In jurul meu

In cautarea FERICIRII

2012-01-31T00:06:00.022+02:00

"Chi non si ritiene felicissimo è infelice, anche se è padrone del mondo." (Lucio Anneo Seneca)

Toti cautam fericirea. Nu suntem in stare sa o definim, dar o cautam. Zi de zi, o intreaga viata.

Multi romani au plecat si inca mai pleaca din Romania. Eu m-am mutat intr-o alta tara. Si nu mi-a cerut-o nimeni.

Ai spune ca pleaca pentru ca nu isi pot creste copiii, sau pentru ca nu-si pot face o casa, sau doar pentru ca nu au ce pune pe masa. Unii cred ca se pot imbogati peste noapte. Dar nu e asa. Pentru majoritatea nu e asa. Isi creeaza false scuze sau motive doar pentru ca se simt nefericiti si cred ca intr-o alta tara pot gasi fericirea.

Majoritatea privesc cum altii au reusit, nestiind sacrificiile pe care le-au depus si privind doar ceea ce pare a fi. Nimeni nu se gandeste ca de fapt nu poti culege doar roadele fara sacrificii. Dar ajung apoi sa faca sacrificii fara a culege roade. Ajung sa fie cu adevarat nefericiti.

Multi cred ca tara e de vina, dar nimeni nu se gandeste ca tara este ceea ce suntem noi de fapt, asa cum suntem noi. Nu doar romanii emigreaza. In toata lumea sunt probleme. Aceleasi sau altele. Mai mici sau mai mari. Si altii se gandesc la o schimbare de peisaj. Si altii emigreaza.

Multi vor o schimbare si habar nu au de ce o vor. Sa fie dintr-o prea mare plictiseala?!! Ma gandesc la oportunitatea schimbarii, cum ca ar trebui sa o imbratisam, fiind ea insasi o cale. Dar asta nu inseamna provocarea schimbarii. Eu insami am vrut sa schimb tot in viata mea. Si am schimbat serviciul, casa, vecinii, oamenii care imi erau aproape cu altii, am schimbat iubitul. Am schimbat tara. Si sunt fericita sau mai fericita?

Pana la urma ce ne face fericiti? Prima ninsoare in toiul iernii? Sau poate primii ghiocei primavara? O mangaiere sincera, sau poate o vorba buna? Propriul copil in fiecare zi aproape sau poate iubitul care in fiecare seara se intoarce acasa si te priveste cu ochi blanzi?

.....................................................................................................

Nu ne face fericiti o alta tara. Nicaieri nu este ca la tine acasa si alaturi de cei dragi. Nu m-as mai intoarce in Romania, dar daca as putea sa aleg inca o data, nu as mai pleca... E ca un fel de fuga. Cand simti ca nu mai merge inchizi si ai plecat.

Am constientizat ca nu locul ne face fericiti. Ci acceptarea a ceea ce suntem, puterea de a merge mai departe, libertatea de a alege, dar si puterea de a ne accepta propriile greseli. Ne face fericiti speranta, privirea mereu senina, si nu un cont in banca si o masina in propria parcare.

Ai vazut cat de fericiti sunt copiii??? Oare de ce?!!

Da, sunt fericita. Si nu pentru ca m-am mutat. Sunt fericita pentru ca ma cunosc, si pentru ca am inteles ca viata nu poate fi mereu roz. Sunt fericita pentru ca imi cunosc greselile si stiu ca zilele din urma nu se vor mai intoarce. Dar ce nevoie mai am de ele cand stiu ca maine imi pot indeplini visurile?!!

Nu mai cauta departe, cauta in tine!!!! Tu singur ai toate raspunsurile.

Just Be YOU!!!!

2011-11-09T20:53:00.002+02:00

Dupa toate cate am experimentat, imi dau seama ca nu te poti baza pe nimic. Viata iti poate oferi orice, numai certitudine nu.

Nu exista nicio regula, niciun tipar sau model de copiat. Doar haos. Este o jungla. Una poluata si mai periculoasa decat am vrea sa credem.

Rutina ne da falsa senzatie ca timpul sta in loc. Si dupa ani ne oprim pentru cateva clipe. Incercam sa derulam, sa meditam. Unii o fac, altii renunta.

Renunta pentru ca incep sa se intrebe unde s-au scurs anii. Renunta pentru ca incep sa-si compare experientele cu ale vecinului, cu ale colegului, cu ale prietenului....

Vietile oamenilor nu pot fi comparate. Si nici realizarile. Si nici esecurile. Da, unul si-a cladit o cariera de succes, altul si-a facut o familie frumoasa, un altul si-a dedicat viata altora sau intregii omeniri, unul a ales singuratatea, unii le-au facut pe toate si altii isi spun ca au ratat tot.

Cine decide asta? Cine spune care e calea spre implinire? Societatea? Anturajul sau familia? Cine decide pentru fiecare in parte?

Nu ne putem compara intre noi. Avem doar datoria de a ne gasi echilibrul, de a ne cunoaste. Abia atunci am reusi sa dam altora din ceea ce suntem. Pentru ca fiecare are un loc. Trebuie doar sa si-l defineasca.

Nu exista modele de urmat... Fiecare are datoria sa-si creeze propriul model, unica sa viata. De asta luptam pentru libertate. Si totusi nimeni nu vorbeste cu adevarat despre libertatea crearii propriului model de viata.

Pana la urma asta ne face cu adevarat fericiti... libertatea de a fi noi in orice simplu moment.

Caci atatea comparatii pot fi un impuls pentru a face mai mult, dar in acelasi timp un pas catre ideea de esec si un bun motiv pentru depresia milioanelor de oameni.

Sa spunem stop incercarii de a fi ceea ce nu suntem si un start autocunoasterii si realizarii individuale asa cum o intelege fiecare pentru el insusi!!!

Si am sa dau exemplul cel mai banal.... daca menirea mea ca femeie este sa dau nastere copiilor, dar in acelasi timp corpul meu nu reuseste sa duca o sarcina, pot spune eu sau oricine altcineva ca sunt o ratata?

Just stop a moment and think!

Puterea unei alegeri

2011-09-15T23:51:00.001+03:00

Cum facem sa luam o decizie sau alta? Analizam? Ce? Momentul? Ziua de maine? Anii de dupa?

Nu reusim sa intelegem greutatea unei alegeri. Nu reusim sa intelegem greutatea luarii aceleiasi decizii in mod repetat.

Uneori nu ne pasa, alteori credem ca stim ce va urma. Dar sunt atatea lucruri pe care nu le putem intelege...

Indiferent ce am facut, am incercat sa raman eu. Pentru ca nu cred in schimbarea profunda a omului. Cred insa in schimbarea modului de a actiona sau reactiona. Si daca cele doua sunt in sintonie, exista si echilibru. Mai ales interior. Asa cum nu poti impune nimanui sa reactioneze intr-un anumit mod. Pentru ca s-ar pierde el, el cel real, in totalul faptelor sale. Si ce e mai dureros, nici macar n-ar observa.

Am fost intotdeauna libera. Rar mi s-a impus ceva din afara. Dar cred ca omul are nevoie de limite bine trasate din exterior. Sau poate nu limite, ci mai degraba de un ghid de viata. Asa ca mi le-am trasat singura. Ca le-am trasat unde trebuia sau nu....habar nu am.

O buna bucata de vreme am invatat sa actionez si sa aleg altfel decat as fi ales eu cu toata inima. Pentru ca am putut. Pentru ca a fost cineva care sa-mi repete la nesfarsit "fa-o!". Pentru ca atunci nu am inteles puterea unei alegeri. Si n-am inteles-o multa vreme. In realitate, nu s-a intamplat nimic. Dar niste rotite pe undeva s-au invartit in tot acest timp. M-am trezit intr-o zi straina de mine. Si dureros a fost cand am realizat ca in toata aceasta perioada am fost cu adevarat straina de mine. E ca si cum ar fi actionat altcineva in locul meu. Cred ca e ca dupa un drog luat pentru o lunga perioada de timp...

Si azi sunt aici constientizand toate astea. Sunt aceeasi de acum 10-12 ani. Reusesc sa simt la fel si sa ma bazez pe ceea ce simt. Dar ceva ma face sa nu mai actionez asa cum simt. E ca si cum as avea o malformatie. Ceva ma opreste. Caci am vazut ca se poate si altfel. Caci m-am obisnuit altfel.

E ca si cum ti-ai schimba job-ul. Ai vrea sa faci altceva pentru ca-ti place, dar n-ai mai facut de multa vreme sau poate niciodata. Si totusi e ceea ce ai visat toata viata. Dar nu e asa ca ar fi greu? You need some help!

Pana la urma, nu e atat de greu pe cat pare a lua o decizie, ci mai ales a intelege ce va face din tine acea alegere.

Sei fortunata!!!!

2011-06-29T23:58:00.001+03:00

Te-ai intrebat vreodata daca esti norocos sau in ce masura iti bate norocul la usa? Ti-ai spus de multe ori ca mereu pierzi sau ca te ocoleste norocul sau ca esti ghinionist? Cred ca da. Eu am facut asta de multe ori. Nu am castigat niciodata la o promotie sau ceva de genul. Nu sunt o impatimita, dar mi-am incercat norocul.
Norocul.... il cautam zilnic din momentul in care ne trezim dimineata si pana seara cand ne intoarcem la somn, il cautam si in somn... Norocul este numele pe care il dam vietii insasi. Iti doresti sa ai norocul sa auzi telefonul dimineata, sa nu intarzii la serviciu, sa ai o zi buna, sa nu te doara capul, sa nu te certi cu seful, sau cu un client sau cu iubitul/iubita, iti doresti sa nu versi cafeaua pe camasa cea alba sau poate sa gasesti un loc in parcarea mereu aglomerata.... iti doresti sa dormi bine, sa nu visezi urat, sa nu te trezesti peste noapte...
Mereu cautam norocul.
Am spus mereu ca sunt ghinionista. Chiar mereu. Doua cuvinte mi-au schimbat efectiv perceptia asupra norocului. Doar doua cuvinte. Cautam ceva intr-un supermarket, dimineata fiind, intreb o angajata si dupa ce cauta bine o aud spunand: "sei fortunata" (esti norocoasa). M-a pus pe ganduri.
Toti auzim cuvintele astea, evident nu zilnic, dar toti suntem norocosi si toti avem parte si de ghinioane mai mari sau mai mici. Dupa cum se spune - castigi pe o parte si dai pe alta sau ca roata se intoarce sau ca Dumnezeu nu-ti da mai mult decat poti duce.
Nu exista noroc si ghinion. Nu exista oameni norocosi si oameni ghinionisti. Exista doar viata si intamplarile care dau forma si sens vietii. Exista echilibru.
Nu-i asa ca ne-am plictisi daca n-ar fi obstacole? Si nu am ajunge in prag de nebunie daca totul ar fi absolut roz?
Suntem norocosi cu totii pentru ca suntem aici vii si avem inca posibilitatea de a identifica si de a crea oportunitati.

A spune sau a nu spune?

2011-06-08T22:08:00.000+03:00

A spune ce simtim sau a nu spune? E greu de spus...
E greu sa-ti gasesti curajul de a spune ce simti, ce crezi asa dintr-o data. E greu sa-ti faci ordine in ganduri si mai ales sa decizi. Si crezi ca nu vei spune niciodata, desi simti mereu nevoia de a spune. Dar stii ca nu trebuie sa spui...
Si te trezesti dintr-o data spunand, cu voce tare, ceea ce simti, nestiind daca te vei face auzit, sau inteles, sau macar privit... Si te trezesti spunand lucruri pe care nu credeai ca le vei spune vreodata. Te simti usurat, nu-i asa? Si totusi vinovat. Vinovat fata de tine mai ales. Doar ti-ai spus ca nu vei scoate un cuvant. Dar o spui intr-un alt mod, in modul tau, sperand ca nu vei fi inteles pe deplin. Si totusi iti doresti sa te faci inteles...
Ai spus oare persoanei care trebuie? Ai spus-o cum trebuie? Ce mai lipsea?
Nu lipseste nimic. Trebuia sa te faci auzit tie insuti. Atat!
Te-ai gandit la tine si doar la usurinta pe care ai fi putut-o avea dupa ce ai fi avut spus.
Nu te-ai gandit la cel caruia aveai sa-i spui. Nu te-ai gandit la cum va primi cele spuse, daca este sau nu pregatit, daca e ceea ce ii trebuie sau vrea sa auda sau daca doar are nevoie de asta. Nu te-ai gandit la ce reactie ar putea avea pentru ca tu nu vroiai nicio reactie.
Nu te-ai gandit daca e bine, daca trebuie...
In lumea gandurile totul pare altfel, simtim altfel, vedem altfel, iubim altfel. As putea spune mai frumos.
Dar suntem guvernati de tot ce este fizic si de ceea ce generam prin cele spuse sau gandite de noi...
As vrea sa ma pot face inteleasa, nu reusesc sa explic mai bine de atat.
Stiu, in schimb, ca am spus si eu, negandindu-ma decat la mine, cuvinte pe care celalalt nu stiu daca ar fi vrut sa le auda. Imi pare rau!
Am inteles acum. Nu suntem pregatiti sa auzim mereu, chiar daca sunt doar cuvinte frumoase.

Invat sa merg, caci am un apple!

2010-12-14T02:15:00.001+02:00

Mi-am luat un apple. Si invat sa-l folosesc.

E diferit, alte programe, greu de folosit, o interfata noua, imi da batai de cap...

Dar e atat de nou! Si atat de frumos! Mi l-am dorit intotdeauna... E alb ca un fulg de nea, desi caldura ii face bine; e nou si nefolosit si asteapta sa il descopar si sa ma folosesc de el; o interfata noua ce imi deschide noi posibilitati; niciun program piratat si greu de ispitit; fidel si recunoscator, caci l-am asteptat toata viata; e in mainile mele si este exact unde vrea sa fie; e misterios, dar sincer; e silentios, dar in acelasi timp se face simtit; si nu ma paraseste niciodata...

Ma incurajeaza, imi da sperante si fara suturi, ma invata, ma asteapta...

Inainte aveam un desktop, destul de bun si el, dar nu mai facea fata. Era mereu acelasi, cu multe lipsuri, piratat complet, destul de urat si mult prea mare! Imi ocupa TOT. Devenise o rutina sa-l vad mereu acolo, devenise deranjant ca nu-l putea muta si era mult prea zgomotos... Aproape m-a asurzit. Mi-a luat zilele una cate una, ca si cum ai rupe filele din calendar, simplu si usor, dar zgomotos si ireversibil... Devenise o povara. Incepusem demult sa ma gandesc ce sa fac cu el.

Si mi-am luat un apple. Si am muscat... Si acum?

Acum invat sa-l folosesc, incet incet, fara graba, fara cazaturi, fara dureri, doar cu multa perseverenta. Rome wasn't build in a day!

Nu e usor deloc! Dar un prieten spunea "E ca si cum ai vizita China, plina de culoare si de stil, insa nu cunosti limba; asta nu inseamna ca nu trebuie sa incerci sa mergi in China!".

Invat o noua limba, invat sa merg din nou, invat sa ma redescopar, sa ma cunosc, invat sa infloresc sub ochii mei si invat sa pasesc sigur pe asfalt bine turnat si neincins! Reinvat sa fiu eu si sa-mi traiesc minunatia de viata! E atata culoare!

Invat sa castig, invat sa ma bucur, reinvat sa zambesc, invat sa invat si invat cu toate simturile ascutite!

Nu-i asa ca merita? Doar am un apple si am reusit sa il deschid... Apple-ul meu!

*pentru cei ce nu inteleg, e o metafora!

Si se facu lumina!

2010-12-12T15:33:00.000+02:00

Am crezut intotdeauna ca adevarul iese la iveala cand te astepti mai putin... Am crezut mereu in ceva, in cineva, in mine, in adevar, in cuvinte rostite sau poate nerostite, in oamenii de langa mine, in viitor, in viata.... Am crezut si inca mai cred!
Si s-a facut lumina! S-au dezgropat toate. Si au schimbat tot! Da, perceptiile sunt altele, dar in fond aceleasi.
Am gustat adevarurile, toate dureroase. Au schimbat realitatea sau poate doar au descoperit-o. Mi s-au largit orizonturile.
Si nu m-a socat nimic. Am ramas rece, de piatra, neschimbata. Am ramas aceeasi!
A iesit tot la suprafata. Ai putea sa te ineci aici...
Dar mie imi cresc aripile. Ca si cum adevarul ar fi udat radacinile... Acum pot invata din nou sa zbor. Stiam ca trebuie sa mai stau aici jos unde am cazut. Acum stiu ca trebuie sa ma inalt. Si pot sa ma inalt! Si nu am nevoie sa ma agat de nimic. Adevarul ma inalta mai repede si mai sus decat m-as fi asteptat.
Ce bine ma simt scaldata in atata lumina!!!
Toate capata sens acum, sperantele se reinnoiesc si ma reinnoiesc, visurile cresc... Atata lumina nu mai lasa loc minciunilor.
Si cate minciuni au fost! Ar fi putut distruge o viata de om, ar fi putut innebuni cel mai puternic om, ar fi putut lasa numai ruine...
Dar pentru mine a fost altfel. Eram deja jos. Nu aveam unde sa ma afund mai tare. Pot doar sa ma inalt.
In sfarsit....lumina!

Nimeni nu vrea sa cada

2010-11-25T00:36:00.001+02:00

Nimeni nu vrea sa cada, desi multi se chinuie sa zboare. Nimeni nu vrea sa cada, desi multi viseaza...
Multi nu stiu sa cada. Iar unii refuza. Dar unii cad. Si cad mereu. Si se ridica de cele mai multe ori...
Eu am cazut. Jos de tot. Stiam ca o sa cad. Stiam si cand avea sa se intample. Dar n-am prevenit. Nu am vrut sa opresc chinuita incercare de a zbura... A fost o intreaga nebunie.
Si sunt aici, jos, prea constienta de tot, lingandu-mi ranile si vizualizand toate optiunile. Nu reusesc sa simt durerea. E o stare de amorteala puternica. Imi controlez gandurile, gesturile, cuvintele si totusi uneori imi scapa...
Da, inca nu ma pot ridica. Raman aici pentru inca ceva timp, pana... pana ma voi chinui din nou sa zbor.
Raman inca aici! Desi e straniu, ma simt cumva ocrotita. E mult prea infundat pentru a putea cineva, oricine, sa ajunga la mine.
Nu renunt la nimic. Am renuntat deja la prea multe. Sunt doar inconjurata de atatea... si nu pot atinge nimic.
M-as adanci mai mult, dar nici asta nu pot...
Nimic nu mai conteaza acum. Nici tipetele din jur, nici tipetele mele, nici raceala, nici detasarea si nici puterea unora de a-si mentine zborul drept si constant... Ei zboara intr-o mare colivie.
Da, intr-o colivie, pentru ca nu vor sa cada...
De-abia acum incepe schimbarea planuita de aproape 1 an. Pana si aceasta cazatura a fost planuita. Au fost cateva luni de pregatiri si acum pot schimba tot. Trebuie sa schimb tot. Imi schimb viata. Nu-i asa ca nu sunt sfasiata in intregime?
Mai raman un timp aici, atat cat va fi nevoie, ca un bolnav de-abia adus in sala de spital, care trebuie sa se recupereze inainte de a pleca in viata sa...

*Tu unde pleci din colivia ta? Ai mai putea zbura afara? Sau ai cadea la fel ca mine?
Ramai, ramai acolo... Lucrurile necesare iti sunt aduse in aria de zbor, la fel cum am intrat si eu. Nu-i asa ca iti sunt suficiente?* Mie mi-a trebuit mai mult de atat.
Prea multi se tem sa cada!

Iti mai aduci aminte?

2010-06-07T21:57:00.003+03:00

Iti mai aduci aminte? Anii adolescentei... Numai nelinisti, ganduri, visuri si sperante?
Iti mai aduci aminte? Anii de liceu... Profii, baietii sau fetele, discotecile si barurile de dupa ore?
Iti mai aduci aminte? Prima iubire? Primul sarut, prima imbratisare, prima cearta si prima impacare? Prima iubire? Si fluturii din stomac, si teama, curiozitatea, puritatea sentimentului?
Caci eu imi amintesc... Si-mi amintesc multe...
Primele flori primite de la un baiat, primul sarut, prima iubire. Si apoi urmatoarele.
Imi amintesc multe. Telefonul care era prin centrala si-ntotdeauna puteai fi ascultat. Prima iesire pe ascuns din casa, orele tarzii la care reveneam... Imi amintesc cuvintele dulci, prea dulci pentru a fi reale, scrisorile lungi, imbratisarile, promisiunile, vorbele in vant, prietenii, oamenii pe care ii iubeam...
Imi amintesc greselile, scuzele, privirile calde si sincere, minciunile mereu neintelese.
Imi amintesc pauzele de la scoala in care ne povesteam absolut tot, sfaturile, incercarile, esecurile si puterea prin care-mi reveneam.
Imi amintesc valorile in care credeam, oamenii pe care ii respectam, viata la care visam si planurile pe care mi le faceam.
Imi amintesc tot. Tot ce-a trecut si nu va mai reveni.
Ce a ramas? Amintiri multe, zambete datorate amintirilor, nicidecum regrete.
A ramas o farama de vis si-un sfert de speranta.
Ce a urmat? Au urmat incercarile repetate de a cauta, de a lupta, puterea crescuta de a ma ridica, cazaturile de mult prea sus care nu mai provoaca dureri.
A urmat resemnarea, uneori neputinta. Constiinta deplina. Vina.
Am ramas cu mine, cu repetarile, testele facute pe viata mea.
Am ramas cu oamenii care au uitat sa ofere, cu glasurile ce se fac auzite doar prin sonor, cu asteptarile si dezamagirile date de asteptari.
Am ramas cu gandurile contradictorii, cu asteptarile, dorintele si multe visuri stinse.
Am ramas a mea. Pe deplin a mea. Stapana pe viata mea si pe propria-mi fericire.
Am ramas cu lupta continua pe care o duc cu mine, cu tine, cu anii.
Si am ramas cu un suras in coltul gurii. Da, acel suras sincer, necontrolat si de neinlocuit. Caci nimeni nu-mi poate fura amintirile.
Imi poti fura doar clipele ce vor urma.
Ia-mi timpul ce va veni si lasa-mi un suras in coltul gurii!!! Doar un suras...

Amorul propriu este un animal curios care poate dormi chiar şi sub cele mai crunte lovituri, dar se trezeşte, rănit de moarte, la o simplă zgârietură

2010-05-11T19:53:00.008+03:00

Nu am mai scris demult. Am uitat, nu am simtit sau poate am fost bine. Poate mi-am impus o stare de bine. Dar totul se repeta, se uita...
Inca mai caut acel punct de echilibru.
Ma intreb ce fac cu viata mea, cu mine, cu oamenii din jurul meu. Ma las calcata in picioare de cele mai multe ori. Nu pentru ca n-as sti, ci pur si simplu aleg linistea. A mea sau a altora. Ma straduiesc mereu sa fiu corecta, sa nu las urme pe unde trec.
Cu buna stiinta si stapanire, o femeie face multe. Nu vede, nu aude, nu stie, uita, iarta... Dar ea stie prea bine.
Ma infurii, ma mint, imi impun tacerea, ma prefac de cele mai multe ori. Pentru ce? Pentru un moment de liniste sau falsa fericire.
La un moment dat nu mai poti. Si scoti tot la iveala. Tot raul adunat in ani de autostapanire.
Te aude cineva? Doar tu.
Reusesti sa schimbi ceva? Da, in rau, caci perceptiile sunt mereu subiective. Reusesti sa te simti vinovata, sa-i determini pe ceilalti sa te creada vinovata. Te intrebi de ce n-ai tacut sau poate de ce ai tacut atata amar de vreme.
Si-ti amintesti cum totul este ciclic, si ca lucrurile frumoase dureaza intotdeauna mai putin. Iti amintesti sacrificiile facute de tine, dar niciodata recompensele primite. Nu pentru ca nu poti, ci pentru ca n-au fost.
Cum o fi doar sa primesti fara sa dai nimic? Ca eu in 27 de ani n-am reusit sa aflu. Stiu in schimb cum e sa tot oferi si inca sa ti se ceara. Niciodata nu e suficient.
Nu am primit nimic niciodata gratuit. De multe ori n-am primit nimic chiar daca meritam.
Dar am pus punct. Efectiv refuz sa mai ofer. Refuz sa ma mai prefac ca nu stiu.
O prietena spunea mereu: "O minciuna spusa mie e o ofensa adusa inteligentei mele. Si daca celalalt crede ca nu stiu, nu inseamna ca nu stiu, ci doar ma prefac ca nu stiu."
De ce sa ma mai prefac ca totul e bine? Nimic nu e bine cu "tine", din niciun punct de vedere.
Imi consumi toata energia, si timpul, si visurile, si gandurile, si tineretea, si dragostea. Ma imbatranesti!
Creezi momente false, scurte, inexistente. Totul in folosul nevoilor tale.

Dragostea se naste pe fondul unei drame

2009-10-08T19:13:00.006+03:00

Cristalizarea, cum a numit-o Stendhal, se formeaza treptat, cu suisuri si coborasuri, pana in momentul in care atinge apogeul. Prima cristalizare, a doua cristalizare... si se transforma intr-o mare iubire. Iubire care depaseste absolutul.
Cum ar putea o relatie care merge perfect de la inceput sa se transforme intr-o mare dragoste? E imposibil. Putem vorbi doar de o asa-numita dragoste "domestica", fireasca, relaxanta, de lunga durata si cumva incompleta. Putem vorbi de afectiune.
Putem vorbi de o dragoste suprema? Cand simtim ca nu mai putem de atata iubire? Cand subiectul iubirii noastre creeaza diversiuni, incertitudini, neliniste, dar si ofera o mare dragoste. Pe fondul unei drame se poate naste o mare dragoste. Un context pe care noi sa-l simtim ca o drama.
Lipsa unui semn de la el, disparitia brusca atunci cand totul merge perfect, teama de a pierde, dorul, alta femeie, neincrederea in el sau in tine, dorinta, ideea de interzis, romantismul... Toate impreuna duc la o mare iubire. Si durerea e asa mare! Iar romantismul asa dulce! Si clipele de iubire sunt memorabile!
Cand apare declinul? Cand se stinge tot? Te trezesti intr-o zi dandu-ti seama ca acele clipe de fericire sunt infinit mai putine decat clipele de nefericire. Faci un fel de inventar. O lista. Si acea lista e dezechilibrata. Pentru fiecare moment de durere ar trebui sa gasesti un corespondent in cealalta parte a paginii. Un moment de fericire la fel de intens.
Iti dai seama in schimb ca ai tot asteptat. Si ai mai astepta... daca ai avea ce sa astepti, de la cine sa astepti. Ai asculta daca ai fi auzita. Ai oferi daca din cand in cand ai si primi. Ai rasturna muntii pentru o clipa de iubire, daca acea clipa de iubire ar fi suficienta; daca ar putea sterge tot ce nu a fost frumos.
Nimeni nu poate sterge cu buretele ceea ce singur a facut, cu sau fara buna stiinta, cu sau fara intentie. Pentru ca oamenii nu uita. Doar ingroapa atat timp cat exista suficienta tarana. Nu poti ingropa un sentiment viu si puternic. Ar iesi mereu la suprafata.
Si nu poti astepta ca altul in urma ta sa schimbe tot. Fiecare e responsabil de ceea ce face, ce simte si ce sentimente creeaza. Fiecare are locul sau. De asta este iubit sau nu. Pentru ca merita acest lucru. Pentru ca singur si l-a castigat.
Durerea se transforma in dragostea si dragostea in durere, la fel cum frumosul se naste din durere.
Afectiunea nu se transforma in nimic. Doar dureaza sau se stinge.
Si oricat de mult ar durea, iubiti!
Dar nu va umiliti si nu va irositi energia! Va este necesara pentru urmatoarea mare iubire.

Nici nu mai simt...

2009-09-19T18:50:00.005+03:00

Doare din ce in ce mai putin...
Oamenii pe care mi i-am adus aproape ma ranesc, dar nu ma mai surprind in nici un fel.
Sunt la fel de goi pe dinauntru ca in prima zi. Atunci nu vedeam. Apoi am incercat sa umplu golurile. Spre final m-am dat batuta. Am pierdut timp, energie, speranta. Am pierdut incredere. Si am pierdut prieteni pe care nu i-am avut niciodata.
Ce am gasit in schimb? Multa mizerie. Ganduri ce nu trebuiau rostite, oameni ascunsi dupa masti nu prea bine infipte, dezonoare, desconsiderare, multe fetze ale aceluiasi chip.
Am gasit doar invinuiri, fuga unora, tipete prea ascutite.
Dar nu mai doare. La inceput simteam cum se clatina tot pamantul, apoi cum se clatina doar bucatica de pamant pe care calc. Acum nu se mai clatina nimic. Stiu si ce-a fost si ce va fi. Cum ar putea sa-mi fie frica de cunoscut?
Dar mai stiu ca pot sa schimb oamenii ce ma ranesc cu mine.
La ce folosesc cei plini de ei pe acest pamant? Pe unde trec nu lasa nimic. Doar iau si iau mai mult decat pot duce.
Spuneam acum ceva vreme ca dezamagirile se nasc din asteptari individuale. Nimic mai adevarat decat asta!
Am avut asteptari peste puterea unora de a intelege sau de a infaptui.
Am asteptat ce am stiut ca ofer. Nimic mai mult.
Iar asteptarea mea... s-a stins incetul cu incetul.
Doare din ce in ce mai putin...

Abandon

2009-05-17T23:06:00.004+03:00

Ma simt abandonata. De toti si de toate. Abandonata de mine, de ganduri, de visuri, de speranta. Abandonata de prieteni, de familie, de cei dragi mie si de toti necunoscutii.

Ma trezesc cateodata la realitate si realizez ca sunt singura. Fiecare pas pe care il fac nu schimba viata nimanui si nici pe a mea. Fiecare cuvant rostit se pierde nicaieri inainte de a fi auzit. Fiecare zambet pe chipul meu tacut nu mai atinge pe nimeni. Si fiecare lacrima se pierde inainte a fi vazuta.

Ar trebui sa ma bucur. Dar cine ar sti? Ar trebui sa dorm, sa nu ma mai trezesc, sa pot visa. Asa nu as mai auzi nimic. Caci ma trezesc mereu in acelasi loc, cu aceleasi amintiri si cu aceeasi zi de ieri in fata.

Cum este sa iti traiesti aceleasi clipe la nesfarsit, in mod repetat? Acumulezi viata altora in gandurile tale, traiesti pentru ei, dar nu cu ei, te incarci cu amintiri ce nu-si au trebuinta...

Si am abandonat! Si inca mai abandonez!

M-am abandonat pe mine, inainte de a ma avea. Mi-am abandonat speranta, caci nu era roditoare, mi-am abandonat visurile, caci devenisera prea mari, mi-am abandonat prietenii, fiindca nu ii mai gasesc. Am abandonat cautarea, caci nu mai stiu ce cautam.

Ma las in voia nimanui, in voia oricui. In voia mea nu vreau sa mai fiu. Nu ma mai pot tine pe mine. Nu ma mai aud si nu ma mai simt.

S-a sters tot ce era frumos. E tot atat de gol!

Ingradire

2009-04-21T20:50:00.003+03:00

Inca o incercare. O incercare a sufletului, a mintii, a gandului, a inimii..., care nu vor sa se dea batute.

Am sufletul plin de atata speranta... si nu stiu incotro s-o indrept. Ma simt de parca mi-as lua zborul, de parca incep a pluti deasupra tuturor, deasupra mea... dar un bolovan mare mi-e legat de ganduri sau de intregu-mi trup si nu-mi pot lua avant...

Atata incantare, si pofta de viata, si dorinta si toate se naruie inainte de a-si atinge punctul maxim, inainte de a se consuma.

Urasc partea asta din viata mea. Am fost de multe ori aici.

Ce bucurie iti poate oferi zborul cand tu de ani intregi doar simti ca poti zbura si nu mai reusesti?

Iarasi piatra e mai grea decat mine. Iarasi ma scufund inainte de a ma bucura de apa si iarasi sunt neputincioasa in fata mea, si impreuna cu mine, si pentru mine, si impotriva mea...

Am mai auzit asta. Si nu m-am crezut. Si nici acum nu cred.

Am atata libertate!... Mi-o ingradesc singura cu acel bolovan imens, caci nu stiu ce sa fac cu ea. La ce-ti foloseste orice ai avea daca nu le gasesti trebuinta?

Ar trebui sa schimb multe, sa-mi dezleg greutatea ce ma tot trage in jos, sau inapoi, sau unde o vrea... numai unde trebuie nu. Sau poate nici n-ar trebui sa o dezleg. Suficient sa fie sa o iau cu mine si sa invat sa o duc?

Ar trebui poate sa nu mai privesc mai departe decat pot ajunge. Caci am vazut atatea orizonturi si toate sunt asa departe!

Ar trebui poate sa invat ca ceea ce am este tot ce pot avea vreodata.

Sau poate mi-ar fi de ajuns sa plec pur si simplu in lume, sa uit de toate, sa-mi gasesc locul in care mi-ar fi permis sa zbor. Deasupra mea...

Si as porni cu totul intr-o noua directie, si mi-as schimba cursul vietii, si gandurile, si drumurile pe care as pasi, si lucrurile pe care le-as atinge, si soarele pe care l-as vedea... De unde sa incep?

Ca sa pot pleca undeva, ar trebui sa vad mai intai drumul...

Acelasi nimic

2009-02-07T21:03:00.005+02:00

Acelasi drum batatorit. Aceiasi pasi care se duc si se intorc. Poate nu am gasit inca rascrucea. Poate nu am cautat-o suficient? Ba da... Am tot cautat. Si m-am trezit invartindu-ma in acelasi cerc. Propriul meu cerc.

Ceilalti? Sunt doar umbre ce se sperie de o privire. Sunt doar umbrele propriilor lor captivitati. La fel ca si mine.

Iar eu am ajuns sa ma caut tot pe mine. Am ajuns sa cersesc o vorba buna. Am ajuns sa cersesc atentie. Am ajuns sa cersesc o sincera strangere de mana.
Dar nimeni nu vede. Si nimeni nu aude. Strigatul meu e surd. Ma intreb cum de eu il aud atat de puternic.
Ma sperie ziua de astazi, noaptea ce a inceput, gandul ca nu voi putea dormi, ma sperie ziua de maine si nimicul pe care ea il va aduce. Ma sperie gandul ca in zori cafeaua nu va face decat sa ma tina treaza si lucida; mai atenta la ceea ce sunt sau nu sunt.
Ma sperie soarele care contrasteaza cu vesnica mea noapte si asteptarea ce nu se mai termina.
De as putea sa nu mai gresesc!
De as avea macar o clipa sincera de liniste si impacare, un moment de fericire!
De n-as mai fi nevoita sa cer!
Dar eu nu ma opresc. Nu mai stiu care e limita. Nu cunosc sabloane si nici nu lupt pentru mine. Doar cer in zadar.
Iar voi? Doar ma ignorati...

Ultimul gand

2008-12-27T17:12:00.002+02:00

In mijlocul sarbatorilor, printre atatia oameni, atatia straini, sunt doar eu, plimbandu-ma singura printre gandurile mele.
Ma gandesc la anul care a trecut, la pasii pe care i-am facut, si la anul ce va veni.
A mai trecut un an. Si-a pus amprenta pe sufletul meu, dar si pe fata mea. Ma simt cumva mai batrana. E un fel de maturizare impregnata in copilul pe care ma chinui sa nu-l pierd.
A fost un an complex. Am cunoscut necunoscutul, o parte din mine. Am trait intens, dar nu constant. M-au incercat multe trairi diferite. Am dorit, am iubit, m-am abandonat si am abandonat, am fugit, m-am ascuns, apoi m-am dezbracat, m-am lasat in voia altora, m-am lasat lovita, am pierdut si am invatat. Am incercat sa iert. Am incercat... Inca mai incerc.
M-am lasat manipulata constient. E o stare diferita fata de ce cunoscusem pana acum. Sa faci ce este interzis, fiind constienta ca este interzis. Sa iti doresti ce nu poti avea, dar in acelasi timp impunandu-ti sa nu vrei.
Ultimul gand este ultimul sentiment pe care il am. Gustul amar pe care il simt deja de prea multa vreme. Durerea vine din mine. Am stiut tot timpul unde ma aflu si cum se va sfarsi. Dar n-am simtit decat tarziu.
Tu... mi-ai abandonat gandurile exprimate in cuvinte goale, dar asurzitoare, aruncate spre tine. Le-ai lasat sa se piarda. Nimeni nu a auzit. Cu o raceala de nedescris, cu fata senina, cu vocea neafectata... ai fost strainul care nu a cunoscut niciodata. Nu a simtit, nu a atins, nu a vazut. El nu a fost acolo. Te-ai exprimat ca un spectator la o piesa despre viata sa, dar din care el nu a facut niciodata parte.
Cum este sa iti traiasca altcineva viata?
Unde ai fost cand ai dorit, cand ai simtit, cand ai lovit, cand m-ai privit, cand ai uitat? Unde ai fost cand ti-am oferit adevarul? Si unde ai fost cand am plans de durere?
Ai venit in prag de sarbatori ca un oarecare cunoscut si atat. Te-ai asteptat sa fiu la fel de inumana. Sa nu simt. Sa nu ma doara. Sa nu imi amintesc nimic. Te-ai asteptat sa nu-ti cunosc decat numele. Te-ai asteptat ca din mine sa nu ramana decat trupul. Inca tanar si inca plin de dorinta. Sau nu te-ai asteptat la nimic.
Nu pot sa te gasesc vinovat de nimic. Vreau doar sa-ti iert ultima expresie. Vreau sa uit umbra ta. Vreau ca pentru tine sa-mi ramana doar trupul cu ochii goi, care privesc prin tine. Fara emotie, fara amintiri, fara cunoscut. Sa fii strainul pe care il salut din politete.
Ma indrept spre noul an. E mult mai frumos. Nu vei face parte din el.
Nu vreau sa-ti mai aud numele si nici pasii. Sa nu-ti mai vad numarul pe telefon, ID-ul pe mess, glasul in receptor si nici cuvintele reci exprimate frumos.
Am renuntat. La acel nimic in care am fost antrenata.
Imi pare rau.
Intr-o zi voi reusi sa te iert, dar mai ales sa ma iert.

Enjoy The Ride!

2008-11-03T20:56:00.005+02:00

Ascult de ceva vreme aceasta melodie si nu ma mai satur de ea si nici de mesajul ei. Am gasit-o intamplator. Asa cum se intampla cu toate lucrurile minunate...
De cateva zile ma simt bine. Chiar foarte bine. Nu s-a schimbat nimic in viata mea. Dar voi incerca sa mai schimb eu cate ceva.
De obicei ies in cluburi de fitze. Eu personal nu cred ca ma caracterizeaza, dar imi place muzica de acolo. Si-mi place mult sa o si dansez. Am fost acum cateva seri intr-un club simplu, cu oameni normali, cu muzica rock din toate timpurile, cu o atmosfera mai mult decat primitoare. M-am simtit... cum nu m-am mai simtit de prin adolescenta, cand parca nu aveam nici o grija. Am dansat si am ras, de ma dureau obrajii de la atata ras. Si oamenii cu care eram... sunt oameni cu adevarat fericiti.
Unde vreau sa ajung? La schimbare. La schimbarea de care toti avem nevoie, dar de care toti ne ferim. E atat de infricosator necunoscutul, incat ne e teama sa pasim putin intr-o parte. Suntem atat de ocupati sa ne pazim putinul pe care-l avem, incat nu mai strangem nimic cu adevarat frumos.
Cred ca am vazut putini oameni cu adevarat fericiti. Si fericirea lor nu insemna ca nu au griji, si nu au probleme... Doar stiu sa se bucure de punctul maxim al oricarui lucru efemer si au tot timpul ochii deschisi si luminosi.
Ce am mai invatat in ultimele zile? Am invatat ca lumea nu se opreste in camera mica si goala in care imi petrec timpul de prea multa vreme.
Am vazut cum mi-am inchis toate usile si nu mai vad noi orizonturi. Am crezut ca daca ma regasesc, voi intelege mai bine. Dar am ajuns sa ma pierd in atata regasire.
Am crezut ca viata imi va aduce ceva frumos doar pentru ca merit. Dar am uitat sa vad frumosul in toate lucrurile pe care le ating.
Am crezut ca maturizarea mea inseamna putin mai multa seriozitate pe fata-mi mai tot timpul acra. Dar am uitat sa ma joc si sa vad cum totul infloreste sub zambetu-mi candva caracteristic.
Am vrut sa iau lucrurile asa cum sunt, crezand ca este singurul mod de a avea. Dar am uitat ca totul se transforma si ca eu le pot transforma mai frumos.
Am crezut ca a fi cu picioarele pe pamant inseamna a merge la serviciu si de la serviciu acasa. Dar nici n-am observat cand toate visurile mele s-au spulberat ca un nor batut de soare. Am uitat si ca am avut vreodata visuri.
Mi-am tot spus ca sunt deschisa noilor oportunitati. Dar n-am simtit durerea in picioarele-mi obosite de la atata fuga.
Inecata in atata lipsa de nimic, am facut alegeri pe care nu le-as fi facut cand eram eu. Am ales doar pentru ca era nou. Si am ales pentru ca am crezut ca asta e tot ce pot sa primesc.
E timpul sa decid. Sa decid sa nu decid nimic!
A cam venit timpul sa-mi scot trupul din carapacea care nu ma face decat sa nu exist. Sa nu exist pentru mine. Sa nu exist pentru nimeni! Voi scoate mai intai un picior si voi pasi fara sa vad macar o umbra. Voi intinde apoi o mana, pentru a ma sprijini. Voi trage cu coada ochiului dupa un punct de reper si voi face si cel de-al doilea pas. Apoi voi merge. Vor fi primii mei pasi. Si unde ma va duce sufletul, acolo ma voi bucura!
Daca nu imi place ce am, daca prietenii mei nu ma mai multumesc, daca iubitul meu nu ma mai multumeste, atunci ma voi schimba. Este mai simplu sa ma schimb pe mine decat sa incerc la nesfarsit sa-i schimb pe ei. Daca schimbarea mea nu va aduce zambetul mai aproape de mine, atunci voi cauta alte lucruri care sa ma bucure, imi voi face noi prieteni si voi alege alt iubit.
Schimbarea ne sperie pe toti. Poate inca nu am inteles ca schimbandu-ne inseamna de fapt sa ne descoperim. Shimbandu-ma pe mine, voi schimba lumea!

Si pentru incheiere... acelasi inceput...

Morcheeba
Enjoy The Ride

Shut the gates and sunset After that you can't get out You can see the bigger picture Find out what it’s all about You're open to the skyline You won't want to go back home In a garden full of angels You will never be alone But oh the road is long The stones that you are walking on Have gone With the moonlight to guide you Feel the joy of being alive The day that you stop running Is the day that you arrive And the night that you got locked in Was the time to decide Stop chasing shadows Just enjoy the ride If you close the door to your house Don't let anybody in It's a room that's full of nothing All that underneath your skin Face against the window You can't watch it fade to grey And you'll never catch the fickle wind If you choose to stay But oh the road is long The stones that you are walking on Have gone With the moonlight to guide you Feel the joy of being alive The day that you stop running Is the day that you arrive And the night that you got locked in Was the time to decide Stop chasing shadows Just enjoy the ride Stop chasing shadows Just enjoy the ride

Pastreaza magia...

2008-09-26T22:22:00.005+03:00

Daca te-am dezamagit, zi-mi cum si cand s-a intamplat...
Daca te-ai saturat si acum dai vina pe mine, spune-mi asta...
Dar tu nu dai vina pe nimeni. Stii doar ca viata e formata din episoade scurte, fiecare cu un nou continut, nefiind nici o legatura intre ele.
Episodul se apropie de final. Au trecut momentele importante. Daca ar continua, nu ar face decat sa fie plictisitor. Nimeni n-ar mai privi.
Si vei pleca... Deja ai facut primii pasi. Ca un copil care paseste nesigur, si se dezechilibreaza, si uneori cade, si e nehotarat, si speriat, dar totusi determinat...
Si vei pleca... Pasii tai sunt lenti si mari. In fiecare zi inaintezi. Scenariul pentru urmatorul pas deja e inceput. Privirea-ti e inca jucausa, si-ti sclipesc ochii la fiecare nou gand, iar golul pe care il lasi... face parte din joc. Si nu e golul tau. De ce te-ar rascoli?
Tu pleci... Ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Scurtezi episodul, imi fixezi privirea intr-un punct spre care n-as fi vrut inca sa privesc, iar eu ma pierd intre nimicuri, tot mai marunte si totusi atat de mari! Dar mari pentru cine? Nimicuri ce se sfasie intre ele, intr-o continua contradictie, lasandu-se infrante de golul in continua crestere...
Alege deznodamantul! Tu ai venit cu scenariul gata facut. Zabovind in acest nimic infiorator, nu faci decat sa spulberi tot farmecul...

Eu nu pot face nimic. Sunt doar un actor care nici macar nu a participat la casting. Am fost aleasa din multime. Nu stiu sa joc. Am luat totul in joaca...

Pastreaza magia!

Expresii

2008-09-22T20:32:00.003+03:00

Ca in fiecare seara, sunt singura in camera mea.
Aveam o sticla de vin desfacuta. Voi bea o jumatate de cana. Voi fuma restul tigarilor din pachet. Si voi posta aceste cuvinte pe blog.
Ca in fiecare seara, sunt singura cu mine. Muzica rasuna la maxim in casti. N-as fi putut trai fara muzica! Este expresia sufletului ce se da in spectacol in fata noastra nestingherita de nici un fel de judecata, fie ea negativa sau pozitiva. Prea putini sunt cei care stiu sa perceapa. Prea fericiti sunt cei care reusesc.
Dedic acest post tuturor prietenilor mei. Prieteni care m-au uitat. Prieteni care m-au cautat dar pe care eu i-am uitat. Prieteni care, o data ce nu i-am mai cautat, au uitat ca as fi existat vreodata in viata lor. Va dedic voua acest post! Voi cei care puteti intelege sau macar incercati sa o faceti!
Singura si neocupata, imi creez senzatia ca am foarte multe de facut. In fond nu pot spune ca nu fac nimic. Observ la un moment dat un apel pierdut pe telefon. Un apel de la un prieten. Sun la 5 minute diferenta si incerc sa-mi dau seama de ce am sunat inapoi. Prietenul meu imi spune ca nu m-a sunat. Nu mai conteaza ca telefonul era jos de la vibratii si nici ca eu vad ora exacta a apelului si persoana de la care vine. Ii dau dreptate... Poate am vrut sa-l sun si am cautat motiv. Iluzia lui se transforma in iluzia mea. Inchid!
De ceva vreme observ acest trend... ma gandesc ca trebuie sa fie la moda!
Realizez ca nu pot intelege decat experimentand. Voi urma noul trend. Cel putin pentru o perioada. Un apel ratat este ratat si atat. Nu mai exista cale de intoarcere. La fel ca orice sansa ratata. Viata trebuie traita in momentele care ni se ofera, atunci cand ni se ofera. Nu e ca o caseta care se poate derula inainte si inapoi.
Asculta putina muzica... Nu se stie cand vei reusi...

Dor de mine

2008-08-29T20:16:00.003+03:00

Mi-e dor de lipsa singuratatii, mi-e dor de lipsa neatingerii, mi-e dor de lipsa neapropierii... Mi-e dor de cuvantul tau, de lipsa mea, de departarea distantei... Mi-e dor!
Si cat de dor este dorul? Cat de amor este amorul? Cat de liniste este linistea?
Cat de absurba e nepasarea! La fel de absurda este si cautarea apropierii. Absurd este gandul meu necurat incetosat de imaginea ta! Absurd este ce scriu, mereu catre altcineva!
Absurd este ca inca mai caut, si inca mai astept, si inca mai visez...
Absurba e tristetea amutita, dar neinlaturata...
In nebunia mea - doar a mea - vad totul la fel ca toti ceilalti, dar tu imi spui ca vad diferit de tine...
Din nelinistea apasatoare generata de mine, caut scaparea tot in mine. Ar trebui sa fie in apropiere! Inca nu o gasesc...
Si stiu... mereu am gasit. M-am saturat sa gasesc!
Cauta-ma tu, dar nu ma gasi! Atunci vei intelege...
Cat de dor este dorul?
Imi merit neputinta... Imi merit privirea goala...
Inca nu am voie sa zambesc! Am gresit. Imi merit disperarea!
Ma merit pe mine...

Lost

2008-07-19T21:07:00.004+03:00

Pierduta in ganduri. Pierduta in mintea-mi tulbure de multe ori.
Pierduta printre atatia oamenii care habar nu au pe unde ratacesc.
Pierduta in gandurile tale uitate care revin cand mai zbarnaie telefonul.
Pierduta intr-un oras prea mare pentru a ma regasi pe mine si prea mic pentru visurile mele.
Pierduta intr-un birou plin cu hartii, in zumzetul colegilor, al clientilor...
Pierduta intr-o camera mica si goala... tot nu ma regasesc.
Pierduta in tacerea ta, un simplu trecator care nici macar monologul sufletului meu apasat nu mai aude.
Pierduta in sansele care au trecut pe langa mine, prin mine si eu nu le-am vazut.
Pierduta in vacante neavute sau ratate, in melodii ce ma duc in vacanta mult asteptata, in dimineti timpurii si obosite, in agitatia inceata...
De ma voi regasi, unde voi fi?
De ce nu ai strigat suficient de tare? Poate asa te-as fi auzit si eu.
De ce nu m-ai lovit cu putere? Poate asa te-as fi vazut...
De ce doar ai trecut? Unde te grabeai de un popas ti-ar fi intarziat sosirea?
...
Gresesc atat de mult! Dar nu e nimeni care sa-mi spuna sa ma opresc. Nu ma cearta nimeni. Si nu ma invata ca nu asta e calea pe care trebuia sa pasesc. Nu e nimeni care sa-mi spuna ca se poate si altfel. Nu e nimeni care sa-mi dea parul dupa ureche atunci cand imi intra in ochi. Nu e nimeni care sa ma intrebe daca mi-e bine sau daca sunt fericita.
Nu e nimeni care sa caute fericirea cu mine, care sa fie fericit cu mine.
Nu e nimeni care sa ma invite pe o patura, in miez de noapte, pentru a mai privi stelele si pentru a ne bucura de atingerea suava a vantului.
Nu e nimeni care sa ma faca sa rosesc, sau sa rad, sau sa plang.
Nu e nimeni care sa-mi arate ca traiesc!

De ce oamenii se intorc?

2008-06-24T22:53:00.003+03:00

In loc sa priveasca inainte si in loc sa-si urmeze drumul ce-l vad in fata, ei se intorc pentru cel putin o clipa, privesc inapoi, isi pun intrebari care de cele mai multe ori nu mai au raspunsuri... Stagneaza.
Multi nu invatam nimic. Ne mintim singuri ca uitandu-ne in urma invatam din greseli, ne mintim spunandu-ne si poate incercand sa corectam ceva, ne mintim gandind ca am invatat...
Cand inveti nu mai privesti in urma. Nu este nevoie sa-ti indrepti "neajunsurile copilariei". Este suficient sa infrunti noile provocari dintr-o perspectiva diferita, actionand cum in urma cu cativa ani nu ai fi reactionat. Este suficient ca oamenii noi din viata ta sa te cunoasca cum esti acum si nu sa-ti cunoasca evolutia. In fond, toti am crescut. Este suficient ca oamenii pe care-i stii de mic sa nu-ti repete in continuu cat de mult te-ai schimbat, chiar daca ar fi asa. Si este suficient ca oamenilor carora le-ai gresit sa le arati schimbarea, si nu sa le tot repeti ca nu mai esti cum erai...
Ma gandesc la alegerile pe care le facem in viata. Intr-un prim post scrisesem ca oamenii au tendinta sa repete greselile aproape la nesfarsit. Si ma intreb daca acest gand nu duce la savarsirea greselii de a nu trai momentul. Nu sunt o admiratoare a vechei zicale "carpe diem", dar timpul trece atat de repede si, in loc sa ne ranim amintindu-ne cat de eronat am ales uneori, mai inspirat ar fi sa analizam situatiile prezente si consecintele lor viitoare.
Imi tot repeta cineva cat de mult s-a schimbat. Nu il pot contrazice. Nu am argumente. Nu il cunosc. Eu tind sa vad contrariul, dar nu il cunosc. De ce nu imi arata cine e acum? Eu vad jocul. Eternul joc. Atunci... ce s-a schimbat?
Cunosc oameni si, la drept vorbind si eu am trecut de cateva ori prin asta, care, dupa o despartire, revin la acea relatie. Inainte nu gandeam asa. Dar acum ma intreb: o data ce ai luat o decizie, ajungi in prezent - dupa ce se presupune ca ai mai invatat cate ceva - sa desconsideri acea decizie? Te intorci? De ce ai face-o? Pentru ca noul om din fata ta iti repeta ca s-a schimbat? Pentru ca tu singura iti repeti ca nu l-ai uitat? Pentru ca fata pentru care se presupune ca te-a lasat l-a facut sa inteleaga cat de mult te-a iubit? N-ai ajunge chiar tu sa il faci sa realizeze cat de mult a iubit-o pe ea? :) Asta da ironie...

Invata, evolueaza, testeaza, traieste intens ce simti acum! Lasa ce a fost! Oricum nu va mai fi ca inainte! Si timpul trece mult prea repede pentru a ne permite se incercam sa traim repetat aceeasi intamplare, sau emotie, sau sentiment....
Escaladeaza!

Te-am chemat, apoi te-am alungat...

2008-04-14T22:23:00.005+03:00

Cum te-am lasat in viata mea... Am inceput prin a nega, apoi prin a ma juca. Am urmat prin a-mi testa vointa, puterea de a alege si am sfarsit prin a ma indragosti poate.
Dar niciodata nu am acceptat. Am luptat impotriva simtirii de la inceput pana la final. Am reusit sa decid impotriva sentimentelor, dar in favoarea onoarei, in favoarea valorilor, fie ele doar cele impuse de altii. Daca nu sunt valori proprii, sunt totusi cele sub care am crescut si cele care m-au format ca individ. N-as mai fi fost eu daca as fi decis altfel. Si oricat mi-as dori sa cunosc tot din mine, unele aspecte e mai bine sa ramana neexplorate.
Am inceput prin a nega... Am negat pentru ca sub toate formele, ceea ce mi se infatisa era impotriva auto-educatiei mele pe care eu o vreau solida. Nu constanta, nu uniforma, doar solida. Cu lacunele formate din experiente, dar care se compenseaza cu plusurile din alte intamplari ale vietii mele.
Am continuat prin a ma juca... Imi place jocul, fie el si periculos si chiar cu reguli incalcate. Ador jocul. Face parte din manifestarile mele zilnice. E copilul care izbucneste cand nu te astepti, care te infurie cu o boacana, dar care iti alina incruntarea cu un suras.
Mi-am impus apoi cateva teste. Eu eram subiectul. Totul a izvorat din joc. Pana unde puteam sa ajung? Ce avea sa ma tina sa nu gresesc? Si greseala asta... Unde incepe? Cat de mare ar putea fi? Am fost intr-atat de egoista incat sa ma vad doar pe mine cu greselile mele si cu repercusiunile ce s-ar fi abatut asupra mea sau intr-atat de umana incat sa vad ranile ce s-ar fi format in sufletul altora? Unde e greseala? In valorile impuse de ani sau in tendinta actuala generala?
Am ajuns sa ma indragostesc. Si nici macar eu nu stiu daca asta simt. Mai degraba as crede ca e acea senzatie urata cand tu singur decizi sa nu ai ceea ce ti-ar placea sa ai. Si cat ti-ar mai placea! Si am decis pentru mine sau pentru altii? Din teama de a nu fi judecata de voi sau de a nu fi judecata si mai aspru chiar de mine? Unde incepe si unde se termina?
Am trecut testul. Am reusit sa ma infrunt. Aveam cateva limite peste care am trecut doar usor si apoi am revenit sub ele. Ce e o valoare? Ce inseamna etic sau moral?Are ce cauta morala in clipele de fericire? Este aceea fericire cand fericirea ta cauzeaza rau altora?
Si greseala... Cat subiectivism! Nu putem fi cu totii fericiti deodata. Dar daca eu m-as opri din a ma gandi la fericirea altora influentata de mine...poate as fi mai fericita. Dar as fi inca un om care nu traieste decat pentru el. As fi ca multi altii. As distruge farama de incredere in puterea binelui.
As distruge omul, femeia, copilul... As trece prin viata fara a privi in nici o directie decat inainte. Si tu pentru mine n-ai mai conta, pentru ca nu te-as mai vedea.
As fi prea ocupata sa ma vad pe mine.

Arta de a cuceri

2008-03-11T21:02:00.004+02:00

Martie - luna femeilor: motiv de bucurie pentru cele mai multe dintre noi, prilej de a oferi si de a primi atat daruri, cat si tandrete sau chiar iubire, o luna atat de mediatizata si un bun subiect de marketing. Daca pentru sufletele inca "tinere" fiecare astfel de ocazie ofera atat de multa bucurie, pentru oamenii "puternici" (evit a spune interesati) reprezinta un cadru prielnic cresterii cifrei de afaceri.
Trecand peste asta, ma intrebam pe unde este locul cuceririi in ziua de astazi. Sinonim cu stapanirea sau subjugarea, noi am inceput sa interpretam un simplu flirt ca pe o mare actiune de cucerire. Sa fim realisti! Totul incepe cu un flirt inocent. Un zambet, un cuvant, atractie sau alchimie, ceva mai multa imaginatie transformata treptat in speranta si dorinta si arta manuirii cuvintelor duce la un rezultat bun de cele mai multe ori. Spun arta de a manui cuvinte deoarece, in anturaje sau contexte diferite, o fraza tampita poate insemna o buna si inteligenta replica... Oricum ar fi, asta nu este arta. Nu e nici pe departe un proces de cucerire.
Daca facem analogia cu luptele duse in trecut ce urmareau cucerirea a diverse teritorii, stim cu totii ca erau puse in aplicare diverse tactici de a actiona, de a lupta. Daca la prima vedere un razboi era un act nebunesc izvorat din orgoliul si aroganta unui rege, el avea in spate multa bataie de cap... O intreaga arta. Dar noi am inceput sa ne multumim cu din ce in ce mai putin. Barbatii sunt prea ocupati pentru a ne cuceri, iar femeile sunt prea ocupate pentru a mai acorda atentie detaliilor. In afara de asta, nu prea mai stim ce ar presupune sa fii cucerita. Mai mult decat atat, femeile, din nevoia acestei placeri, au inceput chiar ele sa cucereasca.
De multe ori auzi fraze de genul "m-a cucerit cu o privire sau cu un zambet...". E absurd. Nu te-a cucerit. Pur si simplu te-a atras, te-ai entuziasmat fara motiv, te-ai lasat purtat de val.
Unde este barbatul de altadata care in orice moment te surprindea? Barbatul care-si calcula fiecare miscare si care te ridica pe un piedestal ca apoi sa te coboare mult prea grabit, urmand acelasi urcus de mai inainte, dar cu mai multa forta? Unde e barbatul care-ti crea emotii si care, in spatele acestei intregi planificari, avea numai intentii bune? Barbatul care te castiga aratandu-ti cine e fara a se teme. Barbatul care stia sa te aiba, sa te merite, sa te faca sa te simti cu adevarat femeie si pe care te puteai baza mereu. Barbatul puternic, dar si sensibil. Daca nu frumos, care sa stie sa se faca frumos in ochii femeii ravnite. Barbatul golit de orice urma de misoginism. Barbatul care pune suflet in orice face pentru ca face ceea ce-i place... Barbatul care te respecta.
Si unde e femeia care stia sa primeasca? Femeia care incuraja fara ca aparent sa faca prea mult. Femeia fragila si totodata femeia puternica din spatele barbatului. Femeia care sa-si merite numele si care sa nu ofere niciodata prea mult, dar nici prea putin. Unde esti tu, femeie acaparata de treburi marunte ce-ti dau senzatia de o mare gravitate?
Unde mai sunt oamenii care nu traiesc pentru a merge la serviciu si in weekend la un one night stand? Unde sunt scriitorii care descriau atat de amanuntit acest intreg proces de a cuceri? Unde sunt cartile lor? Unde e biblioteca in care nu mai ai timp sa ajungi sau libraria pe care o ocolesti de fiecare data? Unde e stand-ul cu aceste carti? Ai avut vreodata curiozitatea?
Cand o sa ne amintim sa ne apreciem? Cand o sa invatam sa ne sarutam? Cand o sa invatam sa ne cunoastem sufletul, mintea si trupul? Cand ne vom respecta cu adevarat? Si ne mai miram de ce atatia oameni singuri. Chiar intr-o relatie, tot singuri. Orice e obtinut cu usurinta nu e apreciat suficient. Orice e obtinut cu greutat ramane abandonat. Nu mai e timp. Chiar nu avem timp?
Facand o paranteza, intr-un anume moment, un oarecare barbat iti poate crea senzatia ca intradevar incearca sa te cucereasca. Fiind deja prea mult fata de ceea ce mai fac barbatii in zilele noastre, se nasc intrebari. Realizezi apoi ca vizitele sale erau pentru satisfacerea simplei sale priviri, care oricum vede prea putin. Iti dai seama ca si promisiunile tinute, si vorbele mari, si chiar sinceritatea sunt pentru a-ti crea sentimentul de siguranta. Observi intre timp ca nu e nimic extraordinar in ceea ce face si ca de fapt tot ce iti ofera este pentru buna lui placere si pentru ca intr-o oarecare zi anterioara toate astea au mers... Nu este respectata o regula: in spatele actiunilor lui magulitoare nu e nici o intentie buna.
...
Ma voi lasa purtata de valul creat de un cuceritor. Ma voi indragosti de arta prin care va reusi sa scoata ce e mai bun din mine. Voi saruta fiecare act de cucerire si voi imbratisa schimbarea adusa de el in lumea noastra anosta.
Ma voi lasa prada, calculat si sincer, barbatului cu adevarat puternic!

Vreau doar sa fiu femeie....

2008-01-26T17:42:00.000+02:00

Pretul platit de noi pentru iluzia libertatii este mult prea mare.

Toate s-au schimbat. Nu in bine. Nu in rau. Doar s-au schimbat.

Si toate valorile sub care am crescut atatea veacuri nu ne permit sa acceptam schimbarea.

Sunt femeie. O femeie puternica. Sensibila in acelasi timp. Invaluita de tot atata pesimism cat si de optimism, care se joaca in mintea mea continuu.

Daca acum multa vreme barbatul era cel care impunea regulile si el era cel care-si insela partenera, o parasea, o subjuga, lucrurile au luat o cu totul alta intorsatura. Nici barbatii si nici femeile nu-i pot face fata. Nu am invatat sa-i facem fata.

Acum femeia isi insala barbatul, tot ea il paraseste pentru altul si tot ea dispare cu fruntea sus.

Este batalia femeilor de atatia ani. Acea miscare....feminismul.

Fara sa ne dam seama, tot noi platim, direct sau indirect. ca femeie, barbatul de langa tine nu te mai ajuta, nu te mai sustine, nu-ti mai poarta de grija. Asta te face puternica, dar intr-o zi iti spui ca ti-e de-ajuns. Nu vrei sa mai fii puternica, nu vrei sa mai fii femeia-barbat. Ai nevoie sa te simti ocrotita, dar barbatul de langa tine pleaca mai departe. Nu simte si nici nu-ti vede nevoile.

Esti tot femeie, si tot sensibila, chiar asa puternica cum esti.

Intr-o zi ca oricare alta, plina de neglijenta, il inseli. In alta zi il parasesti. Apoi el ramane cu inima franta.

Te-a iubit. In felul lui indiferent si rece. A fost acolo pentru tine, doar ca tu n-ai stiut sa-i ceri ajutorul.

Si sufera si el, se framanta, iar apoi ii trece. Ii trece pentru ca simte o nevoie acuta de razbunare pe toate femeile, crezand ca toate frustrarile sale vor disparea printr-o partida nebuna de amor, urmata de tacere.

Uita sa simta si raneste toate femeile din patul sau, vinovate sau nu pentru ranirea lui sau a altora, creand iluzia libertatii depline.

Am uitat sa mai fim oameni. Femeile sunt barbati, iar barbatii suspina in locul nostru.

Nu vreau sa mai fiu puternica, nu vreau sa platesc pentru greselile altora, nu vreau sa ma fac responsabila pentru ceea ce eu n-am facut si nu vreau sa-ti traiesc deceptia.

Nu vreau sa fiu in locul tau. Sunt puternica pentru ca m-ai lasat sa fiu puternica si mi-am luat zborul. Dar aripile mele sunt firave si se frang usor...