Jurnal spre Maturitate

Blog Upgrade

2014-11-26T23:05:00.003+02:00

Toate postările viitoare vor fi publicate pe:

http://parmenazirina.wordpress.com/

Să-i zicem un fel de blog upgrade. :)

Ambele bloguri rămân însă online până la o decizie ulterioară.

Mulțumesc pentru înțelegere și susținere..., dar mai ales pentru lecturi.

PRAGA

2014-11-06T22:11:00.002+02:00

Evident, am și o poveste... doar că s-a scris în mulți ani și s-a încheiat acolo, pe străzile ei boeme, pline de artă în toate formele-i posibile.

Știam orașul din poze și relatările altora, dar nu se compară cu realitatea. Și între miile de oameni care se plimbă între două fotografii există câte un colț de liniște și de inspirație.

Povestea va urma...

Incredibila Indie - Propriul Contrast II

2014-10-13T22:54:00.003+03:00

India nu frapează doar prin cultura ei incontestabilă.

Dispune de un contrast propriu, incredibil: pe de-o parte tipicul acestei țări, pe de altă parte reminescențele britanice, care se regăsesc absolut oriunde. Și atât de mică e distanța, încât nu de puține ori am avut impresia că mă aflu simultan, în două lumi.

Imaginile sunt tot din Bangalore, câteodată doar la câțiva metri de cele prezentate anterior:

http://jurnalsprematuritate.blogspot.co.uk/2014/09/incredibila-indie-contrastul.html

Povestea lui Tudor - Reloaded cu vești bune

2014-10-09T22:38:00.001+03:00

Nu de mult, am folosit blogul pentru a relata povestea lui Tudor. Băiețelul prietenilor mei din Sibiu, care a trecut printr-o întâmplare nefericită.

http://jurnalsprematuritate.blogspot.ro/2014/08/povestea-lui-tudor.html

Continuarea poveștii lui spune însă foarte multe despre viață, dar mai ales despre atitudinea optimistă a celor apropiați.

Mărturisesc sincer, că m-a blocat zâmbetul lui din cărucior. Așa ștrengăresc, un fel de .. uite că se poate!

Părinții mi-au povestit că au primit foarte multe donații din partea celor care au înțeles povestea. Contribuția fiecăruia ajută și mai departe în procesul de recuperare, deoarece Tudor va trebui să ajungă și în Germania. Primele etape le-a parcurs cu succes. Eu îmi păstrez speranța și optimisul că într-o bună zi o să-l las pe Tudor să ne zică el, personal, povestea mai departe... pentru că este posibil.

Acestea sunt rândurile pe care mi le-a trimis mama lui.

”Tudor face multe progrese, Acum câteva săptămâni a început să spună câteva cuvinte (mama, tata, apa ...) iar acum se poate face înțeles foarte bine. Putem chiar spune că nu-i mai tace gura, și chiar dacă uneori ne doare capul, ne bucurăm foarte mult.
În ceea ce privește mobilitatea, mai are mult de recuperat. Acum reușește să șadă singur, merge în patru labe, vrea să meargă în picioare iar noi ne bucurăm și de durerile de spate. Tudor a reușit acum câteva zile să stea singur în picioare, sprijinindu-se de mine. Mai are însă probleme de echilibru, pe care sperăm să le depășească. Continuăm cu procedurile care îl ajută să își revină. De asemenea facem progrese în ceea ce privește efectuarea unor analize medicale în Germania.”

Cuvintele nu sunt de ajuns pentru a mulțumi tuturor!!! Dar faptele bune se răsplătesc... aș putea spune cu câte un mic miracol, din fiecare gest simplu.

Pentru cine dorește să ajute pentru etapele următoare, donațiile se pot face direct în conturile:

în lei -

RO77 BTRL 0330 1201 1705 10XX

Deschis la Banca Transilvania - sucursala Sibiu

SWIFT: BTRLRO22

Titular: Rebreanu Dana Georgia (mami)

în euro -

RO41 BTRL 0330 4201 L306 53XX

Deschis la Banca Transilvania - sucursala Sibiu

SWIFT: BTRLRO22

Titular: Rebreanu Cătălin Nicolae (tati)

Și drept încheiere, trebuie să-l citez pe Tudor:

Vă mulţumesc din suflet pentru susţinere, înseamnă foarte mult atât pentru mine cât şi pentru părinţii mei!

Incredibila Indie - Contrastul Occidentului - I

2014-09-29T22:22:00.000+03:00

Contrar așteptărilor, nu am scris despre India. Există nenumărate romane, povestiri, reportaje. Care vă pot asigura că nu ascund realitatea contrastului indian. Am preferat să strâng doar imaginile cele mai relevante și să-mi pun deoparte inspirațiile pentru scrierile viitoare. Pentru că, da, când ajungi acolo, nu poți să nu pui un semn de întrebare existenței tale comparată cu a lor. Și în lume... există foarte multe alte lumi...

Imaginile sunt de pe străzile din Bangalore, nu în high traffic, ci din locurile care mi-au plăcut și unde am zâmbit.

Misterul literei "B"

2014-09-11T23:59:00.001+03:00

Cine s-ar fi gândit câte semnificații pot exista într-o singură literă, câte pornesc de la aceasta și se răsfrâng asupra existenței. Secretul este însă a vedea atunci când trebuie, a visa, a dori, a nu crede în coincidențe...

Ludwig van Beethoven: “Don’t only practice your art, but force your way into its secrets, for it and knowledge can raise men to the divine.”

Mă trezi într-o dimineață Brașovul cu un concept și o dorință asiduă de a-l vedea scos proaspăt din tiparniță, să-i simt mirosul de cerneală împrăștiată în cuvinte negre pe foile albe. Nu-mi oferi mare lucru, doar o bucătărioară unde mă puteam închide dinspre orice lume, să imaginez și să scriu. M-am plimbat pe străzile lui, căutând povești. Și atunci când nu mi-au mai fost de ajuns în a completa amintirile unui ”acasă”, m-a răsfrânt.

Conceptul m-a purtat pe ulițele vechiului București. Așa, să-mi facă în ciudă. Pentru că era orașul pe care nu-l respectasem niciodată. Dar avea și el povești de spus, sub felinare verzi, în cafenele ce aduceau aminte de revoluții. Și poate m-am revoltat sau poate nu, dar cu fiecare literă adăugată vorbelor mele conceptul prinse formă.

Și cum forma nu se lăsa așezată singură între rânduri, am plecat spre Sibiu. Acuma, și ”S” poate fi considerat un fel de ”B”, deformat de vremuri, tinereți, idei, Bachus și mai știu eu cine sau ce. Doar forma se transformă. Acolo am avut dintotdeauna o bucătărioară la fel de inspirativă, păstrată cu sfințenie, ca un altar mistic. Și ce minune, căci inspirațiile mele prindeau viață, în alb și negru.

Apoi veni rândul blocajului infernal pe care îl cunoaște fiecare scriitor măcar o dată în persuasiunea visului său. Dar, pentru mine există orașul artiștilor, de orice fel, din orice veac. Iar acolo stiloul știe și singur ce trebuie să înșire mai departe: Balcic. Dacă m-ar pune cineva să-mi descriu sentimentele care mă învăluie când mă plimb printre pietrele albe, aș răspunde că nu am cuvinte. Și aș minți, cu bună-știință. Doar cafeaua cu gheață acolo și-a încheiat existența-i inspirativă.

Eheee... după aceea, am simțit o imperioasă nevoie de pragmatism absolut. A trebuit să privesc tot conceptul din exterior, să-mi înțeleg cititorii. Atunci am descoperit felinarele. În Berlin. Sunt perfect conștientă că există și alte felinare peste tot în lume. Dar aici au avut acel ceva care m-a făcut să zâmbesc, să pricep în sfârșit ce înseamnă aprinderea încăpățânată a existenței. Undeva, cu puțin înainte de un miez de noapte.

În haosul care a precedat titulatura de ”scriitoare”, m-au purtat drumurile în urma poveștilor scrise. Și fiecare loc mi-a reconfirmat minunile înșirate de stilou. Apoi tiparnița și-a făcut umila-i datorie, împrăștiind în Brașov, întâi, mirosul de cerneală proaspătă. Ulterior, cartea-mi a refăcut tot drumul inspirațiilor înapoi. Lăsându-mă un timp fără cuvinte, fără stilou. Doar ea și eu. În liniștea metamorfozată a felinarelor ce apuneau în miez de noapte.

De curând, i-am răsfoit paginile în Bangalore. Și doar atunci am priceput: coincidența, în deplin sensul ei explicat abitir în actualitate, pare a fi luat formă, dar fără să existe. Am înțeles că litera își făcuse pe deplin datoria, de a mă îndruma spre locuri tumultoase în semnificații.

Seara aceasta mă regăsește în Berlin. Zâmbesc. E un felinar la un colț de stradă ce se deformează în oglinda umedă a asfaltului de sub el. Plouă. A toamnă. În neștire. E încă o ploaie caldă ce lasă loc de înțelesuri. Cu mâinile în buzunar mă sprijin cu spatele de el și privesc strada dreaptă. Nu-mi aduce niciun război, nu văd nici ziduri care cad. Doar liniște. Dar.... felinarul, luminând misterios deasupră-mi, dă voie ploii să-mi aducă din depărtări un iz de flori de iasomie, decadente, reflectate în lumea lui Eu.

N-aș fi crezut că o singură literă dispune de atâta putere să schimbe o existență în mod irevocabil.

Berlin, 11 septembrie 2014

Povestea lui Tudor

2014-08-25T20:41:00.001+03:00

I-am cunoscut pe Georgia și pe Cătălin cu mulți ani în urmă, prin niște prieteni comuni. Un fel de ”cine se aseamănă se adună”, iar dovada a fost marele drag cu care am și lucrat împreună și am păstrat întotdeauna legătura, chiar dacă distanțele vor câteodată să fie altfel.

Apoi au apărut pe rând Filip și Tudor.

Nu am destule cuvinte să-i descriu ca și familie... Pot doar să spun, că atunci când vezi o poză cu familia Rebreanu nu poți să nu zâmbești.

Însă viața urmează întotdeauna alt curs decât cel dorit, câteodată neașteptat și dureros.

Dar îi admir pentru puterea de care dau dovadă, acea luptă împotriva destinului și speranța, pe care și-o cultiva în fiecare zi, pas cu pas, din lucrurile mărunte.

Tudor își spune povestea lui.

Noi, prin tot ce ne stă în putință, am putea să-l ajutăm să ne spună povestea mai departe. Una plină de putere, lupte drepte și speranțe. Dar mai ales de zâmbete.

Povestea mea

Mă numesc Tudor-Felix Rebreanu, locuiesc în Sibiu și am apărut în această lume într-o zi de sâmbătă, 09.07.2011, am crescut frumos și cuminte, alături de fratele meu mai mare cu 2 ani, Filip, dar am fost o fire foarte iute și zvăpăiată, iar într-o seară de marți, 17.06.2014, dintr-o joacă și-o clipă de neatenție, am căzut de la fereastra bucătăriei apartamentului nostru de la etajul III al blocului! Am fost dus la Spitalul de Urgențe Pediatrie din Sibiu, unde medicii nu mi-au dat nicio șansă de supraviețuire, cel puțin atunci, în prima fază...

Am fost internat la A.T.I., unde medicii au constatat: fractură a bazei craniene , fractură a diafizei femurale, edem cerebral traumatic, hemoragie subdurală traumatică, leziune a ficatului, leziune a arterelor celiace sau mezenterice, șoc traumatic, hematom și contuzii ale plămânilor… Am fost de urgență conectat la aparate și trăiam doar cu ajutorul lor.

Mami și tati au sperat permanent că Dumnezeu îmi va da o șansă și că mă voi întoarce la ei. Au urmat ore, zile grele, săptămâni de comă profundă în care nu am deschis ochii. Prima rază de speranță a apărut după 3 săptămâni când s-a putut elimina aparatul de respirat!

Părinții mei și cele mai apropiate rude continuau să spere într-un miracol, citeau în continuu Minuni ale Sfinților (Acatiste ale Sfântului Ierarh Nectarie, ale Sfântului Efrem cel Nou ș.a.). Sperau permanent într-o minune! Și minunea s-a petrecut!: am deschis ochii, dar nu mai știam să mănânc, să vorbesc, nu știam ce simt, privirea mi-era mată...

În spital, la A.T.I., am împlinit vârsta de 3 ani pe 9 iulie curent și am fost sărbătorit de toate cadrele medicale din jur, niște oameni deosebiți despre care pot spune că mi-au salvat viața (dr. Baicu, dr. Manea, dr. Dima, dr. Vișa, dr. Banciu și tot personalul medical). Apoi, după 30 de zile de la internarea mea la „Luther”, am fost transferat la Clinica de Psihiatrie „Dr. Gh. Preda” din Sibiu (dr. Luca, dr.Henzel și dr. Dima), centrul de recuperare unde urmez terapia „VOJTA”. Doar că recuperarea este foarte înceată ...

Mami și tati sunt mulțumiți de mine, acum pot folosi şi mâna stângă, încă nu stau în funduleț, încerc să-mi țin capul, am început să zic mama, tata şi papa și reuşesc să mă întorc de pe burtă pe spate, întind mâna după jucării şi mă joc cu ele. Sunt prea multe afecțiuni si suferințe pentru un băiețel ca mine dar, cu ajutorul lui Dumnezeu și al vostru, am să scap de ele! În paralel cu terapia Vojta, mami și tati au început să-mi aplice și tratamente naturiste, pentru a mai reduce din medicamentele de sinteză și pentru a le înlocui cu cele din medicina alternativă.

Poate părea puțin dar, pentru noi, orice gest nou sau mișcare pe care o pot face în plus e un pas foarte mare (astăzi am zâmbit cu partea dreaptă a gurii și cu cei doi ochișori mari și frumoși; mi s-a limpezit privirea) față de crizele pe care le făceam la început din cauza statului inert pe spate (motiv pentru care am făcut o escară urâtă în zona occipitală a capului care acum e înspre vindecare).

Trebuie să mergem înainte dar după cum bine știm, toate serviciile medicale costă iar prețurile sunt de multe ori, incredibile!... Sperăm să reușim ca, într-o perioadă scurtă, să adunăm sumele de bani necesare pentru o eventuală recuperare în Germania (investigaţii EEG şi RMN, gimnastică medicală) la spitalul universitar Charité din Berlin sau la Kinderzentrum din München; ori pentru un cărucior Gemini. Datorită faptului că sunt destul de înalt, niciun cărucior normal nu îmi este bun, picioarele îmi atârnă pe afară şi spatele meu nu stă drept. Căruciorul Gemini este foarte bine gândit pentru persoanele imobilizate, astfel încât acestea sunt așezate în mod optim și trunchiul le este ținut în poziție verticală. Acest model de cărucior m-ar susține și mi-ar asigura o poziție de ședere corectă în orice moment! În plus, are o gamă largă de accesorii care pot fi folosite la cerințele individuale ale oricărui copil.

Noi (eu, părinții și rudele apropiate) știm că mai există persoane inimoase, cu dăruire pentru semeni, fiindcă nicio faptă bună nu rămâne nerăsplătită și, undeva acolo sus, vor primi mult mai mult!

În cazul în care aveți mărinimia și generozitatea de-a mă ajuta, donațiile se pot face direct in conturile:

în lei -

RO77 BTRL 0330 1201 1705 10XX

Deschis la Banca Transilvania - sucursala Sibiu

SWIFT: BTRLRO22

Titular: Rebreanu Dana Georgia (mami)

în euro -

RO41 BTRL 0330 4201 L306 53XX

Deschis la Banca Transilvania - sucursala Sibiu

SWIFT: BTRLRO22

Titular: Rebreanu Cătălin Nicolae (tati)

Vă mulţumesc din suflet pentru susţinere, înseamnă foarte mult atât pentru mine cât şi pentru părinţii mei!

JUST WORDS

2014-07-18T00:13:00.001+03:00

Din seria lecturilor târzii, în noapte...

Căci într-un final rămân din noi doar cuvintele. Sau tăcerea dintre ele...

Sursa: http://anizaima.wordpress.com/2014/07/01/just-words/

Mergeam desculţi, peste poteci şi zări
Cadenţe doar de pânze albe
Rupte pe margini, brodate cu albastre flori
Pe sub mesteceni deşiraţi, doar cruci şi salbe.

Şi n-aveam rost. Tăcere peste zei.
Tot număram din ceasuri, limbile străine
Ne regăseam mereu, în nişte cuşti cu lei
Muşcând din lacăte, din ce în ce mai fine.

Era târziu. Când paşii i-am întors.
Perdeaua nopţii căzuse-n foc şi scrum.
Ne-am tot zâmbit, crezând că fără rost
Şi-am ascultat, acelaşi cântec trist,
Ce ne croise drum.

Călcam din mers, al roţilor tangaj
Spre ceţuri ne purtarăm încă o dată gândul.
Eram din vreme-n vreme, departe de oraş
Acolo unde numai zânele-şi deşiră-n întuneric, cântul.

Te-am ascultat. Şi fiecare pas de-al tău
Spărgea hotare, peste care n-ai trecut.
M-ai luat de mână, vechi menestrel tăcut
Şi-n ochi ai înnodat, şi mersul meu, De-al tău.

Mergeam desculţi de-acum
Peste poteci şi zări
Doar umbre cadenţate, înveşmântate-n alb.

Aceleaşi pânze ce peste soare alergau
Sunt azi deasupra, zâmbindu-i Lumii, cald.

Autor: Anizaima

Copiii nimănui

2014-07-01T22:16:00.001+03:00

Mai nou, de când sunt în pauza de scris (care sincer câteodată îmi duce starea de nervi la extrem, pentru că trebuie să mă exprim verbal, frumos, nu cum am eu chef) m-am apucat de citit proză arhiscurtă.

După cum spune denumirea, proza asta se lasă citită rapid, între două răsuflări, dar... partea cea mai bună este că poți găsi în ea idei și concepte mai profunde decât cele înșirate în sute de pagini de roman.

Răsfoind internetul am dat peste ”meet the sun”. Un blog fenomenal de simplu, al unui om frumos, departe de țara limbii române, dar care nu se dezice de ceea ce este: când unii văd noroiul în care-mi țin picioarele, eu văd frumusețea ploii ce cade peste mine.

Vă recomand să-l răsfoiți. O sa fie un fel de ”high quality time”: http://www.meetsun.ro/, blogger: Claudia Gican.

Și da, am găsit aici cea mai frumoasă idee de proză arhiscurtă, un melanj între condiția umană mizeră, umilită abitir de societatea actuală, și puterea regăsirii în lucrurile simple.

”Copiii nimănui” a devenit de la prima lectură preferata mea. Mulțumesc, Claudia.

- Atenţie, se închid uşile! Urmează staţia…
Caut un loc, mă aşez. O văd cum se pregăteşte de ritual. E mărunţică, o mână de om. Are o rochie strâmtă sub care a îndesat o bluză şi de sub care ies nişte pantaloni de trening.
- Două la un leu! strigă, pe când scoate dintr-o sacoşă verde, eco, două pachete de şerveţele. Vagonul e scurt, doar trei uşi, doar trei strigări. Nu vrea nimeni.
Se sprijină de uşă şi scoate o carte din sacoşă. Cartea se deschide aproape singură la colţul îndoit al unei file.

Sursa: http://www.meetsun.ro/proza/pa-proza-arhiscurta/3-pa-uri-urbane/

Copilul curajos și Rapsodiile cafelei

2014-06-07T00:53:00.000+03:00

Conceptul meu de Cafea cu gheață s-a dezvoltat în timp. Adică mai mult de patru ani în care am adunat povești din oamenii și locurile pe care le-am cunoscut. Apoi am așteptat. Să vină momentul oportun să pot termina ultimul text din carte, care m-a frânt efectiv în mii de zări, dar într-o ultimă străfulgerare, mi-a dat voie să închei acest minunat capitol din viața mea. Mă pot numi scriitoare de acum, și chiar dacă este un termen atât de provocator, în toată puterea cuvântului, nu mă mai sperie cum s-a întâmplat la început când am auzit acest apelativ. Ci doar mă motivează să nu cumva să îndrăznesc a renunța la această pasiune: scrisul. Pentru că da, scriu pentru că așa vreau, pentru că pot și îmi place. Și poate talentul meu nu constă în a scrie nu știu ce mare best-seller, ci doar că reușesc să mă desprind de lumea în care trăim și creez universuri fictive, în care se regăsesc într-o mare măsură cititorii mei.

Cât de fictivă este Cafeaua cu gheață în esența ei, las acest lucru la alegerea fiecăruia. Deoarece pentru mine, delimitarea a fost clară, dar inspirația s-a dezvoltat întotdeauna din realitate. Bătrânul nuc a fost acolo de când lumea, hipocampusul se completează încă, însoțitorii drumului meu se schimbă în funcție de opțiuni și suflet, zloatele și poveștile de dragoste le-am trăit fiecare mai mult sau mai puțin, la timpul lor și al nostru. Acasă și Balcicul vor exista mereu. Și da, ultima mea cafea cu două cuburi de gheață a fost servită în Orașul Alb, exact cum am descris. În acel dialog simultan care mi-a insuflat un pic de curaj, completat mai apoi, când aveam mai mare nevoie, cu sprijinul celor din jurul din meu, cei care au crezut în cuvintele mele și în mine.

Marea realizare însă a fost demonstrarea că nu există coincidențe. Din momentul în care am dat bunul de tipar și nu am mai scris, pentru că mi-am promis ca voi lua o bine-meritată pauză, s-au aliniat toate întâmplările și s-au mai și legat. Așa într-un ultim zbucium în încercarea de a mă convinge.

Aș putea să înșir toate non-coincidențele astea într-o altă carte: ar fi cartea despre Cafea cu gheață. Dar, zic eu, să le transform în cuvinte pe coli albe, și-ar pierde din farmec. Așa că mai bine vi le povestesc, pe rând, de câte ori mi se oferă ocazia. Și aici, dați-mi voie să răspund unui cititor, care a întrebat naiv de ce acum și ce-i cu Rapsodia Română.

Povestea copilului curajos și întâlnirea sa cu George Enescu mi-am amintit-o de curând, în Vinerea Mare. Dădusem bunul de tipar și ascultam așa într-o doară muzica marelui compozitor. Când amintirea, ”în oportunitate și plină de sens”, se reflectă vehement asupra mea.

- Mămică, îți mai aduci tu aminte când m-ați lăsat voi în București, la mama Maria, înainte de Paști? Știu că era vacanța de primăvară, parcă, și eram copil.

Până mama încercă să cutreiere zările atât de îndepărtate, am retrăit toate momentele din Vinerea aceea Mare. Maria era sora străbunicii, profesoară de matematică, cu deplină încredere în mine fără să obiecteze atunci, când i-am spus că plec la plimbare. Dacă ar fi știut ea unde voi ajunge eu...

Am plecat prin București, din apartamentul al cărui balcon dădea în curtea Muzeului Literaturii Române, de pe strada Christian Tell. Și deși, plimbările mele presupuneau doar străduțele până în Piața Amzei, am mers în total altă direcție, fără vreo hartă sau aplicație pe telefon. Pe atunci nici nu visam la așa ceva. Pe Calea Victoriei până am dat de Palatul Cantacuzino, care și acum găzduiește Muzeul George Enescu. Îmi amintesc doamnele de acolo, cum comentau, că ce-o fi cu copilul ăsta singur, prin casa compozitorului. Și vioara, sprijinită de un jilț cu tapițerie maronie și biroul. Ce mult mi-a plăcut biroul lui... Mi-am dorit să am și eu așa un birou mare și lucios, într-o încăpere mică și luminoasă. Pe atunci nu știam că voi scrie, dar o să vină o zi în care o să merit și eu o asemenea piesă de mobilier.

Apoi amintirea se estompează. Mai știu Prohodul acelei Vineri cu mama Maria la brațul meu, în Biserica Amzei, care pe atunci expunea obiecte de cult, de mare valoare, donate de familia dânsei peste ani. Mi le arătase cu gesturi abia vizibile, între două citiri de liturghie. Știa sigur că va fi fost ultima noastră incursiune, chiar dacă atât de aproape de casa ei, dar atât de departe în povești.

A doua zi, venirea părinților mei ne-a găsit pe amândouă în sufrageria mamei Maria, ale cărei ferestre luminoase dădeau spre curtea Muzeului Literaturii Române, uitându-ne pe TVR2 la un concert al Filarmonicii din București, ascultând cu mare drag și în liniște Rapsodia.

Așa am terminat și Cafea cu gheață. Recitirile, așezarea desenelor, corecturile le-am făcut pe muzica lui Enescu. Rapsodia Română partea întâi, apoi partea a doua, apoi iar prima și iar a doua. Și când inspirația nu mai vroia să iasă la lumină ascultam Balada pentru vioară.

Și am dat bunul de tipar înainte de Vinerea Mare. Când, precum facem de mulți ani, cu mama mea la braț și alături de doamnele din familia noastră, am mers la Prohodul bisericii de la noi din sat. Iar curaj mi-a trebuit destul, insuflat din amintiri al căror sens îl creionasem din muzica lui.

Ne întorsesem destul de târziu de această dată acasă, cu slujba în minte și tot amândouă. Mama reușise să numere anii câți trecuseră de când mă lăsaseră ei în București, la mama Maria, înainte de Paști, într-o primăvară.

N-am vrut să recunosc nici de această dată realitatea timpului și am zâmbit:

- Mămică, trebuie să fi fost tare, tare de mult... Pe atunci nu beam cafea...

Antologia ”Cafea cu Gheață” - Autor Parmena Zirină

2014-05-08T22:14:00.000+03:00

Mi s-a făcut sufletul azi mic, mic de tot, parcă ar fi vrut să se ascundă.

E mare lucru să ajungi să-ți ții cartea în mână, așa ajunsă de dimineață, între două cafele și două ședințe de servici, adusă în prag de un curier tânăr, care habar nu avea ce livra și poate credea că doamna care tocmai îi deschisese ușa și semna avizul de primire, zâmbea larg, doar pentru el.

Cred că a fost unul dintre puținele momente din viața mea, când nu am mai avut cuvinte. Nici de zis și nici de scris.

Ce-i drept, într-o astfel de liniște memoria s-a pus în mișcare, și, în câteva frânturi de secundă, a adus înapoi toate momentele magice care au însoțit conceptul, de la idee până la cartea pe care o țineam strâns în brațe și al cărei miros de tiparniță se împrăștiase în toată casa.

Mi-a trebuit curaj să îmi dezvălui public ideile și l-am găsit. Mi-a trebuit încredere, pe care atunci când am pierdut-o sau pur și simplu am aruncat-o, mi-au adus-o alții înapoi. Și o doză de nebunie, care, slavă Domnului, pare a fi inepuizabilă în cazul meu.

Nu știu dacă acestea sunt sentimentele care îl încearcă pe scriitor atunci când își publică o carte. Știam doar că timpul nu se scurge înapoi și am încercat cât am putut de bine să trăiesc cu intensitate maximă fiecare etapă până azi. Mai grea a fost conștientizarea că în dreptul autorului s-a aliniat cuminte numele meu....

Starea mea până acum spre seară a fost cea a unui șoricel bleg, care nu știe nici încotro s-o apuce și nici ce îi rezervă viitorul. Aș putea spune că a fost un fel de bucurie din nimic, dar nu mai e valabilă această constatare. Am scris o carte. Și am mai și publicat-o.

Pe lista cu mulțumiri se află multă lume, iar cei care au susținut conceptul și pe mine, mai ales, din suflet, se știu și nu au nevoie de ilustrări suplimentare.

Am doar două mari regrete:

Că nu voi mai întâlni niciodată sentimentul resimțit când am terminat ultimul text din prima carte.

Că nu pot publica prima carte decât o singură dată.

Și să nu uit, în încheiere, să mulțumesc felinarelor. Metamorfoză mai frumoasă nu cred că voi reuși să mai cunosc în viața asta.

Cartea se poate comanda aici:

http://www.self-publishing.ro/index.php?r=book%2Fview&id=202
sau prin telefon: Delia Petrescu: 0740.531.108

Violenţa ipocrită a unei culori inverse

2013-10-04T00:03:00.000+03:00

Mai demult aveam scuze, insipide ce-i drept, pentru orice lipsă de imaginaţie. Cu motivaţii pentru pauze de scris, momentul de inexistenţă. Habar nu am ce să deriv acum. E ca şi cum aş fi suferit o resetare amnezică a tot ce aveam de gând să înşir printre şi în rânduri. Şi când reuşisem în ultimul zvâcnet de raţionament să strâng două, trei frânturi... se prosti vremea.

Pornise ploaia de vreo oră şi câteva zile bune. Am perceput-o abia când am auzit undeva pe fundalul melodiei lui Chilian despre frumuseţea unei zile de luni, scârţâitul defect al ştergătoarelor de parbriz. Ploua ud şi înceţoşat, în frig prea vremelnic.

Nu ştiam la ce să renunţ întâi, la pantofi sau la umbrelă, căci barometrul meu îi adora pe primii şi o respingea vehement pe cea din urmă. Ah, până şi nouă mea coafură fusese adaptată unei zile însorite de toamnă, n-avea niciun chef să se zbârlească în vântul dimineţii.

Am oprit la intersecţie. Se luptau madamele fără personalitate, dar corpuri văratice de invidiat, să mai arate ceva din frumuseţea lor trecătoare pe sub mantalele înfăşurate bine, dar încă nesigur, în jurul taliei. Tocurile se asfixiau în mâzga trecerilor de pieton şi claxoanele ameţite din cauciucurile de vară. Mi-am sprijinit capul în palma stângă, cu cotul înfipt în volan, admirând impropiu mediul în care încercam să avansez.

Doamne, lumea asta răsturnată a cui o fi, că a noastră sigur nu-i...

Trecu dimineaţa în refuzul ulterior la fel de vehement, ca şi al barometrului faţă de umbrelă, al provocării, să arunc măcar o privire pe geamul aburit pe interior şi atât de oripilat pe din-afară. Auzeam sporadic cuvinte din familia lui „a ninge”, pe care în vocabularul meu nu le regăseam, deşi încercasem să mi le reînsuşesc, măcar de dragul complezenţei.

La dracu cu prima zapadă. A, da, asta sigur nu-i a lui Dumnezeu, e venită din vreun iad răzbunător!

Că eu ştiam doar, din hipocampus, că întâi vine bruma să picteze uliţele şi apoi ploaia să spele culorile, pregătindu-şi frontul pentru imaculat. Nu albul să acopere ploaia în strada încă verde. Ce culoare inversă mai e şi asta?! Şi rece mai ales. Nici măcar Zeul meu cretin nu ar fi putut să gândească o asemenea ipocrizie.

Mi-a trebuit o cantitate impresionabilă de curaj şi avânt infiltrat amar în plămâni să ies dintre betoane în seară. Pe jos mureau crengi cu frunze încă verzui în zloată ameţită, smulse cu sete din pomii ce parcă mai credeau în toamnă. Ce zbucium contrastant. Erau ninse toate dealurile crude. Şi pe străzi numai nebuni. Alergau dezorientaţi, alungând împrăştiat orice urmă de cerebralitate.

Ca şi vecinii mei, din blocul interminabil în norii negri de această dată, care tocmai azi se înghesuiau la lift. Aşa doar, ca să înjur contemplând revocabil treaptă cu treaptă dezordinea de afară. De data asta nu mai aveam pe cine să dau vina, sigur omul de la meteo îşi demonstra poate pentru prima data inocenţa.

E prea devreme pentru vinuri fierte, doar viile gem sub zloată, încă neculese. Prea devreme pentru înghesuiri în cafenele cenuşii, în care timpul se numără nu doar prin calitatea companiei, ci şi cât va dura până ajungi şi îţi deşiri straturile de haine, să devii comod şi complezent, iar mai apoi să refaci tot ritualul de-a-ndoaselea. Mult prea devreme pentru lanţuri de fumuri neîntrerupte din acoperişele satelor. Şi da, prea timpuriu pentru întuneric atât de curând în zi.

Se pare că terminasem vremelnic cafeaua mea cu gheaţă, în speranţa, deşartă de acum, că-mi voi regăsi inspiraţiile în raiul anotimpului următor. Căci nici prin cap nu mi-ar fi trecut că iarna va viola atât de revoltător vara, ucigând cu o cruzime de-a dreptul neîntemeiată, graniţa care le despărţea în veşnicie: Toamna.

Şi când te gândeşti că îmi plăcea ploaia. Măruntă şi rece, care cădea prin noiembrie târziu, transformându-se sporadic în fulgi mici de nea, ce mai apoi încercau să acopere nişte vârfuri anoste de copaci dezveliţi. Şi mai îmi plăceau şi aburii respiraţiei ce se preschimbau în ceaţa toamnei din alte vremuri. Şi jarul în soba de teracotă, troznind a căldura din noi. Pe atunci deschideam foile albe şi le umpleam în neştire cu rânduri alese, nesocotind timpul.

Iubeam ploaia şi toamna şi focul.

Îndrăgeam secunda şi imaculatul.

Acum m-am pierdut în prima zăpadă, răsfrântă înfrigurat deasupra pomilor încă nedezbrăcaţi.

Îndrăgosteşte-te de o proastă!

2013-09-12T00:16:00.001+03:00

Ieși la întâlniri cu o fată care nu citește. Caut-o într-un cotlon cât mai ascuns al unei bodegi de duzină. Găsește-o înconjurată de fum, mirosind a alcool și luminată de diversele culori ale globului de discotecă. Oriunde o găsești, găsește-o zâmbind. Asigură-te că persistă atunci când oamenii care vorbesc cu ea se uită în altă parte. Deschide discuția cu ea, folosindu-te de trivialități nonsentimentale. Folosește replici de agățat. Scoate-o afară când noaptea este în toi. Ignoră atingerea oboselii. Sărut-o în ploaie sub lumina slabă a unui bec stradal, pentru că ai văzut asta într-un film. Fă o remarcă la lipsa de semnificație a acestui lucru. Du-o în apartamentul tău. Termină seara făcând dragoste. Fă dragoste cu ea!

Lasă “contractul” pe care l-ai scris nerăbdător să evolueze încet și neconfortabil într-o relație. Găsește puncte comune și interese pe care le împărtășiți, cum ar fi sushi sau muzica folk. Construiește un bastion indestructibil pe fundația asta! Apoi, fă-l un bastion sacru. Retrage-te sub umbrela sa protectoare ori de câte ori aerul devine apăsător sau serile prea lungi. Vorbește cu ea despre “nimic”. Gândește puțin. Lasă lunile să treacă neobservate. Roag-o să se mute la tine. Las-o să redecoreze. Intră în certuri despre lucruri minuscule, cum ar fi faptul că perdeaua de la duș trebuie să rămână naibii trasă ca să nu mucegăiască. Lasă un an să treacă neobservat.

Îți dai seama că ar trebui, cel mai probabil, să te însori, pentru că altfel vei fi pierdut o grămadă de timp aiurea. Du-o la cină, la un restaurant situat la etajul 45 al unui zgârie nori, un restaurant care depășește cu mult mijloacele tale financiare. Asigură-te că ai și o priveliște bună a orașului. Mielușește, cere-I chelnerului să îi aducă un pahar de șampanie cu un inel în el. Când îl observă, cere-o cu tot entuziasmul de care dispui și cu toată sinceritatea pe care o storci din tine. Nu te îngrijora prea tare, dacă vei simți că inima ta tocmai a trecut printr-un panou de sticlă. Totodata, nu fi îngrijorat nici dacă nu simți nimic. Dacă sunt aplauze, lasă-le să fie. Dacă plânge, zâmbește ca și cum nu ai fi fost niciodată mai fericit. Dacă nu plânge, tu zâmbește la fel de tare.

Lasă anii să treacă, nebăgați în seama. Fă-ți o carieră, ia-ți un job. Cumpără o casă. Fă și doi copii. Încearcă să îi crești cât mai bine. Eșuează frecvent. Cazi într-o indiferență plictisită. Cazi într-o tristețe indiferentă. Ai o criză a vârstei mijlocii. Pune-ți întrebări asupra nerealizărilor tale. Simte-te uneori mulțumit, dar de cele mai multe ori gol pe dinăuntru. Simte-te, în timpul plimbărilor, ca și cum nu te-ai mai întoarce din drum sau ca și cum ai putea să te lași purtat de vânt. Contractează o boală terminală. Mori, dar doar după ce observi că fata care nu citește nu ți-a făcut niciodată inima să tresară cu vreo pasiune semnificativă, că nimeni nu va scrie o poveste despre viața voastră, că și ea va muri, cu un mic regret că nimic nu s-a ales de capacitatea ei de a iubi.

Fă toate astea, dracului, pentru că nimic nu e mai tâmpit pe lume decât o fată care citește. Fă-o, îți spun, pentru că o viață în purgatoriu este mai bună decât o viață în iad. Fă-o, pentru că o fată care citește este în posesia unui vocabular care poate descrie nemulțumirea amorfă a unei vieți neîmplinite – un vocabular care explică frumusețea lumii și o face o necesitate accesibilă, în loc de o minunăție extraterestră. O fată care citește pune stăpânire pe un vocabular care distinge între frumoasa și urâta retorică a cuiva care nu o poate iubi, și disperarea nearticulată a cuiva care o iubește prea mult. Un vocabular, la naiba, care face din gândirea mea sofisticată, un truc ieftin.

Fă-o, pentru că o fata care citește înțelege sintaxa. Literatura a învățat-o că momentele de tandrețe vin la intervale sporadice și previzibile. O fată care citește stie că viața nu este un drum drept; ea știe, și pe bună dreptate cere, ca fericirea să vină în tandem cu dezamăgirea. O fată care și-a citit sintaxa simte pauzele neregulate – legate de minciuni. O fată care citește percepe diferența între un moment părintesc de furie și obiceiurile cuiva al cărui cinism amar va merge mai departe de orice simț al dreptății sau mai departe de orice scop, mai departe decât momentul în care ea și-a pus lucrurile într-o valiză și a spus un “ADIO” îndoielnic și a decis că eu sunt o elipsă și nu un ciclu.

Fii cu o fată care nu citește, pentru că fata care citește cunoaște importanța intrigii. Ea poate să traseze granițele prologului și să ascută crestele climaxului. Le simte în ea. Dar, deasupra altor lucruri, o fată care citește cunoaște semnificația unui sfârșit. Ea este conștientă de sfârșit. A spus adio miilor de eroi, cu doar o grimasă de tristețe. Așa că nu spera la mai mult!

Nu fi cu o fată care citește, pentru că sunt povestitoare. O să fii cu Joyce, cu Nabokov, cu Woolf. Tu, cea din bibliotecă, cea de pe platforma de la metrou, cea din colțul cafenelei, cea din fața ferestrei. Tu, cea care îmi faci viața atât de a dracului. Tu, fata care citești, mă faci să vreau să fiu tot ce nu sunt. Dar sunt slab și te voi dezamăgi, pentru că tu ai visat la cineva care e mai bun decât sunt eu. Nu vei accepta viața despre care ți-am vorbit la începutul piesei. Tu vei accepta doar pasiunea, perfecțiunea și o viată demnă de povestit. Nimic mai puțin.

Deci, la naiba cu tine, fată care citești. Urcă-te în următorul tren și ia-l și pe Hemingway cu tine. Sau, poate, stai și salvează-mi viața!

[Autor Charles Wranke - Tradus şi Publicat de Florin Răvdan pe august 4, 2013 în Cu si despre dragoste ]

P.S.: Text demenţial, scris deosebit de simplu si plin de adevăr. Osciliaţia e iminentă: Să mai citim sau...

Expoziție fotografică Vlad Dumitrescu

2013-08-21T09:30:00.004+03:00

Fragment (Dimineaţa cafelei cu gheaţă - 2013)

2013-07-29T22:58:00.001+03:00

[...]

Ar fi trebuit să reclădească doar existenţa-i din această lume. Dar când între duritatea osului simţi zloata fermecată la rându-i de reîntregirea sufletului ce devenea tot mai palpabil între răsuflări, nu putu să nu gândească că poate era doar o poveste. Şi nu mai ştia a cui. Sau poate fusese a nimănui. Poate explodase între apusuri, între universuri paralele, care la rândul lor îşi aveau prefăcătoria sculptată-n ipocriţi.

Câţi nu ştiu ce este o poveste... O cred doar înşirată-n rânduri infinite între coperţi uitate, abia o fantasmă dintr-o minte luminată, aşternută numai prin viziunea altora.

Imaginaţie oprită în stadiul de cuvânt.

Dar povestea-i interminabilă nu cunoscuse graniţele lumilor şi nici a zeilor. Se desfătase din fiecare sămânţă de floare de fân şi se zbătuse între credinţe şi prejudecăţi. Se colorase din ierni nuanţând prin imaculat şi iad, se răsfirase-n curcubeul de după furtuni. Şi mai la urmă de tot recunoscuse în aceiaşi genunchi, pe care ar fi vrut să se sprijine acum, că fiecare linişte îşi are purgatoriul ei.

[...]

Prin ochii mei...

2013-05-12T22:11:00.001+03:00

Dacă ai vedea lumea prin ochii mei, te-ai întoarce undeva, pe unde paşii tăi de-acum nu au
mai călcat nicicând. Respiraţia te-ar putea purta către alte vieţi pe care nu ţi le mai aminteşti nici
măcar în visele inconştiente, spre zări ce nu au capăt.
Dacă ai vedea lumea cu ochii mei, paşi tăi nu ar mai porni spre drumurile-ţi pietruite. Ci am deschide arzând cu foc umil, tot alte căi, luminând cine-ştie câte vieţi, din vremuri de demult sau ce va să vină.
Dacă ai vedea lumea cu şi prin ochii mei, te-ai opri.
Dar, oare: Ai învăţa să nu mai fii?

Sursa foto: Acasă
Sursa text: Cafea cu gheață

Tic - Tac

2013-04-15T22:53:00.000+03:00

...

Se obişnuiseră prin mişcările paralele cu ideea, că lumina se va stinge.

Şi la urma urmei oricum ea era paralela lor.

Căci nimic nu-şi întrepătrunde calea fără efortul asiduu al uneia dintre părţi.

Dacă efortul devine nefast, paralela se reface în mod irevocabil.

Există însă munci împletite, care se vor întrepătrunde suav şi lent cu flacăra, ce arde necontenit spre infinit.

Doar ca nu ne-am deschis spre a nu alege şi nici nu ne-am decis să aşteptăm.

Predestinarea a devenit doar o poveste din cărţi ezoterice, de prea demult neînţelese.

De ce să nu alegi, dacă poţi?! De ce să aştepţi, dacă nu vrei?!

E tocmai jocul care te închide dinspre lumea ta spre alte lumi....

Decizia e uriaşa concluzie a luptelor din căutări.
Sublimă e constatarea umilei fiinţe luminate:

Nu aleg.

Aştept.

...

Eu... Tu... Cine... mai ştie ...

2013-03-28T23:08:00.000+02:00

Scriitorul căuta ...

Scriitorul căuta într-un sertar ...

Scriitorul căuta într-un sertar prăfuit ...

Scriitorul căuta într-un sertar prăfuit cu balamale scârţâind a plase de păianjen ce se desprindeau acut ...

Scriitorul căuta acut ...

Scriitorul căuta acut într-un sertar ...

Scriitorul căuta prăfuit într-un sertar scârţaind acut a desprinderi de balamale ...

Scriitorul prăfuit căuta acut ...

Într-un sertar scârţâia prăfuit, desprinzând plase de păianjen, stiloul ...

Scriitorul prăfuit căuta într-un sertar acut, printre plase de păianjen, stiloul ...

Stiloul acut căuta prăfuit dintr-un sertar scârţâind a plase de păianjen scriitorul ...

Scriitorul se lepădă de măruntaiele nevolniciei minţii lui ...

Stiloul prăfuit lepădă în mintea lui scriitorul acutizat de măruntaiele nevolniciei sale ...

Scriitorul deveni una cu stiloul ...

Stiloul căuta ...

Ar fi trebuit să fie altfel... cum altfel nu-ţi spune nimeni, doar că ar fi tebuit să fie altfel... Dar şi acesta e un fel de altfel până la urmă. Niciun stilou nu îţi garantează că nu va zgâria suprafaţa netedă, încrustându-i pentru o eternitate finită, patina personală. De altfel, niciun scriitor nu are pretenţia să dăinuiască în nemurire atâta vreme cât stiloul lui zgârie retina colii, fără cerneală.

Cândva, toate acestea contau. Acum stilourile se prefac că nu zgârie, iar suprafaţa netedă a colii se preface a tăcere.

De ce oare? Nu era mai simplu ca stiloul să se lase învăluit în coconul păienjenilor din sertar? Cine a ţipat după el? Coala cea netedă sau cerneala scriitorului? Motivaţia ar fi simplă. Cineva s-a exprimat prin strigăt. Undeva, dintr-un ungher întunecat şi mult prea prăfuit, emoţiile au vrut neapărat să ia formă şi nu doar gând. Şi tocmai când credeai că cerneala aceea umedă, lucioasă, plină de vână şi vers va curge în râuri nesfârşite şi va încrusta suprafaţa netedă, timpul ţi-a pus un semn de oprire, lăsând în urmă puncte de suspensie.

Dar emoţiile tale ţipă în continuare. Nimeni nu le aude. Nici măcar tu, care încerci să le astupi gura cea mare cu preşul din sufragerie. Le sufoci în pahare pline de licori transparente. Le amesteci şi ameţeşti cu râsete zgomotoase şi zglobii, până când vei reuşi în final să le faci să tacă. Dar ele mocnesc...nu te vor lăsa niciodată să pui iaraşi stiloul printre păienjenii din sertar. Ţi-l vor scoate pe birou, sau pe masa din bucătărie, sau se vor coborî până într-atat încât îţi vor aduce cea mai buna prietenă la uşă, un cadou de ziua ta...un stilou.

Dar tu nu le auzi... În continuare crezi ca e doar imaginaţia ta....în schimb emoţiile tale nu vor obosi niciodată să îţi amărască fiinţa până când vei deveni suficient de iritată încât vei trânti sertarele. Vei arde toate colile. Vei rupe toate agendele. Vei şterge orice urmă a emoţiilor tale virtuale. Crezând obosită, că ai câştigat.

Iar seara, înainte să închizi triumfătoare ochii, ultima geană de lumină va scoate din ungherul dulapului tău de machiaje.....aparatul de pirogravat. Stiloul!

P.S: Nu a fost niciodată simplu sau motivant să arzi. Simplă, în lipsa sa de motivaţie, este certitudinea că nu te poate inspira doar ceva anume. Motivantă, în lipsa sa de simplitate, este certitudinea că inspiraţia mocneşte din mai multe suflete, ce ştiu cumva, indefinit şi infinit, să-ţi umple colile minţii, să te strige şi să te ardă până va rămâne doar imaginaţia.

Şi astfel, se adeveri pentru cine ştie a câta oară, dreptatea Anizaimei.

Legenda mărțișorului

2013-03-01T09:36:00.003+02:00

Se spune că odată soarele a coborât pe pământ, luând chipul unui tânăr ca să participe la o horă dintr-un sat. Zmeul cel rău l-a răpit și l-a închis într-o temniță, provocând suferința întregii naturi.

Așa că râurile au încetat să mai curgă, păsările să mai cânte... până nici copiii nu mai râdeau.
Într-un târziu, un voinic s-a hotărât să îl înfrunte pe zmeu și să elibereze soarele. a pornit la drum timp de 3 anotimpuri: vara, toamna și iarna. spre sfârșitul iernii, acesta a găsit castelul zmeului, l-a prococat la lupta și l-a învins.

Slăbit și grav ranit, tânărul a reușit să ajungă până la temnița soarelui, l-a eliberat, după care a murit, sângele acestuia curgând pe zăpada albă. soarele a urcat pe cer și a vestit venirea primăverii, umplând de fericire inimile pământenilor.

De atunci, tinerii împletesc doi ciucurași, unul alb și unul roșu, oferindu-i fetelor pe care le iubesc sau celor apropiați. roșul semnifică dragoste pentru tot ce este frumos, iar albul, sănătatea și puritatea ghiocelului, vestitorul primăverii :)

De câte ori, iubito... - Mihai Eminescu

2013-01-15T08:20:00.002+02:00

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte

Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:

Pe bolta alburie o stea nu se arată,

Departe doară luna cea galbenă - o pată;

Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite

O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,

Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus

C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus

Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,

Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,

Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.

................................................................................

Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,

Din ce în ce mai singur mă-ntunesc şi îngheţ,

Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.

Poezia eminesciană nu e altceva decât o pledoarie pentru dezalienare. Pentru eliberarea individului şi a colectivităţii de orice servituţi. Premisa fiind identificarea contradicţiilor existenţiale, reductibile la schema bine-rău, la varianta posibil-imposibil, la cel a lui "a voi" şi " a putea". a avea conştiinţa limitelor şi a întrezări dincolo de ele continentul mirobolant al desluşirilor geometrizate cu ochiul fantasticului.

Aurel Martin, despre Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889)

Sărbători fericite tuturor cititorilor mei şi nu numai

2012-12-24T17:09:00.000+02:00

Oricât aş fi încercat în această perioadă să scriu câteva rânduri de sărbători, nu aş fi putut să mă exprim cu atâta simplitate cum am reuşit acum 17 ani.

Se pare că acest text devine pentru mine o referinţă a inocenţei din lumile cu poveşti. Nu ştiu dacă ar trebui să regret sau nu modul de exprimare de atunci. Vizualizarea imaginilor descrise prin cuvinte nedezvoltate este la fel de vie ca şi cum timpul nu le-ar fi estompat. Se poate, deci, ca sufletul să nu îmbătrânească niciodată.

Sărbători fericite tuturor cititorilor mei şi nu numai. :)

Crăciun - 1995

Flori de gheaţă cerne Domnul

Dimineaţa, în Ajun.

Plini de nori e iarăşi cerul;

Ninge peste al nost' cătun.

Bradul e împodobit!

Şi noi aşteptăm să vie,

Moş Crăciun, frumos gătit,

Cu daruri să ne-mbie.

Ninge cu flori albe de zăpadă; ninge cu sărbători, cu mese îmbelşugate, ninge cu brazi împodobiţi şi cadouri; ninge cu feţe vesele.

Sănii cu zurgălăi parcă zboară prin sat. Doar clopoţeii îi auzi şi-n urmă rămâne doar aburul cailor. Şi ninge iarăşi... Pe deal vezi copii la săniuş; pentru ei iarna înseamnă zăpadă; zăpada numai bucurii.

Şi ninge... În Ajun toată familia-i adunată în jurul sobei şi bunica citeşte din Cartea Crăciunului povestea unui prunc ce s-a născut în Israel. La geam sunt flori de gheaţă şi afară ninge.

Şi-un înger dă vestea cea mare:

Că astăzi s-a născut Isus!

Şi se miră, fără de suflare,

Că tatăl e Domnul de Sus.

Într-adevăr, cu mulţi ani în urmă, Fecioara Maria năştea un prunc: Isus. În ieslea cea săracă s-a născut Isus, Fiul Domnului. Un înger a dat de veste tuturor şi o stea i-a călăuzit pe cei trei păstori. Cu daruri au venit la El, L-au preaslăvit, Lui s-au închinat. Bucuria naşterii acestui prunc e mare, căci El a venit să ne elibereze, să ia asupra Sa tot răul. Ave Mariei că L-a născut pe Isus Hristos, Ave Domnului căci este Fiul Lui, Ave Lui că a adus fericire. Bunica a terminat povestea şi începe alta.

Ninge la fereastră şi în casa mea e fericire. Mama face cozonaci, tata împodobeşte bradul şi noi îl ajutăm. Un brad cu globuri care oglindeşte chipuri vesele, un brad cu dulciuri care aduce bucurii.

Noi tot în jurul sobei stăm şi bunica iar ne povesteşte, cum Moş Crăciun la noapte va veni, pe hoceag se va strecura, de funingine se va scutura, apoi tiptil, daruri sub brad va pune şi va pleca la alţi copii. Târziu, prin ninsoare îl vom vedea în sania lui trasă de reni. După povestea bunicii tata aprinde lumânări în brad. Ninge la fereastră şi-n casa mea e fericire.

În tindă apar colindători. Parcă-i uitasem. Cântecul bucură şi mai mult Crăciunul. Toate încep sub zăpezi, pe cărarea magilor, pe care calcă ei, însoţindu-şi zâmbetul cu un colind. Aşa e datina la noi în sat: să cântăm despre Isus, Maria, despre bradul cu lumânări, despre Moş Crăciun. După ce au colindat tata îi cinsteşte după obicei şi ei pleacă pe la alte case. Aşa e iarna la noi în sat: bat clopotele la biserică, colindători merg pe cărări şi Moş Crăciun cu sania lui aduce bucurie. Aşa e datina la noi în sat.

Păvază lumii - Sărbătoarea.

Că iar s-au închinat

Preasfintei-Sale, Născătoarea.

E iarnă şi clopotele bat.

Noi ne bucurăm, dar undeva pe acest pământ, într-o casă mică, dărăpănată, nici foc în vatră nu-i, darămite un brad cu lumânări. Totuşi Crăciunul le va aduce zâmbetul pe buze.

Şi azi e sărbătoare

Şi toţi s-au rugat.

Ninge cu flori albe,

E Crăciun la noi în sat.

RUGĂ

2012-12-09T21:42:00.000+02:00

Doamne, te cunosc demult.
Şi mai demult
Mă rugam îngerilor.
Astăzi doar liniştea îmi aminteşte de ei.
Căci Doamne, acum
Sufletul mi-e îmbătrânit
De durerea unei lumi ce plânge...
Dar Tu îi iei în Raiul Tău
Pe cei drepţi.
Şi nu e drept.
Doar eu ştiu că greşeşti?!
Dar Doamne, Tu-i gândeşti
Şi le clădeşti o soartă cruntă.
Şi ieri şi mâine am să stau
Să Te întreb plângând:
De ce nu-i iei în lumea Ta,
În lumea celor drepţi,
Pe cei care trăiesc,
Pe viii ce-au murit deja?

2001

BACH PENTRU COPII

2012-11-28T21:16:00.000+02:00

O călătorie muzicală cu Quintessence Saxophone Quintet/ Germania

Centrul Cultural Reduta

str. Apollonia Hirscher nr.8

Joi, 20 decembrie 2012, ora 11

Centrul Cultural German Brasov va invita la un concert de iarna pentru copii, sustinut de Cvintetul Quintessence Saxophone (Germania), la Centrul Cultural Reduta in data de 20 dec. 2012, ora 11.00.

Vor fi interpretate piese de J.S.Bach, prelucrate pentru saxofon. Impreuna cu copiii, ansamblul va porni intr-o calatorie in epoca barocului, fara a exclude insa prezentul. Astfel, Bach devine compozitor de jazz iar muzica lui primeste o infatisare pe care nici el insusi nu ar fi banuit-o.

Concertul se adreseaza copiilor cu varste de la 8 ani.

Biletele se gasesc la sediul Centrului Cultural German, str Lunga nr. 31 si costa 10 RON.

Pentru rezervari ne puteti suna la 0268-473.104.

Va asteptam cu drag!

[Anunţ preluat în totalitate de la Centrul Cultural German, Braşov]

Arta concediului

2012-11-11T22:22:00.002+02:00

Cine ar fi crezut ca a şti să te bucuri de concediu poate deveni o artă? Arta de a-ţi controla simţurile într-atât de mult încât să te concentrezi asupra ta, bucurându-te de nimicuri, în esenţă de lucrurile simple.

Acum, ce-i drept, învăluiţi în prea mult capitalism şi societate online, am cam uitat să ne desprindem de acestea şi să renunţăm măcar câteva ore la tehnicile de comunicare moderne.

Mă refer la a nu deschide pagina niciunei reţele de socializare şi a nu utiliza telefonul mobil decât în scopul numit exhaustiv „concediu”.

Habar nu am când am luat decizia „fără televizor” pe cât posibil, cu excepţia programelor de relaxare şi fără impunere a gândirii sau „o zi fără laptop”. Dar îmi dau eu seama, uitându-mă în urmă, că exerciţiul pe parcursul câtorva luni bune sau chiar mai mult de un an, dă roade cum se cuvine.

Astfel, concediul de vine o artă în toată măreţia termenului, cu paşi clari stabiliţi, care se urmează cu stricteţe, ca şi cum ar fi o reţetă de compunere absolută a vreunei opere.

Primul pas este de a planifica concediul. Se planifică din timp, în deplină conştienţă de efortul intelectual depus pentru muncă. Doar pentru a înţelege cât de importante sunt acele zile libere şi a le preţui cum trebuie. Este clar că nerăbdarea devine acut de enervantă, mai ales în ultima perioadă înainte, când se aglomerează toate, pentru că este absolut necesar să finalizezi tot ce se poate şi a te scuti ulterior de telefoanele ucigătoare de muncă, când nu ar trebui să fie muncă deloc.

În principiu planificarea se efectuează pentru câteva zile plus o jumătate de zi. Ziua respectivă jumătate muncă, jumătate concediu, este absolut esenţială. Deoarece mentalitatea de capitalist suferă un şoc când se trezeşte la jumătatea zilei în faţa biroului, căutându-şi cheile de la maşină, dându-şi seama că îi lipseşte laptopul şi că a uitat unde este telefonul de servici.

Este un şoc când te ajungi să te întrebi în acea jumătate zi ce să faci cu timpul TĂU. Şi apoi poţi să iei la rând cafenelele, întâlnindu-te cu persoane, care abia îţi aşteptau concediul, sau să te trânteşti agale pe canapea permiţîndu-ţi să gândeşti. Doar aşa pentru că poţi.

Când vine momentul de liberatate absolută este din nou, esenţial, să pleci. Oriunde şi cu orice fel de buget. Deoarece clipele tale, doar ale tale, nu se pot măsura în nicio unitate, darămite în bani. Se măsoară în tine şi definiţia ta de a fi tu însuţi, cu gândurile tale şi înconjurat doar de ce îţi face plăcere.

Te urci la volan şi îţi însuşeşti plăcerea de a conduce, nu de a te grăbi. Te relaxezi pe măsură ce treci peste dungi negre şi albe şi după un timp mai vezi doar albul.

Apoi respiri în fiecare moment mai adânc, mai lin, mai clar. Te bucuri de fiecare nimic şi de fiecare pas pe care îl faci spre oriunde. Te laşi dus de val şi uiţi pentru câteva zile de tot. Te trezeşti în fiecare dimineaţă cu niciun alt gând decât tu însuţi, în deplinătatea ta, de om, simplu, fără vreun fel de activitate impusă.

Deoarece viaţa se compune din echilibre formate doar de tine, tratate cu calm şi stăpânire atunci când îţi doreşti un moment de libertate. Trebuie să îţi aduci aminte din vreme în vreme că lumea, în orice fel şi în orice formă, are nevoie de tine aşa cum eşti tu, liber şi gândind. Nu de un mecanism atent educat în societate, care prestează în principii structurale, fără se lua în calcul ca om. E nevoie de tine zâmbind, trăind, înconjurându-te de oameni, pe care să-i respecţi fără automatisme.

Oricum la un moment dat te vei întoarce în capitalism şi societate dând Cezarului, ce este al Cezarului, cu mai multă claritate şi optimism, ştiind că la capătul câtorva luni de muncă va urma o nouă libertate, numită concediu.

Iar dacă ai învăţat modalitatea perfectă de a-l planifica şi petrece, trezindu-ţi fiecare simţ amorţit de mersul societăţii, vei fi învăţat arta de trăi un pic mai mult din fericiri simple.

Pozele lui Vlad

2012-11-06T21:15:00.002+02:00

Cine a văzut deja pozele lui Vlad ştie că "Privirile înăuntru" sunt mai pătrunzătoare din orice punct de vedere, nu doar atunci când le admirăm ca imagini de blog şi alte mijloace media, ci mai ales când se transformă într-o expoziţie.

Să nu pierdem această ocazie a admiraţiei deosebite. Felicitări Vlad!