Au trecut cinci minute de când sperai să fi trecut o zi și dintr-odată miaună o sirenă. O sirenă de poliție. Fiu-iu-iu-iu, ca o soprană căreia i-a suflat vântul partitura. Deschizi ochii și, înainte să te dezmeticești, o mașină explodează la numai câțiva pași de tine. Oamenii țipă, iar ție îți trebuie câteva clipe să îți dai seama de ce nu-i înțelegi. Țipă în rusă. Ești în drum spre Chișinău și-ți amintești că ațipisei tocmai cu gândul că e ciudat ca filmele din autocar să fie dublate în rusă și să n-aibă subtitrare.

Ce e interesant la autocare e că te țin neclintit în timp ce aruncă sub tine duble continui și sensuri interzise. Simți că faci schimb cu drumul: el e cel ce te străbate, miscându-se la stânga când unii ar zice că de fapt faci dreapta și venind înspre tine în timp ce alții, mai lipsiți de imaginație, ar spune că înaintezi.

Plouă torențial, într-o beznă așa de neagră încât te întrebi cum de nu se calcă stropii pe picioare. Lumină vine numai de la exploziile periodice de la televizor. Din toate scapă un actor arhicunoscut, al cărui nume îți scapă și el. O doamnă, la două banchete în fața ta, își îndepărtează periodic degetele de la picioare sub niște ciorapi roz, puțin scămoșați, pe care se așează la răstimpuri lumina stranie a exploziilor dublate în limba rusă.

După ce serpentinele s-au săturat să ne tot arunce dintr-o mână într-alta, ca un jucător de baseball plictisit, am ieșit în sfârșit din munți. Dar am ajuns pe un drum plin de gropi, care nu ne mai aruncă în lateral, ci în sus și-n jos, făcându-ne să sărim din sandale. În condițiile astea nu se poate scrie.

Photo România

Azi, în Hangar, vernisajul expoziției O altă lume, semnată de Ilya Rashap. Ilya este unul dintre invitații speciali ai acestei ediții a festivalului, un foarte apreciat fotograf de nud. Detalii aici.

Tot azi, vernisaj și proiecție Povestiri din Himalaya (Mihai Moiceanu). Mihai este printre cei mai importanți fotografi români ai momentului, suntem foarte încântați să-l avem la Photo România. Detalii aici.

Joi avem două lansări de carte de fotografie (Mihai Moiceanu și Voicu Bojan), dar și evenimentul oficial de prezentare a festivalului, găzduit de Grădina de Vară a cafenelei Enigma. Numărul de locuri pentru acest eveniment este limitat, dar pot să pun deoparte câteva invitații dacă sunt doritori să participe (aștept un semn pe mail sau în comentarii).

Vineri vernisăm expoziția Singurătate spionată a lui Giuseppe Parisi, italianul câștigător al Sony World Photography Awards în 2009 și finalist al aceleași competiții în 2012. Tot vineri susține două workshop-uri: unul pe matte painting (specialitatea lui) și unul pe fotografie gastronomică. Vă recomand să nu ratați întâlnirea cu Parisi, face miracole pe hârtie.

Tot vineri are loc inaugurarea vechiului cazino din Parcul Central, renovat recent. Și acolo vom avea o expoziție de fotografie.

Duminică se pregătește la Cluj cea mai lungă expoziție mobilă de fotografie. Plecarea e de la Clopotul de pe Eroilor la ora 15:00.

11even

11even e o idee în care cred foarte tare: clădirea unei comunități de oameni care învață curajul unii de la alții. Nu știu cum se face că ratez în fiecare an evenimentul de la Cluj, dar vouă vă recomand să nu o faceți. Aș fi mers la cel de la Chișinău măcar, dar atunci voi fi, nu-i așa?, înapoi în Cluj.

Scris mai târziu: Zilele Clujului

Era să uit de Zilele Clujului. M-aș fi dus la Festivalul Culinar și la Silence Theatre. Poate și la meciul de fotbal american. Și la Operă, dacă mai apucam. Programul complet aici.

Eu le ratez pe toate, dar o fac cu o stranie plăcere pentru că motivul lipsei mele din Cluj zilele astea e Târgul de Cariere de la Chișinău, aflat la prima ediție.

Abia aștept reîntâlnirea cu orașul și cu moldovenii de la Est de Prut. Dacă se-ntâmplă ca vreunul să urmărească Laptopisețul, îi invit mâine și poimâine de la 10:00 la 16:00 la Teatrul de Operă și Balet. Sau, dacă nu-și caută job, îi aștept pe ei să mă invite la o bere.

Deciziile sunt piatra mea filosofală. Pe ale mele le iau repede și sincer. Experimentez mult și mă străduiesc să cunosc în permanență oameni noi, în căutarea celor mai valoroși, care mă pot pregăti pentru decizii tot mai complicate. Sunt antreprenor de dragul deciziilor. Ale mele, pentru că antreprenoriatul îmi dă șansa să decid des și cu urmări, dându-mi satisfacția controlului într-un haos mereu în creștere. Ale altora, pentru ce am ales să fac în calitate de antreprenor mă ajută să-i ajut să ia decizii mai bune. Iar atunci când scriu, deși n-o fac des, o fac cu același scop. Scrisul îmi limpezește gândurile și are același efect și pentru mulți dintre cei care mă citesc.

În 2010, când am fost invitat să mă implic în organizarea primului eveniment TEDx la Cluj, am acceptat, deloc surprinzător, din exact același motiv: pentru că TED înseamnă o șansă mare pentru participanți de a lua decizii mai bune, mai ușor. TEDxCluj a crescut frumos de când nu mai sunt direct implicat în organizare (sper că nu din cauza asta) și a adus zeci de vorbitori de excepție în fața clujenilor. Printre speakerii TEDxCluj care mi-au plăcut cel mai mult în trecut sunt Dan Cristea, Radu Preda și Mukul Pal, pe care vă invit să-i urmăriți dând click pe numele lor.

Eu cred într-o lume în care oamenii pot fi așa cum își doresc. E mult de muncit pentru asta, e drept: trebuie să experimentăm mult, să aflăm până unde putem ajunge și să avem curajul și cunoștințele pentru a lua deciziile care ne privesc.

Vă invit la TEDxCluj ca să întâlniți oameni valoroși, dintre vorbitori și dintre participanți, și ca să vă puneți gândurile în ordine. Aici puteți vedea care e programul și cine sunt vorbitorii ediției din 2 iunie. Iar eu o să povestesc în zilele următoare câteva ceva despre unii dintre ei, admirabili. Pe unii îi știu bine, de mult timp. Pe alții îmi doresc să-i întâlnesc în 2 iunie.

N-am pornit cu bani de acasă. Nici cu experiență profesională. Nici nu o idee genială. Ba nici măcar cu una originală. Singurul lucru care s-a păstrat peste ani e gândul nostru de a ne face utili. V-o spun cu toată responsabilitatea: nu există reguli în antreprenoriat, nu există momente potrivite, nu există criterii în care să te încadrezi. Există doar dorința de a face ceva, dorința atât de mare încât ți s-ar părea nefiresc să nu treci la treabă pe loc.

În 2006 gândurile noastre cele mai importante erau două. 1. Să avem inițiativa. Pentru că inițiativa e cea mai bună șansă pentru ca noi să fim liberi, iar lumea din jurul nostru mai bună. 2. Să fim de folos. Pentru că avem puterea, dar și responsabilitatea de a o face.

Mai întâi am organizat evenimente de carieră. Recrutare în campus, îi spuneam noi: târguri de cariere, workshop-uri de profil, campanii de recrutare de studenți și absolvenți. Ce ne motiva era gândul că îi ajutam pe tinerii de vârsta noastră să-și înțeleagă mai profund realitatea și pe ei înșiși, putând în felul ăsta să aleagă mai bine. Apoi ne-am gândit să-i ajutăm și altfel: am editat cărți de dezvoltare personală, primele în format audio din România; am început să facem orientare în carieră, prin teste psihologice și programe complexe de carieră; am construit o companie care îi instruia pe cei care îi instruiau pe alții.

Ne-a mers bine, apoi foarte bine și deodată foarte prost. În anul în care am fost numiți „Tinerii Antreprenori ai Anului în România” am închis prima dintre companiile noastre. Am intrat într-un blocaj lung, nemaiîntâlnit pentru noi, și-am văzut fiecare altă soluție pentru evitarea lui. Era cât pe ce să pornim pe căi distincte, dar am decis că ar fi corect să coborâm împreună din barca în care urcasem împreună. Am încercat să facem business de dragul banilor și ne-au trebuit aproape doi ani să înțelegem că povestea asta nu e pentru noi. Da, știu, nu suntem tocmai modelul de antreprenor promovat prin cărțile de profil. Nu vom ajunge niciodată putred de bogați și nu vom avea prea curând structuri organizaționale cu sute și mii de mașinuțe, unele cu suflet, sub ștampila noastră. Dar suntem liberi și fericiți și folositori, întocmai cum ne-am propus.

Am ajutat până azi aproape 10.000 de români să-și găsească un nou loc de muncă. Am trecut pe alți 3000 prin programe de training și consiliere care i-au ajutat să fie măcar cu o secundă mai aproape de gândurile de care aveau nevoie. Și, făcând lucrurile astea, ne-am limpezit și noi, mai mult cu fiecare proiect eșuat, mai tare cu fiecare reușită.

Suntem aici pentru că oamenii pot fi ceea ce își doresc să fie. Rolul nostru este să îi ajutăm să ia cele mai bune decizii pentru ei. Acum facem asta printr-o serie de evenimente în care credem, mai târziu poate că vom găsi și alte căi pentru a le fi de folos. Iar pentru noi, antreprenorii care și-au început treaba chiar de Ziua Muncii, premiul cel mare e că în timp ce facem toate aceste lucruri devenim la rândul nostru tot mai mult din ceea ce ne-am dorit să fim.

Cei mai mulţi dintre prietenii mei de dincolo de Prut nu sunt nici unionişti şi nici împotriva ideii de reîntoarcere la România, nici pro şi nici anti-ruşi. Sunt mai degrabă neutri, sătui parcă să tot fie puşi să aleagă între două idei de care s-au simţit pe rând trădaţi de-a lungul istoriei. Şi aleg să spijine ideea, mai accesibilă pentru suflet şi mai simplă parcă pentru raţiune, a integrării europene, a globalizării.

Republica Moldova vrea să fie mai multe fiinţe într-un singur trup. Îi e greu să renunţe la istorie, iar istoria sa îi cuprinde pe Ştefan cel Mare şi pe Stalin, pe Eminescu şi pe Puşkin.

În şcoli elevii studiază oficial limba română, fapt neconstituţional după ce aceiaşi oficiali au stabilit în prima lege a ţării că limba oficială a statului e limba moldovenească. Chişinăul de azi e dominat de figura lui Ştefan cel Mare, care dă numele celui mai mare bulevard din oraş şi îi priveşte pe moldoveni de la înălţimea protectoare a statuii sale din centru. Acelaşi Ştefan cel Mare a fost însă numit, în cadrul unei importante campanii a televiziunii publice din România, Cel Mai Mare Român, lucru privit cu mare nedumerire de către conducătorii comunişti din vremea aceea ai Republicii Moldova.

Basarabia încă se mai întreabă cine îi sunt eroii şi, prin extensie, încă se mai întreabă cine este ea însăşi. De pildă, în Sala cu Orgă – una dintre clădirile importante din centrul Chişinăului, intrarea este străjuită de busturile lui Enescu şi Porumbescu, doi moldoveni născuţi şi trăiţi la vest de Prut. Alţi doi români pe care Basarabia nu ştie cum exact să îi privească.

“Care e relaţia între Republica de azi şi valorile românilor de dincolo de Prut?”, mi-am întrebat aseară un prieten în centrul Chişinăului. “Când o să putem răspunde la întrebări ca asta, abia atunci ţara o să poată merge cu adevărat înainte”, mi-a răspuns.

Dilemele Chișinăului aşteaptă răbdătoare dezlegare de la moldoveni, ascunse în verdele parcurilor şi în roşul, galbenul şi albastrul unui tricolor sărbătorit în zile diferite pe cele două maluri ale Prutului.

Urcă într-un ceas dacă vrei să înțelegi că ai timp să prinzi toate tramvaiele din lume. Urcă într-un ceas și-o să-l înțelegi. O să vezi cu ochii tăi cum ceasurile privesc oamenii cu calm. O să vezi că, dacă tu le credeai neclintite, și ceasurile ne cred pe noi neclintiți. Indiferent de care parte a timpului te afli ți se pare că totul, în afară de tine, stă pe loc.

Într-un ceas se întâmplă lucruri ascunse. Când pala de metal scobește roata zimțată între dinți lumea se răstoarnă cu o miliardime de grad. Răsturnată, lumea se uită puțin strâmb. Trebuie să treacă ani buni până când lumea se răstoarnă de tot și-ajunge să privească lucrurile la fel ca odinioară. Oamenii au numit perioadele astea cicluri și le folosesc ca să explice trendurile economice, diferențele dintre generații și evoluția lumii artistice.

Ceasurile sunt fixe și noi ne învârtim în jurul lor. Ceasurile se uită rar la noi. Numai când se plictisesc sau când aud vreun zgomot și cred că e ora exactă. Și se mai uită la noi atunci când așteaptă pe cineva. Pe vreun bunic care a înțeles că timpul stă pe loc și că noi suntem cei care curg. Sau pe vreun prieten care se bucură să ne privească dintr-un balcon.

E atunci când ai destui bani puși deoparte încât poți renunța fără grijă la ce faci acum pentru a face ceva mult mai plăcut, dar din care nu știi dacă o să poți face alți bani. E atunci când ești pregătit emoțional pentru o nouă relație sau pentru a o lua cu totul de la capăt, în alt oraș, în altă țară, în altă lume. E atunci când ai învățat destule, profesional vorbind, încât să treci la nivelul următor. E atunci când toată lumea va fi fericită și relaxată, ca să nu trebuiască să superi pe nimeni cu anunțul tău, cu decizia ta. Momentul potrivit e când toate cele de mai sus, plus alte câteva cerințe – personalizabile, sunt îndeplinite simultan. Norocoșii care au parte de sinergia asta confortabilă sunt destul de puțini, dar cei mai mulți dintre ei reușesc în tot ce întreprind.

Doar că sunt puțini. De fapt, atât sunt de puțini norocoșii ăștia încât eu, de exemplu, nu am cunoscut niciunul niciodată. Am cunoscut însă pe alții, din altă categorie de norocoși, care au avut pur și simplu puterea de a trece la treabă. Ei mi-au părut dintotdeauna – nu naivi, cum îi crede lumea – ci mai realiști decât toți ceilalți.

Așa se face că toți nou-născuții sunt admirați ca „excepționali”. Și după ce cresc își păstrează statutul de minuni vii, măcar pentru câțiva ani. Unii sunt capabili, la nici trei-patru ani, să deosebească de la distanță mărcile mașinilor. Alții pot vorbi la fel de bine în două sau trei limbi. Alții pot să joace tenis. Unii țin minte zeci de poezii. Alții cântă deja la diverse instrumente. Părinții au destule motive să spună despre orice copil: „al meu e extraordinar”. Apoi, pe măsură ce anii se adună în urma lor, despre tot mai puțini odată-copii se mai spune: „e excepțional”.

Tehnic, explicația e simplă: neuronii nefolosiți mor cu miile în fiecare zi. Neavând cum să-și antreneze în permanență toate sinapsele, creierul le lasă pe unele în paragină. Preocupările părinților și mai apoi educația, ambientul, viața de zi cu zi, toate astea decid care zone din creier sunt abandonate și care nu. Neuronii exersați luptă în continuare, iar ceilalți mor – multe mii în fiecare zi – odată cu șansa noastră de a-i folosi pentru a ne transforma în cineva care știe mai multe, în cineva care poate face lucrurile mai bine.

În timp, pentru că societatea tinde să se uniformizeze, cei mai mulți dintre noi ajungem să învățăm cam aceleași lucruri și cam la fel de bine, îndepărtându-ne tot mai mult de „excepțional”. Pentru asta putem da vina, pe bună dreptate, pe părinți, pe educație, pe ambient, pe viața de zi cu zi. Și mai putem da vina pe noi, că nu ne-am grăbit să fim mai mult de îndată ce am aflat că neuronii mor.

În fața unui public numeros și entuziast, îngrămădit între cartoanele din Atelier Cafe, trei doctori în domeniu au făcut o prezentare de o oră a lumii zmeilor așa cum e ea. Ne-au vorbit despre tipurile de zmei, despre istoria lor și despre organizarea lor socială actuală. Ne-au vorbit despre cum vremurile i-au forțat pe zmei să-și crească mâini și buzdugane noi, să dea naștere la cuvinte potrivite și la ritualuri salvatoare.

N-ai cum să auzi vorbindu-se despre zmei fără să te gândești la oameni. Fără să-ți treacă prin cap că poate primii și cei din urmă nu sunt chiar așa de diferiți, în pofida presupuselor nepotriviri de ordin fizic. Iar dacă mai e cineva printre voi care se îndoiește de existența zmeilor, aflați că am auzit cu urechile mele doi zmei întrebându-se unul pe altul: “auzi, tu crezi în oameni?”

Diana Buluga, Ingrid Robu și Raluca Lupan au fost vorbitorii auto-invitați la eveniment. „Zmeiada spațială” e adaptarea lor și a regizorului Cristian Pascariu după „Enciclopedia zmeilor” de Mircea Cărtărescu. Autorul le-a și dat de altfel celor trei actrițe binecuvântarea pentru punerea în scenă a acestui performance.

Zmeiada a smuls multe hohote de râs audienței, dar și câteva răspunsuri. Sau măcar câteva întrebări bine plasate. Pentru mine, ora petrecută în lumea zmeilor a fost una dintre cele mai plăcute întâmplări din ultima vreme. Am râs, m-am gândit și am râs din nou. Și mă gândesc în continuare.

Dacă sunteți curioși să vedeți și voi Zmeiada spațială de aproape vă mărturisesc că veți avea ocazia să o faceți curând, în cadrul festivalului Photo România. Va trebui însă să vă aduceți, așa cum întemeiat ne previne autorul, cămașa de forță, cravata de forță și costumul de forță.

Drumul care leagă Bucovina de Maramureș e impracticabil cu mașinile de rând. Azi trec pe DN 18 Sighet – Iacobeni mai mult camioane și căruțe. Dintre posesorii altor tipuri de vehicule numai cei cu SUV-uri ambițioase și șoferii neinformați se mai avântă pe acolo la răstimpuri.

Noi am urmat calea prin pasul Prislop mai întâi în 2006 și-am fost șocați de cât de mari și de dese pot fi gropile pe un drum național din România. N-am avut curaj să reluăm experiența până în 2010 când, împinși de o întâmplare încâlcită, am fost nevoiți să sperăm că o rută de asemenea importanță turistică pentru România n-are cum să nu fi fost reabilitată între timp. Ne-am înșelat din nou. Partea bună e că, nevoiți fiind să rulăm cu viteză foarte mică pe ruta Maramureș – Bucovina, am avut vreme să observăm pe îndelete, undeva spre capătul drumului, o așezare cum nu mai văzusem până atunci.

Într-un coș de munți, căptușit cu pajiști verzi, stau una lângă alta zeci de case „închistrite” ca niște ouă de Paște. Printre ele, curată ca un ștergar tradițional, Bistrița Aurie și, pe deasupra tuturora, miros de brazdă și de verde și de fum de sub ceaun.

Oamenii din Ciocănești – botezată Comuna Muzeu nu de vreun Calistrat Hogaș, ci printr-o hotărâre de Consiliu Local din 2004 – insistă și-n ziua de azi să-și împistrească fațadele caselor, așa cum au făcut-o dintotdeauna. „Atâta ne-o bătut la cap primarul că până la urmă ne-am ornat și casa asta nouă”. Rar și eficace exemplu de branding de localitate: cam toate casele de la drumul mare sunt încondeiate cu simboluri vechi de veacuri.

„Sunt simbolurile de pe ouăle de Paște”, ne explică doamna Niculiță, ghidul Muzeului Național al Ouălor Încondeiate. Muzeul, aflat și el la drumul mare – și tot împistrit – în centrul comunei, e susținut din bugetul Primăriei și tot în bugetul Primăriei își varsă veniturile din bilete.

Muzeul găzduiește o expoziție permanentă de ouă încondeiate. Cam o mie – două, după estimare personală. Ca să fiu și mai exact, cu unul mai puțin acum – cel pe care l-am cumpărat noi (o parte a expoziției e cu vânzare).

În plus, obiecte vechi din Ciocănești, adunate de pe la casele oamenilor. Tot primarul și tot Consiliul Local au decis, la întemeierea muzeului, să ceară sprijinul consătenilor pentru constituirea unei colecții bogate de obiecte tradiționale. Au pornit din casă-n casă și au adunat donațiile oamenilor, pe care le-au cinstit cu inscripții pe fiecare exponat al muzeului. Așa s-au strâns mai multe minuni locale care umplu azi câteva încăperi ale expoziției. Printre ele: un separator de lapte și un butoi la fel de vechi de vin, o fotografie cu Miss Bucovina 1907 – ciocăneșteană, un lavoar de odinioară și o mulțime de icoane vechi.

Ciocăneștenii se laudă cu ideea Oului Uriaș, brevetată de ei în 2002 și împrumutată câțiva ani mai târziu de primăria Sucevei, care și-a trecut cu acest prilej numele în Cartea Recordurilor pentru cel mai mare ou de Paște. Oul Uriaș, altul în fiecare an, deschide parada Festivalului Ouălor Încondeiate desfășurat în fiecare an, înainte de lăsatul secului, la Ciocănești. După Paște are loc festivalul oieritului, iar câteva luni mai târziu, de Sfântă Măria Mare (15 august), comuna găzduiește Festivalul Păstrăvului. Iarna ciocăneștenii așteaptă oaspeți la Festivalul Datinilor și Obiceiurilor din Străbuni.

O casă veche, a bătrânei Leontina, găzduiește Muzeul Satului. Peste drum, Oul Uriaș, „reprezentant al Festivalului Ouălor Încondeiate”, te privește mândru din curtea unei pensiuni locale. În Ciocănești am descoperit un patinoar, semnalizat pe avizierul din centrul comunei cu anunțul „Ultima duminică. Gheața OK”, o ludotecă („prima din Bucovina) și o biserică mică și cochetă, neterminată încă, amplasată în curtea primarului, lângă piscină.

N-am reușit să aflăm povestea bisericuței, dar despre primar am aflat că „e bun” și că trage tare pentru turismul local. De curând, împreună cu alți primari din zonă, s-a dus la București să ceară deblocarea fondurilor pentru refacerea DN18, care se pare că va intra în reconstrucție chiar anul ăsta.

Mai multe despre Ciocănești găsiți pe site-ul comunei.

Cu puțin noroc o să ne întoarcem acolo chiar vara asta, la Festivalul Păstrăvului. Vrem să coborâm cu pluta pe Bistrița Aurie, să pierdem categoric concursul de pescuit păstrăv și să nici nu ne înscriem la cel de gătit. Vrem să facem măcar câteva drumeții dintre zecile oferite de ghizii locali, cu bunăvoința munților din jur. Vrem să mâncăm moldovenește și să bem, cu responsabilitate, un vin, două, trei. Vrem să-i ascultăm pe localnici povestindu-ne cu pasiune despre viața lor. Vrem să ieșim seara la horă, cât încă se mai ține. Vrem să ne minunăm de cer și de pământ și de cât de fericiți putem fi.