La fille de la Belle Époque

Fara diacritice

2012-02-09T00:31:00.000+02:00

De azi incep sa scriu, pe blog, fara diacritice. Ar fi mult mai usor pentru vizitatorii din strainatate sa traduca ceea ce scriu eu aici. Google Translate si alte site-uri care iti permit sa traduci texte identifica mai greu cuvintele care au diacritice sau semne grafice.

Respect limba romana si dintotdeauna am scris cu diacritice pe acest blog, dar ii respect si pe cei din SUA, Canada, Germania si alte tari care revin in fiecare luna pe blogul meu.

Asa ca voi incerca sa ma adaptez.

E posibil sa sesizati si unghiul diferit de abordare al anumitor lucruri. E normal. M-am schimbat.

De altfel, nu am mai postat atat de des pe cat o faceam inainte.

Lucrez acum la un proiect individual, Vitrina cu Accesorii, iar asta imi ia foarte mult timp.

E mult de lucru si pun si suflet, iar asta cere mare atentie la detalii.

Cam atat aveam de spus.

Cu bine!

Cât de bãrbat eşti atunci când vorbeşte femeia din tine?

2011-10-28T19:14:00.002+03:00

Dintotdeauna am apreciat bãrbaţii care au grijã de ei, de igiena lor şi sunt atenţi la comportamentul lor când sunt în preajma unor domnişoare sau doamne.

Şi dintotdeauna am apreciat un stil vestimentar care reprezintã atât de bine persoana care l-a abordat.

Când fac referire la bãrbaţii din trupele rock/gothic rock sau punkeri, nu fac trimitere la bãrbaţi efeminaţi.

Deja vorbim de stil, viziune artisticã, reprezentaţii (ateliere de moda, studio de fotografie, turnee, Fashion Week), Vivienne Westwood, Jean Paul Gaultier şi mulţi alţii, 80`s, 90`, retrospectivele interbelice sau urbane din secolele trecute care au marcat colecţiile vestimentare din fiecare an.

Aş vrea sã fac referire şi la bãrbaţii EGA(Elegant Gothic Aristocrat), unde eyelinerul şi pãrul lung vin însoţite de cravatele încreţite, în stilul jaboului, redingote, cãmãşi cu gulere stratificate, în stil mandarin, cu manşete şi butoni, cãmãşi militare cu manşete laminate şi veste cusute fin, cu tãieturi pe diagonalã şi nasturi de dimensiuni mari şi care au catarame în spate.

Tot în aceastã categorie intrã şi jobenul sau ţilindrul, aşa cum i se mai spunea în zona Transilvaniei.

Toate acestea îşi au rãdãcinile în secolele trecute, definind într-un alt mod masculinitatea, eleganţa şi stilul.

Şi acum, metrosexual sau efeminat?

Oricum ar fi, personal, nu îmi place nici prima şi nici a doua tabãrã.

Nu vorbesc de orientarea sexualã aici! Nu are nicio legãturã.

Iatã ce gãsim pe site-ul enciclopediei Wikipedia:

“Metrosexualitatea, un termen inventat de jurnalistul britanic Mark Simpson, se referă la o subcultură a bărbaților de orice orientare sexuală care au un simț estetic puternic și sunt preocupați de aparența lor, mai ales în domeniul modei.
Metrosexualitatea ca identitate bărbătească a devenit din ce în ce mai pronunțată în anii 1990 și anii 2000, și poate fi văzută ca o împotrivire la rolului de gen stereotipic și tradițional masculin.”

Ei bine, dacã efectuezi o cãutare pe motorul de cãutare Google a cuvântului “metrosexual”, selectând opţiunea pentru imagini, cele mai multe dintre rezultate ţi-i vor indica pe Cristiano Ronaldo, mult adoratul David Beckham, Brad Pitt, Daniel Craig, Justin Timberlake, Feliciano Lopez şi mai sunt multi alţii şi de la noi.

Justin Bieber, doamnelor şi domnilor!

Nu mai zic de numeroasele articole redactate chiar de bãrbaţi, atacându-şi propriul sex care au aderat la stilul “purtatul feţelor de masã la gât”, jeans roz sau sacouri cu aplicaţii sub forma florilor textile.

Veţi mai gãsi numeroase fotografii care fac concurenţã femeilor: bãrbaţi cu mãşti aplicate pe faţã, uitându-se mândri în oglindã(atenţie la gesturi, comportament), cu sprâncele foarte bine conturate, geometrice chiar, hairstyle à la “pune gel în pãr cât cuprinde” , cu inele,cercei şi tatuaje care nu au nimic a face cu rap or tribal style.

Aş fi ipocritã sã afirm cã David Beckham, Camilo Villegas, Yoann Gourcuff, Matthew McConaughey, Duncan James sunt bãrbaţi urâţi. Este adevãrat cã în momentul în care devii persoana publicã trebuie sã adopţi un anumit stil, te transformi, existã o mânã de oameni în spatele fiecãrei persoane celebre care stabileşte ţinuta şi plãnuieşte fiecare apariţie în public a starului respectiv.

Aceşti bãrbaţi, pe care i-am menţionat mai sus, au parte de acea frumuseţe clasicã, unde simplitatea trebuie sã deţinã tronul.

Cred cã doar atunci când ai un chip comun trebuie sa abordezi totul diferit, dacã succesul tãu ar avea ca temelie aspectul fizic.

Sã faci exces! Pânã ajungi sã ai parte de acea notorietate, dar în sensul penibilului.

In cãutãrile mele am dat şi de Tom Welling.

Nu înţeleg de ce este asociat cu metrosexualitatea. Este atât de simplu şi natural. Şi-a vopsit pãrul doar pentru rolul lui Clark Kent din Smallville, dar şi pentru alte producţii. Sã nu mai zic de apariţiile sale pe covorul roşu nebãrbierit sau cu pãrul ciufulit, dar natural şi îmbrãcat foarte simplu şi elegant.

Voi mai spune cã fiecare dintre noi are lacunele sale. Când vorbim de metrosexualitate, sã nu ne legãm de cel mai mic detaliu. E vorba de un ansamblu de caracteristici, nu doar de un singur aspect.

Nu recomand şi nu aş vrea ca toţi bãrbaţii sã adopte doar stilul de care vorbeam la începutul acestui text.

Fiecãruia i se potriveşte altceva, dar in niciun caz metrosexualitatea româneascã! Tot ce ajunge la noi, este triat în aşa fel încât nu mai respectã deloc parametri iniţiali. Fenomenul românesc care s-a extins, în prezent, în România, nu are nimic a face cu metrosexualitatea.

Puţini din bãrbaţii autohtoni sunt metrosexuali. Foarte puţini.

Ceilalţi doar încearcã un mix. S-au rãtãcit undeva pe drum, în încercarea lor, probabil, de a se evidenţia prin ceva “la modã”, dar care nu e fashion deloc.

Ştiţi la ce mã refer. Nu cred cã este cazul sã menţionez termenul.

Spuneţi-mi acum, voi ce pãrere aveţi?

Mereu un alt rãsãrit…

2011-04-29T02:13:00.000+03:00

“În contextul în care o adiere de vânt furã pagini scrise la umbra unui cireş, urmeazã ca soarele sã apunã pentru a reveni de dimineaţã, punând ceva la cale.

Nu sã încãlzeascã pãmântul, florile sau sã mângâie obrajii fecioarelor, dar, negreşit, va arde paginile însemnate cu cernealã, cu seri în urmã.

Rãsãritul nu este întodeauna frumuseţe, cãldurã. Lumineazã dimineţile, dar priveazã Sufletul de putere. Îl face slab şi vulnerabil, deschis şi neputincios.

Dacã un Suflet cunoaşte izbânda prin toate acestea, atunci nu are de ce sã îi fie fricã.”

Medicamentul meu, iubirea

2010-10-25T21:17:00.007+03:00

Nu am pretins niciodatã sã aibe cineva grijã de mine, dar îmi place la nebunie sã mã ghemuiesc în braţele celui care îmi face un ceai în zilele ploioase.

Sufletului meu ticãlos şi avid de iubire nu-I mai ajung bomboanele, ciocolata şi florile. El vrea în naturã, sã-şi bãtãtoreascã tãlpile prin parcuri, vãi de munţi şi sã se înfrupte cu privirile celui care mi-a ţinut perfuzia în spital acum patru zile. Da. Cine sã ştie toate lucrurile astea? E de ajuns sã le ştiu doar eu.

Scriu gânduri fãrã sã le prepar la foc mic, fãrã sã le modific pentru frumuseţea aşternãrii pe o paginã virtualã.

Îi mulţumesc zuzei Alina, singura care mi-a zis: “Cum te mai simţi?”, fãrã sã simt urme de complezenţã. Şi Cristinei, care dupã mai multe schimburi de turã, a reuşit sã mã întrebe şi ea acelaşi lucru…
Îmi place prãjitura de la mama şi cerceii primiţi de la ea. Nu mã laud cã sunt cu cristale Swarovski, dar sunt superbi. Sunt mândrã de ea şi tata, fiindcã mi-au oferit libertatea pe care şi-ar fi dorit-o orice copil; şi pentru cã m-au învãţat cum sã mã bucur de ea şi sã rãmân o fatã cu capul pe umeri…Nu de alta, dar mulţi au vrut sã îmi ia capul, nu doar sa mi-l pierd eu.

Voi trece pragul unui an de relaţie în care am învãţat cã doar prezentul conteazã. Iubirea vindecã, e iertãtoare, dulce şi te trezeşte la realitate mult mai repede decât ar face-o absenţa ei.
Îmi plac poveştile fermecate ruseşti, dar sã mi le citeascã el, când este geamul deschis şi afarã plouã.

Totul se poate termina într-o clipã; de aceea nu vreau sã mã apuc de matematica viitorului.

Important este doar prezentul. Cei pe care îi iubeşti şi cei care te iubesc.

E de la ceapã!

2010-10-08T23:14:00.005+03:00

"Ştii, şi misoginii au misandrele lor. D-alea nãbadãioase şi orgolioase! Se iubesc, cine zice nu? Întotdeauna va exista un "dar” fără de care nu ar putea fi împreună.
Tocmai asta e esenţa!
El, cu glumele lui ce vor ţinti întotdeauna sexul frumos, după care aleargă neîncetat, să-l subjuge farmecelor lui de armăsar cuceritor.
Ea, jumătatea perfectă a orgoliului său, să îl gâdile, să îl pipereze şi să îl chinuiască precum ai chinui un pui viu la proţap. Pricepeţi aluzia cu puiul. E bun şi porcul.

“E de la ceapã, dragule!” – bineînţeles. Sã plângã din cauza lui? Inadmisibil.
El sã guste din dulceaţa înfrângerii ei, sã îi şteargã lacrimi adevãrate sau obrajii umezi cu umãrul lui? Niciodatã. Şi uite aşa ajungem şi la iubire…ce credeaţi? Cã iubirea e doar poezie, flori, mãrturisiri, armonie şi întelegere în cuplu? Câte iubesc şi pumnii…dar nu despre asta vorbesc, ci despre alte jocuri. Nici jocurile alea, copii mei dragi. Psihicul ãla afurisit cu labirinturi şi capcane…
Nu mi-am dat licenţa, masterul sau doctoratul în acest sentiment şi nici nu vreau diplome pe aşa ceva. Vechime nu. Profunzimea…deja începem sã vorbim despre altceva. Ce îi cade bine sufletului nostru şi îi este drag sã se prindã de el, asta o sã vrem – ori pânã ne plictisim ori pânã, cum zice o prietenã de-a mea, nu o sã ne mai ajungã unul. Bineînţeles, sunt doar douã exemple.
Orice altceva ce nu am enumerat aici.

E trist, totuşi, când ea plânge, nu de la ceapã, iar el e mitocan şi nu îşi dã seama de ce. Sau dacã are ochii umflaţi şi îi zice sã se odihneascã fiindcã are cearcãne.
Bãi! Conteazã pentru o femeie sã te uiţi în ochii ei şi sã îi spui: “ Aş vrea sã ştiu ce ai. Eşti abãtutã şi ai cearcãne; sigur nu te-ai odihnit şi asta fiindcã ceva nu te-a lãsat sã dormi”. Ştiţi voi: detaliile astea. Ar fi plictisitor sã le reiau.

Te sfãtuiesc ceva: dacã nu gãseşti mâncare în frigider şi are cearcãne, aprinde-ţi becul din cãpãţânã. Sau schimbã-l dacã e ars.

Abandon la tine

2010-07-31T00:39:00.004+03:00

Am scris simplitate, nu poezie. Am scris sentimente, nu prozodie.

Sinaia - 2011 (Drepturi autor - Daniela Bîrsan)

"Degetele-ţi line în simţire,
Îmi alungã pãrul de pe frunte,
Rãtãcindu-mi gânduri crunte
Prin iubire.

Îmbrac sutana rugii tale
Prin taine ferecate în simţiri,
Mã tem şi mã-nfrigur toatã
Când vorbesti şi mi-arunci…
oacheşe priviri.

Mã predau sub lacãt ruginit
Dupã aşteptãri şi-nfrigurãri,
Dupã mii de zile ale timpului bântuit,
De miloase dezmierdãri.

Mã zdrobesc sub palmele-ţi gingaşe,
Cu tot cu trup şi minte –
Neştiute câte gânduri ucigaşe,
Ce orgoliul le dezminte."

Am scris iubire...mai întâi pe hârtie…
Unde pãstrez un trandafir.

M-am schimbat

2010-07-19T15:32:00.003+03:00

...când am simţit ploaia din martie, iar porii mei sfioşi se bucurau şi se temeau de răcoare, nu m-am adăpostit. Am sărutat ploaia. Cu buzele şi trupul zgribulit întins pe iarbă. Cu frisoane în mine, mi-am răsfirat părul, să doarmă petalele de trandafir pe el.

M-am schimbat şi, de aceea, atunci când plouă nu mai fug sub copertină.

... când am ascultat pian, în seri târzii, izgoneam somnul, ca să pot săruta dimineţile. Tare dulci mai sunt, în splendida lor lumină a răsăritului reflectat în picături de rouă.

M-am schimbat, căci, atunci când vine seara, nu mai dorm. Nopţile îmi sunt călăuze cu alinări din stele, de unde îmi ascult poeziile.

Când acum luni de zile am întâlnit neliniştea, am ştiut ce mă linişteşte. Entuziasmul, lucrurile nepătrunse de raţiune, înţelese doar de jumătatea sufletului pe care o am, până când am întâlnit steaua venită de dincolo de vidurile Universului; după milioane de ani lumina de călătorie.

M-am schimbat în fetiţă după ce am fost certată şi el m-a ajutat să aflu cum sunt.

Îmi cer iertare pentru pornirile însetate de orgoliu şi aprigi discuţii fără rost, care doar sapă prăpastie între noi.

În acest Iad, eu vreau doar iubire şi simplitate.

“Am apãsat pe trãgaci!

2010-06-25T00:13:00.003+03:00

Nici nu a mai fost nevoie sã mai trag aer în piept. Pur și simplu am tras. În momentul în care arma a ajuns în mâna mea, am simțit puterea și nu mai îmi era fricã de nimic. De nimeni.

Convingerile, conform cãrora eram de nestãpânit și de neînvins, îmi circulau prin vene, de la degete și apoi prin tot corpul, din clipa în care arma se afla în mâinile mele. Îmi venea sã zâmbesc, fiindcã nu am mai simțit niciodatã atât de multã încredere în mine. Protecție. Și trupul se emoționa, deși nu conștientizam cã pot face rãu cuiva.

Îmi tremurau buzele, de data asta, nu din cauza vântului de pe pod, ci datoritã adrenalinei care îmi pãtrundea în fiecare celulã din tesuturi, din organism.

Dupã câteva minute mi-am ridicat privirea de la armã.

Am început sã zâmbesc perfid și sã o privesc.
Stãtea acolo. Era ținta mea perfectã, în care mi-aș fi terminat fãrã ezitare muniția de calibrul 5,6mm, fãrã sã regret.

El, cu fața obositã și neștiind ce urmeazã sã fac, s-a apropiat ușor de mine și a ridicat sprânceana stângã, în semn de : ”Ce mai aștepți? Trage!”

În ciuda puterii pe care o simțeam și a încrederii pe care o recãpãtasem, parcã aveam nevoie de acordul lui. Era cum mine, acolo. Prezența lui conta.

Apoi, mi-am dat seama cã nu este timp, iar privirea lui, de sub sprâncenele întrebãtoare, s-a îndreptat asupra ei. Astfel, m-a îndemnat, pentru a doua oarã, fãrã sã îmi vorbeascã…sã o împușc! Mi-a ajuns o secundã sã îmi dau seama cã senzația și intensitatea dorinței de a apãsa pe trãgaci prima datã, s-a diminuat drastic în momentul în care ea a început sã se îndrepte spre mine. Pãstram contact vizual cu ea, și tot ce mai auzeam erau ecourile îndemnurilor lui de a trage cât mai repede, fiindcã se apropie.

M-am blocat. Am înghețat. Nu mai eram eu. Unde au dispãrut adrenalina, puterea și încrederea? Unde s-au dus toate, de au lãsat cu atâta ușurința, loc fricii?
Ea nu era cu nimic mai presus de mine. Merita pe deplin sã încaseze toate gloanțele. Nu era vie. Era ca o fantomã, dar una care poate fi împușcatã, iar acest lucru sã îți dea satisfacție.

Încã aveam urechile înfundate și mã teroriza gândul cã se apropie atât de repede, iar el nu mã putea ajuta cu nimic, din cauza ferestrei securizate care se afla între noi. Eram doar eu cu ea acolo, iar el ne privea.

Nu puteam auzi ce îmi spunea, erau doar țipete disperate și sunete distorsionate, ecouri, iar eu nu îmi puteam lua ochii de la ținta mea. Puteam deduce doar faptul cã trebuie sã trag și sã nimeresc, asta pânã nu este prea târziu! Timpul trecea. Nici asta nu puteam sã îmi scot din minte. Erau numai presiuni.

Apoi…am apãsat pe trãgaci! A fost ca o eliberare. Pot descrie tensiunea dinainte de a trage cu pistolul, dar pentru senzaţia de “dupã”, nu existã cuvinte.

Data viitoare când voi mai merge la Poligonul de tir UTI, voi avea grijã sã profit de ora plãtitã în care voi trage cu minunata muniţie de calibrul 5,6 mm dintr-o armã letalã.
De asemenea, nu voi mai permite ţintei mobile sa mã intimideze şi sã pierd timpul."

Cãlãtorii în visare

2010-06-18T19:07:00.008+03:00

Și cum spuneam: diminețile sunt piese de puzzle ale vieților noastre, nopțile ne sunt muze, stelele ne furã ochii,zeii dragostei beau din cupele lor, vinul lui Bachus și al copiilor lui, vițele de vie.

Eu am mai scris ceva, de teamã sã nu mã fure somnul, iar prãbușirea corpului meu în pat m-a dus pe dealurile superbe din Yunnan, pe la pagodele și terasele de orez din Japonia, cã îmi scufund picioarele printre lalelele din grãdina mamei, prin nisipul de la leagãnele din Iuliu Maniu.

Câte mai sunt dupã care tânjesc? Pentru câte sã mai cãlãtoresc fãrã bilet?

Îmi arde sângele în vene din cauza cãldurii din Sahara și-mi înundã fruntea cu stropi de sudoare, îmi trece vântul prin haine și mã las rãpitã, în visare, de tuaregi și dusã într-un loc unde voi începe un nou capitol al vieții mele.

Nici eu nu mai știu sã vorbesc despre senzația pe care o am când mã aflu pe un pod, unde mã predau în adâncurile apei sau las vântul sã se joace cu mine, pânã capitulez și-mi tremurã buzele.

Câtã libertate! Câtã!

Iar zeii de care vorbeam, îmi apar adeseori în cale sau când mã opresc lângã un copac, pe malul lacului din Herãstrãu, în timp ce fredonez melodia celor de la Take That, Rule the world, începând simfonia vieții prin culoare, sunet și atingeri.

Nu mai am spațiu și nici simțiri, când sunt îmbrãcatã-n învãluiri de el, totul se oprește, iar timpul are adversarul în chip de ființã umanã, ce iubește.

E în spatele meu, cu mâinile încolãcite pe abdomenul celei, al cãrei umãr îl sarutã cu o tandrețe desãvârșitã…iar eu privesc în larg, spre cerul înnorat , în încercarea de a înghiți din adieri, cãci rãmân fãrã rãsuflare.

Am pornit la drum, pe alei și poteci cu dragoste, unde copacii sunt martori bãtrâni ai copiilor ce se iubesc, apoi am poposit pe banca unde parfumul nostru, se imprimã în lemnul zgâriat și vopsit, spre necazul florilor de tei.

Drumul nostru nu se încheie aici…am început prin visare și vom continua prin pași plini de mister și iubire.

Notã: „Tuareg” este un cuvânt arabic, des folosit de francezi, însemnând „abandonat de zei”.

Revenind la lucrurile frumoase…

2010-05-21T03:31:00.005+03:00

“Lângã fereastra mea, am gãsit o scarã. Se întâmpla într-o noapte desenatã cu stele și lunã cu inel. Scara trecea dincolo de cerc și stele, dincolo de Poarta Sufletelor rãmase pe Pãmânt.

Frigul serii îmi zgribulea corpul, iar curiozitatea m-a determinat sã pãșesc în afara glafului. E ciudat când altceva decât rațiunea te indeamnã la lucruri pe care nu intenționezi sã le faci când, de exemplu, afarã e frig, iar înãuntru e cald; când ești foarte obosit și ora târzie îți reamintește cã a doua zi ai ceva important de fãcut și trebuie sã te odihnești neapãrat.

Era ceva minunat care m-a îndemnat sã pãrãsesc încãperea, luxul cãldurii, siguranța, odihna și ce e lumesc, doar fiindcã mã fascina selena nopții mele dragi.

Reaușeam sã lipesc frânturi ale poveștii despre Poarta Sufletelor. În mod involuntar. Fiecare element, fiecare firicel de iarbã udã, fiecare stea, adiere rece și inelul lunii îmi reaminteau rânduri dintr-o carte veche, pe paginile cãreia era desenatã o amuletã strãveche din argint.

Talismanul era schițat în contururi precise, cu cernealã neagrã, în colțul drept de jos al fiecãrei pagini. Era rotund și în centru era încrustat cu o piatrã de onix.
Se spunea cã cine poartã acel talisman în seara deschiderii Porții Sufletelor, putea decide ce spirite sã treacã în lumea celor fãrã de trup și cui i se va mai îngãdui sã mai trãiascã cât etatea purtãtorului…

Simțeam parfum de cale.
Mã înțepau și mã ardeau tãlpile. Nu știam atunci ce se întâmplã. Unghiile mi s-au înnegrit, iar lumea din care pãșisem sã vãd ce se întâmplã afarã, dispãruse.

Eram înconjuratã de stelele care se aflau pe cer, la un moment dat. Roiau într-un dans nebun, iar din interiorul elipsei pe care au format-o la un moment dat, a înflorit o oglindã cu ramã de cale albe.

Știam cã aceste flori simbolizeazã moartea.
Alãturi de ea, mai era un vas de piatrã neagrã cu apã limpede. M-am apropiat și în acel moment am început sã aud un zumzãit. Țipetele unor femei mi-au strãpuns timpanul, apoi râsete de copii. Credeam cã înnebunesc.

Mã gâdila la un moment dat pãrul. Fapt care mi-a atras atenția și intenționam sã îl prind cu panglica de la pijama.
Nu mai eram eu. Pãrul îmi atingea gleznele, apoi încheieturile mâinilor, gâtul. Vântul adia din toate pãrțile, iar eu eram din ce în ce mai dezorientatã…

Primul gând care mi-a apãrut în minte, dupã ce am vãzut ce s-a întâmplat cu pãrul meu, a fost acela cã nici chipul nu mai este așa cum îl cunoșteam.

Am mers în fața oglinzii și am ridicat privirea, cãci pânã acolo mi-am numãrat pașii cu ochii ațintiți la picioarele mele desculțe…”

Ai ajuns.

2010-04-25T15:10:00.007+03:00

Și, iatã-te!

Ai ajuns. Nu aici, la mine, ci la acea stare care îți subjugã gândurile și voința.

Ai amorțit. Tu, cu trupul tãu și nu mai vrei sã știi de nimeni și nimic. De niciun lucru în care pulseazã viața. Ai alunecat pe pârtia deșertãciunii, fãrã sã reușești sã te prinzi de ceva.
Da.
Încã mai vrei sã te prinzi de ceva, fiindcã mai ai un strop de dorințã sã sãruți, sã îmbrãțișezi, sã ai fața ei în palmele tale, sã îi spui: “Doamne, cât ești frumoasã!” , dupã care apare gândul: “Nu trebuia sã îi spun asta.”
De ce?
De ce sã nu îi spui un lucru pe care îl știe și ea, dar din cauza faptului cã tu o faci sã se simtã așa.

Încã aluneci, dar este ceva premeditat. Gânduri cusute cu incertitudini, dar te-ai aruncat singur pe pârtie, iar incertitudinile sunt cele care te fac sã îți dorești sã te prinzi de ceva. Nu știi dacã este drumul bun.

Așa este fiecare drum, pârtie. Așa se întâmplã cu fiecare decizie. Nu știi dacã este cea bunã. Nu știi dacã va vei ajunge acolo, unde îți dorești sã ajungi, într-un final, pentru a avea alt început.

Așa se întâmplã cu fiecare “Da” și cu fiecare “Nu”.

Dar, ai ajuns…la acea stare. Ai amorțit. E ca o cãdere în gol și parcã nu îți pasã ce urmeazã sã se întâmple cu tine.
Chiar dacã știi cã poate fi ceva rãu…chiar dureros.
Întrebarea mea este: Vei ajunge la mine?

Eu aici am ajuns…

Deseneazã-mi noaptea, numele...

2010-04-24T13:59:00.007+03:00

…cu bidineaua din care mi-ai trasat, frumos și lin, stele….șapte stele.
Deseneazã-mi a opta stea și dãruiește-mi infinitul, al cãrui semn îl port la gât, în semn de dezgust de efemeritate.

Ia din strãlucirea ochilor tãi, praful de stele și pune-l pe cerul oval, sã se închidã genele într-un somn neliniștit și dulce.

Spune-mi: “Dāna”…cãci eu voi fi perla care s-a nãscut din lacrimile tale, când tânjești dupã un dram de fericire. Rostește numele pe care l-a blestemat un suflet negru, nãscut din nebunie și necurat.

Spune-mi: “Dana”, cãci din celți am pãstrat harul zeiței lor, sub denumiri ale sufletului pereche, pe care l-am dãruit o singurã datã, nemaiputând fi dat spre iubire a doua oarã, oricât ar tânji trupul și ar îndemna durerea.

Și perșii au spus: “Dana”. Poate cã au cunoscut întruparea înțelepciunii într-un suflet care a zãmislit iubire purã și ar fi luptat pânã la biruire.

Deseneazã-mi numele care “a pãșit” pe treapta superioarã a cunoașterii, atunci când l-a întâlnit pe El(pe tine), iar hindi amintește de asta, fiindcã nu va fi om care sã nu știe de douã suflete care au fost despãrțite dinainte de a se cunoaște, s-au regãsit și apoi…existența li s-a îngreunat dupã ce s-au descoperit.

Deseneazã-mi noaptea, fiindcã nu-mi mai cunosc chipul, nu mai știu dacã…sunt. Pentru celãlalt suflet. Nu mai stiu dacã sunt pentru…

Îmi doresc sã vãd, sã gãsesc chipul meu pe cer…acolo unde desenai stele. Cu bidineaua.

Vei cunoaşte...

2010-01-08T00:13:00.012+02:00

Cunoaştere. Lucruri frumoase. Lucruri pure. Lucruri urâte.

Trebuie să cunoşti pentru a simţi. Trebuie să simţi pentru a zvâcni de bucurie.

Ai în tine daruri neasemuit de frumoase, care se pot altera fără cunoaştere; acea cunoaştere a cuvintelor care nasc poezii ale celor mai pribege gânduri.

Cutreieră ţinuturi de flori cu ecoul glasului pentru a te cunoaşte şi a te primi pe pământul lor, de fiecare data când simţi nevoia să alergi desculţ când plouă sau când este însorit.

Adună în corola ta de gânduri inocente, şi gânduri murdare. Vei şti cum să stai deoparte altă data, cum să te fereşti. Vei cunoaşte.

Aşterne pe degetul arătător o lacrimă din zori, o lacrimă de pe obraz şi vei reuşi să vezi răsăritul în alte culori...îl vei simţi căci ai cunoscut răcoarea naturii din rouă şi ardoarea din ochii tăi prin curcubeu.

Îmbracă-te cu zefirul adierilor ce au cunoscut trupuri şi chipuri tinere, au mângâiat pletele fecioarelor şi le-au furat căldură, pentru a tânji după patimă, înflăcărare.

Soarbe din cupele Reginelor Nopţii pentru a te desfăta în ceasuri tomnatice, atunci când frunzele trădătoare au îmbătat pământul cu coniacul lor. Vei cunoaşte tresăriri ale trupului care te-au minţit că nu există emoţii de toamnă.

Lucrurile frumoase...mereu pătate de hidoşenie. Priveşte dincolo de haos şi sluţenie. Vei descoperi că ai fost îndemnat greşit când ţi s-a spus "Judecă după aparenţe!", dar şi când ţi s-a spus "Nu judeca după aparenţe!"...încearcă să cunoşti singur!

Prinde creionul acela din lemn care îţi este aruncat în silă pe masa unde adormeai de obicei, fiindcă nu ştiai ce să desenezi, ce să scrii...nu de inspiratie ai nevoie, ci de un creion şi dorinţa de cunoaştere, de a trasa conturul fructelor împrăştiate pe masă sau chiar conturul zeiţei care a stat o noapte cu tine, precum o femeie normală..în aparenţă!

Ascultă ploaia care nu are cuvinte...are răcoarea ei blândă care se aşterne pe obrajii tăi rumeni înainte de venirea iernii, iar primăvara scrie pe petalele florilor de cireş care ţi le şoptesc atunci când îţi aşterni oboseala sub ramurile lor.

Şi dacă vrei să îngropi tot ce este feeric, doar fiindcă urăşti ce este frumos, fă-o! Vei cunoaşte ce înseamnă frigul, amnezia, tristeţea, urâtul, noroiul, haosul, boala, incertitudinea, întrebările fără răspuns şi dacă vei afla de mai multe, să scrii despre asta.

Cunoscând un sărut, vei cunoaşte dorinţă, nu curiozitate.

Cunoscând o iubire vei găsi poetul din tine, îmbrăcat odinioară în agramat.

Nimic din întreaga lume nu poate fi asemuit trăsăturilor noastre, ceea ce ne face cele mai privilegiate fiinţe.

Animalele, frunzele, florile, ploile, zăpada, norii, spinii şi multe alte lucruri care cunosc "existenţa" nu vor cunoaşte niciodată ceea ce vom cunoaşte şi ce suntem noi, ceea ce vom trăi şi vom simţi.

Dar noi putem fi secunda dintre reverie şi veghe, momentul în care sufletul se vinde pentru o clipă de fericire, de plăcere, ultima respiraţie adâncă dinaintea saltului în gol, roua, ploaia, incestul dintre apus şi răsărit...putem fi animale! Putem cunoaşte acest statut!
Învaţă să cunoşti prin tine însuţi, în primul rând, apoi prin natură şi, în ulimul rând, prin oameni.

Nu învăţa, din cărţi, lucruri pe care ai ocazia să le descoperi prin trăirile tale şi din dorinţă de cunoaştere, nu din curiozitate.

Cunoaşterea nu înseamnă pierderea purităţii, inocenţei, întrebărilor fără răspuns, amintirilor, timpului sau a oricărui lucru care face parte din tine şi vrei să îl păstrezi; înseamnă să fii unul dintre OAMENI, unul dintre destinele fericite, spiritele care au trup, care există, dar nu bântuie!

P.S: Acesta este referatul de la ITC...

Tu...

2009-12-10T14:06:00.000+02:00

Tu, eşti în globul de cristal
Ce-mi arată drumul către mal
Când mă pierd în lumea ta, şi-aş vrea
Să înving tristeţea grea

Tu, nevăzută dar te simt
Te ignor dar nu pot să mă mint
Eşti în ceea ce respir, eşti tu
Firul ce mă leagă de miracolul din zori
Când din vis uşor cobori, în tot ce ating în jurul meu
Chipul tău îl văd mereu, în gând
Eşti orice, oricum, oricând

Tu, aşteptarea din amurg
Când secundele încet se scurg
Cu atingeri moi de catifea
Alintate-n mâna ta

Tu, eşti ideea de intens
Căutării mele-i dai un sens
Un motiv ca să încerc mai mult

Tu eşti vocea ce-o ascult
Eşti chemarea de demult
Ce mă face să nu-mi aparţin, nu mai sunt eu
Nu mai e nimic al meu, eşti tu
Nu pleca nu spune nu...

(Conexiuni - TU)

Sunetul cuvintelor…

2009-12-06T18:20:00.000+02:00

Azi nu mai sunt cuvinte…este muzicã, este dans şi totul se pierde într-un vals care ispiteşte suflete la o pierzanie dulce…unde cei care condamnã sunt oamenii.
Dar avem amurg de iubire, avem balade, regrete, avem ploi liniştite, avem ploi infernale,avem luna, avem gãri şi trenuri, avem umbre, avem sunete de clavir, avem timp dincolo de tot pentru cã avem 1000 de ani...aşa cum au douã suflete. Avem totul...
P.S: Mai avem şi melodii care nu pãrãsesc pereţii camerei mele…

Pictoriţa și pictorul ei…

2009-11-16T23:59:00.000+02:00

Azi, am simţit pentru prima dată nevoia de a alerga pe o plajă cu nisipul încins de nebunia unui iad, care pare să se desprindă din Soare.

Încă îmi este împăturită senzaţia de siguranţă undeva, în trupul meu bolnăvicios. Mă fac să fiu confuză culorile ce se ascund în mare, mă fac să cred că se ascund de noi până în dimineaţa următoare…Te văd acolo. Mă aştepţi la umbra unui tablou…

Am tălpile obosite şi arse; te-am căutat. De ce mă faci să te caut? Să îmi aduci aminte cum este un sărut care răcoreşte tălpile?
Aminteşte-mi! Sunt aici acum. Nu mă lăsa să plec…nu mă lăsa să îmi obosesc iar tălpile, să mi se împăienjenească ochii mei mari şi verzi, pe care mi i-au furat noaptea. Fură-mi tu totul sau fură-mi ce ai uitat să îmi furi!

Mi-ai furat linistea, iar marea neliniştea…sau sunt supărate adierile de vânt? Fură-mă cu totul, cu tot ce e al meu…

Mă apropii de tine şi de apogeul durerii tălpilor mele…cu fiecare pas, cu fiecare dorinţă de a ajunge acolo...la umbra acelui tablou, părtaşul mânilor, care ţi-au furat gândurile…mâinile tale.

Iubesc soarele şi căldura lui, dar de ce mă arde? Cere-i răgaz, încă puţin; vreau să ridic ceva din cenuşa lăsată de dorul care mi-a mistuit o inimă şi un suflet.
Mai ştii acel suflet? Încă este acolo, se reflectă în fiecare strop de mare, fiecare grăunte de nisip şi…în fiecare privire de-a ta.

Alerg, alerg şi simt, văd cum totul gravitează în jurul tău! Învii speranţa în sosirea mea la tine odată cu strălucirea stelelor. Aștrii îi ajung nopţii, de ce îmi vrea şi ochii? Ia-mi tu ochii…

Cum de înfloresc trandafiri pe nisip? Te-ai înţeles cu vântul să-mi aşterni petale sub tălpi?

Le văd cum se aştern înaintea mea, dar mi le fură valurile mării.Las-o să guste dulceaţa unor flori crescute din vise pe nisip!

Lasă-mă să văd ce ai pictat…am ajuns.Dă-mi odihna ochilor, dă-mi odihna trupului şi trofeul sufletului.

Fiecare pas, încă o durere învinsă…dar fiecare strop ce-l beau din elixirul unui suflet care a avut şi el tălpile arse, nu îmi va potoli niciodată setea de absolut, simplitate, eternitatea clipelor care te fac să auzi muzică, o altfel de muzică; te îmbrăţişează totul într-un glas necunoscut şi vesperal, datorită căruia,singurul lucru pe care ţi-l mai doreşti este acela de a rămâne în acelaşi loc, acelaşi ceas care a pecetluit un simţământ dintre două suflete…

Să danseze apa într-o ploaie rece, pentru a reaminti sufletelor că trupurile lor neputincioase sunt vrednice de ceea ce simt şi fiorii doar îi îndeamnă la veşnicie, chiar şi una spirituală, dar amintindu-le că pe pământ, nisip, în apă, în aer, printre flori şi locuri feerice, poate fi totul! Poate fi o viaţă născătoare de vieţi, poate fi un dans nebun ce poate dura ani întregi, poate fi un sărut ce poate fura ceasuri multe timpului…pot fi sentimente ce pot înşela secundele, oamenii…chiar şi timpul…

Pictează!…uşor, încet…sunt aici. Încă mai am răbdare să văd tabloul unui artist...al unui suflet care dansează cu cele mai frumoase culori şi forme, întru muzica coralilor şi valurilor mării, adierilor de vânt şi a ploii care cade, a amintirii trenului care va sosi în curând şi şinelor ce tremurau înaintea venirii lui…

Însă…vreau să fiu eu prima care va vedea tabloul unui suflet. Lasă-mă să fiu egoistă…

P.S: Voi bântui prin ceaţã, ca sã te învãlui în rãcoare, și prin ploaie, ca sã te sãrut pe pleoape…

Revenire…reverie…re- “…” ?

2009-10-12T13:08:00.000+03:00

un nou
început. străzi. ploi. alei. şcoală. prieteni. profesori. speranţe. priviri. atingeri. palmă. aplauze. aglomeratie. zâmbete. parfum. cafea. plimbări. cursuri. caiete. umbrelă. întrebări. răspunsuri. cărţi. reclame. filmări. scris. muzică. nopţi liniştite. agitaţie diurnă. prăjituri. editoriale. articole. umbră. soare. bancă. citit. bibliotecă. ceai. fluturi. avertismente. uitare. brăţări. perle. mesaje. glume. noi amici. realizări. parcuri. admiraţie. mărturisiri. amintiri. lacrimi. încurajări. un pas înainte. descifrări. ghicitori. scrisori. iasomie. aromă de pâine caldă. gânduri. chip frumos. sensibilitate.prospeţime. optimism. întrebări fără răspuns. mere caramelizate. căldură. frenezie de culori. somn neliniştit. telefoane. film. poezie. facultate. amfiteatru. cuvinte. gară. trenuri. prezent. viitor. jurnal...un nou început

Un...vis.

2009-09-14T00:23:00.000+03:00

" - De ce nu eşti atentã? - aud ecoul unei voci obosite.
Inima începe sã pulseze din ce în ce mai repede, sã-i simt zvâcnirea pânã sub epiderma tâmplelor mele şi fiori coborând de-a lungul braţelor tremurânde.

Cercetez cu ochii locul din jurul meu, copacii…este prea multã linişte, nu este nimeni. Începe sã adie vântul, frunzele îmi lovesc faţa şi încerc sã mã apãr încrucişându-mi braţele înaintea acesteia, dar se izbesc de mine cu repeziciune.

– Cine eşti? Cine este acolo? - rostesc cuvintele necontrolate din cauza febrilitãţii care-mi pãtrunde corpul, pe mãsurã ce zgomotele din jurul meu îşi pierd identitatea şi se transformã într-un cântec, care-mi supune timpanele unor chinuri atroce.

Ameţesc, nu reuşesc sã îmi pãstrez echilibrul, iar paleta de culori care-mi inundã ochii mã face sã mã nãpustesc asupra frunzelor care foşneau sub tãlpile mele reci.
Ar fi trebuit sã fiu jos, sã mã pierd în marea aceea de coniac, sã urlu de durere, sã îngheţ, dar...
…închid ochii şi-mi încolãcesc braţele în jurul trupului. “Ce caut aici?”, mã întreabã conştiinţa sau teama minţii mele prea înfricate pentru a mai spune ceva. Deschid ochii şi realizez cã mã aflu pe o…bancã? O bancã umedã de lemn, iar în jurul meu disting doar o alee din pietre al cãrui capãt nu poate fi întrezãrit din cauza ceţii. Nu mai simt nimic. Braţele au cedat, cãzând liber,cu greutate, spre pãmânt, atingându-l…

- Iar ţi-ai abandonat lumea? - mi-a şoptit cineva. Rãmân înmãrmuritã pe bancã, fãrã sã îmi doresc şã ştiu dacã ceea ce am auzit este real sau doar o plãsmuire a minţii mele nefericite. Amorţitã şi aţintitã de o bucatã de lemn impregnatã cu apã rece, care mã îmbolnãveşte, îmi abandonez raţiunea şi orice temere, orice pãsare.

- Mã auzi? - murmurã acelaşi glas lin.
- Te aud, i-am rãspuns ţinându-mi irişii albaştrii ferecaţi în pleoapele îngheţate, - voi fi aici în fiecare zi de septembrie, de octombrie şi noiembrie, - am continuat eu, rostind cuvinte la care nu m-am gândit niciodatã, dar care îmi pãreau cunoscute -iar la iarnã, sã mã cauţi în munţi, prin nãmeţii de zãpadã…

- De ce nu mã …pãrãseşti? - m-a întrebat acea voce. De unde o ştiu? A cui este? Stiu cine este, dar încep sã refuz cã ar putea fi…Nu! Visez.
-Da! Visez. Tu eşti doar o fantasmã a gândurilor mele. Te joci cu mine!- am icnit, dupã care am cedat lacrimilor şi migrenei.

- Nu visezi. Sunt aici, iubito! - am simţit cum ardoarea vocii lui mã încãlzeşte şi îmi aduce însufleţirea sa în cele mai amorţite pãrţi ale corpului meu searbãd.

Am deschis ochii şi…nimic. Aceeaşi încãpere, acelaşi violet care se prãbuşeşte peste mine în fiecare dimineaţã, aceeaşi pereţi şi aceeaşi oglindã colosalã în care mã revãd în zorii fiecãrei zile din viaţa mea…şi aceeaşi voce. "

“Da, dom`ne: OBIECTIVITATEA !”

2009-09-12T18:35:00.001+03:00

Sunt o visãtoare veritabilã şi nimic nu va schimba asta.

Îmi manifest exaltarea şi sensibilitatea aproape în fiecare zi, dar cel mai intim martor al acestui fenomen sunt chiar eu.

În ciuda faptului cã împart entuziasmul meu postând texte în acest spaţiu, în realitate lucrurile sunt mult mai vii şi le pãstrez pentru mine.

Aduc la cunoştinţã amatorilor de obiectivitate şi indivizilor, a cãror ocupaţie preferatã este aceea de a face deducţii nefondate, cã beneficiez din naştere de abilitãţi cameleonice (nu ştiu dacã sã mulţumesc astrelor care “s-au aliniat” pe 1 august 1990 sau pãrinţilor mei pentru materialul genetic - :)) ).

Ca urmare a acestui fapt, dar şi a stãruinţei mele de a face diferenţa dintre subiectivitate şi obiectivitate, reuşesc sã îmi pãstrez capul pe umeri atunci când trebuie şi sã mi-l “pierd” atunci când…”trebuie” - doar temporar.

Astfel, spre deliciul sufletului meu, savurez cele mai frumoase vise, poezii, poeme, gânduri etc, iar spre aversiunea celorlate “caractere” menţionate anterior, voi reuşi sã redau cât mai obiectiv evenimente, situaţii diverse, naraţiuni şi multe altele pentru a le stinge “nerãbdarea” cu privire la acest aspect…şi lamentarea nejustificatã (când voi considera cã va fi cazul).

Subiectivitatea textelor mele redã lumea care mã înconjoarã în felul în care eu reuşesc sã o apreciez, iar obiectivitatea va fi ghidul meu profesional din momentul în care voi “debuta” în jurnalism sau în momentul în care va trebui sã redau în aceşti parametrii realitatea care determinã adevãruri obiective şi lumea în care trãim exact aşa cum este.

Nu voi transforma acest blog într-un jurnal. Vis-à-vis de acest lucru, precizez cã blog- urile “jurnal” le consider superficiale, fie cã sunt naraţiuni care încorporeazã “aventuri” din nu ştiu ce zi la care se “ataşeazã” adevãrate minciuni hiperbolizate, fie cã sunt adevãrate încercãri de a sensibiliza cititori şi de a manipula persoane, arãtând ce suferind este autorul.

Fiindcã am deschis acest subiect, aş dori sã atrag atenţia celor care confundã acest spaţiu cu “hi-cinci”- ul! Este suficient spaţiu acolo pentru a-şi etala podoabele capilare, ochii mirobolanţi, gloss-ul recent achiziţionat şi “ataşat” pe buzele lor, precum şi vestimentaţia realizatã dupã ultimele tendinţe.

Lãsaţi acest loc artiştilor şi celor care au ceva important de spus, celor care meritã sã fie ascultaţi, obiectivi sau subiectivi, celor care ştiu sã vorbeascã ROMÂNEŞTE şi care gândesc frumos, care au o imaginaţie bogatã, un vocabular plin de cuvinte cu ajutorul cãrora vor reuşi sã redea viziunea lor asupra lumii – obiectiv sau subiectiv!

Şirag de minuni împodobite cu luciu de sidef în cochilii…

2009-09-09T15:56:00.000+03:00

~ Nu le vei gãsi la malul mãrilor învolburate…şi nici în nisipul auster, care se odihneşte în adâncurile lor.

Asearã am ferecat în perle lacrimile de pe obraz, altfel deveneau volatile rãmãşiţe ale confesiunilor ochilor din pricina cãldurii pomeţilor mei.

Am încãtuşat lamele pleoapelor mele în ore târzii şi reci, tomnatice…

Toate le asemuiesc izbânzii mele împotriva somnului, împotriva euforiei care încearcã sã mã pãcãleascã în fiecare searã.

~ Le vei gãsi la mine, chiar dacã le-ai abandonat.
Le-ai regãsi în acelaşi gângurit de copil, acelaşi zâmbet care legãna cuvinte în cea mai simplã rostire şi în aceleaşi priviri în care îţi rãcoreai gânduri…

Vei regãsi şi culorile de odinioarã, încrustate în amintiri şi imagini feerice, care alcãtuiesc albumul celor mai frumoase trãiri din adolescenţa mea…

~ Cu sidef, cu pietre şi flori, cu miros de lemn şi clintiri tardive ale paşilor noştri care prind viaţã în rememorãri, într-o lume gri care zumzãie …monoton.

~ Sã se înţeleagã faptul cã eu nu caut sã îmi potolesc pornirile lãuntrice şi nu voi face asta niciodatã…este greu.
Sunt un spirit liber care viseazã cât vrea el şi când vrea, iar tu ştii acest lucru.

Pânã la reîntâlnirea mea cu oameni pustiiţi de gânduri perene şi nedemne de a aparţine unei lumi cu mult mai frumoasã decât aceasta, voi profita de fiecare moment, pe care efemeritatea nu mi-l îngãduie pentru a retrãi şi trãi tot ce mi-a fost dat şi tot ce-i al meu de drept.

~ Aşadar, îţi dau minuni sidefate şi rouã, îţi dau Soare şi Lunã, îţi dau esenţa naturii şi ploile în simţiri…aşa cum îţi dãruiesc un zâmbet la umbra chipului tãu frumos…în cochilia acestei lumi cenuşii.

Înţelegere şi respect…

2009-09-05T14:36:00.001+03:00

Rol dificil,dar frumos: femeia care suportã cu eleganţã o despãrţire. ( Simone de Beauvoir)

~ Acesta este citatul care mi-a atras atenţia pe unul dintre site-urile mele preferate.
Într-adevãr, este un rol dificil, care îţi testeazã capacitatea de a suporta durerea pricinuitã în urma unei despãrţiri de orice naturã.

~ Înainte de toate, aş dori sã menţionez cã vorbesc din proprie experienţã şi proprie viziune asupra acestui fapt.
Am dezbãtut de nenumãrate ori acest subiect, expunându-mi verbal şi faptic opiniile aflate în concordanţã cu modul meu de a gândi şi dorinţa de a pãstra acea demnitate vis-à-vis de aceasta problemã.

~ Refuz sã accept şi sã asimilez acea convingere a majoritãţii oamenilor, conform cãreia demnitatea ar însemna acelaşi lucru cu orgoliul. Fals!
Menirea fiecãrui lucru în viaţã este acela de a simţi cã trãieşti, cã exişti, de a cãpãta experienţã, de a învãţa şi diferenţia natura fiecãruia, înspre binele nostru şi al celor care fac sau vor face parte din viaţa noastrã.

~ Revenind la citatul pus în discuţie, consider cã este mult mai respectabil şi sãnãtos sã suportãm “cu eleganţã” o despãrţire decât sã ne minţim în continuare; mai ales când vine vorba de o legãturã forţatã, în care nu existã împãrtãşirea sentimentelor.
Neînţelegerea acestui fapt poate genera în conflicte, situaţii greu de suportat, pierdere de timp, neîndeplinirea obiectivelor, care cândva erau prioritare, şi multe altele.

~ Este dificil sã accepţi o despãrţire. Chiar şi în momentul în care ştii cã sentimentele sunt împãrtãşite, existã alţi factori care influenţeazã şi precipitã acest proces de despãrţire, iar la un moment dat, acutizeazã gândurile care te orienteazã cãtre idei de genul : ”Este mai bine aşa” sau “Oricum nu mai puteam face nimic”.

~ Ajungi la concluzia cã doar timpul va mai putea face ceva, dar timpul nu este statornic şi nici îndurãtor.

Cert este cã lucrurile forţate nu sunt sãnãtoase şi nici legãturile care se stabilesc sub aceastã modalitate, iar faptul cã accepţi o realitate în cel mai elegant mod, nu denotã faptul cã ai renunţat şi cã eşti o învinsã.

Adevãrata învingãtoare eşti tu, fiindcã ai fost în stare sã iei o decizie care dovedeşte o judecatã adâncã şi cã eşti stãpâna propriei gândiri.

~ Chiar dacã decizia este dureroasã, vei descoperi la momentul potrivit, cã poate a fost vorba de vreo neînţelegere, de stãri prin care fiecare dintre noi trecem la un moment dat şi dãuneazã relaţiei, sau vei întâlni pe altcineva care, într-adevãr, se va dovedi a fi cel pe care îl aşteptai.

Rãbdarea ta, gândirea la rece, analiza tuturor lucrurilor şi chiar ceea ce simţi, te vor face sã iei o decizie atât conform normelor morale, cât şi sãnãtoasã pentru tine.

Pânã la urmã, fiecare dintre noi are nevoie de libertatea de a alege şi de a trãi cu cineva care îl/o face fericit/ã.

Trezeşte-mã când septembrie se va termina…

2009-09-03T19:01:00.001+03:00

~ Aruncã-mi perna aceea coloratã din frunze şi adu-mi un zefir sã mã învelesc. Când mi se va face sete, sã-mi dai din cupa Reginei- Nopţii, roua dimineţii sã o beau…

Astãzi nu-mi este dor de nimic. Vreau sã cad în letargie şi sã mã plimb nonşalant pe cãile ei. Dupã ce mã voi trezi, îţi voi povesti cum a fost. Deocamdatã,încerc sã îmi suprim gândurile pripite doar pentru a înlãtura durerea de cap, resimţitã pânã-n vasele capilare ce-mi oxigeneazã tâmplele. Nu mã îngrijoreazã stãrile sufleteşti fireşti, care se acutizeazã şi deseori le retrãiesc.Şi mai bine! M-am învãţat cu ele şi suport fiecare simptom . Nu le încadrez în simţiri normale, poate datoritã faptului cã le consider unice .

~ “Hibernarea” aceasta autumnalã va fi mai degrabã o meditaţie, care va aduce tihnã sufletului meu. Voi omagia “Boedromion”-ul acestui an cu plimbãri şi bântuiri pe aleile parcurilor din Bucureşti.

Voi asculta aceeaşi muzicã pe care o ascultam şi toamna trecutã: douã piese care-mi dau fiori numai în acest anotimp (Deana Carter- Once Upon a December şi Dan Bãlan- Despre tine cânt ).
Sã rememorezi lucruri simple este cel mai bun leac pentru cei care au firi complicate.

~ Vreau sã simt frig, sã plouã, sã fie ceaţã, sã simt cãldura eşarfei în jurul gâtului meu şi sã-mi împreunez degetele în faţa locurilor care au sãdit în mine numai speranţã şi fricã doar de efemeritate.

Cât despre ceea ce este absolut neimportant pentru mine(mã refer la critici şi supoziţii nefondate şi utilizate abuziv de anumite persoane - ori inculte ori labile psihic), voi prãbuşi peste fiordurile minţii mele imediat ce au cunoscut sensibilitatea timpanului meu.

~ Aşadar, sufletul meu se va odihni puţin pe bãncile aflate sub ramurile plângãreţe, alãturi de lacul lacrimilor lor. Îl veţi gãsi acolo…Iar trupu-mi va bântui în jurul sãu, pentru a-i veghea somnul timp de o lunã impregnatã de culoarea coniacului…

Aşteptãri, ploi, toamnã şi …cuvinte

2009-09-01T02:55:00.000+03:00

Magic! Aşa începe totul pentru mine.

~ Rãcoare, miros de struguri plimbat de adieri tomnatice, legãnãri gentile ale ramurilor în orele din ce în ce mai puţine ale zilelor..şi din ce în ce mai multe pentru nopţi.

~ Sã nu uit de nori darnici şi pãmânt însetat a cãrui chemare a ploii ne-a rãcorit trupurile mistuite de Soare şi…în unele cazuri, de dorinţa de a ne bronza. Din fericire, nu fac parte din ultima categorie.

~ Azi am respirat uşor …toamna! Am furat cu privirea toţi copacii uzi, lacurile, cerul cenuşiu, frunzele îmbrãţişând apa din locuri de sus. Aveam în faţã viziunea unui anotimp care rãceşte, dar simţeam candoarea şi cãldura unui timp care fraternizeazã vara şi iarna…

~ Înainte de fiecare lucru care ştiu cã urmeazã sã se repete, îmi doresc ceva mai frumos decât ceea ce a fost. Acum, nu ştiu dacã voi avea o toamnã mai frumoasã decât cea de anul trecut. Evocãrile autumnale îmi creioneazã involuntar plimbãri pe alei pustiite de ploi aburinde, verdeaţa sãlciilor, bãncile goale şi momente de odihnã la marginea lacului rãzvrãtit de adieri reci…

~ Nopţile încã aduc la ferestre cântece de greieri, care vor înceta în curând; şi readuc duetul şuieratul trenurilor din garã şi al ploii la fereastra mea.

~ Acum se contureazã cel mai bine aşteptãrile, formele naturii şi ţi se acutizeazã cel mai ascuns simţ, gând oricât ai încerca sã împiedici asta. Oricât ai încerca sã pãstrezi doar pentru tine, ochii vor împãrtãşi ceea ce glasul nu va avea curajul sã rosteascã.

~ Toamna devine cântecul care adoarme, leagãnã, surprinde, mângâie, alintã, şopteşte şi dãruieşte emoţie.

~ Stãruinţa raţiunii va triumfa în faţa celorlalţi, dar va capitula în clipa oglindirii chipului tãu în vreun strop de ploaie, cãci nu vei putea ignora ceea ce este frumos şi sincer.

Sã aveţi o toamnã liniştitã şi…magicã!
Aşa cum voi avea şi eu…

Pentru început...

2009-07-28T05:03:00.000+03:00

~ Primul text…a mia senzaţie de “fluturaşi în stomac” specifică unei stări de entuziasm şi nerăbdare de a începe ceva frumos...
~ Caut acea răbdare şi predilecţie a oamenilor către manifestarea oricărei gândiri şi expunerea ei într-un mod cât mai unic, aşa cum,de altfel, este fiecare dintre noi.
~ Nu încurajez niciun gest de a copia vreo acţiune,pledoarie sau vreo dorinţă de a promova propria imagine ori interesele proprii, egoiste…
~ Consider că fiecare persoană se poate face remarcată,fără să vrea, doar prin naturaleţea sa, prin unicul său mod de a zâmbi, gesticula, reacţiona la glume, a-şi petrece timpul liber cat şi din punctul de vedere al vestimentaţiei…
~ Superficialitatea este o caracteristică contagioasă, care îmbolnăveşte caractere, personalităţi…îmbolnăveşte lumea…
~ Adepţii unei gândiri de contrabandă, a prototipurilor nu fac decât să se afunde într-o lume cu adevărat îndepărtată de aceasta, căci lumea în care traim ÎNCĂ ESTE FRUMOASĂ!
~ Bineînţeles că doritorii de senzaţii “tari”, ce doresc să se stabilească în “mocirle” sau să devină "una cu pământul" prin superficialitate şi/sau inconştienţă, nu au decât.
~ Însă, acesta este doar un început,un fragment microscopic din sfera gândurilor mele.
Primul meu sfat: Fii tu însăţi şi fă ce vrei!