JURNAL LITERAR

2013-07-20T09:01:00.001-07:00

torțele amintirilor

pârâul s-a-ntins

ca un șarpe peste câmpie,

se varsă ca un gând

undeva departe,

sclipește apa

în oglinzi albastre

ca ochii tăi,

ramuri de salcie

îți mângâie fața,

regină de-ai fi

nu s-ar aduna atâta frumusețe

în chipul tău

plin de vraja albastrelor zări.

prin glesnele tale colindă miresme

de flori și de fruturi,

sălciile parcă au coame

de iepe și aripi

care trec pe lângă tine

ca niște coloane dorice.

aș vrea să mergem

spre moarte amândoi

în mari singurătăți

și-n necuprinsuri de cer

să stăm pe scările timpului

încremeniți

și să stingem la stele

și la luceferi până în zori

bând apă din ulciorul

de pe coapsele tale.

să ne-mpresoare dinspre ziuă

și frumosul și târziul

și-apoi să coborâm în noi

să ne luminăm sufletele

cu torțele amintirilor.

sâmbătă, 20 iulie 2013

2013-07-18T02:48:00.003-07:00

nostalgii

învolburate gândurile mele zboară haotic

ca niște hulubi care sparg zarea

se rătăcesc într-un labirint bizar

le las să zburde până le cad aripile

apoi le adun și fac din ele povești de adormit copiii

sufletul meu înverzește și înflorește ca o agafă

cu fiecare rază de soare la apus

inima mea strânge în căuș toate culorile

și le poartă drapel peste zările ninse de lumina

amurgului aici ciocârlia îmi fură cheile inimii

și le-atârnă de cer ca să mă cațăr după ele

scriu ca și cum m-ați putea înțelege

ca și cum aș fi lângă voi și v-aș explica

cum e când mori și tălăzuiesc mările peste

tulpinile tale singurătatea mă mână prin

gări pustii prin vagoane de clasa a doua

mă mână încotro văd cu ochii prin bezna nopții

spre inimi tandre de femei care-mi fac cu ochiul

undeva dinaintea zării molatice fără contururi

încerc să văd cum moare spațiul

în coca vâscoasă a nopții și mă întreb

putea-voi oare cunoaște și altceva

decât liniștea spre care sunt împins

frunzele pică frunzele înverzesc toamnele

primăverile trec prin sufletul nostru ca niște

cocori spre întunericul apusului

și ne lasă vlăguiți de nostalgii după care fugim

și nu le vom găsi niciodată

duminică, 14 iulie 2013

lorelai și marea

te sărut mare și-ți cuprind orizontul în brațe

lorelai s-a făcut frig vino la mine să-ți arăt

munții de valuri în care se scaldă ocheanos

marea se mișcă precum un uriaș ce se naște

din genuni străpunge timpul până-n vremea

lui ulise când homer a fost orbit de un pescăruș

și s-a revărsat peste memoria noastră

ca un blid de argint găsit ca relicvă în argos

pescărușul încă mai mai spintecă întinderea

pe-nserat solitar ca un navigator al cerului

și tu lorelai plângi scurgerea timpului prin

clepsidră nu-ți vezi corpul de gazelă pe linia

orizontului fragil din care picură arama pielii

prin ochii pofticioșilor de penelope

lorelai lorelai mergi din obstacol în obstacol

urmărită de un minotaur mare devorator de ani

boarea nopții se apropie de stele

marea-și deschide întinderea și te cuprinde

ca pe un dar ceresc mușcă lumina din corpul tău

susur de crânguri ți-e vorba păcatul iadul chinul

mă trezesc din vis când îți ating genunchii

învăț abecedarul îmbrățișărilor

pentru a putea pătrunde în tenebrele sufletului tău

am adunat neîncrederea ereticului

și mi-am făurit o armură împotriva spaimei

care mă privește uneori ca pe un dușman

valuri de umbre valuri de năluciri aruncă marea

în splendoarea argintului ei peste gândurile mele

te iubesc lorelai când zbori într-un cer visceral

obscur cățărată de cornul lunii despuiată pe calea lactee

mare și stânci soare îmbătrânit ce arde pietrele

pline de amărăciunea mării cine-mi sapă nisipurile

cu chipul tău pictat pe dunele triste acolo

găsesc numai inelul și umbra ta pierdută lorelai

luni, 15 iulie 2013

tot mai străini suntem străino

tot mai străine gura ta și ochii

tot mai străine gândurile noastre

tot mai străine clipele din paradisul

nostru tot mai străină seara când ne

îngânau plopii foșneau veciei

scăpărând prin frunze sub cerul lunatic

tot mai străini când ceața ne-nghițea

rând pe rând în acea toamnă când

se spulberau nimfele pe buza prăpastiei

și zeul vrășmaș ne gonea din paradis

tot mai străini suntem străino

și pe sub noi șuieră trenuri pustii

peste noi giganticul clopot al cerului

sună ca luna scăldată de mare

a jale și-a singurătate ca un sonet

shakespeareen în tristele-i silabe

to-be-or-not-to-be am rămas orbi

printre lucruri printre duhuri

printre cețuri printre adevăr

nu eu am dat drumul cutiei pandorii

dragostele noastre două

se urau ca două triburi

și-au murit de-aceeași moarte

într-un amurg de catifea.

miercuri, 17 iulie 2013

balada visătorului

fă-mă, doamne, fiu de drac,

îmbătat cu flori de mac,

mândrele ca să mă-nvie

cu miros de iasomie,

iar la răsăritul lunii

să mă scalde în petunii

și apoi să mă blesteme

în ocări de crizanteme,

de poate, să mă-nvelească

cu frunze de îngerească

în crivaturi de argint,

plapome de mărgărint,

vin la mine beatrice

cu genuchii tăi cu price

unde-și fac dracii arșice,

cu coapsa caldă în pânză,

tinerică ca o mânză,

și ca o divină țață

să mă strângi tare în brață,

să zac pe genuchiul tău,

blestemat de dumnezeu,

candela țâțelor tale

s-o aprind la născătoare

și s-o sting la asfințit

când e vreme de iubit

amor, lăcomie, rut,

dragoste de împrumut,

să-ți salt poalele catrinții

nu cu mâna, ci cu dinții

și să nu cârtești o iotă

când rup nasturii la fotă,

să ajung pe la pritoc

în livezi cu busuioc,

rătăcit ca un proscris

de mă cred mereu în vis,

când piano, când andante,

în acorduri de secante

ca beatrice cu dante.

miercuri, 17 iulie 2013

2013-06-24T01:22:00.000-07:00

venea iulie

venea iulie cu căldurile lui sufocante

și stăteam la vie cu luna care răsărea enormă

mi te imaginam într-o vilă de basm

cu copiii tăi care trec cu eșarfe prin piețele pustii

erai superbă cu figura ta patriciană

cu talia perfectă în bluza de borangic

pe care degetele mele o mângâiau înfiorate

în ultimul an bântuia un vânt capricios pe străzi

am stat toată noaptea la fereastră

să te zăresc printre fulgerele ploii

de acolo se vedea o noapte limpede

aveai pulpele bronzate

văpaia din corpul tău îmi sprijinea capul

de trupul care încă și azi mai populează imaginația mea

privindu-te reflectez dincolo de geam

unde s-au dus acele clipe

iulie la vie pare un exil voluntar într-o lume a singurătății

unde văd cum fumegă verzi miriștii

în abureala unui soare care a alunecat sub orizont

după care vii tu zâna mea de dincolo de timp.

luni, 24 iunie 2013

2013-06-14T00:44:00.001-07:00

ploaia de iunie

plouă peste valea copilăriei, limpedea ploaie,

îmbrățișază copacii și câmpul și dealul și muntele,

plouă ca atunci când ne-am cunoscut, aruncată de vânt

de pe strășini și noi fără umbrele dansam

și ploaia cădea în torente deschise, fără sfârșit,

coborând pe drumuri de lut la munte,

cădea ceas după ceas ca o artilerie automată

până intra în oase, până intra în vară,

ploaia neașteptată, lunga surpriză, contemplată

de amândoi în seara aceea de vis,

ploaia pe care o ascultam ca pe o muzică

împreună cum se întorcea în noapte cu sunete stranii

să ne spele dragostea noastră care se umpluse

de zgură, tu râdeai, sub fusta lungă picioarele goale

îți înghețaseră, ploaia îți curgea pe spate,

ne afundam brațele unul în altul,

lumina plecase din cuiburi, umezeala

lăsase ascunse păsările care dormeau sub brațul nopții,

auzeam ploaia crescând în arteziene,

umplând aerul serii de mister și frumusețe,

aripile cerului coborâseră peste lume

și ne îmbrățișaseră și pe noi în maramele de vis

ale pufului de întuneric, căldura sufletului tău

plină de foc și zăpadă, răcoarea pe care

o învăluiai între buze făcea din cuvintele tale

un susur de crânguri, cu tine am descoperit vara,

cerul și misterul ploii de iunie…

vineri, 14 iunie 2013

peisaj

2013-06-13T05:48:00.001-07:00

peisaj

râul putrezește, pe alee florile cântă

se vede panglica palidă a munților,

frunze, trunchiuri fragile, ierburi, lună,

plopii aidoma unor spânzurători

duc toate drumurile în infinit,

holderlin însingurat trăiește cufundat

în tăcere, ploaia dă târcoale pe cer,

o vară cu ploi aiuritoare, înfuriată,

oamenii se mișcă rigid ca niște paiațe,

din plămânii paradisului curge fericirea,

se prelinge ca mierea pe un fagure de lumină,

pe care se bat toți oropsiții lumii,

cad heruvimi cu luciferice străluciri

care repictează în culori un cer cenușiu și palid,

nici luna, nici copacul în care

sta plantată, nici plopii cu foșnetul lor

nu mai au nicio rațiune fără tine

aș vrea să te desprind din ramă

și să-ți ating trupul alb cum e creta

pârjolită de mare și bătută de vânt,

te odihnești pe candoarea nisipului,

potirul obrajilor, desenul coapselor,

murmură un acord mut, un fel de bach

în surdină, întinzându-te ca lentoarea

unei feline cuprinsă de căldurile tropicale,

femeie goală cu frumusețea-ți trecătoare,

te fixez în eternitate ca rafael

pe pânza memoriei spre a hrăni

rădăcinile vieții viitoare.

joi, 13 iunie 2013

2012-12-11T11:16:00.001-08:00

EMINESCU- OMUL

MOTO:

„Atâta să nu uitaţi:

„ că el a fost un om viu,/

viu,/

pipăibil cu mâna.//

Atâta să nu uitaţi:

/ că el a băut cu gura lui, – /

că avea piele/

îmbrăcată în ştofă. //

Atât să

nu uitaţi, – /

că ar fi putut să stea/

la masă cu noi,/

la masa cinei celei de taină//“

NICHITA STĂNESCU

Trebuie să-l coborâm pe Eminescu pe pământ de pe soclul creat de critica literară de la Maiorescu și până azi și să-l privim ca om printre noi. Epitetele care s-au legat de el au fost multe de-a lungul timpului: „luceafărul poeziei românești”, „opera-simfonia eminesciană”, „omul deplin al culturii românești”, „creatorul limbii române moderne”, „un miracol al culturii românești” epitete șabloane ca „poet specialist”, „poet pesimist”, sau „ultimul romantic”, „unul din cele mai frumoase talente” l-au îndepărtat pe Eminescu de sufletul nostru. Noi iubim oamenii așa cum au fost ei cu bunele și cu relele vieții. Întrebarea despre originalitatea și inventivitatea operei lui e o scornire a criticii și a esteticii căci geniul eminescian, ca orice geniu nu-și caută norme, opera lui „ de foc și aur” se impune ea însăși ca normă.

„O anatomie a elocvenţei (Ed. Minerva, 1994)” şi mai recentul volum publicat de Scrisul Românesc, „Eminescu sau despre convergenţă (2009)”, prin care autoarea relevă: „Eminescu aşteaptă să benefi cieze de o prestaţie interpretativă şi evaluativă corespunzătoare, care să-l scoată pe de o parte din hagiografie şi pe de alta din trivializarea conjuncturală, instalându-l (cu rezultate potenţial surprinzătoare) acolo unde îi este locul: în contextul literar romantic şi în funcţia sa culturală majoră, decisivă pentru orice literatură europeană, aceea de Scriitor naţional. Un tratament istorico-literar adecvat al lui Eminescu poate demonta multe dintre falsele polarităţi şi dintre beligeranţele fastidioase alimentate de tratamentul său actual, cel puţin lamentabil“.

Așa dar să lăsăm opera și să ne îndreptăm spre omul Eminescu.

1. PĂRINȚII DIN PĂRINȚI

Copilul Eminescu a avut doi părinți, o mamă și un tată și o familie numeroasă.

Stabilirea arborelui genealogic cu înșirarea exactă a strămoșilor cu liniile directe și ramurile colaterale cu filiațiile familiilor Iminovoci și Iurașcu a făcut-o prima dată Vasile Gherasim. El a cercetat timp de trei zile codicele oficiului parohial în anul 1922 și ne-a lăsat primul arbore genealogic al poetului. Ne vom referi în relatarea de față numai la părinții lui și la copiii lor.

Familia Eminovicilor a avut un destin tragic. Gheorghe Eminovici, tatăl lui Eminescu, născut în 1812, în satul Călinești și mort în 1877, se desprinde de satul său natal şi urmează şcoala la Suceava. La început intră cu bruma sa de cunoștințe pe care o acumulase în școală în slujba unor proprietari din Țara de Sus și se deprinde a fi ,,vechil”, un fel de administrator de moșie. Un spirit cult, plin de vervă, vorbeşte nemţeşte, ruteneşte, româneşte şi idiş. Stă mai mult ca vechil în slujba boierului Balş, ale cărui moşii erau întinse în Dumbrăveni. Socotindu-se un bun administrator, îi cere boierului să-şi cumpere toate titlurile de boierie de la sulger la căminar.El reușește să fie în rând cu lumea prin anul 1840, la 28 de ani, căsătorindu-se cu Raluca (Rareşa, Ralu) Iuraşcu din Joldeşti, fiica stolnicului Vasile Iuraşcu şi dau naştere, după tradiţia timpului, la unsprezece copii.

Filiația Ralucăi, mama poetului, e dusă până la marele vornic Dumitrașcu Ștefan. Stolnicul Vasile Iurașcu, tatăl Ralucăi, avea o moșioară în Joldești, se căsătorește cu Paraschiva Brihulescu Donțu și au avut opt copii, Raluca fiind al șaselea copil.

Dacă este să dăm crezare unor cercetători ( Maiorescu, Slavici, Caragiale, Kremnitz etc.), Vasile Iuraşcu a transmis urmaşilor lui, deci şi Ralucăi, o boală pe care venerologia de atunci n-o putea vindeca. Această moştenire ereditară va fi ca un blestem în familia Eminovicilor. Deşi Raluca a murit de tânără de cancer, unii din copiii ei au fost marcaţi de această boală.

Oricum membrii familiei ascund deliberat ravagiile bolii nemiloase. Toate aceste dezastre vor fi fost cunoscute și de Mihai, iar fulgerul înțelegerii a căzut când ravagiile bolii îl cuprind și pe el.

Imediat, la un an după căsătoria lor, în 1841 se naşte primul copil, Şerban, la Botoşani, unde face şi şcoala primară. De el își leagă toate speranțele părinții. Îşi contunua studiile la Ober-Gymnasium din Cernăuţi, deschizând drumul celorlalţi fraţi care-l vor continua. Din foile matricole reiese că băiatul, spre dezamăgirea părinților, a fost un elev mediocru cu notări mijlocii, calificative rele, promovări la limită şi repetenţii. Din clasa a VI-a( 1858-1859) dispare din scriptele şcolii.

La insistenţa familiei şi mai ales a tatălui care voia să facă din fiii lui oameni de vază, termină liceul târâş-grăpiş şi-şi urmează studiile medicale la Viena, urmând să se califice ca doctor, fapt care s-a și întâmplat. La insistențele lui Șerban, părinții îl rup și pe Eminescu în 1869 din viața de sufleor de la Teatrul Național din București și pornesc cu el spre Viena, dând întâi prin Praga, însoțiți fiind și de Șerban.

Din păcate Șerban dă semne de alienaţie mintală, apoi se îmbolnăveşte de ftizie, este internat la Ospiciul Charite şi moare la 29 octombrie 1874 la vârsta de 33 de ani, înglodit în datorii. De altfel moartea lui îl marcă si pe Eminescu care era student în acelaşi timp la Viena şi, probabil, îl hotărăşte să părăsească Universitatea şi să vină acasă.

Al doilea fiu, născut în 1843, Nicolae, despre care se ştiu mai puţine lucruri, se sinucide în 1884 în împrejurări neelucidate. Iată cum îl descrie fratele lui cel mai mare, Matei: ,, A studiat dreptul, era un caracter blând, trăia pe lângă tata, era foarte bolnăvicios. S-a împușcat în Ipotești, curând după moartea tatei, din cauză de boală.”

Al treilea fiu, Iorgu (căruia toţi îi ziceau Gheorghe), după taică-său, se naşte în anul 1844 şi moare în anul 1873, la vârsta de 29 de ani, în urma unei misterioase răceli. Iată cum îl descrie Matei:,, Semăna la față cu mama, Era înalt, brun-alb, a fost trimis la Berlin ca sublocotenent, atașat cu serviciul la o companie de infanterie. Dintr-o căzătură după cal la o manevră în Brandenburg, a zăcut doi ani și i s-a tras moartea.”

Al patrulea copil, Ruxandra, născută în 1845, moare imediat după naştere.

Al cincelea fiu, Ilie se naşte în 1846 şi moare în anul 1863, la vârsta de şaptispre zece ani. Studiază medicina în școala lui Davilla și moare de tifos.

Al şaselea copil, Maria ( Marghiolița), se naşte în anul 1848 şi moare la şapte ani în anul 1856.

Al şaptelea copil a fost Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850. Dupa câte ştim şi el s-a îmbolnăvit la 33 de ani şi a murit la 39 de ani de alienaţie mintală.

Al optulea copil a fost Aglaia care s-a născut în 1852 la Ipoteşti, la doi ani după Eminescu. Şi-a petrecut copilăria la ţară în casa căminarului. A învăţat germana şi franceza în casă cu o guvernantă bătrână care venea o dată pe săptămână de la Botoşani la Ipoteşti. Mamă-sa o trimite la Agafton pentru deprinderi austere, unde erau şi cele trei surori ale ei, maica Olimpiada, maica Frevonia şi maica Sofia.

În anul 1870, aflându-se la Agafton, o întâlneşte Ioan Drogli din Cernăuţi, profesor de pedagogie, care o cere în căsătorie. La 7 ianuarie 1871 s-au căsătorit în primăria Cucorănilor. Ioan Drogli, materialist, i-a pretins căminarului ca zestre 2000 de galbeni, sumă ce l-a ruinat.

Aglaia era o femeie distinsă, cu ovalul feţei prelung, şatenă, înaltă, zveltă, foarte elegantă. Avea talente de artistă, recita frumos, implicându-se în activităţi culturale. A avut ca şi Eminescu o mare pasiune pentru teatru.

Profesorul Drogli moare în 1887 şi Aglaia rămâne văduvă cu doi băieţi: Gheorghe şi Ioan. La 5 februarie 1890 se recăsătoreşte cu locotenentul austriac Heirich Gareissvon Dollitzstum, cu care trăieşte zece ani. La bătrâneţe se urâţeşte, bântuită de boala Basedow, cu pomeţii obrajilor proeminenţi, privirea înceţoşată, purtând haine închise la gât pentru a-şi ascunde guşa. A murit pe 30 iulie 1900.

Al noulea copil a fost Henrieta, ,,nefericita copilă”- cum o numeşte Eminescu. S-a născut în anul 1854 la Ipoteşti, din pacate oloagă din naştere, lovita de apoplexie, îşi duce viaţa pe lângă părinţi, apoi tatăl îi cumpăra o casă în Botoşani unde sta până la moarte. Ea a fost cea mai apropiată de poet, l-a îngrijit atunci când a fost bolnav, dar a rămas dezamăgită când Veronica Micle l-a rupt de lângă ea şi l-a dus în Bucureşti în anul 1887

Al zecelea copil a fost Matei, născut la Ipoteşti. Cel mai mic dintre fraţi a avut o longevitate care l-a întrecut pe Gheorghe Eminovici. S-a născut la 20 noiembrie 1856 în Ipotești, a copilărit în satul natal, jucându-se cu Mihai, Aglaia şi Henrieta. Studiile le-a făcut la Botoşani, în casele lui Hinek, avându-l ca învățător pe popa Nădejde, după care a trecut la Pensionul Ladislav Ferderber, unde studiase și Șerban, Gheorghe, Nicu și Ilie. Nici el n-a strălucit la învăţătură. Se îndreaptă către Şcoala de ofiţeri din Iaşi, fiind înmatriculat la 20 octombrie 1872 ca soldat. Urcă repede în grad şi în 1876 absolvă şcoala cu tresa de locotenent. A participat la Războiul de Independenţă în sudul Dunării, fiind decorat de trei ori. Şi-a urmat garnizoana la Brăila,Mizil, Râmnicu-Sărat şi Galaţi. A fost căsătorit în trei rânduri: în 1880 cu profesoara de istorie Matilda Ilian de la Liceul din Brăila, cu care a avut un copil; a doua căsătorie cu Ana Condeescu care i-a dăruit patru copii, iar a treia căsnicie cu Silvia Maieru cu care a convieţuit până la moarte.

De la Matei ne-au rămas foarte multe relatări despre Mihai şi familie. A avut un fiu, tot colonel, ultimul lăstar al Eminovicilor, şi anume , Ghorghe Eminovici, care si el la rândul lui a avut două fete.

Ultimul vlăstar nefericit al familiei Eminovicilor a fost Vasile, născut în anul 1858, care si el a murit de tânăr.

Astfel se termină tragedia unei familii în care a bântuit o boală necruţătoare.

Din tragismul ei, Dumnezeu a vrut să ne lase pe cel mai mare poet al românilor, Mihai Eminescu, care ne-a mângâiat cu verbul lui viaţa.

2012-05-29T00:28:00.003-07:00

POEZII

legendă

Ana plânge printre ziduri,

Ne cuprinde pe toți ura,

Când Manole îi ia viața,

Se cutremură natura.

Tremură mistria-n dește,

Mare semn de întrebare,

Că Manole o iubește

Și n-ar vrea ca s-o omoare.

Urcă zidul, strigă Ana,

Viața ei se stinge-ncet,

Sufletul își strigă rana,

Printre ramuri de nucet.

Culcă-te-n icoană, Ană,

Peste ochiul princiar,

Dormi pe scutec de icoană

Acolo lângă altar.

Meșterii lucrează-ntruna,

Îi dau zor ca să termine,

Peste deal răsare luna,

Iată, domnitorul vine.

Vreau să nu mai fie alta

Ca această mănăstire,

Zice vodă, trântind poarta.

Ana strigă din zidire…

Și-a văzut lăcașul sfânt,

Vodă cere să-i omoare,

Și le-a pregătit mormânt,

fără schele, doar să zboare.

Și-a visat Manole sfântul,

Când sărea să-și taie cale

Că-i va fi pe veci mormântul,

O fântână -acolo-n vale.

Și-au căzut și au murit,

Doar Manole și-a luat zborul,

Și-a căzut în infinit,

Din mormânt, țâșnind izvorul.

duminică, 27 mai 2012

cântă cocoșii

sus pe burguri,

al treilea cântat,

al treilea păcat,

cântă cocoșii

sus pe burguri,

al treilea cântat,

al treilea oftat,

speriat

de umbra ta caldă,

m-am pitit în mine

ca un spiriduș,

așteptând lumina

dinspre răsărit,

se ruinează clipa

de când ne-am iubit,

umblă prin albume

chipu-ți fără nume,

ca o suvenire…

ne-au căzut

la cina rece

fimiturile din rai,

și le-am adunat pe toate,

ca-n poveștile cu crai.

tu erai o cerșetoare,

eu eram un cerșetor,

din găvanele de linguri

vărsam domnului obol,

bir din pâinea

noastră frântă

și din vinul cuvenit,

am băut ca doi nebuni

și-am uitat de ce-am venit.

ne visam la Bellagune,

cu gondolele pe cer,

tu o fată de minune,

eu un biet gondolier

și-n morgane-mpărății

ne jucam ca doi copii,

în frumosul nostru vis

ne-am trezit

pe la zenit

c-am căzut ca într-un vad

drept în tartarul din iad.

cântă cocoșii

sus pe burguri,

noi ardem în iad

pe ruguri.

licăr blond

de lună plină,

în noaptea noastră,

senină,

ies la nimfe din izvoare,

driade nepăsătoare,

lebede, albe, morgane

dansând pe ape-gorgane,

peste rânduri și-n cadențe,

îmbrăcate toate-n zdrențe.

ăsta-i timpul tuturor,

un dezmăț de nervi furor,

coborâm în iad cu Dante,

în piano și andante,

oameni răi, copii, amante,

ambalați în briliante,

dăm ocol în hăuri vaste,

butonând mereu la taste.

luni, 28 mai 2012

golgota n-o urcăm singuri

golgota n-o urcăm singuri,

luăm pe cineva cu noi,

un boem de trei parale,

printre fulgere și ploi.

e grea crucea din spinare,

s-o cărăm singurei-cuc,

ne trebuie ajutoare

vreo femeie, vreun bărbat,

care s-a născut năuc.

ne alegem din culoare,

poate roșul, galben -pai

nuanțe de disperare,

s-ajungem mai iute-n rai.

păsări albe peste ape,

prin păduri doar lupi flămânzi,

vor mereu să se adape

doar cu umerii tăi blânzi.

cerbi timizi cu stele-n frunte,

să ne bea apa din rai

vor mereu să ne înfrunte,

pe acel picior de plai.

sub geamul oricărui gând,

doar un ochi și-un glas râzând,

de ofrandele din rai

risipite în azur,

în melancolii de mai…

tu, zi, tu, dragă înnoptare,

tu dor, tu vis și alinare,

tu, cer cu lună și cu stele,

odoarele iubirii mele,

lăsați-mă fără clipite,

să dorm pe perne de ispite,

în neumbrita izbăvire,

cu dragoste și cu iubire.

împleticit în vechi cadențe,

aș vrea vreo două-trei absențe,

să scutur zgura de pe suflet

că sunt sătul de-atâta umblet.

nu-i vremea de întoarsă cale

ca să-mi mut viața mai la vale,

mizez pe un final absurd

ca sufletul să-mi fie surd

și ochii orbi, precum și Lear,

să-mi cânte moartea la clavir,

pe unde somnul de petale

mi se așterne iar în cale,

pe unde sunt doar văi de stele

și cerul singur peste ele…

marţi, 29 mai 2012

Fotografiile lui EMINESCU

2011-10-21T03:16:00.001-07:00

FOTOGRAFIILE LUI EMINESCU

În ciuda personalităţii de care s-a bucurat în contemporaneitate, Eminescu s-a lăsat greu fotografiat. Nu i-a plăcut să-şi expună corpul ochiului fotografic curios. El a fost conştient că o fotografie rămâne peste veacuri şi era foarte atent la ţinută, atunci când a fost obligat să se fotografieze. Aşa se face că de la el nu ne-au rămas decât patru fotografii bust şi două în grup: una ca elev la Cernăuti si alta, spre sfârşitul vieţii împreuna cu o grupă de actori la Bucureşti.

Întâia fotografie care ni s-a păstrat este cea luciferiana din anul 1869, făcută la Praga, la 19 ani. Ajuns la Praga cu părinţii, a fost găzduit la fratele său Şerban, care locuia aici, cu gândul de a urma cursurile Universităţii Caroline, a doua ca reputaţie din Imperiul Austro-Ungar, după Viena. Ca să se încrie i s-a cerut o fotografie pentru dosar. Un funcţiopnar scrupulos al Universităţii i-a respins cererea de înscriere pe motiv că documentul de absolvire a liceului nu era în regulă. La întrebarea:,, Denumirea şcolii în care studentul a urmat ultimul trimestru?” din formular, Eminescu a răspuns: ,,Scoală particulară din Bucureşti!”. Dacă Universitatea din Praga l-a respins, cea de la Viena a trecut cu vederea această inadvertenţă. După cele 11 zile petrecute la Praga, Eminescu a plecat spre Viena. Fotografia a fost executată de Ian Tomas din Praga care locuia pe strada Vaclavska. Poetul a făcut 6 fotografii: trei ovale şi trei dreptunghiulare, în sepia, carte poştală. Nu ştim care a fost viitorul celor şase exemplare. Bănuim că una a rămas la dosarul de înscriere la universitatea din Viena, a doua i-a fost făcuta cadou lui Miron Pompiliu, de la care a fost pur şi simplu furată de Veronica Micle. Pe versoul uneia dintre fotografii, sta scris: ,,Fotografie dată de Eminescu lui Nicolae Oncu pe timpul când erau universitari la Viena.” Fotografia a fost donată Asociaţiei Astra din Sibiu de E.Hodoş. Probabil că şi celelalte exemplare au fost făcute cadou colegilor sau familiei, dar ele nu s-au mai păstrat.

Preferinţa oamenilor şi a admiratorilor lui Eminescu se îndreapţă către această fotografie. Tomas n-a fost un fotograf celebru dar a ştiut să reflecte subiectivitatea prin privirea studiată care a trecut dincolo de obiectiv, fapt ce a favorizat cele mai variate interpretări. Această fotografie este singura care a făcut carieră. Chipul imagologic al poetului a avut ca model acesta fotografie. Figura lui s-a identificat cu efigia poetului naţional, cu poezia sa, şi chiar cu întregul romantism european. La o statistica putem spune că fotografia a ajuns la peste un miliard de exemplare.

A doua fotografie a fost cerută de Junimea pentru alcătuirea unui album în anul 1883. Eminescu ripostează prin Slavici că n-are bani pentru aşa ceva. ,,Cu Eminescu am să mă duc eu mâine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă. La Boheme roumanie.”( Maiorescu)

Fotografia este executată la Bucureşti în atelierul lui Franz Duchek şi ea figurează în al doilea tablou al Societăţii Junimea şi în volumul de poezii din anul 1884 ale lui Eminescu. Portretul lui Duschek pentru albumul Junimii a fost considerat,, cea mai credincioasă icoană a lui” Fotografia este reprodusă în ediţia princeps 1883 a poeziiloe eminesciene si pe prima pagină de doliu a ,,Familiei” ,,Subtiat de gânduri şi de o înfrigurare sentimentală” (G. Călinescu), portretul va fi valorificat si în arta plastică de artişti.

A treia fotografie are o istorioara ceva mai ciudată. Îi dăm cuvântul lui A.C. Cuza pentru a ne povesti: ,,În sfârşit, într-o zi,vara,(1884), profitând de bunele dispoziţii, l-am luat de pe terasa hotelului Traian din Iaşi pe Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru V. Grigoriu şi aşa, îmbrăcat în costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus cu toţii la atelierul de fotografie Nestor Heck, strada Lăpuşneanu, nr.42 unde a consimtit a se fotografia, însă numai în grup, alăturea de noi, ne-am aşezat împreună. După indicaţiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, cee ce nu puţin l-a supărat mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil” Fotografia apare întradevăr în costumul lui alb, cu papion, chică şi mustaţă. Ochii s-au retras în fundul capului şi privirea pare pierdută. Era imediat după crunta boala care pusese stăpânire pe el.

A patra fotografie şi ultima, executată de Jean Bieling în noiembrie, anul 1887, la Botoşani, a fost, în acea perioadă, cea mai răspândită, după moartea poetului. Fotografia s-a făcut la stăruinţele surorii sale, Aglaia, venită împreună cu soţul de la Cernăuţi la Botoşani unde era şi Eminescu, bolnav, în casele Henrietei. Portretul a fost cerut cu insistenţă si de Cornelia Emilian din Iaşi, o binefăcătoare a poetului si a Henrietei. La 20 noiembrie 1887, Henrieta scria într-o scrisoare către Cornelia Emilian: ,,Fotografia lui Mihai a reuşit bine. Trei m-au costat 15 franci, una lui Moţoc (n.n. preşedintele societăţii Eminescu de la liceul Matei Basarab, căruia poetul îi luase apărarea în Timpul -15-18 martie) care a cerut-o telegrafic, una matale şi una pentru noi” Tot în acest timp Eminescu, pentru a-şi arăta recunoştinţa pentru ajutorul dat, îi scria Corneliei Emilian: ,, Astăzi, simţindu-mă bine, Vă satisfac dorinţa de a va trimite fotografia cerută de mult timp”. Fotografia convenea imaginarului unei epoci în care Eminescu era considerat filozoful pesimist, mort nebun, în mizerie. Aici are o figură stinsă, obosită, de bolnav. Ion Scurtu ne spune că,, fotografia îl nedreptăţeşte pe poet şi a falsificat în ochii publicului imaginea fizionomiei adevărate a lui Eminescu” ,,Masca nietzcheeană pustiită, cu ochii înfundati şi stătuţi” nu mai corespunde figurii ideale consacrate.

Desigur că nu sunt numai acestea. Multe s-au pierdut. Mărturii credibile venite de la prieteni atestă existenţa altor fotografii, ulterior pierdute. Augustin Z.N.Pop arată că,, În albumul de fotografii al Veronicăi Micle s-a păstrat mult timp o fotografie a lui Eminescu lângă medicul lui curant” De asemeni Slavici susţine că a văzut şi reţinut din albumul Veronicăi Micle o fotografie a lui Eminescu cu doctorul său curant de la Odesa. În acelaşi album s-a aflat şi o fotografie din aprilie 1888 a lui Eminescu , la Botoşani, lângă poetesă. Slavici susţine că Virginia Gruber i-ar fi dăruit-o lui în 1894, dar din păcate s-a pierdut.

Un portret fals publicat de G. Călinescu în ,,Viaţa lui Eminescu” ,,Eminescu la 16 ani”, a fost contestat de Al. Piru si Şerban Cioculescu. Fotografia cu pricina este a actorului botoşenean Ion Bălănescu şi este provenită din albumul de familie al lui Iacob Negruzzi, înfăţişând un bărbat matur, cu mustaţă, în costum de călărie, sprijinindu-se pe o piesă de mobilier. Rămâne un mister fotografiea în care poetul stă în picioare rezemat de un scaun, pe care eu nu o identific cu Eminescu.

Două fotografii făcute în colectiv sunt ca un arc peste timp în viaţa poetului. Una este făcută la intrare în viaţă în 1866 la Cernăuţi cu clasa lui şi alta în 1888, cu un an înainte de a muri.

Dacă în prima fotografie vedem un adolescent plin de viaţă în rândul al doilea, în a doua fotografie avem un Eminescu blazat, aşezat în spate în picioare între Veronica Micle şi Vlahuţă.

Această a doua fotografie, descoperită recent, pare să fie făcută lângă Dâmboviţa în faţa unui parapet metalic. În fundal se vede Hanul lui Maniuc (vechiul Hotel Dacia), în dreapta biserica Sf. Ioan. Vechiul Hotel Dacia găzduia în acel timp o sală de spectacole. Fotografia a aparţinut lui Nicolae Soreanu, un tânăr actor, care i-a dăruit-o lui Nicolae Teodorescu, ucenicul tipogaf care făcea afişe pentru teatru. Fiul său, Teodorescu N. Pantelimon a transmis-o nepotului sau şi aşa a ajuns fotografia până la noi.

Nicolae Soreanu a dat explicaţii despre personajele din fotografie, care s-au transmis până la noi.

Mihai Eminescu este în dreapta sus, purtând pe cap o pălărie şi având mustăţi proeminente. În anul 1888 poetul se afla în Bucureşti, la rugăminţile Veronicăi, care-l furase de la Henrieta din Botoşani.

Eminescu îşi reluase activitatea de ziarist, mergea la teatru şi era văzut prin cafenele cu prietenii. În dreapta poetului se află Veronica Micle care purta o pălă rie vieneză cu panglică, iar în stqnga poetului era Vlahuţă. Încă din 1887 Veronica se mutase la Bucureşti, trăgqnd totuşi nădejde la o mezalianţă cu poetul. Şi ea participa la spectacole şi la întrunirile mondene. Fie ieşi seră de la un spectacol, fie de la o întrunire, şi toţi se hotărâseră sa facă o fotografie impreună.

În primul plan se află I.L. Caragiale cu capul descoperit, duelându-se cu bastonul lui Ştefan Iulian, actor la Teatrul Naţional. Între ei este studentul Iancu brezeanu, viitorul actor care a jucat rolul memorabil al cetăţeanului turmentat şi Ion din ,,Năpasta”

În fotografie mai apare şi Aristizza Romanescu, artista atât de iubită de Veronica Micle, căreia i-a închinat şi o poezie.

Ion Ionescu-Bucovu

speranțe

2011-10-09T09:59:00.001-07:00

speranţe

Din lungul unei uliţe-n noroi

Noi am născut în ţară un popor,

Am înverzit ogorul cu doi boi

Şi-au răsărit ţărani purtaţi de dor.

Tot haiducind prin secole, hapsâni,

Furaţi, bătuţi şi plini de angarale

Purtaţi prin codru la ai maicii sâni

Fără mâncare şi fără de parale.

Şi din ţărani am fost născuţi şi noi,

Purtându-le pe veci iubirea sfântă,

Că ne-a născut în vremuri de nevoi

Cu dorul lor şi doina care cântă.

La rându-ne din rădăcini străbune

Vom încerca să ne suim la stele

Şi să visăm în zile tot mai bune,

Speranţa idealurilor mele...

Prin istorie mersul ne-a fost greu

Ne întrebăm cât va mai fi, dar când?,

Mă-neacă dorul că tânjim mereu

Şi tot aştept răspunsul: în curând...

orpheu şi euriduce

2011-05-15T05:05:00.001-07:00

orpheu şi euridice

râuri curg din părul tău,

râuri de platină, râuri de stele şi de lumină,

din glezna ta răsar păduri de tei

din ochii tăi ţâşnesc laseri de dor,

din gura ta, izvoare zdrumicate,

din inimă, un fulger orbitor.

îmi culc obrazul meu pe coasta ta

ca pe un portativ de oase vii,

ascult cum cântă sângele în tine

ca unVivaldi -n prag de primăvară

şi-adorm pe braţul tău înmiresmat

ca ultimul îndrăgostit bărbat.

tu taci şi laşi timpul să treacă

într-un extaz nedesluşit de zei,

deasupra noastră luna nopţii beată,

chiorâş se uită pe furiş la noi,

se rupe totul împrejurul nostru,

cuvintele- au tăcut ca nişte pietre,

murind mereu în aşa vis ferice

ca un orpheu al tău, euridice.

mi-e tema c-o să fugă timpul înapoi,

şi se va pune stavilă-ntre doi

mi-e teama c-o să vină menelaos

şi visul se va prăbuşi în haos...

mi-e teama că ne va-nghiţi uitarea

cum vine valul, pustieşte marea.

mi-e teama de cronos că trece prin noi,

tu stând la o fereastră de tren,

făcându-mi cu mâna un semn de adio,

prelung, străveziu, cu batista în vânt;

am văzut o lacrimă din ochii tăi picurând

şi mi s-a făcut teamă că ne va acoperi uitarea

precum vânturile şi valurile acoperă marea...

15 mai 2011

poezii

2011-02-23T08:24:00.001-08:00

speranţe

Din lungul unei uliţe-n noroi

Noi am născut în ţară un popor,

Am înverzit ogorul cu doi boi

Şi-au răsărit ţărani purtaţi de dor.

Tot haiducind prin secole, hapsâni,

Furaţi, bătuţi şi plini de angarale

Purtaţi prin codru la ai maicii sâni

Fără mâncare şi fără de parale.

Şi din ţărani am fost născuţi şi noi,

Purtându-le pe veci iubirea sfântă,

Că ne-a născut în vremuri de nevoi

Cu dorul lor şi doina care cântă.

La rându-ne din rădăcini străbune

Vom încerca să ne suim la stele

Şi să visăm în zile tot mai bune,

Speranţa idealurilor mele...

Prin istorie mersul ne-a fost greu

Ne întrebăm cât va mai fi, dar când?,

Mă-neacă dorul că tânjim mereu

Şi tot aştept răspunsul: în curând...

17 februarie 2011

fără ţară, fără cer

împiedicaţi
mergem de-a-ndăratelea
ca racii,
poate e un blestem;
un popor turmă
ce-aşteaptă de sus
o izbăvire celestă.
uitaţi de Dumnezeu
ne războim mereu
ca Abel şi Cain
şi câtu-i zarea
nu ne găsim cărarea,
flămânziţi
toţi de mai bine
ne-am pierdut
prin ţări străine
şi-am rămas
popor stingher
fără ţară, fără cer.

17 februarie 2011

primăvara înfloreşte iubirea

primăvara izbucnesc izvoarele din fântâni

jucându-se cu razele curcubeului,

şi pe umerii ei

soarele colorează păunii,

dereticând poala pădurii cu luminişuri de vis.

prin roua dimuneţii, paşii mei

sunt mătăniile pierdute în inima zorilor,

metamorfozele zilei vin cu nunţi

de păsări care cânta prohodirea fericirii

prin ramurile poleite cu scântei divine.

verbele se despletesc ca fecioarele

şi apare iubirea

ca o zeiţa atotfăcătoare de minuni.

iubirea care ne mântuie de rele,

iubirea care ne aprinde sufletele

cu căldura soarelui,

iubirea care naşte prunci

din îmbrăţişari,

iubirea care răstoarnă lumi,

elfă care dansează în buza amurgului

şi ne desţeleneşte toate angoasele.

iubirea pură şi tandră

care face din om Dumnezeu,

iubirea care face să crească din lumină, viaţa.

ce chip frumos răsare

din focul iubirii!

e păcatul rupt din rai,

păcat zămislit din împreunări celeste

care mână lumea înainte

într-o spirală a eternităţii.

primăvara ne regăsim prietenii

şi plângem,

valsăm pe fluturi de cuvinte,

topim lumina-n culori de verde-aprins,

chemam felin mângâieri într-un joc ireal

şi ne amăgim, ne amăgim

cu visele care curg ca râurile

pe albia timpului.

18 februarie 2011

mira-m-aş

mira-m-aş că viaţa mea

a trecut ca o părere,

doar un vânt, o adiere...

mă-nvolbură doruri adânci

am trecut peste piscuri de-azur,

peste munti, peste stânci,

am învins de toate,

cărări

de spini, de foc, de cuie,

în această viaţă haihuie

şi-acum mă întreb năuc:

spre ce abis, Doamne, mă duc?

19 februarie 2011

mă caut peste tot

eu mă caut peste tot

prin oraşe pustii, prin târguri de provincie,

pe câmp, prin pustiuri, prin cetăţi părăsite,

câteodată şi prin trenurile de noapte,

mi se pare că mă duc spre polul nord,

,,nu te mai căuta, străine!”- îmi spune o voce

prin peretele casei,

,,tu levitezi spre amurguri însângerate”.

totuşi am să mă caut până mă regăsesc,

aşa rătăcit,

vreau să văd de ce m –am anesteziat

şi mă întreb şi eu ce-i cu eul din mine,

de ce fuge el mereu după himere.

mă caut mereu printre forme macabre,

printre cuvinte care vor să mă domine

şi chiar dacă mai cad câteodată

în acest delir somnambulesc,

mă trezesc si mă înalţ

spre piscuri de cremene,

urc precum sisif câte un bulgăre pe vârfuri

care-mi scapă în abis

şi iar şi iar cu el în spinare

îmi petrec timpul, suindu-l.

ce cruce blestemată o fi şi asta

tot urcând golgota

cu cei 1000 de ochi ai lui argos dupa mine.

,, tu levitezi spre amurguri însângerate”-

îmi spune străinul,

,,acolo la orizont e un taur injunghiat

care a umplut cerul de sânge”

în prag de senectute încerc înfiorări demult apuse,

acolo unde se îneacă soarele

a fost odată o mare sărbătoare a astrelor

la care am luat parte si eu cu iubita.

ea era mireasă, plutea pe cer,

într-o rochie albă, setta pura, nuova pura,

ochii mei căutau buzele ei cărnoase,

pielea sidefie roză

şi alunecau, oprindu-se în punctul acela fix

de unde explodează lumile

şi se nasc prunci,

acolo coarda curcubeului a apărut

pe bolta cerească în culori pastelate,

dând universului acea aură de vis.

de atunci mă caut peste tot,

ca musulmanul la mecca, aş pleca undeva

să dezleg legi care n-au fost dezlegate niciodată,

neînţelegându-mă pe mine,

nu vă voi înţelege nici pe voi

care ziceţi că fericirea e o cârpă

pe care o speli şi o lustruieşti, agăţând-o

fudulă la gât ca pe un briliant de zero carate.

trece timpul şi odată cu el si inima tremură

învălurită în nimbul vieţii,

lumini şi umbre urcate şi coborâte,

dealuri şi văi,

căutări şi regăsiri,

mirosul reavăn al unui mormânt,

toate, toate

cuibărite

într-o noapte

pe care dorm, albite de lună,

gândurile mele.

21 februarie 2011

poetul

s-a înecat corabia de cuvinte,

pe marea şuie umbrele dansează,

poetul doarme sprijinit de arcă

şi-n focul somnului duios visează.

la-ncrucişarea vieţii în răspântii,

acolo unde zeii ies din ape

poetul trage brazdă prin cuvinte

şi din cuvinte vrea să se adape.

se-aprinde luna, stelele făclii

îi lumineaza calea către faruri,

imperii de cenuşă răscoleşte,

cuvintele îi cad din cer ca daruri.

le leagă şi le face scut de luptă,

cuvintele dansează-aşa haihui

la curtea dorului vrea să le ducă

şi să se facă flori în faţa lui.

stă atârnat de lună ca un laş

şi cere dezlegare de la viaţă,

aşteaptă singur şi sinucigaş

ca arlechinul pendulând pe-o aţă.

n-a atins cerul niciodată,

doar goluri de-ntuneric se năzare,

privirea din închipuirea lui

se pierde ca un albatros în zare.

22 februarie 2011

acoarelă de seară

roşul se topeşte peste deal,

pânza serii pare marea-ntinsă

parcă-i labirintul lui dedal

încrustat pe o câmpie ninsă.

pensula creaţiei divine

a suit pe cer tabloul pur

soarele se-neacă-n crinoline

parc-ar fi o noapte din jaipur.

pe un fond albastru-arămiu

îngerii coboară pe pământ

şi în dunga timpului pustiu

se înalţă glasul unui sfânt.

cade peste suflet grav cezarul

peste răni şi plânsete caduce,

noaptea vine ca să-şi ieie darul

răstignind tristeţile pe cruce.

oo, natură, prinsă-n şevalet,

stă-n culori măreaţa ta făptură,

vreau să-ţi fiu slugarnicul valet

să rămâi la mine-n bătătură.

vreu să-nfig în lună un cuţit

şi tot cerul să-l mânjesc cu sânge

să ţâşnească totu-aşa subit

peste bolta-ntreagă care plânge.

eu să fug încotro nu ştiu unde

criminalul dorului de spaţii,

să dispar în câteva secunde,

înghiţit de marile nesaţii.

23 februarie 2011

Cărţi Audio: Ingeri si Demoni - Cap 01-Dan Brown

2011-01-08T23:29:00.000-08:00

Cărţi Audio: Ingeri si Demoni - Cap 01-Dan Brown: "Ingeri si Demoni - Cap 01-Dan Brown Asculta mai multe audio clasica Fă-ţi cont pe Trilulilu.RO,intră pe contul tău şi ascultă tot p..."

COLIND DE ANUL NOU

2010-12-27T05:28:00.001-08:00

COLIND DE ANUL NOU

să colind

cu inima mea,

făcută sorcovă

din flori de cuvinte,

ca un crez,

să vă urez,

acum pe ger

şi pe zăpadă,

cu braţele-mi spadă,

făcute cer,

LINIŞTE ALBĂ,

cu steluţe

bătute-n salbă,

ave, ave, la mulţi ani,

sânul plin de gologani,

la masă

să aveţi parte

de belşug şi sănătate,

pe zăpada argintie,

viaţa numai bucurie,

să uitaţi amarul,

iubire cu carul,

răul, fâlll,fâll,

mai departe

până –l vom duce

la moarte,

să aveţi privirea blândă,

fără vorbe de osândă,

numai bucurii

si vise,

fără gânduri

plânsu-mi-se.

din cupe

doar vinuri grele,

şi în mâini

numai inele

şi pe faţă bucurii

din zenit pân’la chindii...

priviţi la luna

virgină,

pe zăpadă

e regină,

şi ne-mbie şi pe noi

să jucăm hora în doi,

căci de mult

îţi fac cu ochiul

şi-ţi dă gaica

cu ghiocul

ca să-mi cazi

odată-n braţe,

acum a venit momentul

să serbam evenimentul!

27 decembrie 2010

IZVORUL FERICIRII- roman

2010-12-25T23:03:00.001-08:00

http://www.scribd.com/doc/45898308/Izvorul-fericirii

hoţii, spărgători de vise

2010-12-18T08:49:00.001-08:00

hoţii, spărgători de vise

Hoţii, spărgători de vise,

Au venit la mine-n noapte

Au forţat uşile-nchise,

Mi-au furat visele toate.

Pune ,Doamne, lună nouă,

Visele ca să-mi găsesc

Să tai crângurile-n două,

Prin conac împărătesc.

Şi-am plecat în căutare,

Peste mări si peste ţări,

Tinereţe visătoare,

Dor de vise, căutări...

Sui pe deal, pe deal cobor,

Zi şi noapte singur-cuc,

N-am odihnă, n-am sobor,

Unde merg, unde mă duc.

De-aş găsi hoţii de vise,

Eu i-aş spânzura pe loc,

Dar cărările-s închise,

N-am avut, Doamne, noroc.

Vise dragi , strânse cu chin

Unde sunteţi, ce-aţi făcut,

Toată ziua mă închin

Ca să fac ce-am desfăcut.

Noaptea pe sloată sau rouă

Pune, Doamne, lună nouă

Fă din stele făclii mari

Ca să-i găsesc pe tâlhari.

......................................

O viaţă- am tot căutat

Visele pe tot pământul,

Hoţii-au depus juramântul

Unde-n stei le-au-ngropat...

Şi de-atunci umblu năuc,

N-am odihnă şi n-am stare,

Stau pe creangă, singur-cuc

Şi-aş fugi în lumea mare...

5 decembrie 2010

cobor

2010-12-18T08:47:00.001-08:00

cobor...

cobor din veşnicii

în parcul cu poeme,

citesc pe cer, prin stele

filele cu ispite,

prin goluri de spirale,

alunec în delir,

în vântur de lumină

şi-n nopţi de întuneric,

topit în rana dulce,

lăsată de străbuni,

blestem de cruci uitate,

prin pustii cimitire,

mă vântură prezentul

ca pe-o cenuşă arsă,

un fel de drum dantesc

spre veşnicia-ntoarsă.

mă clatin sub zodii,

eretic blestem,

mi-e frică de moarte,

de moarte mă tem.

de-ar fi veşnicia,

un rai din poveşti,

pe roata eternă

a tragerii mele,

fericitul final

ar fi o cunună

cu celeste nuntiri

într-o lume mai bună...

6 decembrie 2010

lui eminescu

2010-12-18T08:46:00.001-08:00

Lui EMINESCU

de undeva, din dosul ochilor ne priveşte mereu Eminescu,

noi, care ne-am născut sub zodia lui, îl avem mereu

în suflet, în inimă,

ne priveşte de dincolo de cer, din codrii lui,

de lângă lacul lui cel cu nuferi,

de lângă teii lui, Luceafăr peste norii răsfrânţi,

ce-şi varsă prinosul dragostei asupra sufletelor noastre,

armonie de glasuri duioase, voluptoase, torturante,

furtunoase, bete, pline de nebunie,

ale tuturor poemelor de iubire de la începutul lumii,

El, Poetul, întrupat în Luceafăr, în steaua lui Venus,

din Empireul său ne trimite neaşteptate acorduri

din eternul său, nesfârşitul Cânt al Iubirii,

el a rupt orizontul în două, a despărţit ziua de noapte,

cu ochii lui mari a privit ţara dincolo de hotare,

prin nocturna cavalcadă a lui Arald,

văzând o Dacie Mare,

amestecând in apele mării turle, chipuri de voivozi,

palate de gheaţă, în care salăşluia Decebal cu Zalmoxe

veghind asupra poporul lor.

dragostea lui este cât muntii arşi de astre pe crestele lor sure,

chipul lui de femeie are inefabilul plin de frumuseţe al

Zânei din Carpaţi, cu părul blond si braţele diafane

care a fost întruchipat în Melancolie,

acel dor românesc care l-a măcinat pâna la moarte.

Profet dezamăgit, el a luat tot neamul în spinare,

urcând Golgota spre fericite iluzii visate de neamul nostru

şi aruncând un giulgiu de jale peste cerul patriei noastre.

cei ce nu credeţi a muri vreodată,

căutaţi-l pe Domnul Eminescu în sertarul

cel mai drag al sufletului vostru şi veţi găsi multe răspunsuri

asupra vieţii şi asupra morţii,

El e Voivodul Sufletului Românesc.

7 decembrie 2010

iubito

2010-12-18T08:45:00.001-08:00

Iubito,

Curge vinul în pocaluri

La prag de sărbătoare,

Se-aud colindători cântând

Şi lipsa ta mă doare.

Te-aştept la masa de Crăciun

În rochie de mireasă,

Ce mare sărbătoare-ar fi

Să vii la mine-n casă.

Să ne-amintim de tot ce-a fost,

Ce alb frumos, cum ninge,

De vise spulberate-n vânt,

Iubito, nu mai plânge!

Ocean de timp s-a prăbusit

Peste povestea noastră,

Degeaba-ncerc să te mai nasc

Prin ochiuri de fereastră.

Degeaba mai visez deştept

Ca tu să-mi fii mireasă,

Aud colindători la geam...

Şi-aştept să-mi intri-n casă.

9 decembrie 2010

ger

2010-12-18T08:44:00.001-08:00

ger

În goluri hăituite rău de ger,

Când soarele încearcă să renască,

Azurul se desprinde de pe cer

Într-o hlamndă albă-mpărătească.

Pe-albastra marmoră cu umeri goi

Gerul şi-a pus sărutul lui de taină,

Venit din depărtări ca un strigoi

Îmbracă totu-ntr-o geroasă haină.

Călcând pe lespezi de tăcere rece,

Natura -i îmbrăcată-n promoroacă,

Doar timpul singur prin clepsidră trece

Făcând din vreme o eternă joacă.

Ca nişte străverzii aripi de flutur

Se aşează flori de gheaţă peste geamuri,

Din pomi polenuri de polei se scutur

Şi tremură zăpada peste ramuri.

Şi viscole se prăvălesc pe stânci,

Dărâmă-n mine poarta după poartă,

Şi-mi răscolesc din visurile-adânci

O amintire care doarme moartă.

12 decembrie 2010

la început a fost cuvântul

2010-12-18T08:43:00.001-08:00

la început a fost cuvântul

Cum tace totu-n mine ca pământul

Crescut în secetă, uitat de ploi,

Mi-e lacrima durere, doar cuvântul

Se-ntoarce, proorocul, către voi.

Cuvântul care circulă prin vreme,

Născut din rune vechi, din mare har,

Va dăinui încoronat de steme,

Necunoscând durere şi hotar.

Doar Heraclit a spus că totul trece,

Numai cuvântul biblic este zeu,

Noi, oamenii, suntem văpaie rece,

Altoiul pur din dar de Dumnezeu.

La început de lume-a fost cuvântul,

Şi noi, copiii lui făr’ de noroc,

Noi, care-am populat deja pământul,

Într-un săgalnic şi dramatic joc.

Născuţi din lutul greu, matern,

Cântăm prin cetini lumii mai departe

În scurta fulgerare a zborului etern

Cântec duios al vieţii după moarte.

14 decembrie 2010

zăpada

2010-12-18T08:41:00.001-08:00

zăpadă

ce trist balsam

a venit peste noi

cu polenuri de gheaţă,

umile,

ostoind tot frigul

din oase

în cea mai albă din zile.

un flaut parcă

trece prin trup

cu amintiri duioase

după o coapsă vergină

de lună

cu sânii –n angoase.

stihii nefaste

din răsărit

luminează

zăpezile caste,

cerul,

un candelabru

aprins,

în zodii nefaste.

16 decembrie 2010

moş crăciun

2010-12-18T08:40:00.001-08:00

moş Crăciun

ţinut frumos

cu praf de stele,

învârtejit

în rotiri de inele,

corole albe,

pe scoarţe şi ii,

tu, moş crăciun,

de unde vii,

în sănii-salbe?

în grădină,

parcă-i un mit,

totul tivit

cu stele –lumină.

drum către cer,

alb în eter,

aurorelor pară

pe umeri de ţară.

vin craii

cu steaua

şi scârţâie

neaua

se naşte un prunc

în chinuri amare,

păstor peste lumi,

pe-a vieţii cărare...

joi, 16 decembrie 2010

melancholia

2010-12-18T08:39:00.001-08:00

melancholia

sălăşluiesc în mine tot mai străine timpuri

de parc-aş fi din alte lumi născut,

nu-mi pasă cum trec anii, zile şi anotimpri

ca un soldat învins eu m-am întors pe scut.

în lumea asta mare ce-atâta se frământă

stă cineva la pândă şi-o zbuciumă din greu

dar nu-mi mai dă frisoane şi nu mă înspăimântă,

de la adam şi eva aşa a fost mereu.

ştiu sigur că odată cu toţi vom fi pământ

şi gândul ăsta straniu adesea mă-înfioară,

de-i lungă sau e scurtă calea spre un mormânt,

rămâne-vom ţărână într-o pustie ţară.

mi-e dor de-nţelepciunea, cea din bătrâni, adâncă,

cheia pe care nimeni n-a reuşit s-o fure,

şi nimeni nu cunoaşte secretul vieţii încă

nici buddsa-sakya-muni cu legile lui dure.

căci nimeni nu cuprinde c-o viaţă veşnicia,

neodihnită încă, clipind în ochi de ceas,

pe noi ne paşte dorul şi crud, vremelnicia,

cu zâmbetu-i himeric în tot ce ne-a rămas...

17 decembrie 2010

din rune, doina, te-ai născut, din patimi...

2010-12-01T03:16:00.000-08:00

. din rune, doină, te-ai născut, din patimi…

din rune, doină, te-ai năsut, din patimi,

delir de suflet îngropat în inimi,

prin codri dragi haiducii te-au cântat,

la plug ţăranii te-au avut tovarăş.

din vrăji născută şi apocalipse,

prin cerul vremii, pe la stâni, pe plai,

tu ai adus în inimi bucuria

ciobanului pe gurile de rai.

ai alungat durerea dintre strechi

pe frunze şi pe ţâţe de viori,

pe fluiere de soc şi cobze vechi

sau pe tilinci din aripi de cocori.

te-au nins dureri în ierni de suferinţă,

prin tinde afumate de biserici

şi te-a păscut o singura dorinţă

să mângâi suflete şi să le fereci.

din amănar şi iasc-ai făcut foc,

din dor tu ai făcut melancolia

şi din nimic tu ai făcut noroc

şi ţi-a-nflorit din lacrimi toată glia.

te-au frământat femeile-n copaie,

de sărbători la hore te-au jucat,

purtănd nepoţii pe genunchi tataie,

întâia oară lor mi te-a cântat.

te-a luat românul şi te-a pus la masă,

şi-n jocuri te-a-nvârtit ca pe-o fecioară

apoi te-a-nchis de dragul tău în casă

s-a logodit cu tine-ntâia oară.

28 noiembrie 2010

JURNAL LITERAR: Blestemul familiei Eminovicilor

2010-11-30T08:00:00.000-08:00

JURNAL LITERAR: Blestemul familiei Eminovicilor