficiu, despre faptul că această brăţară era expusă spre vânzare la standul firmei „Ariadne Galleries” din New York, drept pentru care s-au făcut demersurile necesare, fiind sesizate, prin cerere de comisie rogatorie internaţională în materie penală, autorităţile judiciare franceze care, la data de 20 septembrie 2006, au procedat la ridicarea şi indisponibilizarea piesei.

Fiind audiat, reprezentantul „Ariadne Galleries”, Torkom Demirjian, a declarat că brăţara era depusă pentru a fi vândută în regim de consignaţie de numitul D. Weller, din München. Din actele de urmărire penală efectuate de autorităţile judiciare germane, prin comisie rogatorie internaţională, rezultă că D. Weller a mai fost cercetat pentru trafic cu antichităţi. Audiat cu referire la provenienţa brăţării,

Weller a declarat că deţinea piesa de circa 30 de ani şi că ar fi moştenit-o de la bunicul său, fapt neconfirmat însă de probele dosarului.

Cercetările întreprinse au stabilit cu certitudine că e vorba de una dintre cele două brăţări dacice sustrase în vara anului 1999 de Ioan Bodea şi Viorica Luncan. Investigaţile efectuate au evidenţiat că Weller, având ocupaţia declarată de administrator de imobil, era utilizat de Torkom Demirjian ca „om de paie”, respectiv ca persoană de acoperire folosită pentru a semna facturile de vânzare privind bunuri culturale provenite din săvârşirea de infracţiuni, informa Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba iulia.

În luna decembrie 2006, organele judiciare franceze au ordonat o expertiză muzeografică a acestei brăţări la Centrul de Cercetare şi Restaurare al Muzeelor din Franţa, Louvre. Recuperate după şapte ani Pe baza acestor concluzii, organele judiciare franceze au restituit brăţara (denumită de experţi “Mica Pariziană” şi identificată cu nr. 5) autorităţilor judiciare române care au predat-o la data de 24.01.2007 Muzeului Naţional de Istorie a României din Bucureşti.

„În această perioadă braconierii au avansat ideea că aceste artefacte ar fi false şi că ar fi fost confecţionate din aurul provenit din monedele găsite în zonă de un artizan local, aspect infirmat de expertizele efectuate în cauză”, informau anchetatorii. În februarie 2007, firma din New York, aflând adevărata provenienţă a brăţării-pereche, de 683 gr, a sesizat organele judiciare române, punând la dispoziţie fotografiile, facturile şi raportul de expertiză privind cele două brăţări. Brăţara a fost trimisă pentru examinare la Cabinetul expertului Barbra Deppert Lippitz, din Frankfurt pe Main de unde, după confirmarea originii, a fost recuperată, prin comisie rogatorie internaţională de autorităţile judiciare române.

Ministerul Culturii şi Cultelor, ca reprezentant al Statului Român a achitat firmei din New York, cu titlu de compensaţie echitabilă, suma de 52.000 USD. La 2 august 2007, brăţara-pereche a fost predată în custodia Muzeului Naţional de Istorie a României. În prezent, peste 55 de kilograme de aur, în monede şi bijuterii antice, sunt căutate prin INTERPOL, potrivit unui comunicat al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.

Valoarea tezaurelor este impresionantă.

Astfel, „sunt urmărite în continuare, prin INTERPOL, tezaurele care formează obiectul mai multor dosare penale: un tezaur de monede Lysimach, din aur (30 de kilograme), din care s-au recuperat 37 piese; tezaure de monede Koson din aur (25 de kilograme), din care s-au recuperat 1.038 piese; un tezaur de monede Koson din argint, din care s-au recuperat 280 monede; cinci scuturi regale din fier; 11 brăţări spiralice din aur; tezaure de denari romani (imitaţii dacice) etc”, informa, recent, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.

Unde se afla misterioasa cetate Dacidava ?

2017-02-21T21:58:00.003-08:00

Sunt unii istorici care o localizează pe teritoriul Slovaciei de azi, alţii spun că ar fi fost lângă Debreţin, în Ungaria, sau la Măgura Şimleului în apropierea oraşului Şimleu Silvaniei, însă sunt specialişti care plasează misterioasa cetate Dacidava în ţinuturile Sătmarului. Cetatea apare pe una dintre hărţile lui Ptolemeu (aprox. 87-165 d.Hr.) dar până în prezent istoricii nu au găsit urmele acestei aşezări considerată de mulţi ca fiind unul dintre principalele oraşe ale dacilor. O parte dintre specialişti susţin că Dacidava nu ar fi existat în realitate, şi că ar fi doar o legendă.

Pe lângă Dacidava, specialiştii vorbesc şi despre o altă cetate, şi anume Rucconium, care, potrivit unor cercetători s-ar fi aflat tot pe teritoriul judeţului nostru. Desigur, unii consideră că o aşezare imensă precum Dacidava nu ar fi putut exista undeva la marginea regatului dac, adică în nord-vestul României de azi, însă dacă studiem mai cu atenţie harta Daciei de pe vremea lui Burebista (rege între 82-44 î.Hr.) constatăm că ţinuturile sătmărene nu se aflau nicidecum la marginea statului dac, care se întindea mult dincolo de actualele graniţe ale ţării noastre.

Despre marea cetate a dacilor vorbeşte şi Vasile Pârvan (1882-1927) în lucrarea sa, „Getica”. Cărturarul susţine că harta lui Ptolemeu este cât se poate de exactă şi că Dacidava şi Rucconiul s-au aflat în nord-vestul României de azi. În cartea sa „Sătmar – fragmente istorice şi culturale – aspecte sociale” lucrare ce a văzut lumina tiparului în 1937, Ştefan Mărcuş (1886-1953) spune că Dacidava s-ar fi aflat în zona cetăţii Ecedea situată pe teritoriul fostului comitat al Sătmarului.

O altă posibilă localizare a Dacidavei este cetatea „Belovar” (sau Belavara) ale cărei ruine se află între Boineşti şi Călineşti-Oaş, dar şi aceasta este doar o supoziţie. Să nu uităm că la doar 4 km de Boineşti se află Mănăstirea Bixad despre care se spune că ar fi fost construită pe locul unui altar închinat lui Zamolxis (Zalmoxis, Salmoxis, Samolxis), zeul suprem al dacilor. În concluzie, locul era destul de important pentru daci.

Au fost cercetători care au înclinat să localizeze legendara cetate a dacilor la Medieşu Aurit, având în vedere că în acel loc au fost descoperite sute de cuptoare de ars ceramică, dar şi urmele unei aşezări destul de mari. Unele voci susţin că aşezarea dacică de la Şuculeu (Medieşu Aurit) ar fi făcut parte dintr-un cartier meşteşugăresc aflat în apropierea unui oraş puternic cum ar fi putut fi Dacidava.

Toate acestea nu sunt decât supoziţii deoarece până în prezent arheologii nu au venit cu argumente solide în favoarea uneia, sau alteia, dintre ipotezele enumerate mai sus. Cu toate acestea, în lumina descoperirilor făcute în acest colţ de ţară putem afirma cu certitudine că aşezările dacice descoperite pe teritoriul judeţului nostru dovedesc că dacii au pus bazele unei civilizaţii prospere, care putea oricând concura cu oricare dintre marile popoare ale antichităţii.

Dragobetele, sarbatoarea iubirii mostenita de la daci

2017-02-18T01:58:00.001-08:00

La 24 februarie, in ziua cand Biserica Ortodoxa sarbatoreste Aflarea capului Sf. Ioan Botezatorul, spiritualitatea populara consemneaza ziua lui Dragobete, zeu al tineretii in Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei dispozitii. (Dragobetele este una dintre multele tradiții străvechi peste care s-a suprapus o sărbătoare creștină – n.n.)

Dragobete era ziua cand fetele si baietii se imbracau in haine de sarbatoare si, daca timpul era frumos, porneau in grupuri prin lunci si paduri, cantand si cautand primele flori de primavara. Fetele strangeau in aceasta zi ghiocei, viorele si tamaioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le pastra pana la Sanziene, cand le aruncau in apele curgatoare. Daca, intamplator, se nimerea sa gaseasca si fragi infloriti, florile acestora erau adunate in buchete ce se puneau, mai apoi, in lautoarea fetelor, in timp ce se rosteau cuvintele: “Floride fraga/Din luna lui Faur/La toata lumea sa fiu draga / Uraciunile sa le desparti”.

In dimineata zilei de Dragobete fetele si femeile tinere strangeau zapada proaspata, o topeau si se spalau cu apa astfel obtinuta pe cap, crezand ca vor avea parul si tenul placute admiratorilor.

De obicei, tinerii, fete si baieti, se adunau mai multi la o casa, pentru a-si “face de Dragobete”, fiind convinsi ca, in felul acesta, vor fi indragostiti intregul an, pana la viitorul Dragobete. Aceasta intalnire se transforma, adesea, intr-o adevarata petrecere, cu mancare si bautura. De multe ori baietii mergeau in satele vecine, chiuind si cantand peste dealuri, pentru a participa acolo la sarbatoarea Dragobetelui.

Dragobetele trebuia tinut cu orice pret: daca nu se facea cumva Dragobetele, se credea ca tinerii nu se vor indragosti in anul care urma. In plus, un semn rau era daca o fata sau un baiat nu intalneau la Dragobete macar un reprezentant al sexului opus, opinia generala fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiti, iar daca o fata iesea impreuna cu un baiat si nu se sarutau se credea despre ei ca nu se vor mai iubi in acel an.

Dragobete – sarbatorit in ziua imperecherii pasarilor

El este sarbatorit in ziua imperecherii pasarilor care se strang in stoluri, ciripesc si incep sa-si construiasca cuiburile. Pasarile neimperecheate in aceasta zi ramaneau stinghere si fara pui pana la Dragobetele din anul viitor. Asemanator pasarilor, fetele si baietii trebuiau sa se intalneasca pentru a fi indragostiti pe parcursul intregului an. Pretutindeni se auzea zicala: “Dragobetele saruta fetele!”

Dragobete identificat cu Navalnicul

Dragostea curata a tinerilor, asociata de romani cu ciripitul si imperecherea pasarilor de padure, este pusa sub protectia unei indragite reprezentari mitice, Dragobetele. El este identificat si cu o alta reprezentare mitica a Panteonului romanesc, Navalnicul, fecior frumos care ia mintile fetelor si nevestelor tinere, motiv pentru care se spune ca a fost metamorfozat de Maica Domnului in planta de dragoste care ii poarta numele (o specie de feriga).

Etimologia cuvantului Dragobete

Una din ipoteze (cea falsă – n.n.) este ca Dragobete ar putea proveni din slava veche: dragu biti – a fi drag.

Culegatorii de folclor de la sfarsitul veacului al XIX-lea si din prima parte a secolului al XX-lea au mai inregistrat si alte denumiri pentru aceasta sarbatoare, precum “Ioan Dragobete”, “Dragostitele”, “Santion de primavara”, “Cap de primavara” sau “Cap de vara intai”, dar si “Dragomiru-Florea” sau “Granguru”. In unele traditii este numit fiu al Babei Dochia si cumnat cu eroul vegetational Lazarica.

Mihai Vinereanu, în ,,Dicţionarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” arată că Dragobete provine de la ,,drag”. p.329

Radicalul din cuvântul ,,drag” există şi în alte limbi indo-europene, spre exemplu, în letonă ,,dargts”, în vechea prusacă ,,Darge”, ,,Dargel”, în irlandeză ,,dir”, în engleză ,,dear” etc. Cercetătorii străini consideră că aceste cuvinte provin dintr-o rădăcina proto-indo-europeană: dhegu ,,a încălzi”.

,,Probabil nu este de origine slavă, întrucât în tradiţia românească există sărbătorile Drăgaica şi Dragobetele cu forme ce vin din acelaşi radical, sărbători străvechi pre-creştine, de origine dacică. După tradiţiile româneşti, Dragobetele este fiul Babei Dochia”. pp. 328-329

Petridava, orasul dacilor din Ucraina

2017-02-18T01:53:00.002-08:00

În regiunea Hmelnîțkîi din Ucraina se află orașul Camenița (Kameaneț-Podilskîi), la o distanță nu prea mare de granița cu România. Prin acest vechi oraș din Podolia trece râul Smotrîh – afluent al Nistrului. Cu toate denumirile slave din zonă, Camenița nu este cu totul străină de trecutul nostru istoric, dat fiind că are legătură cu… geto-dacii. Cu dacii liberi.

Orașul Camenița a fost atestat în secolul XI, ca urbe a Rusiei Kievene, dar în cumplitul an 1241 cetatea a fost nimicită de către tătari. După 111 ani, orașul a fost cucerit de către polonezii conduși de către regele Cazimir al III-lea, fiind transformat în capitală a voievodatului Podolia. Pentru o mai bună protecție a voievodatului de frecventele incursiuni războinice ale turcilor și tătarilor, polonezii au extins castelul și sistemul de apărare existent în orașul pe care, cândva, l-au întemeiat strămoșii noștri.

Stema istorică a orașului Camenița reprezintă un călăreț care ucide un balaur. Cavalerul este îmbrăcat cu o armură medievală, dar prezintă asemănări greu de ignorat cu reprezentările iconografice ale Sfântului Gheorghe, precum și cu anticul… Cavaler Trac.

Cu două milenii în urmă, în locurile în care astăzi se află orașul Camenița viețuiau dacii. Strămoșii noștri au întemeiat acolo, după cum o susțin unii istoricii ucrainieni (care nu pot fi acuzați, în niciun caz, de dacism sau filoromânism), o cetate care se numea Petridava sau Klepidava. „Petri” provine, negreșit, de la „piatră” iar „dava” știm bine că însemna „cetate”, pentru străbunii noștri. Așadar, existat o veche cetate de piatră, pe un teritoriu care cândva era stăpânit de către daci.

Denumirea actuală a orașului Camenița vine de la un cuvânt slav care are tot semnificația de „piatră”. Nou veniții slavi au tradus în propria limbă o parte din vechea denumire a așezării, așa cum fusese stabilită de către întemeietorii săi. Denumirea de Petridava diferă foarte puțin de numele unei alte cetăți getice: Petrodava.

Ruinele străvechii cetăți Petrodava se află în apropiere de actualul oraș Piatra-Neamț. Pe lângă milenara conservare a toponimiei, ni se oferă, simultan, și un amănunt important al modului în care geto-dacii pronunțau cuvântul „piatră”. Poate că pronunția era aidoma celei de azi iar micile diferențe provin doar din modul în care istoricii și geografii antici au transcris/preluat denumirile existente în graiul geto-dac.

Dacii antici din Asia, „Sun-Gods”, intemeietorii civilizatiei Chinei.

2017-02-17T10:51:00.001-08:00

Dacii (Dahae/Massa-Getae; „Massa-Getae inseamna „getii uriasi”) plecati in Asia apropiatã (zona tocharianã) si Asia indepartatã, China.

Ei erau acolo considerati ZEII SOARELUI, uriasi/giganti pentru vremea aia (http://en.wikipedia.org/wiki/Dacians#…), dacul Apollo fiind atunci numit si „Titan”, el fiind unul dintre titani (daci).

Aici vedeti mumii (peste 500 de mumii!) ale acestor daci strãvechi, gãsite in piramide uriase, peste tot in Asia, inclusiv in China.

Bizare sarbatori dacice preluate de români. Belitul Turcii sau Pastele Blajinilor sunt un exemplu.

2017-02-16T13:25:00.000-08:00

Belitul Turcii, Anul Nou Dacic, zilele dedicate animalelor şi marcate de credinţe neobişnuite, beţiile rituale şi petrecerile iniţiate de femei, cu origini arhaice, se numără printre cele mai ciudate sărbători populare ale românilor.

. Poporul român a păstrat numeroase sărbători arhaice, unele cu totul neobişnuite în ce priveşte obiceiurile prin care erau prăznuite. Iată zece dintre cele mai ciudate astfel de sărbători.

1 Anul nou dacic

Anul Nou Dacic este sărbătorit în 30 noiembrie, în Ziua Sfântului Andrei, însă vremea sărbătorii se întinde pe trei săptămâni. Timpul ritual de desfăşurare a scenariului (14 noiembrie – 7 decembrie) cuprinde sărbători, obiceiuri, acte rituale şi practici magice dedicate lupului, totem al dacilor. Anul Nou Dacic cuprinde, printre altele, ideea morţii simbolice a divinităţii adorate (Bocetul Andreiului), ospeţe nocturne(Noaptea Strigoilor, sau Păzitul Usturoiului), excese de mâncare, băutură şi distracţie care amintesc de orgiile antice, prepararea şi consumarea alimentelor (Turta de Andrei) şi băuturilor (Covaşa) rituale, credinţa că se deschid mormintele şi se întorc spiritele morţilor, că vorbesc animalele, că se prind farmecele şi vrăjitoriile, mai ales cele de aflare a ursitei etc.”, informează etnologul Ion Ghinoiu, în Dicţionarul de mitologie română (Editura Univers enciclopedic gold).

2 Belitul Turcii

În 26 decembrie în unele comunităţi ale românilor din Ardeal se păstra obiceiul Belitului Turcii. Sărbătoarea este explicată ca fiind moartea violentă a Turcii, zeiţă taurină în cetele colindătorilor de Crăciun, sinonimă cu Moartea sau Înecatul Turcii. „Colindatul feciorilor se încheia a doua zi de Crăciun (26 decembrie), în centrul satului, după executarea dansului fără egal al Turcii şi omorâre aei cu bâta saucu puşca. După acest moment culminant al activităţii cetei de colindători, care marca sfârşitul Anului vechi şi naşterea Anului Nou, urmează stricarea măştii Turcii arderea sălaşului (paiele pe care au dormitfeciorii la gazda comună) şi un marespăţ funerar”, explica etnologul Ion Ghinoiu, în Dicţionarul de mitologie română.

3 Beţia rituală

Beţia rituală este celebrată în 9 martie prin obiceiul de a bea 40 sau 44 de pahare de vin. Este un străvechi început de An Nou Agrar, celebrat la echinocţiul de primăvară, potrivit etnologilor. „Starea euforică necesară depăşirii momentului critic generat de moartea şi renaşterea divinităţii la Anul Nou se putea obţine prin diferite mijloace: substanţe narcotice, dans şi beţia rituală. Se credea că vinul băut la Măcinici se transformă de-a lungul anului în sânge şi putere de muncă. Dacă cineva din satele în care se practica obiceiul nu putea bea 40 sau 44 de pahare pline cu vin, trebuia să-l guste sau să fie stropit cu el”, scrie profesorul Ion Ghinoiu. Numărul paharelor de vin băute ar corespunde cu numărul Sfinţilor Mucenici din Sevastia care poartă, în calendarul popular, diferite denumiri: moşi, sfinţi, sfintişori, măcinici.

4 Paştele Blajinilor

Blajinii sunt reprezentări mitice ale oamenilro primordiali, ale strămoşilor şi sunt celebraşi primăvara. Sărbătoarea dedicată lor se numeşte Paştele Blajinilor, iar românii o celebrau, de obicei, în ziua de luni după Duminica Tomii, a doua duminică după Paşte. Tradiţia populară i-a imaginat ca fiind oameni care trăiesc la hotarul dintre lumea de aici şi lumea de dincolo, pe malurile Apei Sâmbetei, la vărsarea acesteia în Sorbul Pământului sau chiar sub pământ, informa Ion Ghinoiu. Ca înfăţişare, sunt oameni de statură mică, umblă goi şi au corpul acoperit cu păr. „Bărbaţii se întâlnesc cu femeile o dată pe an, la Paştele Blajinilor, pentru a face copii. Băieţii sunt crescuţi de mame până merg în picioare şi pot să se hrănească singuri, după care trăiesc în izolare şi asceză împreună cu bărbaţii. Sunt credincioşi, buni la suflet, blânzi şi înţelepţi, incapabili de a face rău, duc o viaţă austeră, cu posturi severe. Sunt însă oameni simpli, prostuţi. nu ştiu să calculeze sărbătorile, în special Paştele, pe care îl sărbătoresc cu o întârziere de opt sau mai multe zile, când văd că sosesc pe Apa Sâmbetei cojile de ou roşu aruncate special de gospodine pe apă în vinerea sau sâmbăta din Săptămâna Patimilor. Când văd cojile de ou în ţara lor îndepărtată, ei serbează acolo şi noi aici Paştele Blajinilor sau Paştele Morţilor”, informează Dicţionarul de mitologie româneacă. În această zi credincioşii depun ofrande pe morminte, bocesc morţii, împart pomeni, se întind mese festive în cimitir, lângă Biserică sau în câmp.

5 Cosmadin

Cosmadin este o reprezentare mitică celebrată, potrivit tradiţiei, la 1 iulie, în Moldova, Bucovina, Transilvania şi Banat. Numele ei provine din contopirea sfinţilor tămăduitori de boli fără bani, Cosma şi Damian, numiţi şi sfinţi doctori fără de argint. „Sărbătoarea era considerată un timp ritual favorabil pentru practicile de medicină populară şi pentru descântecele de lingoare (febra tifoidă) şi răul copiilor (epilepsia)”, informa Ion Ghinoiu.

6 Filipii

Tradiţii arhaice dedicate lupilor se păstrează în zilele de toamnă târzie. Tradiţia popular celebrează Filipii, personificări ale lupilor care apar în ceat condusă de Filipul cel Mare sau Filipul cel Şchiop, celebraţi la Ovidenie, în 21 noiembrie sau la Sântandrei, în 30 noiembrie. „În Oltenia şi Muntenia de vest zilele dedicate Filipilor de Toamnă se moşteneau în linie maternă: tânăra nevastă primea ca zestre unul sau mai mulţi filipi, zile în luna noiembrie care urmau a fi celebrate prin diferite interdicţii de muncă. În nopţile de Filipi se spunea că lupoaicele căutau cu înverşunare tăciuni aprinşi. Cele care nu reuşeau să mănânce foc, simbol universal al masculinităţii şi virilităţii, rămâneau sterpe un an dezile. Pentru ca acestea să nu afle cărbuni aprinşi să-i mănânce, şi să se înmulţească astfel peste măsură, femeile nu scoteau cenuşa din vatră şi, în niciun chip, nu împrumutau foc vecinilor în zilele de Filipi”, arată Dicţionarul de mitologie românească.

7 Iordănitul fetelor

În ziua Sfântului Ion, de 7 ianuarie, femeile au dedicată sărbătoarea iordănitului. Potrivit tradiţiei populare, Iordănitul femeilor este celebrat printr-o petrecere care păstrează amintirea manifestărilor dionisiace. „Nevestele se adunau în cete de 7-30 de persoane la o gazdă, unde aduceau alimente (ouă, făină, carne) şi băutură. După ce mâncau şi se ospătau din belşug, spunând că se iordănesc, cântau, jucau şi chiuiau, ieşeau pe drum unde făceau tot felul de năzdrăvănii: înfăşcau bărbaţii Ieşiţi întâmplător în calea lor, îi ridicau şi îi duceau cu forţa la râu sau la lac sub ameninţarea că-i aruncă în apă, încercau să-i dezbrace şi obligăndu-i să se răscumpăre, de obicei cu o vadră de vin, se urcau pe grapa de nuiele şi o trăgeau ca sania,mergeau prin case şi stropeau cu apă pe cei întâlniţi”, informa profesorul Ion Ghinoiu, în Dicţionarul de mitologie românească. De iordănit, normele de bună-cuviinţă ale satului tradiţional erau abolite, iar excesele de băutură şi petrecerile peste măsură erau tolerate.

8 Caii lui Sântoader

Caii lui Sântoader, sfântul celebrat în prima sâmbătă din Postul Mare, reprezintă o herghelie divină formată din opt reprezentări mitice cu chip de om şi comportament cabalin care purifică spaţiul în prima săptămână din postul Paştelui. „Fiecare zi din săptămâna Cailor lui Sântoader poartă numele unui cal Sântoaderul cel Mare sau Sântoaderul cel şchiop este invocat de fetele necăsătorite să le dea păr frumos, când scot din pământ Homanul, o plantă folosită la scalda rituală”, informa autorul dicţionarului de mitologie.

9 Macaveiul urşilor

De 1 august în Ţara Haţegului şi în zona Luncanilor (Munţii Orăştiei) o sărbătoare era dedicată împerecherii urşilor. Macaveiul Urşilor se mai numea Nunta Urşilor sau Împuiatul Urşilor. „Cu ceastă ocazie, crescătorii de animale îi dăruiau ursului o pulpă de viţel: o lăsau în locurile lui de trecere şi spuneau: „Na Ursule”. După 7 - 8 luni de gestaţie, ursoaica fată, în condiţii grele, la începutul lunii februarie, perioadă marcată în Calendarul popular de Martinii de Iarnă”, informa etnologul.

10 Ziua Peştelui

Ziua Peştelui este celebrată la 17 martie, potrivit tradiţiei. De Ziua Peştelui când se zbate ştiuca sau peştele în apă înainte de depunerea icrelor pentru înmulţire, pescarii nu ieşeau la pescuit, ajunau sau prindeau un peşte mic, îl descântau şi îl mâncau crud.

adevarul.ro