Cărțile lui Dahl se strecoară sub pielea cititorului prin scene vizuale memorabile și personaje excentrice, care refuză să fie perfecte. Ele trezesc în noi emoții intense, de la o ușoară neliniște, la hohote de râs, creând o legătură de neegalat cu aceste lecturi delicios de ciudate, absurde și grozav de amuzante, care redefinesc complet conceptul de magie.

În luna iunie, luna copilăriei și a serilor lungi de vară în care paginile se întorc de la sine, îl celebrăm pe Roald Dahl ca Autorul Lunii la Libris. Cu peste 300 de milioane de exemplare vândute în întreaga lume, el rămâne un fenomen al literaturii. Cărțile sale nu sunt doar lecturi, sunt experiențe care îi apropie pe copii de citit și îi fac pe adulți să-și amintească de ce au iubit cărțile în propria copilărie.

Fiecare dintre noi are, undeva în interiorul său, puterea de a schimba lumea. – Matilda

Un scriitor care nu a uitat niciodată cum este să fii copil

Născut în 1916, în Țara Galilor, dintr-o familie de origine norvegiană, Roald Dahl a trăit o viață demnă de un roman, a fost pilot de vânătoare în al Doilea Război Mondial, diplomat, scenarist și un maestru al suspansului, dincolo de statutul de scriitor. Însă cea mai mare aventură a sa a început abia atunci când a decis să lase în urmă lumea rigidă a adulților pentru a plonja în universul liber, haotic și plin de magie al literaturii pentru copii, un teritoriu pe care avea să-l reinventeze definitiv.

Secretul succesului său? Nu a tratat niciodată copiii „de sus”. În universul lui Dahl, copiii sunt cei inteligenți, inventivi și curajoși, în timp ce adulții sunt adesea absurzi, egoiști sau de-a dreptul grotești.

„Dahl a atribuit tout succesul său, în parte, simțului său pentru comic și bizar, dar mai ales pentru abilitatea de a-și aminti și reimagina propria copilărie. Avea o abilitate instinctivă de a înțelege și de a recrea punctul de vedere al copilului.” – Cum să scrii ca un autor de bestseller de Tony Rossiter.

Într-o epocă în care atenția noilor generații este o monedă atât de valoroasă și greu de cucerit, farmecul neobișnuit și bizar al lui Dahl funcționează ca un magnet. Poveștile lui susțin atenția cu fiecare cuvânt, surprind rapid, sunt absurde și imposibil de anticipat. Dahl știa că pentru a capta un cititor, trebuie să-i provoci imaginația fără filtre artificiale:

„Cărțile bune trebuie să aibă un amestec de personaje extrem de rele, care sunt mereu amuzante, și niște personaje bune. În fiecare carte sau poveste, trebuie să existe cineva pe care să-l urăști. Cu care mai rău și mai mizerabil este acest personaj, cu atât mai amuzant devine să-l vezi cum este strivit”. – Roald Dahl, citat în Cum să scrii ca un autor de bestseller de Tony Rossiter

Manuscrise rescrise în coliba din livadă

Dahl era un perfecționist obsedat de ritm. Își scria romanele retras într-o mică colibă din livada casei sale din Great Missenden, folosind doar creioane și carnețele dictando galbene aduse special de la New York.

Fii pregătit să rescrii în permanență. – Roald Dahl

Și chiar o făcea! Era extrem de atent la publicul său. De exemplu, prima variantă din Charlie și fabrica de ciocolată nu i-a plăcut deloc nepotului său. Ce a făcut Dahl? A rescris cartea aproape complet, dându-i viață lui Willy Wonka așa cum îl iubim azi. La fel s-a întâmplat și cu Matilda: în prima schiță a manuscrisului, fetița era un personaj negativ, „născută rea”. Din fericire, Dahl a avut geniul de a schimba macazul, transformând-o în eroina genială care a salvat o întreagă școală.

Mai mult, Dahl s-a jucat cu cuvintele la propriu. Pentru Marele Uriaș Prietenos, a inventat sute de cuvinte noi și expresii absurde (limbajul gobblefunk), demonstrând că: Autorii de cărți pentru copii trebuie să aibă un simț al ridicolului și abilitatea de a se amuza… – Roald Dahl, citat în Cum să scrii ca un autor de bestseller de Tony Rossiter

Quentin Blake și limbajul viselor

Este imposibil să ni-l imaginăm pe Dahl fără liniile dinamice, aparent dezordonate și extrem de expresive ale ilustratorului Quentin Blake. Colaborarea lor, începută cu The Enormous Crocodile, a definit vizual copilăria multor generații.

Recomandările LIBrarului – De la copii fascinați de povești, la adulți în căutare de suspans și umor negru Universul lui Roald Dahl este o poartă deschisă pentru oricine își dorește să evadeze într-o lume în care imposibilul devine complicele tău, iar regulile logicii sunt complet date peste cap. Indiferent dacă alegi să explorezi aceste capodopere în limba română sau vrei să le savurezi în edițiile originale în limba engleză, iată titlurile care nu trebuie să-ți lipsească de pe noptieră în această vară:

Charlie și fabrica de ciocolată / Charlie and the Chocolate Factory

Dincolo de râurile de ciocolată și invențiile excentrice, este o poveste fascinantă despre modestie, bunătate și despre cum caracterul cuiva valorează mai mult decât orice bilet auriu câștigător.

Matilda

O declarație de dragoste adusă cărților, bibliotecilor și puterii minții. O fetiță ignorată de părinți demonstrează că inteligența este cea mai pură formă de magie.

Marele Uriaș Prietenos / The BFG

O aventură caldă, amuzantă și plină de compasiune despre o fetiță orfană și un uriaș care colecționează vise.

Vrăjitoarele / The Witches

Probabil cea mai curajoasă și delicios de înfricoșătoare carte a sa. Vrăjitoarele lui Dahl nu au mături, ci poartă peruci și mănuși, trăind ascunse printre noi.

Dahl pentru oameni mari: Tales of the Unexpecte

Știai că Roald Dahl a fost un maestru al literaturii de suspans pentru adulți? Povestirile sale scurte, pline de un umor negru, extrem de acid și de finaluri complet imprevizibile, au stat la baza celebrului serial britanic Tales of the Unexpected (1979–1988). Dacă vrei să descoperi latura sa întunecată, cinică și genial de ironică, volumele sale de povestiri pentru adulți sunt exact ce îți trebuie pentru nopțile de vară.

De ce rămân poveștile lui Roald Dahl cu noi?

La început, ne întrebam cum ajung poveștile să rămână cu noi o viață întreagă. Răspunsul, credem noi, stă în refuzul lui Roald Dahl de a scrie povești perfecte sau previzibile. El nu predică și nu împarte lecții de morală; preferă să se așeze de aceeași parte a baricadei cu copiii. Prin personaje excentrice și mult umor, Dahl devine cel mai mare aliat al celor neînțeleși, transformând bizarul în curaj. Poveștile sale sunt o invitație deschisă de a fi diferit și puțin ciudat, arătându-ne că exact acele trăsături care ne fac să nu ne potrivim în tiparele rigide ale lumii sunt, de fapt, cele care ne fac puternici.

Fie că le citești în română sau alegi textul original în limba engleză, cărțile lui Roald Dahl au acea magie rară care transformă lectura într-o bucurie de neoprit. Luna aceasta, oferă-i copilului tău (sau copilului din tine) cadoul unei povești de neuitat. Pentru că, așa cum ne-a demonstrat Matilda, fiecare dintre noi are, undeva în interiorul său, puterea de a schimba lumea.

O carte-bijuterie care prezintă relația a două femei, dorința puternică de separare a uneia față de cealaltă și, cu toate acestea, sângele care trece dintr-una într-alta ca într-un neprogramat și, totuși, încăpățânat principiu al vaselor comunicante, legate genetic și structural. Negându-se una pe alta și evitându-se ani în șir, cele două se întâlnesc în punctul în care ceva exterior amenință să le sfărâme integritatea, unite în susținerea principiilor independenței feminine, și nu doar ca excepții, ci ca regulă a transformării identitare într-o societate care le-a învățat pe femei că singurul limbaj valabil este cel al violenței.

Mother Mary comes to me, cel mai recent volum de memorii semnat de Arundhati Roy, titlu inspirat de unul dintre cântecele formației Beatles, Let it be, despre care autoarea recunoaște în numeroase interviuri că au avut o influență importantă asupra ei, cu toate că la vremea aceea era doar un copil, devine, la doar câteva luni de la apariție, bestseller în Statele Unite, Marea Britanie, India și Canada. Menționată de revista The New York Times ca fiind una dintre cele mai bune zece cărți ale anului 2025, inclusă pe lista scurtă a Women’s Prize for Non-Fiction și câștigătoare a National Book Critics Circle Award, categoria Autobiografie, premiu câștigat la secțiunea Ficțiune de cartea Nu ne despărțim a autoarei coreene Han Kang, Mother Mary comes to me este o carte care te revoltă și te fascinează cu fiecare pagină. 

La începutul anului 2026, Refugiul meu, furtuna mea apare la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Alexandrei Coliban, devenind rapid bestseller și în România. Un volum care creează puternice ecouri chiar și în cei care nu se regăsesc în povestea autoarei, însă modul în care memoria, lupta pentru supraviețuire, dar și cea pentru găsirea unei identități, alături de neputința în fața pierderii și a violenței, continua încercare de domolire, chiar amputare a dorului și pătrunderea în miezul de foc al surselor durerii, o transformă pe Arundhati Roy, nu doar într-o venerată scriitoare, cât și într-o supraviețuitoare, o voce critică bazată pe claritate morală într-o cultură a fricii. Plină de curaj, lipsită de darul obedienței – moștenit de la mama sa -, o ființă ale cărei impulsuri o poartă pe mai multe maluri ale existenței ca, în cele din urmă, să se întoarcă la mother Mary sau Mary Roy, după ani de lupte, negări și sufocări reciproce, și să audă pentru prima dată că, dintre cei doi copii, pe ea a iubit-o întotdeauna cel mai mult. 

Autoarea ne sfătuiește, încă de la primele pagini, să citim această carte ca pe un roman, nu ca pe un jurnal sau o carte de memorii și o spune pornind de la o scenă din copilărie în care părinții ei se certau și își amintește cum încercau să-și paseze responsabilitatea copiiilor de la unul la altul – „În ziua aceea am înțeles că suntem, cei mai mulți dintre noi, un amestec viu de memorie și imaginație și că probabil nu suntem cei mai buni arbitri ai graniței dintre ele.” Relația dintre părinți a fost mereu problematică, un tată care se dovedește a fi un alcoolic împătimit și o mamă care se căsătorește doar ca să scape de propria familie, dar care, atunci când e cazul, găsește puterea de a-și părăsi soțul înainte ca cei doi copii să împlinească cinci ani, nu fără regrete sau greutăți care se repercutează asupra lor. În anii care urmează despărțirii, „mama mea, gangsterița mea”, cum o numește autoarea, pare a fi constant determinată să pornească un război sau un conflict major împotriva copiilor ei, având-o ca țintă, în mod special, pe fiica sa. 

Remarcabilă este forța mamei de a construi o școală în Kerala, ceea ce demonstrează că, în paralel cu manifestarea nebuniei, atunci când vine vorba de familie, Mary a fost o vizionară, a înțeles cum funcționează lumea și a vrut să-i ajute și pe alții să se adapteze, să învețe, să-și găsească vocea și vocația. Ceea ce i-a reușit, elevii amintindu-și întotdeauna cu drag și recunoștință de ea, simțindu-se mândri să-i fi fost alături și să fi avut parte de ghidajul ei ferm, dar plin de pasiune, în anumite feluri constrângător, dar roditor – „În orașul acela conservator și sufocant din sudul Indiei, unde, pe atunci, femeilor li se permitea doar virtutea grețoasă – sau mimarea ei -, mama mea se comporta cu tupeul unui gangster. Am văzut-o dezlănțuindu-se cu totul – cu geniul ei, cu excentricitatea ei, bunătatea ei radicală, curajul ei militant, neînduplecarea ei, generozitatea ei, cruzimea ei, autoritarismul ei, flerul ei pentru afaceri și temperamentul ei nărăvaș, imprevizibil -, fără pic de reținere, asupra micii noastre comunități de creștini siriaci, o comunitate care, datorită educației și a unei relative prosperități, era izolată de violența amețitoare și de sărăcia copleșitoare din restul țării. Am urmărit-o făcându-și loc pe de-a-ntregul, cu toate fațetele sinelui ei, în acea mică lume. A fost un miracol de-a dreptul, teroare și minune deopotrivă.” 

Carte de memorii sau roman, povestea scriitoarei de origine indiană este, în rezumat, la fel ca un vers al lui Max Blecher, „pe jumătate frumoasă / pe jumătate tristă”, poetică până în măduva dureroasă a amintirilor și a trăirilor legate de familie, de fratele său, de care se și desparte pentru o bună bucată de timp, o proză neîncăpătoare în spațiile pe care le locuiește alături de cei dragi, tocmai de aceea alege să fugă de fiecare dată. După câțiva ani fericiți împreună divorțează de primul soț, de care fusese îndrăgostită până peste urechi încă din adolescență, din prima zi în care îl cunoscuse, iar în cazul următorului iubit și viitor soț refuză să locuiască o vreme în aceeași casă, cu toate că spațiul era generos și le oferea ocazia de a nu se întâlni toată ziua. 

Atunci când are probleme se abține să-i ceară ajutorul mamei sale, singura despre care are certitudinea că ar fi ajutat-o necondiționat, în ciuda comportamentului lipsit de compasiune față de ea în alte contexte, însă simte că un astfel de gest ar vulnerabiliza-o și mai tare în fața celei despre care nu știe ce să creadă, că și-a dorit să o învețe să nu fie slabă într-o societate care le-a stigmatizat pe femei și le-a lipsit de drepturi sau că, pur și simplu, doar așa a știut să o iubească.

În interiorul oricărei relații pe care o construiește, Arundhati nu se poate dezvăța să se simtă la fel într-un final – când devin previzibile în confortul și siguranța lor încep să o și amenințe, iar decizia ei este de a evada, de a nu-și da răgazul să se acomodeze cu binele sau cu protecția altcuiva, chiar cu prețul de a-i răni pe ceilalți. Și, pe aceeași linie a unei apropieri zbuciumate și fragmentate, naratoarea recunoaște că și-a părăsit mama pentru a o putea iubi în continuare, ceea ce probabil a fost valabil în cazul tuturor celorlalți oameni pe care i-a întâlnit. Distanța creează un safe space care o pune la adăpost în fața violenței, a intoleranței mamei, a dorinței acesteia de a nu-i trata în vreun mod preferențial față de ceilalți elevi ai săi, de a nu fi copiii doamnei Mary Roy, cât discipolii ei, învățăceii pe care îi aplaudă pentru reușitele lor sau îi pedepsește pentru lipsa rezultatelor – „În copilărie am iubit-o irațional, cu neputință, cu teamă, incomensurabil, așa cum iubesc copiii. Ca adult, am încercat s-o iubesc detașat, cumpătat, de la o distanță sigură. De multe ori am eșuat. Uneori jalnic.” 

Ambilor copii li se impune să nu o numească mamă la școală, un obicei pe care îl vor deprinde și acasă, atenți să nu greșească atunci când se află în preajma altora. O nouă treaptă a distanțării și formalizării relației lor, care de multe ori îi face pe cei doi să-și dorească să fi fost mai bine doar elevii mamei lor, observând cum străinii sunt tratați cu mai multă blândețe, se bucură de mai multă tandrețe și atenție din partea mamei lor.

La optsprezece ani era deja în anul trei la Școala de Arhitectură din Delhi și tot atunci încetează să mai meargă acasă, la mama ei.Părinții ei se despărțiseră pe când nu împlinise încă trei ani, iar fratele ei avea patru ani și jumătate. De atunci, nu-și mai văzuse tatăl timp de aproape două decenii; s-au reîntâlnit abia spre vârsta de douăzeci de ani, și asta doar la insistențele fratelui ei. Se întâlnesc toți trei într-o cameră de hotel organizată în jurul unei saltele pe care stătea tatăl ei, iar ea și fratele ei se cațără pe acea saltea pentru a putea da mâna cu tatăl lor. Ea descrie acest moment ca fiind asemănător cu întâlnirea de la Ialta dintre Stalin, Roosevelt și Churchill, în timp ce se leagănă ușor ca să-și țină echilibrul pe salteaua moale și elastică. La începutul anilor ’60 tatăl ei era director adjunct pe o plantație de ceai din Assam, iar mama își dorea să fie profesoară – un vis pe care îl avusese întotdeauna și care se va concretiza mai târziu -, însă descoperă destul de repede că soțul ei se transformă într-un alcoolic incurabil, „un om de nimic”, cum avea să-l numească de atunci încolo și decide să-l părăsească. 

Nu mult după ce își ia destinul în propriile mâini și își asumă rolul de mamă singură pentru cei doi copii ai săi, Arundhati și fratele ei, Lalith Kumar Christopher, în 1962, izbucnește războiul dintre India și China, eveniment care urgentează evacuarea femeilor și a copiiilor din spațiile de graniță. Mary Roy decide să plece din regiunea Assam spre Calcutta, apoi traversează țara spre sud, ajungând în Ooty, un mic orășel din statul Tamil Nadu. Cei trei se stabilesc într-o cabană, care aparținuse bunicului mamei, un fost funcționar guvernamental de rang înalt ieșit la pensie, care fusese entomolog imperial în timpul administrației britanice din Delhi, dar de care bunica lor se despărțise, iar mama încercase să fugă căsătorindu-se. 

Un bărbat violent, de pe urma căruia rămân legendele în familie – își biciuia copiii, își bătea soția și îi spărsese capul cu o vază de alamă sau îi dădea constant afară din casă -, deci nu e de mirare că Mary, fiica sa, alesese să se căsătorească cu primul bărbat care îi apăruse în cale, cu gândul să părăsească acea casă. În Ooty, mama se angajează la o școală locală, unde începe să predea prin diverse metode neconvenționale și încearcă să promoveze acest stil și printre profesorii celorlalte școli, însă liniștea cu greu dobândită nu durează mult. 

La câteva luni de la instalarea în cabană, ca niște fugari, primesc vizita bunicii și a unchiului G. Isaac, două prezențe care recurg la intimidare pentru a-i determina să părăsească un spațiu asupra cărora nu au niciun drept. Tehnica funcționează pe moment, însă mama își ia revanșa, mulți ani după aceea, când reușește să conteste Legea Succesiunii Creștine din Travancore, o victorie juridică târzie, dar binemeritată, prin care îi revine o parte egală din proprietatea din Kerala a tatălui ei. În Ooty, o altă problemă apărută era faptul că mamei i se agravase astmul din cauza climatului rece și umed. 

După câteva luni în care mama se îmbolnăvește grav și își pierde slujba, iar cei doi frați suferă de tuberculoză primară și devin subnutriți, mama capitulează și se întorc în Kerala, la Ayemenem, satul bunicii lor, o femeie care între timp își mai domolise furia față de propria fiică, o violonistă excepțională, a cărei primă vioară i-a fost distrusă tot de soțul ei într-un acces de furie și gelozie, și care, la momentul revenirii lor, era deja într-un proces avansat de orbire. În Ayemenem viața nu devine mai ușoară, cei trei sunt mai mult tolerați decât acceptați, însă copila de șase ani leagă prietenii aici, dintre care una pe viață, cu un băiat de șaisprezece ani, cel care va inspira personajul Velutha din Dumnezeul lucrurilor mărunte, sau altele trecătoare, cum ar fi cea cu o veveriță tărcată, pe care o admiră pentru vigilența și atenția la pericolele înconjurătoare – „Am învățat multe de la ea. Abilitățile de supraviețuire ale unei veverițe sunt un atu prețios pentru oricine încearcă să umble pe muchia vieții din Ayemenem.”

Întotdeauna pe muchia vieții, și nu doar din Ayemenem, dar și pe muchia dintre ficțiune și non-ficțiune, pe care John Berger, prietenul ei și unul dintre autorii pe care îi admiră și îi citează atât în cea mai recentă carte, cât și în interviuri, cu studiul său, Feluri de a vedea, publicat în 2018, la Editura Vellant, o descrie astfel – „Ficțiunea și non-ficțiunea ta te plimbă prin lume asemenea celor două picioare ale tale”, iar Arundhati Roy mărturisește că se simte măgulită că cineva a înțeles-o și a văzut-o în felul acesta, arta și politica se separă, însă ele locuiesc în interiorul aceluiași corp, cinematografia și arhitectura creează diferite straturi ale percepției și împreună sedimentează coerența ei, atât la nivelul propriei individualități, cât și în cadrul tuturor formelor de manifestare și comunicare la care apelează pentru a se exprima pe sine și pentru a-și aduce la lumină poveștile. 

Scrisă după ce mama ei moare, într-un moment de conștientizare traumatizantă, sub efectul pierderii și al (re)descoperirii celei care a fost Mary Roy sau mother Mary prin prisma dorului și a neputinței, a imaginii glorioase și neînfricate pe care singură și-o construise, dar pe care și fiica sa i-o alimentase și i-o validase, o mamă ca o umbră, mereu la pândă să-i taxeze greșelile și slăbiciunile, dar și o mamă ca o înainte-mergătoare, ca o deschizătoare de drumuri, o figură care a încurajat-o să se teamă și să se mândrească deopotrivă de propria forță de a nu accepta lucrurile așa cum au fost date, de a le schimba și de a se schimba, dar fără a se trăda pe sine, fără a-și negocia valoarea și ținta ultimă, Refugiul meu, furtuna mea reușește să fie, cu toată complexitatea și nesupunerea ei, una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste filială. 

O lungă scrisoare din care nu exclude neputința, durerea, nedreptatea politică și socială, lipsa empatiei și neglijența față de femei, față de rolul și puterea lor, războaiele sângeroase și atrocitățile survenite în urma lor, despărțirea de cei dragi, orbirea fizică și cea sufletească, dar care strecoară printre rândurile ei și mici mângâieri, câteva cuvinte meteorice de apreciere și de laudă, o carte despre care s-a spus că ar fi bine să fie citită de psihiatrii pentru că ar avea ce analiza și documenta pe baza acestei tulburătoare confesiuni. 

O fiică pe măsura mamei, o dedublare complementară, niciodată în sincron, mai mult în succesiune, între abandon și apartenență, într-o poveste în care, oricât ar vrea să-și depășească mama, privind nepăsătoare în oglinda retrovizoare a mașinii, nu poate face asta, dimpotrivă, se imaginează pe sine ca extensie a mamei, ca un plămân suplimentar prin care o ajută să supraviețuiască în cazul în care sistemul ei respirator îmbătrânit de boală ar eșua – „Șuieratul ei asmatic spunea același lucru, pe un ton mai ascuțit: Ce-o să te faci acum, fetițo? Răspunsul meu era întotdeauna același: O să respir pentru tine, mama. Încercam să respir pentru ea. Deveneam plămânii ei. Corpul ei. Mă atașam de ea în moduri de care nici nu eram conștientă. Deveneam unul dintre neînfricatele ei organe, agentul sub acoperire care, respirând, îi transfera propria viață.”

„Mickey și Mary Roy. Când mă gândesc la ei ca la un cuplu, mă pufnește râsul. Nu mi-i pot imagina trăind căsătoriți nici măcar cinci minute, darămite cinci ani. Ce Dumnezeu, ce stele, din ce univers, au îngăduit această posibilitate? El, eșuat în toate modurile posibile. Ea, plină de succes, admirată și iubită — adorată — în toate modurile posibile. Spiritul lui, atât de senin și de jucăuș. Al ei, atât de întunecat, de nefericit. Dar adesea, în stilul ei, extrem de poznaș, în același timp. Drumurile trebuie să li se fi încrucișat pe când ea își împingea furioasă bolovanul la deal, iar el se rostogolea vesel la vale odată cu al lui. Oare erau așa cum erau doar pentru că aveau, din fire, două personalități fundamental diferite? Oare comportamentele lor erau atât de clar conturate, atât de pregnant definite, încât împrejurările vieții — eșecul, succesul, pierderea, iubirea, copiii, dependența și boala — n-au reușit să-i schimbe? Dacă Mickey ar fi fost femeie, s-ar fi găsit loc în lume pentru o asemenea voiciune, un asemenea neastâmpăr, o asemenea fermecătoare iresponsabilitate? Până la urmă, cine a avut succes, și cine nu? Cine poate spune. Care dintre ele a fost eșecul, și care triumful?”

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

La 35 de ani de la deschiderea librăriei Șt. O. Iosif din Brașov, punctul de plecare al Libris, compania publică o analiză a celor mai vândute cărți din ultimele decenii. De la autorii interziși citiți imediat după 1989, la cărțile despre traumă, sens și vindecare care domină topurile recente, datele Libris arată cum schimbările sociale, economice și politice s-au reflectat în alegerile de lectură ale românilor. 
Analiza are la bază datele Libris din 15 ani de vânzări online, completate de memoria instituțională și observațiile echipei librăriei Șt. O. Iosif din Brașov, fondată în 1991. 

1991–1999: 50 de ani de cenzură, recuperați într-un deceniu

România ieșea din comunism cu o populație care nu avusese acces la cărțile pe care doreau să le citească. Primele cărți cumpărate în librăria Șt. O. Iosif din Brașov, punctul de plecare al Libris, au fost autorii interziși: Eliade, Cioran, Noica, Steinhardt, Goma, Orwell, jurnalele din pușcăriile comuniste. 

“Oamenii voiau să afle ce nu li se spusese, ce li se ascunsese. Plecam noaptea cu mașina spre București, stăteam la coadă în fața tipografiilor înainte de răsărit și ne întorceam cu portbagajul plin. Când ajungeam în Brașov, oamenii erau deja la coadă în fața librăriei. Cărțile se vindeau aproape instant,” spune Ana Oniță, fondatoarea Libris.

Spre finalul deceniului, pe rafturi apăruseră primele cărți de business și de dezvoltare personală. România înțelegea că trebuie să se reinventeze și căuta instrumente.

2000–2010: Cartea a urmat diaspora

Anii 2000 aduseseră un val masiv de emigrare spre Italia, Spania, Anglia. Milioane de români plecaseră și voiau cărți românești pe care nu le mai găseau acolo. Cei rămași în orașele mici aveau acces la foarte puține titluri în librărie, dintre care majoritatea erau bibliografie școlară. În 2009, în plin val de austeritate: salarii bugetare tăiate cu 25%, TVA crescut, librării care se închideau, Laura Țeposu lansează divizia online a librăriei Libris.ro.

“Am pornit cu trei angajați, 19.000 de titluri și colete duse la poștă într-un rucsac. Momentul părea nepotrivit, dar online-ul era singurul mod de a facilita accesul la cultura, platforma online aducea cartea acolo unde librăria fizică nu ajunsese niciodată, în orașele mici, în diaspora, în casele oamenilor care nu aveau timp sau nu aveau p librarie in proximitate.”, spune Laura Țeposu, CEO Libris.

2011–2015: Ficțiunea română și cartea ca instrument de reinventare

Topurile primilor ani ale platformei arată o Românie care redescoperise cu entuziasm că poate citi ficțiune scrisă în de un autor roman . Fluturi al Irinei Binder, publicat inițial pe blog, a fost bestseller între 2011 și 2015, în timp ce cartea președintelui ales în 2014 adună 6.347 exemplare. 

În același interval intră în top două cărți care aveau să rămână acolo pentru următorii 15 ani.: Hoțul de cărți de Markus Zusak și Băiatul cu pijamale în dungi de John Boyne. Cele două cărți despre puterea literaturii de a supraviețui barbariei, despre Holocaust, intră în bibliotecile României în contextul unei preocupări și sensibilități constante a cititorilor față de temele memoriei, vinovăției și umanismului. 

Top 10 cele mai vândute cărți în perioada 2011-2015

1. Fluturi vol. 1+2 – Irina Binder
2. Cincizeci de umbre ale lui Grey – E.L. James
3. Hoțul de cărți – Markus Zusak
4. Viața ca o țeapă. Mic tratat antiratare – Alan H. Cohen 
5. Pas cu pas – Klaus Iohannis
6. Iubirea ca o țeapă. Mic tratat de reușită în amor – Alan H. Cohen
7. Cincizeci de umbre întunecate Vol. II Din trilogia Fifty Shades – E.L. James
8. Adulter – Paulo Coelho
9. Inferno – Dan Brown
10. Ce ne spunem când nu ne vorbim – Chris Simion

2016–2020: O carte din 1963, bestseller în 2016. 20.000 de exemplare pentru un neurolog român.

Anii marcați de proteste sociale, neliniște colectivă și, apoi, de pandemie au produs unul dintre cele mai interesante topuri din istoria Libris. Cititorii s-au orientat vizibil către cărți despre sens, autocunoaștere, psihologie și spiritualitate. O carte publicată în 1963, Puterea extraordinară a subconștientului tău de Joseph Murphy, ajunge bestseller în România, în timp ce volumele neurologului Dumitru Constantin Dulcan, Inteligența materiei și Mintea de dincolo, intră puternic în preferințele publicului.

În același timp, ficțiunea câștigă teren prin thrillere psihologice precum Pacienta tăcută de Alex Michaelides, iar interesul pentru cărți cu miză umană, istorică sau socială se vede în prezența unor titluri precum Băiatul cu pijamale în dungi, Sapiens și Povestea mea de Michelle Obama.

Pandemia din 2020 nu oprește lectura. Dimpotrivă, în primele săptămâni de lockdown, cererea pe segmentul 18–24 de ani crește cu 85%, iar autori precum Camus și Márquez ajung la tiraje pe care librăria nu le mai văzuse.

Top 10 cele mai vândute cărți între 2016 -2020

1. Fluturi. Volumul 3 – Irina Binder
2. Puterea extraordinară a subconștientului tău – Joseph Murphy
3. Insomnii – Irina Binder
4. Inteligența materiei – Dumitru Constantin Dulcan
5. Băiatul cu pijamale în dungi – John Boyne
6. Mintea de dincolo  – Dumitru Constantin Dulcan
7. Pacienta tăcută – Alex Michaelides
8. Sapiens. Scurta istorie a omenirii – Yuval Noah Harari
9. Bufnița care se temea de întuneric – Jill Tomlinson
10. Povestea mea – Michelle Obama

2021–2025: Cel mai vândut autor: un medic ce explică trauma. O carte despre Holocaust, prezentă în top zece ani la rând.

Cel mai recent top Libris este și cel mai revelator din punct de vedere psihologic. Primul loc revine lui Când corpul spune nu de Gabor Maté, o carte despre cum traumele nerezolvate se transformă în boli fizice. Alături de el: Marele dicționar al bolilor și afecțiunilor, Arta manipulării de Kevin Dutton, Omul în căutarea sensului vieții de Viktor Frankl, Vindecarea copilului interior de Stefanie Stahl, Curajul de a nu fi pe placul celorlalți de Kishimi și Koga.

Privite împreună, aceste cărți spun povestea unei schimbări de preocupare: de la succes și reinventare personală către echilibru emoțional, sens și înțelegerea propriilor vulnerabilități. 

Băiatul cu pijamale în dungi urcă din nou, aproape de primul loc absolut. În 15 ani de măsurători, această carte a crescut neîntrerupt: 2.522, apoi 10.264, apoi 18.945. O carte despre Holocaust are una dintre cele mai dinamice creșteri în topurile Libris, în contextul unei preocupări mai mari pentru memorie istorică, extremism și lecțiile trecutului. 

Top 10 cele mai vândute cărți între 2021 -2025

1. Când corpul spune nu – Gabor Mate
2. Băiatul cu pijamale în dungi – John Boyne
3. Marele dicționar al bolilor și afecțiunilor – Jacques Martel
4. Puterea extraordinară a subconștientului tău – Joseph Murphy
5. Arta manipulării – Kevin Dutton
6. Omul în cautarea sensului vieții – Viktor E. Frankl
7. Vindecarea copilului interior – Stefanie Stahl
8. Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi inșine – Lise Bourbeau
9. Cât timp înfloresc lămâii – Zoulfa Katouh
10. Din cer au căzut trei mere – Narine Abgarian

Dincolo de schimbările de generație, context social sau tendințe editoriale, anumite teme revin constant în topurile Libris de-a lungul ultimelor trei decenii: libertatea, trauma, sensul personal, iubirea și supraviețuirea în perioade dificile. Se schimbă limbajul, autorii și contextul istoric, dar întrebările rămân adesea aceleași. 

De la Eliade la Maté: un barometru  al României

De la Eliade și Cioran recuperați după decenii de interdicție, la Gabor Maté și Viktor Frankl citiți într-o Românie care procesează trauma colectivă, topurile Libris trasează, neintenționat, o hartă a stărilor prin care a trecut societatea românească. 

„Privite pe termen lung, aceste topuri arată că românii au căutat în cărți răspunsuri la întrebările pe care societatea le formula mai greu: despre identitate, frică, libertate, sens, traumă și vindecare. După 35 de ani, înțelegem mai clar că o librărie nu vinde doar cărți. Vinde răspunsuri”,  Laura Țeposu, CEO Libris 

La 35 de ani, Libris operează un depozit de 5.000 de metri pătrați, menține 1 milion de volume în stoc permanent și trimite până la 10.000 de colete pe zi. Librăria fizică din Brașov rămâne deschisă pe strada Mureșenilor nr. 14. Prin proiectul CarteTeca, în parteneriat cu Salvați Copiii România, compania a donat peste 1,3 milioane de lei în cărți pentru mai mult de 300 de școli. Compania rămâne cu capital 100% românesc și în proprietatea familiei fondatoare.

În interviul de față, pornind de la cel mai recent volum al său, „Peter Haas și fantoma din Kronburg”, Ana Alfianu vorbește despre geneza acestei povești pline de suspans, despre cum se nasc personajele sale și despre rolul pe care lectura îl joacă în formarea copiilor și adolescenților. Discuția deschide, de asemenea, o fereastră către culisele procesului creativ și către felul în care autoarea își întâlnește și își înțelege publicul.

Humanitas: Cum a apărut ideea poveștii din „Peter Haas și fantoma din Kronburg“?

Ana Alfianu: Ca mai toate poveștile, și aceasta are mai multe rădăcini, mai multe puncte de pornire, dar, pe scurt, cartea s-a născut din două gânduri mari care s-au unit: dragostea pentru orașul Brașov și dorința de a construi o aventură clasică pentru copii.

Humanitas: Personajul Peter este un copil curios, visător și explorator – cât din el te reprezintă?

Ana Alfianu: Când eram de vârsta lui Peter, probabil semănam destul de mult cu el, de la plăcerea de a desena până la „expedițiile“ pe care le inventam alături de prieteni. Liceul de Artă din Brașov, unde am studiat din clasa a V-a până la finele liceului, era locul potrivit pentru cei cu imaginație și cu dorință de aventură – și aici mă refer nu doar la specificul școlii, ci și la clădirile în sine, cu istoria lor complexă, precum și la peștera din curtea școlii, unde, asemenea lui Peter, am căutat comori și mistere, găsind, bineînțeles, doar ghemotoace de hârtie, și băltoace, și capete de lumânare.

Pe de altă parte, scriitorii fără prea multă experiență, printre care mă număr, cad probabil mai ușor tentației de a se suprapune conștient peste personajul sau personajele din carte. Scriitorii mari știu să se ferească de această ispită, chiar dacă e posibil ca frânturi din personalitatea lor să se strecoare în text.

Humanitas: Cartea atinge tema morții într-un mod delicat. Cum ai decis cât de departe să mergi cu acest subiect?

Ana Alfianu: Cred că cele mai importante aspecte ale tematicii morții în povești sunt abordarea și motivația. La urma urmei, toate basmele conțin sugestia sau posibilitatea morții, care este miza finală. Ideal ar fi ca subiectul să fie tratat cu onestitate și cu grijă, pe de-o parte, iar pe de altă parte, folosirea acestui subiect să nu fie gratuită, ci justificată de derularea acțiunii, de transformarea personajelor și de resorturile textului. Deoarece nu există doi cititori la fel, e foarte posibil, totuși, ca unii copii mai sensibili să fie afectați. Pot doar să sper că în cazul poveștii lui Peter cititorii vor înțelege că bucuria în fața vieții primează întotdeauna, că prietenia, speranța și entuziasmul descoperirii pot fi mai puternice decât teama de moarte.

Humanitas: Dacă ar fi să alegi un mesaj central al cărții, care ar fi acela?

Ana Alfianu: Prietenia este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le putem trăi în cursul vieții.

Humanitas: Ce rol are orașul Kronburg în sine? Este doar decor sau un „personaj”?

Ana Alfianu: Kronburg este cu siguranță un personaj, un aliat discret al lui Peter, este acasă, este locul unde copilul se simte atât de protejat încât are curaj să exploreze, să caute pericole inventate și, ulterior, să le înfrunte pe cele reale. Este spațiul aventurii, al prieteniei și al ieșirii treptate din copilărie, dar este în același timp viu și activ, mai ales prin rolul pe care i-l atribuie Peter (și imaginația lui).

Humanitas: Crezi că un copil de azi s-ar aventura într-un loc precum catacombele sau ar prefera mediul digital?

Ana Alfianu: Cele două nu se exclud reciproc. Copiii din generația mea alegeau genul acesta de escapade atât datorită spiritului de aventură (unde era cazul), cât și limitărilor tehnologice ale epocii. Astăzi, copiii au posibilitatea să aleagă, să alterneze și să experimenteze o grămadă de jocuri și de situații, în funcție de firea fiecăruia și de context.

Humanitas: Crezi că literatura pentru copii ar trebui să abordeze și teme „grele” (moarte, frică, pierdere)?

Ana Alfianu: Da, cred că doar în felul acesta emoțiile din poveste se construiesc pe deplin și se reflectă în lectură. Nu poți vorbi despre bucurie fără să-i pui în față oglinda tristeții, pentru că textul nu s-ar susține. Totul ține de stil și de felul în care aceste teme sunt întrețesute în poveste. Temele mai dificile pot fi tratate razant, sau doar sugerate, sau îmbrăcate în metafore, sau abordate frontal, dar cu grijă, însă ele sunt necesare și binevenite în dezvoltarea empatiei, precum și în înțelegerea aprofundată a sinelui și a lumii.

Humanitas: Crezi că tehnologia este un dușman al lecturii sau poate deveni un aliat?

Ana Alfianu: Singurul dușman al lecturii este chiar omul. Când îți place să citești, o faci oricum și te folosești de toate mijloacele pe care le ai la dispoziție. Chiar dacă prefer cărțile pe hârtie (mai ales cele pentru copii, datorită ilustrațiilor), citesc cu la fel de multă plăcere pe Kindle.

Humanitas: Ce face o carte pentru copii cu adevărat memorabilă?

Ana Alfianu: Dorința de a reveni din când în când la carte, pe parcursul vieții, pentru recitire, regăsire, reinterpretare. Sunt câteva povești ale copilăriei pe care le reiau aproape în fiecare an și care au în comun umorul, emoția autentică, o scriitură solidă și, desigur, ilustrații grozave.

Humanitas: Care sunt autorii sau cărțile care te-au influențat cel mai mult?

Ana Alfianu: Am să amintesc doar câteva dintre cărțile copilăriei, primele care-mi vin în minte, deoarece, altfel, lista ar fi prea lungă: Wilhelm Hauff, Basme, Mark Twain, Aventurile lui Tom Sawyer, Lewis Carroll, Peripețiile Alisei în Țara minunilor, Vladimir Colin, Basme, Iuri Oleșa, Trei grăsani, Charles Perrault, Povești cu zâne.

Anul acesta împlinim 35 de ani, vârstă pe care o putem măsura în cărți, povești, colete livrate, biblioteci umplute, dialoguri cu autori, lansări, târguri de carte, colecții completate, serii de scriitori, autografe, căni de ceai și cafea, pagini parcurse, colțuri îndoite, semne de carte, recomandări primite și oferite și rânduri subliniate. Dar oare ne-ar ajunge încă 35 de ani?

O poveste care se citește printre rânduri.

În mai 1991, Ana Oniță conducea o librărie în Brașov de mai bine de zece ani. Îi știa pe dinafară rafturile și cititorii care atunci își căutau evadarea în cărți. Când a apărut posibilitatea de a o prelua prin privatizare, ea și soțul ei, Virgil, au semnat, au împrumutat, și au pornit la drum cu 100.000 de lei capital și o datorie de 100.000 de dolari de achitat într-un an.

Acum se împlinesc 35 de ani de când Libris își are căsuța la Brașov în Șt. O. Iosif și ne gândim că povestea asta nu merită citită doar de sus în jos, ci și printre rânduri.

Ce au în comun berea și cărțile?

România anului ’91 citea cu o foame care venea după decenii de acces limitat la carte. Când Virgil pleca noaptea la tipografiile din București să se așeze la coadă înainte de răsărit, nu era doar o strategie de business, era singurul mod în care puteai prinde noutățile editoriale. Când se întorcea în Brașov, oamenii îl așteptau deja în fața librăriei și, astfel, datoria de 100.000 de dolari a fost achitată în mai puțin de un an.

Renovarea librăriei a fost altă provocare. Soluția a venit pe un traseu ocolit, cum se întâmplă cu cele mai bune soluții. Fabricile de bere din România aveau nevoie urgentă de capse pe care nu le găseau local, ci doar în Bulgaria. Virgil și Ana au importat câteva zeci de milioane, au făcut manageri fericiți și consumatori de bere mulțumiți, iar cu banii câștigați au modernizat librăria Șt. O. Iosif din Brașov.

Și dacă ar fi să citim parcursul acesta printre rânduri am găsi ceva mai valoros decât orice bilanț făcut din titluri sau colete livrate, și anume povestea unei librării construită de oameni obișnuiți care au ales, în momente foarte neobișnuite, să creadă în cărți.

21 mai 2009. Un nou rând, scris cu toate economiile

Orice poveste bună are mai mult de un protagonist. Al treilea mare personaj al poveștii Libris este Laura Țeposu, contabilă cu examen de expert luat, antreprenoare din 2000, librar din pasiune, și din 2009, omul care a dus librăria brașoveană în toată România.

A ales un moment cât se poate de curajos să o facă. Era criza financiară, librăriile fizice se închideau pe capete, consumul se contracta, dar Laura Țeposu citea printre rândurile crizei. Românii migrau spre online, iar cărțile puteau merge acolo cu ei. 

A investit tot ce avea, economii proprii plus credite personale. A pornit cu trei oameni care făceau de toate, de la marketing, împachetarea coletelor, telefoane și contabilitate. Timp de două luni, au construit platforma online și pe 21 mai 2009, libris.ro a înregistrat prima comandă.

Jumătate din produse nu erau documentate. Depozitul era, de fapt, o casă mare plină cu cărți. 

De ce #citeșteprintrerânduri și de ce acum

Campania a pornit dintr-o neliniște pe care probabil o recunoașteți și voi.

Citim mai mult ca oricând știri, postări, titluri, notificări. Dar scanatul nu e același lucru cu cititul. Cititul adevărat e cel care se oprește, care pune întrebări, care nu ia de bun tot ce e scris frumos sau spus tare. Ochii aleargă înainte ca mintea să apuce să întrebe, iar asta nu e o vină a nimănui, e pur și simplu ritmul în care trăim cu toții. 

Numai că noi, ca librari, știm un lucru despre cărți și anume că ele nu au fost niciodată gândite pentru viteză. O carte bună are răbdare cu tine. Îți lasă spațiu să te oprești, să te întorci la o frază, să o lași să stea în minte câteva ore bune înainte să înțelegi de ce te-a atins. Cititul e o conversație între scriitor și cititor, una care se întâmplă în tăcere, dar e la fel de reală ca orice dialog rostit cu voce tare. Și ca în orice conversație adevărată, contează să fii prezent.

#citeșteprintrerânduri e invitația noastră spre exact acel fel de prezență. Nu e o campanie despre a citi mai mult, ci despre a citi mai adevărat. Despre a-ți permite să te lași purtat de un text dincolo de lectură, să cauți ce se ascunde între fraze, să simți intenția din spatele cuvintelor. Fiecare carte, fiecare articol, fiecare poveste are straturi pe care le descoperi doar dacă le acorzi atenție și timp.

Mulți dintre noi am crescut cu îndemnul de a nu citi printre rânduri, de parcă a căuta mai mult ar fi o formă de complicare inutilă. Noi credem că e exact invers. Tocmai acolo, în spațiul dintre cuvinte, se naște gândirea critică, empatia, discernământul. Capacitatea de a înțelege nu doar ce spune un text, ci și ce simte cel care l-a scris, ce intenționează, ce lasă nespus. Iar acestea sunt poate cele mai frumoase daruri pe care lectura ni le poate face.

Și, uitându-ne înapoi la cei 35 de ani de Libris, realizăm că ăsta a fost și modul nostru de a fi și de a funcționa. Să citim printre rândurile momentelor dificile și să găsim acolo ceva ce merita păstrat face parte din ADN-ul nostru și, implicit, și din al vostru, al tuturor cititorilor care ne aleg rafturile.

În 1991 nimeni nu ar fi dat un diagnostic optimist într-o țară întreagă care se reinventa de la zero. Dar librarii au citit altceva în momentul acela, au văzut o foame reală de carte, oameni care stăteau la coadă înainte de răsărit ca să prindă un titlu nou, o lume care voia cu disperare să citească. Și au ales să fie acolo pentru ea.

În 2009, contextul nu era mai liniștitor. Criza financiară, librăriile fizice care se închideau, un domeniu online pe care aproape nimeni nu îl înțelegea pe deplin. Dar și atunci, dacă citeai printre rânduri, vedeai altceva, vedeai că oamenii nu renunțaseră la cărți, ci doar că aveau nevoie de un alt drum spre ele, așa că ne-am conformat.

Iar în primăvara lui 2020, când toată lumea s-a oprit brusc, librarii au venit noaptea la depozit să ambaleze cărți, ca să se asigure că ele ajung mai departe. Pentru că știau, din experiență, că tocmai în momentele în care lumea pare că stă pe loc, oamenii au cea mai mare nevoie de povești.

Ăsta e, poate, cel mai sincer lucru pe care îl putem spune despre noi după treizeci și cinci de ani, că am învățat să citim printre rânduri. Și ne bucurăm că am făcut-o.

Alte câteva rânduri care se scriu împreună cu voi

Și înainte de orice altceva, vrem să spunem un lucru pe care nu îl spunem îndeajuns: mulțumim. Mulțumim că ați fost acolo în fiecare mai, în fiecare perioadă tumultoasă, că ați ales să ne scrieți câtă bucurie vă aduc cărțile și cât înseamnă să citești o carte bună la timpul potrivit. Mulțumim că ați dăruit cărți, că ați construit biblioteci pentru voi și pentru cei mici, că ne-ați scris când o carte v-a surprins și că v-ați întors cu recomandări pentru noi și ctitorii din comunitate. Voi sunteți motivul pentru care, 35 de ani mai târziu, suntem încă aici, într-un număr mult mai mare.

Libris a crescut exact atât cât ați crescut și voi alături de noi și pentru că aniversările se citesc și ele printre rânduri, am gândit cadourile de anul acesta ca pe o invitație spre o lectură mai atentă, mai prezentă, mai a voastră. Fiecare dintre ele e un mic tovarăș de drum pentru cititul care nu se grăbește.

Fiecare comandă din perioada 19 și 25 mai vine cu un cadou de citit printre pătrățele: un rebus de buzunar cu teme literare pe care să-l descifrezi în pauzele de lectură.
Pentru comenzile de peste 120 de lei, am pregătit câteva lucruri dragi nouă: un tote bag de dus cartea cu tine oriunde, o cană pentru ceaiul de lângă lectură, un jurnal în care să notezi ce ai simțit, nu doar ce ai citit și, poate cel mai frumos dintre toate, un blind date with a book, o carte-surpriză din mai multe genuri și pentru toate vârstele, pentru că uneori cea mai bună carte e cea încă nedescoperită.

În 35 de ani ne-am făcut mulți prieteni, iar atunci când îți serbezi ziua ți-i dorești pe toți aproape, așa că le mulțumim editurilor care au făcut posibilă întâlnirea pe  necitite de anul acesta. Mulțumiri Editurilor Bookzone, Creator, Niculescu, Philobia, Gama, Exigent, Miron, Curtea Veche Publishing, Act și Politon, Tana, Nemira, Herald, Epica, Vremea, Cetatea de Scaun, Trei, Corint, Seneca, Alice Books, Litera, Humanitas, Globo, Școala Ardeleană, Emia și Vellant.

35 de ani înseamnă multe lucruri, dar noi alegem să-i măsurăm mai ales în cititori.

Mulțumim!

LIBrar pasionat și copywriter atent la detalii, Iulia Totoianu este vocea creativă din spatele unora dintre cele mai îndrăgite proiecte, precum Festivalul Brazilor de Crăciun și Horoscopul literar. Cu un stil cald și intuitiv, ea îmbină marketingul cu storytellingul și transformă fiecare idee într-o poveste care aduce cititorii mai aproape de lumea cărților.

Prin articolele sale, Iulia își propune să trezească interesul, să ofere context și să construiască punți autentice între lecturi și oameni. Este o prezență distinctă în echipa de marketing și PR Libris, contribuind constant la consolidarea unei comunități dedicate iubitorilor de carte.

Vezi alte articole scrise de acest autor: Iulia Totoianu

Îți mărturisim că nu suntem experți, ci doar pasionați și jucăuși, așa că te invităm să citești despre semnul tău zodiacal cu îngăduință și umor.

.

Taur

21 aprilie – 20 mai

Pentru cititorii din zodia Taur, luna mai vine cu un ritm care le priește: nici prea grăbit, nici prea lent, exact cât să simtă că lucrurile se leagă. E o perioadă în care revii la tine, la ce îți place, la ce te face să te simți stabil și în control. Ai mai multă încredere în alegerile tale și, fără să forțezi nimic, reușești să atragi oameni și contexte care te completează.
Totuși, nu toate capitolele se scriu dintr-o suflare. Sunt și momente în care e nevoie să recitești atent, mai ales când vine vorba de decizii importante sau de acele detalii care țin de siguranță și echilibru. Nu e despre amânare, ci despre a-ți acorda timpul necesar ca să alegi bine. După jumătatea lunii, conversațiile capătă mai mult sens, spui lucrurilor pe nume, pui întrebările potrivite și începi să vezi mai clar ce merită păstrat și ce nu.
În lectură, te apropii de cărți care nu doar îți confirmă intuițiile, ci te ajută să le înțelegi mai bine. Astrele literare îți lasă la raftul de recomandări volumul Harta relațiilor tale de Raluca Anton, apărut la Editura Pagina de Psihologie, o carte care te invită să-ți privești relațiile cu mai multă claritate și să construiești, pas cu pas, exact genul de relații în care te simți în siguranță.

Gemeni

21 mai – 21 iunie

Cititorii din zodia Gemeni au o agendă plină luna aceasta, exact cum le place. Ai chef de oameni, de conversații, de idei care se leagă și te duc mai departe decât te așteptai. E genul acela de perioadă în care nu stai locului: descoperi, întrebi, revii asupra unor lucruri din trecut și le privești cu mai multă claritate. 
Ai un farmec care se simte în felul în care comunici, iar oamenii sunt mai deschiși către tine, fie că e vorba de o întâlnire, o reconectare sau chiar o oportunitate apărută dintr-o discuție aparent întâmplătoare. Totuși, printre toate aceste interacțiuni, e important să nu sari peste detalii. Unele lucruri cer atenție și răbdare, mai ales dacă vrei ca rezultatele să fie pe termen lung.
În lectură, te atrag cărțile care te ajută să înțelegi mai bine oamenii, nu doar ce spun, ci și ce se află dincolo de cuvinte. Astrele literare îți aduc în atenție volumul Arta de a cunoaște oamenii de David Brooks, apărut la Editura Librex, o lectură care te va ajuta să îi înțelegi mai bine pe cei din jur și mecanismul conexiunilor pe care deja le creezi cu atâta ușurință.

Rac

22 iunie – 22 iulie

Luna mai seamănă cu acele capitole pe care le-ai tot evitat, dar care, odată deschise, încep să facă lumină în toată povestea. Emoțiile ies la suprafață mai clar decât de obicei și, chiar dacă unele dintre ele vin din trecut, nu mai au aceeași greutate, pentru că acum le privești cu mai multă înțelegere. E un moment bun să închizi cercuri, să ierți sau, pur și simplu, să lași lucrurile să fie așa cum sunt. 
Simți nevoia de profunzime în tot ce faci, mai ales în relații. Intuiția ta funcționează ca un fir narativ sigur, iar dacă o asculți, te duce exact acolo unde trebuie. Spre finalul lunii apar și semne că lucrurile se așază, inclusiv în planuri mai concrete, unde poate primești o confirmare sau o mică surpriză care îți dă liniște.
În lectură, te apropii de cărți care vorbesc despre apartenență, despre oameni și despre locul tău printre ei. Astrele literare îți recomandă volumul Printre semeni. Construiește-ți o comunitate într-o lume însingurată de Jennie Allen, apărut la Curtea Veche Publishing, care-ți amintește că nu trebuie să duci totul singur și că, uneori, cele mai importante povești se scriu împreună.

Leu

23 iulie – 22 august

Mai te prinde în plin capitol de afirmare,  genul acela de moment în care nu doar că ești personajul principal, dar simți că ții și firul narativ în mâini. Ai energie, ai direcție și, mai ales, ai acel tip de încredere care nu mai cere validare din exterior. Proiectele încep să capete structură, iar tu știi să le duci mai departe fără să pierzi din vedere imaginea de ansamblu. Totuși, chiar și cele mai bune povești au nevoie de editare. Entuziasmul te poate duce departe, dar detaliile sunt cele care fac diferența între un draft bun și o versiune finală memorabilă. Așa că merită să încetinești din când în când și să te uiți atent la ce construiești, mai ales când vine vorba de resurse sau alegeri pe termen lung.
După mijlocul lunii, ritmul se animă și mai mult: apar personaje noi, dialoguri interesante, contexte care îți pot schimba direcția sau, cel puțin, perspectiva. Nu toate vor rămâne în poveste, dar unele dintre ele s-ar putea să-ți ofere exact replica de care aveai nevoie.
În lectură, te atrag poveștile cu miză, cu tensiune și cu personaje care nu dau înapoi când lucrurile devin complicate. Astrele literare îți aduc în atenție volumul Un tărâm sălbatic și întunecat de Charlotte McConaghy, apărut la Editura Trei, în colecția Fiction Connection, o carte care te scoate din zona ta de confort și te duce într-un teritoriu în care instinctul, curajul și alegerile grele spun povestea până la capăt.

Fecioară

23 august – 21 septembrie

Cititorii din zodia Fecioară au parte de o nouă lună în care toate detaliile încep, în sfârșit, să se așeze. Ai ritm, ai claritate și, mai ales, ai acel tip de disciplină care te ajută să vezi lucrurile până la capăt. Proiectele înaintează, negocierile devin mai concrete, iar tu știi exact unde să ajustezi ca totul să funcționeze mai bine. Totuși, prima parte a lunii vine cu un mic „revizuit” necesar. Unele planuri cer o a doua privire, poate chiar o a treia, și nu pentru că ai greșit, ci pentru că acum ai contextul potrivit să le înțelegi mai bine. După mijlocul lunii, lucrurile se limpezesc și îți este mai ușor să iei decizii fără să mai întorci fiecare variantă pe toate părțile.
În plan personal, s-ar putea să reapară un capitol mai vechi, unul pe care credeai că l-ai închis. De data asta, însă, îl privești cu mai multă maturitate și fără să te lași prins în emoții inutile.
În lectură, te atrag cărțile care te scot din tipare și te invită să vezi lucrurile din mai multe perspective, chiar dacă nu oferă răspunsuri simple. Astrele literare îți aduc în atenție volumul Oglinda din oglindă de Michael Ende, parte din colecția Desenul din covor a Editurii Art, o carte care te provoacă să renunți, măcar pentru o vreme, la nevoia de certitudine și să explorezi un univers în care sensurile se construiesc treptat, din detalii și reflecții.

Balanță

22 septembrie – 22 octombrie

În luna mai, lucrurile nu mai pot rămâne „în echilibru” doar de dragul liniștii. Simți că unele relații sau contexte cer mai multă sinceritate, mai multă claritate. Ai un talent natural de a media, de a găsi nuanțe și de a spune lucrurilor pe nume fără să rănești, iar luna asta chiar ai nevoie de el.
E o perioadă de ajustări fine, dar cu impact mare. Unele decizii nu mai pot fi amânate, mai ales dacă țin de direcții importante, fie personale, fie profesionale. Partea bună e că ai toate resursele să le duci la capăt, atâta timp cât nu încerci să controlezi fiecare detaliu.
După jumătatea lunii, se conturează și un nou început: poate o conversație care schimbă totul, un acord care prinde formă sau o relație care capătă un alt sens.
În lectură, te atrag poveștile care vorbesc despre alegeri, despre vieți posibile și despre curajul de a merge mai departe, chiar și atunci când nu ai toate răspunsurile. Astrele literare îți aduc în atenție volumul Trenul de la miezul nopții de Matt Haig, apărut la Editura Nemira, o carte care te invită să explorezi direcții diferite și să înțelegi că, uneori, cea mai bună alegere este cea pe care ai curajul să o faci.

Scorpion

23 octombrie – 21 noiembrie

Mai te prinde cu o carte deschisă fix la capitolele alea pe care nu le poți citi pe fugă. Simți nevoia să explorezi mai adânc idei, relații și nu prea te mulțumește o poveste spusă pe jumătate. Ai răbdare, ai intensitate și ai un fel de a citi printre rânduri care te duce direct la esență.
E o perioadă în care revizuiești, dar nu ca să corectezi, ci ca să înțelegi mai bine. Unele conversații devin mai clare, unele relații mai sincere, iar tu știi exact când merită să insiști și când e mai bine să lași lucrurile să se așeze. Ai și un plus de energie care te ajută să duci până la capăt ce începi, fie că e vorba de un proiect, o decizie sau chiar o lectură care nu te lasă să o închizi prea repede.
În același timp, e bine să fii atent la ce investești, nu doar bani, ci și timp sau emoție. Alegi mai conștient și, tocmai de aceea, rezultatele pot fi pe termen lung.
În lectură, te atrag cărțile care nu se feresc de intensitate, care spun lucrurilor pe nume și care lasă urme după ce le închizi. Astrele literare îți aduc în atenție volumul Sunt fană de Sheena Patel, apărut la Editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom. Actual, o carte directă, tăioasă, care explorează obsesia, dorința și acele gânduri pe care, de obicei, le ții doar pentru tine.

Săgetător

22 noiembrie – 21 decembrie

În mai, parcă nu mai ai răbdare pentru povești care stau pe loc. Cauți sens, mișcare, ceva care să te scoată din paginile deja cunoscute și să te ducă mai departe. E o perioadă în care îți vine natural să explorezi, fie că e vorba de idei noi, locuri sau oameni care îți deschid perspective diferite.
Ai și un pic de noroc de partea ta, dar nu în sensul clasic, ci mai degrabă sub forma acelor oportunități care apar exact când ești pregătit să le vezi. Îți place să înveți, să împărtășești, să duci mai departe ce descoperi, iar luna asta chiar te pune în contexte în care ideile tale contează. Spre final, direcția profesională capătă mai mult contur, poate apare o propunere, un proiect sau un pas înainte care te scoate din rutină.
În același timp, relațiile capătă nuanțe noi. Poate apare cineva diferit de tiparul tău sau, pur și simplu, o conexiune care te provoacă să vezi lucrurile altfel.
În lectură, te atrag poveștile care te duc departe, nu doar geografic, ci și ca perspectivă. Astrele literare îți aduc în atenție volumul Prietenul meu, Kim Jong-Un de Keum Suk Gendry-Kim, apărut la Editura Alice Books, în colecția Graphic Alice, o manhwa care îți arată o lume mai puțin accesibilă și te invită să o înțelegi din interior, cu toate nuanțele ei.

Capricorn

22 decembrie – 19 ianuarie

În luna mai, lucrurile se citesc mai bine dacă le privești pe termen lung. Nu te mai interesează soluțiile rapide sau rezultatele de moment, ci acele capitole care se construiesc în timp, cu răbdare și sens. Ai disciplina necesară să mergi înainte constant, dar luna asta te invită și să faci un pas în spatepentru a putea vedea mai clar direcția.
Apare un moment de reevaluare: unele responsabilități nu mai au același sens, unele proiecte nu te mai reprezintă, iar tu începi să alegi mai conștient unde îți investești energia. Nu e o ruptură bruscă, ci mai degrabă un nou volum al poveștii tale. Și, chiar dacă unele schimbări nu sunt ușoare, ele vin cu acea claritate de care aveai nevoie. Iar în relații, lucrurile devin mai sincere: nu mai e loc pentru ambiguități sau roluri asumate din obligație, simți nevoia de autenticitate și de conexiuni care chiar funcționează. Iar în plan practic, apar și oportunități, mai ales dacă alegi cu grijă și nu te grăbești.
În lectură, te atrag cărțile care te ajută să înțelegi mai bine oamenii din jurul tău, dar și dinamica relațiilor în care investești timp și energie. Astrele literare îți aduc în atenție volumul De ce facem clic de Kate Murphy, apărut la Editura Publica, o carte care îți oferă o perspectivă clară asupra modului în care ne conectăm unii cu alții și de ce unele conversații chiar contează.

Vărsător

20 ianuarie – 19 februarie

Mai vine pentru tine ca o idee care nu-ți dă pace până nu o duci mai departe. Ai un flux continuu de gânduri, conexiuni și scenarii posibile, iar unele dintre ele chiar merită transformate în ceva concret. E o perioadă în care creativitatea nu e doar un impuls, ci devine direcție; începi să vezi mai clar cum se leagă lucrurile și unde poți interveni ca să schimbi ceva.
În același timp, nu toate revelațiile trebuie puse imediat în practică. Unele idei au nevoie de timp, de structură, de un pic de filtrare ca să nu rămână doar entuziasm de moment. Mai ales când vine vorba de decizii importante sau de resurse, echilibrul face diferența. Relațiile capătă și ele o altă dinamică. Fie că e vorba de prieteni sau colaboratori, simți nevoia de autenticitate și de oameni cu care chiar poți construi ceva. Dacă au existat tensiuni, luna asta vine cu ocazia de a repara, de a relua conversații sau de a vedea lucrurile dintr-un unghi nou.
În lectură, te atrag poveștile care experimentează, care sparg tipare și propun perspective diferite asupra realității. Astrele literare îți aduc în atenție volumul American Cinerama de François Velin, apărut la Editura Act și Politon, o carte care te poartă printr-un univers fragmentat și vizual, exact pe gustul tău curios și deschis la nou.

Pești

20 februarie – 20 martie

Mai se simte pentru tine ca o poveste spusă în șoaptă, dar cu ecou puternic. Intuiția e la cote maxime și, de multe ori, înțelegi lucruri înainte să fie rostite. Te apropii mai mult de tine, dar și de ceilalți, într-un mod care nu are nevoie de explicații lungi. Simți, mai degrabă decât analizezi.
E o perioadă bună pentru creativitate: scrii, visezi, îți lași gândurile să curgă fără să le filtrezi prea mult. Și totuși, pe la mijlocul lunii, apare nevoia de claritate în conversații. Nu pentru că nu știi ce simți, ci pentru că e important să și spui lucrurile, nu doar să le lași să plutească. Diplomația și răbdarea te ajută să păstrezi echilibrul în relații, mai ales când emoțiile devin mai intense.
În plan personal, e un moment de eliberare. Lași în urmă ce nu te mai reprezintă, fie că e vorba de o dezamăgire, o așteptare sau o poveste care nu mai avea unde să crească. Și, odată cu asta, faci loc pentru conexiuni mai sincere, mai apropiate de felul tău de a fi.
În lectură, te atrag poveștile care au ritm, dar și profunzime, care surprind viața din culise și emoțiile din spatele aparențelor. Astrele literare îți aduc în atenție al doilea volum din seria Diavolul se îmbracă de la Prada de Lauren Weisberger, apărut la Editura Leda, un roman despre alegeri, identitate și acel moment în care îți dai seama ce contează cu adevărat pentru tine și pe care nu-l vei putea lăsa din mână.

Berbec

21 martie – 20 aprilie

Luna mai începe pentru tine ca un prim capitol scris dintr-o suflare. Ai energie, ai curaj și, mai ales, ai acel impuls care te face să nu mai amâni lucrurile. Dacă ai avut idei pe listă, acum e momentul să le pui în mișcare: începi, testezi, ajustezi din mers. Nu stai prea mult pe gânduri și, de data asta, nici nu e nevoie.
Totuși, pe măsură ce înaintezi în poveste, apare și nevoia de echilibru. Nu toate „bătăliile” merită duse până la capăt, iar uneori cea mai bună decizie e să alegi unde îți consumi energia. Relațiile cer mai multă atenție, nu neapărat pentru că ar fi ceva în neregulă, ci pentru că ritmul tău rapid poate să-i ia prin surprindere pe ceilalți. Comunicarea sinceră face diferența între un dialog care construiește și unul care se pierde pe drum.
După jumătatea lunii, lucrurile se mai relaxează: apar conversații mai ușoare, întâlniri neașteptate, poate chiar o conexiune care te prinde fix când nu te aștepți. 
În lectură, te atrag poveștile care curg natural, fără artificii, dar care spun mult prin detalii aparent mici. Astrele literare îți aduc în atenție volumul Sandwich de Catherine Newman, apărut la Editura Litera, o carte care îți arată că nu toate poveștile trebuie să fie intense ca să fie memorabile și că, uneori, cele mai importante lucruri se întâmplă în momentele simple, dintre două începuturi.

Articol apărut în Gazeta Libris, numărul 53, mai 2026. Gazeta Libris se distribuie gratuit în colete.

În al treilea roman publicat la Editura Cartier, Daniela Rațiu revine în același spirit și stil din „Sfârșitul lumii e un tren”, doar că de data aceasta scriitoarea se folosește de o focalizare biografică pentru a da viață spiritului epocii comuniste aliniată stalinismului notoriu. Și nu se oprește asupra oricărei biografii, ci asupra controversatei Anei Pauker. O activistă  consecventă, care și-a asumat de timpuriu convingerile politice și consecințele (inclusiv condamnarea la închisoare), cu experiență revoluționară solidă acumulată în Rusia, dar și în perioada ilegalistă a partidului comunist român, cu o carieră remarcabilă  (a fost prima femeie ministru de externe din lume, a apărut și pe coperta revistei Time), Ana Pauker a fost supranumită Stalin în fustă și a jucat un rol important în consolidarea noii puteri postbelice de la București și transformarea României după model sovietic, precum și satelizarea țării noastre pe plan extern în sfera de influență a URSS. Parte a grupului Vasile Luca-Teohari Georgescu, Ana Pauker a fost arestată în 1953 și a fost foarte aproape de o execuție sau de o soartă similară cu tovarășii de partid de care Gheorghe Gheorghiu Dej s-a descotorosit la momentul oportun. Interogată și destituită din funcțiile de partid, Ana Pauker a rămas sub supraveghere la domiciliu și a murit în 1960, în dizgrație, după o suferință fizică, nu înainte de a afla că soțul ei, un alt comunist convins, Marcel Pauker a fost de fapt executat la finalul anilor 30 în URSS.

Deși se întinde pe aprope 400 de pagini, romanul Danielei Rațiu nu e o biografie romanțată, nu abordează literar în ordine cronologică parcursul acestei femei de fier, ci mai degrabă se oprește asupra unui punct de cotitură biografică: momentul căderii în dizgrație. Daniela Rațiu ne pune față în față cu Ana Pauker transformată din cea mai puternică femeie din partid într-o deviaționistă, dușman al poporului. Din temuta figură intangibilă a comitetelor superioare de decizie, Ana Pauker ajunge în câteva luni un obiectiv ținut sub supraveghere de poliția politică, un instrument solicitat să-și recunoască o vină, din considerente oportune de partid. 

Volumul acoperă, fragmentar, un interval de timp relativ scurt de după arestarea și interogatoriul Anei Pauker. Prima parte abordează perioada anchetei, deschizând în același timp perspective cu privire la practicile staliniste și la contextul machiavelic împrumutat inclusiv în România de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Daniela Rațiu inserează ocazional fragmente din documente de epocă și sinteze istorice (declarații, raporate de urmărire) pentru a ilumina și mai mult parcursul și contextul personajelor. Cele două figuri care o însoțesc mental pe Ana Pauker în procesul lung și imprevizibil al interogatoriului de la Malmaison (penitenciarul temut al Securității unde se desfășurau anchetele, echivalentul Lubliankăi de la Moscova) sunt Gheorghe Gheorghiu-Dej (privit mereu ca un clovn oportunist și trădător, o păpușă devertebrată care tremură în fața Tătucului Popoarelor), respectiv Stalin, figura impenetrabilă, vicleană în autoritatea căruia Ana Pauker pare să se încreadă, chiar e așezată în scaunul acuzatului. Deși scapă la limită de execuție sau de condamnare la închisoare, Ana Pauker rămâne sub supravegherea Securității, deplasările ei sunt raportate și observate și, chiar dacă devine irelevantă din punct de vedere politic și duce o viață retrasă împreună cu familia ei, gestionând și sănătatea fragilă (va muri în cele din urmă de cancer), primește această reamintire constantă că nu este scăpată din vedere de vigilența Partidului.

A doua parte a romanului cuprinde un moment cheie în evoluția sistemelor comuniste: discursul lui Nikita Hrușciov, după moartea lui Stalin, prin care noul secretar general denunța cultul personalității și crimele staliniste, într-o ședință întinsă pe mai multe ore și care a cutremurat ierarhiile din URSS, dar și politica internă și externă ale statelor Pactului de la Varșovia. Atmosfera sălii și impactul discursului sunt detaliat și magistral reconstruite de Daniela Rațiu, acest moment dovedindu-se ulterior un punct de inflexiune în  dictaturile comuniste.  Ecourile  discursului vor ajunge mai târziu și la Ana Pauker și vor facilita un nou moment de confruntare pentru ea: o lume așa cum a cunoscut-o, cu reperele solide ale unei autorități incontestabile e pe cale să se destrame. De aici se deschide un al treilea moment important din roman, o deschidere către ultimele momente din viața lui Marcel Pauker, o reconstrucție imaginativă a felului în care liderul comuniștilor români își găsește sfârșitul la Moscova, acolo unde este chemat și se reîntoarce cu bunăcredință, deși toate calculele pragmatice sugerau că de fapt i se pregătea execuția. Acest moment pare să fie un ecou simbolic al trădării pe care o resimte Ana Pauker, după ce anchetă și după denunțarea lui Stalin. 

Momentul acesta de cădere asupra căruia se oprește Daniela Rațiu nu este ales întâmplător. El catalizează o deschidere panoramică asupra spiritului unei epoci dominată de frică.  Frica este de fapt personajul omniprezent abstract din umbră al romanului. Frica, sentimentul universal amplificat de regimurile totalitare, ridicat la rang de instrument necesar operațional în special de regimul stalinist și reduplicat la infinit în toate țările care au cunoscut tranziția spre comunism. De frică nimeni nu scapă, frica are ochii mari, așa cum repetă obsesiv Daniela Rațiu pe parcursul romanului. Nimeni nu este de neînlocuit, nimeni nu scapă de vigilența Partidului, iată mesajele marilor epurări staliniste (cărăroa le cade victimă inclusiv Marcel Pauker), condensate la un deceniu distanță și în România, adaptate apoi de conducerea de partid din țara noastră. Nici Ana Pauker nu este scutită de frică, deși, în mod credibil, Daniela Rațiu ne oferă o perspectivă mai nuanțată: nu de ei îi este frică, îi este frică de lipsa de sens a vieții ei. De vid. De uriașa ironie a istoriei față de viața ei. Deziluzia. Marea Deziluzie, adevărul cutremurător al vieții Anei Pauker.  Drama pentru Ana Pauker, care nu cedează ușor în fața interogatoriilor este drama pe care o trăiește și Marcel: drama fidelilor devorați de sistemul pe care l-au servit. Disonanța cognitivă (acel disconfort psihologic pe care îl trăim când punem două credințe contradictorii în tensiune), amplificată atât de ancheta Securității, cât și de denunțul crimelor lui Stalin, amorsează miezul suferinței fanaticilor. Pusă în fața alegerii de a accepta realitatea mutilantă sau de a-și salva crezurile personale, Ana Pauker preferă a doua variantă: nu comunismul este o ideologie criminală, ci doar câțiva oportuniști trădători l-au pervertit. Chiar și destituită, anchetată și așezată în fața unei alte lumi, uitată de tovarăși, dar supravegheată de Securitate, Ana Pauker își culege singura victorie (tragică) pe care o mai poate avea: victoria defensei psihologice, victoria mentală a propriei perspective asupra unui sistem care nu mai are nevoie de ea.

La fel ca în „Sfârșitul lumii e un tren”, Daniela Rațiu abordează o perspectivă narativă inedită, externă, dar care sună ca ecoul unui monolog interior, implementând bucle discursive care reflectă apărarea psihologică și căutarea unui sentiment de control din partea protagonistei, chiar și în cele mai umilitoare situații. Genul acesta de monolog prin ricoșeu generează o atmosferă particulară care te pune într-un contact de distanță optimă cu personajul.

O poveste originală și o contribuție inedită la evocarea galeriei răului, altfel decât prin mijloace istorice, „Frica” este expresia unei noi realizări remarcabile de atmosferă și construcție, cu o protagonistă prea puțin cunoscută și care are șansa, sper, să devină un material temeinic și pentru o ecranizare reușită. 

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Romanul se deschide cu povestea originară a lui Tarek, un băiat care crește în comunitatea levantină, într-o familie de clasă mijlocie, patronată de un medic reputat din Egiptul postbelic. Egiptenii levantini, migranți din zona Siriei și Libanului au o reputație solidă, cu educație europeană, creștină și cu profesii intelectuale, aducând o contribuție importantă dezvoltării economice și sociale mai ales în Cairo. Existența lor e pusă oarecum sub semnul fragilității, odată cu aspirațiile naționaliste, din perioada Nasser-Sadat, mulți luând decizia să părăsească Egiptul. Familia lui Tarek alege să rămână și se încăpățânează să păstreze iluzia unei vieți tihnite, așezată pe coordonate burgheze și cunoscute. Condiția lui Tarek pare să împrumute din cea a unui destin la cheie, cu orizont trasat din copilărie. Tarek va asuma responsabilități profesionale și personale previzibile, în orizontul așteptărilor familiei sale, fără urmă de îndoială. Destinul său prescris se actualizează aproape fără cusur, poate doar căsătoria cu Mira, tergiversată mai bine de un deceniu întârzie suprapunerea cu imaginea proiectată pentru el. Tarek devine apoi întruparea destinului său, câștigând propria sa notorietate, asumând noblețea profesională de a trata oameni indiferent de condiția socială: el gestionează deopotrivă comunitatea levantină, dar și pe cea din Moqattam, un spațiu al celor nevoiași. Lucrează mult, prioritizează profesia în detrimentul familiei și beneficiază de respectul comunității. În Moqattam îl cunoaște pe Ali, fiul unei paciente care îl impresionează pe Tarek și care îl încurajează pe medic să îl ia pe Ali ca ajutor la cabinet. Compensând lipsa de educație cu ambiție și determinare, Ali devine un discipol neobosit pentru Tarek, dezvăluind însă și o viață secretă: acea de amant homosexual chiar și al unor pacienți care ajung în cabinetul lui Tarek. Relația dintre Ali și Tarek evoluează într-o zonă ambiguă, între mentorat și romantism, concretizându-se într-o aventură riscantă care îi pune la îndoială reputația și imaginea de profesionist adecvat. Homosexualitatea în Cairo-ul anilor ’80 e cel mult un tabu tolerat, odată ce zvonurile despre relația dintre Tarek și Ali devin tot mai convingătoare, medicul ajunge în punctul de a-și pierde prestigiul, expunând și familia unui risc de compromitere morală gravă. În acest context amenințător, în care nu doar reputația dar și viețile sunt puse în joc, Tarek va lua o decizie radicală de a emigra.

În a doua parte a romanului, Tarek ajunge în Canada, reușește să o ia de la zero și să-și construiască o carieră medicală, sub auspicii mult mai discrete și mai reci. În tot acest timp primește scrisori repetate din partea unui pretins jurnalist care intervievează medici arabi expați și care îi cere insistent să se întâlnească. Chacour oferă aici un punct de cotitură narativ esențial care va dezvălui și urmările plecării lui Tarek din Egipt, dar și premisele reîntâlnirii familiale, aducând în atenție un alt personaj, pe deplin neanticipat dar perfect integrat în schema narativă. E un efect care schimbă oarecum cursul și focusul poveștii și care merită savurat ca atare, în intimitatea lecturii.

Romanul lui Chacour este în primul rând despre construcții identitare, despre cum ajungem să fim ceea ce suntem. Tarek pare că îmbracă o viață confecționată de alții, numai pentru el și tocmai în această previzibilitate asumată. Chacour evocă un paradox interesant din fizică, acela al haosului determinat: chiar și sistemele cele mai ordonate (guvernate de acțiuni cunoscute) și simple (cu puține variabile) se pot dovedi complet imprevizibile, pot genera haos. E de fapt o metaforă care poate fi translatată și fenomenologic în ceea ce privește viața lui Tarek: sistemul deschis ca necesitate pentru găsirea autenticității tocmai prin actualizarea sa imprevizibilă. Viața pe care o duce Tarek pare deposedată de alegeri, e riguros configurată din afară: se desfășoară în perimetrul unui orizont familial expectat, cu o tradiție în spate, îmbrățișează o profesie maculantă identitar (cu activitate și așteptări universale – cabinetul lui Tarek nu se închide mai mult de două zile, chiar și când vine vorba de decesul tatălui său), e proiectată într-un cadru bine determinat: familie și comunitate. În acest context Ali, tânărul fără trecut, fără calcule, exaltat de prezent devine contraponderea indeterminării și exercită o atracție ambiguă pentru Tarek. Nu doar în sens erotic, ci și existențial (ambiguitatea acestei atracții e bine cultivată de Chacour), pentru că Ali reprezintă tentația libertății: pe de o parte o ispită periculoasă și păcătoasă (cel puțin în contextul ideologic al Egiptului anilor ’70-’80), pe de altă parte sursa de creștere și dezvoltare autentică. Alegerea pe care o face Tarek în privința lui Ali va avea urmări în mai multe direcții și va impacta familia în feluri nebănuite.

Romanul lui Chacour este și despre felul în care se reconfigurează relațiile familiale și cum legăturile durabile pot motiva și modela destine. Pe de o parte, însăși construcția inedită a romanului scoate în evidență importanța figurilor de atașament de care avem nevoie pentru a crește și a ne maturiza, atâta timp cât ele fundamentează ceva originar în biografia noastră. Fără să dezvălui mai mult, cititorii vor remarca faptul că prima parte a romanului e scrisă, incomod, la persoana a doua, implicând adresarea către un tu nenumit. Nu știm cine vorbește și cui se adresează, dar intuim că e ceva dialogic la mijloc, urmând să aflăm doar în a doua parte a romanului cine este acel eu care vorbește. Construcția aceasta amintește de ideea lui Martin Buber cu privire la cristalizarea identității, care sugera că înainte să existe un eu, a existat un tu, evocând așadar nevoia de a fi luat în seamă de un Celălalt semnificativ pentru ca noi să dobândim premisele autonomiei și autoconștientizării. Nu în ultimul rând, forța relațiilor familiale, devine evidentă după plecarea lui Tarek din Egipt. Felul în care mama lui Tarek va gestiona urmările plecării acestuia transmit un amestec de generozitate și fermitate, un fel de iubire aspră, dar care trece peste poziția morală a personajelor. Într-un mod poate mai puțin explicit, dar consistent pragmatic, iubirea maternală triumfă asupra ideologiei în romanul lui Chacour.

Într-o structură de tip puzzle, cu capitole care ne poartă prin istoria familiei lui Tarek, jonglând pretențios cu instanțele narative și schimbând, la momentul oportun, cursul și miza poveștii, Chacour oferă o poveste emoționantă, cu condiment tematic actual, dar și cu suficient clar-obscur motivațional pentru a nu se transforma într-o arheologie infinită a traumei și nici într-o poveste militantă confiscată ideologic. 

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Deși, în gândirea antică, a existat de foarte devreme tripartiția timpului în trecut, prezent și viitor, cu care ne-am deprins, omul antic concepea istoria sub forma unei totalități imuabile, a unui continuum în care evenimentele – actuale, care au fost și care bat la ușă – sunt deopotrivă prezente și accesibile cunoașterii profetice. La sfârșitul Antichității însă, distincția între trecut, prezent și viitor ajunsese să țină în așa măsură de domeniul evidenței, încât își pierduse practic eficiența. Constatarea îi aparține Sfântului Augustin, care propune următoarea disociere în interiorul conceptului de timp: „Prezentul lucrurilor trecute este memoria, prezentul lucrurilor prezente este contemplarea directă, iar prezentul lucrurilor viitoare este starea de așteptare”. În accepțiunea autorului Confesiunilor, omul experimentează timpul prin limbaj și prin gândire, spre deosebire de Dumnezeu, pentru care există doar eternitatea, sub forma unui prezent perpetuu, mereu cunoscut. Augustin  oferă și o explicație a fenomenului profetizării, pe care îl pune pe seama cauzelor și semnelor ce există deja, aceia care prezic viitorul contemplându-le pe acestea „în interiorul spiritului lor ca și cum ar fi prezente”. Numai că, pentru episcopul de Hippona, vremea profeției (ca inspirație divină) apusese odată cu sfârșitul prezenței pământești a lui Iisus (posibilitatea de a prezice viitorul nefiind, totuși, exclusă), după cum observă exegeza augustiniană. Prezentul în care creștinii se aflau reprezenta intervalul dintre cele două veniri ale lui Hristos, mai exact dintre Pogorârea Duhului Sfânt și evenimentele de la sfârșitul lumii sau dintre a cincea și a șasea pecete a Apocalipsei ; era, așa-zicând, acel spațiu liber al istoriei, în interiorul căruia timpul sacru rămăsese „blocat”. Tocmai în acest sens se vorbește despre „atemporalitatea augustiniană”, ca tipar de înțelegere a istoriei, oferit de autorul Cetății lui Dumnezeu, în viziunea căruia omul nu-și putea trăi prezentul, întrucât se vedea prins între amintire și așteptare, între trecut și viitor, și întrucât „veacul de față, asemenea experienței prezentului la scara timpului omenesc, era atât de efemer, încât importanța sa era, în esență, indiscernabilă”.

Acest tipar de reflecție a supraviețuit în conștiința europeană până către mijlocul Evului Mediu, când a fost dezasamblat și înlocuit cu alt model de gândire, bazat pe restaurarea încrederii în istorie – în dublă accepțiune, de timp și de istoriografie – și în profeție. Ceea ce s-a întâmplat în Europa secolului al XI-lea a fost că „două tipuri diferite de prolepsă au început să fuzioneze – un sens literar, al anticipării, și un sens ontologic, care aducea viitorul în prezent” . Aceasta înseamnă că de-abia acum omenirea a devenit în stare să-și recupereze prezentul; timpul sacru s-a „deblocat” și o nouă eră apocaliptică – profetic-revelatoare – era pe cale să înceapă . Terenul teleologic fusese astfel pregătit, la sfârșitul Evului Mediu, pentru nașterea grandioaselor viziuni escatologice din Divina Comedie, unde putem vedea cum unei serii de „profeții autentice”, referitoare la noul imperiu pământesc la care Dante-autorul visa, i se alătură reprezentarea „unei lumi existente, dar doar la nivelul gândirii” ; pentru Dante-pelerinul, aceasta din urmă este omologabilă cu lumea suprapământească – locul de predilecție al sacrului.

În filosofia modernă, reflecția augustiniană asupra timpului va fi revalorizată la un nivel substanțial. La Kierkegaard, de pildă, ea este preluată și transpusă în registrul dramei existențiale a individului pe care amintirea sau speranța îl poate face nefericit. Individualităților care doar speră sau doar își amintesc, fără a fi prezente la timpul viitor sau la timpul trecut, le este proprie nefericirea, având în vedere că, în gândirea kierkegaardiană, „doar individualitatea prezentă față de sine e fericită” . Acestei nefericiri, pătrunzătorul analist al interiorității, care a fost Kierkegaard, îi opune repetarea ca dinamică existențială fundamentală. În concepția sa, repetarea și reamintirea sunt una și aceeași înclinație a sufletului, numai că sensul acestora este divergent: spre deosebire de reamintire, care se manifestă în raport cu trecutul, „veritabila repetare ne-o amintim către înainte” (17). Condiția de a cunoaște fericirea, și într-un sens, și în celălalt, este ca individualitatea respectivă să fie „prezentă în speranță sau în amintire”. Or, pentru a deveni prezentă față de trecut, persoana trebuie să recupereze realitatea amintirilor sale, mișcarea fiind una de repetare. Până la urmă, repetarea face ca viața concretă – cu bunele, dar și cu relele ei, potrivit exemplului biblicului Iov – să devină punctul de convergență absolută al eternității, fereastra transparentă prin care Paradisul își revarsă lumina către noi.

Eterna reîntoarcere constituie chiar mitul fondator al recentului roman al lui Radu Vancu, „Paradis”, o carte axată, iată, pe problematica sfârșitului lumii și a vieții de dincolo de capătul istoriei, având, deci, o puternică dimensiune „profetică”, însă nu în sensul tradițional al termenului, ci strict ca intenție de revelare a unei condiții fundamentale a existenței, a omului și a istoriei universului. Romanul e construit ca un „jurnal” memorialistic, adresat unui cititor retoric, identificat și actualizat, în persoana lui Camille Suzay, franțuzoaică pe jumătate, fostă jurnalistă la RFI-ul sibian, iubita lui Ducu Tarcea, un literat universitar din Sibiu, cu preocupări de scriitor, acesta îndeplinind și rolul de narator-personaj al cărții. Femeia este destinatarul reflecțiilor eului narator, iubirea ce-i leagă dând substanță rememorării bărbatului, însă Camille dăinuie ca prezență doar în conștiința naratorului-personaj – ca supraviețuitor al pandemiei de COVID-19, ce a măcinat omenirea – și în spațiul unei hiperrealități dintr-un prezent postapocaliptic, al retrospecției sau al enunțării, situat la aproape două decenii distanță de momentul când, în martie 2020, virusul ucigaș a răpus-o pe Camille. 

Eterna reîntoarcere ține de o temă, de asemenea, solid reprezentată în corpul acestei narațiuni, timpul, cu nuanțele sale: timpul liniar și cel recursiv sau impus, timpul istoric și cel postistoric sau escatologic, timpul subiectiv, timpul memoriei. În planul interiorității naratorului-personaj, funcția de recuperare a „timpului pierdut” revine amintirii, în mod particular, literaturii, ca artă a memoriei. Romanul este alcătuit din douăzeci și patru de cânturi/capitole, ce prezintă o diegeză triplu stratificată, în care alternează și se completează trei straturi temporale, respectiv trecutul poveștii de iubire dintre Ducu și Camille (din toamna lui 2017 până la jumătatea lui 2020), trecutul pandemic și postpandemic (din aprilie 2020, vreme de 19 ani) și prezentul anului 2039, când Ducu, prins în vortexul dureros, compulsiv, al i-realității postistorice, își recapitulează existența; iar concluzia care se desprinde este aceea că Paradisul constă în perpetua repetare a experiențelor ce ne-au marcat existența. Cu această idee suntem familiarizați de la începutul cărții, când ni se relatează episodul întâlnirii inaugurale a viitorului cuplu erotic, petrecut într-o zi din octombrie 2017. Este vorba despre scena din studioul RFI Sibiu, unde Ducu participă, alături de un coleg de facultate, Vali Deleanu, la o emisiune despre Kundera, realizată de Camille. Momentul capătă o semnificație deosebită în economia romanului, nu doar pentru că marchează punctul zero al relației sentimentale dintre Ducu și Camille, ci și pentru că dezbaterea la care participă personajele – axată pe mitul nietzschean al eternei reîntoarceri, devenit problema capitală din scrierea autorului ceh, Insuportabila ușurătate a ființei – pune în evidență aspecte definitorii pentru teleologia cărții al cărei protagonist este Ducu: „Orice îți e destinat e o reîntoarcere” (Deleanu); „fericirea înseamnă dorința de repetiție” (Ducu); „nefericirea omului vine din compulsiunea de repetiție” (Camille); sângele curs din rănile istoriei „începe să se încarce, la fiecare repetare, cu tot mai mult sens – devine, cu fiecare repetare, tot mai real” (Ducu). 

Așadar, eterna reîntoarcere va dobândi, din capul locului, valoarea de principiu generator de sens în roman, fiind cea care va face ca sensurile multiple ale textului să se îndrepte către o semnificație finală, totalizatoare. Personajul-narator al Paradis-ului trăiește eschaton-ul – starea ultimă a lumii, ea însăși repetabilă la nesfârșit – ca pe o realitate recurentă, ce coincide, în planul interior, cu reactualizarea la infinit a trecutului stocat în amintire. Pentru Ducu, repetarea este experiența capitală de viață, întrucât ea dă consistență realului, face realul mai real, ca să spunem așa, după cum, pentru Kierkegaard, „repetarea este realitatea și gravitatea, seriozitatea existenței”. Naratorul din textul lui Radu Vancu proiectează fenomenul în eschaton, doar că viziunea lui despre eterna reîntoarcere pare a nu decurge numaidecât din modelul existențialist, proiectat de Kierkegaard, ci direct din filosofia lui Nietzsche, autor, de altfel, nu doar o dată invocat – în episodul la care am făcut referire – în paginile Paradis-ului. Pentru instanța filosofică din Știința voioasă, cu gândirea căreia protagonistul lui  Radu Vancu se arată a fi deplin familiarizat, repetarea este un proces real și etern recurent – trecutul, prezentul și viitorul fiind toate prinse într-o buclă infinită –, iar a fi conștient de faptul că trebuie să-și retrăiască mereu aceeași viață constituie pentru om „cea mai mare greutate” destinală.

Adevărul este că Ducu dorește să-și amintească întreg trecutul de dragoste, memoria lui e voluntară, prin urmare personajul realizează o repetiție în sens kierkegaardian, adică o mișcare liber aleasă, nedeterminată de starea de posibilitate în care se situează. Deși tehnologia imersivă îi permite să acceseze „holograma” iubitei pierdute cu 19 ani în urmă, el preferă virtualității pure realitatea amintirii, în forma ei cea mai „vizuală”, filmul: „[…] filmele cu tine își continuau netulburate eterna reîntoarcere. Le văzusem proiectate literalmente de mii de ori pe ecranele autoscopice din cabina Naturalia […]; însă îmi incendiau și acum interiorul craniului și al cuștii toracice și al abdomenului la fel de eficient ca prima oară. Așa cum holograma nu reușise niciodată. În plus, era straniu să mă uit la filmele astea cu tine, al căror terabyte îl revăzusem în buclă infinită în singurătatea absolută a cabinei Naturalia din casa Maurer, știind că tu nu aveai să te întorci niciodată aici, avându-te acum lângă mine” (p. 728). Protagonistul se înfățișează aici, în termeni kierkegaardieni, ca o individualitate fericită, „prezentă față de sine” în amintire.

La finalul lecturii, sugestia care persistă în mintea cititorului este aceea că, la sfârșitul timpului, noi ne vom hrăni practic din excesul de viață depozitat în memoria noastră. Aceasta este constatarea cea mai pregnantă, ce decurge din experiența naratorului-personaj care, în momentul rememorării propriei vieți, se află pe pragul escatologic al istoriei, într-un paradis deep-tech, în ipostaza unui Iov postapocaliptic, căruia i s-a luat totul, dar care, la capătul infernului său, Îl vede pe Dumnezeu, înainte chiar ca Acesta să-l reașeze „în starea lui de la început” și să-i întoarcă îndoit tot ce avusese mai înainte . În cazul lui Ducu, am zice, revelația (butaforică a) sacrului precedă repetarea; și, spunând aceasta, ne referim la un alt nivel al înțelegerii fenomenului eternei reîntoarceri, cel macro-istoric. Eroul se situează, de fapt, într-un „Cocytus de mercur strălucind de bucuria extincției și a renașterii” (p. 729), mai exact, în cel mai adânc cerc al infernului dantesc , așteptând să se reia „oroarea. Adică istoria. Adică specia”, să se producă „eterna reîntoarcere. Compulsia la repetiție a ororii. A Paradisului”, întrucât „cu cât mai reală oroarea, cu cât mai frecventă repetiția, cu atât mai real Paradisul” (p. 727). Cuvântul oroare ar trebui înțeles aici similar expresiei „taina fărădelegii”- utilizate de către Sfântul Apostol Pavel într-un pasaj profetic despre sfârșitul veacurilor, din cea de-a doua epistolă către Tesaloniceni –, expresie a cărei semnificație a fost foarte bine surprinsă de Giorgio Agamben : taina fărădelegii „nu este o taină mai presus de vremuri, a cărei unică menire ar fi să pună capăt istoriei și parcursului mântuirii; este o dramă a istoriei […], care, ca să spunem așa, se desfășoară în fiecare moment, și în care necontenit este în joc soarta omenirii, mântuirea sau distrugerea”.

Infernul însuși, așa cum l-a cartografiat Dante, a putut fi generalizat, sub acțiunea Reformei protestante, și a devenit „schema existenței mundane în general”, după cum remarcă Hans Urs von Balthasar , „paranteza lumii, înlăuntrul căreia pot să existe, e drept, toate treptele valorice ale adevărului și falsității, binelui și răului, frumosului și urâtului etc., dar niciuna nu este absolută în sensul filosofiei antice, pentru că niciuna nu este animată de iubirea adevărului divin [simbolizat de Beatrice, n.n.] […]. În paranteza Infernală nu există decât lucruri moarte, «materiale», există numai «fapte», chiar și gândirea filosofică devine ea însăși un «fapt» și o înregistrare de fapte, filosofia coboară la nivelul celorlalte științe intramundane”. Această viziune asupra Infernului deriva, evident, din concepția comună protestantismului și jansenismului ce i-a succedat, despre o lume coruptă, total despărțită de lucrarea erosului divin. Reversul pe care teologul catolic citat îl opune acestei interpretări este legat de faptul că, pentru poetul florentin, frumusețea divină există până și în interiorul acestei paranteze inexorabile, Infernul fiind di giustizia orribil arte , „o operă de artă a iubirii”, dar a unei „iubiri încremenite, împietrite, din care n-a mai rămas decât «forma»” pedepsei (contrappasso), „obiectiv adaptată scopului în cazul fiecărui păcătos, atât de bine mulată pe dinăuntrul fiecăruia, încât este expresia perfectă a păcatului său […], încât păcătosul însuși se grăbește să ajungă la locul și modul pedepsei sale” , din dorință .

Din infernul paradisiac imaginat de Radu Vancu lipsește acel contrappasso ce dădea specificitate infernului dantesc. Deși umanitatea postumană din „Paradis” cunoaște manifestarea punitivă a autorității administrative, cea mai dură sancțiune aplicându-se păcatului capital al speranței (într-o societate din care speranța fusese abolită), pedeapsa apare ontologic slăbită aici. Ea e înregistrată ca un simplu „fapt”, cum sunt toate celelalte episoade cuprinse în paranteza damnării – lucrarea de mitograf al Lumii Noi, meciurile de șah de pe chess.com, arderea cadavrelor în Piața Mare, obținerea unei butelii de aragaz, discuțiile pe video-chat cu comorienții, construirea unei baricade, încleștarea cu banda de asasini, viziunea cu salamandrele gigantice, fantezia Disney, lupta cu Farinelli în măruntaiele pământului, butaforia zeuților, spectacolul zeilor, epifania sacrului, proiecția filmului cu istoria planetei de la bariogeneză la apocalipsă, rătăcirea prin orașul-labirint, grătarul cu mici din Grădina Desfătărilor. Oricât de pitorești sau de atroce ar fi aceste episoade, ele reprezintă aceleași fețe ale absurdului din punct de vedere existențial . Poate de aceea experiența paradisului infernal are, pentru eroul lui Radu Vancu, aparența unei stranii simultaneități, rezultate din juxtapunerea imaginilor, unele de o maximă senzorialitate, altele tributare prestației onirice. Iată un fragment ilustrativ: „Am adormit iar. Am avut vise încâlcite, încâlcite unul în altul ca un ghem de șerpi sau poate de salamandre. Într-unul dintre ele, singurul pe care mi l-am amintit apoi cu adevărat, eram în curtea casei Maurer din Cisnădioara, nu știu dacă înainte sau după Paradis; o talpă gigantică se lăsa lent spre mine, încercam să fug cât puteam de repede de sub ea, dar era atât de enormă încât nu aveam nicio șansă să ies din raza ei de acoperire. Aproape că plângeam de groază și de neputință, când mi-am dat deodată seama că era talpa ta [a lui Camille, n.n.]; am privit în sus, micul tău semn din naștere de pe pernița degetului mic era într-adevăr acolo, însă mărit de mii de ori, o hartă de formă nedefinită, o hartă de piele pe care avea în curând să se întindă sângele meu” (p. 373).

I-realitatea, în care personajul central al romanului se situează, este în sine antrenată pe traseul unei bucle temporale recursive, trecerea timpului – atât cât poate fi vorba despre timp în postistorie – fiind cantitativă, nu calitativă, în sensul că timpul s-a metamorfozat „într-un obiect fizic, abraziv, cu muchii tăioase, cu excrescențe ascuțite, cu ace otrăvite” (p. 288), însemnând că asistăm la instalarea unui vid compact, solid, opresiv, al timpului în existența individului, până la urmă, la hegemonia acestui vid – „timp impus” (p. 280), după dantescul tempo imposto  – autoreplicabil la infinit. De fapt, prezentul imediat al eroului s-ar putea defini foarte bine prin ceea ce am arătat la început că înseamnă conceptul de „atemporalitate augustiniană”. Drama istoriei, pe care Ducu o împărtășește, este aceea a unei istorii blocate, omologabile practic cu istoria noastră (de azi și de două mii de ani încoace), care, spune Giorgio Agamben , „capătă aspectul sfârșitului istoriei, sau, în termeni moderni, al postistoriei, în care nimic nu se mai poate întâmpla”.

Răul însuși, identificat istoric, în roman, cu Elon Musk sau, simbolic cu Farinelli, își reduce fermitatea ontologică. Astfel, Farinelli, cu care personajul-narator ajunge efectiv să se canibalizeze în miezul Cocytusului, seamănă la început cu „o insectă umană”, având o voce „surprinzător de melodioasă și chiar dulce pentru un bărbat, mai ales pentru unul masiv – o voce de soprană ieșind dintr-un corp de bariton” (p. 304), în timp ce, din portretul lui Elon Musk, arhitectul Paradisului, în rol de Lucifer secular, naratorul nu reține decât „ochii lui chihlimbarii, oricât de inflamați de spaimă și oboseală și speranța lipsei de speranță”, părând „doar niște flăcărui galbene față de vâlvătăile albastru-violet ale ochilor tăi [ai lui Camille, n.n.]”, iar între gura lui și gura femeii „era pur și simplu o ruptură de nivel ontologic” (p. 37). Lipsei de entelehie a Răului, protagonistul-narator îi opune eternul feminin, adică realitatea care trece prin toate nivelurile de agregare ale umanului, de la trupul pământesc-tangibil al iubitei, la existența ei digitală, și care este percepută ca prezență introiectată în sufletul bărbatului, alcătuind nucleul său de alteritate. Corespondența Camille-Beatrice se impune de la sine, dacă nu pierdem din vedere faptul că „Divina Comedie” a constituit, pentru romancier, o sursă primară de inspirație. Asemenea eroinei lui Dante, ai cărei ochi îi pare lui Virgiliu că „sclipeau ca două stele-n noapte”, Camille reprezintă pentru Ducu lumina care luminează întunericul veșnic: „Dacă la fiecare mileniu memoria mi-ar aduce o amintire cu tine, Paradisul ar fi suportabil” (p. 423), mărturisește el. Mai mult decât atât, imaginea femeii intră în opoziție cu răul din întreaga istorie – „Pentru mine”, i se adresează naratorul-personaj iubitei din conștiință, „tu ești antonimul absolut al crimei” (p. 167) –, de vreme ce femeia e receptată ca întrupare a frumuseții ideale, care ea însăși constituie forța de sens contrar celei generate de potențialul autodistructiv al rasei umane. 

Romancierul se slujește de narațiunea pandemică pentru a realiza un panoramic terifiant al spectacolului răului în istorie și, deși nu leagă direct viziunea morții umanității de acțiunea indivizilor, reușește să sugereze existența unei continuități de esență pe axa atrocității umane, în stare a conduce la o astfel de implozie a istoriei. Autorul înscrie evenimentele ce dau substanță distopiei sale postumane, la nivel simbolic, într-un eschaton antropic, făcând operația, pe care literatura a făcut-o din vremuri străvechi, de a lega o catastrofă mondială de mișcarea politică. Și nu ne referim aici la ceea ce știm deja despre cauzele crizei de COVID-19 sau la teza pe care Niall Ferguson  își întemeiază teoria asupra dezastrelor, aceea că „la un anumit nivel, orice catastrofă este o catastrofă politică provocată de om, chiar dacă are la origine un nou agent patogen”. Este vorba despre tentația scriitorilor din cele mai vechi timpuri de a explora formele pe care le-ar putea lua sfârșitul lumii și de a implica puterea politică în scenariul acestor deznodăminte. Chiar în Apocalipsa Sfântului Ioan a fost identificată de timpuriu o recriminare la adresa tiraniei neroniene , însă nici scrieri precum Thyestes de Seneca și Războiul Civil de Lucan n-au scăpat de a fi văzute drept niște critici ale puterii imperiale, considerându-se că atât epopeea lui Lucan, cât și tragedia lui Seneca, cu viziunile lor despre sfârșitul lumii, anticipează rolul apocaliptic pe care domnia lui Nero îl va dobândi în Apocalipsa creștină, fiind, prin urmare, receptate ca „forme de protest și de rezistență împotriva lui Nero” . În această privință, Christopher Star  atrage atenția că, în ciuda faptului că și Thyestes, și Războiul Civil prezintă efectele dezastruoase ale tiraniei, niciunul dintre aceste texte nu atribuie sfârșitul lumii direct acțiunilor tiranului; mai degrabă, „crimele tiranului duc la viziuni ale sfârșitului”. „Apocalipsele” celor doi scriitori latini, remarcă profesorul de la Middlebury College , au fost redactate în timp ce autorii lor se situau în sânul puterii și „sunt apropiate de tendințele moderne din literatura și din filmul apocaliptic”, mai exact – iar aceasta este o observație care se potrivește de minune și creatorului Paradis-ului –, „viziunile distrugerii din Seneca și Lucan sunt legate de forme de cunoaștere. Ele se străduiesc să ne ofere o înțelegere completă a curgerii timpului și a istoriei umane”.

Pentru a face mai autentic modelul de cunoaștere a istoriei, pe care îl propune în cartea sa, autorul Paradis-ului coboară el însuși în miezul acestei paranteze a timpului, proiectându-și imaginea în oglinda de mercur cald a Cocytusului – iar aici vorbim despre o imagine de-centrată, trans-personală, despre o proiecție în care se intersectează pulsiunile corpului și codurile impersonale ale culturii. Personajul Ducu se întrupează în acest câmp de forțe non-individualizate, unde se află autorul. 

În răstimpul scrierii romanului, Radu Vancu a ținut un jurnal din care merită să cităm câteva pasaje, pentru valoarea lor de ars poetica: „Singura formă de vegetație din Infernul lui Dante e pădurea de sinucigași din canto 13 – după ce mor, sinucigașii devin niște arbori […] cărora, dacă le rupi o crenguță, țâșnește sânge – și care nu pot vorbi decât dacă sunt rupți & sângerează. Pentru mine, nu amorul dintre Paolo Malatesta & Francesca da Rimini e «micul paradis din infern», cum îl numea Borges – ci locul ăsta unde cuvintele & sângele sunt același lucru” (23 mart. 2020); „[…] mă interesează o Resurecție generală în care vom fi toți a big happy family, cu memoriile personale intacte (inclusiv memoriile maritale), în care carnea strălucește pe noi plină de memorie – întru totul diferită de carnea nonmnezică a îngerilor” (8 apr. 2020); „[…] romanul pe care l-am început în pandemie pur și simplu n-ar fi existat în absența ei; e legat de recluziune și de boală și de voința noastră de a construi paradisuri de uz personal în miezul bolii și al răului” (12 febr. 2021); „Într-un fel, romanul meu e despre ce e cu adevărat indestructibil în Paradis & în om, după ce Paradisul & omul au fost integral distruși. Adică inima – adică memoria – adică literatura” (13 ian. 2023).

O serie de reflecții din autobiografia spirituală augustiniană devin semnificative din punctul acesta de vedere al relației dintre literatură, memorie și adevărata fericire. Augustin  vorbește despre memoria de care dispune ca despre „tainița uriașă a spiritului” său, în care sunt stocate, alături de gânduri, senzații și trăiri sufletești, „toate elementele științelor liberale”. Pentru el, literatura (actul confesiunii) reprezintă o cale de a-și explora această memorie și de a o transforma într-un vehicul al sufletului către Dumnezeu. „Iată cât am cutreierat prin memoria mea în căutarea ta, Doamne”, se confesează el, „și nu te-am găsit în afara ei! Și, din clipa în care te-am cunoscut, nu am găsit nimic din tine care să nu fie o reamintire […]. De aceea, din clipa când te-am cunoscut rămâi în memoria mea și acolo te găsesc când îmi amintesc de tine și când mă desfăt întru tine. Acestea sunt sfintele mele desfătări, pe care mi le-ai dăruit în îndurarea ta, privind cu îngăduință la sărăcia mea” . Pentru Radu Vancu, „sfintele desfătări” sunt dragostea & frumusețea & arta. Și pentru a-l face pe cititor să simtă cât este de nemărginit acest paradis, scriitorul transformă fiecare cuvânt într-un link ce trimite tot în alt loc al bibliotecii hipertextuale.

Articol realizat de Cezar Boghici pentru Revista Literară Libris Nr. 30 (4) Decembrie 2025.

Premisa de la care pornește narațiunea lui King pare să poarte ecourile preferate ale distopiilor populare din ultimii 20 de ani. Aceste distopii îmbină dimensiunea comică și sinistră în forma unor jocuri cu consecințe potențial catastrofale și chiar mortale, dacă ne gândim la Squid Game sau Hunger Games. Gamificarea ca principiu general de captare a interesului în orice activitate,  devine de fapt o aproximare metaforică extremă a existenței contemporane dominate de coordonate liberal-tehnologizate,  în care competiția, promisiunea câștigurilor extreme, dar și responsabilitatea individuală a consecințelor pierzătorilor sunt puse în scenă în cele mai crude forme, combinând necesarul de noroc, dar și de inteligență și abilitate pentru a motiva participanții și mai ales pentru a delecta publicul.

Ideea jocului pe viață și pe moarte este replicată, într-o formă aparent mai puțin generoasă narativ în povestea lui Stephen King. În fiecare an, 100 de adolescenți se înscriu într-o competiție intitulată „Marșul cel Lung”, în care singura provocare e de a merge constant și împreună. Deci nu e vorba de a alerga, nu de a depăși obstacole, nu de a înfrunta inamici redutabili, nu de a trece peste încercări contra-cronometru, doar de a păși constant cu o viteză minimă, dar nu foarte solicitantă (ceva ce amintește partial de blockbusterul anilor ‘90, „Speed- Cursă infernală”, doar că aici e vorba de mers pe jos, nu de condus un autobuz în care s-a montat o bombă). Marșul este supravegheat de o patrulă înarmată care însoțește permanent participanții. Singura regulă este că odată ce au început, participanții nu se mai pot opri, nici măcar să își facă nevoile fiziologice (ele trebuie executate din mers și în public), pur și simplu trebuie să continue marșul. Cine încetinește prea mult sau se oprește, cine încearcă să fugă, cine vrea să se retragă primește, la intervale fixe de timp, trei avertismente din partea paznicilor înarmați. După al treilea avertisment, participantul notificat este împușcat fără drept de apel. Câștigător este declarat supraviețuitorul capabil să rămână în picioare, atunci când competitorii săi vor fi cedat. Așa cum aflăm, jocul este mediatizat la nivel național, sunt documentate și stabilite diferite recorduri, în diferite puncte cheie ale marșului, familii și curioși au ocazia să vadă marșul escortat în diferite orașe de pe traseu și să-i încurajeze pe tineri.

Avem așadar acel mix în care participanții sunt așezați într-o poziție de egalitate, supuși unei singure reguli și lăsați să aleagă dacă vor deveni rivali sau colaboratori, deși câștigul cel mai mare e obținut în cele din urmă din a rezista individual. Un joc simplu, o singură regulă, o miză mare și un final bine definit.

Deși pare puțin spectaculos, practic povestea lui King este o cronică a unor oameni care merg pe jos și atât, care se deplasează fără un scop precis altul decât a rămâne în două picioare, autorul american sub pseudonim reușește să asamableze totuși un roman-fabulă, în care se asamblează lent și o atmosferă apăsătoare.

Participanții la marș sunt băieți cu condiții variate, fizice și sociale. Fiecare, dar mai ales personajul principal, Garraty, e convins că poate câștiga această competiție, cu propria lui strategie. Inițial progresul narativ pare fad și relativ lent, discuțiile sunt banale și nu se întâmplă mare lucru. Apoi unii dintre concurenții mai fragili încep să cedeze și povestea ne amintește de seriozitatea competiției: participanții încep să fie împușcați fără explicație. După prima treime a cărții, atmosfera devine intensă și epuizantă, pe măsură ce efortul cronic susținut spoliază resursele celor care nu se pot opri din mers și nu doar crampele musculare, ci multe alte probleme fizice încep să își facă locul. Apoi, nu doar fizicul cedează, ci și psihicul și partea emoțională. Unii încearcă să se revolte împotriva trupelor impasibile, alții încep să se vâneze reciproc, alții încearcă să fugă, unii se opresc pur și simplu în drum copleșiți de durere, așteptând glonțul salvator. Garraty privește toate aceste scene, chinuit la rândul lui de propriile momente de îndoială. După alte lungi distanțe parcurse, participanții sunt tot mai puțini, iar logica competitor-colaborator se fracturează tot mai mult și îi vom găsi pe băieții din marș parțial transformați nu doar fizic, ci și moral.

În această paradigmă a ludicului și gamificării sinistre, Stephen King construiește o alegorie existențială atât cu trimitere la spiritul contextului contemporan, cât și la dimensiunea inițiatic- biografică a adolescenței. Mediile supratehnologizate și supracapitalizate ne invită să privim viața ca un joc: rețelele sociale, internetul, new media, interfețele grafice, industria publicității totul caută să ne capteze atenția, printr-o o poveste cu recompense uneori mai mici sau mai mari, căreia alegem să îi oferim atenție, resurse, date personale, fără să conștientizăm de fapt consecințele acestei participări pe termen lung. Mediile de expresie narcisico-histrionice ne încurajează să credem că suntem speciali și că vom obține ceea ce ne dorim. La fel și adolescenții din „Marșul cel Lung” se înscriu optimiști într-o competiție care i-ar putea costa viața și ale cărei consecințe morale și personale ajung să le developeze pe parcurs.  Pe de altă parte, volumul poate fi privit și ca o poveste inițiatică, despre cum idealismul și supraîncrederea în sine a adolescenței se lovește fatal de provocările nemiloase pe care le oferă viața și ne obligă să ne recalibrăm așteptările. În acest sens, călătoria inițiatică a lui Garraty e una transformatoare, după cum urmează să descopere și cititorii.

Un slow reader, fără elemente spectaculoase, dar care te face să resimți apăsarea, epuizarea și transformarea protagoniștilor, povestea lui King apelează la locuri familiare, simplificate maxim din punct de vedere narativ pentru o experiență de lectură cu impact neașteptat, visceral, dar și cu teme de reflecție  deschise la final.

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.