Oraşul citeşte - Lecturi Urbane

după russell, sunt un om fericit

Dragoș C. Butuzea — Tue, 06 Dec 2011 13:04:05 +0000

filozof, matematician, istoric, critic, liberal, socialist, bertrand russell apare în această carte doar un om care se întreabă sincer dacă putem cuceri fericirea sau nu.

nefericirea

el porneşte de la ceea ce cu toţii cunoaştem – nefericirea. cu toţii putem spune că “nu prea” suntem fericiţi, deci suntem în majoritatea timpului nefericiţi. de ce? din cauza “unei viziuni greşite despre lume, a unei etici greşite, a unor deprinderi de viaţă greşite, care cu timpul nimicesc savoarea şi apetitul natural pentru lucruri posibile de care depinde în cele din urmă fericirea, atât la oameni, cât şi la animale.” (p.16)

intelectul

la umbra psihologiei şi/sau psihanalizei, russell dă o mare importanţă inconştientului, a influenţei pe care acesta o are asupra vieţii prin “idealuri vechi”, în absenţa unei etici raţionale.

poate cel mai mare rol pe care un anumit element îl joacă în fericire este intelectul, care să ştie să dea drumul trăirilor autentice, “benefice” – iubirea pasionată, afecţiunea părintească, prietenia, bunăvoinţa, devoţiunea faţă de ştiinţă şi de arte (p.97) – şi să le ţină în frâu pe cele nocive – desfrâul, beţia, chiar frica.

secretul fericirii

iar după ce trece prin câteva izvoare ale nefericirii contemporane – invidia, oboseala, competiţia -, bertrand russell scrie secretul fericirii:

să ai interese cât mai largi cu putinţă, iar reacţiile tale faţă de lucrurile şi persoanele care te interesează să fie, pe cât posibil, simpatetice, iar nu ostile. (p.139)

pofta de viaţă, afecţiunea formată din copilărie, familia, dar şi munca sau hobbyurile sunt izvoare ale fericirii, prilej cu care filozoful englez face incursiuni antropologice de mare fineţe.

iar dacă “omul fericit este acela a cărui personalitate nu este nici divizată lăuntric, nici ponită împotriva lumii. un astfel de om se simte cetăţean al universului, se delectează cu spectacolul oferit de acesta şi cu bucuriile pe care i le pune la îndemână.” (p.220), atunci, după russell, EU pot spune că SUNT FERICIT.

deci o carte senină şi accesibilă, a unui înţelept (cât o mie de danpurici) care ştie ce spune.

bertrand russell, în căutarea fericirii (the conquest of happiness), editura humanitas, bucureşti, 2011, traducere de s.g. drăgan, 220 de pagini

coperta de angela rotarucartea poate fi cumpărată de pe aici.

Lumea gheţii

Dragoș C. Butuzea — Wed, 23 Nov 2011 09:14:39 +0000

eu ce sunt? să fiu, oare, omul de ştiinţă, observatorul? să fiu oare, omul care are şansa să privească, în parte, viaţa din exterior? dintr-un unghi nou, format în egală măsură din solitudine şi clarviziune? sau sunt, pur şi simplu, doar patetică? (p.198)

este domnişoara smilla, 37 de ani şi un singur prieten, un băieţel pe nume isaia. care moare. după unii, un accident. nu şi după ea, care porneşte să descopere adevărul. şi va reuşi. sfârşit.

roman poliţist. sau de aventuri, sau psihologic. sau de ştiinţă. prinde cititorul şi-l duce în copenhaga, dar şi în thule (groenlanda) sau peste atlantic, pe un vapor.

avem cu toţii o încredere oarbă în cei ce iau deciziile. avem încredere în ştiinţă. deoarece universul nu poate fi pătruns în toate profunzimile lui, iar pe informaţii nu te poţi baza sută la sută. acceptăm existenţa unui glob pământesc rotund, acceptăm existenţa nucleelor atomic ţinute laolaltă, ca picăturile, de către un univers curbat, precum şi necesitatea de a interveni în materialul genetic. şi nu fiindcă am fi convinşi de corectitudinea tutror teoriilor, ci fiindcă avem încredere în cei ce ni le prezintă. suntem cu toţii, prozeliţi ai ştiinţei. dar, spre deosebire de adepţii altor religii, prăpastia dintre noi şi preoţi nu mai poate fi desfiinţată. (p.356)

ceea ce mi-a plăcut – pe lângă gândurile cinice şi cumplit de “adevărate” ale domnişoarei smilla – a fost lumea de gheaţă pe care høeg o creează cu ajutorul acestui personaj, geolog şi specialist în fenomenele gheţii. albul zăpezii, răceala gheţii dar şi căldura ei, gheţarii, groenlanda – perspectiva unei lumi de neaflat din altă parte. de simţi fulgi pe limbă şi-ţi vine să te tragi mai lângă calorifer sau s-arunci o pătură-n spinare.

aşa încât, dacă găsiţi cartea prin vreun anticariat sau pe la vreun/vreo prienten/ă, luaţi-o şi citiţi-o! păcat că nu e reeditată.

peter høeg, cum simte domnişoara smilla zăpada (frøken smillas fornemmelse for sne), editura univers, bucureşti, traducere (minunată!) de valeriu munteanu, 391 de pagini

coperta de done stan

romanul a fost ecranizat în 1997 (imdb). imaginea de sus e un cadru.

***
în fiecare săptămână veți găsi pe orasulciteste.ro o recomandare de lectură făcută de dragoș c. butuzea, unul dintre cei mai apreciați bloggeri pasionați de carte.

când tragedia trebuie să devină farsă

Dragoș C. Butuzea — Tue, 18 Oct 2011 18:17:00 +0000

jonathan franzen a devenit celebru după ce i-a refuzat oprah-ei winfrey – un fel de Dumnezeu care pune mâna-n cap scriitorilor americani – invitaţia de a participa la clubul ei de carte (oprah’s book club) urmărit de 7 milioane de americani. drept urmare, refuzul a devenit o pecete de book seller pentru masivul său roman.

iar de curând, revista time i-a postat chipul ca mare scriitor, după ce a mai scris un roman, libertate, tradus şi la noi (leo şerban, un admirator al lui franzen, spunea că nu e la fel de mişto ca acesta).

comparaţia lui michael cunningham a corecţiilor cu casa buddenbrook este extrem de inspirată. este vorba tot despre prăbuşirea unei familii, la sfârşitul unei epoci destrămate într-o ţară (aici america) capitalistă înfloritoare. numai că ironiei thomasmanniene îi ia locul farsa (doar a trecut un secol!) tragedia aparţine demult, grecilor antici şi deloc contemporaneităţii.

capul familiei lambert, albert (aliteraţie şi ea faină), un om profund moral şi ivertit, slujbaş la o companie de căi ferate şi inventator amator, sfârşeşte bolnav de parkinson şi incontinenţă, dar şi de continenţă sentimentală: chiar şi în ultimele clipe, este incapabil să-şi exteriorizeze persoanelor dragi vreo mărturisire. în spital, ar vrea să spună

am făcut greşeli…

am rămas singur…

am făcut pe mine…

am vrut să mor…

am regrete…

am făcut tot ce-am putut…

am ţinut la copiii mei…

am nevoie de ajutor…

am vrut să mor…

dar nu reuşeşte decât să spună “am să plec de-aici” – ceea ce se va dovedi imposibil. (p.536)

soţia sa enid, gopodină americană dedicată familiei are ca unic lucru adevărat “capacitatea de a iubi” şi se strădiueşte să-şi ţină laolaltă puii, dar ajunge singură, condamnată să-şi “corecteze” sentimentele. căci cum îţi puteai îngădiu să respiri, şi cu atât mai puţin să râzi, să dormi şi să mănânci bine, dacă erai incapabil să îţi imaginezi cât de grea putea fi viaţa unui alt om? (p.504) iar moartea e o problemă numai dacă ştii că eşti mort, ceea ce nu se poate, pentru că eşti mort. (p.312)

coperta ediţiei princeps

totuşi, speranţele familiei, cei 3 copii – gary, chip şi denise – nu se dovedesc nici ei prea norocoşi: unul e bogat, însă e terorizat de nevastă; celălalt e deştept, dar se ratează; iar fata e talentată, dar nu ştie să-şi gestioneze homosexualitatea – toţi caută să-şi “corecteze” eşecurile şi să fie aşa cum “trebuie”. evident, autorul nu ne spune dacă reuşesc sau nu. de fapt, aceste corecţii sunt o prostie. dar oare nu fiecare dintre noi, vrem să ne corectăm anumite “eşecuri”?

reuşita cea mai mare a romanului, după mine, este coerenţa fiecărui personaj, perspectiva sa unică -şi diferită deci de a celorlalţi – asupra vieţii. franzen reuşeşte să se despartă de delillo sau pynchon, fără a reuşi mai puţin, şi să se întoarcă la un stil clasic. de exmplu, e genială “viziunea” lumii ca o imensă puşcă, aparţinând unei femei cu gânduri de răzbunare pentru fiica ucisă.

anyway, un roman greu, pe care l-am abandonat în concediu, dar l-am reluat – şi bine-am făcut.

jonathan franzen, corecţii (corrections), editura polirom, iaşi, 2004, traducerea (excelentă) de cornelia bucur, 546 pagini broşate
coperta de ionuţ broştianu

cartea poate fi cumpărată – într-o nouă ediţie – de pe aici.

***
în fiecare săptămână veți găsi pe orasulciteste.ro o recomandare de lectură făcută de dragoș c. butuzea, unul dintre cei mai apreciați bloggeri pasionați de carte.

povestea bizară a lui klavdi alexandriovici komarovski-echappard de bioncourt

Dragoș C. Butuzea — Tue, 11 Oct 2011 12:33:06 +0000

nu sunt un fan al lui mihail bulgakov, mai bine spus al maestrului şi margareta, considerat capodopera sa. în schimb, îmi place un alt roman, neterminat, intitulat roman teatral (în limba engleză l-am găsit tradus cu titlul “zăpada neagră”).

este un roman mai mic, scris cu 11 ani înaintea celui mare, la persoana întîi, şi-n el recunoaştem câteva dintre temele dezvoltate ulterior: drama creatorului, motanul, mefisto, gîlceava cu lumea sovietică. se citeşte la fel de uşor, are capitole mai scurte, iar acţiunea aleargă în acelaşi stil bulgakovian.

dar pentru mine, nestemata romanului este povestea generalului klavdi alexandriovici komarovski-echappard de bioncourt, comandant al regimentului de gardă al ţarului, care, la bătrâneţe, îşi abandonează cariera de-o viaţă, ca să-şi urmeze vocaţia. povestea m-a impresionat şi influenţat aşa de mult, încât eu personal mi-am părăsit slujba la 30 de ani şi-am luat-o de la capăt. deoarece cred că vocaţia ţi-o poţi descoperi şi la 60 de ani.

nu primesc des asemenea daruri din partea literaturii, iar pentru acesta, îi sunt recunoscător lui mihail bulgakov, cum puţinor autori le mai sunt – eliade, balzac, proust.

dar iată povestea:

Povestea acestui om e cu totul neobişnuită. Venise o dată, pentru vreo două zile, de la Petersburg, luase dejunul la Testov iar către seară nimerise la teatrul nostru. S-a aşezat, bineînţeles, în rândul din faţă, stă şi se uită… nu mai ştiu ce piesă se juca în seara aceea, însă martorii oculari spun că în timpul unui tablou care înfăţişa o pădure, cu generalul s-a petrecut ceva straniu. Era în amurg, la o margine de crâng ciripeau somnoroase păsările, de departe răsunau clopotele din sat chemând la vecernie… Se uită lumea, şi-l vede pe general că-şi duce deodată batista la ochi.

După sfârşitul reprezentaţiai, s-a dus în birou la [directorul teatrului]. Omul de serviciu ne-a povestit că, intrând în cabinet, generalul a rostit cu o voce surdă, care te vâra în sperieţi: “Spuneţi-mi ce să fac?!” Pe urmă, a închis uşa după el şi-a stat o mulţime de vorbă cu [directorul teatrului], dar despre ce anume, n-a ştiut nimeni. S-a aflat în schimb, că, în aceeşi noapte, generalul a expediat la Petersburg o telegramă care suna cam aşa: “Petersburg. Majestăţii-Sale. Simţind chemarea de a deveni actor al Teatrului Independent al Maiestăţii-Voastre, vă cer preasupus să-mi acceptaţi demisia. Komarovski-Bioncourt “

A ieşit un compot de toată fumuseţea. Lui Alexandru al treilea i-au adus telegrama la ora două noaptea. L-au trezit special pentru asta. Împăratul, doar cu lenjerie de corp pe el, cu barba lui aia mare, cu crucea la gât… zice: “Daţi-o încoace! Ce-o mai fi păţit acolo Echappard al meu?” A citi telegrama şi a amuţit. Doar s-a făcut vânăt în obraz, a început să sufle pe nări, pe urmă zice: “Daţi-mi un creion!” şi chiar acolo, pe telegramă, a şi pus rezoluţia: “Să nu-l prind la Petersburg, Alexandru.” Şi s-a culcat la loc.

Cât despre general, dumnealui a venit a doua zi, în haine civile, cu redingotă, direct la repetiţie. Rezoluţia a fost acoperită cu lac, iar telegrama a primit-o teatriul în dar, după revoluţie. O poţi vedea la muzeul nostru de rarităţi.

[Generalul a jucat] în roluri de împăraţi, comandanţi de oşti şi lachei în familii de bogătaşi… Pe urmă a jucat multă vreme în “Puterea întunericului”… Manierele noastre, [ale actorilor], ştii şi dumneata, cam lasă de dorit. Or, el cunoaştea totul la perfecţie: cum să-i ridice unei cucoane batista, cum să toarne vinul în pahar: franţuzeşte vorbea mai bine decât franţujii… Şi mai avea o pasiune: să imite din culise tot soiul de păsări cântătoare. Dacă puneam în scenă o piesă unde acţiunea se petrecea primăvara la ţară, se aşeza totdeauna pe o scară, printre decoruri, şi fluiera ca o privighetoare. Iată ce istorie bizară! (p.272-273)

mihail bulgakov, roman teatral (tеатральный роман) în diavoliada, editura univers, bucureşti, 1999, antologie de mircea aurel buiciuc, traducere de alexandru calaïs, 131 de pagini broşate

coperta de done stan

***
în fiecare săptămână veți găsi pe orasulciteste.ro o recomandare de lectură făcută de dragoș c. butuzea, unul dintre cei mai apreciați bloggeri pasionați de carte.

dalia neagră

Dragoș C. Butuzea — Wed, 05 Oct 2011 14:52:30 +0000

dalia neagră a existat în realitate. o chema elizabeth short, era o divă hollywoodiană de categoria a doua şi, după ce a fost ciopârţită de un criminal (sau de mai mulţi), a rămas una dintre enigmele celebre ale criminalistice americane (mai multe despre crimă puteţi găsi aici, ba chiar de pe saitul închinat ei.

acesta este însă doar pre-textul unei cărţi noir devenită celebră a unui autor la fel de celebru. romanul este scris la persoana întâi, de către un tânăr boxer devenit poliţist. evident, acesta participă la “descoperirea” daliei şi, deşi nu vrea, este implicat până-n gât în mlaştinile cazului. nu v-aşteptaţi deci la panseuri proustiene, ci la un limbaj frust, simplu, presărat cu ceva slang de ani ‘40. plus un menaj à trois într-o americă puritană şi bolnavă.

ce mi-a plăcut?
evident, suspansul – să nu uităm, scopul oricărui roman poliţist / noir. acţiunea se ramifică fractalic de multe ori fără ieşire.
dar mai ales personajele. ele nu sunt bune sau rele, căci individualismul fiecăreia le motivează să treacă peste “cadavre”. însuşi personajul principal, poliţistul nu respectă legea, căsnicia, prietenia.
legea nu ajută nicidecum adevărului, e un loc comun, dar uneori chiar chiar îl ascunde.

ellroy

james ellroy este un scriitor cam diliu, dar cunoscut şi apreciat în lumea întreagă, mai puţin în românia. să fie poate din cauza inapetenţei cititorului român pentru romanul poliţist / noir? deşi cărţile sale – cel puţin prezenta – sunt studiate de filologi cu aceeaşi aceeaşi măsură ca melville. pe lângă stilul său “telegrafic” pe care se spune că l-a inventat (propoziţii stacatto, fără elemente de legătură între cuvinte), însăşi viaţa scriitorului e intrată în legendă. evenimentul vieţii sale, sublimat în toate romanele, este violarea, apoi uciderea mamei sale, pe când el are 10 ani, fără ca ucigaşul să fi fost prins vreodată. poate de aceea tema daliei negre. poate de aceea beţiile, drogurile (benzedrină), studiile neterminate, pârnaia. poate de aceea scrisul, cimitir de depresii. sub crucea artei. dar mai multe despre acest autor uimitor, aici.

james ellroy, dulcele sărut al daliei (the black dahlia), editura polirom, iaşi, 2008, traducere (foarte bună) de viorica boitor, 456 de pagini, broşată

coperta (imitaţie după afişul filmului) de carmen parii

romanul a fost ecranizat – cică prost – de brian de palma (imdb), ca şi (romanul citit recent, rugul deşertăciunilor) în 2006 cu scarlett johansson, josh hartnett şi aaron eckhart.

aici un film despre los angeles cu scriitorul.

am găsit pe net puţine impresii despre carte, una negativă la adina, una dezlânată la zombie.

***
în fiecare săptămână veți găsi pe orasulciteste.ro o recomandare de lectură făcută de dragoș c. butuzea, unul dintre cei mai apreciați bloggeri pasionați de carte.

Splendoare în iarbă

Claudia — Mon, 19 Sep 2011 19:53:14 +0000

Nu este plăcere mai mare pentru mine decât a sta direct pe iarbă, bucurându-mă de o zi nici prea caldă, nici prea răcoroasă, cu o lumină ca mierea. Iar dacă mai am și o carte care mă desprinde de tot ce-i prezent, pot spune că am o zi perfectă și că ating Nirvana pentru câteva clipe.

Așa ne-am simțit sâmbătă în Herăstrau, adunați în liniște la Grădina Japoneză. Acolo, pe lângă cei care au venit la invitația noastră, am mai găsit pâlcuri de tineri care stăteau pe iarbă și vorbeau, se bucurau de superba după-amiază de septembrie. Din plasele noastre cu cărți le-am împărțit și celor care nu veniseră cu noi, iar reacțiile au fost diferite la început, dar în scurt timp totul s-a armonizat la umbra Grădinii Zen.

M-am apropiat de un grup în care unii îi tachinau pe ceilalți când aceștia se interesau de cărți. Numărându-se, cei ce râdeau au constatat că sunt în minoritate și brusc nu mai era ”cool” să fii anti-citit. I-am văzut alegându-și un Jules Vernes după ce am plecat. Puterea exemplului este una dintre cele mai convingătoare arme pe care le avem atunci când dorim să schimbăm mentalități. De multe ori, varianta coercitivă nu există sau se justifică, iar puterea exemplului este singura care poate fi folosită.

Pe gândirea aceasta am mizat mereu în proiectul Lecturi Urbane și ne dorim, la rândul nostru, să fim exemplu și pentru cei care vor să facă parte din povestea noastră în continuare. Căutăm oameni care să ne ajute să schimbăm mentalități și cu care să ducem mai departe magia Lecturilor Urbane. Scrieți-ne pe mail, pe Facebook, pe Twitter , oriunde vă este la îndemână. Noi vă așteptăm cu drag.

Multe mulțumiri Editurii All pentru gestul frumos de a ne aduce special cărți din colecția urbană Strada Ficțiune pentru ediția Grădinii Japoneze.

Toate fotografiile sunt pe pagina noastră de Facebook, dar și aici.

Cititul merge mai departe

Cristiana — Wed, 14 Sep 2011 12:04:28 +0000

Nu-i aşa că vremea asta aprooape de toamnă este perfectă pentru citit în parc? Aşa ni se pare şi nouă, aşadar profităm de ultimele zile de vară spre toamnă să vă invităm la citit, în parc, în cadrul unei noi ediţii Lecturi Urbane. Şi asta nu este tot: vă invităm să citiţi alături de noi în parcuri şi la anul, prin metrou sau alte locuri publice (sau pe unde vă doriţi) până atunci. Da, bănuiţi bine, cautăm oameni care să se alăture echipei noastre şi să ducă mai departe povestea Lecturi Urbane. Noi, cei care vă invităm acum ne-am dat seama că avem nevoie de întăriri, vieţile şi agendele ni s-au aglomerat cât se poate de tare şi nu mai putem organiza Lecturi Urbane la fel de des şi de bine pe cât ne dorim (din acest motiv am avut o vară de pauză, în cazul în care vă întrebaţi).
Cum trebuie să fie cei pe care îi vrem în echipă? În primul rând, desigur, pasionaţi de lectură şi dornici de a crea şi spune mai departe poveşti despre cărţi şi citit.
Apoi, ne dorim oameni entuziaşti, energici şi sociabili, ştiţi deja că Lecturile Urbane sunt “despre oameni şi despre cărţi”, sunt cu citit + discuţii şi poveşti, aşadar avem nevoie de oameni dornici de a se implica în conversaţii, mult şi bine.
Cam astea sunt calităţile esenţiale de care aveţi nevoie pentru a vă alătura echipei, restul se învaţă.
Şi pentru că cel mai frumos mod de a ne cunoaşte este, cum altfel, decât citind, vă invităm să ne anunţaţi în comentarii că vreţi să vă alăturaţi echipei şi apoi să veniţi să ne salutaţi în cadrul ediţiei. Apoi începe capitolul II ….

Ne vedem, deci, sâmbătă, 17 septembrie, la ora 17, în Grădina Japoneză din Parcul Herăstrău. Ca de obicei, noi venim cu o mulţime de cărţi, vă aşteptăm cu chef să le dăruiţi.

Photo credits: Stelian Pavalache

sângele şi inima

Dragoș C. Butuzea — Tue, 06 Sep 2011 07:20:20 +0000

o carte plictisitoare?

deşi în vacanţă, m-am bucurat tare mult citind acest roman. trist pe alocuri, dar scris excepţional (şi tradus). pe net, am citit multe impresii despre carte – pe majoritatea cititorilor i-a plictisit, unii nici n-au putut-o termina. eu zic că este una dintre acele cărţi care ori îţi plac, ori nu.

mie mi-a plăcut. de ce? pentru că n-am căutat (şi nici găsit) vreo grilă de interpretare a romanului – ce-a vrut să spună lawrence? – roman social, despre clasa muncitoare engleză, roman de familie, roman psihanalitic, despre complexul oedip, roman erotic, care-a stârnit scandal, din prima ediţie, înlăturându-se de altfel câteva paragrafe (apropo, nu ştiu dacă ediţia românească pe care am citit-o e actualizată cu versiunea completă din 1992).

o carte despre sânge

mi-a plăcut pentru că, închizând cartea, m-a bucurat neputinţa autorului, dorinţa sa ca pe fiecare pagină să surprindă un ceva, un “glas” al sângelui si inimii, inefabil, dar pe care eu l-am simţit în atâtea întâmplări paradoxale, din carte.

de ce mama nu-şi lasă cei doi fii în pace? de ce nu vrea fiul mijlociu, paul morel, personaj principal al cărţii, să se desprindă de mamă? de ce nu poate s-o iubească pe prima lui iubită, miriam? de ce nu caută la cea de-a doua, clara, altceva decât pasiune? de ce nu găseşte el, până la urmă, nimic care să-l satisfacă pe deplin?

pentru că la mijloc sunt inima şi sângele. ele sunt armele cu care mama se luptă pentru fiii ei, ele sunt armele cu care fiii îşi justifică despărţirile amoroase. ori moare fiul, ori mama, ca legătura să se rupă. paul morel, doar după moartea mamei, va fi liber să-şi împlinească destinul, de pictor sau de scriitor. sau să-şi găsească dragostea adevărată, şi pasiune şi iubire sufletească.

ei bine, în tot acest efort al scriitorului de a “justifica” sângele stă toată arta acestui roman. experienţele personajului, autorul le trăieşte aievea, romanul e şi autobiografic. iar când trăirile nu mai pot fi explicate, ci doar descrise – cu puterea insuficientă a cuvintelor – lawrence se refugiază în natură. toate actele sexuale de la începutul relaţiilor lui morel se petrec în natură, pe timp ploios.

pictură de d.h. lawrence, de aici

câteva citate

iată cum paul morel se excită cu cireşele:

tânărul, cocoţat instabil pe ramurile mai suple din vârf, se legănă până se simţi vag îmbătat, apoi se aplecă spre crengile din care atârna bogăţia de cireşe bombate, sângerii, şi rupse pumni întregi de boabe lucioase, cu carne răcoroasă. când se apleca, rotunjimile cireşelor îi mângâiau urechile şi gâtul, şi atingerile lor reci îi săgetau fiori prin trup. toate nuanţele de roşu, de la un porfiriu aurit până la stacojiu aprins, licăreau şi cochetau cu ochii lui, pe sub umbrarele de frunziş. (p.362)

morel, ca şi autorul însuşi, e pictor. pentru el viaţa e lumina iar întunericul, moartea. adevărata artă e luminoasă. o pictură pare adevărată pentru că nu are nici o umbră. e toată numai scânteiere de lumină, de parcă aş fi pictat însăşi protoplasma licăritoare din frunze şi din orice altceva, şi nu forma înţepenită. forma îmi pare moartă. numai această luminozitate este adevărata viaţă. forma este o cochilie încremenită. lumina trăieşte cu adevărat înăuntru. (p.195)

autorul la vârsta de 20 de ani

e-adevărat, poate forma cărţii plictiseşte pe unii, poate lipsa uneori a logicii sau uşoara imoralitate – scandaloasă la vremea aceea (în 1913) – enervează pe alţii, însă eu am întâlnit citind multe licăriri de lumină, care mi-a făcut cartea minunată.

e-adevărat, m-au impresionat 2 propoziţii perfect alese pentru a sugera tragedia:
1. când îi moare fiul cel mare, mama, gertrude morel, lawrence scrie o singură propoziţie care mi s-a părut că exprimă genial trăirile materne: la ora şase, cu ajutorul femeii de serviciu, îl înfăşură (she laid him out). (p.175)
2. când îi moare mama, fiul îi şopteşte la ureche mamei iubita mea (“my love -my love – oh, my love!” he whispered again and again. “my love – oh, my love!“)

o capodoperă, pe care am citit-o cu mare entuziasm. vor mai urma şi altele.

p.s. prima carte pe care o cumpăr în această nouă colecţie lowcost a polirom-ului şi care, de ce să n-o spun – deşi prefer clasicele cartonate – mi-a plăcut. atât grafic, cât şi tipografic. o carte care arată perfect de vacanţă.

david herbert lawrence, fii şi îndrăgostiţi (sons and lovers), editura polirom, iaşi, 2011, traducere de antoaneta ralian, 526 de pagini

coperta de carmen parii

romanul în engleză poate fi găsit (e-book) aici.

***
în fiecare săptămână veți găsi pe orasulciteste.ro o recomandare de lectură făcută de dragoș c. butuzea, unul dintre cei mai apreciați bloggeri pasionați de carte.

un roman finlandez în 3 chestii

Dragoș C. Butuzea — Mon, 15 Aug 2011 16:53:16 +0000

1. fiind un autor finlandez, nu se putea ca acest roman să nu aibă acel farmec poetic al saga-urilor nordice. mie, de pildă, mi-a amintit de povestea lui gösta berling de selma lagerlöf (care e suedeză, nu norvegiană). propoziţii scurte, în care verbele sunt vedete, dau o mare alerteţe – un fragment al cărţii îl puteţi citi pe liternet aici. întâmplările sunt structurate pe capitole, ele însele pot fi citite ca povestiri scurte, pe câteva pagini.

2. romanul este despre libertatea unui om care dă la dracu “cariera” de intelectual şi căsnicia şi alege aventura. să scapi o vacă din mlaştină, să urmăreşti un urs, să stingi un incendiu, să bei vârtos, să pescuieşti oriunde – o listă lungă de fapte care, în ochii societăţii sunt socotite toate contravenţii şi infracţiuni – iată libertatea pe care o propune arto paasilinna. e-adevărat, nu-i deloc uşor, şi ne-o demonstrează în fiecare capitol.până la urmă, pe mine m-a convins că un an sabatic în natură merită, că orice bărbat trebuie să treacă prin asta. din propria ecperienţă a autorului, cică.

3. mie personajul care mi-a plăcut cel mai mult a fost iepurele. pe care vatanen, aventurierul intelectual, îl întâlneşte întâmplător şi-l ia cu el în toate peregrinările, (inclusiv la închisoare), obişnuindu-l să facă faţă cu curaj tuturor vitejiilor.
o carte superrecomandată pentru vacanţă.

arto paasilinna, anul iepurelui (jäniksen vuosi), editura humanitas, bucureşti, 2010, traducere de teodor palic, 179 de pagini

coperta de angela rotaru

alte impresiila dan c. mihăilescu, rodica grigore, irina (metropotam).

***
în fiecare săptămână veți găsi pe orasulciteste.ro o recomandare de lectură făcută de dragoș c. butuzea, unul dintre cei mai apreciați bloggeri pasionați de carte.

proces-verbal despre îndrăgostiţi

Dragoș C. Butuzea — Tue, 26 Jul 2011 17:17:18 +0000

subsemnatul dragos c. am terminat azi de citit romanul mic dicţionar pentru îndrăgostiţi de xiaolu guo şi nu pot spune că e o carte chiar rea. de citit în metrou sau la lecturi urbane e tocmai bună.declar că în acest roman o chinezoaică ajunge în anglia, să studieze engleza. şi se-ndrăgosteşte de un englez bisexual. amor mare, big love pe ei, apoi certuri ca la-ndrăgostoţi, apoi ea călătoreşte singură prin europa, paris, amsterdam, berlin, veneţia, i se-ntâmplă chestii etc.

declar că ce e fain în roman e găselniţa autoarei: aceea că, mai ales la început, engleza/româna în care e scris e pocită – povestitoarea e chineză, nu-i aşa?

de exemplu:
pierdută pentru cuvinte – limbajul unei specii pe cale de dispariţie este povestea despre o femeie chineză de 98 de ani care tocmai ea a murit. ea este ultimă vorbitoarea a unui limbaj doar pentru femei: “nushu”. acest limbaj secret vechi de 400 de ani a fost folosit de femei chineze pentru ele să exprime cela mai intime gânduri ale lor. acest ziar spune pentru că nici una femeie nu mai practică acesta cod secret, face ca limbaj să moară după moarte a ei. (p.102)

destul de important, am aflat că vagin pe chineză se scrie , se zice yin dao şi se traduce tunelul întunericului. aşa c-am să am subiect de discuţie când voi întâlni o chinezoaică

drept care am încheiat prezentul proces-verbal, azi, 12 mai 2010,

xiaolu guo (foto), mic dicţionar pentru îndrăgostiţi, editura rao, bucureşti, 2009, traducere de emanuela şoimaru, 283 pagini

saitul autoarei aici

***
în fiecare săptămână veți găsi pe orasulciteste.ro o recomandare de lectură făcută de dragoș c. butuzea, unul dintre cei mai apreciați bloggeri pasionați de carte.