In felul acesta sunt sclavii obiecte.

Fetița despre care vă povestesc știa multe despre vânt, că-i spusese bunica ei în timp ce-i înfășura fularul în jurul gâtului. Știa că este tăios și rece ca un ciob de gheață. Și că pișcă. Și că, dacă-l lași să-ți intre-n gură, îți inflamează amigdalele. Știind toate astea, făcea bucuroasă o piruetă suplimentară, ca să-i permită fularului să se-nfășoare mai bine și s-o apere de vânt.

Și într-o noapte din acea iarnă fetița avu un vis. Se făcea că toate lucrurile din viața ei se animează. Ghiozdanul se prefăcea într-un cangur țopăitor, peria cu care-și pieptăna părul într-un arici, penarul într-o țestoasă. Mai că-i venea să bată din palme în timp ce-și alerga botoșeii prefăcuți în doi șoricei poznași. Era un vis foarte frumos, ca o poveste pe care-o scrii numai pentru tine. Și fetița se-afunda-n povestea ei, uitând de orice precauție.

A doua zi, în timp ce-și bea ceaiul, fetița i-a povestit bunicii visul. Iar bunica nu s-a priceput decât s-o mângâie și să-i pupe creștetul capului. Și fetița abia aștepta să se facă seară din nou, ca să se-ntoarcă la scăunelul ei transformat în iepure uriaș pe care-l putea călări.

Și seara, ca-ntr-un făcut, și-a reluat visul. De obicei visele frumoase refuză să revină, dar în povești lucrurile pot sta la fel ca-ntr-un făcut. Și fetița s-a jucat cu iepurele și cu  șoriceii și cu soldățeii din garda regală (care erau creioanele ei colorate din viața diurnă). Și-ar fi vrut să se joace și cu pisica, numai că visul o prefăcuse într-o pisică de pluș.

În ziua următoare, bunica iar nu s-a priceput ce să facă. S-a minunat puțin când a văzut că fetița le vorbește botoșeilor și mângâie scăunelul, dar s-a gândit în mintea ei bătrână că se joacă. Și-a sărutat-o pe creștet și și-a văzut de goblen.

Și visul apăru și-n cea de-a treia noapte. Fetița-l așteptase cu nerăbdare, pentru că primise o pereche de mănuși și era curioasă în ce-au să se prefacă. Și manusile s-au prefăcut în două steluțe de mare. Numai că steluțele de mare sunt plicticoase. Stau nemișcate și-și văd de treabă și nu-s foarte diferite de niște mănuși. Și fetița, dezamăgită, s-a gândit să plece la săniuș, călare pe elefănțelul ei. Și-a început să se-mbrace. Și, după ce s-a încălțat cu ursuleții, și-a căutat fularul. Iar fularul i s-a-ncolăcit în jurul gâtului și-a sâsâit. Fularul s-a prefăcut într-un șarpe, și-a zis fetița îngrozită. Și-a încercat s-o strige pe buni, dar șarpele o sugruma și-i strivea coardele vocale. Și, când a sugrumat-o de tot, fetița s-a trezit. Ochii-i luceau de groază și fruntea i se-acoperise de polei, iar plămânii pompau aer repede-repede, ca să-i oxigeneze creierul. Și-n cele din urmă creierul s-a oxigenat și s-a prefăcut în creier de fetiță trează. Și fetița a fugit la buni, să-și povestească spaima.

Ascultând povestea, bunicii i se făcu ciudă că nu se pricepe decât să coasă goblenuri și să-și sărute nepoțica pe creștet. Se gândea speriată c-are să vină momentul când va trebui s-o trimită pe fetiță la școală și că fetița o să refuze să mai facă piruete pentru ca fularul să i se-nfășoare mai bine-n jurul gâtului, iar vântul insidios are să-i intre pe sub guler și-o să i se umfle gâlcile și-o să facă febră. Si, după ce-a gândit astfel, a lovit patul cu pumnii a neputință. Și-a-nceput să se roage la gavagai.

gavagai stătea-n vârful Nepalului și privea scena fără să ia aminte la rugăciune. Știa prea bine ce-i cere bătrâna, însă nu prea-și găsea ghes s-o ajute. I-a șoptit totuși câteva vorbe cu care s-o îmbuneze pe fetiță și i-a sugerat s-arunce toate fularele din casă la ghenă, dar apoi a plecat să-și vadă de-ale lui, mai precis să se joace cu pisica fetiței. Și, după ce s-a jucat cu ea, a rugat-o ca, atunci când va fi să plece fetița la școală, să-i sară pe umăr și să-si înfășoare coada în jurul gâtului ei, ca să nu-i intre vântul insidios pe sub guler. Și pisica a făcut întocmai. Iar fetița a rămas cu gâlcile dezumflate și cu-nvățătura să se mulțumească cu lucrurile care sunt deja animate.

Sfârșit.

Omul ăsta de care vă povestesc avea o apucătură. Când spun apucătură conotez o judecată de valoare. Dar omul din povestea noastră nu credea nimic despre ea. O performa și basta, la fel cum performeaza brăduții fotosinteza. Găsesc că-i important să notez toate lucrurile-astea, nu atât în perspectiva grozăviilor care-au să urmeze, ci pentru că vă spun o poveste relativistă. Dar să trec peste pisălogeală și să revin la firul poveștii.

Omul, vă spuneam, avea o apucătură urâtă, anume că vedea câte-un cod în spatele fiecărui lucru. Îi spusese lui cineva că-n spatele lucrurilor stau coduri, și de-atunci le căuta cu-nverșunare. Dacă vorbeai cu el, își muncea mintea să-nțeleagă ce vrei să spui de fapt. Dacă vedea o frunză, încerca s-o reducă la niște coordonate dintr-un plan. Dacă mergea la un meci de volei, ajungea să se-ncurce într-un hățiș de propoziții de Newton și nu-l mai puteai scoate de-acolo cu nicio maceta ecriturală. Era, cum ați spune, un om esențialmente nefericit.

Nefericirea e o condiție a minții care nu e mulțumită cu ceea ce i se oferă ca prezență. [Ăsta-i un lucru bun de ținut minte în caz că-ntâlniți fete existențialiste sau băieți sartrieni.] Nefericirea e, altfel spus – mai metaforic, o pătură de alge năpădind o minte și-ajungând s-acopere tot orizontul. Și să miroasă. Și s-atragă muște, că tot ziceam de Sartre.

Nefericirea omului nostru, pe de altă parte, era doar un obiec descriptiv. El habar n-avea de existența ei. Când nu te gândești deloc la tine n-ai cum să știi că ești nefericit. Nu știi nici măcar că ești ciufulit. Știi doar să-ți vezi de treaba și să cauți coduri.

Și într-o zi, când n-avea altă idee, omul nostru se-apucă să caute coduri în spatele codurilor. Dacă, s-a gândit el în mintea lui nefericită, codurile sunt lucruri, ceea ce și sunt, înseamnă că au în spatele lor alte coduri. Și din acel moment s-a prăbușit într-un abis.

Aceste prăbușiri în abis sunt asociate adesea cu nebunia. Sau cu anafoarele (entități hegeliene reprezentând fenomenal călătoria spiritului către cunoașterea de sine). Privite prin ochii noștri, din afară, prăbușirile și abisurile par niște lucruri întunecate, rele și amenințătoare. Dar când ești în mjlocul lor ai senzația că trăiești într-un caleidoscop. Și-ți treci vremea reconfigurân realitatea. În paragraful ăsta puteți să mă credeți pe cuvânt.

Captiv în ocheanul lui magic și reconfigurând codurile lumii, omul despre care vă povestesc era mai puțin nefericit; găsise un loc pe care putea să-l facă al lui și-l reconstituia fără-ncetare, afundându-se-n obiectele structurilor obiectelor structurilor care compun sintaxa lumii.

Lumea este o entitate ordonată. Cel puțin așa se vede ea din punctul meu de vedere, care este absolut. Este compusă dintr-o textură elastică de legi, de care se-agață evenimente și oameni ca niște fire de praf sau scame. În esența ei, lumea e ca o pereche de colanți lucioși. Realitatea elasticității structurilor fundamentale ale lumii a fost înțeleasă anevoie de mințile rigide ale oamenilor. Ei căutau ceva ideal și fix și static, cristalin, mineral, rece, pur și minimalist (vă descriu, desigur, universul newtonian), dar au găsit ceva mai complicat și haotic. Sau elastic, după cum și-a dat seama omul nostru captiv în caleidoscopul lui.

Ajuns aici, la ideea elasticității lumii-ca-o-pereche-de-colanți-negri-și-lucioși, omul s-a văzut nevoit să se oprească epuizat. Încercase de multe ori să găsească un cod în spatele colanților (s-ar fi mulțumit și cu o ființă suprema care să-i îmbrace), rotise calidoscopul din toate segmentele, dar totul a fost în zadar: patternul elasticității lumii nu se putea reduce decât la el însuși, la fel ca 1 în mulțimea numerelor naturale. Lucrul ăsta era mai enervant decât un coleg răutăcios care trage cu scoabe din hârtie în timpul orei de geometrie, dar trebuia să se-mpace cu ideea. Și, împăcându-se cu ideea, s-a vindecat și de apucătura aia urâtă (precum Wittgenstein, ați zice), numai că s-a ales cu dorința de-a se face dumnezeu și de-a trage lumea de capete, cum trăgeam noi bucațelele de elastic deșirate când eram ceva mai mici.

Victime colaterale

Migrațiile presupun adesea pierderi de vieți (după cum putem afla și de pe Animal Planet). În cazul acesta, este vorba despre un comentariu postat de microbiologie, care-a rămas în vechea baza de date. Și mai este vorba despre blogroll. Inițial mă gândisem să transfer toată baza de date, cum se obișnuiește în astfel de situații, însă m-am răzgândit în momentul în care am aruncat un ochi peste tabela de opțiuni. Tabela de opțiuni este un cimitir al schimbarilor care-au intervenit vreodată pe un blog, un insectar în care zac picioare de pluginuri moarte. Mai rău decât doar atât, tabela de opțiuni este chemată la fiecare încărcare de pagină, aducându-și cu ea toată panoplia de fantome. Acestea fiind condițiile, am decis să mut doar conținutul.

Tot la capitolul victime colaterale trebuie menționați și câțiva neuroni, pe care i-am pierdut în timp ce așteptam ca Romtelecomul să-și updateze serverele de DNS. (Am schimbat DNS-urile la 00:01 și-am văzut modificările abia după 8 ore; în Vodafone s-au propagat în 4 ore).

Noua casă

În prezent, gavagai.ro locuiește la Linode, unde este foarte fericit. Mai fericit decât a fost oriunde altundeva. Nu mai este servit de Apache cu mod-php, ci de nginx. O parte din resursele statice stau pe alt domeniu. Headingurile sunt setate cu un font care se-mpacă mai bine cu Palatino. V-aș da multe detalii, însă mă tem că v-ați plictisi îngrozitor.

Hai vă doresc seară frumoasă.

În clipa asta nu știu exact când am să m-apuc de mutat, insă până luni situația ar trebui să fie stabilizată.

Între timp, v-aș fi foarte recunoscător dacă ați binevoi să nu postați comentarii și să nu-mi trimiteți mailuri până luni, că e păcat să se piardă-n vechea bază de date.

Btw, motivul mutării n-are nici în clin nici în tighele cu calitatea serviciilor actuale de hosting. Am stat ani de zile la Hostgator și-a fost foarte bine, dar a venit vremea să mă ocup io însumi de serverul pe care-mi țin siturile.

Singura diferență notabilă față de situația actuală va fi dispariția celor 2 bloguri suplimentare (cel ținut de Pisicu și Got the blues). Ne este clar tuturor ca sunt abandonate, și n-are rost să mai poluez internetul. Am să le transform în pdf-uri, pe care le veți putea descărca în caz că vă interesează.

PS Acum, că m-am uitat în calendar, aș estima că mâine e mărțișorul, iar sâmbătă are să se producă mutarea.

Hai seară frumoasă.

Articolul 8 din maisuspomenita lege stipulează:

Persoanele care realizeaza site-uri cu caracter pornografic sunt obligate sa le paroleze, iar accesul la acestea va fi permis numai dupa ce s-a platit o taxa pe minut de utilizare, stabilita de realizatorul site-ului si declarata la organele fiscale.

Dilema cea veche este neîndoielnic parolată, iar accesul se permite numai după ce platesti o taxă. Un calcul simplu ne arată că taxa pe minut percepută de săptămânalul românesc este de 0.000069444 Euro. În fine, sunt gata să bag degetu mic în foc că Dilema veche a comunicat organelor fiscale cuantumul taxei.

Starea de fapt expusă mai sus ridică vreo două întrebări.

Cea mai evidentă dintre ele, “De ce a ales Dilema veche să se alinieze tocmai acelei legi? Să le pregătească oare membrii redacției care nu mai e în Aleea Alexandru vreo surpriză aspiranților care le compun audiența? Că doar domeniile cu extensia .xxx au fost în cele din urmă acceptate de IANA și se vând cu prețul promoțional de 100$/an. Așteptăm cu respirațiile tăiate suita evenimentelor.

A doua întrebare se referă la cuantumul foarte mic al taxei pe minut. Să fie oare o practică de marketing, implementată până la constituirea unui pool de utilizatori? Să fie vorba, totuși, de prețul corect (recte 3 parale^†)? Dacă da, aspiranții din audiență trebuie că se simt foarte jigniți. Să fie vorba de o măsură de prevedere din partea redacției, care-și închipuie că cititorii, necopți fiind, vor avea nevoie de foarte multe minute pentru a înțelege articolele publicate pe dilemaveche.ro?

Părerea mea personală, vorba unui fost coleg care credea ca știe etapele desfășurării unei expuneri, este că surprinzătoarea mișcare a săptămânalului românesc este binevenită. Pe de o parte aduce liniștea atât de necesara sufletelor chinuite de aspiranți (prin aceea că-și cumpără bilete de intelectuali și deci nu mai au nimic de dovedit), iar pe de ailaltă îi pune să plătească o taxă in avans pe capriciul de a-și da aere, suportat până acum prin bunăvoința comunității.

Hai v-am pupat.

^* În România, intelectual desemnează o persoană căreia i se tolerează capriciul de a-și da aere.
^† Oare cine-ar fi Mackie Șiș în distribuția redacției?

Dacă v-amuză, sunteți liberi să ghiciți despre cine-am scris.

Lucrul ăsta, pierderea, n-ar fi trebuit să se întâmple dacă eram o persoană prevăzătoare. Dar am înregistrat domeniul folosind o adresă de mail de pe un alt domeniu – pe care, dintr-o pornire minimalistă, l-am abandonat. Și m-am trezit în situația de a nu mai putea să recuperez parola contului de client de la registrar.

Acum, dac-aș vrea neapărat, l-aș putea convinge pe registrar să modifice adresa de mail din baza lui de date. Dar bănuiesc că n-ar avea niciun sens. Și-apoi pot oricând să fac un site mai mare și mai frumos.

Hai nu v-am uitat.

Ca să preîntâmpin eventualele motive de îngrijorare, adaug ca nu-i deloc ilegal să fii gavagaist. Dacă vrei, poți să fii chiar și păgân. Sau animist. E un drept inalienabil, garantat de constituție (care-i o broșură prin care statul se legitimează ca fiind de drept). În plus, peste doi ani cultul gavagaist are sa fie recunoscut prin lege – pentru că are adepți și este practicat de cel puțin 7 ani.

Cu speranța că v-am dat o veste bună, vă adresez tradiționalul “Hai”.