Părul tuns nici lung, nici scurt, ca după o luptă cu părinţii. Ei ar fi vrut, pesemne, să-l tundă scurt, că nici nu ştie el cât e de frumos aşa. El a negociat măcar un breton mai lung, să şi-l poată da într-o parte sau împărţi în două, pe mijloc, în funcţie de anturaj.

Sub breton doi ochi căprui, liniştiţi, se plimbă de la stânga la dreapta într-o carte. Ciudată preocupare pentru un băiat de vârsta lui, într-un tren care aleargă deja de două ore şi care mai are încă mult până departe. Sub hanoracul cel albastru un trup nehotărât, ca un brad care-şi creşte ba o ramură, ba alta, după umbră şi după lumină. Palme mari, care-au luat-o înaintea mâinilor. Un piept îngust, aşteptând.

Nu demult copilul ăsta trebuie să fi fost printre ultimii din clasă când îi alinia profesorul, după înălţime, la ora de sport. Acum urcă, urcă mereu. I-au urcat genunchii şi palmele şi hanoracul şi bretonul şi inima lui tăcută i-au urcat mai sus.

Nu se poate să fiu eu. Eu sunt aici şi scriu.

Şi-a terminat cartea şi acum îi citeşte cuprinsul. Ştiu de ce. Ştiu pentru că făceam la fel. Vrea să-şi pună cartea în ordine, să şi-o împartă pe felii ca s-o ţină minte mai uşor. Crede că de asta citim, ca să ţinem minte. Citim ca să ne-amintim de noi, copile. I-aş explica, dar n-ar putea-o pricepe încă. Nici trupul nu i s-a aşezat, darămite sufletul.

Gata, a închis-o de tot. Mă sperie copilul ăsta, de ce nu face nimic? Se uită în gol, cu mâinile încrucişate. Fă ceva, băiete, scoate un PlayStation portabil, joacă-te, mănâncă o ciocolată. Ieşi pe coridor, fii nerăbdător, fă ceva. Altfel îţi pot spune sigur de pe acum că n-o să fii fericit niciodată.

Ceea ce nu e neapărat o problemă, e drept. E o problemă numai atunci când vrei să fii fericit. Ţi-aş spune că există ceva mai frumos pe lume decât fericirea, dar nu ţi-au crescut nici trupul şi nici sufletul încă, n-ai înţelege.

Copile, opreşte-te. Nu te apropia de ghiozdănoiul ăla verde, mă tem că e plin cu cărţi. Cărţile sunt toate despre tine. Despre cum ai vrea să fii sau despre cum eşti tu cu adevărat. Lasă-le, că o să te arunce de la un om la altul şi toţi oamenii ăia o să fii chiar tu şi n-o să mai înţelegi nimic. Mai bine caută să fii fericit. Fă un rebus. Să vezi ce fain o să te simţi când îl termini. Fă o glumă. Să vezi c-o să te simţi important. Plictiseşte-te, dar nu prea mult. Dacă te plictiseşti atât cât trebuie o să-ţi pară că viaţa e frumoasă, o să vezi. Asta e cea mai simplă cale.

Mda, a mai scos o carte. E pierdut. Aş vrea să pun un smiley-face aici, să vă arăt că nu-s cu totul serios. Îmi pare rău numai puţin pentru băiatul ăsta de sub hanoracul albastru, pentru bătăile lui de cap actuale şi, mai ales, pentru cele care au să vie. Undeva în coşul pieptului sunt mândru de el şi mă bucur că există. Să cauţi liniştea, băiete. Liniştea, nu fericirea. Ba nu, să n-o cauţi, mai bine s-o aştepţi cuminte şi, când vine, s-o laşi să se întâmple. Citeşte, copile, şi umblă prin lume. Iubeşte, ştiu că vrei să iubeşti. De asta priveşti în tavan, crezi că eu nu ştiu?

Ce bine ar fi să-ţi fie plin cu cărţi ghiozdanul. Ar însemna că e plin cu cuvinte care stau să izbucnească şi cu imagini care o să se lege când nici nu te aştepţi. Ţi-e plin de poveşti, la fel ca hanoracul ăsta prea larg pentru pieptul tău de-acum. Îţi stă bine aşa cu el, nu te uita. Ştiu că nu-ţi place că e mare, dar în cutele astea lăbărţate ale lui ştii ce se adună, băiete? Se-adună dorinţa ta de a le umple cu ceva. Asta ţi-e scris, copile: să umpli golurile şi pe tine odată cu ele.

Şi ce dacă are ochii căprui şi bretonul nicicum? Şi palmele mari şi hainele la fel, şi ce? Şi ce dac-a mai scos o carte după ce i s-a-ntors sufletul în hanorac? Nu pot fi eu. Eu sunt aici şi scriu, el tocmai a ieşit din compartiment cu volumul cel nou într-o mână şi cu verdele de cărţi pe umăr. A ieşit şi m-a privit în ochi, nu pot fi eu. Eu n-am plecat nicăieri. Şi nici nu-mi dau niciodată bună ziua.

Scrisul încrâncenat nu funcționează. La fel, crispat nu poți înota, te sperii și te scufunzi, deși e atât de simplu, de fapt, să plutești. Pe bicicletă nu poți merge decât după ce ai uitat că mergi pe bicicletă, iar notele curg firesc pe claviatura pianului abia când mintea ta a plecat de mult din cameră.

Când ne dorim ceva ne încrâncenăm. Facem mișcări atente, ne răzgândim și începem din nou. În loc să ne lăsăm să curgem devenim un calcul, un mare calcul care ne trece prin mușchi și ni-i mișcă sacadat, care ne trece prin minte și ne-o dă de toți pereții capului. Ni se pare atunci că a prelua controlul renunțând la el e o expresie lipsită de orice urmă de realism. Uităm că exact asta am făcut atunci când am învățat să mergem pe bicicletă și atunci când am învățat să înotăm. Că asta am făcut când am cântat și când am scris cel mai frumos.

Suntem cu toții capabili de mari sacrificii. Unii se sacrifică pentru carieră, alții pentru prieteni, mulți pentru copii, unii pentru bani, alții pentru vise. Unii renunță la ei înșiși de dragul altora, iar alții ajung chiar să se sacrifice de tot, renunțând de fapt, pe rând, la toate. În schimb, n-am văzut încă pe prea mulți capabili să se sacrifice de dragul vieții însăși. Să trăiască pentru a trăi, nu pentru a demonstra că pot trăi.

Dacă pot cânta fără să se gândească la pian, dacă pot pedala uitând de bicicleta de sub ei, dacă pot scrie povestea uitând că ei sunt cei care o scriu, unde sunt toți oamenii ăștia atunci când le vine rândul să trăiască?

Eu cred că atunci când scrii, ca și atunci când trăiești, porți o idee care te fascinează, dar care nu ți-e clară. O idee pe care ți-o poți lămuri numai scriind-o, numai trăind-o. De fapt, dacă e să fim sinceri, când scriem și când trăim ideea e cea care ne poartă pe noi. Ne folosește, ne stoarce de energie pentru a ieși la lumină și, uneori, nici nu-i ajunge un singur om ca să se lămurească.

Scriind, ideea îți trece prin tot corpul, electrică, adunându-ți-se dinspre extremități în piept, unde explodează scurt, ca un pocnet de balon. Împroașcă impulsuri, le urcă prin clavicule în umeri, de unde le prăvale direct prin carne, către degete. Descărcările te ciupesc de sânge, ți se strecoară pe sub unghii și le vezi deodată pe ecran, sub forme de insecte aliniate orizontal, cu semne de punctuație și pauze între ele, sau pe hârtie, albastre, îmbulzite precum călătorii într-un troleibuz neîncăpător, schimonosite de durere și de nerăbdare. De-acolo, din ecrane și de pe hârtii, pentru că nu pot trăi fără explozii, gândurile astea electrificate caută ochi prin care să se-arunce în alte suflete.

Fiindcă nu scrii de unul singur nu poți niciodată, de fapt, scrie așa cum ai vrea. Mai întâi pentru că simpla existență a altcuiva te schimbă, te influențează. Sau, dacă nu te schimbă, măcar te face să te îndoiești de ce anume ai vrea să scrii. (Nu uitați, a scrie și a trăi, lucrurile astea se întâmplă cam la fel.) Apoi, nu poți scrie așa cum ai vrea fiindcă te preocupi întotdeauna ca textul tău, purtător de sarcini electrice, să însemne ceva și pentru altcineva. Vrei să-i lași pe alții să termine povestea. S-o intuiască pe a ta sau să-și facă una nouă, a lor.

Pe măsură ce scriu (nu uitați, ăsta nu e un text în sine) (și nu uitați, uneori prin „scriu” vreau să spun „trăiesc”) (nu neapărat acum, decideți voi când, bine?) textul ăsta se așază singur, așa mi se pare. Are propria lui minte și propriile lui aspirații. Se gândește și la mine, n-ar accepta ca la final să nu-l consider totuși reprezentativ pentru persoana mea, dar și la voi, preocupându-se de înțelesurile pe care i le-ați putea da fiecare. De aceea pur și simplu nu-mi dă voie să scriu unele litere și nici să șterg nimic din ce-am scris deja.

Uite că s-a făcut târziu. Am ajuns în josul ecranului – e nevoie deja de scroll – și eu încă nu știu dacă am terminat. Sunt autorul a peste cinci paragrafe (șase, ca să fiu mai exact), care au venit peste mine ca un tăvălug. Cuvintele m-au scris, viața m-a trăit și azi. Am scris: mi-am scos din minte cuvintele, mi-am scos din suflet dorurile, iar din trup mi-am scos ochii, mâinile și picioarele. Parcă sunt în așteptarea unei concluzii. Și voi la fel?

Când vrei să-ți faci o lume nouă găsești, fără mari eforturi, în orice semne pe care să ți-o întemeiezi. Rutina capătă dintr-odată încărcături metafizice, privirile întâmplătoare devin pline de semnificații, cuvintele clocotesc de subînțelesuri. Universul ne lasă semne la tot pasul și semne devenim și noi pentru feluriți necunoscuți dispuși să dea sensuri adânci străinătății noastre.

La ce bun deci să tot discutăm despre realitate? Cum să mai speri că o să clarifici vreodată ce e real pentru toți când ți-e greu să lămurești, măcar și numai față de tine, realitatea? Ai o lume în afara ta, pe care o lași să se întâmple. Ai una înăuntru, cu care ți-e frică să dai ochii. Și mai ai lumi împrumutate de pe la prieteni sau furate din cărți și lumi exilate în tine după ce n-au mai încăput în mintea alor tăi. În vârtejul acestor universuri realitatea ți se preschimbă la fiecare dangăt de minutar, ca mozaicurile într-un caleidoscop.

A-ți alege, din colcăirea asta de realități, una singură e o chestiune care nu ține nici de șansă, nici de inteligență, nici de experiență, ci numai de curaj. Adevărul nu are nicio scuză, așa că, pentru oricare din noi, nu identificarea lui e problema, ci acceptarea lui.

Cui îi pasă, deci, că ar exista sau nu mai multe lumi? Lumi își poate face oricine. Mai greu e să le oprești din mers fiindcă, rostogolindu-se, ele devin mai mari și mai puternice decât ești tu, creatorul lor. Dificil e să le distrugi pe cele care te poartă, în uriașa lor rostogolire, departe de tine.

Se făcea că era dimineață. Am auzit un cântec de o sută de ani, scăpat dintr-un taragot încă și mai vechi. Ce tineri, cântecul și taragotul, mi-am spus. Au existat pentru o singură clipă și se poartă deja de parcă ei ar fi universul însuși. Niște copii. Când stau la sânul mamei habar n-au că îi beau laptele, ci sunt convinși, dimpotrivă, că ei sunt cei care îi dau, în felul ăsta, de mâncare.

Din taragot țâșneau, trufașe, iluzii și melancolii. Binevoitoare, întrebări dintotdeauna. Iuți, răspunsuri neconvingătoare.

Cântecul lui m-a dezmorțit. Am hotărât atunci să ies din timp, ca dintr-o călimară întunecată un stilou care nu mai poate fără să scrie, care trebuie să preschimbe bezna cernelii în litere luminoase, violete. Se făcea că eram lumea întreagă și că m-am ridicat din mine însămi ca să mă așez pe o prispă în Apuseni.

Mi-am pus coatele pe genunchi și mi-am adus mâinile spre față, ca să-mi sprijin buzele și bărbia în ele. Degetele mi s-au amestecat, fiecare așezându-se între două ale celeilalte mâini, de parcă mi-aș fi închis palmele cu un fermoar. Unghiile îmi erau luciri de ape, iar degetele mele, încovoiate ca niște munți, erau acoperite cu păduri de conifere. Mi-am lipit primul munte de buza de jos și în spatele lui s-au așternut, venind când de pe dreapta, când de pe stânga, degetele celelalte. În văile dintre ele, din hornurile caselor de pe drum se ridicau șosele noi de fum, fiecare căutând să ducă altundeva decât calea de asfalt de dedesubt.

Se făcea că eram lumea însăși și că îmi încleștasem în dreptul gurii degetele împădurite, desenând cu mișcarea mea marea vale dintre vârfurile Apusenilor. Ochii mei, așezați deasupra munților, răspândeau lumini concentrice, umplând universul de cer.

Se făcea că m-am așezat pe o prispă în Apuseni, creând din împletirea palmelor mele văile și munții. Se făcea că eram lumea întreagă și că m-am așezat pe o prispă ca să aștept.

Scris la Torogoata lui Toiuț

„Se deșiră” – spun cei melancolici, „se descâlcește” – zic pozitiviștii.

Dintr-un ghem așa de mic te și miri cum de se poate scurge un fir atât de lung. De lung ce e, privindu-l pe măsură ce ni se așterne sub picioare, avem senzația că firul e drept deși, pentru că îi urmează legănării ghemului, e de fapt sinuos ca o șosea de munte.

Alergând pe dâra lui terestră ni se întâmplă uneori să ajungem ghemul din urmă pentru câte o jumătate de clipă. Destul cât s-aruncăm atunci o privire înăuntru și să ne încărcăm cu câte-o imagine care va urma, ascunsă deocamdată în vâltoarea ghemului. Știți, imaginile smulse așa din ghem sunt întâmplările acelea de neînțeles pe care, dacă le povestești într-o carte, riști să pari un mincinos, în timp ce, dacă le spui la un pahar cu vin, devii dintr-odată o persoană fascinantă. Ca atunci când știai despre tine că vei locui cândva într-o cameră vopsită în roșu sau ca atunci când știai despre altcineva ca vă mânca, într-o zi precisă, pentru prima oară baclava.

Viitorul e un ghem încâlcit. Pe urma lui de ață colorată călcăm noi, în permanență fascinați. Cu cât firul e mai lung și ghemul mai mic, cu atât ne întrebăm mai des cum vom arăta pe dinăuntru atunci când ghemul se va fi întins în fir. Nu știu să vă zic asta, dar cu un lucru va pot consola încă de pe acum: rostogolire nu înseamnă golire de rost, ci dimpotrivă.

Nevoia de a pleca din când în când nu e nici egoism, nici renunțare, nici lipsă de loialitate. E libertatea pură, la care avem acces mai ușor ca altădată acum, când înregimentarea și supunerea oarbă nu mai sunt comandate prin legi totalitare, care ne-ar fi adus pe vremuri pedepse extrem de tehnice și, uneori, definitive. Astăzi înregimentarea și supunerea oarbă se fac voluntar și numai în fața așteptărilor celorlalți, în fața legilor nescrise ale „normalității”.

De fapt plecările noastre sunt singurătăți pe care nu le mai putem ascunde în pernă, nici camufla în sporovăieli nesfârșite. E limpede că ne temem să rămânem singuri cu gândurile noastre, dar e și mai limpede că asta e singura șansă de a ni le cunoaște cu adevărat. Cea mai bună șansă, deci, de a ne fi bine.

Plecările nu ne aduc întotdeauna înapoi de unde am plecat, e drept, iar atunci când o fac nu ne întorc tocmai pe noi, cei care plecasem, ci ne aduc schimbați, măcar puțin. Ceva mai relaxați sau mai nemulțumiți, dintr-un concediu. Ceva mai gândiți, dintr-o carte oportună. Ceva mai limpezi sau poate mai întunecați, dintr-o singurătate.

De cealaltă parte însă, decizia de a rămâne atunci când, în realitate, ți-ai dori să pleci pare mai degrabă de proastă inspirație. Rămânând pe loc, stai pe loc. Lungimea, lățimea și înălțimea, spațiul tău interior infinit creat de cele trei, toate se comprimă într-un singur punct: în omul în care erai când ai decis să stai pe loc. În felul ăsta îți păstrezi numai axa timpului, urmând să mai aduni doar gândurile pe care ți le dă înaintarea minutelor. Alegând să rămâi, atunci când de fapt îți doreai să pleci, renunți la o infinitate carteziană de șanse, rămânând tot cu o infinitate, e drept, dar cu una mai mică: aceea uni-dimensională a timpului care se hrănește cu tine.

Prin urmare, dacă vrei să pleci, mai bine pleacă. Până la urmă căutarea e cea definitivă, nu plecarea. N-ai de ce te speria. Pleacă și spune-ți: „Drum bun. Am încredere în tine.”.

Mi-au crescut de-atunci pletele şi barba, aducând veşti şi aducând porunci dinăuntrul meu, ca dintr-un strămoş. De-atunci au crescut din mine, cu firele de păr, generaţii întregi, bunici care n-au văzut niciodată marea, soldaţi ucişi pe câmpul de luptă, oameni cu visele frânte pe genunchii vremurilor. Au crescut încet, implacabil, aşa cum voi creşte şi eu cândva în barba fiului meu, sperând să mă ducă la mare şi să mă ia cu el în bătăliile lui.

Prin barba şi prin pletele mele au evadat în vremea asta din mine milioane de liliputani. Treziţi de alarme violete de incendiu, s-au îmbulzit de-atunci încoace prin porii mei ca să caute scăpare. Ajunşi la suprafaţa mea unii au sărit să atingă cerul, alţii s-au aruncat să simtă pământul. Cei scăpaţi necarbonizaţi de lumina lumii mi-au împietrit în păr, grizonându-l, şi în barbă, asprindu-mi-o.

Fiindcă m-au părăsit atâţia oameni şi fiindcă atâţia mi-au rămas încrustaţi în carne, fiindcă m-au năpădit strămoşii, de la Adam la tatăl meu, fiindcă ştiu că într-o zi voi creşte în barba unui fiu, iată de ce eu cel care am fost şi cu mine cel de acum suntem cei mai diferiţi oameni de pe pământ.

Păcatul recunoscut e pe jumătate iertat, se spune. Poate. E greu de vorbit în numele Singurului care ar putea-o confirma sau infirma. A-ți deconspira secretele, fie ele păcătoase sau nu, e dintotdeauna cea mai îmbietoare dintre ofertele încâlcitului nostru bazar de fiecare zi. Ce ți-ai putea dori mai mult decât să te eliberezi de gândurile cele mai apăsătoare? Ce curățenie mult-așteptată ar face gestul ăsta în mintea ta. Ce limpede te-ai putea auzi rostindu-le și cât de ușor ți-ar fi să decizi în clipa aceea cât de mult sau cât de puțin crezi cu adevărat în ele. Cât de simplu va fi apoi, când ai schimbat datele problemei adăugându-i informațiile din adâncurile tale, cât de simplu va fi să stai atunci deoparte, așteptând cuminte să vezi cum totul se clarifică de la sine, în direct, fără de tine.

Dar o frică mărturisită nu se vindecă. Un vis admis în public nu prinde viață pe loc. Iar o idee în care crezi nu devine adevăr curat doar fiindcă ai spus-o cu voce tare.

Mergând pe stradă am prins din zbor un dialog. O să recunosc cu altă ocazie în fața voastră cât de mult îmi place să trag cu urechea la poveștile de la masa vecină.

– Eu cred în a spune tot ce ai pe suflet. E o formă de a-ți asuma responsabilitatea. Ceilalți primesc în felul ăsta toate informațiile necesare, iar tu nu vei mai avea loc de dat înapoi. Secretele împărtășite se transformă în promisiuni pe care le faci față de ceilalți și față de tine însuți. Nu numai că e corect, e necesar să procedezi așa.

– Eu nu cred. Odată ce-ai scăpat de un secret îți vei căuta altul. De primul n-o să-ți mai pese la fel ca înainte fiindcă e o piatră luată de pe inimă. Iar secretul cel nou, pe care-o să-ncepi imediat să-l cauți fiindcă nu poți trăi fără secrete, secretul cel nou, care-o să te consume de-acum înainte fiindcă e noul tău mare secret, secretul ăsta e un fals. Primul îți semăna mai mult, era un secret sincer, o frică adevărată a ta, un gând în care credeai. Ăstalalt, al doilea, e un surogat. Te mulțumești cu el în lipsa primului, dar el nu-ți poate fi la fel de credincios, nu poate fi la fel de asemenea firii tale pe cât era acela mai vechi. Pe măsură ce scapi de secrete, altele, copii tot mai infidele ale tale, îți pun stăpânire pe minte. Și peste o vreme te trezești luptând pentru tot felul de absurdități.

Am grăbit pasul, temându-mă să mai aud vreun argument de-o parte sau de alta. Nu pot permite nimănui să decidă ce fac eu cu secretele mele.

Puţine lucruri ne pot produce plăceri comparabile cu cele ale împlinirii viselor. Unul dintre ele este, din nefericire, chiar neîmplinirea lor pentru că, nu-i aşa?, câtă lume-şi poate refuza bucuria de a savura un prezent în care nu se întâmplă nimic, care curge lin de tot spre nicăieri?

E atâta poezie în înfrângeri încât, fără să ni le dorim neapărat, reuşim mai mereu să ne bucurăm de ele. De aici vine energia noastră stranie şi parcă interminabilă de a ne lupta cu propriile ambiţii şi chiar de a le învinge.

Dacă nu vrem să ne îngenunchem ambiţiile tot ce ne rămâne e să acceptăm a fi noi înşine învinşii acestei bătălii. Fapt greu de admis atât de către orgoliul nostru diform, cât şi de către statistică: sunt atât de multe căi pentru a câştiga lupta şi una singură, aceea de a pierde, pentru a o pierde.