La buticul cu filme și cărți...

Dark Shadows (2012) - micro-teoria umorului imprecis

noreply@blogger.com (Adina) — Fri, 25 May 2012 07:53:00 +0000

Paradigma film bun/film nereuşit/film prost e cât se poate de vetustă, iar abordarea ei e cam inutilă în cazul de față. Poate cea mai fashion-actuală dintre paradigme este filmul de autor așa cum de Tim Burton atârnă ca o coadă un soi de ciudățenie morbid barocă, dar paradoxal de prietenoasă. Imprecis la Burton e poate umorul (cum bine spunea Alexa despre Dark Shadows: umorul este mult construit înainte ca el să apară), se poate vorbi deci de un umor-anticameră, un chicot ce se aude din vestibul, dar căruia nu îi cunoștem nici sursa nici menirea. Umorul lui Dark Shadows poartă aceeași pecete a imprecisului.

Personajele lui Burton sunt eminamente neîmplinite, înconjurate de o sortită și compătimitoare tristețe (Big Fish, Corpse Bride, Edward Scissorhands), dar printr-un procedeu de clarobsur și confuzie tristețea lor devine hilară, pe alocuri sadică. În acest procedeu clarobscur stă de fapt pantenta lui Burton. Nota sa de autor înglobează însă și distribuția familial de recurentă (actorul fetiș Johnny Depp și soția regizorului, Helena). Revenind la fashion și la Dark Shadows ceea ce a făcut Tim Burton este o defilare new age pe un podium cuminte. Narativul s-a precipitat în pulberi, maclavaisuri, pomezi și pânzeturi. Filmul demarează destul de static, ni se oferă răgazul de a admira perfecțiunea maniacală a culorilor, spațiului și machiajului ca mai apoi toate acestea să fie sigilate și forțate să interacționeze în mediul unei povestiri simplist-dihotomice.

Poate acest aspect oarecum neintențional al poveștii denotă faptul că e un film-omagiu sau film-făcut-cu-drag. În ciuda electricului postmodern al ambalajului, filmul abordează câteva elemente tradiționale referitoare la vampirologie (vampirul Barnabas nu-și vede reflexia în oglindă, doarme în cosciug, îi curg lacrimi de sânge etc). Burton restituie deci tradiției câteva cutume de bun simț într-o tonalitate totuși actuală. Poate că în acest fel Burton vine în contra-întîmpinarea (voluntară sau nu) a unor curente (reci) precum Twilight. Decorurile, croiala echidistantă a personajelor mi-au adus aminte de Lemony Snicket's A Series of Unfortunate Events, iar muzica (pe care sincer n-am băgat-o în seamă până acum în restul filmelor lui Burton) laolaltă cu saturația culorilor m-au dus cu gândul spre filmele elaborat-extrapolate ale lui Snyder (Sucker Punch, Watchmen). Dark Shadows este umbra întunecată a unei umbre narative, dar una volatilă, ludică și ușor de...încorporat.

Tim Burton și sexul pudibond

noreply@blogger.com (Adina) — Mon, 21 May 2012 07:36:00 +0000

În proaspătul film Dark Shadows, Tim Burton sparge limitele machiajului, le încorsetează pe cele ale limbajului și îndrăznește să se apropie și de cele ale sexului. Parodiind probabil o scenă cvasi violenta din recent-inocent și inutilul Twilight, Tim Burton încearcă un soi de acrobație vizual-sexuală cam absconsă între fashion-resuscitatul-vampir Barnabas (Johnny Depp) și fatal-emfatica-vrăjitoare Angelique (Eva Green). Restul pe Sex Reader

Am să revin și cu o părere ceva mai desfășurată despre Dark Shadows.

The Dictator - mitul eternei reîntoarceri în...USA

noreply@blogger.com (Adina) — Fri, 18 May 2012 07:08:00 +0000

Bând din același bol urinal (spoiler) din care s-a adăpat și Borat, Aladeen aka Sacha Baron Cohen aka himself revine sub aceeași formulă, poate mai puțin instigatoare, ceva mai comercială, mai edulcorată, mai likable. Înșiruirea nonșalantă de misoginisme (simpatice), de rasisme, de pilozități, de neinițieri, de frazalități imbecile, dar facil de îmbrățișat ca metodă...terapeutică continuă tradiția Borat-Bruno. Dincolo de facilismul (fascist) și umorul umoral (adică făcut din umori și alte mâzgozități lingvistice) filmul se ancorează oarecum-riscant la un moment dat într-un discurs despre democrație, însă are grijă să iasă din menghina lui printr-o glumiță tâmpită și romanțioasă. Mă așteptam tot la o abordare moku-documentarist-handy-cam marca Borat. În schimb filmul pare să preia borhot-reteța din Hangover (inclusiv tușa de final) și să fie mai puțin un film-pamflet-ascuns-sub-o-pleură-zdravănă-de-umor-extrem(ist) și mai mult o găselniță comercială (scurtă) imitând umorul pierdut. În căutarea umorului pierdut și lăsat în Kazakhstan deci.

Același soi de personaj tabula-rasian ajunge pe pământul fructului oprit (big apple) unde face cunoștință cu eco-libertatea și demo-crația (rastălmăcind etimologia: un demo al puterii). Precum o creatură venită din a patra dimensiune, The Dic(k)tator e un film ce-și bagă mână prin real și ia de acolo câteva personaje (reale) cu care se face că jonglează dintre care o să amintesc unul singur, fetișist (mie), Edward Norton. Acest melange nu mai are farmecul bizaroid al lui Borat ci e poate, paradoxal, doar o formă de expresie a unui cinema sătul de prejudecăți rasiale, de politizare, de hipsteri, sătul de amenințări plicticoase, e un film sătul de saturația propriului discurs.

PS: Sâmbătă la 11:30 dimineața sunteți așteptați la întâlnirea cu un alt dictator. The Great Dictator al lui Charlie Chaplin rulează sâmbătă, 19 Mai, de la 11: 30 dimineața la Cinema Union, în deschidere istoricul și criticul Călin Căliman ne va spune câte ceva despre tradiția filmului mut. Intrarea este liberă, vă aștept :)

Femeile lui Sigmund Freud

noreply@blogger.com (Adina) — Thu, 17 May 2012 09:13:00 +0000

"Când aveam șase ani și mama îmi dadea primele lecții, mă învăța că suntem făcuți din țărână și că în țărână ne vom întoarce. Aveam îndoieli și vorbele ei nu mă convingeau. Mama și-a frecat atunci palmele una de alta (ca pentru a face găluște) și mi-a arătat micile bucățele negricioase de epidermă care se desprinseseră drept dovadă că suntem făcuți din pământ. Am fost stupefiat de acestă demonstrație. "

Interpretarea viselor

Freud și mama sa, Amalié

despre soția sa Martha:

"Această tânără delicioasă, despre care toți îmi vorbeau cu admirație, care, de la prima noastră întâlnire și cu toată rezistența mea, mi-a cucerit inima, pe care îmi era teamă s-o curtez, și care plină de o generoasă încredere, a venit spre mine, mi-a întărit credința în propria valoare, mi-a dat o nouă speranță, o nouă forță de a lucra și asta când aveam cea mai mare nevoie."

Freud și soția sa, Martha

către Martha:

"Am o priveliște de ansamblu asupra Parisului și aș putea deveni foarte poetic; să-l compar cu un sfinx gigantic și elegant care îi devorează pe toți străinii incapabili să-i dezlege misterele, și mai știu eu ce?"

Ilustrație: Ralph Steadman

Cel de-al patrulea perete

noreply@blogger.com (Adina) — Mon, 14 May 2012 08:21:00 +0000

Pierrot le fou, Jean-Luc Godard, 1965

Vivre sa vie, Jean-Luc Godard, 1962

The Woman in Black (2012) - zădărnicia nimicului "speriet"

noreply@blogger.com (Adina) — Thu, 10 May 2012 07:24:00 +0000

The woman in black e o apariție care-o sfidează până și pe zeița redundanței, accentele de horror sunt de fapt injurii aduse percepției, rațiunii și simțirii, iar locul unui astfel de film e unul deloc actual, deloc util poate doar...futil. Japonezii sau coreenii ar fi tratat ceva mai infricoșător subiectul, mai minimalist poate, însă The woman in black nu este nici măcar ectoplasma unui horror deoarece fiecare presupus moment de surprindere adrenalinică a simturilor e un truc rânced și insultător, care în lipsă de vizual serios se axează pe sonorități decrepite și exacerbate. Cu toate aceatea filmul dispune de o imagine destul de bună și de câteva jucărele fobe.

The Avengers (2012) - "castrarea" cu umor a discursului

noreply@blogger.com (Adina) — Tue, 08 May 2012 00:03:00 +0000

Aș putea foarte ușor să cad în văgăuna wonderland-ului și să-mi râcâi dermul de pereții clișeici ai filmului însă câteva răgălii mă încetinesc și mă obligă să admit faptul că The avengers are o conștiență de sine vie, o conștiință a clișeului pe care o tratează cu umor...molipsitior pe alocuri. Structura filmului e oarecum neomogena, există o primă parte cronologic-manipulator-introductivă (care în ceea ce mă privește ar fi putut să fie la fel de bine și mută) și o ultimă parte ceva mai redusă ca intindere supra-concentrată în CGI și montaj.

Umorul reiese dintr-un soi de respectare a personajului interpretat de Robert Downey Jr (Iron Man) și a discursului său bășcălios, simpatic, însă restul personajelor sunt nevoite să interpreteze replici regurgitate, sforăitoare, super-hero-ice. Există deci o luptă secundară, discursivă, în care umorul iese cumva câștigător, reușind prin mimetism să transfere aceeași notă sarcastică și restului replicilor clișeice. Personajul negativ, pseudo-negativ de fapt, Loki, e mai mult o marotă caricaturală nevoită să recite discursul puterii, însă de fiecare dată intervine câte un oponent și îi castrează fraza (că tot vorbeam de discurs erectil mai acum câteva zile).

Încadraturile sunt uneori violent de persuasive, de sexos-evidente, dacă nu e părul scarlet al lui Scarlett atunci sunt sânii, daca nu sunt sânii atunci e fundul și tot așa. Însă suprinzător există încadraturi atipice, ouă-kinder vizuale, plonjee, contraplonjeuri, nu numai super eroii sfidează logica vizuală și gravitația, dar și unghiurile de filmare fac asta. Pe lângă asta se mai face apel și la moku-realism marca Cloverfield sau District 9, un risc asumat, dar de bun augur se pare. Un alt element deranjant de persuasiv este coloana sonoră care abundă în accente muzicale menite să augmenteze scenele care și așa sunt augmentate până în pânzele...negre ale latexului. Compensatoriu însă, tricoul lui Robert Downey JR rage avid după ceva versificație și tonalități.

Discursul erectil: A Dangerous Method

noreply@blogger.com (Adina) — Sun, 06 May 2012 14:51:00 +0000

David Cronenberg ar fi putut face un film "castrant" despre psihanaliză, despre corespondența și întâlnirile fizi-ologice (adică fizice și ideologice) dintre Sigmund Freud si Gustav Jung, dar contrar hard-stilului cu care ne-a obișnuit, Cronenberg a ales o cale ușoară, igienică, lubrifia(n)tă și cronologică (sau cronenlogică). Restul pe Sex Reader

Sleeping Beauty Nude

noreply@blogger.com (Adina) — Sat, 05 May 2012 08:05:00 +0000

Abandon, Tokyo, 1986, by David Hamilton.

Sleeping Beauty

Attenberg (2010) - (alter)dansând cu lumea

noreply@blogger.com (Adina) — Thu, 03 May 2012 08:51:00 +0000

Se vorbește din ce în ce mai pregnant despre existența unui nou val grecesc de filme ce cad subit și inevitabil sub egida clasificării, câteva dintre trăsăturile lor recurente fiind (Dogtooth, Alpes, Attenberg) bizareria, decontructivismul social, ontologic, moral, un fel de sociofobie discutabilă și nu neapărat blamabilă. Aceste filme nu par să blameze neapărat un sistem (social, psihologic) prezent, ci ele sunt un fel de alternativă oarecum absurdă, dar viabilă la realitate. Alter pare să fie prefixul ce le-ar ține companie sintactică acestor filme.

În Dogtooth vedem o alter-nativă a educației, scandaloasă, bizaroidă, rece, dar deloc de trecut cu vederea. Attenberg îndrăznește să propună printre altele alter-nativa identității sexuale a unei tinere (Marina) și poate nu atât sexuală cât pur uman-identitară. Marina își caută egoul nu prin procese schismatice, nu făcând apel la catalizatori, ci punându-se în permanență în raport cu celălalt adică prin alter-itate. Ea poartă discuții umorist-freudiste cu tatăl ei aflat pe patul de moarte, pipăie aproape medical sânii celei mai bune prietene, imită animale într-un soi de dans ritaulic, iar obiceiul de a se uita la documentare cu mamifere este un soi de instruire și înțelegere a omului sau a omului așa cum este el definit în termeni stricți (pragmatici, mercantili) de societate.

Tocmai din această pricină filmul are un traiect darwinist-în-răspăr, lucru redat printr-o serie de scene pe care multi le-ar putea acuza de un oarecare excess de dragul ciudățeniei sau de dragul integrării în festivalurile independente, însă ele, în ciuda discrepanței în raport cu lumea, au perfectă logică și orânduire în raport cu lumea filmului. Plus că ele se fac vinovate de o expresivitate coregrafică, artistică, vecine cu recenta alter-biografie-vizuală, Pina. Filmul este porționat în așa fel încât putem delimita zone lipsite de discurs, aproape eludate de sens, care seamănă cu o pseudo-exorcizare coregrafică a umanului și cu un tribut-tabu adus animalului și zone în care discursul este cel care leagă oamenii și secvența întreagă. De aici s-a putea deduce că ceea ce ar fi primordial specific omului este exprimarea prin limbaj, lucru ultra-enunțaț și susținut, însă timid redat în cinematografia (recentă).Limbajul ca trasătură definitorie a omului e translatat într-un nou limbaj vizual. Filmul recită un discurs onomatopeic, dar melodios, chiar foarte umoristic pe alocuri, despre locul mobil în lume al omului, despre frumoasa imprecizie a regnului, despre amorala imposibilitate a sensibilității, despre insuportabila ușurătate a ființei, despre farmecul discret al burgheziei.

Filmul va rula începând cu vineri, 11 Mai la Noul Cinematograf al Regizorului Român situat în incinta Muzeului Țăranului român.

Melancholia nudă

noreply@blogger.com (Adina) — Wed, 02 May 2012 07:33:00 +0000

Dacă Béla Tarr ar fi avut o viziune apocaliptică la fel de nudă ca cea a lui Lars von Trier atunci prin The turin Horse am fi întrezărit un cadru ca cel de mai jos:

foto: Wynn Bullock, Gretchen, 1972

Melancholia, Lars von Trier

Film în film: In the mood for love

noreply@blogger.com (Adina) — Tue, 01 May 2012 06:54:00 +0000

Imagini extrase din A happy event (2011)

5 filme despre care nu am apucat să spun nimic

noreply@blogger.com (Adina) — Sun, 29 Apr 2012 13:03:00 +0000

Având în vedere că s-au adunat câteva filme văzute cărora n-am să le pot acorda câte o cronică întreagă, am să le trec numai în revistă și am să le recomand nu fără rețineri însă.

The taste of tea (2004) este o mostră de cinema japonez (oarecum) suprarealist, enjoyant, ludic care vorbește despre cvasi-drama unei familii de provincie. Dramă e un termen cam tăios chiar și cu prefixul cvasi căci nu despre tristețe mundană implacabilă este vorba în acest film ci despre bucuria momentului simplu, trăit, despre reușita pe măsura omului, despre tare simple, omenești, despre calmitatea cotidianului și expandarea eului, care expandare vizualicește vorbind, este cât se poate de...literală. Acest film este o lecție pentru multe indie movies de prin partea mai occidentală a lumii căci are parte de o frumusețe vizuală onestă, veridică care lipsește unor filme ca The descendants.

God bless America (2011) deține aceea îndrăzneală deontologic-narativă pe care Hollywoodul nu o îmbrațișează prea des. Anti-eroul-mânat-de-idealuri-sociale-indie nu este poate cel mai freș specimen în panoplia anti-eroilor recenți (Kick Ass, Scott Pilgrim, Defendor), dar personajul lui Joel Murray este incredibil de convingător, de motivat și de natural în ciuda acțiunii oarecum neverosimile. Filmul devine suprinzător de umoristic și de sadic de la un punct încolo, în egală măsură el bagă degetul și țeava de pușcă în rânza couch potato-ului, un gest binevenit și...binevoitor.

4: 44 Last day on Earth (2011) e poate unul dintre cele mai minimaliste filme despre sfârșitul lumii. Melancholia lui Trier ne îngână o poezie rimată, melodioasă despre finele lumii omului, 4: 44 Last day on Earth ne recită în schimb o poemă bizară, nelegată, scrisă cu versuri albe, de neon, oarecum nedeslușibile. Un cuplu trăiește ultimele momente ale omenirii într-un apartament hipsty, inutil de spațios, la lumina pâlpâitoare a ferestrei de skype. William Dafoe joacă teatral rolul de ultim martor al vieții pe pământ, iar de ce-urile lui sunt parcă neconvingătoare și neputincioase. Filmul este privat pe alocuri de bunul simț al logicii, al discursului, însă aceasta este poate o lacună legitimă dat fiind catalepticul și apocalipticul moment.

(foto dedicatie pentru Tlon)

My Little princess (2011) este un french-candy-movie în regia Evei Ionesco, un film cu tentă lantentă autobiografică. Undeva între lentoarea ferchezuită a Sofiei Coppola și coloristica lui Xavier Dolan, filmul Evei se interpune ca un limb și se înscrie în acest cerc estetic-vicios. Isabelle Huppert este mama exuberantă, amorală a unei ninfete precoce. Între cele două își face loc un aparat foto care surpinde și ne surprinde cu o serie de încadraturi pe care din spirit moral le-am cam renega, dar pe care de dragul frumuseții gestului le punem frumușel în album.

Hysteria (2011). Un film gine-cronologic despre inveția vibratorului nu poate fi decât fie foarte amuzant, fie pudic-umoristic. În ultima categoria intrând și Hysteria care nu pare să exceleze pe niciun plan, deși are o distribuție interesantă și potrivită (Maggie Gyllenhaal, Hugh Dancy), deși subiectul e oarecum ofertant, filmul se agită prea tare (ca să nu zic vibrează) să rămână decent, dar și amuzant în egală măsura. Și în toată pendularea asta nu reușește decât să exploreze virgin, parțial, dar cu pretenții de emancipare un teritoriu de confluență: vaginul și locul lui în societate, medicină, psihologie, cam multe de explorat pentru un film-ușor-dandy. Nu ratați însă derularea cast-ului la final, abundă în sketch-uri aproape la fel de amuzante ca cele din Hesher.

Moara cu noroc (1955). Portrete

noreply@blogger.com (Adina) — Thu, 26 Apr 2012 06:52:00 +0000

Undeva la Palilula (2012) - mitul fragmentar și memoria imprecisă

noreply@blogger.com (Adina) — Tue, 24 Apr 2012 08:08:00 +0000

Aruncând amatoricește, strabic sau profesionist un ochi peste munca lui Silviu Purcărete în calitatea sa de regizor de teatru tendința ar fi aceea de a crede că intrarea în palilula cinematografiei, în gura lupului și-a raiului, se face cu un anumit bagaj cultural, cu valiza teatrală și cu toate catrafusele spațio-illo-temporale adiacente. Bineînțeles, reluarea unor trăsături din teatru este inerentă, însă ele sunt dezvoltate, augmentate, potențate, rezultatul fiind un film suprinzător de cinematografic și suprinzător per se. Palilula lui Purcărete se ridică ca o insulă artificială, suprarealistă în marea de realism minimalist specifică unei pleiade recente de filme românești, un fel de tărâm pseudo-absurd, feeric și ferit, ce-mi amintește de periplul postmodernului Baudolino (de Umberto Eco) sau de cel al clasicului Ulise.

Filmul poate fi ușor acuzat de neclaritate narativă și de alte plăgi semantice, de neomogenități stilistice sau de sens, însă toate sunt legitimate de stigmatul suprarealist, anacronic în mare măsură, dar revigorant. Pulpa narativă, pulp-fictiunea este livrată sub fomă de amintiri, vocea narativă își face intrarea logică în relatare, continuă cronologic și mai mult decât atât ea este introdusă în ficțiune prin mimetism (vocea naratorului ajuns la maturitate devine pe alocuri parte componentă a ficțiunii). Ieșind puțin din conținutul ficțional al filmului și făcând o rudimentară scală a înregistrării realității se poate observa cum memoria recentă a omului este una veridică, destul de fidelă faptelor petrecute și trăite, dar pe măsură ce timpul se scurge ea se transformă în amintire, apoi amintirile iau forma unor anecdote și relatarea lor pare a avea prea puțin de-a face cu realitatea trăită și mai mult cu parabolizarea, hiperbolizarea și luarea aminte.

Memoria lui Serafim, personajul principal al filmului și vocea narativă pomenită mai sus, un înger ajuns în Palilula-raiul bețivilor și doctor pediatru într-un loc unde copiii nu se mai nasc, are cam aceeași construcție anecdotică, fantastică pe care o întâlnim și în Big Fish-ul lui Tim Burton. Și ca să epuizez rapid eventualele analogii, legitime sau nu, sunetul claustrant al locomotivei care îl aduce pe Serafim în Palilula mă duce cu gandul bântuit la filmografia lui Lynch sau la un alt film-al-memoriei My winnipeg, unde amintirea are sonoritatea acelaiași claustre locomotive. Apoi finalul filmului aduce a Synecdoche, New York se apropie mai mult de teatru, își leapădă decorul astfel încât să-l observăm panoramic cu toți scripeții la vedere. Trucul năpărlirii nu este însă total dezvăluit, Palilula trăiește și dincolo de Palilula fie și prin figura vrăjitorească a unei broaște. Apoi analogii pe bază de ficțiuni se mai pot face în continuare de la Magnolia la jucăriile lui Jeunet, de la lecția de anatomie a doctorului Tulp la cea a lui Greenaway până eu știu... la El labirinto del fauno.

Revenind la distorsiunea realității în urma depunerii memoriei până la precipitatrea ei în amintire, în urma acestui proces culorile se suprasaturează, personajele se tipologizează, odată ce aduni în sertarele minții oamenii pe care i-ai cunoscut de-a lungul vieții începi să-i categorisești. În cadrul filmului această tipologizare nu pare a fi una simplă, confortabilă, superfluă și convenabilă scenariului, ci ea ține mai degrabă de o mitologizare în timp a omului. Purcărete pare să ne deșire un astfel de mit fragmentar și eminamente muzical, coloana sonoră este incredibil de simbiotică relatării, aș îndrăzni să o pun lângă cupletul Trier-Wagner. Muzicalitatea cere după sine coregrafie, accentele de musical nu lipsesc, nici umorul, nici sadismul, nici anecdota în anecdotă, nici anumite încadraturi fetișiste, concentrate, nici poezia travelling-ului camerei.

Fragmentarea ficțională a ficțiunii cere după sine nu o analiză, dar o aplecăciune, o vedere de sus, un criticism edulcorat și îngăduitor, eu nu am văzut un film, ci am simțit un film, nu e poate cea mai fericită formulare, însă în funcție de poziționarea intra sau meta film se naște o alternativă maniheistă, fie ești prins în hățiș și mesmerizat, fie acuzi obezitatea și pluri-aglomerarea scenariului ori accentele vetuste ale discursului acestui film, peste care pot face (lunar și lacunar) un pas...historian căci cam așa o cere dogma suprarealistă.

Top actori / actrite pe care iti doresti sa-i dai cu capul de pereti de fiecare data cand ii vezi

noreply@blogger.com (Adina) — Sun, 22 Apr 2012 09:07:00 +0000

O leapșă primită de la Teo. N-am să justific alegerile pentru că inima are rațiunile ei pe care rațiunea nu le cunoaște.

Stephen Baldwin

Adam Sandler

Steven Seagal

Sarah Jessica Parker

Drew Barrymore

Amanda Bynes

The Intouchables (2011) - doza de umor imponderabil

noreply@blogger.com (Adina) — Thu, 19 Apr 2012 08:47:00 +0000

Recentul 50/50 pare să spargă gheața sau mai bine zis să subțieze pojghița dintre umor și politically correctness reușind să facă haz de necaz pe seama cancerului, în limitele timidității și tristeții. The Intouchables face ceva mai mult de atât, o contribuție considerabilă având-o probabil dota umoristică tipic franțuzească, iar în răspărul unei tradiții fetișist-legitim-lacrimogene (cu exemple ca The Diving Bell and the Butterfly sau Mar adentro) și în ciuda subiectului sensibil, paralizia, The Intouchables reușește să fie un film neașteptat de amuzant. Prietenia dintre cele două personaje masculine (Philippe și Driss) suferă ce-i drept de surplusul unei convenții narative, de dualismul potrivelii moraliste: paraliticul aristocrat, open minded, formator și dornic să experimenteze noul, în ciuda condiției fizice iremediabile și perifericul de culoare, grobian, dar teribil de amuzant prin naturalețea caracterului său neșlefuit.

Aparent ar fi vorba despre o potriveală maniheistă tipică, însă având în vedere că povestea este inspirată din realitate n-ar trebui să mă cert prea tare cu dihotomia, cu maniheismul, cu yin sau cu yang și să îi las să-și împletească liniștiți catenele. Însă registrul în care se poate discuta despre acest film are prea puțină legătură cu aparatul critic, nici cu cel social nu pare să aibă prea mare tangibilitate. Există câteva elemente care nu dau voie filmului să cadă pe această pantă a socialului, a sensibilizării manipulatoare (manipulare există bineînțeles, dar ea se face cu blândețe și umor): abundența gag-urilor simpatice și sadice, carisma actorilor, neutralitatea situațiilor, nu se întâmplă practic nimic tragic, nu ne paște un final apocaliptic, nici apoteotic, nici deontologic, ci unul reconfortant, un happy ending sub formă de punct înflorit baroc din condei.

Spațialitatea filmică rimează întrucâtva cu posibilitățile de deplasare ale lui Philippe, ea este redusă, dar suficientă și edulcorată de câteva secvențe-adrenalină. Dragostea ocupă și ea un loc precis și teutonic în povestire, muzica de asemenea, o secvență tres drole în acest sens ne dă și o scurtă lecție de cultură muzicală, apoi câte un Dali atârnat pe ici pe colo induce ideea unei pretențiozități oarecum facile. Tragând linie filmul este una dintre cele mai bune comedii ale ultimilor ani, 5, 10, nu-mi dau seama, un film ce-și merită poziția în boxoffice între atâtea substitute umoristice venite de peste Atlantic.

This must be the place (2011)

noreply@blogger.com (Adina) — Wed, 18 Apr 2012 07:26:00 +0000

Cel mai recent film al regizorului italian Paolo Sorrentino ni-l prezintă pe Sean Penn într-o formă sau formulă androgină, hibridă, ușor spasmodică în ochii pudicilor și complet scandaloasă în cei ai miopilor (vorbesc desigur de o miopie...ideologică). Sean Penn îmbracă, nu fără talent, hainele fashion-soioase ale unui fost cântăreț de muzică rock, mai îmbracă și-un derm pomădat în exces, își trage pe deasupra bluzonul unei gesticulații dubiose pusă pe fondul ex-consumului de droguri, peste toate își ajustează forțat corzile vocale, dar are grijă să le îndulcească afonismul cu ceva aforism, vorbe de duh, umor și concluzii acrișoare despre viață și lume.

Personajul lui Sean (Chayenne) este un pelegrin cu mers sacadat aflat în căutarea dragostei paterne, nu o căutare freudiană, ci una țopăită, răzleață, cu firimituri de bizarerie presărate întru recunoașterea drumului la întors. Chayenne este însoțit aproape tot timpul de o valiză. Travelingul valizei cu pricina este sinonim cu travelingul (tehnic) propriu zis al filmului. Modalitatea în care este folosită camera și tipul de focusare duc unele secvențe în vecinătatea videoclipurilor. Gestul proximal este cât se poate de legitim deoarece avem de-a face cu o bucată bitter-optimistă din viața unui cântăreț. Această modalitatea de expunere vizuală, deplasarea lină a camerei, familiaritatea ei, modalitatea prin care ea se strecoară printre personaje, toate fac parte dintr-o coregrafie domestică, iar trimiterile (umoristice) la figuri actuale din showbiz ca Lady gaga sau Jamie Oliver ni-l aduc și mai aproape.

De alfel filmografia lui Sorrentino (Il divo: La spettacolare vita di Giulio Andreotti sau Le conseguenze dell'amore) e una muzicală, fragmentară, filmele sale sunt rezultatul unui montaj seducător, vivid, manipulator, montajul pare să fie prima donă calitate a filmelor sale, apoi unghiulatura neașteptată și personajele exemplare, uniform delimitate, prezentate capsular. Montajul țese în jurul fiecăruia dintre ele un cocon micro-enciclopedic și rapid derulat așa cum vedem adesea și in cazul personajelor lui Jean Pierre Jeunet. Această seductia visualis imi aduce aminte de prospetele filme ale lui Xavier Dolan (Heartbeats, J'ai tué ma mère) sau de modist-tulburătorul film al lui Tom Ford, A single man.

Paște Fericit cu...Ki-duk Kim

noreply@blogger.com (Adina) — Sat, 14 Apr 2012 06:30:00 +0000

Inspirată de cativa oameni buni (Marian, Teo, Marele Ecran, Film-cultura-arta ) care au căzut de comun acord că filmul lui Ki duk Kim, Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring este unul eminamente religios Buticul vă urează un Paște...karmic :)

Photoshooting: Atonement vs Melancholia

noreply@blogger.com (Adina) — Thu, 12 Apr 2012 07:02:00 +0000

Atonement

Melancholia

Shame (2011) - angoasa sexos-urbană

noreply@blogger.com (Adina) — Wed, 11 Apr 2012 06:18:00 +0000

În ciuda unui marketing vicios ce părea să anunțe un film scandalos și greu ingurgitabil atât din punct de vedere vizual, deontologic cât și ideologic, Shame se dovedește a fi de o cumințenie ferchezuită pe toate cele 3 coordonate și de o circularitate edificator-moralizatoare aproape clasică. Am să abuzez în continuare de termenul metrosexualitate deoarece văd aici cam trei uzanțe semnatice ale lui.

Personajul (interpretat de ascensionalul Michael Fassbender) este un metrosexual (nu atât de maniacal ca Bale în American Psycho, însă suficient de bine sugerat), s-ar părea că ar fi și un dependent sexual, deși modalitatea în care ne sunt prezentate scenele de sex trădează o structură scenaristică evidentă, exemplară (cu exemple în tușe groase, femeile alese pentru scenele de sex par să reprezinte categorii/fantezii-femeia de culoare, prostituata, femeia-random, menage a trois-ul sau sora, interpretată de Carey Mulligan, într-o scenă, două, mai mult sau mai puțin freudiste).

Apoi metrosexual este filmul pe de-a-ntregul, arhitectura, orașul, lustruiala dată fiecarui obiect și cadru în parte, grija obsedantă pentru luminozitate, pentru un clarobscur pictural și rece, așezarea în spațiu a lucrurilor, nimic nu pare să fie exogen sau în plus, totul este calculat cu precizie urofobică. Până și scenele statice, lente, filmate chiar din spatele personajelor sunt la fel de calculate, sunt terapeutice, anumite secvențe par a fi variante ceva mai reținute a celor din Hunger, precedentul film al lui Steve McQueen.

Apoi există o altă metrosexualitate sau sexualitate la metrou, subsolul este se pare mediul (sau refugiul) în care personajul pare să simtă veridic în lipsa unor stimuli evidenți, dermici, tangibili, el este atras de o necunocută căruia îi ghicim imediat statutul din obedienta sclipire a inelului de logodnă. Cu această necunoscută ne întâlnim circular (la început și la final), ea e linia de demarcație a personajului, ea este conturul fericirii acestuia, ceea ce se petrece între cele două momente ale întâlnirii celor doi e un fel de agonie postmodern-urbană cu pretenții.

Filmul pare să își propună atingerea unui țel cam stratosferic, cam îndepărat și cam dificil de luat în serios , un soi de existențialism urban, nu sexual ci sexos mai degrabă. Sisiful sexualității își duce greul, agonizează, suferă în muteție, bate străzile orașului, este un pelegrin mut, ne lasă numai să-i ghicim tragedia, o tragedie prea puțin vizibilă sub pleura fashion ce ne este așezată pe chip. Iar atunci când tragedia ni se arată ea cade în genunchi și se zbate modist în limitele unui cadru compozițional și manipulator.

La fel de manipulator este claroboscurul tern al fiecărei scene în parte, dinamica suspendată a secvențelor, muzicalitatea care pe alocuri se dovedește a fi substitut pentru trăire, nu-i rău procedeul din urmă, dar parcă e cam excesiv utilizat. Per ansamblu ne este servită o tipsie de tristețe, de răceală și pseudo-agonie-modistă, deși în meniu se pare că este trecut un aperitv ceva mai consistent, ca să recurg la un eufemism: eventuala abordare existențialistă, erectilă a filmului se pierde într-un vacuum urban, mundan, anihilator al personalității sau trairilor veridice, acest sexus urbanus este funcțional, dar impotent la dragoste, probabil că filmul vorbește despre imposibilitatea dragostei la oraș. Sexul este cel care se afișează la ferestre și comunică cu orașul într-o scenă de voyeurism ce mă duce cu gândul la Rear Window-ul lui Hitchcock.

Recomandări (a)religioase

noreply@blogger.com (Adina) — Mon, 09 Apr 2012 11:23:00 +0000

Jovi de la Filme-Cărți îmi dă un ghiont și-mi propune să recomand, de sezon, câteva filme religioase. N-am să iau foarte literal termenul de religios, așa că am să alunec ușor pe panta ceva mai agnostică a sensului după cum urmează:

Life of Brian
-pentru că e o satiră de un optimism nebunesc și critic la adresa bibliei ad literam

The Holy Mountain

-pentru că e de un meta-misticism cam inegalabil, o adevărată alternativă biblică, spun asta pentru că nu e nici măcar o analogie sau o satiră, e fix alternativa

Devils
-pentru că e un fel de evanghelie feminista, scandaloasă, nescrisă

Dogville
- pentru că pe alocuri e mai grăitor, mai pilduitor decât multe parabole biblice, în Dogville sacrificiul și samaritenismul fac parte dintr-un balet...religios

Gran Torino

-pentru că avem de-a face cu un martir înverșunat pur sânge...

Toată lumea din familia noastră (2012)

noreply@blogger.com (Adina) — Thu, 05 Apr 2012 06:59:00 +0000

Deși susține că este un regizor profesionist și nu neapărat un autor sau un obol de recurențe proprii, Radu Jude ne întâmpină încă de la primul cardu al filmului Toată lumea din familia noastră cu o imagine ce îmi amintește de unul dintre precedentele sale filme, Cea mai fericită fată din lume, îl vedem așadar pe Marius, interpretat de Serban Pavlu, bând pe nerăsuflate o sticlă cu apă, așa cum Delia, personajul principal din Cea mai fericită fată din lume, trebuia să dea gata în mod repetitiv, cu fiecare dublă, câte o sticlă de suc pentru ca reclama în care juca să iasă cel puțin impecabil.

Pentru a continua analogia în cadrul aceleiași ograde filmografice se observă traiectoria unei claustrofilii încă de la precedentul Film pentru prieteni, mai puțin pregnantă însă în Toată lumea din familia noastră deoarece aici avem de-a face cu ceva mai multe personaje permutate în cadrul aceluiași spațiu limitat, dar atât de bine dozat, domesticit, aranjat. Personajele sunt parte integrantă și prelungire a apartamentului dezordonat unde se petrece mare parte din acțiune, aproape baroc ca aglomerare, dar prietenos. Mișcarea naturală, browniană a personajelor, agitația lor creează (paradoxal) o ordine a dezordinii obiectelor și culorilor (biblioteca generoasă, patul dezordonat, camera fetiței, bucătaria aglomerată).

Pe de altă parte fuga de spațiu deschis la Jude este cumva similară cu temerile pe care le-a încercat cineastul francez Francois Truffaut. Scurtele momente în care este surprins în spațiu deschis, în oraș, ni-l prezintă pe Marius exclusiv în mișcare, el gonește pe bicicletă, merge cu mașina, ca la final să-l surprindem, de fapt să ne surprindă, depărtându-se din cadru rănit, atât fizic cât și lăuntric (probabil). Însă o notă comică aruncată de către un personaj pasager redresează eventuala pantă-dramatic-descendentă a finalului. Tocmai aceste accente comice scot filmul din eventuala convalescență a socialului, nu cred să fie vorba despre un film cu semnale acustice direcționate către violența domestică. El este un decupaj, e un construct convenabil menit să sugereze, nu să arate o realitate. La antipod se poate da ca exemplu finalul bibilit, misticos, graitor, finalul-punct al unui film cam din aceeași generație: Din dragoste cu cele mai bune intenții.

Tatăl face o vizită casei fostei sale soții pentru a-și recupera fiica cu intenția de a o duce într-o mini vacanță. O doleanță de bun simț ca acesta ia proporții neașteptate, tensiunea dintre personaje iscată pe fondul unui trecut ratat și a unui prezent incert scurmă în zgura personajelor și le scoate la suprafață scheletul pueril, încă moale, încă fraged al absurdului. Un absurd comic însă, încordarea anumitor scene este spontan detensionată de prezența insulară, dar precisă a unor intrânduri comice neașteptate. Ele intră în micro-lumea apartamentului ca o mână demiurgică venită dintr-un univers paralel. Comicul este aici a patra dimensiune a poveștii. El se întrupează în locuțiuni, în vorbe de duh, în lamentații și injurii amestecate aparent neomogen, însă cam același dozaj de integritate erudit-verbalizată intercalată cu jargonul nevrozei plin de infame palavre se regăsește și în discursul lui Gabriel Spahiu din Film pentru prieteni.

Și ca să rămân tot în sfera analogiilor (întâmplătoare) se observă cum Toată lumea din familia noastră apare într-un moment în care Polanski ne-a arătat deja prin Carnage cum aceeași proximitate forțată a unui număr restrâns de personaje duce la același soi de puerilizare și demistificare a maturității. În filmul lui Jude luăm parte la o dublă demistificare, îl vedem pe Marius atât în ambientul căminului părinților săi (interpretați turbulent de natural de Stela Popescu și Alexandru Arsinel) prins într-o ceartă-nonsens și mai apoi în fostul său apartament, în prezent al soției (Mihaela Sirbu), prietenului ei (Gabriel Spahiu), fetiței (interpretată extraordinar de micuța Sofia Nicolaescu, scenele ei sunt lungi, hazoase și pline de ~~esență~~ esențe) și soacrei (interpretată de Tamara Buciuceanu-Botez, iarăși o recilare actoricească benefică). Ambientul este cel care îl face pe om, legătura om-spațiu este una generoasă și naturală, camera de filmat este localizată mai tot timpul în spațiul restrâns rămas între personaje, aproape că ea este un obiect de mobilier în dezordinea sensibilă, artistică a apartamentului, aș exagera poezia până într-acolo încât să zic că parcă obiectele din camere sunt cele care filmează personajele.

Noul film semnat Radu Jude este o surpriză mai mult decât plăcută, este un film conglomerat, un film supra- concentrat, îndrăzneț prin comicul izolat de consistent, el demistifică nu numai un conținut (ideologic), cel al maturizării, dar în egală măsură demistifică minimalismul cinematografic românesc, el arată cum spațialitatea redusă la necesar poate articula atât de fluent o gamă largă de simțiri, frustrări, acțiuni. Toată lumea din familia noastră refuză linia dreaptă trasată confortabil între un A și un B și alege să creioneze cu talent deloc naiv o încrengătură de posibilități între cele două puncte.

Andrei Gorzo despre subiectivitate și discurs

noreply@blogger.com (Adina) — Wed, 04 Apr 2012 11:30:00 +0000

Paragrafe de bun augur decupate din cel mai recent număr al revistei Film Menu, unul chiar foarte reușit și dedicat mistic minunatului Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives

Andrei Gorzo: De obicei oamenii care spun ca totul e subiectiv procedează fraudulos din punct de vedere retoric deoarece asociază orice obiectivitate cu obiectivitatea de tip Dumnezeu - ceva ce cunoaște tot, a văzut tot, poate fi simultan în toate punctele și poate vedea o problemă din absolut toate unghiurile posibile, ceea ce descris astfel, pare într-adevăr inuman. Pe de altă parte un fenomen poate fi contextualizat într-un mod relativ obiectiv de cineva care cunoaște un spectru destul de larg de tradiții și are și intuiția de a plasa obiectul la locul lui. Plasarea corectă a unui obiect ține parțial și de intuiție, nu doar de erudiție. Poți să cunoști toate tradițiile și să plasezi prost un film. Dar e clar că dacă tu cunoști acele tradiții și ai și un pic de intuiție, vorbim în cazul tău despre o obiectivitate mai mare, în termeni relativi. Subiectivitățile nu sunt egale. E ca olteanul proverbial care vede pentru prima oara o girafă și spune că nu există așa ceva pentru că în experiența sa de viață nu există girafe. Cineva care se întoarce dintr-un safari unde tocmai a împușcat o serie de girafe, e și el subiectiv, dar experiența sa în raport cu girafa este mai obiectivă decât a olteanului.

(...)

Andrei Gorzo: Mă deranjează oamenii care scriu de sus in jos, oamenii care scriu ostentativ simplu- hai să simplificăm discursul ca să se înțeleagă- mi se pare o formă de lipsă de respect față de cititor. Aici sunt perfect de acord cu Cristi Puiu, care, atunci cand spune că face filme care își respectă spectatorii, vrea să spună că face filme atât cât poate el de bine în speranța că unii oameni vor relaționa. Atitudinea asta de simplificare a discursului din frică de a nu fi înțeles- din lipsa de încredere în cititori- e ceva ce nu-mi miroase a bine.

The Hunger Games (2012)

noreply@blogger.com (Adina) — Tue, 03 Apr 2012 07:55:00 +0000

The Hunger Games a reușit să genereze o frenezie (chiar globală) aproape inexplicabilă, succes catalizat și de popularitatea cărților, 3 volume la număr. La o primă vedere subiectul este unul cât se poate de amoral și de scandalos, asta dacă e turnat într-o formă compatiblă: o mână de adolescenți sunt aruncați într-o pădure și obligați să se ucidă, asta în timp ce sunt vizionați de un public bălind la blidul entertainment-ului. Imoralul situației a fost surprins cu mult mai autentic (și chiar într-o tonalitatea umoristică) de către filmul japonez Battle Royale (2000). Având la dispoziție cam același plot, Battle Royale reușeste să fie ceva mai veridic, mai minimalist, cu mult mai îndrăzneț și mai sadic.

Battle Royale

Vecinătatea conținutului celor două filme e oarecum întâmplătoare, Battle Royale este un film-decupaj-ipotetic pe când The Hunger Games a apărut într-un moment în care imaginarul filmic se scurge în realul societal, intriga narativă se pliază pe criza economică actuală și iau naștere astfel o serie de analogii care trec nestingherite printr-o serie de falii temporale, ba personajul Katniss Everdeen (interpretată de talentata Jennifer Lawrence) este o Artemis post-modernă, ba filmul trage de clopotul stomacului global ca să i se audă ghiorăitul la nivel intergalactic. Exagerez hiperbola căci la fel de exagerată este și lauda adusă acestei găselnițe ludice a foamei, care foame e atât de translucidă că deși sintactic e prezentă, semantic lipsește cu desăvârșire.

Ce-i drept chimia personajelor (Jennifer Lawrence și Josh Hutcherson) face câteva balonașe în retortă, avem și-un Woody Harrelson bahic pe post de mentor ratat, însă restul personajelor nu sunt decât gloate kitschioase, hiper-cromatice de umonoizi travesti. Viitorul ~~post apocaliptic~~ post-recesiune este unul roz în cel mai propriu și mai cărnos sens al culorii. Aproape că devine agresivă această idee cum că oamenii viitorului trebuie să arate vestimentar cel puțin ca Lady gaga. Însă filmul nu este decis asupra bucații temporale pe care o molfăie cu gura flămândă și uscată, masticația mută dumicatul temporal ba în cavitatea unui timp ce pare să aducă cu o versiune vintage a lagărelor naziste, ba în pădurea unui timp prezent unde puberii se urmăresc ca niște predatori, ba în viitorul hiper-cromatic mai sus amintit. Probabil că în cadrul cărților lucrurile sunt ceva mai precise.

Filmul își propune să fie pe lângă un fals semn de alarmă tras la porțile recesiunii și o scurtă lecție de PR și marketing. Apoi în ciuda subiectului destul de ofertant (din punct de vedere amoral) filmul (și cartea bănuiesc, deși am auzit că-i cu mult mai hardcore decât pelicula) își trasează (paradoxal) limita și conturul unui politically correctness deranjant de evident care spre final devine hilar, dacă nu penibil, unde mai pui că ultimele acorduri răsună jalnic până la piciorul metric al sonetelor shakespeariene (vezi nereușitul suicid cu mure). Iar secvența oarecum cheie a filmului menită să sublinieze instinctul înnăscut hain al puberului, e de fapt balet surd, stilizat, cosmetizat, ascuns de privirile unui public presupus pudibond.

Există pe de altă parte și un abuz al CGI-ului care e atât de convenabil plasat încât nu-i mai trebuie nicio logică de bun simț, el este pur și simplu, CGI-ul e aici un demiurg atotputernic, e dumnezeul habotnicilor, n-are nevoie de nicio explicație, el apare pe cer din neant, scuipă foc și știe tot datorită unor discipoli de soi care îi manevrează butoanele dintr-un turn de control și fildeș cibernetic. Râmânând tot la nivelor datelor tehnice, e uimtor cum de un film doldora de cadre mișcate și momente de (probabil) handy-cam poate avea atâtea încasări la boxoffice (a obţinut încasări de 155 de milioane de dolari în primul weekend).