Coltul Adevarului - Istoria Secreta

Despre soarta cărţilor în antichitate: scrierile pierdute cu privire la daci - “Cazul Alexandru Papadopol-Callimah “

2012-02-12T02:51:00.000+02:00

Între numeroasele contribuţii de valoare publicate în revista „Columna lui Traian” păstorită de către B.P. Hasdeu, se află şi un amplu studiu al istoricului Al. Papadopol Calimah cu privire la scrierile antice astăzi pierdute ce se refereau la strămoşii noştri, intitulat Despre scrierile vechi pierdute atingătoare de Dacia şi publicat în 19 părţi, între 1872 si 1876.
Pentru cei mai mulţi, Al. Papadopol-Calimah (1833-1898) este astăzi doar un nume de stradă în Bucureşti, uitat pe nedrept împreună cu faptele sale. Istoric, publicist şi om polititc, a fost vicepresedinte al Academiei (1885-1886), a editat pentru prima dată opera lui Costache Negri şi a avut preocupări extinse legate de izvoarele antice cu privire la daci. Foarte bun cunoscător al limbilor latină şi greacă veche, a studiat „Botanica daco-getică” (reunind sub acest nume listele de plante ale lui lui Dioscoride şi Pseudo-Apuleius) şi a elaborat acest studiu temeinic, ce reuneşte toate izvoarele în care se ştie că erau pomeniţi geţii sau dacii (şi sciţii, al căror etnonim, nu de puţine ori, îi desemna prin confuzie pe geţi), astăzi pierdute. Privirea autorului acoperă spaţii largi şi epoci întinse, de la Scylax din Caryanda, contemporan cu Darius (sec. VI î.Hr.) la Nikephoros Blemmydas (sec. XIII d.Hr.), de la celebrii Aristotel, Strabo, Hecateu, Ovidiu, Tacit, Pliniu cel Bătrân şi cel Tânăr, Traian, Criton, Dio Cassius, Arrian, la mai puţin cunoscuţii Demetrios din Callatis, Aethicus Hister, Hermippus Berytius, Pappus Alexandrinul, de la legendarii Orfeu, Abaris, Anacharsis, Mnaseas, la scriitori armeni precum Mar-Apas-Catina, Badessan, Moise Choren. Sute de nume, fiecare cu povestea lui, sute de titluri, fiecare cu drama destrămării sale în timp. Puse laolaltă, aceste 19 părţi formează o carte care, adnotată şi actualizată, va fi un instrument de mare valoare şi o imagine necesară asupra istoriografiei vechi, cu toate avatarurile sale. Dar, mai ales, vom afla în sfârşit, fie şi cu aproximaţie, ce şi cât se ştia în antichitate despre daci, căci istoricii noştri, sprijindu-se – cu sau fără bună ştiinţă – doar pe izvoarele păstrate, ne lasă să credem că despre strămoşii noştri se ştia foarte puţin, dintr-un „prea scăzut interes” pentru acest neam. Adevărul este însă cu totul altul. Cartea va apărea în acest an la editura Carpathia Press din iniţiativa domnului profesor Artur Silvestri şi în îngrijirea noastră.
Oferim mai jos un fragment din finalul lucrării, restituit ortografic şi morfologic, o lucidă şi amară reflecţie a autorului cu privire la soarta cărţilor până la inventarea tiparului: îngustimea şi fanatismul celor care au incendiat cele mai preţioase biblioteci din lume, preocupările împăraţilor bizantini pentru politică şi dispreţul lor faţă de cultură, decadenţa şi uriaşele cheltuieli inutile de la curţile lor, „moda” epitomelor, a rezumatelor, atât de răspândită şi azi, care suprimă lectura vie şi, în final, tragica soartă a multor manuscrise de la Athos, folosite la confecţionarea explozibilului pentru tunurile păgâne. Multe texte cu privire la daci vor fi pierit astfel, din ignoranţă, din accident, din voia soartei, dar cine ştie dacă unele nu au fost distruse chiar cu intenţie, de mână rea, din interese ce cu greu putem intui. Mai putem spera totuşi că unele dintre titlurile enumerate de către Al. Papadopol Calimah au scăpat, aşteptând ca într-o zi să fie aduse la lumină din catacombele Bibliotecii Vaticanului sau din alte locuri tăinuite.
Aici punem sfârşit cercetărilor noastre despre scririle vechi pierdute atingătoare de Dacia, cărora „Columna lui Traian” le-a acordat un loc ospetos în curs de mai mulţi ani, începând de la 1872. Lucrarea aceasta este necompletă, cu cât ea este o lucrare trebuind mijloace de care noi n-am putut dispune. Câmpia producţiunilor antichităţii este întinsă şi hotarele ei sunt depărtate… Noi am făcut numai un pas; am dorit să dăm altora o îndemnare: „Sur la route où le temps m’arrête, je montre de la main aux jeunes voyageurs les pierre que j’avais entassées, le sol et le site où je voulais bâtir mon édifice…”2
Încheiem studiul nostru cu câteva rânduri relative la istoria distrugerii autorilor vechi.
Pierderea a o mulţime de autori, o datorim mai întâi lipsei de tipar, apoi timpului şi persecuţiunilor prin care scrierile lor au trecut în diferite epoci:
Habent sua fata libelli…3
După Orosius şi Alexander Polyhistor, Nabonassar regele Babilonului a distrus la 747 î.Hr. toate scrierile care cuprindeau istoria şi faptele regilor predecesori ai săi. Iată faptul cel mai vechi din câte cunoaştem despre distrugerea cărţilor. Erau şi pe atunci nebuni, care credeau că trebile omenirii trebuie să înceapă şi să se sfârşească cu persoanele lor, şi numai după ideile lor…
Împăratul Chinei Chi-hoang-Ti (213 î.Hr.) fundase renumita bibliotecă din Alexandria, în despărţirea oraşului numită Brucchium. După Josephus Flavius, această bibliotecă se mări mult sub Ptolemeu Filadelful, fiu şi moştenitor al lui Soter, care aduna cărţi din toată lumea. Ea cuprindea la început 200 000 de volume.4 În urmă, sub Ptolemeu Evergetul II, număra 700 000 volume, toate originale, după cum ne încredinţează Aulus Gellius, din care 400 000 erau la Brucchium, iar 300 000 la sucursala din templul lui Serapis (Serapeum).5 Când Caesar cuceri Alexandria, biblioteca de la Brucchium pieri în mijlocul focului. Sucursala ei de la Serapeum fu distrusă o dată cu distrugerea templului lui Serapis, sub Teodosiu.
Biblioteca de la Cartagina, când Scipio a supus cetatea (146 î.Hr.) a fost despreţuită şi împrăştiată. Romanii nu erau încă mari amatori de cărţi şi literatură. Din miile de manuscrise, găsite la Cartagina, ei se mărginiră a păstra numai 28 volume ale lui Mago, care tratau despre agricultură. Acestea fură prezentate Senatului, şi din ordinul său, traduse latineşte. Cassius Dio de la Utica le-a tradus apoi greceşte.6
Biblioteca din palatul lui Tiberiu şi biblioteca din Capitoliu au pierit amândouă în incendiile din zilele lui Nero şi Commodus.
Luptele între creştini şi păgâni au fost fatale cărţilor. În zilele Sfântului Apostol Pavel, efesienii au ars pe piaţă toate bibliotecile lor: „aducând cărţile, le ardeau înaintea tuturor, şi au socotit preţurile lor şi au aflat cincizeci de mii de arginţi!”.7
La 390 d.Hr., patriarhul Alexandriei Teofil, cugetând a desfiinţa cinstirea idolilor în eparhia sa, provocă o luptă sângeroasă între creştini şi păgâni. Între alte nenorociri provenite din această turburare, templul lui Serapis a ars cu imensa bibliotecă ce conţinea.8
Biblioteca Constantinopolitană, care se îmbogăţise din despuierile Răsăritului şi ale Apusului, a fost distrusă, în mare parte, de incendiu. La 476, sub Basiliscos, a ars superba bibliotecă fondată de Teodosiu cel Tânăr. Ea cuprindea 120 000 de volume rare. Biblioteca împăratului Constantius, sporită de Iulian şi Valens, cuprindea 300 000 de manuscrise. Toate acestea au pierit.9
Sfântul Papa Gregorie cel Mare, la 604, arde mii de cărţi ale păgânilor; între altele pe Titus Livius.10
Sfântul Gregorie luminătorul Armeniei arde la 277 d.Hr. toate cărţile şi bibliotecile din Armenia, toată literatura armeană, care era o comoară pentru istoria asirienilor, mezilor, perşilor, grecilor, geţilor şi a tuturor neamurilor cu care armenii au avut a face în curs de secole.11
Năvălirile barbarilor, distrugând Imperiul Roman, au distrus nenumărate biblioteci.
La 640, arabii calcă Alexandria şi ard biblioteca ei. În curs de patru luni, băile oraşului ardeau mereu la cărţi.12
Când musulmanii au cucerit provinciile perse, mai multe biblioteci căzură în mâinile lor. Saad-Abu-Vakkas a scris lui Omar, cerând voie a le transporta în Turcia; însă răspunsul lui Omar a fost scurt: aruncă-le în apă! şi astfel ele pieriră.13 Încă din zilele lui Xerxes, perşii adunaseră cărţi din toată lumea spre fondarea acestor biblioteci.14
În zilele împăratului bizantin Leon III, biblioteca arsă sub Basiliscos se înlocuise în parte cu 360 000 de volume, culese de un colegiu de 13 profesori bibliofili. Dar Leon III fiind iconoclast, ca să-şi răzbune pe aceşti profesori, care persistau de a se închina icoanelor, puse într-o noapte de se înconjură biblioteca cu materii combustibile şi-i dădu foc!15
În secolele IX şi X, normanzii au distrus mii de cărţi. Orderic Vitalius, istoric de pe la 1150, ne descrie cu amărăciune această distrugere: „În mijlocul grozavelor vijelii – zice el – care au distrus atâtea nenorociri, scrierile autorilor vechi au pierit în incendiile ce înghiţeau mănăstiri şi locuinţe. Puţine câte mai scăpaseră prin dibăcia părinţilor noştri din mâinile barbarilor, au pierit mai în urmă din neîngrijirea urmaşilor lor. Mai târziu au urmat silinţe spre a le redobândi, dar ele dispăreau în cursul secolelor din memoria celor vii, precum grindina şi zăpada, care cad prin fluvii, urmează fără a se mai întoarce cursul repede al undelor”.16
Biblioteca califilor Egiptului, la Cairo, cuprindea 1200 de exemplare ale Istoriei Universale a lui Tabary sau Abdul-Djafar-Mohammed-ebn-Djorair, istoric şi jurisconsult arab care a trăit pe la 839-925 d. Hr., şi o mulţime de scrieri antice. Ea avea peste 1.600.000 de volume!… Dar la 1073 turcii revoltându-se, în zilele califului Mostanser-Billach, au prădat şi distrus această imensă bibliotecă.17
Califul Al-Mamun (813 d.Hr.) a pus de s-au tradus o mulţime de autori vechi greci în limba arabă; după aceasta, el ordonă a se arde originalele, ne mai găsindu-le trebuitoare arabilor.18
Biblioteca de la Tripoli în Siria, mai vestită decât cea a califilor, cuprindea 3.000.000 de volume de teologie, ştiinţe, istorie, tradiţii, geografie. Sub cazii din familia Ammar, o sută de copişti plătiţi de stat copiau necontenit, şi corespondenţi din toate părţile lumii trimiteau la Tripoli cărţi originale şi copii. Sub guvernul acestei familii, Tripoli devenise o Academie, unde înfloreau toate ştiinţele şi unde veneau cu grămada oameni învăţaţi din toate ţările. Dar la 1105, Tripoli căzu sub stăpânirea francilor comandaţi de Raimond IV, conte de Saint-Gilles. Un preot franc intrând în edificiul bibliotecii, veni din întâmplare în sala care era secţiunea Coranurilor. El pune mâna pe o carte şi dă peste un Coran; deschide a doua, a treia, şi vede tot Coranuri. Fanaticul preot iese furios şi declară că tot edificiul nu cuprinde decât cărţi diabolice. Francii pun foc, şi această lume de miriade de cărţi se preface în cenuşă, spre lauda lui Dumenzeu…!19
Secolul XV s-a însemnat prin lunga şi sângeroasa luptă a husiţilor în Boemia.20 Moldova lui Ştefan cel Mare a dat ospitalitate prigoniţilor religioşi; se zice chiar că oraşul Huşi datează din acea epocă: „Husch, oppidum in tribus collibus positum, ab Hussitis, quos anno 1460 Mathias rex relegarat, appellationem accepisse.”21 Acest secol s-a mai însemnat prin grozava luptă între Franţa şi Anglia, când în curs de aproape 50 de ani Franţa prădă şi încălcă din toate părţile. Descoperirea tiparului sosi, din fericire, la 1446, spre a scăpa de distrugere cărţile care mai rămăsese; dar nu de tot.
Regele Ungariei Mathias Corvin fundase la Buda o mare şi preţioasă bibliotecă, adunând cărţi cu cheluieli enorme din Italia şi din Grecia, după căderea Imperiului Bizantin. Acest depozit de erudiţie cuprindea o mulţime de scrieri antice cu totul pierdute astăzi, după mărturia eruditului I.Al. Kohlburger, supranumit Brassicanus, care a trăit pe la 1500 şi care vizitase cu de-amănuntul această colecţiune de comori. Dar la 1526, sultanul Soliman luând Buda după bătălia de la Mohacz, a dat foc şi devastă această bibliotecă.22
La mănăstirea Mega-Spileon, la muntele Cyllene în Arcadia, se adăpostiră după căderea Imperiului Bizantin toate cărţile vechi, câte scăpară de furia otomanilor. De la cea dintâi invazie a turcilor în Tracia, călugării greci fugind aicea din toate părţile, au adus cu dânşii mii de manuscrise de autori antici. Mega-Spileon a fost din vechime depozit de cărţi. Dar la 1600 un incendiu înfricoşat preface în cenuşă mănăstirea şi biblioteca. Mai înainte, la 1440, arsese încă biblioteca atunci în fiinţă la Mega-Spileon.
La 1549 Eduard IV condamnă prin decret şi arde cărţi pe piaţa publică la Oxford. Apoi Cromwell dă încă o dată foc bibliotecii de Oxford, care era una din cele mai bogate în Europa.
În secolul XVII au pierit multe biblioteci importante de manuscrise antice. Astfel, biblioteca Augustinilor de la Maienţa (1649), biblioteca din Escurial (1671), biblioteca de la mănăstirea Gemblou din Belgia*, şi biblioteca de la mănăstirea sfântului Anton din Veneţia (1685). Londra pierdu mai multe biblioteci bogate în incendiul din 1666.
Prescurtările (Excerpta) au fost încă una din cauzele pierderii autorilor vechi. Festus (Sextus Pompeius) prescurtează pe Verrius Flaccus şi se prescurtează şi el de Paul Daiconul; Iustin pe Trogus Pompeius; Iordanes pe Cassiodor; Hermolaus pe Ştefan din Bizanţ; Xifilin pe Dio Cassius; şi astfel aceşti abreviatori distrug scrierile citaţilor autori, căci puţini se mai ocupau apoi de a copia imensele volume originale, mulţumindu-se cu prescurtările lor, adesea greşite din ignoranţa sau chiar din reaua credinţă a copiştilor. Astfel originalele se împuţinau şi pierdeau. Sub Vasile Bulgaroctonul (an. 976), un abreviator necunoscut a sluţit pe Strabo, prescurtând geografia sa sub titlul stupid Chrestomaţia straboniană (χρηστομάθειαι εκ των Στράβωνος Γεωγραφικων), parcă Strabo întreg nu mai era trebuitor!24 Pe la începutul secolului X, împăratul Constantin Porfirogenetul a ordonat a se face 54 de volume de extrase: prescurtări din istoricii antici ce se păstrau în biblioteca Constantinopolitană. De atunci moda a făcut de a nu se mai copia originalele. Spre mai multă nenorocire, chiar extrasele acestea dispărură în urmă, afară de Excerpta legationum. Nu mai existau acum împăraţi ca Teodosiu, care instituia prin legi copişti dintre persoane erudite spre a copia necontenit cărţile câte începeau a se uza.25 Sunase ceasul cel rău al Bizanţului! Nu mai erau în acea ţară nici Belisari: ţara îi chiorâse spre recunoştinţă!… Nici împăraţi alde Aurelian „mâna pe sabie”, nici Iustiniani, nici Teodosiu II, care fonda Academie, catedre de litere, de filozofie, de istorie, de lucrări geografice şi de drept.26 Bizantinii nu se mai ocupau nici de literatură, nici de întărirea statului, - semne vederate de decădere şi de amorţire. Nimic nu e mai îngrozitor decât tabloul administraţiei lor.27 Mihail III (an. 842) face o pace ruşinoasă cu califul Adallah-al-Mamun, şi între alte condiţii se leagă a-i da pe toţi autorii greci şi latini din bibliotecile constantinopolitane.28 Trecuse acei timpi de adevărată libertate şi de erudiţie, când şi damele se ocupau cu copierea autorilor vechi, spre a-i lăsa intacţi posterităţii.29 Bizanţul se pregătea a fi rob, căci precum zice Seneca: „când într-o ţară instrucţiunea şi dragostea literelor au încetat, libertatea a pierit şi robia este aproape…” Pierise cu încetul şi timpii, când vechii monahi se ocupau zi şi noapte cu copierea şi păstrarea anticelor monumente literare ale doctei antichităţi. Monahii moderni n-aveau altă grijă decât a le distruge!… 30 „Il y a eu un moment où l’ignorance fut ordonnée comme une devoir, puisque le Pape Gregoire I réprimanda sévèrement les évêques qui enseignaient la grammaire et communiquaient à leurs élèves des manuscrites profanes; c’est était, disait le pontife, célébrer de la même bouche Jupiter et Christ. Non seulement il interdit ces lectures, mais il ordonna la destruction des ouvrages et monuments païens“.31 Bizantinii se ocupau de politică, de roşii, de verzi, de vineţi, de galbeni, de toate culorile; curcubeul nu mai conţinea destule culori spre a caracteriza partidele, nuanţele, mizeriile lor politice.32 Ei se ocupau de ceremonialul palatului şi al patriarhiei, de alegeri, de gâlcevi şi de încurcături teologice, grămădeau mănăstiri peste mănăstiri, călugări peste călugări… iar turcii veneau, şi toţi băcanii inundaseră Bizanţul, şi totul devenise băcănie şi trafic…33. „Fericiţii împăraţii bizantini – zice cu ironie eruditul scriitor grec Daniil – cătau să aibă în imperiul lor călugări mulţi şi nu ostaşi, crezând că vor goni cu mătania pe arabii de la miazăzi, pe turcii de la răsărit, pe sciţii de la nord şi pe italienii (veneţieni şi genovezi) de la apus”…34 Când în secolul IX ruşii au năvălit şi au cucerit Constantinopole, bizantinii nici nu apucaseră măcar să audă că vin ruşii, trecând peste atâtea ţări şi mări, peste fluvii, peste întregi provincii aliate sau bizantine; ci deodată ei se treziră cu ruşii la Constantinopole. Este foarte instructiv a citi cineva discursurile patriarhului Fotie, contemporan, pronunţate de pe amvonul patriarhiei la această ocazie.35
Unde se putea da bani pe cărţi, pe manuscrise, pe copişti, pe biblioteci? Vistieria bizantină avea alte nevoi mai serioase. Numai bugetul palatului se urca în 1185 sub Isaac Angel Comnenul la valoarea astăzi echivalentă cu o sută milioane de franci pe an!… Personalul funcţionarilor palatului ajungea la numărul de 20.000 trântori, între care vedem şi pe λασσανοφόρους ai Maiestăţilor lor imperiale, adică pe porteurs de la chaise perceé.36 Împăraţii şi patriarhii mai aveau încă ocupaţii importante. Timpul domniei lui Comnenul şi-a lui Andronic Paleologul, activitatea şi preocuparea patriarhilor Cerularius şi Ioan Aprino, abia au ajuns spre a se hotărî o mare chestiune, de care parcă atârna viitorul omenirii, adică ca patriarhii să aibă drept de a purta cizme cusute cu mărgăritare, întocmai ca şi împăraţii (καταμαργαριτωμένα τσαγγία).37 Trecură abia 100 ani de la această luptă naţională despre cizme… Şi patriarhii cei plini de trufie veneau în genunchi pe pulbere să-şi ia investitura de la biruitorii mahomedani, găsindu-se fericiţi că li se învoia să sărute piciorul şi poala vitejilor padişahi…38
De bani era mare nevoie la bizantini. Împăraţi şi supuşi, nu puteau cheltui pe cărţi, căci erau şi cheltuieli sufleteşti de reglat: ei păcătuiau; prin urmare, trebuiau să zidească mănăstiri spre iertarea păcatelor lor. Vasile Macedoneanul asasinează pe predecesorul său Mihail, şi zideşte biserici şi mănăstiri pe numele arhanghelului Mihail.39 Constantin Monomahul se înamorează de Sclerena, care locuia la Cynygesium, şi spre a găsi un pretext de a vizita aceste locuri, zideşte celebra mănăstire Manganii (Мονή των Мαγγάνων), cu care a sleit vistieria în curs de mai mulţi ani.40 Împăraţi şi supuşi, uitaseră chiar limba lor; ei nu mai scriau, nu mai vorbeau corect nici latineşte, nici greceşte. Citiţi decretele şi autorii bizantini, pe Ptohodromos, pe Tzetzes şi pe ceilalţi.41 Am zis împăraţi şi supuşi, căci astfel este experienţa secolelor. Sunt mai bine de două mii de ani, de când Xenofon scria: „am avut totdeauna convingerea că precum sunt capii statelor, astfel devin şi statele”… 42 Istoria ne adevereşte necontenit acest adevăr.
Mănăstirile de la muntele Athos au fost un mare depozit de scrieri manuscrise vechi. Mulţi autori antici ne sunt cunoscuţi, găsiţi prin boltele seculare de la Athos. Dar bibliotecile de la acest munte au suferit mult de devastări. „Ainsi – zice V. Langlois – en 1820 au début de la guerre de l’indépendence Grecque, les bibliothèques de la Montagne Sainte firent les pertes les plus sensibles. Les Turcs qui tenaient garnison dans la province de Thessalonique, exigèrent que les moines de l’Athos leur livrassent, pour les besoins de la guerres, leurs manuscripts sur parchemin, qu’ils convertirent en gargousse. Il y eut alors des milliers de précieux ouvrages profanes, qui furent aneantis complètement“…43
Iată în scurt cauzele distrugerii şi pierderii autorilor vechi. Descoperirea tipografiei de nemuritorul Gutemberg la 1446 puse capăt ruinei totale de care mai erau ameninţate producţiile seculare ale spiritului omenesc. „Această artă divină (precum o numeşte luminatul cardinal Nicolae Cusanus, care a introdus, a întemeiat şi propagat, la 1450, tipografia la Roma), este gloria cea mai mare a omenirii şi, graţie ei, fructele geniului au încetat să mai fie prada viermilor şi a pieirii”.44
De atunci, putem zice cu Ovidiu:
Scripta ferunt annos…

Doru Stanculescu – “Scrisoarea soldatului de orisiunde”

2012-02-12T00:45:00.001+02:00

In lupta vietii

2012-02-12T00:40:00.000+02:00

Daca ar trebui dat un nume secolului nostru, ar trebui sa alegem între: Chibrot-Hatava: "mormintele lacomiei"; Magor-Misabib: "spaima din toate partile"; I-ca-bod: "nu mai este slava".
Nu suntem decat sacul de box pe care se antreneaza zilnic laudatorii si barfitorii nostri.
Piscurile sterpe domnesc peste campiile manoase. Pedeapsa cea mai cumplita a iadului va fi privelistea pururi vie a paradisului de dincolo de prapastia vesnica ce le desparte.
Intre polii opusi ai universului este o prapastie vesnica si hotararea noastra.
Amintirea paradisului pierdut este infinitul nostru capital la care apelam de milenii pentru painea noastra cea de toate zilele: durerea.

Declan Galbraith - All out of love

2012-02-11T07:51:00.000+02:00

Unde… și, de fapt, cine sunt eu?

2012-02-10T22:52:00.000+02:00

Într-o zi Maestrul a întrebat:
–Care este, după părerea dumneavoastră, cea mai importantă dintre toate întrebările aspirației spirituale?
A primit mai multe răspunsuri:
–Există Dumnezeu?
–Cine este Dumnezeu?
–Care este Calea spre Dumnezeu?
–Există viață după moarte?

–Nu, a spus Maestrul.

Cea mai importantă întrebare este „Cine sunt eu?”.

Discipolii au înțeles mai clar ce dorea să spună atunci când l-au auzit spunându-i unui predicator:
- Deci, potrivit opiniei dumneavoastră, atunci când veți muri, sufletul va ajunge la cer?
–Da.
–Iar corpul dumneavoastră va rămâne în mormânt?
–Evident.
–Și atunci, dacă nu vă deranjează întrebarea, dumneavoastră unde veti fi?

Despre cetăţile de sub cetăţi

2012-02-07T03:47:00.000+02:00

Despre Castelul Corvinilor există biblioteci, atat in ţară, cat şi in Austria, Ungaria şi una chiar cu numele „Corviniana” , la Bratislava, pare-se şi la Praga, aşadar in arealul vast al fostului Imperiu. Denumirea de „Corvineştilor” a fost pană recent menţinută şi unii incă o susţin in mod eronat: Ioan (Johannes cum il aflăm in documente şi chiar pe sarcofagul de piatră) a fost Corvin, ci nu Corvinescu, spre a fi justificat pluralul şi sufixul „escu”. Recent, hunedorenii au sărbătorit 550 de ani de la moartea marelui strateg supranumit la Vatican „Atletul lui Christos”, deoarece el a fost un ultim gardian al intregii Europe creştine contra invaziilor şi expansiunii otomane. Despre el a scris cărturarul veneţian ce i-a fost cancelar şi istoric, Ioan de Capistrano, memorabilul epitaf (Corvinul a murit de ciumă): „S-a stins lumina lumii !”
Sintagma rezistă şi azi ca o cutremurătoare definiţie a unui om genial dintre cei ce influenţează istoria. Disputele interminabile privind obarşia sa, religia şi altele, au fost şi incă răbufnesc, fără a avea in fond o relevanţă alta decat cea a extremelor deviant naţionaliste, atat la unguri, cat şi la romani. Ioan de Hunedoara, cel invocat şi de Imnul Naţional (Corvine) a fost din stirpe munteană şi innobilarea ce avea să ii fie pecete al unui destin asumat faţă de pămantenii epocii sale şi istorie, a fost in practica zilei o atestare de merite pentru vitejia sa şi a armatelor de ţărani instruiţi a lupta cavalereşte. Castelul primit şi apoi alte domenii, toate sunt păstrate şi incontestabile. Existenţa unei străvechi fortificaţii pe amplasamentul actual al Castelului de pe stancile de granit, incă din secolul XIV, castrul regal elipsoid şi cu o aripă de nord ca turn de refugiu zidit şi acesta in piatra dură la ieşirea din valea rauşorului Zlaşti, dinspre Munţii Poiana Ruscă. Atunci castrul era posesiunea familiei de Anjou, apoi a fost donată ca merit princiar lui Johanes (anno Domini 1409). Donaţia din vremea cneazului Voicu consta in Cetatea şi domeniul Hunedoarei. Oferta a fost a regelui Sigismund de Luxembourg.
Recente fotografieri dar si vechi imagini de arhivă luate in amonte pe Cerna, pe dealul numit Sanpetru, relevă insă conturul unei Cetăţi mult mai vechi care aşteaptă a fi cercetată arheologic. Părerea noastră este că de această Cetate străveche coborand cronologic pană la Daci, vorbeşte legenda pe care o voi reda mai jos, cea versificată, adică menită a fi invăţată şi ţinută minte prin invăţare, după datinele imemoriale ale culturii arhaice pămantene. Inainte de a cita legenda (există şi altele in formă epică), amintesc că după 2003 in stanca dură a aceluiaşi deal, sub fosta cetate - sau castru arhaic - arheologii clujeni şi hunedoreni au descoperit un senzaţional mormant comun la mică adancime pe pat de granit, care conţinea un grup de schelete de copii şi obiecte ce atestau anul 104-5, după monedele cu funcţie de „ort” alăturate altor obiecte de cult in obiceiul inceputului de mileniu unu. Incă nu se ştie ce rost a avut inmormantarea acestor copii, dacă nu cumva a fost vorba de o incinerare rituală, o jertfă in noimele divinaţiilor antecreştine, un sacrificiu obişnuit la Popoarele Soarelui. Există analogii intre vechile culturi de pe planetă, in acest sens. In fond, nu departe de acest deal cu cetate, există Soarele de Andezit, la Grădiştea Muncelului (Muntele mic) adică la Sarmzeigetussa Dacica Regia, cetatea de domnie a ultimilor regi Daci. Soarele de Andezit este practic un Altar cu rigole destinate scurgerii sangelui ca bunăoară la azteci ori incaşi. Conturul unei arhaice cetăţi seamănă cu cel de la Cetatea de Colţ sub Retezat peste dealuri şi legenda Cetăţii mai jos reprodusă de mine, amplasează mult mai devreme existenţa ei . Cum ştim, unor astfel de intemeieri - creaţii intru memorare sunt atribuite unor Uriaşi (extrem de frecvente in zona largă Hunedoara, Orăştie, Haţeg, Alba, Pădurenime, Deva, Zărand, etc) - sunt invocate forţe - fiinţe supranaturale - dar şi zane (unii cred zeiţe). Frecvenţa mare a acestor coduri mitologice inclusiv Munţilor Sacri Kogaion ş.a. este de reanalizat şi decriptat ca fiind un fascinant, patrimonial rezervor al Memoriei colective ancestrale. Las savoarea lecturii micii legende de intemeiere, precizand că in mare, matricea eposului este similară şi cand, bunăoară, o regăsim in uimitorul Deal Surpat al Uroiului - Huroiul ?) ce străjuie larga panoramă a Văii Mureşului nu departe de Simeria. Am urcat alpinisitc in pantă Uroiul. Ajuns pe platforma lui, am avut perspectiva indicibil de frumoasă a celor două văi raurene, a estuarului Streiului (Sargeţiei?) la intrarea in Mureş, in amonte, Cetatea Devei) cu aceleaşi atribute ale intemeierii de către zane sau uriaşi, cum de altfel şi Uroiul (vocabula UR amintind de Uriel ! unul dintre ingerii căzuţi din Apocrifa lui biblicului Enoş Antedeluvianul !)

Dar iată că şi Muntele Retezat ar fi fost intemeiat tot de straniile fiinţe troienite in ceramica Mitului, Legendei, Memoriei ancestrale a neamurilor - din Neam. Exaltarea de gen superb Densuşeniană, desigur, nu mai este prudentă şi nici măcar Poezia nu se mai aventurează in ceea ce am numit metaforic memorie freatică.

Iată legenda cu vag sunet mioritic magic. (O redăm cf. I. Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, 1013), dar şi altor surse apropiate nouă). Atenţie la modalitatea de a porni naraţia, amintind de Enuma Eliş ( atunci cand), modalitate a manticii, divinaţiilor babiloniene sumeriene. E cert că legenda nu se referă la actualul Castel Fort - Cetate Hunedoreană, ci la una din illo tempore, de la intemeiere.)

Spun că zane trei de-odată
Trei cetăţi au rădicat,
Una-n Hunead, ceelaltă
La Grădişte in deal inalt,
Alta Orlea p-un deal mare.
Cand odată se-ntalniră
De cetăţi s-au intrebat,
Ceste două sus săriră
Şi mirare-au cuvantat:
Nostrele cetăţi pe mane
Ori ajute, ori n-ajute
Domnul* gata le vom pune
Hunedoara spune iute :
Şi io peste-o săptămană
De-mi ajută Dumnezău*
Şi-mi va fi cu indemană
Voi fini* tot lucru meu
Oacă dar c-a ei cetate
Bună fu şi azi se vede
Dar czut-ai celelalte
Stand zidiri cu iarbă verde.
Două zane intra-ace-oară
Fier cumplit* a ridicară
Iute după Hunedoară
invartind il aruncară
Către munţi (care) fugise
De mania celor două
Şi la ţară mai sosise.(?)
Fierul muntele in două
L-au lovit şi l-au tăiat,
Daice* muntele şi nouă)
de aice, de unde numele de)
Se numeşte Retezat.

Index:
*Domnul , Dumnezeul, Domnul Zeilor, poate Zalmoxes, Zeul Moş, nume ce ulterior a fost sincretizat?
*Ţăranii din zonă au o vorbă veche de juruinţă- legamant de credibilitate,etc : Zău in Dumnedzău!
*Voi fini evident un latinism incipient, ulterior inlocuit cu un substitut ca multele ce abundă după retragerea romană şi invaziile panslaviste recte a le religiei celei de a doua creştinări a romanilor , via slavonica, vezi Victor Kernbach, Universul mitic al romanilor, ed. Luchman) acest slavism fiind curent şi azi in Romania: a sfarşi, săvarşi, savarşi, verbul terminării, al Fini- tudinii). Că legenda recuperează latinismul ante-slavon, se explică prin cei ce scriau incă in latină, respingand ulterioarea instrăinare prin elementele alogeniei panslavice via ortodoxism.
* Fier cumplit- evident un buzdugan uriaş aruncat de zane, dar e tulburător să apară Fierul aici unde există dovezi ale făuririi Fierului de peste 2000 de ani, preluate şi de romanii temporari, incă din vremea dacilor, meşteşug adus probabil de Celţi ?. (vezi şi Aparatul lui Uriel, de Khnigt şi Lomas; Legende urieşeşti, etc. sau termeni ca siderurgie preluat deopotrivă din astrofizică, siderit, fier căzut din cer; dar şi bizarul etimon urgie!!!
*de aice, de unde numele de) ibidem.

Eugen Evu

Lectii de viata

2012-02-07T00:39:00.001+02:00

Despre casatorie si familie

2012-02-07T00:37:00.000+02:00

Familia care se roaga împreuna ramane împreuna.
In zilele noastre sunt mai multe case model decat familii model.

Monumentul triumfal al regelui Burebista - la Adamclisi

2012-02-06T03:44:00.001+02:00

Studiul de fata, Adamclisi - Monumentul Triumfal al Regelui Burebista, are menirea sa scoata la iveala unele greseli din trecut si sa elaboreze interpretari noi, care sa contribuie, pe de o parte, la indreptarea acelor greseli, ce dainuie de mult timp si in al doilea rând, sa puna in adevarata sa lumina cultura ai vrednicia poporului dac, al carui urmas direct este poporul român. Rezultatul cercetarilor a fost surprinzator. In loc de asemanari si similitudini cu alte monumente romane contemporane, am constatat deosebiri esentiale, pe baza carora am elaborat interpretari noi, ce par mai apropiate de adevar, fiind sprijinite pe dovezi certe si evidente. Concluziile cercetarilor noastre arata ca Monumentul de la Adamclisi nu este trofeul lui Traian, ca scenele de pe metope nu reprezinta luptele romanilor cu dacii din iarna anului 101-102 din Dobrogea, ci luptele dacilor cu o armata de invazie venita din Orientul Apropiat, lupta ce a avut loc intr-un sezon cald de vara. Descifrarea tainelor acestui monument necesita cunostinte aprofundate in domeniul culturii spirituale a popoarelor antice, deoarece pe Monumentul de la Adamclisi se afla simboluri ce reprezinta taine ceresti, cunoscute in antichitate numai de initiatii marilor temple.
Pentru aceasta, consider studiul de fata ca o varianta noua fata de tot ce s-a scris pâna acum, care vine sa imbogateasca fondul de cunostinte cu privire la acest monument si sa ofere o cale de cunoastere a adevarului istoric din acea epoca. Monumentul de la Adamclisi este el in adevar trofeul lui Traian? Sunt multe dovezi contrare unei astfel de ipoteze. Iata câteva mai importante: Luptele lui Traian cu dacii in Dobrogea au avut loc in iarna anului 101-102, cu alte cuvinte in lunile decembrie, ianuarie si februarie. Sculpturile Monumentului nu arata nici o marturie de iarna, ci din contra, un sezon cald de vara. Sunt aratati luptatori goi pâna la brâu, desculti sau cu sandale, copaci infrunziti, stejari infrunziti cu ghinda ajunsa la maturitate, ce indica cu precizie lunile iulie si august ca data când a avut loc batalia. Din moment ce sculpturile de pe monument arata un sezon de vara al luptelor, se poate spune cu toata certitudinea, ca ele se refera la o alta batalie decât cea a lui Traian cu dacii din iarna anului 101-102. Izvoarele istorice spun ca dacii au fost ajutati in luptele contra romanilor din Dobrogea de o formatie de cavalerie sarmata.
Sculpturile de pe metope nu arata nici un adversar calare, nici un calaret sarmat, asa cum sunt ei reprezentati de reliefurile de pe Columna lui Traian, ce se refera la primul razboi cu dacii. Faptul ca pe Columna este reprezentata lupta cu cavaleria sarmata si ca pe Monumentul de la Adamclisi lipseate o astfel de reprezentare, desi Monumentul este cladit tocmai in regiunea unde au avut loc acele lupte, constituie inca o dovada certa ca metopele se refera la o alta batalie decât aceea a lui Traian din Dobrogea. In acest caz ramâne de lamurit cine sunt beligerantii si care este data acestor lupte. Calaretii de pe metope, presupusi romani de Gr. Tocilescu, sunt imbracati in camasi de zale din fier sau cu solzi din piele dura. Unii sunt cu capul descoperit (Metopele 1 ai 2) iar altii poarta coif metalic pe cap. Toti sunt inarmati cu sulita, sabie si scut (Metopele 3, 4, 5, 6 ai 7). Daca acestia ar fi in adevar calareti romani, ar trebui sa fie la fel imbracati si sa poarte aceleasi arme ca cei reprezentati pe reliefurile Columnei. Calaretii romani de pe columna au imbracaminte din pânza de in, sau cânepa, si pe deasupra poarta o tunica confectionata dintr-un material mai gros, ce pare a fi din piele supla, terminata pe solduri si la mâneci cu colturi in forma de dinti de fierastrau. Calaretii romani de pe columna se deosebesc in totul de cei de pe metope. Aceasta deosebire spune de la sine ca, luptatorii calareti de pe metope nu sunt romani, neavând nimic asemanator cu calaretii romani de pe Columna. O alta constatare care surprinde este ca luptatorii calareti de pe metope nu seamana nici cu calaretii daci reprezentati pe Columna.
Deosebirile constatate ne spun ca metopele reprezinta calareti dintr-o alta armata ai sigur din alt timp. Infanteristii, considerati pâna acum soldati romani, reprezentati pe metope, au o caracteristica comuna, aproape toti sunt imbracati in zale de fier ai inarmati unii cu sulita, sabie ai scut, altii cu pilum, sabie si scut, iar altii numai cu sabie si scut. Infanteristii zisi romani de pe metope nu au nimic comun cu infanteristii reprezentati pe Columna, care sunt imbracati in tunica scurta, de pânza sau de piele supla, terminata pe solduri si la mâneci cu colturi in forma de dinti de fierastrau. Invadatorii infatisati pe metope ca si prizonierii de pe metope si cei legati cu mâinile la spate de câte un copac, au aspect oriental, cu barba lunga si ascutita, unii cu barba lunga impletita in suvite subtiri dupa moda persana si asiriana antica. Pe cap poarta boneta impletita. Unii din ei poarta la boneta, in partea dreapta, un ciucure. Acest ciucure a fost confundat de cercetatorii care s-au ocupat de Monumentul de la Adamclisi, cu nodusul format din parul capului, purtat de unele triburi germanice si a provocat multe discutii contradictorii si fanteziste. Intre nodusul din par si ciucure exista o deosebire tipica. Nodusul este o legatura plata putin proeminenta, pe când ciucurele are forma aproape sferica. Ciucurele pe metopele 17, 20 dar mai cu seama pe metopa 23 este redat in relief pronuntat, ceea ce il face de neconfundat cu nodusul. La stabilirea tipului unei persoane este necesar sa se ia in considerare cât mai multe semnalmente caracteristice.
Germanii pe Columna sunt aratati ca aliati ai romanilor, deci ei nu pot figura in acelasi timp si ca adversari in tabara dacilor. Ei pe Columna sunt reprezentati cu capul descoperit, barba tunsa scurt si cu pantaloni din pânza neteda. Luptatorii adversari de pe metope poarta pe cap boneta crosetata cu un ciucure in partea dreapta, barba lunga si impletita in suvite subtiri, pantaloni crosetati cu dungi adânci, iar ca profil moral, total diferiti de cel al germanilor de pe Columna.Toate aceste deosebiri resping ideea ca luptatorii ce poarta un ciucure la boneta de pe metope ar fi de origine germana. Dar nu numai intre armate exista deosebiri esentiale, ci si in portul femeilor dace. Femeile dace reprezentate pe metopele 48 ai 49 sunt imbracate cu rochii lungi, ce lasa sa se vada numai laba piciorului descult, un fel de camasa dreapta, cu mânecile scurte si incretita la gât, ce amintesc de iile portului national al româncelor. Peste mijloc sunt incinse cu un cordon rasucit in forma de frânghie.
Au capul descoperit si parul adunat si prins la ceafa. Femeile dace reprezentate pe Columna poarta haine mai evoluate si cu un rafinament superior. Rochiile sunt lungi si cad in pliuri ample iar mânecile sunt lungi. Pe deasupra rochiei poarta un fel de sal prins in fata sub sâni, printr-o brosa, care cade in falduri largi peste coapse in jos catre spate pâna sub genunchi. Parul capului este legat cu o naframa la ceafa, in picioare poarta incaltaminte uaoara. Concluzia ce se poate formula din deosebirile imbracamintei femeilor dace, este ca Monumentul de la Adamclisi este mai vechi decât Columna, cu o epoca istorica, cu un numar de ani suficient de mare ca portul femeilor dace sa poata evolua de la forma Adamclisi la cea de pe Columna. Monumentul de la Adamclisi pare a fi de origine dacica
Un studiu al compozitiei Monumentului conduce la convingerea ca el ar fi opera unui initiat. Scriitorii antici sunt unanimi in a spune ca Marele Preot al dacilor cunostea tainele Cerului si ale Pamântului, cu alte cuvinte el era un initiat in stiintele spirituale. Semnele geometrice de pe Monument sunt simboluri, care in limba initiatilor reprezinta forte ceresti ajutatoare omului. Pentru restul oamenilor aceste semne nu au nici un inteles, pentru ca nu stiu ce reprezinta ele. Acest fapt ne face sa credem ca Marele Preot al dacilor ar fi fost singurul in stare sa conceapa compozitia Monumentului de la Adamclisi, pe motiv ca nimeni altul nu era in stare de o asemenea conceptie, in spatiul in care a fost construit. Pe metopa 8 sunt reprezentate in prim plan trei oi care merg spre dreapta, iar in planul doi, doi tapi, stând pe picioarele dinapoi, care se infrunta. Ce ne poate spune acest tablou? In conceptia popoarelor vechi, turma de oi simbolizeaza poporul, iar tapii ce se infrunta sunt fortele care cauta sa stapâneasca poporul: In acest caz metopa 8 constituie o dovada certa ca Monumentul este o constructie dacica. In ipoteza contrarie ca ar fi o constructie romana, metopa 8 cu simbolul sau n-ar mai avea nici un rost si ea ar fi trebuit, in mod logic, sa lipseasca din compozitia Monumentului. Existenta ei dovedeste asadar, cauzele bataliei si motiveaza importanta victoriei repurtata de daci asupra invadatorilor. Ea justifica construirea Monumentului de la Adamclisi, ca simbol al salvarii poporului dac. Semnele geometrice de pe parapetul crenelat de pe placile de piatra care separa sculpturile prizonierilor, nu fac parte dintr-un alfabet vechi oriental necunoscut, dupa cum a spus C. W. Wutzer, ai nici nu sunt simple elemente de ornamentatie, ci sunt simboluri, care dupa credinta poporului dac reprezinta fortele cerului, care i-au ajutat pe daci sa-i invinga pe dusmani. Prezenta acestor semne pe Monumentul de la Adamclisi este o dovada certa in plus, ca autorul Monumentului nu poate fi decât Marele preot Deceneu si regele Burebista, care cunosteau tainele cerului, dupa cum atesta izvoarele istorice vechi. Fresca crenelurilor cu prizonieri incadrata de semnele geometrice s-ar putea traduce in vorbe astfel: Mica armata dacica a invins marea armata de invazie cu ajutorul cerului, iar pe dusmani i-a dat legati in mâinile dacilor.
Scena de pe metopa 48 nu reprezinta un barbar si o barbara dupa cum a vazut Gr. Tocilescu, ci este un invadator care a rapit o femeie daca, pe care o duce dupa sine, tinând-o strâns de mâna. Daca privim mai atent figura femeii dace, constatam ca ea are o atitudine protestatara, indicând silirea vointei ei. Monumentul triumfal al regelui Burebista Corelarea datelor istorice cu constatarile facute asupra sculpturilor Monumentului, ne-a calauzit sa elaboram o noua interpretare si anume ca Monumentul de la Adamclisi este statuia regelui Burebista. In viziunea concluziilor stabilite in capitolele precedente, am ajuns la convingerea ca Monumentul de la Adamclisi a fost construit din porunca regelui Burebista, in urma victoriei repurtata impotriva unei mari armate de invazie venita din Orientul Apropiat. Invadatorii se pare ca au venit pe apa si ar fi debarcat in Dobrogea in regiunea porturilor Callatis si Sardes, actualmente Mangalia- Neptun-Costinesti.
De aici s-ar fi indreptat catre localitatea Sucidava, situata pe malul dobrogean al Dunarii, capitala unei uniuni tribale locale, cunoscuta ca resedinia a regelui Roles, ce domnea inainte de ocupatia romana. Armata dacilor a intâmpinat armata de invazie cam la doua treimi din drumul ce porneste de la Callatis spre Sucidava, la locul care se numeste astazi Adamclisi. Dupa toate probabilitatile, locul acesta a fost ales si impus de catre daci ca teatru al bataliei cu invadatorii, fiindca in acest loc se afla apa de baut, colinele invecinate par sa fi fost acoperite cu paduri de stejar, dupa cum se vede pe metopele 31 si 32 unde armata dacilor s-ar fi putut adaposti fara a fi vazuta de invadatori, iar locul din vale, strâmtat de paduri, nu permitea armatei invadatoare nici o desfasurare a fortelor sale si nici manevre tactice. Comandantii cazuti prizonieri, legati cu mâinile la spate de câte un copac impodobesc crenelurile Monumentului, iar pe conducatorul expeditiei l-a asezat la picioarele statuii regelui Burebista, de asemenea legat cu mâinile la spate, impreuna cu cele doua femei care-l insoteau in expeditia din Dacia.
Femeile n-au mâinile legate, ele au fost asezate pe soclul statuii cu mâinile libere, lânga stapânul lor captiv, dacii aratând si de data aceasta marea intelepciune umana. Capturarea intregii armate de invazie impreuna cu conducatorul ei nu este ceva exagerat. Ea aminteste de o alta intâmplare similara din sec. IV i.H., când Lisimah, regele Macedoniei, a pornit in fruntea unei armate de peste 100.000 oameni sa cucereasca Dacia si cum a patruns pe teritoriul Daciei, a cazut prizonier cu toata armata sa in mâinile dacilor. Dupa cultul mortilor la daci, trupurile celor cazuti in batalie, autohtoni si dusmani, au fost adunate si incinerate pe un mare rug, anume facut pe vârful unei coline dominate din apropierea locului in care s-a desfasurat batalia. Peste rugul cu cenusa luptatorilor s-a cladit marele Monument ce aminteste de tumulurile preistorice pelasgo-tracice. Sculpturile contin numeroase detalii specifice timpului in care a fost construit. Fiecare detaliu contine in sine un model determinat ai caracteristic. Intreaga decoratiune face parte dintr-un plan bine definit si cu intentia vadita de a transmite posteritatii documente de mare insemnatate din viata poporului dac.
Tipologia bazata pe putinele elemente publicate nu se poate aplica la Monumentul de la Adamclisi, pe motiv ca acesta este un exemplar unic in lume. El prezinta multe elemente originale necunoscute si necuprinse in materialele publicate. Daca vrem sa cunoastem evolutia unei idei in arta este necesar ca in toate cazurile sa se ia ca temen de referinta tipul cel mai vechi. Pentru acest aspect specific, Monumentul de la Adamclisi ne intereseaza in primul rând ca document istoric si etnografic si numai in al doilea rând ca opera de arta.

Oghina Virgiliu

Importanta unei clipe

2012-02-06T00:37:00.001+02:00

Un astfel de frate

2012-02-06T00:35:00.001+02:00

Paul a primit cadou de Craciun o masina nou-nouta de la fratele sau. In seara de Ajun, cand a coborat din biroul sau sa-si ia masina parcata în fata cladirii, a vazut cum un tînc de vreo sapte ani se învartea cu ochii mari în jurul masinii sale. "Este masina dunmeavoastra, domnule?", a întrebat el. Paul a dat din cap. "Fratele meu mi-a dat-o cadou de Craciun". Baiatul ramase nauc. "Vreti sa spuneti ca fratele dumneavoastra v-a dat-o asa... gratis? ... fara sa platiti nimic? Donmule! As vrea... ". Baiatul ezita. Desigur, se gandi Paul, stiu ce-i trece prin cap. Ar vrea sa aiba si el un frate bogat ca mine. Dar ceea ce spuse apoi tîncul il facu pe Paul sa ramana cu gura cascata:
"As vrea sa pot fi si eu un astfel de frate"
Paul se uita cu uimire la baietelul din fata lui si manat de un impuls interior, îi zise: "N-ai vrea sa te duc cu masina mea?" "Cum sa nu! Tare mi-ar place!" Dupa un scurt raid prin cartier, baiatul se întoarse spre Paul. Ochii îi sticleau de emotie. "Domnule, n-ati vrea sa treceti prin fata casei noastre?" Paul zambi. Stia ce dorea baiatul. Voia sa le arate vecinilor ca soseste acasa cu o masina mare, noua-nouta. Dar Paul gresi din nou. "Vreti sa opriti aici? Langa treptele acelea, va rog!" Urca apoi scarile în fuga. Dupa cateva momente îl auzi cum revine. De data aceasta nu se mai grabea. Ducea in bratele sale un fratior mai mic. Era handicapat. L-a asezat cu groaza pe ultima treapta a scarii, dupa care s-a asezat langa el. Strangandu-i umerii cu mana dreapta, iar cu ceaialta arata spre masina lui Paul. "Vezi Jonny. Asta e masina, exact cum ti-am spus sus. Fratele lui i-a dat-o cadou de Craciun si nu l-a costat nici un cent. Intr-o zi am sa-ti dau si eu una exact la fel ca asta... si ai sa vezi de unul singur ce lucruri extraordinare de Craciun sunt în toate vitrinele din oras despre care am încercat sa-ti spun." Paul s-a dat jos din masina. L-a luat în bratele sale pe micutul olog, l-a asezat langa el pe scaunul din fata. Cu ochii sclipind de bucurie, fratele lui mai mare s-a asezat langa el si toti trei au început o calatorie de neuitat prin orasul pregatit de Craciun. In seara aceea de Ajun, Paul a înteles pentru prima data ce a vrut Iisus sa spuna cand a afirmat ca: "este mai bine sa dai decat sa primesti..." (Dan Clark)

Limba noastră

2012-02-05T04:42:00.000+02:00

Titlul acestei lucrari poate ridica semne de intrebare pentru aceia ce isi inchipuie ca originea limbii noastre este un fapt clar si bine stabilit. O analiza atenta a limbii române indica inca de la inceput o serie de neclaritati. Incepand cu lexicul se constata ca exista multe etimologii neelucidate sau trimise la diferite surse. Acest fapt denota multa usurinta si graba in stabilirea etimologiei unui cuvant. Lingvistica comparativ-istorica s-a facut la noi in mod destul de superficial. Etimologiile s-au stabilit pe baza unor asemanari fara sa se tina cont aproape deloc sau aproape deloc de principiile de evolutie fonologica specifice limbii Romane. Astfel s-a ajuns ca o multime de cuvinte care au fost imprumutate de limbile invecinate din romana sa fie considerate imprumuturi ale romanei din aceste limbi. Nu altfel stau lucrurile cu Latina vulgara. Lingvistii Romani incepand cu cele mai mari nume au "gasit" originea multor cuvinte romanesti in asa-zisa Latina vulgara. Din nou, netinand cont de legile fonologice ale limbii Romane. Astfel de greseli denota lipsa de profesionalism cu care s-a facut la noi lingvistica istorica pana acum, desi trebuie sa recunoastem ca analiza comparativ-istorica a lexicului romanesc nu este intreprindere usoara. Cercetarea atenta a mai multor limbi Indo-Europene antice si moderne precum Sanscrita, Hitita, Lituaniana, Letona si mai ales Albaneza dezvaluie cercetatorului multe surprize. Nu este o exagerare sa spunem ca cel putin in anumite privinte Romana se apropie de Sanscrita la fel de mult ca si de Latina. Avem rom. pamant, sansc. bhuman ( < *gh(d)em or ghemon), dar lat. terra, ori rom. boier, lit. bajoras, alb.bujar, precum si sansc. bharu. Altele au corespondent atat in Latina, dar si in Sanscrita, dar cel Sanscrit esta mai apropiat sau aproape identic cu cel romanesc. De exemplu rom. apa, sansc. ved. apa, av. ap, hit. uappe, dar lat. aqua, ori rom. soare, sansc. surya , lit. saule, lat. sol-is. De altfel stim datorita unor hidronime ca in Traco-Daca la apa se spunea tot apa (ex. Salapia, care ar insemna apa sarata, si alte exemple similare). Trebuie precizat ca aceste asememanari se datoreaza fondului comun Indo-European si nu este vorba aici de nici un fel de imprumuturi, asa cum de multe ori s-a crezut. Daca aceste limbi au anumite elemente lexicale, morfologice ori sintactice in comun nu inseamna ca avem de a face in mod necesar cu imprumuturi. Cum am mentionat mai sus natura
imprumuturilor se poate stabili in baza unor legi fonologice. Acum la inceputul celui de-al treilea mileniu cred ca este in sfarsit timpul sa spunem ca ideea latinitatii, sustinuta in mod continuu de la Scoala Ardeleana incoace, trebuie revizuita la modul cel mai serios. Nu este o exagerare sa spunem ca aceasta idee a fost o piedica serioasa in calea acelor cercetatori (Romani sau straini) care s-au ocupat cu studiul originii limbii si poporului Roman. Nu poate contesta nimeni ce aceasta idee a avut puternice motivatii
sociale si nationale pentru promovarea drepturilor Romanilor din Transilvania si apoi pentru a gasi un loc poporului Roman in Europa moderna, dar cred ca a venit in sfarsit timpul ca adevarul istoric sa primeze, pentru ca adevarul trebuie spus mai devreme sau mai tarziu indiferent cum ar arata. In cazul nostru nu avem decat sa promovam o istorie absolut iesita din comun cu care multi, foarte multi s-ar mandri.
Revenind la fenomenul lingvistic trebuie afirmat ca studiul comparativ al limbii Romane cu alte limbi Indo-Europene dezvaluie mai intai un substrat vechi de adancime comun cu alte limbi Indo-Europene. Aici Albaneza ocupa un loc aparte in sensul ca pune in lumina stratul Tracic (or Traco-Ilyiric) comun celor doua limbi.
Rolul limbii Latine in evolutia limbii Romane trebuie analizat pe principii cu totul noi asa cum nu s-a facut pana acum. Trebuie stabilite cu multa claritate pe baza unor principii fonologice bine stabilite cuvintele de origine Latina in limba Romana. Pot sa spun ca am identificat in limba Romana peste 2400 de radacini lexicale de origine Traco-Daca si acest numar creste pe masura ce anumite principii fonologice devin din ce in ce mai clare. Dificultatea provine din faptul ca pana acum nu avem suficiente texte (ori glose) Dacice si multe din cele descoperite descifrarea lor ramane inca ambigua. In sfarsit, un fenomen specific oricarei limbi avem un adstrat al imprumuturilor Slave, Grecesti, Germane, Maghiare, s.a.m.d. care nu ne intereseaza in mod special aici.
S-a facut mult caz pe tema colonizarii Daciei si Romanizarii populatiei locale. S-a mers de la ideea extrema ca populatia Daciei a fost exterminata (Scoala Ardeleana), Dacia fiind repopulata cu vorbitori de limba Latina, pana la alta idee extrema ca Dacia a ramas pustie dupa retragerea lui Aurelian (Rosler et comp.). Evident ca ambele sunt teorii extremiste in flagranta contradictie cu adevarul istoric. Intre aceste doua extreme exista o serie de alte teorii bine cunoscute, dar care nu aduc mai multe servicii adevarului istoric.
Pentru a fi mai convingator sa trecem in revista doar cateva fapte istorice. Mai intai trebuie precizat ca Romanii nu au ocupat (si eventual colonizat) decat 1/5 din actualul teritoriu de la nordul Dunarii in care se vorbeste romaneste. Xenopol spunea ca cucerirea Daciei de catre Romani a constituit o greseala politica, ceea ce este corect. El sustine ca Dunarea nu trebuia depasita constituind o buna aparare. O provincie intemeiata peste Dunare era greu de aparat. Intr-adevar imperiul putea fi mai usor de aparat pe Dunare. De fapt cred ca Romanii au inteles acest lucru, dar desigur in politica exista mai intotdeauna mai multe solutii la o problema, totul este sa se gaseasca solutia cea mai adecvata. Romanii au considerat probabil ca pentru o mai buna aparare a imperiului este bine sa ocupe si tarmul stang. Un regat puternic la nord de Dunare, in imediata vecinate a granitei imperiului, condus de un rege si o nobilime ostila imperiului Roman, constituia un pericol permanent pentru Romani. Se stie ca Dacii treceau des Dunarea atacand provinciile Romane de la sudul Dunarii. In plus, un factor esential care a contribuit la invadarea Daciei au fost avutiile Daciei si in special aurul Dacilor din Muntii Apuseni. Punctand aceste date reiese ca Romanii nu au intentionat vreodata sa ocupe si sa controleze tot teritoriul regatului Dacic, nicidecum sa-l si colonizeze ceea ce nici nu au facut. Pe scurt, scopul trecerii la nord de Dunare a fost de a elimina un regat care contituia un pericol pentru Roma si de a-i jefui bogatiile.
In continuare sa vedem ce s-a intamplat dupa terminarea celui de-al doilea razboi Daco-Roman (105-106). In 117, la numai 11 ani de la terminarea acestui razboi, are loc o dubla invazie a Iazigilor dinspre Apus si a Roxolanilor dinspre Rasarit, si a dacilor liberi din nord si nord-est, toate astea suplimentate cu o puternica rascoala a populatiei locale dacice. Hadrian, noul imparat reuseste sa-i opreasca pe Iazigi si cumpara cu bani pacea cu Roxolanii. Hadrian paraseste in acelasi an trei provincii romane anume Asiria, Mesopotamia si Armenia. Eutropius spune ca Hadrian ar fi vrut sa faca acelasi lucru si cu Dacia, dar l-au oprit prietenii spunand ca ar cadea prea multi cetateni romani in mainile barbarilor. Antoninus Pius, urmasul lui Hadrian a purtat mai multe razboaie cu Gotii (Getii) si cu Dacii. Pe vremea lui Marc Aureliu, in timpul razboiului cu Marcomanii (un trib Germanic de prin Austria de azi), Dacii liberi invadeaza orasul Alburnus, cel mai important centru de exploatare a aurului, precum si Sarmizegetusa. Ambele orase sant arse. Ceva mai tarziu in timpul aceluiasi razboi cu Marcomanii, Costobocii, un puternic trib Dacic de prin Bucovina si Galitia de astazi, trec prin Scythia Minor in Balcani ajungand pana in Grecia. In timpul lui Caracala (inceputul sec.III), Gotii (Getii) ataca din nou Dacia Romana si o vor face aproape continuu pana la 271 cand Romanii se vor retrage definitiv din Dacia. Aici trebuie amintit ca de pe la anul 230 incoace invaziile se intetesc. Romanii de multe ori nu puteau infrange pe invadatori si era necesar sa ii cumpere cu bani. In cei 165 de ani cat Romanii au stapanit la nordul Dunarii, au avut loc zeci si zeci de navaliri atat ale Dacilor ramasi in afara provinciei Dacia Romana cat si ale altor popoare cum au fost Iazigii, Roxolanii si in special Gotii (tot geti…). Am vazut ca la numai 11 ani de la terminarea celui de-al doilea razboi Daco-Roman, incep invaziile de tot felul.
Provincia Dacia Traiana cuprindea doar Oltenia, Banatul si sud-vestul
Transilvaniei. Ne putem da seama acum in ce conditii a putut loc avea romanizarea acelei fractiuni de teritoriu al Daciei ocupat de Romani. In aceasta atmosfera de permanent conflict dintre stapanitori si localnici, romanizarea localnicilor nu putea avea sanse cu atit mai mult nu putea fi de profunzime. Faptul ca s-au gasit multe inscriptii romane in Dacia, acesta nu este un semn ca populatia satelor era romanizata. Doar populatia oraselor obisnuia sa-si puna astfel de inscriptii care populatie era vorbitoare de limba Latina, in marea lor majoritate nefiind bastinasi; or aceasta populatie impreuna cu armata s-a retras odata cu retragerea lui Aurelian, cum spun si autorii antici. Pe aceste afirmatii si-a bazat si Rosler teoriile sale bineinteles distorsionindu-le. Populatia bastinasa locuia la sate si desigur nu obisnuia sa-si puna inscriptii (sau daca isi puneau nu erau din piatra si nu au ramas), asa cum faceau colonistii de la orase, vorbitori de Latina.
Intrebarea cheie este cum au reusit acesti Daci bastinasi, locuind in teritoriul ocupat de Romani sa raspandeasca o limba (pe care multi din ei nu o cunosteau bine) pe o raza de peste 1000 de kilometri spre Nord si Rasarit. Mai ales spre Rasarit, aceasta arie este cu mult mai intinsa. Chiar astazi aproape pe tot teritoriul Ucrainei sunt vorbitori de limba Romana. Acest lucru devine si mai imposibil daca ne gandim ca invadatori de tot felul veneau din aceeasi directie. Explicatia cea mai plauzibila esta una singura: stramosii acestor vorbitori de limba Romina, cu alte cuvinte Romini, au trait pe acele meleaguri de mii de ani. S-a trecut prea usor peste aceste date, or este stiut de toata lumea ca stiinta se face numai si numai pe baza de dovezi. Ca sa exemplific cum s-a facut si se mai face inca de catre unii inca stiinta, dau mai jos un citat din "Istoria limbii romane" a lui Al. Rosetti. Cand vorbeste de teritoriul de formare al limbii Romane, el spune: "Limba romana s-a dezvoltat pe o larga baza teritoriala romanizata cuprinzand provincia Dacia nord-dunareana propriu-zisa adica: Oltenia, Banatul si Transilvania si celelate teritorii care n-au intrat sub autoritatea romana, fiind locuite de catre 'dacii liberi', Muntenia si sudul Moldovei" si textul continua in aceeasi bine cunoscuta limba de lemn prin care se reuseste performanta unica de a vorbi fara sa spui nimic. Rosetti si ca el multi altii nu-si bazeaza argumentatia pe date istorice sau lingvistice, ci pe anumite sabloane stereotipe, care nu spun nimic. Am considerat necesar sa punctez cateva repere istorice sa ne dam seama ca supralicitatul fenomen al romanizarii intregii Dacii cu greu poate fi sustinut. Limba Romana ramane un document viu care nu poate fi masluit daca este bine analizat. Limba Romana are foarte multe cuvinte a caror etimologie este gresita sau considerata necunoscuta.
Pentru a sti cu precizie originea fiecarui cuvant este necesar un set de legi fonologice specifice evolutiei de la Daca la Romana. Pe baza acestor principii specifice diferitelor limbi Indo-Europene s-au putut elabora mii de radacini ale Proto-Indo-Europenei. Aceste radacini stau si la baza lexicala a limbii Romane. Poate parea socant, dar peste jumatate din lexicul limbii Romine provine direct din acest fond Proto-Indo-European, si nu prin Latina, desigur si ea o limba Indo-Europeana ca si Daca ori Slavona a carei influenta asupra limbii Romine a fost de asemenea supralicitata si chiar influenta ei trebuie de asemenea serios revizuita. Este vorba de analiza a peste 4000 de radacini lexicale din fondul lexical romanesc. Este o munca dificila, dar care da cercetatorului satisfactia lucrului bine facut. Acest strat Indo-European comun ne da o imagine destul de clara despre patria comuna a vechilor Arieni, modul lor de viata, ocupatiile, relatiile de familie. O anumita flora si fauna se contureaza din lexicul unui mare numar de limbi. Aceasta patrie comuna a Arienilor este situata in Centrul Europei dintre Don si Rhin (de la est la vest) si intre Balcani si Marea Baltica (de la sud la nord). Aici creste fagul al carui nume se gaseste in mai toate limbile Indo-Europene. Limita de est a raspandirii fagului fiind Konisberg-Odessa. Acesti Arieni cunosteau graul, meiul, orzul, ovazul si secara, pentru majoritatea s-au reconstituit radacini din care deriva direct si formele romanesti, cu exceptia cuvantului secara care se pare ca provine din Latina. De remarcat ca multe din aceste cereale exista sau au existat in stare salbatica in aceasta regiune. Cuvinte precum a ara, artor (plug), ogor, se intalnesc in mai toate limbile Indo-Europene. De asemenea cuvinte denumind boul (tribul celtic al boilor! traductibil numai in romina!), vaca, taurul (tribul celtic al tauriscilor!), calul, oaia, capra, cainele, porcul, precum si pasari precum gasca si rata se intalnesc in toate limbile indo-europene. Cuvinte denumind relatiile de rudenie: mama, tata, prunc, copil, baiat, ginere, cumatru de asemenea isi au originea in limba Traco-Daca; lista poate fi si mai lunga. In romana multe din ele provin direct din Proto-Indo-Europeana. In domeniul tehnicii mestesugurilor si a asezarilor sociale romana a mostenit din daca: car, roata, par, zid, drum (a merge, a pleca), gard, sat, catun, oras.
Pe de alta parte toate denumirile marilor cursuri de ape din zona mentionata mai sus (intre Don si Rhin) vechi Indo-Europene ceea ce demonstreaza ca aceste locuri au fost locuite de ei inca de la sfarsitul ultimei ere glaciare pana astazi. Dunarea are aceasi etimologie ca si Donul ( < IE *danu - apa curgatoare); Olt, la Ptolemeu apare sub forma Aloutas, in Lituania de azi apar denumiri de ape Alouti, Aluote, de asemenea in Iran exista un rau in bazinul Marii Caspice denumit Alouta, iar in Letona aluots inseamna izvor. Argesul apare in documentele Grecesti antice sub formele Ordessos, Arghisos, Argyos (* arg-es-(yo)- alb, stralucitor) care a dat in romaneste argint, argintiu. Vedea (< IE *wed-o-r - apa), Mures, apare inca de la Herodot sub forma Maris ( retragerea lui Aurelian.
Pana acum cei care s--au aventurat sa discute in Romana cuvintele de origine Daca au facut-o prin comaparatie cu Albaneza, desi in romana, lexicul de origine Daca este cu mult mai intins decat s-a considerat pana acum.
Limitele de timp nu-mi permit sa dau mai multe detalii despre derivarea acestor cuvinte din Proto-Indo-Europeana. In cele ce urmeaza voi da exemple de cuvinte comune celor doua limbi, urmand alte exemple care nu au corespondent direct in Albaneza: abur, agurida, argea, balaur, balega, balta, barza, brad, brau, brusture, bucura, buza, capusa, caputa, catun, ceafa, ciocan, copac, cruta, curma, curpen, cursa, darama, druete, farama, gard, gardina, gata, galbeaza, gandi, ghimpe, gheonoaie, grapa, gresie, groapa, grumaz, gusa, mal, mazare, magura, matura, manz, manzat, manzare, minti, mos, mugure, murg (amurg), naparca, pastaie, parau, ranza, sarbad, scapara, scrum, scula, sambure, spanz, sterp, strepede, strunga, sale, soparla, sut, tap, tarc, vatra, vatui, viezure, zgarda, zgaria.
Cuvinte care nu au corespondent in albaneza: aburca, acest, aici, acolo, acum,adapa, adapost, adevar, adia, adanc, afin, afla , agata, agud, ajunge, alb, albastru, albina, alerga, alina, aluna, aluneca, alunga, ameninta, amesteca, ameti, amandoi, amurg, amana, apa, apasa, apleca, apoi, aprig, apuca, ara, arama, arata, argint, arin, aripa, artar, ascunde, ascuti, asmuti, astampara, astupa, asa, aschie, aseza, asterne, atat, atunci, azvarli, ba, baba, baci, bai, balt, ban, barda, barza, baga, baiat, balan, baragan, bardaca, batran, bat, barc, besedui, balbai, barna, barsana, bata, boci, bogat, boier, bolovan, bot, bota, bou, brad, braniste, brazda, bracinar, breaz, breb, brici (brigeag), branca, branza, bruma, buburuza, bucata,bufnita, bulgar, bulz, bura, burduf, burta, bute (butoi), buza, cal, cap, car (insecta), car (IE *kr), ca, care, caramb caciula, capusa, casca, catina, catre, incotro, catun, cauta, ceafa, ceata, cetina, chel, chiciura, chindeu, chinga, cicoare, cimbru, cimpoi, cinteza, cioaca, cioara, cioareci, cioata, ciot, cioc, ciocan, ciocarlie, ciocarlan, ciopli, ciot, cir, cires, ciucure, ciuca, ciuperca, ciur, ciut, ciutura, caine, canepa, card, carlan, carliont, carpa, carpi, cat, clati, clatina, clei, clinti, clipa, cloci, closca, coacaza, coace, coaja, coama, coasa, cobori, cocian, cocarla, cocor, cocosa, cocota, codru, cojoc, colt, copac, copil, cosita, copita, cos, cosar, cotet, cotiga, cotropi, cosita, cotofana, covata,covarsi, crac, crap, crancen, cucura, cucuta, cucuvea, cuib, culege, culme, cumatru, cuptor, curma, curpen, curva, custura, cusma, cutare, cuteza, cutriera, cutit, cuvant, dada, daica (doica), dalb, dar (conj.), datina, dauna, darama, deal, descarca, (incarca) destupa, destept, desghioca, desgardina, desmetici, desmierda, dibui, dimineata, dinte, damb, dara, dardai, darmon, darz, doaga, dogori, doica (daica), doina, dojeni, drac, drege, droaie, drug, druga, drum, dud, duhni, duhani, duios, dunga, dusman, erete, fag, fagure, falca, fara, fecior, felie, fereca, fior, firav, flacara, flamand, fluier, fluia, fluture, flutura, fota, framanta, frunza, fuior, fulg, furtuna, fusta, gadina, gaie, gaita, gajbi, gabui, gasi, gati, gaura, ghiara, gheb, ghes, ghici, ghiuj, ginere, gadila, galma, gandi, gandac, garbov, garla, garnita, gasca, gat, glie, goanga, gol, gorun, grapa, graur, grabi, gradina, gradiste, gramada, graunte, greata, grebla, greier, gresie, gresi, greu, grinda, griva, grau, groapa, grui, grumaz, grunj, gudura, gura, gusa, guster, halca, hambar, hat, haz, harapi, horn, hot, huma, iaca, iata, iie, ied, ierunca, isca, imbina, imblati, imbraca, impleti, impotriva, imprastia, improsca, inca, incerca, incalta, incet, incotro, incovoia, incumeta, indemna, indarji, indrazni, indura, infiripa, infuleca, ingadui, ingaima, ingramadi, insura, intepa, invata, invarti, jale, jar, jumatate, laba, laie, late, leac, leaca, leagan ,legana, leasa, lele, leoarca, lenes, lepada, lespede, lesina, leuca, leustean, licari, licurici, lindina, liniste, lipi, lipie, lipsi, livada, lostrita, lopata, lotru, lume, luntre, mai (adv.), malder, mama, mare, mare, matca, mat, mazare, macar, maduva, maciuca, maciulie, magura, maracine, matusa, merge, mic, miere, minte, minune, mioara, mire, mireasa, miriste, misca, marsav, mocirla, moina, mos, mosie, mot, movila, mugur, murdar, mustra, musca, nagit, nai, nalt, nana, nas, nasture, nadrag, naduf, nadusi, negara, namol, naparca, napusti narui, necheza, neghina, negura, nene, nisip, niste, noian, nu, obiala, obicei, obor, obste, obcina, ogor, opinca, oras, ortac, ovaz, pajura, pamant, pat, patul, patura, petic, petrece, pica, pipota, pisca, pita, pitigaia, pizma, palc,parau, parloaga ,plai, pleca, plesni, plisc, plod, pluti, pogace, poiana, polita, poiata, porni, posac, poteca, potarnichie, potriva, povara, povata, povarni, pozna, prasi, prastie, prajina, prapadi, pravali, preajma, preda, pregati, pregeta, presura, prian, pridvor, pripi, pripor, radasca, rafui, ragaz, ragalie, ragusi, rapune, rasadi, rasari, rascoala, raspandi, rasti, rastoaca, rasturna, rasuci, rasura, rataci, ratez, razbi, razghina, resteu, reteza, ridica, risipi, rana, ranca, rancheza, rand, ranza, poaba, roata, rod, roi, ropot, rotund, roua,rovina, ruda, salcie, sama (seama), saramura, sare, sat, sain, saliste, salta, samanta, sarac, sarbatoare, scarpete, scadea, scalda, scapa, scarmana, scarpina, scama, scanteie, scarba, scoaba, scoarta, scoate, scorbura, scormoni, scroji, scorpie, scotoci, scrum, scuipa, scula, scurge, scurma, scutura, seama, sfant, sfarteca, sfasia, simbrie, sitar, sita, sambure, sarg, sloata, slut, smicea, smida, sminti, smirdar, smantana, smarc, smoc, smuci, smulge, soare, socol, socoti, soi, sorbi, spaima, spala, span, spanz, spanzura, splina, sprinten, spulbera, spuza, sta, stava, stapan, sterp, starpi, stana, stanca, stang, starc, starni, starv, strain, strecura, strepezi, strica, stiga, strigoi, stropi, strugure, sturz, suta, sapte, sase, sarpe, schiop, sir, sirag, siroi, soparla ,sopot, sopti, sovai, sterpeli, stima, stiubei, stirb, stramb (stramba), talpa, tapa, tare, tasca, tata, taia, taram, tarita, tau, teasc, temei, temelie, ticalos, tilisca, targ, tarla, toca, toci, toi, topi, trai, traista, treaba, treapta, trece, treiera, tranti, tap, tarc, tarm, teapa, teava, tantar, tata, titina, toala, tol, turcan, turca, ud, uita, ungher, unealta, urca, urda, urias, usca, ustura, usor,vagauna, vatra, vapaie, var, vatama, vatui, vested, veverita, viespe, viezure, vita, vizuina, varf, voda, vaida, vorba, vorbi, za, zara, zarva, zabala, zace, zanatic, zapada, zapaci, zari, zau zbate, zbiera, zbarci, zbuciuma, zbura, zburda, zgarda, zgau, zgaria, zgarma, zgudui, zi, zid, zimbru, zana, zmeura, zori, zvanta.
Desigur lista nu este exhaustiva in sensul ca in primul rand numarul de cuvinte comune in albaneza si romana este mult mai mare se ridica cred la peste 350-400 poate chiar mai mult. In ce priveste cuvintele romanesti mostenite direct din Daca lista ar fi devenit mult prea lunga pentru limitele acestei prezentari, dar in acelasi timp sa fie relevanta pentru cei interesati sa stie cat mai mult despre adevarata origine a limbii romane.

www.dacii.go.ro

Despre dragoste, iubire si viata - Octavian Paler

2012-02-05T01:38:00.000+02:00

Egoism

2012-02-05T00:36:00.000+02:00

Egoistul este ca omul care zboara cu balonul. Toti ceilalti oameni i se par mici. El arata mic tuturora.
Egoismul este un narcotic administrat de diavolul celor ce sufera de mediocritate.
Egoismul este un anestezic generat interior care-i permite omului sa traiasca fara dureri cu el însusi.
Numai egoistul sufera cu adevarat. Si tot timpul.
Adevaratul egoist accepta chiar ca altii sa fie fericiti. Daca sunt datorita lui.
Numai moartea egoistului este deplina. Nimic din el nu mai ramane altora.
Cei care ne datoreaza totul ne sunt dragi mai presus de orice.
Egoismul stasie sufletul asa cum un tigru stasie trupul. "
Legea egoistului: "Scoala-te tu, sa ma asez eu"

Nicolae Densuşianu

2012-02-04T04:41:00.000+02:00

Moto:
“Trăim prezentul, credem la modul serios că îl cunoaştem, dar pentru a-l înţelege se cuvine să-i punem tot mai multe întrebări. Nu putem însă înţelege timpurile de azi şi nu ne putem cunoaşte pe noi ca popor atâta vreme cât trecutul mai ascunde încă destule taine.” Mihaela Albu, New York
În 1913 apărea la Bucureşti lucrarea Dacia preistorică, de Nicolae Densuşianu. O lucrare absolut impresionantă, de peste o mie de pagini, o sinteză care, încă de la apariţia ei, a stârnit şi continuă să stârnească enorme pasiuni, pozitive şi negative. Oricum am considera-o, un lucru rămâne sigur, această istorie nu poate fi ignorată.
În chip fericit, cu eforturi absolut eroice, în anul 2002, Editura bucureşteană „Arhetip“ a retipărit, după original, lucrarea, dându-i nou suflu de viaţă şi îndemnând la reflecţie o nouă generaţie. Editura a reuşit să spargă o anume conspiraţie a tăcerii dusă în jurul lucrării şi să termine lucrarea nefastă de batjocorire a ei. O conspiraţie care, după cum vom vedea, avea un scop limpede şi care nu era spre binele neamului românesc, încă mai trist, de cele mai multe ori, această acţiune s-a purtat prin indivizi care fie că frunzăriseră doar lucrarea, fie nu o citiseră de fel. Încă mai adesea era vorba de scepticismul ironic al celor care se grăbesc să vorbească despre cele pe care nu le ştiu şi nu le înţeleg, ai imbecililor utili.
Autorul lucrării, Nicolae Densuşianu, a fost unul dintre cei mai harnici şi meticuloşi truditori spre dezvăluirea trecutului românesc. Este suficient să amintim că majoritatea documentelor privind istoria medievală românească (şi încă mai vârtos cea transilvană) au fost adunate şi publicate de către Nicolae Densuşianu, că fără aceste documente nu ar fi fost cu putinţă să fie „descoperită“ miraculoasa supravieţuire a românilor transilvăneni şi mai cu seamă supravieţuirea instituţiilor lor specifice, a căror vechime nimeni nu o poate stabili (poate doar lucrarea aceluiaşi istoric despre care mă încumet a vorbi mai la vale).
Importanţa ca istoric a lui Nicolae Densuşianu nu sălăşluieşte mai ales ori în primul rând în mulţimea datelor prezentate, ci în modul lui de gândire, în filosofia lui istorică. Nicolae Densuşianu sparge sistematic modelele repetitive impuse. El sfărâmă consecvent şi deliberat acele noţiuni şi „modele“ care se impun prin repetare, care întunecă spiritul critic până la orbire şi încurajează lenea de a gândi. El cutează să vadă lumea în alt chip, aşa cum este ea vie, curată, vibrând de prospeţime şi sfidând neputincioasele îndrăzniri ale negativităţii pure.
Nicolae Densuşianu este concomitent un iconoclast şi un iconodul; un spărgător de „icoane“ false sau, mai exact, de idoli scârbavnici, şi un închinător al vieţii şi neamului românesc. În chipul în care el scrie se vădeşte enorma şi adevărata modestie, smerenie a unui mare învăţat ce nu avea lipsă de slava deşartă a lumii. Istoria lui este povestea, spusă pe îndelete şi cu gust, de către un taică bătrân nepoţilor pe care îi iubeşte ca lumina ochilor.
Dacia Preistorică este, în esenţă, reconstrucţia realităţilor istorice de la Dunăre şi Carpaţi în vremea „ante-istorică“, poate imediat post-edenică. În atari condiţii, folosirea critică a izvoarelor istorice existente (şi care toate vorbesc de vremuri şi evenimente ce avuseseră loc cu mult înaintea întocmirii lor) trebuia să fie, în chip necesar critică. Tot în chip necesar autorul trebuia să folosească propria imaginaţie şi propriul discernământ în a „umple“ golurile lăsate de izvorul istoric, scris ori arheologic. Ceea ce autorul monumentalei lucrări a căutat să facă a fost de a stabili modelul de dezvoltare istorică în Carpaţi şi la Dunăre, în spaţiul românesc, altcum spus. Un model care nu a fost niciodată uitat, ci doar modificat, adaptat, ascuns şi iarăşi arătat.
Nicolae Densuşianu, desluşind caracteristicile începuturilor istoriei româneşti sau neamului românesc, a reuşit să stabilească şi să definească, cel dintâi, trăsăturile definitorii ale modelului existenţial românesc, înţelegerii rostului vieţii de către români, a diferenţei ce o stabilesc ei între bine şi rău sau, într-o singură formulare, a „fenomenului românesc“. Dar asupra acestui merit al Daciei preistorice vom mai reveni. Ceea ce trebuie arătat este că Nicolae Densuşianu în cercetarea istorică a fost cel dintâi dintre români care a utilizat metoda „reconstrucţiilor regresive“. Această metodă trebuie explicată.
Istoricul pleacă de la adevărul că izvorul istoric, scris ori arheologic, nu surprinde decât concluzia unui eveniment ori proces istoric, sfârşitul său. În curgere logică este deci datoria profesională a istoricului să se întrebe ce va fi fost mai înaintea acestui „sfârşit“ şi este rostul său existenţial să avanseze, dacă nu un răspuns, măcar o plauzibilă ipoteză pe care cercetări ulterioare o pot valida ori infirma.
Nicolae Densuşianu a folosit tot ceea ce era disponibil ca izvor istoric la vremea la care scria şi a făcut tot ce îi era în putinţă de a stabili ceea ce era, după cunoştinţa şi conştiinţa lui, adevărul istoric.
Toate concluziile istorice, de când a început istoria să fie scrisă, au fost şi au rămas subiective, interpretări personale. încă mai evident este acest fapt când vorbim de istoria veche sau străveche. Nicolae Densuşianu a folosit izvoare istorice scrise care, încă atunci când apăreau, se refereau la vremuri trecute ori legendare. Multe din aceste izvoare scrise erau legende sau zvonuri, atunci când nu erau direct poveşti (spre exemplu, multe din scrierile lui Herodot). La rândul lor izvoarele arheologice nu erau foarte multe şi ele, la rându-le, sunt extrem de îndoielnice când sunt singurul temei al unei reconstrucţii istorice.
Nu vreau să pun la îndoială importanţa izvoarelor istorice, ci vreau să reafirm că bunul simţ ne obligă să nu le absolutizăm şi tot el ar trebui să ne îndemne să nu cădem în capcana unui tehnicism sec, sterp şi trufaş.
El a stăpânit izvoarele istorice, le-a adăugat interpretarea proprie şi a folosit cu mare curaj datele etnografice, atunci când era nevoie. Marele merit al filosofiei istorice a lui Nicolae Densuşianu a fost acela că el a refuzat să considere modelul existenţial al neamului său ca fiind de mâna a doua şi a refuzat ideea servilismului automat faţă cu modelele din „afară“.
Nicolae Densuşianu a intuit, poate cel dintâi între istoricii şi gânditorii români, că cel mai mare rău pentru România a fost tendinţa (cu grijă cultivată de toţi cei care nu au iubit acest neam) „ploconirii“ faţă de modelele străine. El a înţeles că subordonarea politică, economică şi militară nu sunt alta decât consecinţa subordonării psihologice. Atunci când psihologic un neam este gata să adopte „modelul“ exterior, subordonarea politică şi economică faţă de o putere exterioară (şi promotoare a cutărui model) nu mai este decât un detaliu minor şi prea lesne de atins.
Densuşianu nu a fost un şovinist tribal, ci un admirator şi promotor convins al fenomenului românesc ale cărui rădăcini el le afla în vremuri străvechi, „ante-istorice“, imediat post-edenice. Nicolae Densuşianu a fost un om liber, descendent dintr-un neam liber, admirator al unui model existenţial original şi egal în valoare cu orice alt model existenţial.
În plus, a promovat cu o copleşitoare erudiţie nevoia ca neamul românesc să alunge complexele de inferioritate care îi fuseseră cu grijă satanică cultivate. Folosind metoda reconstrucţiilor regresive ajunge la nivelul prim de dezvoltare a fenomenului şi neamului românesc, şi acolo el descoperă pe pelasgii şi hyperboreii cei „pii“ (credincioşi). Acolo descoperă el trăsăturile esenţiale ale celor care, din vremea post-edenică şi până în ziua de azi, au vieţuit neîntrerupt în Carpaţi şi la Dunăre, credinţa tare, statornicia, toleranţa, capacitatea de adaptare, uluitorul echilibru mental.
Nicolae Densuşianu a desluşit caracteristica de bază a fenomenului românesc, caracterul său cel mai intim, care leagă demnitatea de modestie şi modestia de eleganţă, în acelaşi locuri, Nicolae Densuşianu aşează centre spirituale care, la fel, s-au păstrat din vremea post-edenică până în ziua de azi, ascunse în vârfuri de munte („cardine mundi“, ţâţânile lumii) şi umbră de pădure, centre de rugăciune preschimbate apoi în sihăstrii, atunci când Dumnezeu s-a arătat pe Sine deplin.
Nicolae Densuşianu a desluşit şi modul în care aceste societăţi străvechi au vieţuit şi cele arătate de el sunt asemănătoare, până la identitate de multe ori, cu civilizaţia ţărănească românească (Argumentul stupid că el ar fi transferat realităţi contemporane lui în trecut nici nu trebuie luat în seamă. Asemănările de care vorbeam sunt semn de continuitate în timp şi asta o demonstrează de fapt chiar diferenţele, uneori foarte mici şi întotdeauna impuse de nevoia momentului istoric, dintre realităţile descrise de Densuşianu şi civilizaţia ţărănească românească. Aceste deosebiri sunt mici dar organice, fireşti, şi ele arată în chipul cel mai convingător cum modelele străvechi au supravieţuit şi s-au adaptat vicisitudinilor vremii fără să îşi schimbe esenţa definitorie, duhul viu şi mereu acelaşi.)
Unele dintre concluziile lui Nicolae Densuşianu sunt discutabile şi altele au fost infirmate de cercetările ulterioare. Dacia preistorică, la fel ca toate marile lucrări istorice, nu a fost scutită de uzura vremii şi de corecţiile aduse de noi descoperiri şi interpretări. Dar, în acelaşi timp, valoarea lucrării rămâne neştirbită, la fel cum neştirbită rămâne ideea de bază care luminează aceasta fantastică şi monumentală realizare românească. Istoria (ca şi arta) se străduieşte a vedea chipul gândirii sau ideea care luminează în lucruri şi alcătuieşte cuprinsul lor ideal sau temelia lor. Un alt lucru apare cu claritate în monumentala lucrare Dacia preistorică.
Populaţia şi civilizaţia străveche a spaţiului carpato-dunărean (românesc) era în primul rând întemeiată pe valori duhovniceşti şi pioşenie. Pelasgii şi hyperboreii se aflau în stare antitetică populaţiilor sau civilizaţiei „greco-romane“ şi încă mai vârtos, aşa cum era ea în vremea de vârf a imperialismului roman. De fapt, între aceste două civilizaţii a fost o stare de conflict permanent (şi modul agresiv şi derogator în care izvoarele şi istoricii romani au descris Dacia şi pe daci sunt dovadă elocventă) şi „războaiele“ traiane au fost concluzia acestui conflict (Este absolut tragic că aceste războaie au fost mai apoi descrise de istoricii români ca „certificat de naştere“ al poporului român. De fapt, ele au fost un moment istoric, şi strict un moment istoric, în spaţiul carpato-dunărean şi cu o semnificaţie şi consecinţe mult mai mici decât cele care le-au fost atribuite şi, cu toată certitudinea, nu exclusiv pozitive). Dacă demonstraţia făcută de Nicolae Densuşianu a fost cea adevărată (aşa cum crede şi semnatarul acestor rânduri) atunci evenimentele istorice ulterioare şi încă mai vârtos istoria Bizanţului capătă o altă şi mult mai înălţătoare explicaţie.
Bizanţul apare ca momentul triumfal al omenirii, poate una din singurele vremi în care duhul a stat şi a fost socotit ca stând deasupra materiei de către autoritatea lumească. Bizanţul mai apare ca biruinţă a tradiţiei (inclusiv a celei adusă la lumină de Nicolae Densuşianu) asupra materialismului egalizator şi degradant al imperialismului roman, iar neamul românesc apare nu ca „anexa“ secundară, ci ca parte esenţială a civilizaţiei bizantine. În aceeaşi ordine de idei, expresia de „Bizanţ după Bizanţ“ trebuie înţeleasă drept continuitate istorică neîntreruptă şi făgăduinţă de biruinţă viitoare.
Nicolae Densuşianu a scris despre trecut, dar a ţintit spre viitor. Cu mult mai înainte de vremea în care a trăit, el pare a fi intuit că lupta finală şi decisivă se va da între puterile Duhului şi cele ale materialismului satanic şi sistemelor ce îl promovează (nazist, comunist ori globalist). Nicolae Densuşianu a mai ştiut, ceea ce părinţii Bisericii au spus întotdeauna, că mântuirea neamului omenesc nu vine în istorie, ci la sfârşitul ei.
În primă instanţă, monumentală lucrarea a fost ignorată. Aceasta este una dintre prea binele cunoscute metode ale clicilor de intelectuali râncezi care, din timp în timp, se instalează şi acţionează ca juzi, juraţi şi acuzatori. Apoi, lucrarea a fost comentată în mod exclusiv negativ.
Autorul ei a fost categorisit de scribălaşi, ce cu greu adunau sub semnătura lor câteva pagini dureros de plictisitoare, dacă nu adevărate cărămizi în capul cititorului, drept „amator, „tezist“ etc. etc. Adevărul este că Nicolae Densuşianu a fost tezist, dar teza lui înseamnă şi promovează voinţa neamului românesc de a fiinţa cu rost şi de a îşi împlini menirea pentru care a fost adus în fiinţă.
Nicolae Densuşianu a demonstrat că modelul existenţial românesc înseamnă ataşamentul la valori spirituale şi concluzia ce ar trebui să o desprindem este că prin aceasta el (modelul existenţial românesc) stă peste modelele materia-list-satanice.
Nicolae Densuşianu a mai demonstrat că modelul existenţial românesc şi valorile pe care se întemeiază nu este unic, ci asemenea altora care, la fel, se dezvoltau în jurul unor centre duhovniceşti (Nespus de important este să amintim că în vremea în care Nicolae Densuşianu îşi alcătuia monumentala lucrare, un sfânt român, Moşul Gheorghe Lazăr din Şugag, colinda spaţiul pelasg, desculţ şi cu capul descoperit, stabilea noi legături între centrele duhovniceşti ale acestui spaţiu şi practic reînsufleţea spiritualitatea, monahismul românesc într-un chip absolut miraculos. Această coincidenţă, fără îndoială, nu a fost întâmplătoare!) Dacia preistorică a fost abuzată şi de cei care nu au înţeles din ea nimic, spre promovarea unor aberaţii şovinist tribale care nu aveau nici un fel de legătură cu Nicolae Densuşianu, ba chiar stăteau împotriva a tot ce el credea.
Lucrarea monumentală de care vorbim este de o importanţă covârşitoare, în vremea când fenomenul românesc este confruntat cu un nou sistem satanic, al „globalismului“ promovat prin imperialismul SUA. Dacia preistorică ne stă acuma la îndemână ca demonstraţie că şi acest sistem satanic este sortit trecerii într-o ruşinoasă uitare.
Dacia preistorică, aşa cum spuneam, este în primul rând o uluitoare poveste istorică şi ei i se potrivesc minunat cele spuse de Mihail Sadoveanu, în puţin cunoscuta lui nuvelă Credinţa strămoşească. „Poate (cele povestite) s-au întâmplat unui bunic şi el mi-a povestit mie. Aşa se păstrează credinţele. Învăţaţi şi voi a crede, căci ceea ce mi-a spus mie bătrânul, ori i-a povestit lui un bunic, e lucru de crezut şi prea adevărat“.
Alexandru Nemoianu

Fa-ti timp - Rudyard Kipling

2012-02-04T01:37:00.000+02:00

Integritate

2012-02-04T00:31:00.001+02:00

Ce înseamna integritate? Eu cred ca una din cele mai bune ilustrari ale diferentei dintre integritate si duplicitate poate fi gasita în matematica. In matematica un numar întreg este numit o întregire, în timp ce o parte dintr-un numar se cheama fractie. Integritate înseamna o persoana întreaga, completa, cineva care este complet si neîmpartit.
Dumnezeu doreste sa fim oameni integri.
Lumea are nevoie de oameni:
- Care nu pot fi cumparati;
- Care sa-si respecte cu strictete cuvantul;
- Care sa-si puna conduita morala deasupra bogatiei;
- Care sa aiba opinii si o vointa puternica;
- Care pot cuprinde mai mult decat propria lor vocatie;
- Care nu ezita sa rascumpere timpul;
- Care nu îsi pierd individualitatea în multime;
- Care sunt onesti atat în lucrurile mici cat sl în cele mari;
- Care nu fac compromisuri cu raul;
- A caror ambitii nu se confunda cu propriile dorinte egoiste;
- Care nu spun ca fac ceva "pentru ca si altcineva o face";
- Care se comporta cu dreptate cu prietenii lor la bine si la rau, în necazuri cat si în prosperitate;
- Care nu cred ca perspicacitatea, încapatanarea si siretenia sunt cele mai bune calitati pentru a obtine succesul;
- Care nu se rusineaza si nu se tem sa sustina adevarul cand acesta devine nepopular.

Epopeea primilor vlahi

2012-02-03T04:58:00.001+02:00

Auzim deseori dispute variate pe seama importantei unor date din istoria comuna a poporului nostru, insa o perspectiva generala asupra a ceea ce s-a intamplat in trecut ne-ar ajuta sa intelegem ca fiecare decizie pe care predecesorii nostri au luat-o intr-un moment sau altul, a facut ca noi sa fim ceea ce suntem astazi. Fiecare actiune intreprinsa de locuitorii stravechi ai Balcanilor, fiecare lupta, a constitut, in parte, cate un fir important din marea urzeala care s-a tesut, nimic altceva decat istoria pe care s-au ridicat civilizatiile moderne, asa cum le cunoastem noi in prezent.
Cu cat inaintam mai mult in lunga noastra calatorie pe firul trecutului, cu cat ne afundam mai mult in negura istoriei si in ceata vremurilor, cu atat documentele si sursele sunt mai neclare, mai evazive si mai ales, influentate de diverse dorinte meschine sau de incercari de mistificare a adevarului istoric. Un astfel de episod emblematic din istoria Balcanilor este rascoala vlahilor si a bulgarilor din anul 1185. Ironia face ca, in ciuda importantei pe care o poarta, controversele pe marginea subiectului sa intreaca chiar faima si importanta rolului pe care aceasta rascoala l-a jucat in contextul politic si social al vremii.

Totul a inceput in anul 1185, cand in fruntea Bizantului se afla imparatul Isaac Anghelos al II-lea. Acesta urma sa se insoare cu fiica regelui ungar Bela al III-lea si nu isi putea imagina o nunta in afara fastului cuvenit celebrarii unei astfel de uniuni imparatesti. Pentru ca visteria bizantina nu putea sustine cheltuielile enorme prevazute de catre imparat, acesta din urma gaseste solutia cea mai usoara pentru iesirea din criza: marirea birurilor pe care supusii sai erau datori sa le plateasca catre imparat. Noua dare prevazuta ii afecta in primul rand pe crescatorii de animale, iar printre acestia se numarau vlahii si bulgarii din zona Muntelui Haemus. Dintre toate sursele epocii, cronica bizantinului Nicetas Choniates Akominatos este cea care reda destul de exact desfasurarea evenimentelor din acea vreme.
Nicetas consemneaza ca noul bir, introdus abuziv, a adus multa nemultumire vlahilor si bulgarilor care locuiau pe muntele Haemus. Pentru a aduce la cunostinta imparatului nemultumirea lor, acestia trimit doi soli, alesi deloc intamplator. La drum pleaca fratii Petru si Ioan Asan, fruntasi printre semenii lor. Departe de a fi luati in seama, cei doi sunt palmuiti, umiliti in fata curtii imperiale si trimisi acasa. Intorsi cu apasarea esecului si cu pata rusinii pe obrazul lor, cei doi frati planuiesc o revolta a poporului din acea zona, formata in cea mai mare parte din vlahi si bulgari. La inceput, populatia mixta a intampinat cu scepticism si cu teama propunerea lor, o atitudine deloc exagerata in acele vremuri, cand contestarea unei astfel de puteri echivala cu un act de nebunie. Mai mult decat atat, localnicii purtau cu ei amintirea unei alte infrageri dureroase suferita de catre stramosii lor, nu cu mult timp in urma, in timpul miscarii de la Tesalia din 1066.
Nicetas povesteste cum, pentru a-i convinge de necesitatea acestei miscarii, fratii nu s-au dat inapoi de la folosirea unor trucuri menite, nu atat sa pacaleasca populatia, cat sa le inspire o farama de credinta in soarta glorioasa ce le era rezervata. In acest scop, se spune ca cei doi frati ar fi adunat mai multi oameni despre care se credea ca sunt indraciti si stapaniti de duhuri rele (foarte probabil epileptici, dupa cum ne-a revelat medicina moderna), si i-au invatat ca in timpul crizelor lor sa spuna: "Dumnezeul neamului bulgarilor si vlahilor a binevoit si a incuviintat scuturarea jugului celui de demult", si ca o urmare a acestui semn divin "sa puna mana pe arme si sa porneasca asupra romeilor si pe cei prinsi in razboi sa nu-i crute, ci sa-i injunghie si sa-i omoare fara mila". Ca acest episod este adevarat sau nu, cert este ca populatia de pe muntele Haemus avea destule motive pentru a porni aceasta rascoala, chiar si fara artificii. Momentul nici ca putea fi mai bine ales. Puternicul Imperiu Bizantin trecea printr-o perioada tulbure, in care siguranta sa era amenintata serios de hoardele de unguri care navalisera cu doi ani in urma dinspre nord-vest si care repurtase deja primele succese. Ungurii ocupasera Belgradul, Branicevo, Nisul, ajungand pana la Sofia.
In acelasi an in care vlahii si bulgarii isi pregateau rascoala, dinspre Sicilia se iveste o noua amenintare in prezenta normanzilor, care inregistreaza cateva victorii de scurta durata, prin cucerirea oraselor Durazzo, Serres, Amfipolis si chiar Salonic. Scurtul avant al acestora este potolit in toamna aceluiasi an de catre generalul bizantin Alexios Vranas. Misiunea lui era sa aplice ulterior aceeasi strategie si in cazul rasculatilor de la Muntele Haemus, insa mana destinului hotaraste ca lucrurile sa se aseze altfel. In loc sa porneasca impotriva vlahilor si bulgarilor, generalul bizantin intoarce armele impotriva imparatului Isaac Anghelos, isi aduna trupele la Adrianopol si se proclama pe sine imparat. Pe acest fond complicat, tesut din lupte interne si amenintari externe, isi pregatesc fratii Asanesti rascoala. Primele miscari ale acestora inregistreaza cateva victorii notabile. Ametit de succes, Petru chiar indrazneste sa poarte insemnele imparatesti, rezervate exclusiv conducatorului bizantin: coronita aurie si incaltarile rosii.

Isaac Anghelos refuza sa se lase intimidat de incercarile celor doi frati vlahi, prin urmare demareaza mai multe campanii impotriva acestora. In prima incercare, trece neobservat Balcanii si ataca din spate rasculatii. Armata vlaho-bulgara este infranta, insa cei doi frati reusesc sa fuga peste Dunare, refugiindu-se la vecinii cumani. Imbatat de victorie si crezand ca le-a dat o lectie binemeritata moesilor, imparatul bizantin neglijeaza sa isi ia masurile rudimentare de precautie si se multumeste sa dea foc granelor. Cum in plan politic, orice greseala se plateste, Isaac Anghelos avea sa simta cat de curand consecintele erorii sale. Departe de a-si invata lectia dorita de bizantini, cei doi frati, care acum se bucura de ajutorul cumanilor, incep o actiune larga de pradare a Traciei. O a doua incercare de oprire a campaniei de cucerire initiata de catre conducatorii vlahi si de catre aliatii cumani va demara in primavara anului 1187. Pentru ca rezultatele intarziau sa apara, bizantinii sunt de acord sa incheie un armistitiu. Trimisul Asanestilor la Constantinopol va fi Ionita, cel de-al treilea frate, care va da bir cu fugitii doi ani mai tarziu.
Ostilitatile reincep, iar lui Petru ii vine ideea de a se alia cu armata cruciatilor condusa de catre imparatul german Frederic Barbarossa, care tocmai traversa in acea perioada Peninsula Balcanica. Targul parea avantajos pentru ambele parti: Frederic Barbarossa primea un ajutor de 40.000 de soldati, iar Petru spera sa primeasca mai usor recunoasterea titulaturii de "tar". In cele din urma, propunerea a fost primita, insa Barbarossa nu a apucat sa se bucure de acest avantaj numeric, pentru ca ostilitatile cu bizantinii s-au aplanat. Cu toate acestea, Petru si Ioan si-au continuat planurile de invadare ale Traciei, fortandu-l pe Isaac Anghelos sa organizeze o alta campanie impotriva vlahilor dezlantuiti. Soarta nu s-a aratat prea favorabila bizantinilor, iar dupa ce armata lui Isaac a fost surprinsa intr-o trecatoare de catre rasculati, printre pierderile insemnate era cat pe ce sa se numere chiar si viata imparatului. Aceasta ultima victorie intari si mai mult pozitia Asanestilor, ramasi stapani peste tara dintre Dunare si Balcani.
Din nefericire pentru imparatul Isaac Anghelos, acesta este detronat chiar inainte de a incepe o noua campanie, in 1195. Locul sau este luat de catre Alexie al III-lea Anghelos, insa nici acesta nu are mai multe sanse de reusita in fata rasculatilor vlahi si bulgari, a caror putere in zona parea sa creasca de la o zi la alta.
Curand insa, Asanestii incep sa isi numere propriile pierderi insemnate. Dupa ce s-a opus bizantinilor timp indelungat pe campul de lupta, Ioan Asan este ucis de catre Ivanko/Iovanke, un nobil valah, dintr-o cauza care nu avea nimic de a face cu razboiul sau cu politica, ci cu… dragostea. Desi Petru razbuna moartea fratelui sau, doar un an mai tarziu il paste aceeasi soarta. In 1197 moare in urma unei conspiratii boieresti. A mai ramas in viata doar cel de-al treilea frate din dinastia Asanestilor, Ionita, pe care grecii il numisera Kaloioanes (Cel Frumos). Desi nu exista nicio indoiala ca tocmai calitatile extraordinare ale celor trei frati au fost cele care au ajutat la propulsarea lor in fruntea rascoalei impotriva Imperiului Bizantin, dintre toti, Ionita parea sa fie cel mai daruit cu remarcabile calitati militare si politice. In vremea lui Ionita, ceea ce a inceput ca o rascoala in semn de nemultumire pentru introducerea unui nou bir, s-a transformat in instaurarea si extinderea unui nou stat.
Datorita importantelor miscari de ordin politic si militar pe care le-a generat, Ionita a devenit una dintre cele mai insemnate personalitati valahe din Balcani. Acesta a intins granitele statului pe care il conducea, a obtinut recunoasterea oficiala atat a Bizantului, cat si pe cea a papei. De la acesta din urma, a obtinut recunoasterea titlului de rege pentru sine si cea de primat pentru arhiepiscopul bisericii noului stat. In acest sens, s-au pastrat documente care atesta corespondenta acestora, prin intermediului carora Ionita ii cerea papei Inocentiu al III-lea coroana de imparat si sceptrul si demnitatea de patriarh pentru arhiepiscopul bisericii bulgare si vlahe. Papa, in schimb, i-a cerut supunerea religioasa fata de Roma. Ambele parti reusesc sa ajunga la un consens si fiecare a obtinut, maimult sau mai putin, ceea ce si-a dorit. Pe 8 noiembrie 1204, Ionita este incoronat ca rege al bulgarilor si vlahilor, nu imparat asa cum a cerut initial. I se preda diadema, sceptrul si bula trimise de papa. Odata cu acestea a primit si dreptul de a bate moneda. Ionita a promis, in schimb, respectarea legilor bisericii romane.
Tot Asanestii sunt cei care transforma din temelii Tarevetul, ridicand in mijlocul Balcanilor o cetate demna de orice mare imperiu al vremii. O cetate ce avea sa ramana cunoscuta in istorie sub numele de Tarnovgrad - a treia Roma si al doilea Constantinopol. Asezata pe colinele Tarevet, Trapezita, Momina Krepost si Sveta Gora, pe ambele maluri ale raului Iantra, cetatea ocupa o suprafata de 110.000 de metri patrati, imensa fortificatie fiind intarita cu ziduri uriase cu o inaltime de peste 10 metri si o grosime de pana la 3,40 metri. Trei porti succesive si tot atatea randuri de turnuri si creneluri au stat mai bine de doua secole in calea navalirilor barbare. Nu mai putin de 21 de biserici ortodoxe se aflau in incinta cetatii, fiecare dintre ele reprezentand centrul unei mici comunitati. Alaturi de ele se regasea si palatul tarilor, iar deasupra tuturor, in punctul cel mai inalt al muntelui, fusese ridicata patriarhia, poate si ca un semn care sa aminteasca viitorilor monarhi ascendentul puterii religioase asupra celei civile. Construit pe ruinele unei basilici bizantine, complexul patriarhal ocupa 3.000 de metri patrati si a fost inconjurat, la randul lui, de ziduri cu creneluri. Timp de peste 200 de ani, aici s-a aflat unul dintre cele mai mari centre culturale ale Balcanilor, lacas de invatatura pentru multi dintre carturarii vremii. Atat patriarhia, cat si restul cetatii au fost incendiate de otomani in anul 1393, anul prabusirii Tarevetului si al Imperiului Vlaho-Bulgar. Printre cei cazuti in apararea cetatii s-a aflat si Eftimie din Tarnovo, ultimul patriarh din Tarnovgrad, cea mai distinsa personalitate a sfarsitului de secol XIV.
Desi noul stat, intemeiat de vlahi si de bulgari, a devenit in scurta vreme un stat totalmente bulgar din diverse considerente, aceasta miscare indrazneata a avut ca rezultat instaurarea puterii exemplului, avand in centrul ei trei emblematice figuri, a caror nationalitate reala a devenit ulterior un subiect aprins de discutie.

Descendenta Asanestilor

Chiar daca faptele si miscarile istorice care dateaza deja de 900 de ani au fost in mare parte reconstituite, nationalitatea rasculatilor care au instaurat "Cel de-al doilea tarat bulgar", asa cum a ramas in cartile de istorie, este inca controversata. In privinta acestui aspect, istoricii romani si cei bulgari inca nu au reusit sa ajunga la un consens. Cert este ca invatatii bulgari contesta originea romana a Asanestilor. In opinia lor, acestia ar fi fost bulgari sau chiar cumani, iar titlul pe care il purta Ionita de "Rege al bulgarilor si al vlahilor" nu ar fi decat varianta modificata de catre scribii cancelariei papale, care au inlocuit cuvantul "graecorum" din documentele slave de la Tarnovo, in "blachorum". Prin urmare, Ionita nu era "Rege al bulgarilor si al vlahilor", ci al "bulgarilor si grecilor". Pentru ca afirmatiile acestora nu sunt sustinute in ochii invatatilor romani, acestia din urma considera ca nationalitatea valaha a Asanestilor este mai presus de orice indoiala. Dovezile citate se bazeaza pe o serie de documente, provenind din surse si zone geografice diferite. Istoricul roman Constantin C. Giurescu face in a sa lucrare "Istoria Romanilor"o expunere detaliata a surselor pe care invatatii romani se bazeaza in sustinerea nationalitatii valahe a Asanestilor.
Cea mai importanta dintre acestea este cronica lui Nicetas Choniates Akominatos, care mentioneaza in repetate randuri ca Petru si Ioan erau vlahi si ca apartineau "acelui neam de oameni care locuiesc pe Muntele Haemus si care inainte se numeau Mysi (locuitori ai Moesiei) si care acum vlahi se cheama". Intr-o alta mentiune detaliaza cum intr-una din expeditiile bizantinilor, un preot a fost luat prizonier, iar acesta "s-a rugat lui Asan, graindu-i in limba lui, stiutor fiind de limba vlahilor, sa aiba mila de el si sa il sloboada". Mai departe, cronica lui Ansbertus, descrie trecerea cruciatilor prin Peninsula Balcanica si povesteste cum, la un moment dat, acestia au fost luati prin surprindere de acel valah Ionita (in textul original "Blachus ille Iohannitius"), care avea pe langa el "valahi si cumani si altii". Iata cum, un al doilea izvor, de origine germana de aceasta data, sustine nationalitatea valaha a Asanestilor. Mai departe, vine randul cronicarilor francezi sa "depuna marturie" in favoarea romanilor. Geoffroy de Villehardouin, Henri de Valenciennes si Robert de Clary il mentioneaza pe Ionita sub numele de "Jehan le Blac" sau "Johanice le Blac". In ultimul rand, dar nu in cele din urma, sunt documentele cancelariei papale, in care se consemneaza originea valaha a lui Ionita si chiar faptul ca acesta se trage din vechii romani.
Toate aceste cronici, mentiuni si documente, luate laolalta, reprezinta pentru istoricii romani o dovada de netagaduit a nationalitatii valahe a celor trei frati Asanesti care, prin perseverenta si darzenia lor, au scris episodul in care istoria romanilor s-a intalnit cu cea a bulgarilor pentru a crea una dintre cele mai surprinzatoare pagini din istoria Balcanilor. O istorie pe care ambele popoare ar trebui sa si-o recunoasca reciproc, in spiritul adevarului istoric.

* articol preluat de pe www.descopera.ro

Puterea cuvintelor

2012-02-03T00:54:00.001+02:00

2012-02-03T00:51:00.000+02:00

Omul care îsi cunoaste pacatele este mai mare decat omul care înviaza morti prin rugaciunea lui. (Isaac Sirianul)

Aurul dacic a provocat prima criză mondială

2012-02-02T04:57:00.001+02:00

Aurul dacic furat de împăratul Traian după războaiele dacice a generat în Imperiul roman un mare dezechilibru financiar.
În urmă cu mai bine de 2.000 de ani, romanii se bucurau de o pradă de război impresionantă, 165,5 tone de aur şi 331 de argint, fără să ştie că fericirea avea să fie de scurtă durată. Cantitatea imensă de metal preţios avea să ducă la prăbuşirea preţului aurului.
Tema este descrisă pe larg în lucrarea “Geologia economică a aurului”, scoasă pe piaţă de un colectiv condus de prof. dr. Gheorghe C. Popescu.

Descoperirile arheologice au arătat că cele mai vechi bijuterii de aur descoperite până acum în lume provin din Balcani, în arealul fostelor neamuri tracice. În apropierea oraşului Varna, din Bulgaria, a fost descoperit un tezaur vechi de 6.500 de ani. La Moigrad, judeţul Sălaj, România, a fost descoperit un idol de aur vechi de 5.500 de ani.
Populaţiile balcanice, în general, şi cele de pe teritoriul ţării noastre, în special, au fost mai mereu menţionate în antichitate ca iubitoare de aur. Tracii, aliaţi ai troienilor, erau toţi îmbrăcaţi în aur, aveau chiar şi arme din aur, precum zeii, după cum pomeneşte Homer în Iliada. Aşa se obişnuia în acea perioadă. Acesta a fost şi motivul pentru care troienii au luat bătaie de la greci, care aveau arme din bronz, mult mai dure, mai rezistente decât cele din aur. Aşa a căzut Troia.
Despre neamul tracic al agatârşilor, din Transilvania secolului VI î.H., Herodot spune că erau fiii lui Heracles, mari iubitori de aur şi de muzică. Bogăţia în aur le-a mai jucat o festă tracilor, de data aceasta ramurii nordice, adică dacilor. În plină “foame de bani”, împăratul Traian atacă Dacia şi o cucereşte în 6 ani, pentru a o jefui de aur. Înfrângerea regelui Decebal şi cucerirea Daciei de către împăratul Traian, în anul 106, a însemnat aducerea la Roma a unei prăzi de război inimaginabile chiar şi pentru zilele noastre.
Conform istoricului Dio Cassius, dar şi medicului personal al împăratului, Criton, legiunile romane au adus din Dacia 165,5 tone de aur şi o cantitate dublă de argint, 331 de tone. Doar aurul găsit prin trădarea generalului dac Bicilis ar valora, în ziua de azi, peste 4,6 miliarde de euro. Afluxul de metal nobil a dus însă la prima prăbuşire a preţului aurului din istoria omenirii, cursul metalului preţios scăzând vertiginos, cu aproape o zecime, pe tot cuprinsul Imperiului Roman. Astfel, Traian s-a văzut nevoit să facă, în 107, o reformă monetară, prin devalorizarea monedelor de aur şi de argint, iar prefectul Egiptului a modificat paritatea dintre cele două metale.

A fost vorba de prima inflaţie mondială, o formă de criză economică, ce a avut loc cu 2.000 de ani în urmă.

Bogăţia imensă căzută în mâinile sale i-a permis lui Traian să refacă vistieria imperiului condus de el. Mai mult decât atât, împăratul a luat măsuri nemaiîntâlnite până atunci: a organizat, timp de 123 de zile, adică aproape patru luni, jocuri şi lupte în care au fost angrenaţi 10.000 de gladiatori, a suprimat toate datoriile, a scutit toţi contribuabilii de impozitul pe un an întreg, a dăruit fiecărui cap de familie romană câte 650 de dinari (o sumă ce echivala cu preţul câtorva sclavi buni). În plus, a mutat un deal întreg, pe locul acestuia fiind ridicată faimoasa Columnă a lui Traian, a construit numeroase edificii şi monumente şi a secat mlaştinile din jurul capitalei imperiale.
http://dacmandru.blogspot.com/

Dalai Lama - Citate celebre

2012-02-02T00:52:00.001+02:00

2012-02-02T00:49:00.001+02:00

Daca ar fi o mie de pasi între noi si Dumnezeu, El i-ar face pe toti, în afara de unul. Il va lasa pe ultimul pentru noi. Alegerea este la noi. (Max Lucado)

Oamenii de ştiinţă au descoperit ciclurile lui Brahma. Universul e repetabil

2012-02-01T04:34:00.000+02:00

Recent, cercetătorii au descoperit ceea ce brahmanii spuneau mai demult. Adică, ciclurile lui Brahma. Conform Vedelor, zeul Brahma, stăpînul Universului, doarme 12.000 de ani divini şi este treaz 36.000 de ani divini. Deci, cu un ciclu total de 48.000 de ani divini. Aşa cum arată Linga Purana, scriere în care găsim calcule precise ale duratelor diferitelor cicluri, "viaţa lui Brahma (sau viaţa Universului) este divizată în 1.000 de cicluri numite Maha-Yuga, sau Marele An. Maha-Yuga, în timpul căruia apare şi dispare specia umană este divizat în puţin mai mult de 71 de cicluri de 14 Manvantara (aprox. 1.000). Manvantara este ciclul unui Manu, cel care naşte şi guvernează o umanitate".
Spaţiul şi timpul nu au început odată cu Big Bang-ul, iar Universul are o existenţă ciclică "măsurată" într-o serie de mai multe epoci. Aceasta este descoperirea senzaţională pe care a făcut-o publică zilele acestea un cercetător de la Universitatea Oxford. Fizicianul Roger Penrose spune că datele colectate de Sonda NASA, "Wilkinson Map Anisotropy Probe" (WMAP), susţin teoria sa conform căreia există o ciclitate cosmologică, ceea ce reprezintă, de fapt, o idee revoluţionară şi controversată faţă de ceea ce se ştia pînă acum. În teoria clasică, Universul s-a format pornind de la un punct cu densitate infinită, cunoscut sub numele de Big Bang, acum 13,7 miliarde de ani, s-a extins rapid într-o fracţiune de secundă, pentru ca mai apoi, să se extindă şi mai mult, dar într-un ritm mult mai lent, timp în care stelele, planetele şi ulterior au apărut oamenii. Această extindere se presupune că, în acest moment, este accelerată şi se estimează rezultatul unui univers rece şi uniform. Ceea ce susţine acum Roger Penrose este că acest Big Bang nu reprezintă momentul formării spaţiului şi timpului, ci este doar un eveniment dintr-o serie de mai multe, fiecare dintre Big Bang-uri fiind, de fapt, începutul unei noi ere în istoria Universului. Ideea centrală în noua teorie este că într-un viitor îndepărtat, actualul Univers va redeveni acelaşi ca la Big Bang. Penrose susţine că la momentul respectiv forma sau geometria Universului va fi netedă, în contrast cu cea actuală, crestată. Aceasta continuitate a formei, spune cercetătorul, va permite tranziţia de la sfîrşitul prezentei ere, atunci cînd Universul va atinge o dimensiune infinită, către începutul alteia. Tranziţia va fi lentă, din cauza găurilor negre care distrug toată informaţia pe care o "înghit", se evaporează pe măsura ce Unversul se extinde şi, prin urmare, distrug entropia, continuitatea din Univers. Penrose se bazează în teoria sa, pe dovezi culese de Sonda NASA, WMAP, despre radiaţiile cosmice de fond de microunde, CMB, adică cele care au stat la baza formării Universului. Dovezile au fost obţinute de cercetătorul Vahe Gurzadyan de la Institutul de Fizică de la Erevan, Armenia.
După 7 ani de studii, s-a ajuns la concluzia că datele NASA dovedesc existenţa unor cercuri concentrice, adică regiuni în care forţa radiaţiilor de microunde este mai mică decît în alte zone. De aici, ideea că ciclicităţii producerii mai multor fenomene de tipul Big Bang. Aşadar, au fost mai multe cicluri de dezvoltare a umanităţii, iar populaţia Planetei în memoria colectivă a trăit de mai multe ori, exact aşa cum se spune în religia brahmanică. De aici şi senzatia de deja vu.

Interviu cu Dumnezeu - Octavian Paler

2012-02-01T01:30:00.001+02:00