Părinţi - Jurnale de Călătorie

REŢETE

noreply@blogger.com (Părinţi) — Wed, 27 Oct 2010 06:43:00 +0000

35.CÂRNAT ŞVĂBESC. Se prepară din carne de porc nu prea slabă. Se toacă carnea cu sita mare, se amestecă cu 25 g de sare la 1 kg de carne, 5-7 g de piper, 1 g de cuişoare (opţional), 0,5-1 g de enibahar, 10g de boia dulce, 1 g de boia iute, 20 g de usturoi pisat şi apoi se ajustează după gust. Se umple în maţ subţire şi după zvântat se afumă la fum rece timp de 3 zile.
27. RULADA DE ŞUNCĂ. Această specialitate se prepară din şuncile unor porci mai tineri şi mai mici. Se scoate osul în aşa fel încât sa nu fie despicată şunca, se scoate şi şoricul împreună cu slănina astfel ca pe suncă sa ramână un strat de cca 2 cm. de grăsime. Se pune carnea in următoarea saramură: se pun la fiert 5 l. de apă cu 5 g coriandru, 15 g piper, 1,5 g cuişoare, o bucaţică de scorţisoară şi 2-3 foi de dafin. Se fierbe cam 30 de minute, timp în care se introduc, pe rând, 500-600 g sare şi 6 g de silitră. Se pune saramura într-un vas de plastic şi se lasă să se răcească. După răcire se aşează în ea bucăţile de carne. Peste 8 zile se scoate carnea, se leagă strâns si se ţine o oră în apă rece. După aceea se zvântă şi se afumă 3-4 zile la fum rece.
Observaţie: În loc de şuncă poate fi folosită o bucată de pulpă sau de antricot dezosat, cumpărate de la un magazin de produse din carne.

29 Iunie Cluj - Londra - San Francisco - San Jose

noreply@blogger.com (Părinţi) — Tue, 29 Jun 2010 07:27:00 +0000

Luni seara Mircea ne-a adus la Cluj şi am dormit peste noapte la ei. Tot el ne-a transportat la aeroport, dimineaţa devreme, în jurul orei 4. Am făcut chekin-ul, am mers în sala de aşteptare şi am urcat pe la ora 5 45 în Airbus-ul firmei Wizzair.

Avionul a decolat la timp şi peste 2 ore şi ceva am aterizat la Londra. Ne-am recuperat bagajele, am băut câte o cafea la cofetăria Costa din Luton şi apoi am aşteptat autobusul National Express. Acesta ne va duce din Luton la Heathrow, traversând Londra.

Autobusul a sosit la timp şi s-a încadrat în orar. Anul trecut am zburat din Heathrow de la Terminalul 5, cel mai nou şi mai modern dintre ele. Acum zburăm de la terminalul 1 care este cel mai vechi. Am sesizat imediat diferenţa. Chekin-ul şi controlul vamal au trecut cu bine şi cu 3 ore înaintea zborului ne-am instalat într-un mic restaurant din aeroport unde am băut bere Stela Artois la ţap. Tot aici am luat o mică gustare, pentru că cei de la Wizzair nu ne-au dat mâncare în avion.

Betty a mai umblat prin magazine şi i-a cumpărat un cadou lui Mihai. Timpul a trecut şi cu o jumătate de oră înainte de plecare (14 GMT) ne-am îmbarcat. Avionul a fost un Boeing 777, la fel de mare şi cam cu aceleaşi caracteristici ca şi 747, cel de anul trecut. Zborul era acum efectuat de compania United şi dura 10 ore până la San Francisco.

În avion, în general am urmărit harta cu evoluţia zborului şi am admirat şi fotografiat munţii din Groenlanda. Timpul a trecut relativ repede, mult mai repede ca la drumul dus de anul trecut şi după 9 ore şi jumătate am fost anunţaţi că aterizăm în San Francisco.

Coborâţi din avion am mers cu toţii la controlul Poliţiei de Frontieră, care au preluat formularele completate în avion, ne-au verificat amprentele şi ne-au lipit în paşapoarte hârtia cu dreptul de sejur în SUA. Între timp toate bagajele erau ridicate de pe banda, iar ale noastre erau lăsate jos la capătul benzii.

La controlul vamal, deşi aparatul cu raze a sesizat lipsa alimentelor, vameşul m-a pus să-mi deschid valiza şi a controlat-o temeinic. Bineînţeles că nu a găsit nimic în neregulă.

Am mers la SOSIRI unde ne aşteptau Mihai, Mădălina şi nepoata noastră Clara Alexandra în vârstă de 2 luni şi 3 săptămâni. Evident că noi acuma am văzut-o pentru prima dată personal. Împreună ne-am dus în parcarea subterană unde se afla maşina, ne-am îmbarcat toţi cinci şi am pornit spre San Jose.

Ei locuiau în acelaşi apartament ca şi anul trecut, în complexul North Park. După ce am parcat maşina am urcat în apartament şi am început să discutăm. În centrul discuţiei, bineînţeles că se afla Clara, de la viaţa ei intrauterină şi până în prezent. Din când în când, Clara completa discuţia noastră în limbajul ei bine codificat!

În jurul orei 9 nu am mai rezistat şi ne-am dus la culcare. Şi ziua de 29 iunie 2010 a fost, ca la sosirea de anul trecut, o zi foarte lungă. A avut 34 de ore, din care 27 de ore nedormite.

12 August - Londra-Dej

noreply@blogger.com (Părinţi) — Wed, 12 Aug 2009 14:15:00 +0000

La ora 4 şi 45, când am fixat telefonul mobil să ne trezească, noi eram deja treji. Am pus în geanta de bagaje de mână trusa de barbierit, fără aparatul de ras, pentru a mai scădea din greutatea valizei. Am părăsit hotelul şi într-un sfert de ceas eram în aeroport. Am făcut chechin-ul şi am constatat că aici în Londra altfel atrage pământul decât în San Francisco. Bagajul meu, care în SF avea 20 kg şi 200 g, după ce mi-am scos din el trusa de bărbierit avea numai 20 kg şi 400g. Un moşulică care era la ghişeu tot zicea ceva pe englezeşte despre numărul bagajelor noastre, dar nu am înţeles la ce se referea. Am rămas fiecare cu geanta de mână şi în plus Betty mai îşi avea poşeta.

Când să intrăm la controlul vamal, suntem întorşi, pentru că împreună cu poşeta Betty avea 2 bagaje de mână!?!? N-am mai întâlnit încă logica asta de fier pe nici unul din aeroporturile de pe care am zburat, inclusiv nici pe Luton, de unde am mai decolat în 2008. La asta se referea funcţionarul de la ghişeu. Lucrul în sine mai mult ne-a mirat, pentru că s-a rezolvat uşor, băgând poşeta ei în geanta mea. Când geanta mea a trecut prin dreptul razelor X s-au descoperit acolo 2 recipiente susceptibile de a fi bombe, capabile de a distruge avionul: un parfum a lui Betty cumpărat în San Jose şi bătrânul meu spray de barbierit, marca Nivea cumpărat în România şi folosit mai mult de jumătate, tocmai cel pe care dimineaţă l-am mutat în geanta de mână. Parfumul ei nu a creat probleme, pentru că avea mai puţin de 100 g, dar spray-ul meu, deşi consumat, avusese iniţial 200 g, aşa că mi l-a confiscat. Am transmis câteva urări prin viu grai, în româneşte, la adresa funcţionarului şi în gând câteva urări la adresa mamei sale, după care am intrat în incinta aeroportului.

Am stat în aceiaşi sală de aşteptare ca şi în 2008, dar acum, spre deosebire de atunci, avionul nostru nu avea întârziere. Cu ceva înaintea orei 8 s-a început îmbarcarea şi noi am coborât printre ultimii şi ne-am urcat în avion. Am prins locurile din rândul al treilea, care în alte avioane sunt de clasă busines (probabil nu au avut curaj să se aşeze nimeni pe ele). Politica companiei Wizz Air nu prevede numerotarea locurilor; stă fiecare unde apucă.

Deşi am plecat cu o întârziere de aproape o oră, după numai două ore am aterizat la Cluj cu o întârziere de 15 minute. După controlul de frontieră şi recuperarea bagajelor am intrat în sala de aşteptare de la Sosiri. Aici ne aşteptau Liviu cu Maia. Am depus bagajele în maşina lor şi destul de repede am ajuns la Dej. Au insistat, ca după ce lăsăm bagajele acasă, să mergem la ei la masa de prânz.

Am luat masa în grădină şi pentru ca să nu mâncăm ca porcii, am început-o bineînţeles cu o ţuică bună, cum n-am mai băut de mai bine de o lună, de când mi s-a terminat rezerva din America. La Liviu era şi fratele lui Dandy cu soţia şi am mai schimbat impresii despre stilul de viaţă american, căci şi ei au fost acolo, dar pe coasta de est. Am mai aflat şi ce s-a mai întâmplat important în Dej în perioada în care am lipsit.

După masă am revenit acasă şi am început despachetarea şi aranjarea lucrurilor. Deasemenea am luat în seamă starea proprietăţii de care în lipsa noastră s-a ocupat Dana. Iarba era tunsă de vecinul, iar flori nu am cultivat, ştiind că vom lipsi două luni.
Plantele perene sunt în stare bună, deci totul este în regulă.

Am rămas treji până după ora 10 seara, deci ne-am acomodat din prima zi cu fusul orar al patriei iubite.

11 August - Londra

noreply@blogger.com (Părinţi) — Tue, 11 Aug 2009 09:44:00 +0000

Cu ceva înainte de ora programată, 10 şi 30 ora Londrei, avionul a aterizat pe Aeroportul Heathrow tot la terminalul 5. Am părăsit avionul prin tunel şi am ajuns la o sală de aşteptare de la care pe două laturi paralele ale sale plecau şi veneau trenuri electrice de mare viteză. Acestea duceau pasagerii proaspăt coborâţi în 2-3 minute la o distanţă de aproximativ 5 km înspre ieşirea terminalului, unde se aflau benzile pe care soseau bagajele. Am citit pe monitoare numărul benzii pe care vor veni bagajele noastre şi foarte repede am fost în posesia lor.

Am luat loc pe o bancă, am mâncat câte un sandvici pus cu noi, am dat copiilor un SMS cum că am aterizat cu bine şi fără grabă ne-am îndreptat spre ieşire. Spun fără grabă, pentru că pînă la autobusul National Express, la care aveam biletul plătit pentru a ne duce la Aeroportul Luton, mai aveam mai mult de o oră. Am ieşit din aeroport, ne-am dus în staţia autobuselor şi am văzut că opreşte un National Express care mergea spre Luton. I-am arătat şoferului copia confirmării noastre de plată al biletului şi cu tote că biletul nostru era valabil pentru următorul autobus, acesta a tăiat cu un creion peste data şi ora indicată şi a zis să ne urcăm.

Am traversat Londra de la Heathrow la Luton, trecând şi prin zona centrală, în ceva mai mult de 2 ore. Am întrebat un cetăţean în uniformă (funcţionar la aeroport) unde este hotelul Ibis şi după indicaţiile lui în 10 minute am fost în holul hotelului unde aveam rezervare din luna februarie. Am plătit camera şi ne-am urcat cu liftul la ea. Avea un pat mare dublu, un WC, un duş, televizor, ieşire la internet şi un dulap mare. Fereastra care ocupa un perete întreg oferea priveliştea unei porţiuni de pistă de pe care se vedea cum decolează avioanele.

După ce am făcut un duş şi m-am bărbierit, am vrut să ne cronometrăm drumul până la aeroport pe jos, ca să ştim mâine dimineaţă la ce oră să plecăm. Foarte încet, am parcurs drumul într-un sfert de ceas şi am constatat că asfaltul trotuarului era ca sticla, aşa că tragerea valizelor pe propriile roţi nu o să ne creeze nicio problemă. Am făcut cîteva cumpărături din buticurile din aeroport şi am revenit la hotel.
Am avut intenţia să nu dormim ziua, astfel încât astăzi să lichidăm sensibilitatea provocată de schimbarea de fus orar. Pe la ora 5 PM însă, am adormit amândoi şi după un somn odihnitor de vreo 3 ore, am fost îngrijoraţi că nu vom mai dormi la noapte.

N-a fost nicio problemă! Am adormit de la ora 10 până dimineaţă.

10 August - Zborul spre Londra

noreply@blogger.com (Părinţi) — Mon, 10 Aug 2009 07:00:00 +0000

După ce ne-am sculat şi am luat micul dejun am trecut la împachetare. A trebuit să renunţăm la a aduce cu noi unele lucruri, considerate nesemnificative şi în final am ajuns la o greutate a valizei de 20 kg.

Pe la ora 1 PM am plecat spre aeroport pentru a fi acolo cu trei ore înaintea zborului. Am ajuns bine, am făcut checkin-ul, unde am văzut că valiza principală depăşeşte greutatea cu 200 g. Ne-am dus toţi patru la o cofetărie din incinta aeroportului. Fiind în San Francisco, din nou a trebuit făcută comanda la casă şi un fanion cu numărul comenzii l-am aşezat pe masă. Chelnerul a ştiut unde să vină şi în timp ce consumam noi am mai discutat despre ultimele chestiuni de care ne-am adus aminte. Când a trebuit să mergem înăuntru pentru controlul de frontieră, ne-am despărţit de copii, urmând să ne revedem în România în luna octombrie.

Controlul de frontieră nu a ridicat nicio problemă, am intrat în incinta aeroportului, am fost prin câteva magazine şi am mai luat câteva cadouri pentru cei de acasă. Pe la ora 4 a început îmbarcarea, de astă dată prin tunelul lipit de avion, care era tot un Boeing 747 şi ne-am ocupat locurile care acum erau unul în spatele celuilalt. Nu am avut posibilitatea să le schimbăm şi am rămas aşa: eu în faţă, la marginea culoarului şi Betty în spatele meu.

Am văzut câteva filme pe monitorul încastrat în spatele scaunului din faţa mea, alternativ cu harta care indica poziţia avionului. Am mâncat de două ori, solicitând de fiecare dată câte un whisky ca aperitiv şi un vin ca digestivo.

Spre deosebire de sosire, acum cele 10 ore au trecut foarte repede, deşi nu am dormit niciun minut.

9 August - Coasta Pacificului

noreply@blogger.com (Părinţi) — Sun, 09 Aug 2009 06:40:00 +0000

Dimineaţa am început să ne selecţionăm bagajele, să le punem în genţile de călătorie şi să le cântărim. Evident că depăşeau greutatea permisă. Am continuat cu selecţia şi am ajuns într-un târziu la o greutate acceptabilă. Nu ne era frică de compania transatlantică, British-Airways, deoarece aceştea nu fac caz dacă bagajul depăşeşte 1-2 kg, ci de Wizz Air, care se leagă şi de o depăşire cu 200 de grame.

După ce am luat masa de prânz, noi doi şi Mihai am plecat să facem o călătorie pe Coasta Pacificului de la Half Moon Bay înspre sud până unde o să ajungem în timp util. Am mers pe Autostrada 101 până aproape de Aeroportul SF, de unde vom zbura mâine, şi am luat-o apoi pe drumul naţional care traversează munţii înspre ocean. Am oprit într-o parcare cu menţiunea perspective care înseamnă că priveliştea de acolo merită să fie văzută. După ce ne-am integrat în trafic, pe banda noastră s-a creat un ambuteiaj, astfel că am făcut 500 de metri în mai mult de o jumătate de oră. Când s-a creat situaţia favorabilă, Mihai a trecut pe banda de sens contrar şi a luat-o apoi pe un drum forestier, foarte îngust şi foarte abrupt care ieşea la ocean. În multe locuri, dacă se întâlneau două maşini, acestea nu puteau trece una pe lângă alta. Norocul nostru a fost că din sens contrar urcau numai motociclişti. Cred că diferenţa de altitudine între punctul în care am intrat noi pe drum şi capătul lui de pe coastă, era de vreo 800 m.

Am ajuns la Pacific undeva mai la sud de Half Moon Bay şi în prima parcare de pe ţărm am oprit şi am mai făcut poze cu oceanul. Am mai repetat operaţiunea de câteva ori şi când am prins un loc unde se putea ajunge cu maşina pe plajă, am mers acolo.

Erau destul de mulţi care stăteau la soare, respirau aerul bogat în aerosoli şi admirau valurile care veneau până în apropierea lor. Baie evident că nu făcea nimeni, din cauza pe care am mai pomenit-o: curenţii reci din zonă menţin apa în toiul verii la cel mult 12 gr C. Ne-am dat jos pantofii şi am intrat în apa Pacificului până ceva mai sus de glezne. Chiar şi pentru picioare era rece! Îmi pare rău că nu am ajuns în zona Los Angeles-ului unde am fi putut face şi baie în Pacific. Ca o concluzie la care am ajuns, în zona aceasta a oceanului întreg ţărmul este supus unui proces continuu de eroziune, apa luând din ce în ce mai mult locul pământului. Chiar şi şoseaua A1, pe care ne aflam este zdravăn consolidată în anumite puncte atinse de eroziunea pomenită mai sus.

Cu oceanul în partea dreaptă, de astă dată, ne-am tot dus spre sud, pe şoseaua de costă, până în apropiere de Santa Cruz. De aici am ajuns la o autostradă şi ne-am întors la San Jose fără să mai trecem prin pădurea de sequoia. Am mers la un magazin deschis non - stop şi am cumpărat pâine, pentru că azi îi avem invitaţi la cină pe Mihai şi Moni.

Nu mult timp după ce am ajuns acasă au sosit musafirii şi ne-am înfruptat din friptura gătită cu o seară înainte. Am mai discutat după masă şi în final ne-am luat rămas bun de la tânăra familie Mudure , până la următoarea revedere care poate fi în America sau în România.

Ceva mai târziu ne-am culcat şi am dormit ultima noapte în America anului 2009.

8 August - Alum Rock Parck

noreply@blogger.com (Părinţi) — Sat, 08 Aug 2009 14:57:00 +0000

În cursul săptămânii programul nostru a fost cel obişnuit: plimbări prin San Jose şi baie la piscină. Betty şi Mădălina au mai fost în două zile la cumpărături.

Sâmbătă 8 August vom merge toţi patru să facem o drumeţie printr-o pădure în parcul Alum Rock. Alum Rock Parck a fost fondat în 1872 şi a fost primul parc municipal din California. Este o rezervaţie naturală, se află într-un canion şi are o suprafaţă cu aria de 3 km pătraţi. Parcul oferă 21 de kilometri de trasee de plimbare, pe jos, cu bicicleta, cu calul şi alpiniştii încercaţi pot face ascensiuni. Fiecare tip de traseu este de sine stătător, neintersectându-se cu vreun traseu de alt tip. În parc se mai află zone de picnic, terenuri de joacă şi terenuri sportive.

Traseele trec prin pădure, unde se află numeroase specii de ferigi şi copaci bătrâni precum stejarii, dafinii de California (care emană un miros plăcut), arţarii şi paltinii albi. Există în pădure multe specii de păsări mari, ca vulturul turcesc, uliul, eretele, curcanul, egreta mare şi prepeliţa de California. Sunt şi numeroase familii de căprioare, fiecare cu cerbul lor, pisici sălbatice şi în ultimul timp a început să se înmulţească râşii. Pentru securitatea lor turiştii sunt sfătuiţi să nu se abată de la trasee.

Alun Rock înseamnă roca din care se extrage alaunul. Acesta este un sulfat de aluminiu în combinaţie cu hidroxidul de potasiu. Alaunul se folosea înainte în cosmetică şi eu personal, pe la începutul anilor 60 foloseam bastonaşe din alaun pentru oprirea sângerării după tăieturile din urma barbieritului. Alaunul fiind astringent se foloseşte în produsele de machiaj ale actorilor, precum şi în prepararea produselor after shave.

Am ajuns la intrarea în parc pe la ora trei şi jumătate după un drum care a durat aproape o oră. Am ales un traseu accesibil, de-alungul unui pârâu. Din cauza secetei prelungite ( de aproape 2 luni de când am venit noi nu a plouat niciodată), copacii aveau frunzele colorate ca şi toamna. În jurul nostru am întâlnit foarte multe veveriţe mici şi negre, care nici măcar nu ne băgau în seamă. Erau obişnuite cu oamenii şi înseamnă că aceştia nu le-au făcut niciodată rău. Chiar pe malul pârâului am întâlnit o familie formată din trei căprioare şi un cerb, de care ne-am apropiat cu grijă, ca să le putem fotografia. Nici acestea nu ne-au băgat în seamă, mâncând mai departe din frunzele unor arbuşti de pe mal. Ca să nu o supunem pe Mădălina la eforturi, plimbarea a durat numai un ceas. La plecare am aflat după orar că parcul este deschis de la ora 8 dimineaţa până la o jumătate de oră după apusul soarelui. Există câţiva rezidenţi permanenţi ale căror proprietăţi se află în vecinătatea parcului. Aceştea pot ajunge la ei acasă cu maşina pe un drum care pleacă chiar din parcare şi care este închis cu o poartă de fier. Rezidenţii pot deschide poarta cu ajutorul unui cod. Celorlalte maşini, precum şi câinilor accesul în parc le este interzis.

Am revenit în San Jose trecând pe la Ranch, de unde am cumpărat carne de pui pentru friptură. Chiar în seara asta Betty a făcut respectiva friptură. De fapt a pregătit-o, a pus-o la cuptor şi emanând un plăcut miros, s-a făcut ea singură.

2 August - Peninsula Monterey

noreply@blogger.com (Părinţi) — Sun, 02 Aug 2009 07:01:00 +0000

Astăzi dimineaţa Mitză şi Mădălina s-au dus la un film cu Hary Poter şi noi am rămas acasă să ne petrecem dimineaţa de duminică la televizor şi la calculator. Urmează să mergem după masă în Peninsula Monterey, situată la Pacific, mai la sud-vest de San Jose.

Peninsula Monterey cuprinde oraşele Monterey, Carmel şi Pacific Grove.

Monterey a fost fondat de spanioli în 1777 şi a fost mult timp capitala Californiei spaniole şi apoi mexicane, până în 1849. Aici s-a dat în 1846 o bătălie între armatele americană şi mexicană şi în urma victoriei americanilor California este pretinsă de americani.

Pacific Grove a fost fondat la o sută de ani după Monterey şi la sfârşitul secolului al XIX-lea a devenit un paradis al artiştilor, în special scriitori şi pictori. Aici a locuit mai mulţi ani John Steinbeck şi la câteva mile mai înspre continent se află ale sale Păşuni ale Raiului (The Pastures of Heaven).

Carmel şi-a luat numele de la valea care pleacă de la ocean spre munţii dinspre est şi a apărut la începutul secolului trecut, devenind şi el un loc al artiştilor, mai ales după Cutremurul din 1906 din San Francisco.

La sfârşitul secolului al XIX-lea se dezvoltă în peninsulă o puternică industrie a pescuitului şi a conservării peştelui. După 50 de ani de exploatare neraţională a fondului piscicol, această industrie a falimentat şi a fost necesar ca după războiul al II-lea mondial să apară reguli severe de protecţie a faunei marine.

Astăzi principala industrie din zonă este turismul, apărând aici numeroase hoteluri de toate categoriile, unele dintre ele mândrindu-se că i-au avut clienţi pe mai mulţi preşedinţi ai Statelor Unite şi pe mari actori de la Holliwood, altele, care aduc cel mai mare profit, având clienţi oameni obişnuiţi, care plătesc preţuri accesibile. Aceştea sunt foarte mulţi şi duc prosperitate hotelurilor pomenite mai sus. Peninsula are 50000 de locuitori care au venituri mai mari decât cei din alte zone ale SUA.

Noi am plecat spre Monterey destul de târziu şi fiind departe, am ajuns în jurul orei cinci şi jumătate la Carmel. Pe plajă se mai afla o numeroasă populaţie, dar toţi erau îmbrăcaţi destul de gros, din cauza vântului suficient de rece. Baie în ocean nu se făcea, doar câţiva surfişti, îmbrăcaţi în costumele lor speciale de cauciuc încercau să călărească valurile. Nisipul plajei era extraordinar de fin şi de alb, parcă era gris. După o cură de aerosoli, inspirând aerul sărat al mării (dintr-un cântec al Margaretei Pâslaru), am ieşit de la plajă prin staţiune.

Ca în orice oraş turistic erau aici foarte multe restaurante, cafenele şi magazine cu obiecte de artizanat. Am intrat în mai multe astfel de magazine, am cumpărat mici suveniruri, precum şi o ilustrată pe care am trimis-o în Franţa Jaqueline-ei. Intr-o cafenea, în timp ce populaţia se otrăvea cu acest drog uşor (legal încă) numit cafea, eu am mâncat o plăcintă umplută cu carne de pasăre zburătoare ( cred că mierlă). Plăcinta a fost bună, condimentele umpluturii fiind foarte bine alese şi proporţionate şi sunt convins că ar fi fost la fel de bună şi dacă carnea ar fi fost de cioară sau de altă pasăre răpitoare.

Mihai a propus să ne întoarcem pe şoseaua de coastă până la Santa Cruz şi de acolo să revenim în San Jose tot pe drumul care trece prin pădurea de sequoia pe unde am mai fost vineri fără Mădălina. Bineînţeles că am fost de acord şi nu am regretat.

Am trecut prin Salinas, oraşul unde se alfă urna funerară cu cenuşa lui John Steinback într-un mausoleu al familiei. În oraş şi în împrejurimile sale s-a petrecut acţiunea mai multor opere ale scriitorului, inclusiv al romanului La est de Eden considerat de mulţi capodopera sa (mai bun decât Fructele Mâniei).

Drumul, pe unele porţiuni era autostradă şi pe altele numai drum naţional cu câte o bandă pe sens, dar aproape pe tot parcursul său se vedea Pacificul în stânga.

Am oprit într-un loc unde un fermier din împrejurimi avea o mare tarabă şi se puteau cumpăra legume şi fructe. Marfa era aleasă de client, pusă în pungi şi plătită la casă, ca într-un supermarket. Spre deosebire de acesta marfa era foarte proaspătă, culeasă de curând şi cu preţul la jumătate decât cel din supermarchet. Am cumpărat cireşe, căpşuni, roşii şi alte produse care la noi acum ar fi extra-sezon. Copii au spus că păcat că respectivul loc este destul de departe de San Jose, dar l-au reţinut şi când vor mai fi în zonă se vor mai opri aici pentru cumpărături.

Cum timpul trecea şi se însera, am prins, cu Pacificul în stânga, în câteva locuri nişte splendide apusuri de soare, pe care fiind în mersul maşinii le-am văzut în diferite faze. Fiind senin la orizont, soarele din ce în ce mai roşu se scufunda în ocean. Odată cu amurgul am ajuns în Santa Cruz şi timp de un ceas am traversat noaptea pădurea de sequoia.

La capătul ei, în Saratoga am oprit la un restaurant mexican unde am mâncat câte un burito, adică un fel de clătită în care se pune o umplutură de carne, de brânză, orez, legume şi tot felul de murături pe care şi le alege clientul, apoi diferite sortimente de ardei iuţi, pe care tot clientul şi le alege. Toată alcătuirea se încălzeşte şi apoi se mănâncă din mână. Probabil alegerea mea, de nepriceput, nu a fost cea mai fericită, pentru că al meu burito nu a fost ceva grozav. Mult mai mult mi-au plăcut dintre mâncărurile mexicane enchelade - le. Să lămurim lucrurile: a fost bun, dar nu cum m-am aşteptat.

Din Saratoga am mers direct la San Jose şi ne-am petrecut restul serii la televizor.

1 August - Muzeul Tehnicii din San Jose

noreply@blogger.com (Părinţi) — Sat, 01 Aug 2009 07:09:00 +0000

Astăzi vom vizita Muzeul Tehnicii, pe care l-am mai văzut pe dinafară cu ocazia plimbărilor prin centrul oraşului. Am mers cu maşina, am parcat-o subteran, chiar vis-a-vis de muzeu şi ne-am aşezat la o coadă frumuşică pentru bilete.

Primul punct vizitat a fost un cinematograf al viitorului, inventat pe la sfârşitul anilor 1950, despre care am citit la vremea respectivă în revista noastră Ştiinţă şi Tehnică. Cinmatograful acesta are drept scop de a-l plasa pe spectator în mijlocul acţiunii care se desfăşoară pe ecran. Sala este interiorul unei calote sferice. Jos sunt aşezate scaunele spectatorilor în amfiteatru, iar tavanul (calota) este ecranul. Acesta este constuit din aluminiu şi din spatele lui se proiectează imaginea panoramică, cu ajutorul a 6 aparate. Sunetul este redat din cel puţin 8 locuri diferite, la intensităţi diferite şi cu o mică decalare în timp. Cu capul atârnat pe ceafă, o poziţie destul de incomodă, spectatorul urmăreşte imaginea, care însă te plasează nu în realitatea adevărată ci într-o realitate exagerată, care devine la un moment-dat obositoare.

Am văzut un documentar despre Râul Colorado, filmat de un grup, care cu bărcile, face o croazieră de la izvoare până mai spre vărsare. Când trec prin zona Marelui Canion filmările sunt făcute şi de pe apă şi de pe malurile foarte înalte şi abrupte. Tot timpul spectatorul are impresia că acum-acum va cădea în gol. În mod sigur, dacă eu aş fi fost în realitate în locurile respective, m-aş fi simţit mult mai relaxat decât vizionând filmul. Sistemul acesta de cinematografie este foarte obositor pentru spectator şi nu a avut şansa să ajungă decât într-un muzeu.

După ieşirea de la cinematograf, am vizionat, plasate pe trei etaje, exponatele muzeului şi ne-am dat seama că acestea sunt foarte utile, dar pentru copii. Pe aceştea îi familiarizează cu istoria descoperirilor tehnice, cu mecanismul de funcţionare şi cu evoluţia lor. Le-am urmărit cu răbdare, au fost multe dintre ele interesante şi m-aş fi bucurat mult mai mult de ele dacă le-aş fi văzut acum 50 de ani, când aveam vârsta potrivită pentru acestea.

La ieşire am mai admirat o dată vitrina cu bile mişcătoare, datorită gravitaţiei, pe departe, cel mai interesant exponat al muzeului.

Am luat maşina din parcare şi ne-am întors acasă. Ajunşi aici am făcut pentru prima dată poze cu parcarea subterană a blocului.

31 Iulie - Santa Cruz

noreply@blogger.com (Părinţi) — Fri, 31 Jul 2009 15:25:00 +0000

În zilele trecute am urmat, în general, programul de plimbare şi piscină. Miercuri femeile au fost la cumpărături şi după vreo 5 ore de căutări a reuşit şi Betty, ghidată de Mădălina, să-şi găsească nişte haine pe măsură. Marfă există extraordinar de multă, dar majoritatea mărimilor sunt pentru tinerele.

Astăzi, Mihai şi-a luat liber ziua de vineri şi ne vom duce la Santa Cruz, o staţiune balneară pe ţărmul Pacificului. Mădălina nu poate veni pentru că are de lucru. Am plecat pe la ora 11 şi am mers pe autostradă până în Saratoga. De aici am luat-o pe un drum foarte drăguţ, destul de îngust, foarte bine întreţinut şi marcat, care pe o distanţă cam de 40 de km trecea printr-o pădure destul de tânără de sequoia. Spun destul de tânără, pentru că arborii ei, foarte înalţi, aveau numai 100 - 150 de ani. Drumul trecea prin câteva mici aşezări montane, cu magazin, şcoală, benzinărie şi biserică fiecare. În unul din aceste sate am văzut şi o biserică ortodoxă, cred că rusească. La început am urcat destul de mult, am ajuns la o altitudine de aproape 900 de metri şi apoi am coborât, în final la nivelul mării.

Drumul acesta pitoresc ne-a adus până la marginea staţiunii. Pe tabla pe care ne ura bun venit, scria că oraşul are 55000 de locuitori. Am mers în zona turistică de pe ţărmul Pacificului şi am parcat maşina pe o străduţă în pantă. Aici se simţea atmosfera de zonă turistică mult mai mult decât pe domeniul Hotelului Ritz Carlton din Half Moon Bay. Plaja era plină de o grămadă de oameni care stăteau la soare sau jucau volei. Foarte puţini erau în apă, cu parapante viu colorate sau cu scândura de surf, dar aceştia erau protejaţi de costume speciale, împotriva apei reci.

Am hotărât să ne plimbăm pe un promotoriu vopsit în alb, lat de aproape 20 de metri, care intra în ocean aproximativ un kilometru. A putut fi construit pentru că apa este destul de mică aici. Am admirat picajul vertical al pelicanilor ieşiţi la vînătoare, probabil asupra vreunui banc de peşti, pentru că rateurile erau foarte puţine. Promotoriul era susţinut de nişte stâlpi uriaşi de lemn, avea o parcare pe întreaga sa lungime şi deasemenea multe restaurante şi buticuri. Spre capătul dinspre larg, la picioarele stâlpilor era paradisul leilor de mare. Numărul lor era de ordinul sutelor şi leneveau la soare pe pontoane special construite pentru ei. Era cu desăvârşire interzis să fie hrăniţi de către turişti. Erau foarte curajoşi, nu se temeau de oameni şi dădeau impresia că ei erau aceia care ne tolerează pe noi pe teritoriul lor. Femelele erau ceva mai mici, dar existau şi masculi în greutate de o jumătate de tonă. La plecare, înspre ieşirea de pe promotoriu am văzut un pelican care stătea în parcare lângă un Porsche mai vechi. Nici măcar nu s-a sinchisit de noi, care era să-l călcăm pe labe.

Am trecut pe lângă un parc de distracţii situat foarte aproape de plajă şi ne-am dus apoi la maşină, cu care ne-am întors la San Jose, tot prin pitorescul drum din pădurea de sequoia.

Acasă Mădălina ne-a aşteptat cu cina gata caldă.

27 Iulie - Mountain View

noreply@blogger.com (Părinţi) — Mon, 27 Jul 2009 09:35:00 +0000

Astăzi vom vizita numai noi doi orăşelul Mountain View. Pentru aceasta trebuie să luăm tramvaiul din staţia Tasman. După ce am luat biletele de la automat a trebuit să aşteptăm mai mult de o jumătate de oră să vină tramvaiul potrivit. Biletele fiind valabile numai 2 ore, aşteptarea s-a făcut din timpul plătit de noi.

Drumul cu tramvaiul a durat destul de mult, aproape 45 de minute şi am coborât la staţia finală de unde începe strada principală cu numele de Castro. Numele oraşului vine de la faptul că el oferă o splendidă vedere asupra Munţilor Santa Cruz, dincolo de care este Pacificul. Mountain View este situat tocmai în mijlocul Văii Siliconului şi aici se află sediul a mai multor firme de renume mondial din domeniul calculatoarelor. Amintesc dintre ele sediile pentru Google, Fundaţia Mazilla, MSN, Hotmail şi nu în ultimul rând un Centu de Cercetări al NASA. Mihai, cumnatul lui Miţă, lucrează aici la Google şi zilnic face până la locul de muncă 15-20 de minute.

Noi am luat-o pe Castro Street care ca şi Santana Row, pare a fi o stradă dintr-un oraş european. Unul după altul sunt înşirate restaurante cu bucătării ale diferitelor popoare: mexicană, chinezeasă, coreană, italiană, japoneză şi bineînţeles, indiană. Dacă aţi mai citit din însemnările mele dinainte, ştiţi care este părerea mea despre cafea şi despre băutorii acestei licori diabolice. Nevastă-mea a trebuit neapărat să bea aici o cafea, nu cumva să păţească ce i-a urat retroactiv Marius Chicoş Rostoganu mamei unui elev de-al său când discutau despre cometă. Am luat, pe terasa unui restaurant italian, o cafea şi o coca-cola şi astfel timpul de valabilitate a biletelor de tramvai a expirat.

Ne-am întors din nou în staţia de tramvai şi am făcut drumul înapoi până în staţia Tasman de unde am mers acasă pe jos.

24 Iulie - Observatorul Lick

noreply@blogger.com (Părinţi) — Fri, 24 Jul 2009 07:21:00 +0000

Astăzi vom merge să vizităm un observator astronomic situat pe un munte din împrejurimile San Jose-ului. Am plecat împreună cu Mihai şi Mădălina pe la prânz, întâi la Cotsco, să luăm benzină şi să facem cumpărături iar apoi spre Muntele Hamilton, la est de Santa Clara.

James Lick a fost un om întreprinzător care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a făcut în San Francisco o avere de câteva milioane de dolari. Pentru a rămâne o amintire despre el după moartea sa, prietenii l-au sfătuit să finanţeze construirea unui obiectiv cultural sau ştiinţific. Tot ei au propus ca acesta să fie un observator astronomic. Lick a fost de acord şi a spus că va începe construcţia pe un teren al său din centrul San Francisco-lui. Prietenii l-au lămurit că într-un oraş cu aproape 200 de zile cu ceaţă pe an, un observator astronomic ar avea un randament foarte mic. Atunci Lick a propus ca observatorul să fie amplasat pe dealul din depărtare care se vede de la fereastra dormitorului său. Acesta era Muntele Hamilton, înalt de aproape 1400m. Lick a pus la dispoziţie suma de 700000 de dolari, o sumă uriaşă pentru anii 1870, dar cu condiţia ca municipalitatea să construiască drumul de acces.

În trei ani drumul a fost construit, a fost un drum cu foarte multe serpentine, pentru ca panta maximă să nu depăşească 6%, astfel ca să poată fi utilizaţi caii de tracţiune.

Noi am urcat pe acelaşi drum, doar că între-timp, acesta a fost asfaltat. Din parcarea observatorului era o privelişte impresionantă, asupra Văii Siliconului, adică asupra lui San Jose şi a împrejurimilor sale. Turiştii aflaţi acolo am fost introduşi în sala lunetei şi o ghidă a prezentat pe scurt istoria acestui obiectiv. Construcţia observatorului a început în 1876, cu un an înainte de moartea lui Lick. Luneta, cea mai mare din lume atunci, cu un diametru de 36 de inci (0,9m) a fost dată în funcţie în 1888. Este diametrul maxim al unei lentile de randament, deoarece la diametre mai mari, lentila face să apară aberaţiile de sfericitate şi observaţiile astronomice vor fi eronate. Lentila lunetei a fost şlefuită la Paris. Adusă aici s-a constatat că ceva nu se potriveşte. A trebuit să fie trimisă din nou la Paris, s-a remediat şi abia în anul menţionat mai sus observatorul a devenit funcţional. La inaugurare, rămăşiţele pământeşti ale lui James Lick au fost depuse la fundaţia observatorului, care a fost primul observator astronomic montan din lume. El a devenit proprietatea Universităţii din California cu sediul, bineînţeles, în San Francisco. Locul ales de Lick s-a dovedit foarte bun, existând aici peste 330 de nopţi senine pe an. În anii 1970, datorită dezvoltării oraşului San Jose şi a puternicei sale iluminări nocturne, cercetările astronomice de la Lick au fost perturbate de poluarea luminoasă apărută. S-a pus chiar problema mutării observatorului în zona Monterey, dar nu s-a putut efectua din lipsă de fonduri. Municipalitatea din San Jose a rezolvat problema în 1980, de când pentru iluminatul stradal în oraş se folosesc numai lămpi cu vapori de sodiu, a căror lumină galbenă nu mai deranjează observaţiile astronomice de pe Muntele Hamilton.

Aici la 1400 de metri nu mai bătea plăcuta briză din San Jose, ca urmare era o căldură uscată, destul de greu de suportat. După ce am vizitat cupola lunetei şi împrejurimile imediate, am hotărât să mergem să vizităm şi cupola noului telescop a cărui oglindă are diametrul de 120 de inci (3 m). Aceasta era situată la vreo 500 m de vechea cupolă. Drumul pietonal ditre ele este străjuit de măslini, destul de mari dar tineri, care nu fac încă fructe. Ziua la cupola telescopului nu se află personal, dar turiştii pot intra pe hol unde este o expoziţie cu istoricul telescopului care, am aflat că, are o greutate de 275 de tone.

Am coborât aceaşi drum plin de serpentine şi am ajuns acasă în jurul orei 7 seara. Ne-am schimbat şi Betty a plecat înainte la piscina mare, să ocupe un loc, unde împreună cu Mihai şi Moni vom face un barbeque. Când am ajuns şi noi cu ustensilele locul era deja ocupat de Betty, dar nu era aglomeraţie şi din cele 4 grătare existente numai încă unul se mai folosea. Am făcut mici, frigărui şi friptură de pui la grătar în timp ce copiii făceau baie. Au sosit şi Ami cu Nicu, doi foşti colegi de liceu de-ai lui Mihai de la Cluj. După apusul soarelui atmosfera s-a răcit brusc şi a început să fie un frig mai tare decât altă dată. După terminarea mâncatului am fost nevoit să merg acasă să mă încălzesc. Nu după mult timp au sosit şi restul trupei la noi, goniţi de acelaşi frig californian nocturn .

Am văzut un film titrat în româneşte de pe un DVD şi după plecarea musafirilor ne-am culcat.

23 Iulie - Vestea cea mare

noreply@blogger.com (Părinţi) — Thu, 23 Jul 2009 15:32:00 +0000

Dimineaţa, pe la ora 10, Miţă şi Mădălina au plecat în oraş, iar noi ne-am echipat adecvat şi am mers la piscină. Am făcut plajă şi am înotat până pe la ora două. Acasă copiii ne-au spus să nu mâncăm prea mult, că diseară vom merge împreună cu Mihai şi Moni la un restaurant specializat în fripturi.

În jurul orei 7 am ajuns la restaurant şi după ce am dat comanda şi ni s-au adus băuturile, Miţă a bătut cu cuţitul în pahar. Nici nu mi-am dat seama că vrea să facă un anunţ. Ne-a spus că dimineaţă a fost cu Mădălina la un doctor, unde a făcut un test de sarcină şi acesta a ieşit pozitiv. Toţi i-am felicitat, am băut în cinstea evenimentului (mai puţin Mădălina) şi nu am discutat decât despre aceasta în cele aproape două ore cât am stat în restaurant. După conzumaţie am hotărât să mergem, cu toţii, acasă şi să transmitem vestea mai departe în România, unde se făcuse ora 7 dimineaţa.

Primul telefon l-am dat familiei Mudure care erau de aproape o săptămână ajunşi la Cluj. Am trezit-o pe Mihaela, ne-a spus că Mircea plecase la serviciu şi deşi este o femeie puternică şi raţională, s-a distins prin telefon marea emoţie de care era cuprinsă la auzul veştii. L-au sunat apoi pe Mircea pe celular, le-a răspuns că este în maşină, i-au cerut să tragă pe dreapta şi i-au transmis vestea. Mircea are o fire comunicativă şi directă, veselia lui a fost mai zgomotoasă şi a zis că regretă că nu este şi el aici, să fi primit vestea direct prin viu grai. Am sunat-o după aceea pe bunica de la Oradea şi pe cea de la Sebiş şi evident că toate s-au bucurat.

Eu m-am sacrificat şi am băut un whisky, închinând cu viitorul tătic, în cinstea nepotului. Unchiul şi mătuşa, aici de faţă, nu au putut închina. Cu răcoritoare nu se închină!

Înainte de culcare i-am mai urat (a câta oară?) Mădălinei să-şi ducă cu bine sarcina până la capăt!

20 iulie - Santana Row

noreply@blogger.com (Părinţi) — Mon, 20 Jul 2009 08:17:00 +0000

Aproape zilnic făceam plimbări, pe trotuarele curate, făcute dintr-un beton special, cu un grad de elasticitate mai mare decât al asfaltului şi bordate pe o parte cu un strat de gazon verde, menţinut tot timpul la aceiaşi dimensiune. De multe ori eram singurii pietoni pe o distanţă de mai mulţi kilometri (sau aici, de mai multe mile). Între plimbări mergeam la piscină, astfel că am ajuns să fim aproape la fel de bronzaţi ca şi mexicanii.

Luni, în 20 iulie copiii au hotărât să ne ducă să vizităm un cartier al San Jose- ului Santana Row. Cartierul este nou, a fost dat în folosinţă în 2002. Deşi se află la graniţa dinspre nord al oraşului, pare a fi centru său. Are o stradă principală lungă cam de 800 de m (1/2 milă) şi mai multe străduţe care pleacă din aceasta. Am găsit fără dificultate un loc, într-o imensă parcare subterană, care era şi gratuită. Acolo am lăsat maşina şi ne-am dus pe o terasă. Aici am luat cafea sau prăjituri, după preferinţă şi apoi am ieşit la plimbare.

Strada principală este foarte folosită la plimbări, mai ales în weekend, când marea de pietoni circulă pe ea aşa cum se circula în anii 1960, pe Corso la Timişoara, în timpul studenţiei mele. Astăzi nu este weekend, deci nu sunt foarte mulţi pietoni plimbăreţi pe ea. În tot timpul plimbării m-am simţit foarte bine şi numai într-un târziu mi-am dat seama de ce. Cartierul acesta seamănă extraordinar de mult cu un cartier elegant dintr-un oraş european. Specificul american al cartierului este curăţenia, poate puţin exagerată. Ea este întreţinută de o armată de oameni de serviciu, aşezati cam din 50 în 50 de metri. Pe stradă trec alene multe maşini europene, BMW, Mercedes, Lamborghini, etc. Majoritatea magazinelor sunt cu articole de lux, dar şi cele cu articole de largă folosinţă sunt foarte scumpe. Am intrat într-un magazin de menaj, unde un set de cuţite de bucătărie costa 199,99 dolari, cam de cinci ori mai mult decât în restul oraşului. Erau cuţite fabricate în Europa, de către muncitori care aveau mâna stângă legată la spate, cuţite care au fost transportate în America în cabinele de lux ale transatlanticelor. Numai aşa se justifică preţul lor exagerat! O cratiţă mai mare, similară cu cea cumpărată de noi de la Ranch cu 30 de dolari, costa aici 150. Cartierul este scump şi la chirii şi la preţurile din restaurante. Există aici şi un Hotel Valencia, unul din cele mai luxoase nu numai din San Jose, ci din San Francisco Bay Area. Locuitorii lui Santana Row sunt oameni bogaţi şi invidioşii care nu-şi permit să locuiască aici, îi cataloghează pe aceştea drept snobi.

După vreo două ore am plecat din Santana Row, am mers la un magazin Cotsco, de unde am luat o pizza mare, care a fost cina noastră de azi.

16 Iulie - Varza Secuiască - Karting

noreply@blogger.com (Părinţi) — Thu, 16 Jul 2009 16:31:00 +0000

În zilele următoare sejurului la Las Vegas am avut un program mai monoton, ramurile bătrâne ale celor două familii petrecându-şi timpul la piscină, atât înainte cât şi după masa de prânz. Ziua de 16 a fost şi ea petrecută la fel, doar că seara vom lua cu toţii masa la noi, urmând ca a doua zi ei să se întoarcă în ţară, întâi Mihaela, la ora 6 dimineaţa şi apoi Mircea tot la ora 6, dar seara.

Am început masa cu un aperitiv, din ouă umplute, urmat de felul principal, varză secuiască. Am mâncat toţi opt temeinic, după care am mers cu maşinile, într-un orăşel satelit al San Jose-ului, la un circuit de Karting, unde vom concura numai bărbaţii.

Ne-am echipat precum piloţii de cursă şi am participat la un instructaj de Protecţie a muncii, astfel încât dacă, Doamne fereşte, se întâmplă ceva, proprietarii circuitului să fie absolviţi şi vina să fie numai a concurentului. Ne-am luat fiecare câte un kart, mie mi s-a nimerit numărul 13, numărul meu norocos şi am făcut o încălzire cam de un sfert de oră. M-am obişnuit cu condusul cartului, dar costumul de pilot m-a făcut să transpir şi să mă simt lipsit de orice confort. Când au trecut cele 15 minute am crezut că s-a terminat şi am vrut să mă retrag la boxe. Mi-au spus că de-abia acum va începe concursul propriu-zis şi ne-a aliniat în ordinea timpilor realizaţi. Eu, concurând sub pseudonimul de Udar, ocupam penultima poziţie. A început concursul, eu politicos îi lăsam pe toţi cei interesaţi să mă depăşească şi când mi s-a arătat un fanion negru m-am retras la boxe. A fost o neînţelegere, că fanionul nu-mi era adresat mie, ci celui din spatele meu care comisese o infracţiune. Profitând de ocazie, nu mi-am mai continuat cursa, abandonând.

După cinci minute s-a sfîrşit concursul şi Miţă a ieşit pe locul doi, după un tânăr care concura frecvent aici şi figura într-un clasament al circuitului. Am făcut o poză cu tot grupul nostru, toţi fiind udaţi de transpiraţie şi nu de şampania curgând din sticle magnum.

După dezechipare ne-am dus acasă şi ne-am culcat. Copii o vor conduce pe Mihaela mâine dimineaţă la ora 4 la Aeroportul din San Francisco.

12 Iulie - Las Vegas - San Jose

noreply@blogger.com (Părinţi) — Sun, 12 Jul 2009 16:10:00 +0000

Dimineaţa am părăsit camerele şi am dus bagajele la maşini, pe care Mihaii le-au scos din parcarea subterană şi le-au dus în faţa intrării. Am mers să luăm micul-dejun la Circus Buffet, unde de data asta, contra a 10, 49 dolari puteai mânca câtă mâncare voiai. Eu nu am exagerat, mi-am ales doar câteva feluri şi în mici cantităţi, anume pentru a nu avea probleme pe drum. Mâncarea era foarte variată şi foarte bine gătită, dar şi eu ştiam ce fac!

După micul-dejun am mai trecut prin cazinou şi ne-am dus la maşini. Interiorul lor era fierbinte şi aparatul de emisie recepţie cu care comunicam cu cealaltă maşină nu mai funcţiona din cauza căldurii. După ce aparatul de aer condiţionat a funcţionat vreo 5 minute la maximum am intrat în maşini şi am părăsit Las Vegasul. După ce am ieşit din oraş am intrat în Deşertul Mojave, unde conform termometrului din maşină, erau 52 gr. C. Mult timp a funcţionat aerul condiţionat până s-au făcut 23 gr. Abia acum a început să funcţioneze emisia - recepţia. Peisajul era arid, nişte munţi goi, lipsiţi de orice vegetaţie, iar pe lângă autostradă creşteau ceva buruieni şi cactuşi mici şi urâţi. Am oprit în câteva parcări să cumpărăm băuturi reci, cu care ne hidratăm tot timpul. În Mojove City am văzut un deal întreg acoperit cu centrale eoliene, mai mici, dar mai dense decât în Olanda. Toate funcţionau, deci vântul aici este pus la treabă.

Apusul de soare ne-a prins în California şi atunci am luat cina într-un Subway, noi câte o jumătate de sendvici, iar Mudureştii câte unul întreg. Conducând pe întuneric am ajuns în San Jose după ora 10 şi ne-am dus la un supermarchet Wal-Mart care e deschis non stop. Am făcut cumpărături pentru mic-dejunul de mâine.

Acasă am ajuns la concluzia că la San Jose clima este excelentă. Nu sunt vânturile şi ceaţa din San Francisco şi nici căldura ucigătoare din Las Vegas. Este mult mai bună şi decât temperat - continentala noastră, uneori cu veri şi ierni totalmente inconfortabile.

11 Iulie - Cazino-Venezian-Plimbare nocturnă

noreply@blogger.com (Părinţi) — Sat, 11 Jul 2009 08:21:00 +0000

După ce ne-am întâlnit, am coborât în cazinou şi am mers alături într-un magazin Subway, pe care l-am depistat azi noapte la întoarcere. Familiile Cadariu au luat fiecare membru câte o jumătate de sendvici de un picior, nu ca familiile Mudure care au luat fiecare un sendvici întreg. Noi nu dispunem de puterea lor de combatere! Pentru a ajunge la magazin nu a fost necesar să ieşim din clădire.

Ne-am întors în cazinou şi principalul lucru pe care l-am făcut a fost să jucăm şi noi, ramura bătrână la ruletă. Am jucat aproape 50 de dolari şi din nou nu am câştigat nici măcar o mână. Cu asta am pus capăt carierei mele de jucător în cazinouri! Betty a jucat şi ea aceeaşi sumă, evident că a pierdut-o până la sfârşit, dar a şi câştigat de mai multe ori. Singura care a câştigat a fost Mihaela, care oprindu-se la timp, s-a ridicat de la masă cu un câştig de vreo 80 de dolari.

După ora 1 noi patru plus Mihaela am mers cu maşina lui Miţă la Venezian, pe care vrem să-l vizităm ziua. Hotelul şi cazinoul Venezian a fost dat înfolosinţă în iulie 1999, adică acum 10 ani. Hotelul este cel mai mare din lume având 4027 camere, toate de cinci stele, din care multe sunt apartamente de 210 mp. În complex sunt 19 restaurante o mulţime de baruri şi un foarte elegant cazinou. Există spaţii unde personal calificat are grijă de copii în timp ce părinţii lor sunt ocupaţi cu jucatul.

Am lăsat maşina în parcarea subterană şi am urcat cu liftul la cazinou. Cum nu am venit pentru joc, am mai urcat cu o scară rulantă, care printre o mare de umbrele deschise, de toate culorile ne-a dus în Veneţia. Este o copie aproximativă, la o anumită scară a centrului Veneţiei, cu o porţiune din Canale Grande, cu Podul Rialto, cu Palatul Dogilor şi Campanilla. Cum intrii ajungi într-o Veneţie imediat după apusul soarelui cu un cer albastru, presărat cu norişori albi. Cerul acesta închide ermetic incinta, astfel încât aerul condiţionat să-şi facă efectul peste tot. Canale Grande este aici un circuit închis, pe el circulă gondole asemănătoare cu cele din oraşul mamă, dar cu deosebirea că se deplasează datorită unui silenţios motor electric, aşa că gondolierul nu face decât să mimeze că vâsleşte. De-a lungul canalului sunt vreo 80 de buticuri, unde se vând suveniruri, dar mai ales articole de lux (bijuterii, cosmetice, parfumuri, etc). De pe un mal pe altul al canalului poţi trece peste poduri care au cam aceiaşi formă ca în Veneţia. Într-o piaţetă era o estradă şi acolo o trupă italiană, în costume din secolul al XVIII-lea, ţinea un mic concert de canţonete. După terminarea concertului şi noi şi alţi spectatori ne-am fotografiat cu artiştii.

Am mers la Podul Rialto care pe dinafară este ca originalul, pate ceva mai mic, dar în interiorul podului circulă două benzi rulante, care-i transportă pe turişti. La capătul podului într-o săliţă era un Pavarotti de ceară, în mărime naturală, cu care evident că ne-am fotografiat. Ne-am întors prin Palatul Dogilor, unde se aflau pe pereţi şi pe tavan frescele veneţiene, destul de bine executate, dar mai mici decât originalele. Toate acestea le-am văzut în Veneţia reală în 2005. Copia Las Vegasiană a Veneţiei este făcută într-un stil american, care respectă mai puţin originalul, dar face facilităţi turiştilor, astfel ca aceştea să fie în număr cât de mare şi să aducă un profit maxim.

Am revenit la hotelul nostru pentru un scurt timp de odihnă.

Pe la 6 şi 30 am coborât pentru cină într-un restaurant mexican care servea fripturi de vită. Am luat la început câte o margueritta apoi felul principal şi câte o bere Corona. Chelnerul ne-a mai adus un rând de bere şi a spus că e din partea casei. Dacă e aşa ne-am sacrificat şi cu greu am băut-o. La plată însă si berea din partea casei figura pe listă. Noi am protestat, dar fără nici o şansă. I-am trecut şi pe mexicani pe lista mea a naţionalităţilor de o ultimă speţă, cu care este bine să ai cât mai puţin de-a face. Părerea asta s-a cristalizat cu timpul, urmărindu-le comportarea în sejurul nostru californian.

Am mers apoi toţi opt cu maşinile la Belagio să urmărim jocul de apă, sunet şi lumini, pe care ieri l-am ratat din cauza orei târzii. Mihaii nu au găsit loc de parcare aici, dar s-au dus la Paris unde au reuşit să-şi parcheze maşinile. Din nişte ţevi invizibile, aflate în lacul artificial din faţa hotelului ieşeau jeturi colorate de apă, a căror intensitate era în concordanţă cu muzica care se transmitea. Înălţimea jeturilor varia, de la câţiva centimetri, până la 50 m, depăşind înălţima hotelului. După mai multe astfel de reprize, am luat-o din nou pe jos spre casă, încet, prin aerul fierbinte de pe Bulevardul Las Vegas.

Ajunşi la Insula Comorilor Mihaela ne-a dat un ultimatum: ea nu va mai merge pe jos acasă şi neapărat va lua un taxi, fie că noi suntem sau nu de acord! Nu am putut să o lăsăm singură şi am luat un taxi cu şofer chinez de astă dată, care în cinci minute ne-a adus la hotel. Am cumpărat de jos o sticlă din singura apă minerală gazoasă care se găsea şi o sticlă de coca-cola.

Înainte de culcare am băut toată coca - cola, semn că eram foarte deshidratat.

10 Iulie - Cazinou - Cirque du Soleil - KA

noreply@blogger.com (Părinţi) — Fri, 10 Jul 2009 15:34:00 +0000

În timpul colonizării vestului îndepărtat, Las Vegas (Oazele sau Pajiştile) era un loc în care caravanele completau rezerva de apă. În 1905, când a ajuns aici calea ferată Salt Lake City - Los Angeles, Las Vegas a devenit aşezare, iar în 1911 oraş. Populaţia sa a început să crească între anii 1931-1935 când pe fluviul Colorado, la 50 km de oraş, s-a construit Barajul Hoover.

În 1946 se construieşte aici primul cazinou, Flamingo, care profitând de legile statului Nevada aduce imediat profituri uriaşe. Apar şi alte cazinouri, la început proprietăţi ale reprezentanţilor crimei organizate, dar după 1960 sunt cumpărate de companii legale şi apoi construite altele de acestea. Numărul lor astăzi este de ordinul sutelor. Toate au o puternică iluminare nocturnă, astfel că zona Las Vegas noaptea, este cea mai strălucitoare de pe pământ.

Las Vegas are cea mai mare populaţie, dintre oraşele fondate în secolul al XX-lea, în SUA. Aceasta ajunge la peste 550000 de locuitori, răspândiţi pe o suprafaţă cu aria de peste 340 kmp. Datorită apei din Barajul Hoover, în oraş există multă verdeaţă, precum şi mult luciu de apă artificial.

Majoritatea locurilor de muncă sunt date de sfera serviciilor, a personalului care deserveşte hotelurile şi cazinourile. Principala industrie din oraş o reprezintă companiile de tehnologie în jocuri electronice. Este dezvoltată o puternică industrie alimentară, necesară fluxului continuu de turişti, un vast comerţ cu tot felul de articole şi nu în ultimul rând, o industrie a spectacolelor de divertisment. Evident că turistul care vine aici să joace, trebuie să aibă unde dormi, să aibă ce mânca (şi bea), iar în rest să se şi distreze, la cumpărături şi la spectacole.

După un somn scurt şi reconfortant, am văzut în plin soare, de la fereastra camerei, hotelurile Sahara şi Stratosphere. La ora stabilită, ne-am întâlnit la locul stabilit şi am mers să ne luăm micul dejun undeva în incintă. Sătui, ne-am năpustit în cazinou asupra aparatelor electronice de joc. Entuziasmul meu a scăzut însă rapid, când cu toţi banii jucaţi nu am câştigat absolut nimic. Deşi nu am jucat o sumă mare, totuşi să nu câştig nici măcar o mână, mi s-a părut ceva grosolan aranjat din partea casei. Acum şase ani la cazinoul din Monte Carlo, unde până la urmă, mi-am pierdut toţi banii destinaţi jocului, totuşi am mai câştigat câte o mână de câteva ori. Betty a avut noroc că a prins un aparat, programat temporar să câştige jucătorul, astfel că a câştigat suma, destul de mare de 30 de dolari, având în vedere că la fiecare tragere a manetei, câştigurile erau doar de câţiva cenţi. Ceilalţi din grup au avut un noroc asemănător cu al meu.

Am vizitat magazinele care erau în jurul cazinoului şi din câştigul ei, Betty mi-a cumpărat un tricou cu Las Vegas pe piept. Ieşind câteva minute afară am respirat un aer enorm de cald. Privind un termometru am văzut că acesta indica 50 gr.C. Am intrat imediat înăuntru, unde la aer condiţionat erau aproximativ 22 gr. C.

La ruletă, am asistat la jocul la care Mădălina şi Monica au reuşit să câştige destul de frumos, plus că fiind jucătoare, li s-au dus băuturi gratuite din partea casei. Fiind trecut de ora 2 am mers la hotel şi am hotărât să ne întâlnim în acelaşi loc la ora 4 şi 30.

După o scurtă odihnă, ne-am întâlnit şi ne-am dus la Circus Buffet pentru cină, unde contra 13,49 dolari, putea fiecare să se autoservească, cu oricâte şi cu oricât, din numeroasele feluri de mâncare existente. Aceasta se practica şi la noi în epoca interbelică în anumite cârciumi, mai ales la vin, pe care, contra unei sume fixe de bani, îl puteai bea cu burta. Eu personal şi Betty nu am ieşit nici aici în câştig, pentru că, deşi mâncarea era foarte bună, nu am putut mânca mai mult decât de obicei. Ramura bătrână a familiei Mudure însă, a spălat ruşinea neputinţei noastre şi mai mult decât s-a pierdut la noi, s-a câştigat masiv la ei.

După cină trebuie să ajungem la cazinoul MGM unde vom vedea un spectacol al unuia din ansamblurile Cirque du Soleil care va începe la ora 9 şi 30. Circus-Circus şi MGM se află amândouă pe Bulevardul Las Vegas, ca şi marea majoritate a cazinourilor celebre, dar la vreo 4 km unul de altul. Pentru asta trebuie să luăm două taxiuri. Coada la taxiuri era destul de mare şi maşinile puţine, dar alături se afla o limuzină lungă care nu era solicitată. L-am rugat pe plasator să ne-o cheme, şoferul a dus-o în faţa noastră şi toţi opt am luat loc pe scaunele din interior. Şoferul ne-a întrebat de unde suntem şi aflând că suntem români s-a lăudat şi el că este de origine maghiaro-nicaraguană, dar fiind născut aici, nu cunoaşte în ungureşte decât nişte înjurături. Ne-am simpatizat reciproc, poate pentru că bunicii, respectiv străbunicii noştri au fost supuşi austrieci. Când am ajuns în faţă la MGM am făcut o poză cu el şi cu limuzina.

În 1993, când s-a dat în folosinţă, MGM Grand Hotel Las Vegas a fost cel mai mare hotel din lume. Astăzi este depăşit numai de vecinul său: Venezian. Are mai multe clădiri, din care principala are 30 de etaje, clădiri în care se găsesc 5044 de camere plus apartamente. Cazinoul său este mai luxos decât cel de la Circus-Circus şi se joacă cu deschiderea mai mare. La MGM se petrece o parte din acţiunea filmului Vacanţă la Las Vegas cu Chevy Chase.

Betty şi Mădălina au jucat la aparate şi după ce şi-au pierdut sumele planificate au venit, ca împreună cu noi, să-i privim pe jucătorii de la ruletă. Am văzut indivizi care au câştigat câte puţin, dar majoritatea pierdeau destul de mult. Un tinerel cu mutra răvăşită a pierdut sub ochii mei, într-un minut şi jumătate 300 de dolari. Monica, având în vedere că era în câştig de dimineaţă, s-a băgat şi ea în joc, dar după ce a pierdut de câteva ori s-a lăsat la timp.

Spectacolul, pe care urma să-l vedem se numea KA şi cum am mai spus era susţinut de un ansamblu al lui Cirques du Soleil. Aceasta este o companie canadiană de divertisment care pe la începutul anilor 1980 a creat mari spectacole în care se combină arta circului cu o naraţiune pe o temă dată, de-a lungul căreia se desfăşoară spectacolul. Spectacolele s-au jucat şi au fost apreciate pe toate continentele, mai puţin Africa şi Antartica (unde nu s-au jucat). Prin anii 2000 Consiliul de Administraţie al Companiei MGM Grand îi propune lui Cirque du Soleil să facă spectacole şi în Las Vegas. Unul din acestea este KA care a avut premiera în noiembrie 2004. Punerea în scenă a spectacolului i-a costat pe MGM 220 milioane de dolari, din care 30 de milioane numai costumele. Nicio problemă, căci banii au fost scoşi cu un profit bunicel!

Pe la ora 9 ne-am aşezat la coada de intrare la spectacol, dar cred că sala nu era aranjată în urma spectacolului precedent de la ora 7. Tot felul de clowni veneau şi ne aranjau într-un fel, apoi în altul, făceau scamatorii, mimau glume, toate aceste ca să treacă timpul. Într-un târziu am fost lăsaţi să intrăm în sala imensă, dar numai după un temeinic control al biletelor, cu o lampă specială, care dovedea că nu sunt false. Sala avea către 10 mii de locuri (zic eu). Plasatorii ne avertizau că fotografiatul este interzis cu stricteţe. Fix la ora 9 şi 30 a început spectacolul care este brodat pe povestea a doi prinţi gemeni care în urma unui cataclism natural sunt nevoiţi să-şi părăsească insula natală, care se scufundă. Sunt redate aventurile prin care trec, în spectacol abundă acrobaţiile, artele marţiale, efecte sonore şi video şi impresionante şi reuşite efecte pirotehnice. Totul a durat 2 ore şi ne-a plăcut enorm la toţi. Evident că am şi fotografiat, dacă tot nu a fost voie!

Am mai făcut o trecere în revistă a cazinoului, am băut răcoritoare şi apoi am ieşit la o plimbare nocturnă prin Las Vegas. Am parcurs, pe Bulevardul Las Vegas, pe o temperatură de 40 gr. C, cei peste 4 km dintre MGM şi Circus-Circus. Drumul a fost obositor, simţeai că nu mai ai aer şi cum prin transpiraţie te deshidratezi, dar luminile oraşului au fost superbe. Am trecut pe lângă cele mai celebre cazinouri, Belagio, Paris, Hollywood, Ballys, Caesar's Palace, Venezian, Insula Comorilor şi altele, nu neapărat în această ordine.

Când am văzut că au apărut hotelurile Stratosphere şi Sahara, ne-am liniştit, pentru că urma să apară Circus-Circus. Am intrat prin cazinou cam pe la ora 1 AM,am mers la lifturi şi ajunşi în cameră am pus aerul condiţionat pe o temperatură mai mică, mi-am luat gheaţă de la automat şi mi-am preparat un whisky cu puţină gheaţă din sticluţa dusă cu mine din San Jose. Am văzut că micuţa cameristă chinezoaică şi-a onorat promisiunea făcută dimineaţă, de a ne mai aduce două perne.

A doua zi (mai precis astăzi) urma să ne întâlnim în acelaşi loc, la aceiaşi oră ca şi ieri.

9 Iulie - Spre Las Vegas

noreply@blogger.com (Părinţi) — Thu, 09 Jul 2009 10:18:00 +0000

În zilele următoare programul nostru a fost legat de a lui Mihaela şi Mircea, zilnic mergând la piscina mare, de la orele 11 la 14 şi apoi de pe la 16 la 19, reuşind astfel să ne bronzăm mai tare decât altădată la mare.

În ziua de joi 9 iulie am fost dimineaţa tot la piscină şi pe la ora 1 am mers acasă să ne împachetăm, căci toate patru familiile vom merge să ne petrecem weekend-ul la Las Vegas. Pentru început maşina noastră a condus-o Mădălina şi pe a familiei Mudure Miţă, până la Mountain View la Google unde lucrează Mihai. De aici l-am luat pe Mihai care şi-a preluat postul de şofer în propria maşină, ca şi Miţă de altfel. Am pus GPS-ul pe Las Vegas şi aparatul arăta că vom ajunge la destinaţie la ora 10 seara.

Trebuia să parcurgem un drum de aproape 900 de km, mergând spre sud până în apropierea Los Angeles-ului, apoi să o luăm spre est prin Deşertul Mojave pe Autostrada Los Angeles - Salt Lake City. Am avut ghinion că am prins vreo două ambuteiaje, unul în care am făcut 50 de km în două ore. În general gradul de încărcare al autostrăzilor era ridicat, dar când circulaţia era fluentă, deplasarea era mulţumitoare. Trei sferturi din autoturismele întâlnite erau de fabricaţie japoneză. Industria americană de automobile nu s-a modernizat. Pentru a crea modele performante, la americani s-a mărit capacitatea cilindrică a motoarelor, care a dus la o creştere a puterii, dar şi a consumului şi a greutăţii maşinii. Un autoturism japonez cu o cilindree de 2000 cmc are puterea unuia american de 3700 cmc. Am observat că aici în SUA, la o mie de maşini sunt mai multe vechi, decât în Germania sau Olanda. Această observaţie este strict personală. S-ar putea să nu fie adevărată. Pe măsură ce trecea timpul, GPS-ul arăta ora de destinaţie tot mai îndepărtată. Înainte de ora 9 PM s-a înoptat, aşa că am traversat deşertul pe întuneric.

În statul Nevada am ajuns după miezul nopţii. Aici toate parcările erau iluminate ca ziua şi în ele erau tot felul de aparate de joc. Jocurile de noroc, prostituţia, lipsa taxelor asupra tranzacţiilor, precum şi încheierea rapidă a căsătoriilor şi divorţurilor sunt legale aici, fapt care a dus la dezvoltarea turismului şi la o mare prosperitate a respectivului stat. În California la Restrooms (WC) erau secţii pentru Women şi Men. În Nevada, din respect pentru turişti, sunt pentru Ladies şi Gentlemen.

Pe la ora 2 şi 20 AM am ajuns la complexul Circus-Circus unde se afla şi hotelul unde am făcut rezervările. Ieşind din maşină ne-a izbit căldura de 40 gr.C. Ne-am dus la recepţia de noapte, unde era o coadă cam cu 10 clienţi înaintea noastră. Deşi ni s-a părut că se înaintează foarte încet, înainte de ora 3 am primit cartelele de acces în camere şi am lăsat maşinile într-o parcare. De aici am luat un lift care ne-a dus la turnul unde erau camerele noastre şi ne-a lăsat în cazinou. Cu toate că ora era târzie, sau poate tocmai de aceea, activitatea aici era în toi. Noi am mers însă la lifturile care duceau spre camere, aflate toate patru la etajul opt şi am hotărât să ne întâlnim dimineaţă la ora 10 în faţa automatului din care se puteau lua cuburi de gheaţă.

În prospect scrie că hotelul este de trei stele şi are 3770 de camere. Camera noastră era mare, avea un pat unde puteau dormi comod trei persoane (soţul, soţia şi tovarăşul Lenin ca în dormitoarele sovietice). Alături de ea era baia cu WC şi vană şi la intrare un mic coridor. Pentru că aerul condiţionat a funcţionat mult timp la o temperatură joasă, în cameră era destul de frig, aşa că l-am oprit. Se găseau în cameră televizor prin cablu cu mai multe canale, inclusiv cel al lui Circus-Circus, uscător de păr, fier cu masă de călcat şi posibilitate de conectare la internet. Costul camerei mi s-a părut că este destul de mic, 50 de dolari pe noapte. În Europa poţi lua de banii ăştea cel mult o cameră la Formula1, cu duşul şi WC-ul pe coridor.

Pe noi personal ne-a interesat cel mai mult patul, fiind extrem de obosiţi după drumul parcurs.

5 Iulie - Traviata

noreply@blogger.com (Părinţi) — Sun, 05 Jul 2009 09:23:00 +0000

A treia oară în zilele acestea mergem la San Francisco, de data aceasta la operă. Am pornit în aceeaşi formaţie (patru familii) pe la ora 11 şi 30, ca să ajungem în siguranţă la spectacolul care va începe la ora 2 PM. Drumul n-a durat decât o oră, autostrada fiind destul de liberă de astă dată. Am parcat gratuit (este duminecă), pe o străduţă de lângă Operă şi am pornit să ne petrecem plăcut timpul rămas până la începerea spectacolului.

Am intrat într-un restaurant mexican, aflat chiar aproximativ vis-a-vis de Operă şi am comandat fiecare câte o margherita, o băutură mexicană care este un amestec din mai multe lichide, unul din ele fiind slab alcoolic. Se serveşte într-un pahar bordat la gură cu un strat de sare. Mie personal nu mi-a plăcut, pentru că avea un gust ciudat, dar am băut-o. Înainte de ora unu şi jumătate am ieşit şi am mers la Operă.

Opera din San Francisco este cea mai importantă din SUA, după Metropolitan Opera din New-York. Ea a fost fondată în 1923, dar clădirea a fost terminată în 1932 după planurile arhitectului Arthur Brown jr. şi se numeşte War Memorial Opera House. A fost inaugurată în septembrie acel an cu Tosca de Pucini. Timp de 10 ani Baletul din SF făcea parte din Operă, dar din 1942 sunt două instituţii separate, însă folosesc aceeaşi clădire.

La controlul biletelor fiecare spectator a primit un program, care este o revistă luxos tipărită (are 74 de pagini) în care se găsesc: numele Preşedintelui instituţiei, numele principalilor membri ai Consiliului de Administraţie, un istoric al Operei, numele marilor artişti care au evoluat pe scena ei de la inaugurare şi până în prezent, programul spectacolelor din actuala stagiune, artiştii angajaţi în prezent şi la sfârşit o listă cu principalii sponsori.

Am admirat holul operei care avea înălţimea a două etaje şi pe tavanul său erau pictate în aur, nişte floarea soarelui stilizate. Tavanul era susţinut pe margini de două şiruri de coloane sculptate în marmură albă.

Ne-am lăsat cele nenecesare la garderobă şi am urcat pe scările care nu erau aşa de ergonomice ca acelea de la Opera din Viena. Ajunşi în sector am fost conduşi spre locurile noastre de un plasator mai în vârstă, foarte distins, care ne-a spus că sala are o acustică foarte bună şi de la aceste locuri se va auzi foarte bine. Serviciile de plasatori sunt executate de voluntari, mari iubitori de operă. Sala de jos, şi în general întreaga clădire este bine întreţinută, dar este foarte sobră, lipsind eleganţa de la Covent Garden sau de la Opera din Viena.

Spectacolul de astăzi va fi ultimul din sezon, reluarea lor începând numai în octombrie, după vacanţa de vară. Vom vedea Traviata de Verdi , operă pe care eu am mai văzut-o de trei ori, de două ori la Timişoara, pe vremea studenţiei şi o dată la Cluj. Mă bucur că acum am ocazia să o văd şi la San Francisco! Rolurile Violettei şi al lui Alfredo sunt jucate de doi foarte cunoscuţi interpreţi, de renume mondial, Elizabeth Futral şi Charles Castronovo. Amândoi au avut spectacole pe toate continentele şi au scos o serie de discuri cu muzică de operă.

Spectacolul a început exact la ora 2 şi ca la orice operă care se respectă, s-a cântat în limba originală, italiana. Undeva la marginea de sus a scenei, era un ecran lung şi îngust unde se titra textul în engleză. Atât soliştii cât şi corul sunt profesionişti de înaltă clasă, mi-a plăcut foarte mult Violetta, dar Alfredo suferea puţin de o lipsă de volum.

S-au făcut două pauze între cele trei acte şi am ieşit pe culoar. Deşi America e ţara organizării, a planificării şi a rezolvării rapide a situaţiilor, bufetul operei era parcă dintr-o ţară bananieră, cu personal format din oameni moleşiţi şi plictisiţi. Clienţii de la cozile formate nu au putu fi serviţi în cele 15 minute ale pauzelor. Şi aici Europa, prin operele de la Londra şi Viena s-a dovedit net superioară Americii.

După terminarea spectacolului am aşteptat să mai plece lumea şi când s-a mai golit am vizitat sala mai temeinic şi bineînţeles am făcut poze, inclusiv cu afişul Traviatei. În drum spre maşină înrăitele au intrat într-o cafenea unde au mai băut o cafea.

Ne-am întors la San Jose, am mers fiecare la casele noastre, iar noi am căutat pe You Tube diferite arii din Traviata în interpretări celebre. Pavarotti a fost net superior lui Castronovo, chiar dacă nu am ţine cont de faptul că el cântă în condiţii ideale de studio.

Spre seară familiile Mudure au venit la noi la cină şi după mâncare ne-am uitat la un film cu Asterix, nu desene animate ci jucat de actori. Filmul e bine făcut, există în el numeroase momente de parodie şi ne-a plăcut enorm Alain Delon în rolul lui Cezar.

4 Iulie - Ziua Independenţei

noreply@blogger.com (Părinţi) — Sat, 04 Jul 2009 14:46:00 +0000

Mihaela are aici o prietenă, peofesor la Universitatea din Santa Clara, care a invitat-o la ea acasă de Ziua Independenţei, împreună cu familia. Zicând că suntem 8 persoane, a zis să venim cu toţii, că vor mai fi şi alţi colegi ai ei.

Am mers toţi în cele două maşini, călăuziţi de GPS. Am găsit la adresa dată o casă de lemn cu un singur nivel şi intrând am văzut că era adresa bună.

Gazda ne-a prezentat oaspeţilor care erau de faţă, cei mai mulţi fiind răspândiţi şi prin alte camere ale casei. Majoritatea lor erau profesori universitari, colegi ai gazdei. Am fost serviţi de unul din copiii gazdei, care e ziarist în Berlin şi care, în interes de serviciu, a ajuns şi la Cluj. Am băut bere şi am reuşit să conversez în ruseşte cu un tinerel care este lector universitar la Santa Clara şi a lucrat patru ani la Universitatea din Kiev. Am mai conversat cu o doamnă cam de vârsta mea, care ne-a spus că a fost în Iran imediat după fuga şahului. I-am spus anul sosirii aiatolahului şi a fost mirată cum de îi cunosc numele şahinşahilui şi mai ales numele împărătesei. Pe la sfârşitul anilor '60 şi începutul anilor '70 Şahinşahul Mohamed Reza Pahlawi Ariamer şi Împărăteasa Farah veneau anual în România ca invitaţi ai lui Nicolae Ceauşescu, apărând şi bancuri pe socoteala lor (c-aşa-i românul).

Am şi mâncat, servindu-ne la alegere, de pe o masă mare, plină cu mâncare, care se afla într-o cameră alăturată. Am fost invitaţi apoi să mergem undeva în apropiere pe un teren să jucăm baseball. Noi ne-am scuzat că nu cunoaştem regulamentul acestui joc naţional al lor şi ne-am întors cu toţii acasă la familiile Mudure, să na antrenăm, vezi doamne, la jocul de pocher, pentru că peste o săptămână vom fi la Las Vegas. Pentru că eu eram cel care băuse cel mai puţin şi numai bere americană, care este slab alcoolică, am condus eu maşina lui Miţă până pe Rio Robles, la locuinţa Mudureştilor. Ca şi altă dată în viaţa mea, am pierdut toate fisele cu cu care am început jocul şi mi-am zis că nici acum la bătrâneţe, nu este pericol să devin pocherist.

Când a început înserarea am venit acasă şi mai târziu ne-am culcat.

3 Iulie - Muir Woods

noreply@blogger.com (Părinţi) — Fri, 03 Jul 2009 07:46:00 +0000

Pe la ora 11 şi 30, îmbarcaţi în cele două maşini, toţi opt mergeam spre San Francisco să vizităm o rezervaţie naturală, situată la nord de oraş. Este vorba de pădurea de sequoia Muir Woods. Această pădure a fost cumpărată în 1905 de către un membru al Congresului, originar din SF, care a donat-o guvernului SUA. În 1908 preşedintele Theodore Roosvelt o declară monument naţional. Se construieşte un drum de acces şi se amenajează potecile şi aleile de plimbare, pavându-le cu dulapi din lemn de esenţă tare. În anul 1937, după darea în folosinţă a Podului Golden Gate, parcul a fost vizitat de 180.000 de turişti. Principala specie existentă în parc este Sequoia serpervirens, un arbore care poate trăi câteva sute de ani, poate ajunge la o înălţime de peste 100 de metri, un diametru de 6 m şi are un lemn de culoare roşiatică. În parc trăiesc şi vreo 60 de specii de păsări specifice Coastei Pacificului, numeroşi batracieni şi mamifere, printre care enumerăm coyotul şi râsul. Numărul vizitatorilor rezervaţiei în 2008 a fost de peste 800.000.

Noi am urmat acelaşi drum ca şi ieri, am traversat Podul Golden Gate, care era în ceaţă, dar ca şi ieri ceaţa a dispărut când am ajuns pe malul dinspre nord al strâmtorii. De aici am luat-o pe un drum turistic, care urca prin multele sale serpentine şi care era destul de aglomerat, fiind vinerea liberă din ajunul Zilei Naţionale a SUA. Înaintând destul de încet, depăşirea fiind imposibilă, am început după un timp să coborâm şi am ajuns la intrarea în parc. Aici se afla o parcare cu destul de puţine locuri şi care evident era plină. Ne-am dat jos din maşini, iar cei doi Mihai au plecat mai departe pe drumul care cobora, să le parcheze undeva pe marginea drumului, unde era loc. S-au întors după 20 de minute şi atunci am început vizitarea parcului. Am cumpărat bilete de la un automat şi am intrat pe o alee pavată cu scânduri.

După 50 de metri era expusă o bucată din trunchiul unui arbore de sequoia de formă cilindrică cu generatoarea de 1,5 m şi diametrul de peste 2m, care după inelele sale dovedeşte că a trăit în jur de 1000 de ani, cam din anul 900 până în 1932 când a fost tăiat. Sunt vopsite discret inelele corespunzătoare diferitelor evenimente mondiale, care respectă condiţia că s-au petrecut în America (construcţiile aztece, descoperirea Americii de către Columb, sosirea primilor colonişti, Declaraţia de Independenţă din 1776, Alipirea Californiei la SUA şi altele).

Turiştii pot urma diferite trasee foarte bine marcate, unde este specificat şi gradul de dificultate al traseului. Noi am ales un traseu cu o dificultate de grad mediu, care era circular, jumătate plat şi cealaltă jumătate la înălţime, pe o potecă nepavată, mărginită de o prăpastie cu înălţimea de vreo 15 m. Am făcut poze, imortalizând o parte din cele mai semnificative peisaje întâlnite.

După ceva mai mult de două ore am ajuns de unde am plecat, am aşteptat pe nişte bănci sosirea maşinilor şi am hotărât să mergem în San Francisco la o cofetărie bună, ştiută de copii. Pe drum am oprit într-o parcare al unui magazin Subway unde se făceau tot felul de sendviciuri, printre care şi cel cu lungimea de un picior (30 cm). Am luat fiecare o jumătate de astfel de sandvici, care a fost cina pentru ziua de azi. Compania Subway are 31.000 de magazine în 91 de ţări şi se ocupă cu elaborarea şi vânzarea sendviciurilor mari.

După traversarea podului în celălalt sens, la piciorul dinspre SF nu ne-au mai cerut, nu ştiu din ce cauză, să plătim taxa de traversare. Am intrat în oraş şi călăuziţi de GPS am ajuns la cofetărie.

Cofetăria făcea parte din lanţul Ghirardelli, prezent pe coasta de vest şi poate că şi în alte oraşe din SUA. Avea două săli mari, situate la două nivele. Undeva pe drumul spre casieria la care se dădeau comenzile se aflau două vase mari de sticlă, pline cu bucăţi de ciocolată cam de 25 g, din care clienţii se puteau servi gratuit. Ne-am servit şi am constatat că ciocolata era foarte bună (m-am aşezat şi a doua oară la coadă).

Ciocolata Ghirardelli se fabrică în San Francisco, în mod continuu din 1852. Reclama o recomandă ca fiind cea mai bună ciocolată americană, prin faptul că face o selecţie riguroasă a boabelor de cacao (cele care nu corespund sunt vândute altor fabrici de ciocolată), prin prăjirea acestora prin metode proprii, prin aromele sale naturale, extrase prin metode secrete şi mai ales prin rafinarea intensă, care face ca granulele sale să aibă a cincia parte din grosimea unui fir de păr. O ciocolată concurentă bună are granule de dimensiune dublă.

Aici mi-a plăcut că după ce ai făcut comanda şi ai plătit, ţi se dă un fel de fanion pe care scrie numărul comenzii şi pe care-l aşezi pe masă. Când comanda este gata, chelnerul ştie să o depună pe masa ta, ia fanionul şi pleacă.

Am comandat câte o îngheţată foarte elaborată şi când au sosit două fete cu comanda ne-au întrebat dacă suntem români. Atunci am văzut pe ecusonul lor că se numeau Raluca şi Cristina. Ne-au spus că sunt studente aici în SF, una era din Iaşi, cealaltă din Sibiu şi lucrează în vacanţă în această cofetărie, unde câştigul este mulţumitor.

De-a lungul unui perete era o maşină veche, destul de silenţioasă care fabrica automat tabletele de ciocolată care se serveau gratuit. După ce am terminat îngheţata am ieşit să vedem şi cele două terase în aer liber, care erau tot ale cofetăriei Ghirardelli. Aici sub un mare drapel american un grup de copii cântau pentru consumatori, cântece patriotice cu ocazia sărbătorii de a doua zi (şoimii patriei americani). Aflându-se în California, patria mondială a cinematografiei, copiii foloseau play-back-ul asta observându-se în porţiunile mai dificile ale cântecelor.

Am părăsit cofetăria şi ne-am întors la San Jose, fiecare la casele lor.

2 Iulie - Golden Gate

noreply@blogger.com (Părinţi) — Thu, 02 Jul 2009 16:37:00 +0000

Miţă are astăzi zi liberă şi ne duce pe cei patru din ramurile bătrâne ale familiilor, la San Francisco. La ora 11 am urcat în Nissan şi din nou am luat-o pe autostrada care duce la aeroport, doar că acum am mers mai departe spre nord.

Au apărut dealurile pe care este situat oraşul, pe dealuri scria cu nişte litere imense San Francisco şi în faţă, prin parbriz, vedeam un grup de zgârie nori.

San Francisco este al patrulea oraş, ca populaţie din California, după Los Angeles, San Diego şi San Jose. Are cu ceva peste 800.000 de locuitori, dar aglomeraţia urbană San Jose - San Francisco - Oakland, numită San Francisco Bay Area, are peste 7.000.000 de locuitori.

Dovezile arheologice arată că zona era locuită încă cu 3000 de ani înainte de Cristos. Expediţii europene au sosit în zonă în secolul al XVI-lea, dar numai în 1776 spaniolii au înfiinţat un fort (la piciorul dinspre sud al Podului Golden Gate) şi o misiune închinată Sfântului Francisc de Asis. Aşezarea făcea parte din colonia Alta California.

În 1812 Mexicul câştigă independenţa faţă de Spania şi California devine provincie mexicană. În urma războiului dintre Statele Unite şi Mexic (1846-1848), după ce armata SUA invadează Mexicul şi cucereşte capitala, se încheie tratatul de pace, astfel încât graniţa dintre cele două ţări devine Rio Grande. Astfel teritoriile Texas, Nevada, Arizona, California şi altele vor fi alipite Statelor Unite şi vor deveni cu timpul state ale Uniunii.

San Francisco, ca oraş american, se dezvoltă mult, datorită emigraţiei, fiind locul de reşedinţă al căutătorilor de aur din perioada 1848 - 1849. Pe lângă prospectatorii şi căutătorii de aur sosesc aici şi oamenii care asigură servicii pentru populaţia în creştere. Un exemplu este Oscar Levi Straus care soseşte la San Francisco şi fabrică primii jeans-i articol foarte apreciat şi astăzi, deşi purtătorii lor nu mai efectuează munci grele, cum era mineritul, care să le solicite rezistenţa. Până la sfârşitul secolului sosesc numeroşi emigranţi chinezi, care formează în oraş o puternică diaspora, dar şi emigranţi din toate ţările europene, remarcându-se ca număr evreii şi germanii.

După cutremurul din 1906, care aproape a distrus oraşul, s-a construit masiv, mai ales în stil victorian, astfel că această arhitectură se îmbină perfect cu cea modernă. Astăzi San Francisco are o suprafaţă terestră de 120 kmp, unde sunt incluse şi cele 43 de dealuri ale sale şi o suprafaţă de 480 kmp de apă.

Clima oraşului este de tip mediteranian, dar influenţată puternic de curenţii reci ai oceanului. Deşi situat în California (calida fornax = cuptor fierbinte), oraşul nu are decât 28 de zile pe an în care temperatura depăşeşte 24 gr C. Mai mult de jumătate din zilele unui an sunt cu ceaţă şi aproape tot timpul bate o briză care nu este deloc caldă. Temperaturile minime se realizează în nopţile de iarnă şi media lor este de 5 gr C. Precipitaţiile au loc toamna, dar sub formă de ploaie. A nins numai de 10 ori în ultimii 150 de ani, de când se monitorizează starea vremii.

Principalul obiectiv turistic pe care-l vom vizita astăzi este Podul Golden Gate. A fost proiectat ca un pod rutier care să treacă peste strâmtoarea Golden Gate (Poarta de Aur) care leagă Pacificul cu Golful San Francisco. Proiectul a fost făcut de inginerul Joseph Strauss încă din anii '20 ai secolului trecut, dar lucrările de construcţie ale podului au început numai în 1933. În luna mai a anului 1937 podul a fost dat în folosinţă. În prima zi au circulat simultan 18000 de pietoni, apoi în a doua zi, s-a deschis circulaţia pentru automobile, pe câte trei benzi pe sens. Între cele două turnuri ale podului sunt 1280 m, iar podul are 1970 m, fără viaductele de acces. Din 1937 şi până în 1964 a fost cel mai lung pod suspendat din lume. Lăţimea lui este de 27 m, cuprinzând câte 3 benzi pe sens şi un trotuar pentru biciclişti şi pietoni. Înălţimea de la nivelul apei la cota cea mai ridicată a turnurilor este de 230 m, aşa că toate vapoarele, oricât de mari ar fi, pot trece pe sub el.

Ne-am încadrat la intrarea în oraş pe banda care mergea spre pod şi am ajuns la piciorul de sud tocmai când se lăsa ceaţa. Am vizitat fortul (Fort Point) care datează de pe vremea spaniolilor, pe un vânt rece care avea o viteză foarte mare, vânt de care am mai întâlnit numai în armată, când am fost să tragem cu tunul pe poligonul din apropierea Galaţiului. Nu foarte departe în larg, se vedea insula Alcatraz, până nu de mult închisoare celebră, de înaltă securitate.

Am traversat podul, pe Autostrada 101, remarcându-i pe vopsitorii urcaţi în nişte coşuri, cocoţate la mare înălţime care permanent luptă cu coroziunea provocată de aerul sărat al golfului. Când am parcat pe celalalt mal, am constatat că aici nici măcar nu a fost ceaţă, nu bătea nici vântul şi în consecinţă era destul de cald să-mi dau jos puloverul. Am admirat priveliştea, măreaţă putem spune, am făcut poze cu podul şi golful şi deasemenea cu statuia marinarului american.

Am continuat drumul urcând mai multe serpentine în nişte locuri din care priveliştea spre pod era magnifică şi de unde, bineînţeles că am mai făcut poze.

Am trecut din nou podul spre San Francisco şi acum, la piciorul său am plătit taxa pentru ambele traversări. Am mers până la Dana 39 (Pier 39) unde se află un port turistic de unde intenţionăm să mergem cu un vaporaş pe insula Alcatraz. În port am aflat că pentru a ajunge pe insulă trebuie luate bilete din timp, de obicei cu trei săptămâni înainte. Renunţând, am mers spre un restaurant situat pe malul golfului şi în drum am văzut multe pontoane în apă, înţesate cu nişte foci uriaşe din specia leilor de mare. Sunt hrănite de turişti, deşi acest lucru este interzis. Aceasta îi atrage aici în număr aşa de mare.

La restaurant am luat o mâncare specifică localului pe bază de peşte, care pe lângă că nu a fost bună, a fost foarte scumpă şi prost servită. Am ieşit din restaurant, ne-am mai plimbat prin dană, apoi am ieşit în oraş să ne plimbăm cu tramvaiul tras de cablu. Miţă ne-a condus la staţia de plecare unde am văzut o coadă stufoasă, care ne-a cam tăiat din elan. Ne-am aşezat totuşi la ea şi tot dezbăteam dacă să rămânem sau nu, până am vazut că nu mai eram ultimii ci undeva la mijlocul cozii. După ce s-au umplut şi au plecat trei tramvaie, într-al patrulea am încăput şi noi.

Tramvaiul se cuplează la un cablu aflat între şine, iar în staţie se decuplează print-un ambreiaj şi se frânează. Noi în general am tot urcat, pe unele străzi chiar în pantă de 45 gr şi ca să nu mai servim o coadă la fel de stufoasă la întoarcere, am hotărât să coborâm la mijlocul traseului. Eram în plin cartier chinezesc, majoritatea anunţurilor erau scrise numai în chinezeşte, până si tăbliţele specific americane, unde scrie ce nu ai voie să faci. Când a venit tramvaiul din sens contrar am urcat în el, am plătit la vatmanul negru şi noi bărbaţii nu am mai avut loc decât pe scări. Scările sunt locurile preferate de adolescenţi şi la vârsta mea şi a lui Mircea parcă nu erau aşa de potrivite pentru noi. Având în vedere că acum la întoarcere mai mult coboram, strângeam bine bara cu mâinile noastre puternice şi ne rugam să nu rămânem fără frână ca în numeroasele filmele cu urmărire pe aceste străzi din San Francisco. Atunci când vedeam acele filme nici nu bănuiam măcar că vom ajunge vreodată să călătorim aici, cu un astfel de tramvai.

Am coborât la staţia finală, am mers pe jos la dană, am luat maşina din parcare şi călăuziţi de GPS am ajuns la locuinţa unui publicist român stabilit în SUA, SashaVlad, pe care Mihaela îl cunoştea. Se ajungea la apartamentul său pe o scară îngustă şi abruptă cum nu mai văzusem decât în Olanda. După ce Mihaela a discutat cu el ne-am întors la San Jose pe aceeaşi Autostradă 101.

Am adus familia Mudure acasă, am sosit şi noi la casa noastră, am descărcat pozele făcute la San Francisco şi apoi ne-am culcat.

A fost o zi plină în care am văzut lucruri pe care cu numai doi ani înainte nu aş fi sperat să le vedem vreodată.

1 Iulie - Din nou BBQ

noreply@blogger.com (Părinţi) — Wed, 01 Jul 2009 15:58:00 +0000

La ora 11 ne-am întâlnit cu ramura bătrână a familiei Mudure la piscină unde am stat şi astăzi până la ora 3. Ne-am îmbăiat, am făcut plajă, am povestit şi am citit, astfel că timpul a trecut repede.

Am venit acasă şi pe la ora 6 am mers toţi patru la locuinţa Mudureştilor de pe Rio Robles, din vecinătate, unde vom frige la grătar din nou mici, dar şi frigărui cu pui şi porc şi garnitura casei, cartofi în staniol.

Aici Mircea ne aştepta afară, ocupând cele două grătare. Am venit şi eu să-i ţin companie şi ne-am făcut curaj şi poftă de mâncare cu câte o ţuică. Au coborât din apartament Miţă şi Mădălina cu micii şi au încins grătarele. La timpul potrivit au pus micii şi în timp ce se făceau a apărut şi Mihai de la slujbă.

Când micii au fost gata au venit şi doamnele cu tacâmuri, farfurii şi cele necesare şi a început ospăţul. Am lăsat nişte mici şi pentru întârziaţi, două familii de români, prieteni ai copiilor.

Când întârziaţii au ajuns, s-au fript deja şi frigăruile şi cartofii. Ne-am luptat să mâncăm totul şi cu greu am reuşit. Am băut berea în pahare de plastic, regula fiind valabilă şi aici şi pe la ora 10 am strâns lucrurile şi le-am urcat în apartament.

Am băut cu Mircea paharul căputului şi ne-am dus toţi patru acasă.

29 Iunie - Soseşte Mihaela

noreply@blogger.com (Părinţi) — Mon, 29 Jun 2009 15:22:00 +0000

Dimineaţă la ora 11 ne-am dat întâlnire cu Mircea la piscina mare şi am înotat şi am făcut plajă până pe la ora 3. Eram deja cât de cât bronzaţi, aşa că riscurile expunerii la soare au fost minime.

După piscină am mers acasă, am luat masa şi am văzut filmul Casino Royale cu James Bond interpretat de Daniel Craig. Filmul era înregistrat pe DVD şi era titrat în limba română.

Pe la ora 10 PM am mers din nou la Aeroportul San Francisco, tot cu două maşini, să o aşteptăm pe Mihaela, mama Mădălinei, soţia lui Mircea. Ea venea de la Minesota unde la Universitatea de acolo a participat la o conferinţă despre literatura engleză din secolul al XVIII-lea.

Am intrat în aeroport la Sosiri Interne şi după ora 11 şi 30 a sosit şi Mihaela la poarta indicată. Acum cele patru familii sunt complete. Familiile Mudure vor locui la Mihai şi Moni iar familiile Cadariu la Mitză şi Mădălina. Am revenit în San Jose după miezul nopţii şi ne-am culcat.