GREU DE PĂTRUNS ÎN GRĂDINA DE MESTECENI este o poveste stratificată în care trecutul se insiunează progresiv în prezent, pentru a crea un efect alternativ de iluminare narativă, dar și de întunecare morală. Jocul cu trecutul e instrumentul pe care Ruxandra Burcescu îl stăpânește bine pentru a da multidimensionalitate și adâncime personajelor sale.

Povestea romanului se întinde din anii 40 și până în realitatea postdouămiistă și surprinde personaje din mai multe generații. Prezentul poveștii îl are în atenție pe Lucian Cernat, un fel de baron local dintr-un oraș de provincie, aflat în pragul alegerilor pentru funcția de deputat. Debutul romanului îl surprinde chiar în perioada pregătirii campaniei electorale, prilej de vizite prin județ și de montare a coregrafiei politicianiste familiare. Lucian este vizitat de nepoata lui pe care chiar el a crescut-o. Nadia e o tânără care tocmai a terminat facultatea în capitală și care revine acasă pe perioada vacanței. Ea pare să aibă un viitor predat la cheie, în tradiția dinastică și răsfățată a tribalismului provincial, dar pe care ea nu îl acceptă ca atare, fiind mai preocupată de optiuni profesionale individuale și relevante personal. În Giurgiu, Nadia îl va întâlni pe Sebastian, un medic ortoped dedicat, de o verticalitate morală aproape suspectă, care sfidează ideea de calcul și oportunitate întrupată de Lucian, alegând, în ciuda competențelor și perspectivelor promițătoare, să lucreze într-un spital mic și fără orizont. Între ei începe o poveste relațională sincopată, marcată de reacții intense și potențial deranjante pentru baronul local. În această atmosfera postdouămiistă a orașului de provincie în care sărăcia, promisiunile și dominația ierarhică sunt realități imuabile, generând un efect de blocare în timp, un incident neobișnuit pune totuși lucrurile în mișcare: în Dunăre este găsit un cadavru care ridică multe semne de întrebare și piste de anchetă. Ca un fel de avertisment sau o scânteie care antrenează consecințe ulterioare din fundal, acest incident va ajunge în cele din urmă să precipite deznodământul poveștii într-o manieră inedită. Găsirea cadavrului este piesa de puzzle care ni se oferă în avans,  de la început, dar pe care cititorii ajung să o potrivească abia la final.

Romanul Ruxandrei Burcescu ar fi putut funcționa la un nivel doar cu ingredientele prezentului narativ. Avem pe de o parte un baron local carismatic și dominator, un supraviețuitor prin oportunism calculat, atât al comunismului, cât și al tranziției nouăzeciste. Lucian Cernat e gata pentru saltul următor în piramida puterii, de la nivel local la nivel național. Stăpân pe sine și pe situații, obișnuit să gândească în avans, să citească intenții și emoții, să acționeze ca un strateg desăvârșit, să exercite influență și constrângere doar prin insinuări și jocuri de putere, să nu lase nimic la voia întâmplării, Lucian Cernat pare un personaj de nedoborât, deși pare respingător din punct de vedere moral.

 Pe de altă parte, nepoata sa Nadia e o fereastră spre dimensiunea vulnerabilă și umană a baronului. Ea este și reperul care amputează dimensiunea  pur parvenită și obsedată de putere a lui Lucian (în relația cu ea, baronul pare să se abțină de la orice constrângere, cultivând un spațiu al libertății de alegere) și vine cu un statut cel puțin ambiguu, ieșind din tiparul iresponsabil, răsfățat al unei beizadele locale. Nadia pare să-și fi ales un drum al jurnalismului, are aspirații umanitare și nu se lasă ușor impresionată de statut. Pe de altă parte, Sebastian pare o contraparte morală a lui Lucian: genul de profesionist cu coloană vertebrală pentru care reperele profesionale și etice nu par să fie negociabile, chiar și când asta îi limitează șansa la o carieră plină de succes. Așa cum aminteam, dinamica aceasta între personaje ar fi fost suficientă pentru a monta intriga romanului, însă Ruxandra Burcescu preferă să dea adâncime și să stimuleze interesul cititorilor apelând și la repere ale trecutului.

În acest fel romanul ne plasează pe mai multe etaje de timp și spațiu, pentru a livra fundamentul biografic al personajelor și a le așeza într-o altă lumină de înțelegere. Povestea va ajunge până în anii 40, acolo unde vom cunoaște originile modeste și cauterizante psihic ale lui Lucian, va trece apoi printr-un interval sensibil al comunismului în care începe ascensiunea baronului local. În paralel povestea va poposi și în  anii 80, acolo unde cruzimea adolescenței, transepocală, va crea un incident profund marcant din punct de vedere existențial și uman pentru Sebastian. Nu în ultimul rând parcursul Nadiei va fi pus și el în lumină prin destinul generației intermediare, cvasiabsentă pe parcursul romanului: cel al mamei Nadiei și fiicei lui Lucian, internată într-un spital de Psihiatrie. Toate aceste elemente de fundal vor oferi fundament pentru înțelegerea motivațiilor personajelor.

Interesant este că tocmai această sondare a trecutului șterge granița dintre buni și răi, dând adâncime protagoniștilor.  În perspectiva oferită de Ruxandra Burcescu, atât viciații cât și virutoșii prezentului au în spate rădăcini potențial traumatice care îi așază într-o zonă  gri din punct de vedere moral și reconfigurează răspunsul emoțional al cititorilor. În același timp, această sondare oferă permanent o regândire a raportului dintre putere și vulnerabilitate.

Străbătând epoci diferite care pun personajele în mișcare, condensând totul într-o intrigă cu ecouri din spiritul serialului True Detective, cu peisaje decăzute moral, secrete ale trecutului și forțe capabile să absoarbă și să învingă ideea de justiție, în care nu există finaluri fericite, romanul Ruxandrei Burcescu e un popas literar proaspăt pentru proza română contemporană. 

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Laura Máté: Pentru cei care nu te urmăresc în online și nu au auzit încă de Reading is Cool, ne poți povesti un pic despre tine și comunitatea pe care ai construit-o de-a lungul anilor? Din câte știm, totul a pornit în 2019 când ai pus bazele unei comunități de cititori, iar de atunci au apărut podcastul, emisiunea de la TVR Cultural și festivalul NOD. Cum s-au legat între ele?

Liv Tane: Mi-e foarte greu să refac o cronologie exactă pentru că nu există o dată de naștere oficială, ci mai degrabă o tranziție firească între diversele etape ale vieții. Citesc de când mă știu și nu-mi amintesc să fi avut vreo perioadă în viață fără cărți. Am învățat să citesc pe când eram la grădiniță, am câștigat premii la Olimpiadele de Română, am făcut liceul la Filologie și am urmat Facultatea de Litere. Ar fi trebuit ca drumul să fie evident. Chiar și atunci când mi-am luat un soi de pauză (regret cumva cei 10-15 ani în care am stat departe de ficțiune pentru că am făcut presă), am citit însă constant literatură profesională și multă, foarte multă non-ficțiune.

Când am renunțat definitiv la presă, poveștile au fost singura opțiune firească pentru mine. Am intrat în domeniul comunicării, apoi am tranzitat către școala de scris și, mai târziu, mi-am lansat propria editură. Nu știam nimic despre lumea în care pășeam, industria cărții era o necunoscută pentru mine, dar metoda trial and error a funcționat perfect în cazul meu, în ciuda prețului pe care l-am plătit. Și, pe măsură ce am început să înțeleg mecanismele, mi-am dorit să-i fac și pe alții să le înțeleagă.

Așa s-a născut mai întâi comunitatea de cititori, apoi rețeaua de profesioniști și, în cele din urmă, Festivalul NOD care este, pentru mine, doar începutul de drum al schimbării în bine pe care ne-o dorim cu toții. 

Laura Máté: Pasiunea ta pentru lectură și lumea editorială este contagioasă. Când s-a îndrăgostit Liv Tane de cărți?

Liv Tane: Am învățat să iubesc cărțile de la mama, o femeie simplă dintr-un oraș de provincie, cu doar patru clase primare și încă patru la seral, absolvite târziu, după 30 de ani. Cred că, într-un fel, ăsta a fost felul ei de a încerca să-mi scrie un destin mai blând: mi-a pus cartea în mână de când am învățat să mă țin singură pe picioare. Bătrânele mele de la țară încă își aduc aminte cum ieșeam la cumpărături cu mama ținându-mă strașnic de guler, ca să se asigure că nu mă împiedic de vreo bordură sau nu iau în brațe vreun copac pe care nu-l vedeam pentru că făceam tot drumul cu nasul în câte o carte pe care avea grijă să mi-o cumpere prima, de la librăria din colțul străzii.

La fel, scriu dintotdeauna, dar nu cred că m-am visat vreodată cu adevărat scriitoare. Mă fascinează mai degrabă complexitatea din procesul nașterii unei cărți și drumul ei spre cititor. M-a întrebat cineva la un moment dat dacă faptul că studiez mecanismele creative și fluxul industriei editoriale nu ajunge să-mi altereze bucuria lecturii și să mă facă să pierd plăcerea, gustul poveștii. Aș zice că, dimpotrivă, cu cât înțeleg mai bine procesul, cu atât apreciez mai mult întregul.

Laura Máté: Care sunt autorii tăi preferați și de ce? Ce te atrage în mod deosebit la un autor, ce cauți într-o carte?

Liv Tane: Multă vreme aș fi răspuns fără ezitare că prefer literatura americană contemporană, dar în ultimii ani, de când am transformat pasiunea în profesie și am început să explorez și alte zone ale lumii, aș zice că răspunsul corect este „îmi place literatura contemporană”. Cred că suntem într-un moment fericit al istoriei în care avem acces la unele dintre cele mai puternice și mai complexe voci literare și mi-e greu să mă rezum la câteva exemple pentru că simt că ar fi nedrept pentru cei pe care i-aș omite. 

Îmi place să caut dincolo de firul narativ și să mă răsfăț cu toate lucrurile frumoase care îl îmbracă – un stil rafinat, o documentare riguroasă, o construcție surprinzătoare. Dar ce prețuiesc cel mai mult la un autor este sinceritatea și respectul pentru misiunea lui, asumarea responsabilității pe care o are față de spațiul literar și față de cititor.

La polul opus, detest rețetele și, în general, extremele de orice fel. Din păcate, trăim și într-o epocă în care unii își aplică cu mult prea mare ușurință eticheta de scriitor, doar pentru că tehnic ne e la îndemână să publicăm. Orice. În plus, mai e și tentația asta a activismului explicit și a corectitudinii politice care, din punctul meu de vedere, ajunge de multe ori să afecteze grav actul literar, dar asta cred că e o altă discuție. 

Laura Máté: Crezi că pasiunea pentru citit se formează sau se cultivă? Și cum crezi că ne influențează cărțile pe care le citim?

Liv Tane: Cred că se formează și se cultivă , tocmai de-aia cred că avem foarte mult de lucru în privința asta. Sunt în categoria aia care, dacă ar redesena piramida lui Maslow, ar pune lectura la nevoile de bază. Ba nu, aș pune-o la fiecare nivel Am convingerea că cititul nu este nici moft, nici frivolitate, nici temă pentru acasă, ci hrana elementară a conștiinței din care se nasc instrumentele gândirii critice, adică fix acea calitate care ne garantează supraviețuirea ca specie superioară, cum încă ne mai place să credem că suntem.

Cărțile ne influențează profund, atât individual, cât și la nivel de grup, ne ajută să construim valori și principii comune. Ne oferă perspective noi asupra vieții și ne învață să privim orice situații din unghiuri noi, diverse. Nu e o ocupație exclusivă pentru o anumită categorie socială sau pentru o anumită vârstă, ci e o îndeletnicire care ne ajută să creștem și să ne formăm pe tot parcursul vieții. Despre beneficiile lecturii aș putea să vorbesc o veșnicie, e și ăsta un subiect necesar.

Laura Máté: Prima ediție a festivalului NOD a adus în toamna anului trecut la Brașov peste 5.000 de participanți și invitați din 12 țări. Cum a apărut ideea și de ce Brașov?

Liv Tane: Ideea s-a născut cu mult timp în urmă, visez la festivalul ăsta de câțiva ani, era nevoie doar de momentul și de oamenii potriviți pentru el, lucruri care s-au construit în timp și cu răbdare. Brașovul mi s-a părut alegerea potrivită din multe motive, dar cel mai important dintre ele era faptul că plantasem deja aici sămânța Reading is Cool, iar prietenele mele bune, Adina, Magda și Alexandra, s-au îngrijit ca această comunitate să crească frumos, prin întâlnirile lunare ale Book Clubului de la Radisson Blu Aurum, unul dintre cele mai elegante spații care de altfel găzduiește și evenimentele din agenda NOD dedicată profesioniștilor.

Apoi, au fost toți prietenii care ne-au sărit în ajutor, începând cu Augusta Oniță-Bagoly, care ne-a ajutat nu doar cu multe sfaturi din experiența LibFest, ci și cu multe uși deschise atât spre parteneri importanți, cât și spre publicul brașovean. O asemenea dovadă de încredere este neprețuită, mai ales pentru cineva care nu aparține formal Brașovului (chiar dacă mulți sunt convinși că trăiesc sau măcar că m-am născut aici, mai ales după experiența NOD).

Cred că e important să descentralizăm cultura, să privim și spre alte locuri decât București și să facem lucruri importante să se întâmple și în alte orașe, acolo unde publicul e pregătit să le primească. Brașovul este un astfel de loc și mă bucur că și Primăria Municipiului Brașov a văzut potențialul și a ales să sprijine festivalul încă de la prima ediție. Despre impactul pe care frumusețea orașului l-a avut asupra invitaților noștri nici nu mai vorbesc

Laura Máté: Pe lângă întâlnirile cu autorii, lansările de carte și sesiunile de autografe, NOD pare să își propună să aducă mereu ceva nou. Pe lângă concursul de manuscrise ce a avut loc și la prima ediție, în 2026 ridicați ștacheta cu Primul Campionat Internațional de Slam Poetry din România. Cum a încolțit această idee și la ce se pot aștepta finaliștii acestor competiții? 

Liv Tane: Call-ul de manuscrise a fost, de fapt, gândul de la care a plecat festivalul, iar toate celelalte s-au construit firesc în jurul lui. Inițial, am vrut să construim un spațiu în care să punem la aceeași masă autori, editori, agenți literari și să deschidem uși ale dialogului care să le permită poveștilor să circule mai ușor. Am vrut să punem în mișcare o piață care pare amorțită de prea multă vreme, dar ne-am dat seama rapid că sunt multe elemente pe care trebuia să le luăm în calcul, iar primul și cel mai important a fost publicul. Așa am ajuns de la un mic eveniment profesional, la efortul semnificativ al unui festival internațional.

Fiecare ediție este pentru noi o școală în sine. Învățăm constant, descoperim alte și alte posibilități și creăm în jurul lor. Mi-ar fi plăcut să mă laud cu ideea concursului de Slam Poetry, dar ea a venit de la Cristina Bălașa, colega și prietena mea de la Matca Literară. De altfel, fără Matca, probabil că NOD nu ar fi fost posibil și sunt extrem de recunoscătoare că ei sunt, practic, celălalt părinte al festivalului. Contează mult să ai viziuni similare când vine vorba de co-parenting, nu-i așa? Încercăm să ne creștem puiul sănătos împreună. 

Cât despre rezultatele concrete, nu pot să nu menționez faptul că cel puțin opt titluri au văzut lumina tiparului în urma pitch-ului de manuscrise de anul trecut, la edituri precum Vellant, Corint, Cartier, OMG sau Creator. Anul acesta, am primit în jur de 140 de aplicații, dintre care 37 au fost selectate să intre în întâlnirile cu editorii.

Laura Máté: Și lista evenimentelor din acest an este impresionantă. Cititorii și oamenii din lumea cărților care vor veni la Brașov vor avea bucuria să se întâlnească cu autori de renume internațional precum Matt Haig, Jonathan Coe, Maja Lunde, Miguel Gane, dar și îndrăgiți autori români precum Radu Paraschivescu, Lavinia Braniște. Ce te entuziasmează cel mai mult la această ediție și ce nu ar trebui să rateze cei care ajung la Brașov în septembrie? 

Liv Tane: Mă entuziasmează cel mai tare gândul că, pentru mine, festivalul nu se termină niciodată. Bine, mă și intimidează deopotrivă Dar nu pot să descriu cum se simte fiecare e-mail de confirmare de la un autor căruia până atunci doar îi citeai numele cu admirație pe o copertă. Sau să descoperi cât firesc, câtă modestie, cât respect emană cei mai mulți dintre ei. E copleșitor să pot să am acces atât de intim la oamenii din spatele poveștilor și e un uriaș privilegiu să simt că fac și eu un pic parte din lumea asta.

Mă entuziasmează fiecare temă, fiecare eveniment, fiecare moment din agendă și mă frustrează gândul că nici măcar eu, care le pun în program cu mâna mea, nu pot să fiu prezentă la toate. Dar îmi doresc să nu ratăm șansa să învățăm cât de mult putem de la oaspeții noștri. Sunt oameni care vin cu un bagaj atât de mare de experiență, încât ar fi o pierdere imensă să nu le oferim cât mai mult spațiu în care să și-o împărtășească generos. Recuperăm noi după aia

Mă entuziasmează faptul că simt că oamenii iubesc deja NOD și că avem lângă noi susținători și parteneri ca AQUA Carpatica și Raiffeisen Bank România cu ajutorul cărora am speranța că festivalul ăsta va deveni o tradiție care va rezista multă vreme.

Laura Máté: Cum crezi că a schimbat prezența social media în viața noastră promovarea cărților și care este importanța târgurilor de carte și a festivalurilor de literatură? Care consideri că sunt cele mai mari provocări pentru cei care vor să-și desfășoare activitatea în lumea cărților? 

Liv Tane: Social media vine cu plusuri și minusuri. Târgurile și festivalurile rămân nu doar cel mai eficient spațiu de întâlnire pentru profesioniștii din industrie, ci și o metodă perfectă de promovare a produselor literare în rândul publicului larg. Prezența fizică reușește să creeze legături trainice și să valideze calitatea. Evident, însă, capacitatea de penetrare din mediul online o depășește categoric pe cea din spațiul fizic, așa că social media vine cu avantaje enorme la capitolul popularizare.

Cât despre cei care vor o carieră în lumea cărților, una dintre cele mai mari provocări pe care trebuie să le depășească este tentația supraexpunerii și a validării superficiale obținute cu prea mare ușurință. Pe care tot social media o întreține. Cu cât devine mai facil accesul, cu atât mai subțiri devin rigorile, iar riscul de a aluneca în vulgar crește exponențial – nu mai este vorba despre calitatea poveștii, ci de carisma și ambiția celui care o vinde. Literatura nu mai e un exercițiu de stil și de responsabilitate, ci devine un exercițiu de orgoliu.

E important să ne folosim de plusuri, dar să nu ignorăm efectele pe care le au minusurile, mai ales când social media poate să se transforme atât de ușor într-un instrument la îndemâna impostorilor. Cum facem asta? Cu educarea gândirii critice. Și uite cum se închide cercul cu punctul de plecare al discuției noastre. Cartea salvează cartea și ne salvează spiritul uman.

Laura Máté: NOD e construit în jurul drepturilor de autor, domeniu pe care Inteligența Artificială îl pune acum sub presiune. IA evoluează accelerat și atinge inclusiv zona de creație. Cum vezi viitorul lumii literare în următorii ani?

Liv Tane: Ajungem să ne creăm mecanisme de protecție abia atunci când avem nevoie de ele. E și ăsta un exercițiu de reziliență, că tot e un termen la modă. Nu putem împiedica evoluția tehnologiei, e firească și necesară, însă presiunea Inteligenței Artificiale ne obligă să deschidem dialogul etic și să reevaluăm mecanismele care protejează dreptul de proprietate intelectuală.

Fără îndoială că în viitorul apropiat vom intra în etapa în care produsele „creative” generate de IA o să devină o obișnuință. Există un public pentru orice, nu? Însă A-ul din IA nu va face decât să confere și mai mare greutate creativității umane, cea generată de emoții autentice și de procese cognitive originale. Treaba noastră e să ne educăm îndeajuns încât să putem să facem diferența între ele. Iar asta tot cu multă carte se face.

Laura Máté: Îți mulțumim pentru răspunsuri și timpul acordat, iar în încheiere ne-am bucura să ne spui ce citești acum și ce titluri își așteaptă rândul în wishlist-ul tău.

Liv Tane: Cred că asta este cea mai grea întrebare din tot dialogul nostru, dar am să mă străduiesc Tocmai am terminat de citit câteva zeci de manuscrise pe care le-am primit în NOD Open Call și m-am premiat repejor cu There are Rivers in the Sky și Bastarda Istanbulului. Elif Shafak e o autoare de care m-am apropiat cu reticență (sunt încă multe prejudecăți de care trebuie să mă dezbar), dar faptul că am cunoscut-o primăvara asta la Dublin m-a făcut să-mi reconsider perspectiva și mărturisesc sincer că m-a cucerit cel mai recent volum al ei, apărut și la noi cu titlul Sunt fluvii în cer.

Citesc, desigur, cât pot de mult din autorii invitați la NOD anul ăsta, pe unii îi recuperez, pe alții îi redescopăr, cu alții sunt la prima întâlnire și mă bucură (mi-a plăcut mult Iris Wolff, de exemplu). Dar recunosc că mă mai abat de la programă și abia aștept să deschid Ceea ce putem ști, a lui Ian McEwan, Maniac, a lui Benjamin Labatut, să descopăr A treia țară a Karinei Sainz Borgo pe care am cunoscut-o la FILIT unde m-a cucerit definitiv, să mă încumet la Numărătoare de visuri a Chimamandei Ngozi Adichie și să iau cu mine pe plajă Dansează când îți vine să plângi a Cameliei Cavadia, doar pentru că mi-am mai rezervat câteva zile de vacanță înainte de septembrie, cât să fie bateriile pline de NOD

Articol realizat de  Laura Mate pentru libris.ro.
„Mereu am iubit cărțile și a avea un job care să mă aducă atât de aproape de ele precum sunt acum, părea până nu demult un vis. Fac parte din echipa de marketing a libris.ro și sunt în continuă căutare de răspunsuri și de povești bune.Când sunt întrebată ce înseamnă o carte bună, îmi vin în minte cuvintele lui Salinger. Acesta spunea că-l impresionează dacă, după ce termină o carte, simte c-ar vrea ca autorul să fie un prieten bun pe care să-l poată suna. Rezonez cu această definiție. Ce n-aș fi dat ca în liceu să-l fi putut suna chiar pe Salinger, s-o am în agendă pe Meg Jay, iar în anii de facultate să fi ieșit la cafea cu Elizabeth Strout.
Articolele și interviurile pe care le semnez se nasc din curiozitate, dragoste de carte, entuziasm pentru idei noi, respect și admirație pentru figuri reprezentative din lumea literară.” – Laura Mate

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Îți mărturisim că nu suntem experți, ci doar pasionați și jucăuși, așa că te invităm să citești despre semnul tău zodiacal cu îngăduință și umor.

Leu

23 iulie – 22 august

Cititorii din zodia Leu au talentul de a transforma o zi obișnuită într-una de care își vor aminti și peste ani. Doar că, în ultima perioadă, ai fost atât de prins cu responsabilități, planuri și lucruri „de rezolvat”, încât ai uitat să mai faci loc și momentelor care nu trebuie să fie productive. August vine ca un memento că vara nu se măsoară în câte lucruri ai bifat, ci în câte povești ai adunat. Spune „da” ieșirii pe care ai fi refuzat-o din comoditate, organizează cina despre care vorbiți de luni întregi sau fă acel ocol care îți mai adaugă câteva zeci de minute drumului spre casă. La finalul lunii, n-o să-ți amintești toate taskurile rezolvate, dar sunt șanse mari să-ți amintești cine era la masă, ce s-a spus și cât ați râs. Iar dacă tot aduni povești vara asta, astrele literare îți lasă și una între coperți: „Sunt fluvii” în cer de Elif Shafak (Editura Polirom).

Fecioară

23 august – 21 septembrie

Cititorii din zodia Fecioară simt că luna august e scrisă în două volume. În prima parte a lunii te bucuri de vară, iar în a doua începi, aproape instinctiv, să te pregătești pentru ce urmează. Nu e despre grabă și nici despre faptul că nu știi să te relaxezi. Pur și simplu nu-ți mai place să începi o carte nouă fără s-o fi terminat pe cea de pe noptieră. Deci luna asta vei închide mai multe lucruri decât vei începe. Poate răspunzi la toate e-mail-urile și mesajele pe care le amâni de săptămâni sau termini un proiect început în primăvară sau poate rezolvi acele mărunțișuri care ocupă spațiu în minte mai mult decât pe ceas. Nu sunt gesturi spectaculoase, dar fiecare îți dă senzația că lucrurile se așază la locul lor. Și așa poate îți amintești că nu toate finalurile sunt triste, iar dacă asta nu te convinge, îți lăsăm o recomandare care sigur va putea s-o facă: „Răscolim în suflet pentru a face ordine” de Alina Ilioi (Editura Bookzone).

Balanță

22 septembrie – 22 octombrie

Cititorii din zodia Balanță au luna aceasta un raft plin de opțiuni. Unele sunt noi, altele sunt acolo de ceva vreme și tot așteaptă să fie alese. August vine, însă, cu un ultimatum și te pune să alegi. Evident, nu vorbim numai despre cărți pentru că ai tendința să cântărești fiecare variantă până când toate par la fel de bune sau la fel de complicate. Dar luna asta îți arată că și nehotărârea este o alegere. Uneori, pagina nu se întoarce singură, iar povestea nu înaintează până când nu ai curajul să lași în urmă celelalte posibilități. Nu încerca să găsești decizia perfectă. Încearcă doar să găsești una în care te regăsești acum. Restul se va scrie pe parcurs. Iar dacă simți că ai nevoie de un mic impuls ca să alegi următoarea poveste, astrele literare îți lasă pe raft și o recomandare: „Trenul de la miezul nopții” de Matt Haig (Editura Nemira)

Scorpion

23 octombrie – 21 noiembrie

Cititorii din zodia Scorpion au luna aceasta un raft care începe să se aglomereze. Nu pentru că ai adunat prea multe cărți, ci pentru că ai păstrat și volume la care știi că nu te vei mai întoarce. August vine cu un exercițiu mai puțin ușor și te provoacă să mai faci loc în zonele aglomerate inutil. Asta poate însemna să renunți la un plan care nu te mai reprezintă, la un obicei care îți consumă energia sau la o promisiune făcută într-un moment în care erai alt om. Nu privi asta ca pe un eșec. Uneori, cel mai sănătos lucru pe care îl poți face este să recunoști că nu toate poveștile merită un final, iar luna asta îți demonstrează că spațiul pe care îl eliberezi valorează uneori mai mult decât cel pe care îl ocupi. Ai tendința să te agăți de lucrurile în care ai investit timp, iar astrele literare te provoacă să exersezi renunțarea cu o carte pe care nu este nevoie să o termini dacă nu îți aduce vreun beneficiu. Evident, s-ar putea și să n-o poți lăsa din mână până la ultima pagină, dar asta e surpriza exercițiului: „Arta simplității” de Dominique Loreau (Editura Baroque Books & Arts).

Săgetător

22 noiembrie – 21 decembrie

Cititorii din zodia Săgetător nu sunt mari fani ai planurilor bătute în cuie. Cele mai frumoase povești ale tale încep cu un „hai că vedem noi”, iar luna asta pare că preia acest răspund ca fiind cel corect. August îți aduce mai multe surprize decât ai fi putut programa. O invitație apărută în ultimul moment, un drum pe care nu-l aveai în plan sau o întâlnire care îți schimbă complet ziua. În loc să încerci să controlezi fiecare detaliu, lasă puțin loc pentru improvizație. Și la fel stau lucrurile cu cititul. Cartea pe care o alegi din impuls s-ar putea să fie exact cea care îți rămâne în minte cel mai mult. De aceea, luna asta, astrele literare te invită să alegi mai puțin cu lista și mai mult cu instinctul, chiar dacă îți lasă recomandare cartea „Zorba Grecul” de Nikos Kazantzakis (Editura Humanitas).

Capricorn

22 decembrie – 19 ianuarie

Cititorii din zodia Capricorn au obiceiul să termine un capitol și să-l deschidă imediat pe următorul. August îți pune însă, un semn de carte exact acolo unde ești și te invită să nu te mai grăbești. Încearcă să te oprești puțin și să te uiți la ce ai construit în ultimele luni. Acordă-ți același entuziasm pe care îl ai când cineva drag îți povestește că i-a ieșit ceva și învață că nu e lipsă de modestie să fii mândru de tine, ci dovada că știi să-ți recunoști valoarea. Muncești pentru multe dintre lucrurile care fac parte acum din rutina ta, dar odată ce le finalizezi, ești deja cu gândul la următorul obiectiv, la următorul proiect, la următoarea carte. Cu cea din urmă te ajută astrele literare pentru că au ca recomandare titlul „Fericirea. Șapte lecții pentru a trăi bine” de Bruce Hood (Editura Humanitas).

Vărsător

20 ianuarie – 19 februarie

Cititorii din zodia Vărsător au petrecut suficient timp pe același raft, iar august îi provoacă să-și schimbe algoritmul. Nu pentru că nu mai sunt cărți bune acolo, ci pentru că ai început să ghicești finalul înainte să ajungi la jumătatea poveștii. 

Poate înseamnă să citești un gen pe care l-ai ocolit până acum, să asculți oameni cu care nu ești mereu de acord sau să spui „da” unei activități pe care, în mod normal, ai fi refuzat-o. Nu toate experiențele noi îți vor plăcea, dar toate îți vor arăta ceva despre tine. E ușor să rămâi acolo unde știi deja ce urmează. Mai greu este să-ți dai voie să fii surprins. Iar dacă tot începi luna cu un mic experiment, astrele literare îți propun unul și pe raft: „Rezistenți la manipulare” de Sander van der Linden (Editura Pilotbook). Cine știe? Poate tocmai cartea pe care nu ai fi ales-o niciodată devine preferata verii.

Pești

20 februarie – 20 martie

Cititorii din zodia Pești nu termină niciodată o carte la ultima pagină. O mai poartă cu ei câteva zile, se gândesc la personaje în timp ce spală vasele sau se surprind recomandând-o unui prieten fără să o fi cerut. Nu pentru că nu pot merge mai departe, ci pentru că au obiceiul să lase poveștile să se așeze. August îți arată că același lucru se întâmplă și în afara cărților. O conversație bună îți rămâne în minte mai mult decât te-ai aștepta și o zi petrecută cu oamenii potriviți îți schimbă toată săptămâna. Nu te grăbi să treci la următorul lucru doar pentru că ai terminat ce aveai de făcut. Unele experiențe merită puțin timp ca să devină amintiri. Când vei fi gata pentru următoarea poveste, astrele literare vor fi și ele pregătite cu o recomandare: „Lecția de greacă” de Han Kang (Editura Humanitas).

Berbec

21 martie – 20 aprilie

Cititorii din zodia Berbec sunt cei care ridică mâna primii. Dacă e ceva de organizat, de rezolvat sau de pornit, ai tendința să te oferi tribut. Problema este că, uneori, ajungi să aduni mai multe responsabilități decât ai fi vrut, iar până îți dai seama, luna s-a umplut de lucruri făcute pentru alții. Astrele literare îți sugerează ca în august să-i lași pe ceilalți să se ocupe, în timp ce tu dai, eventual, direcții de pe un șezlong, cu o carte în mână. Lasă-i și pe ceilalți să contribuie, să greșească sau să găsească soluții. Nu e un semn că îți pasă mai puțin, ci că începi să ai grijă și de timpul tău. Poate că vara asta nu o să-ți amintești proiectul pe care l-ai terminat cu două zile mai repede. Dar s-ar putea să-ți amintești după-amiaza în care ai ales să nu faci nimic urgent și ai avut timp pentru o conversație, o plimbare sau câteva capitole bune. Iar dacă tot îți faci loc în program, astrele literare au grijă să nu rămână gol și îți lasă „Distanțarea” de L. David Marquet & Michael Gillespie (Editura Act și Politon) drept recomandare.

.

Taur

21 aprilie – 20 mai

August le amintește cititorilor din zodia Taur că uneori nu vacanțele fac vara memorabilă, ci ritualurile pe care le repeți fără să-ți dai seama. Cafeaua băută pe balcon înainte să se încălzească afară, plimbarea de seară, câteva pagini citite înainte de culcare sau înghețata cumpărată din același loc în fiecare weekend. Sunt lucruri mici, dar care dau ritm zilelor. Mai e puțin până la sezonul rece, dar august te invită să nu renunți la ele doar pentru că se apropie toamna. Avem tendința să credem că doar schimbările mari contează, când, de fapt, cele mai multe stări de bine se construiesc din obiceiuri mărunte. Dacă găsești timp pentru ce îți face bine acum, îți va fi mai ușor să păstrezi aceeași stare și în lunile care urmează. Așa că luna asta nu te grăbi să cauți mereu ceva nou. S-ar putea ca exact rutina pe care ai construit-o în vara asta să fie povestea pe care merită s-o iei cu tine mai departe. Iar dacă vrei să-i mai adaugi un obicei bun, astrele literare îți lasă pe noptieră și „Ceasul interior” de Lynne Peeples (Editura Bookzone).

Gemeni

21 mai – 21 iunie

Cititorii din zodia Gemeni au luna aceasta lista de recomandări mai lungă decât timpul liber. Cineva îți spune ce serial să începi, altcineva îți recomandă un restaurant, un oraș, un podcast sau o carte, iar la finalul zilei te trezești că ai adunat mai multe sugestii decât experiențe. Chiar dacă aștepți vara pentru că te gândești la toate lucrurile pe care le poți face, august vine și cu un exercițiu de încerca să nu le bifezi pe toate. Alege câteva lucruri care chiar îți stârnesc curiozitatea, și aici știm că sunt incluse și câteva cărți și lasă restul pentru altă dată. Nu pierzi nimic dacă nu ții pasul cu toate recomandările din jur. Din contră, ai mai multe șanse să descoperi ce îți place cu adevărat. Iar dacă tot trebuie să alegi o singură recomandare luna asta, astrele literare îți luminează calea către titlul „Cum să știi totul” de Elke Wiss (Editura Omnium).

Rac

22 iunie – 22 iulie

Cititorii din zodia Rac au luna aceasta șanse mari să deschidă un capitol pe care îl credeau încheiat. Nu pentru că reactivezi trecutul, ci pentru că în august oamenii sunt mai predispuși la ieșiri și povești. Vei revedea persoane cu care n-ai mai vorbit de luni sau chiar ani și o să descoperi că timpul nu schimbă întotdeauna lucrurile în rău. Uneori, le pune doar în perspectiva potrivită.
Luna asta o să-ți dai seama că unele relații nu au nevoie de conversații zilnice ca să rămână importante. E suficientă o după-amiază, o plimbare sau o cafea ca să continuați exact de unde ați rămas. Bucură-te de întâlnirile astea și nu încerca să recuperezi tot timpul pierdut. Iar dacă august îți aduce oameni pe care merită să-i redescoperi, astrele literare îți lasă și o poveste care s-ar putea să-ți amintească de unul dintre ei: „Memoriile unui motan călător” de Hiro Arikawa (Editura Humanitas).

Din când în când se produc totuși fenomene care sfidează aceste prejudecăți sau observații catastrofice și ne amintesc că există totuși repere și sensibilități comune chiar și la peste jumătate de secol distanță. Un asemenea exemplu este romanul lui Sabahattin Ali, un scriitor turc preocupat de probleme sociale și al său roman MADONA ÎN HAINĂ DE BLANĂ . Publicat initial la începutul anilor 40, dar trecut ușor cu vederea la acel moment, cartea lui Ali a fost redescoperită în ultimii ani nu doar de publicul turc, dar de membrii generațiilor digitale care au și viralizat-o pe rețele, ajungând să doboare diferite recorduri (în Marea Britanie a depășit 30 000 de exemplare vândute) și să stârnească interesul în întreaga lume, inclusiv în România.

Romanul lui Sabahattin Ali are ingredientele unei povești de dragoste tragice, în care efectul contrastului funcționează foarte bine. Este de fapt o poveste în poveste: debutează cu un narator care își găsește cu greu o slujbă la o bancă, acolo unde întâlnește un personaj misterios, posac, retras, umil față de care dezvoltă o curiozitate și o fascinație  aparte.  Rafi e un traducător de vârstă medie, obișnuit să fie admonestat și persecutat de superiori. Pentru el, ritualurile și momentele de solitudine sunt esențiale, par să fie piesele care îi mențin existența pe o orbită previzibilă, deși e un personaj care pare mai degrabă să îndure viața, decât să se bucure de ea. Rafi trece frecvent prin episoade de boală pentru care e nevoit să rămână acasă, în locuința aglomerată de o familie mult prea zgomotoasă. Acolo, personajul narator îi face vizite și încearcă să pătrundă misterul tăcerii sale și al aspectului său devitalizat, robotizat. 

Rafi e de acord, cu greu, să îi lase însemnările sale naratorului și acesta este momentul în care pătrundem în povestea de tinerețe a lui Rafi, relatată tot din perspectiva persoanei I. Născut într-o zonă rurală din Turcia, Rafi e mandatat de famile să studieze în străinătate industria săpunurilor de lux pentru a putea prelua afaceri de profil înapoi acasă. Ajuns la vârsta tinereții în Berlinul interbelic amețitor, Rafi traversează confuzia și indecizia etapei biografice, preferând să citească și să se plimbe în așteptarea unei posibile revelații care să îl orienteze în viață. Printre multe întrebări, lecturi și speculații, căutând să-și negocieze avântul fără scop al tinereții față în față cu alienarea și provocarea de a se afla într-o altă cultură, într-o urbe aglomerată, Rafi ajunge într-o expoziție de artă unde rămâne hipnotizat de portretul unei femei tinere îmbrăcate în haină de blană (referința explicită la titlul romanului). La scurt timp, Rafi o întâlnește, întâmplător pe autoarea și modelul tabloului, Maria Puder, o cântăreață de cabaret de care se simte instantaneu atras. Relația lor rămâne initial într-un registru intelectual, platonic. Maria, mai experimentată, îi vorbește foarte tranșant despre pericolele și iluziile îndrăgostirii și despre importanța mai mare a unei prietenii autentice. Cei doi petrec timp împreună și parte din farmecul poveștii se leagă de ambivalența interacțiunii lor în care îndrăgostirea inevitabilă și intuită pare să fie ținută la distanță de nevoia de autoreflecție și autoprotecție, în speranța evitării suferinței.

Rafi și Maria refuză rolurile de gen și distribuția în coregrafia obișnuită a îndrăgostirii, dar, în același timp pare să fie de netăgăduit că sunt atrași unul de celălalt. Zona aceasta de negociere rezistă o perioadă de timp, până când Maria se îmbolnăvește și, în cele din urmă, cei doi vor fi provocați să își asume deopotrivă o direcție și un status relațional. Chiar și așa, deznodământul poveștii lor basculează între posibilitățile propriilor alegeri și hazardul sorții capabil să dea lovituri ireversibile. Care va fi rezultatul acestei intrigi amoroase, vă rămâne să descoperiți.

Așa cum aminteam, Ali se folosește din plin de reperele contrastante pentru a amplifica dramatismul poveștii: tânărul de la țară, presat de ambițiile familiei care îi sunt străine, ajunge într-un oraș vibrant unde rulează fantezii romantice. Același tânăr naiv și neinițiat în dragoste întâlnește o femeie desprinsă literal dintr-un tablou și stă față în față cu propria fantezie. În același timp, Maria Pruder pare o prezență experimentată și precaută, convinsă că nu se poate îndrăgosti, conștientă de efectul unilateral amoros pe care îl are asupra bărbaților. Propunerea unei relații de prietenie se așază în tensiune cu efectul amoros pe care îl crează intimitatea  psihologică, dar și apropierea fizică. Cei doi se regăsesc în poziții care schimbă rolurile de gen și renegociază rolurile societale în relație: bărbatul este mai puțin seducătorul, în timp ce femeia este cea care ia inițative și propune perspective lucide asupra situațiilor.  Deciziile și încrederea în alegerile individuale stau față în față cu întâmplările istoriei, la rândul lor capabile să întoarcă vieți.

Poate nu este totuși întâmplător că acest roman a căpătat o asemenea popularitate în generațiile contemporane. Dincolo de faptul că evocă o poveste universală de dragoste, prinsă în circumstanțe dificile și marcată de obstacole și asimetrii (ceea ce îi oferă tensiune și interes), narațiunea lui Ali mai prezintă interes și pentru că atinge, măcar tangential, aspecte relevante pentru situația contemporană: schimbarea rolurilor de gen în interacțiunea romantică pe de o parte. Pe de altă parte, MADONA ÎN HAINE DE BLANĂ   surprinde provocarea pe care probabil o trăiesc, în diferite forme, și cei mai tineri de astăzi: sentimentul singurătății, dificultatea de a te deschide și de a fi vulnerabil, de a pune în cuvinte experiențe marcante perecepute ca ireversibile, într-o lume care livrează continuu expectații de conectare prezentă și aparențe luminoase. Romanul lui Sabahattin Ali ne invită la o reflecție pe marginea amprentelor adânci ale trecutului, pe marginea greutății unor experiențe biografice necosmetizate. 

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Romanul tradus din limba portugheză la Editura Casa Cărții de Știință îl are în prim plan pe Daniel, un locuitor al Lisabonei care trăiește un naufragiu social și personal. Familist convins cu doi copii, un angajat acceptabil al unei agenții de turism, Daniel are obiceiul de a scrie un paradoxal jurnal al viitorului. E vorba de fapt de o serie de planuri cu diferite obiective, în care protagonistul investește suficientă încredere, ajustând doar parțial, pe parcurs, încât ele să pară inevitabil realizate și menite să fie redate trecutului în forma diaristică. Această încredere într-un nivel de stabilitate și în propriile forțe sunt cutremurate de criza economică ce spulberă și Portugalia și fracturează viața lui Daniel și a prietenilor săi.

Daniel își pierde locul de muncă, apoi cumulează datorii, soția sa ajunge și ea șomeră și decide să se mute în orașul natal împreună cu copiii. Daniel rămâne la Lisabona, conservând o limită a supraviețuirii dramatică: rămas fără locuință alege să doarmă în mașină și, mai apoi, în clădirea fostului birou ale cărui chei încă le mai deține. Trimițând zilnic CV-uri și numărându-și banii, Daniel încearcă să rămână pe o linie de plutire, negociind cu familia pasul radical al părăsirii capitalei. În tot acest timp, universul social al protagonistului pare să se sfărâme, la rândul său. Xavier, unul dintre prietenii săi buni nu a mai părăsit domiciliul de ani de zile, bântuit de depresie și anxietate, preocupat mai degrabă de statistici și de un site de socializare cu mize umanitare care însă nu pare să aibă succes. Mai în glumă sau mai în serios, apropiații săi anticipează pur și simplu momentul suicidar al lui Xavier, considerându-l  o chestiune de timp. Almodovar, celălalt prieten care apare măcar prin referințe în povestea lui Machado, ca un fel de partener  cu care Daniel poartă un dialog imaginar, a căutat o ieșire radicală din situația economică și personală dezastruoasă precipitată de criză, alegându-se cu o condamnare la închisoare.

Ca și când nu ar fi fost de ajuns, prins sub presiunea datoriilor și a incapacității de relansare profesională, încercând să-și conserve o demnitate diurnă care să îi mențină măcar o șansă de angajare, Daniel e nevoit să gestioneze situații imprevizibile: surprinzătoarea plecare a lui Xavier (suspicionată drept o alarmă suicidară), implicarea lui Vasco, fiul lui Almodovar în acțiuni infracționale, periculoase și crude dar și preocuparea copiilor săi pentru abordarea valorică a unui prezent greu de înțeles și pentru părinți.

 De fapt problema fericirii, în dimensiunea ei teoretică și practică devine tot mai arzătoare pentru protagonist.  Când atmosfera e stabilă, lucrurile bune par să vină intuitiv, întrebările își găsesc răspunsul ușor, când sentimentul imprevizibilității existențiale e tot mai acut, ce mai înseamnă să îți faci planuri, atunci când nevoile stringente  de supraviețuire în prezent  te apasă iar viitorul pare cel mult o glumă proastă? De la nivelul abstract, al indicelui mediu de fericire, un element statistic pe care îl modelează Xavier și care încearcă o concretizare matematică a ceea ce ar putea însemna psihologic prosperitatea, Daniel caută un corespondent articulat pragmatic în viața de zi cu zi și pare să-și pună de mai multe ori problema legată de scorul pe care el și alte persoane marcate de criză l-ar putea obține.

În a doua parte a romanului, atunci când Daniel pare să fi găsit, complet hazardat o slujbă de ocazie ca livrator de medicamente, viața nu îi dă însă răgaz. Vasco intră într-o încurcătură cu mize potențial vitale, soția lui Daniel, Marta îi dă un ultimatum în privința îngrijirii copiilor iar Xavier vine cu o idee pe cât de generoasă, pe atât de naivă: a ajuta o femeie din Elveția să își viziteze fratele bolnav la Marsilia, după un apel lansat pe siteul de socializare pe care Xavier îl gestionează. Ca o pârghie menită să balanseze greutăți ce trag în diferite direcții, Daniel primește și o veste favorabilă de angajare, după un proces absurd și anevoios al unor interviuri misterioase într-o altă agenție de turism.

Nevoit să jongleze cu toate aceste provocări, din zona personală și profesională, când toate par la un pas să se prăbușească, Daniel ia o hotărâre curajoasă care încearcă să împace  coordonatele divergente. În fond, în situația imprevizibilă pe care o traversează, doar hotărârile radicale mai pot aduce ceva, poate și cu un dram de noroc sau măcar cu atitudinea pregătită de a pierde, de a renunța în cele din urmă la ceva. În acest sens, calculul potențial al nivelului de fericire devine paradoxal: între strategii centrate pe cumulare, David e gata pentru o strategie îndrăzneață în care e dispus să își asume renunțarea.  

De la realismul cenușiu al destrămărilor din prima parte, a doua parte a romanului lui Machado capătă culorile unei dramedii, un fel de road-movie tragicomic, care mi-a amintit de ciudățenia dulce-amară a filmului american Little Miss Sunshine. În această călătorie de-a latul Europei, Machado scoate în evidență umanitatea personajelor sale Sentimentul rămâne același: totul e foarte aproape de prăbușire, un pas greșit și toată lumea va pierde ireversibil. Și totuși, în această pânză a fragilităților,  apropierea, dialogul,  speranța, obiectivele gratuite, centrate pe oameni și nu pe profit vor aduce gramul de soliditate menit să recompună destinele unor personaje pierdute, chiar și pentru o secvență scurtă.

Un roman despre pierdere și dureroasa fragilizare existențială, despre complexitatea relațiilor umane supuse torsiunilor istorice, dar și o poveste despre efortul de reziliență și necesitatea micilor victorii imperfecte în luptă cu malaxorul economic capricios, romanul lui David Machado aduce o veritabilă consolare literară și umană în aceste vremuri tulburi pe care le traversăm. 

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Povestea psihologică, scrisă din perspectiva persoanei I în cheie ușor sarcastică și provocatoare este, la prima vedere, un roman la modă american, în contextul mișcării MeToo și a consecințelor culturii woke difuzate la nivel universitar. Romanul pleacă de la o premisă comună: experiențele adulterine ale unui profesor universitar care implică studentele sunt dezvăluite public, sunt pe cale să genereze un scandal și să-i compromită cariera. Povestea lui Julia May Jonas nu se concentrează însă atât pe această controversă, ci urmărește mai degrabă perimetrul ei. Autoarea americană schimbă datele problemei pentru a amorsa explorări mai interesante și pentru a precipita situații dramatice personale în mai multe locuri.

În primul rând romanul se concentrează pe experiența soției profesorului care este și protagonista poveștii din perspectiva căreia se narează faptele. Cadru didactic în instituția în care lucrează soțul ei,  aflată aproape de apusul carierei, complexată de ideea îmbătrânirii fizice și de stagnarea intelectuală, dar încă respectată și apreciată de colegi și studenți, personajul feminin aflat în pragul unei crize existențiale e pe cale să trăiască premisele pentru o schimbare radicală odată cu demascarea adulterului și apotențialelor agresiuni sexuale. Scandalul ar putea fi premisa transformării, iată primul reper pe care ni-l livrează Jonas. În al doilea rând, contextul premergător controversei sexuale e esențial: aranjamentul dintre cei doi soți a fost unul consimțit pentru o relație deschisă. Protagonista îi permite soțului John de decenii întregi să își asume libertăți sexuale chiar și cu studentele, în deceniile în care asemenea interacțiuni nu erau privite ca forme de abuz. Expunerea publică nu pare, așadar, să o afecteze direct pe protagonistă, atâta timp cât ea ridică problema asumării, atât în ceea ce privește fidelitatea, cât și în ceea ce privește consimțământul exprimat de fostele studente ale lui John.

În săptămânile premergătoare audierii lui John se întâmplă însă lucruri interesante. Comunitatea studențească se solidarizează și condamnă acerb istoricul sexual al profesorului, inevitabil provocându-i și consoarta la o luare de poziție. Presiunea studentelor se repercută asupra comunității academice care îi izolează și îi evită pe cei doi. În mod oarecum surprinzător, chiar dacă face față cu talent de PR atât întrebărilor studentelor cât, și întâmpinărilor damnabile moral din partea colegilor, vorbind elegant despre asumarea deciziei, ocolind statutul de victimă, dar fără să dea socoteală elaborat,  protagonista se trezește însă prinsă într-o menghină a oprobiului public cu consecințe în plan profesional. Nici poziția potențialei victime înșelate nu atrage compasiune, nici poziția femeii asumate relațional și sexual care și-a permis o relație deschisă nu o delimitează de acțiunile lui John.

În același timp, personajul feminin e martor la criza casnică a fiicei, Sydney, o avocată lesbiană, frustrată profesional, care revine acasă după despărțirea de parteneră în mijlocul scandalului. Pe de altă parte, tot în contextul scandalului, naratoarea îl cunoaște mai bine pe Vladimir (cel care dă și titlul romanului), un coleg cu origini ruse și istoric militar,  cu un roman complex, de succes la activ și o soție cu opt ani mai tânără pe cale să dea lovitura cu un volum de memorialistică. Protagonista feminină proiectează o fantezie față de Vladimir, după ce rămâne impresionată de cartea pe care a semnat-o.  Pe măsură ce audierea lui John e pe cale să dea o turnură hotărâtoare familiei, naratoarea descoperă surprinsă inspirația pentru o nouă carte, un suflu creator nebănuit și o reinfuzie de sexualitate și erotism prin apropierea de Vladimir. Iar Vladimir trece și el printr-o criză casnică, într-o altă etapă de vârstă, pe cale să se dezvăluie, căci soția lui, Cynthia, e aproape de un mare succes din punct de vedere profesional, dar și pe punctul de a recădea în zona unui istoric de adicții și cheltuieli impulsive. Ar putea actualizarea unei fantezii să fie cheia transformării pentru Vladimir și protagonista feminină? Sau mai degrabă tensiunea erotică dintre ei, dimensiunea oarecum obsesională pe care o capătă Vladimir e mai bine să rămână la nivel imaginativ, pentru ca profesoara aflată la final de carieră să își depășească momentul de impas? Vă rămâne să descoperiți.

Julia May Jonas așază cu atenție toate personajele situate pe muchia unor tensiuni personale și profesionale într-un puzzle psihologic complex în care sunt explorate atât fațetele identitare provocatoare dar și teme cu miză contemporană. Este protagonista inevitabil un complice moral al aventurilor soțului ei, atâta timp cât a acceptat o relație deschisă? Este dramatic  sau injust faptul că ea suferă consecințele unor acțiuni de care este responsabil soțul ei? Poate fi un contraadulter de context o șansă de refugiu psihologic și catalizator creator? Asimetriile de putere dau naștere unui temei de abuz sexual, indiferent de consimțământul dintre doi adulți? Există riscuri asociate feminismului radical de a victimiza suplimentar, acolo unde asumarea ar putea aduce consecințe pozitive? Avem nevoie să ne conservăm proiecțiile imaginare pentru a ne reinventa sau doar consumarea lor ne ajută să trecem mai departe?

Sunt multiple întrebări și etaje de lectură pe care romanul memorabil  semnat de Julia May Jonas le atinge și care invită la răspunsuri controversate, pe un calapod narativ solid, cu personaje  multifațetate, cufundat într-o atmosferă intelectuală elaborat într-o scriitură sofisticată și îngrijită. 

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Romanul Prevestirea al Ioanei Pârvulescu urmărește periplul biblic al lui Iona, iar trecerea de la normalitate la fantastic se petrece în chiar clipa când viitorul proroc este înghițit de monstrul mărilor, întâmplare care îi va schimba iremediabil destinul. Dar nu este singurul personaj, nici singura carte a autoarei în care secunda trecerii proiectează eroi și fir narativ dintr-un spațiu confortabil într-unul străin, al ciudățeniei și neprevăzutului.

Ioana Pârvulescu a scris romane despre realitatea contemporană, despre viața din secolul XIX sau din vremuri și mai îndepărtate, a strâns mărturii despre cum se trăia în comunism, a publicat studii de istorie literară și literatură pentru copii. Printre cărțile sale se numără Lenevind într-un ochi (1990), Alfabetul doamnelor (1999), Prejudecăți literare (1999), Întoarcere în Bucureștiul interbelic (2003), În intimitatea secolului 19 (2005), În Țara Miticilor (2007), Întoarcere în secolul 21 (2009), Cartea întrebărilor (2010), Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011), Cum continuă povestea (2014), Inocenții (2016), Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor (2018), Alfabetul domnilor (2025).

În toate aceste scrieri își găsește locul un personaj care schimbă sau influențează destine: timpul. Însă nu întâmplător, în patru romane, intervine o ruptură de normalitate, secunda magică aducând trecerea spre altceva. În Viața începe vineri (2009), Viitorul începe luni (2012), Prevestirea (2020) și Aurul pisicii (2024), timpul nostru, al tuturor, în care ne-am urcat ca în vagoanele unui tren ce merge pe linia viețiii, sare de pe șinele firescului, aruncându-ne în neștiut.

Viața începe vineri, debutează ca un roman polițist: un bărbat este găsit fără cunoştinţă, în câmp, lângă Bucureşti, pe moşia Băneasa. Nimeni nu ştie cine este, cum a ajuns acolo. Să fie un escroc internaţional care vrea să-şi piardă urma? Un criminal periculos? Sau doar un biet bolnav mintal, un amnezic. Celelalte personaje de epocă ale romanului – doctorul Leon Margulis, Agata, Jacques, Iulia, Costache Boerescu, Pavel și Peppin Mirto, Nea Cercel, Nicu, doctorul Dimitrie Gerota, Luigi Cazzavillan, Alexandru și Marioara Livezeanu – sunt atrase de insolitul întâmplării ca de un vortex și încep să graviteze în jurul misteriosului străin venit de niciunde.

Romanul, clădit pe o structură de policier, cu un dublu mister ce se cere elucidat, se desfășoară contra-cronometru, pe durata ultimelor treisprezece zile din anul 1897. Dacă fiecare narator își închipuie altceva despre Dan Crețu, apărut brusc și inexplicabil în viețile lor, el însuși se simte debusolat, buimăcit de schimbare. Ajuns, printr-un capriciu al destinului, într-un timp care nu-i aparține, ziaristul începe să înțeleagă de ce călătoria prin viață se desfășoară în sensul acelor de ceasornic, iar viitorul absoarbe trecutul. „Poate că, așa cum nu s-a spus încă, dar se va spune curând, anii stau pe loc, ca peisajul văzut pe fereastra unui tren, iar noi, noi suntem cei care trecem.“ (p. 285)

Străin într-o lume străină, fascinat de ceea ce vede în jur, Dan Crețu nu poate decât să mediteze la misterul timpului, la trecutul și viitorul care se regăsesc în prezent. „Poate că trăim, fără s-o știm, chiar în clipa asta nesfârșită, în mai multe lumi deodată.“ (p. 32)

Dacă pe fundal se desfășoară evenimente istorice, afaceri și scandaluri internaționale, atmosfera de sfârșit de secol a lumii bucureştene păstrează un farmec desuet, recreat cu minuțiozitatea gravurilor de epocă. În postfața la roman, Mircea Cărtărescu îl consideră pe bună dreptate „Cartea unei nostalgii delicate după vremuri mai puțin brutale decât cele de azi, ca și a unei desăvârșite competențe în reconstrucția, cu infinite detalii și cu infinită răbdare, a unei epoci de care ne desparte mai bine de-un secol. (p. 299)

Într-adevăr, autoarea surprinde diferențele uneori evidente, alteori subtile, în mentalitatea celor născuți în acel secol. „Cu câțiva ani înainte de 1900 zilele erau încăpătoare. Oamenii vibrau ca firele de telegraf, erau optimiști și credeau, ca niciodată înainte și ca niciodată după, în puterea științei, în progres și-n viitor.“ (p. 7)

Îndrăgostită de parfumul discret al unor vremuri trecute, Ioana Pârvulescu reia în Viitorul începe luni, tema trecerii imposibile, a secundei fatidice în care clepsidra vieții se răstoarnă. Când nisipul zilelor își reia curgerea, suntem în același loc dar într-un alt timp, străin, terifiant… Plasată imediat după evenimentele din Viața începe vineri, acțiunea romanului urmărește o săptămână intensă din viața bucureștenilor de altădată, cu intrigi, comploturi machiavelice, povești de dragoste și, nu în ultimul rând, o memorabilă conferință științifică.

Discursul progresist al doctorului Dimitri Gerota, rostit la Ateneu, stârnește controverse în public, poliția descoperă conspirații și vânează teroriști, ziarele rivale Universul și Adevărul își măresc tirajul. În tot acest timp, personajele din romanul anterior și altele, nou introduse, evoluează în atmosfera efervescentă a unei capitale europene obsedate de modernizare, nerăbdătoare să trăiască un viitor plin de promisiuni și totuși circumspectă față de ce îi va aduce acesta. „De fapt mă tem de progresul ăsta nebunesc, care-i îmbată pe toți ca o enormă sticlă de champagne cu fundul în secolul al XIX-lea și dopul în secolul XXI, să spunem.“ (p. 9)

Cea care trece de data asta în alt timp este Iulia Margulis, iar secunda magică o aruncă în viitor, făcând-o să constate: „Parcă a intrat ceva necunoscut în viețile noastre de la Anul Nou încoace, parcă cineva a uitat deschisă ușa lumii și ne-a cuprins pe toți frigul. (p. 35). Totuși, fiica doctorului Margulis se adaptează noii lumi cu o uluitoare ușurință: „Și tot ce a urmat e adevărat, viața asta nouă e adevărată, deși mereu m-am gândit că visez sau, mai curând, că mă las visată de cineva.“ (p. 88)

În vreme ce complotul nihiliștilor, o organizație secretă de inspirație rusească, amenință liniștea cetățenilor și ordinea socială – plănuind atentate la Arsenalul Armatei, Palatul Cotroceni, Mitropolie, Palatul de Justiție, Gara de Nord, Banca Națională, Palatul din Calea Victoriei și Teatrul Național – Iulia trăiește o neverosimilă poveste de dragoste cu un bărbat din viitor. „Eu nu știam ce se află în mine, și nici unde eram, și nici când eram! Timpul îi închisese ochii. Și sunt sigură acum că numai când timpul se îndură să-și închidă ochii putem să fim fericiți.“ (p. 150)

Timpul cu secundele lui imprevizibile, dintre care una poate fi cea a trecerii, își cere obolul și în Prevestirea. Romanulreconstruiește narativ legenda lui Iona, cel înghiţit de balenă şi apoi slobozit prin mila Domnului din închisoarea de beznă, totul într-o serie de relatări secvenţiale desfăsurate pe parcursul a nouăzeci şi două de generaţii, începând cu vremurile profetului biblic şi până în zilele noastre.

„De zece zile aflase, așadar, că moartea îți poate lua ce vrea ea și ce vrea să crezi că-i al tău pe viață. Timpul îmbătrânește atunci de pe o zi pe alta. Timpul meu, atât de lent odinioară, zăcea acum nemișcat ca băltoaca.“ (p. 24)

Iona este un personaj al contradicțiilor: își iubește satul dintre dealurile cu vii, dar îl părăsește fără să stea pe gânduri, are o familie, însă o lasă în urmă, își începe călătoria ca să asculte de glasul lui Dumnezeu, apoi se împotrivește poruncii, numai pentru a se supune în cele din urmă. Prevesteşte nimicirea unuia dintre oraşele legendare al antichității, fără să știe că, de fapt, va salva cetatea și pe oamenii dinăuntru.

Legenda profetului biblic poate fi interpretată ca o metaforă a unei călătorii spirituale, o descoperire a sinelui prin asumarea și împlinirea unui destin aparte, un exercițiu spiritual ce duce la înțelegerea și acceptarea condiției umane, a îndoielilor care ne sfâșie pe dinăuntru și ne definesc în ochii celorlalți. Dar mai ales ca un elogiu adus memoriei colective, ce ne leagă cu fire nevăzute de înaintașii noştri, cea care ne-a salvat istoria de uitare înainte de apariția scrisului. Fără torțele de cuvinte, purtate în maratonul mileniilor, n-ar fi fost povești, nici mai târziu literatură.

Fiica lui Iona, Esther, este prima care află și duce istoria tatălui ei mai departe. Iar mai fascinantă chiar decât întâmplarea neverosimilă prin care acesta ajunge în pântecul marelui cetaceu, iar apoi din nou în lumea oamenilor, este felul în care povestea trece prin viu grai de la o generație la alta: „Mama mi-a spus povestea asta, pe care i-a spus-o, cu vorbe altfel tăiate, mama ei, pe care i-a spus-o cu alte vorbe, șlefuite după vremurile în care trăia, tatăl ei, și tot așa, de nouăzeci și două de ori, istoria s-a repetat și s-a schimbat câte puțin, de la o gură bărbătească la una femeiască și-apoi iar (…) până la cele dintâi vorbe bolovănoase ale celui dintâi tată care știa povestea, Iona însuși.“ (p. 314). Iona, cel care pornise din Gat-Hefer pe apele mării, într-o poveste ce îl va face nemuritor. Însă nimic n-ar fi fost posibil fără secunda magică, în care neverosimilul a devenit realitate…

„Timpul e personaj, unul atât de limpede, încât s-ar putea spune aproape că romanul este chiar despre dragostea femeii – a oricărei femei – cu timpul“, mărturisește Ioana Pârvulescu pe coperta patru a unei cărți în carte timpul joacă mai mult ca oricând un rol principal.

Monica și Sebastian sunt un cuplu unit printr-o iubire statornică, una dintre acele pasiuni liniștite, ca o apă de câmpie ce ar putea să mute munții. Într-o vizită la Sighișoara, care nu părea să anunțe nimic neobișnuit, ajung în turnul vechiului orologiu al urbei medievale: „Primul urcuș l-am făcut în turnul cu ceas, dar tot orașul era un fel de ceas care te plimba înainte și înapoi, în sus și în jos, prin epoci diferite.“ (p. 118)

 Acolo, cu orașul medieval la picioare, se produce neverosimila întâlnire cu timpul, pregătită cumva de cuvintele cu rezonanță profetică ale curatorului muzeului:

„  ̶  Turnul ăsta e o axis mundi, aici. Așa ceva există în orice oraș care are trecut, deci susține și timpul, nu numai spațiul, doar că nu mai știe lumea de lucrurile astea și nu le mai vede. Lumea de azi e cu mintea oarbă, îi tot cresc dioptriile minții…“ (p. 119)

Timpul, care stătuse până atunci în culisele acțiunii, prezență discretă și neintrusivă, pășește în lumina reflectoarelor, aducând cu el secunda tragică de astă dată. Nu la multă vreme după vizita la Sighișoara, când Sebastian e plecat, Monica trece printr-o experiență stranie și terifiantă.

 „Ceasul se oprise, nu știam dacă de dimineață sau deja de seara. Bănuiesc totuși că spaima a venit din faptul că ticăitul se auzea în continuare, dar secundarul, care tremura, nu putea să înainteze. Bătea pasul pe loc, stătea și trepida, îl auzeam, parcă țipa la mine. Era groaznic, era ca o agonie. Poate că și timpul se îmbolnăvește și cere injecția. N-aveam baterii noi, așa că i-am scos-o de tot pe cea veche, ca să nu mai asist la moartea asta lentă.“

În aceeași noapte, femeia se trezește în trupul fetiței de odinioară, metamorfoză nedorită, în care iubirea dintre ea și Sebastian devine una imposibilă. Timpul, cel care controlează destinele tuturor, i-a devenit dușman, furându-i tot ce dădea sens și însemnătate vieții. Secunda trecerii este încărcată de tragism și de presimțiri sumbre.

Construit prin tehnica intruziunii fantasticului în țesătura realității, Aurul pisicii sugerază, încă din titlul, o realitate a vieții: fericirea și nefericirea sunt, uneori, fețe ale aceleiași monede. Populat de personaje ce evoluează firesc în narațiune – Maya, Viki, Cecilia, Gurău, motanul Sebastian – romanul își intensifică tragismul prin pasajele adresate Soniei, fiica pierdută dar mereu prezentă în gândurile naratoarei.

Cumva, mesajul transmis de romanele Ioanei Pârvulesc este unul neliniștitor. Nu suntem în siguranță, trăim într-o lume în care nimic nu poate să ne apere de dușmanul nostru, al tuturor, Timpul. Ne pândește răbdător, de la marginea lumii, uitându-se cum ne cățărăm ca niște furnici pe mușuroiul destinului. Minute, ore, zile, secole, nu face altceva decât să se uite, amuzat și nepărtinitor, la partida de șah pe care o jucăm cu soarta. Dar uneori intervine pe câmpul pătratelor alb-negre și atunci e șah-mat, secunda ce declanșează un cataclism mărunt la scara umanității, catastrofal pentru cel azvârlit de pe șinele destinului.

Secunda magică deschide drumuri, câteodată spre nefericire, alteori spre ceva încă nedefinit. Dar un lucru e sigur în romanele Ioanei Pârvulescu: după trecerea ei, nimic nu va mai fi la fel ca înainte.
Articol realizat de Rodica Bretin pentru Revista Literară Libris Nr.  (31) 2026.
.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Ramon Gener, cum ați ajuns să scrieți un roman? De ce pasiunea și dedicarea domneavoastră pentru muzică au simțit nevoia să ia această formă?

Ramon Gener: Ei bine, nu știu. Chiar nu știu. Pur și simplu am simțit că vreau să încerc. După ce am scris câteva eseuri despre muzică și despre muzicieni, am considerat că a venit momentul să-mi încerc norocul cu un roman.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ce nu era suficient în felul în care ați comunicat, până acum, celorlalți despre muzică? 

Ramon Gener: Când am găsit subiectul cărții – pianul pe care îl am acasă – mi-am dat seama că povestea lui este atât de incredibilă, încât trebuia spusă sub forma unui roman.

Laurențiu-Ciprian Tudor: În prezentările obișnuite despre dumneavoastră apare detaliul părăsirii carierei de bariton fără de care, însă, nu l-am fi avut pe scriitor. Cum devine cineva „conștient că nu este menit unei cariere de mare cântăreț”?

Ramon Gener: Mi-am dedicat întreaga tinerețe studiului pentru a deveni cântăreț de operă. Pian, muzică, canto, limbi străine, literatură, filozofie… Mi-am început cariera ca bariton, însă, la un moment dat, când am început să cânt pe marile scene, mi-am dat seama că nu voi cânta niciodată așa cum îmi imaginasem. Așa că am decis să renunț.

Laurențiu-Ciprian Tudor: E limpede că iubiți cu adevărat muzica dacă ați decis să nu o părăsiți, ci să o slujiți altfel (mai ales că există reprezentarea că interpreții lirici sunt capricioși și vanitoși). Totuși, cred că acest moment de răspântie a fost unul dureros. Ce v-a ajutat ca să-l gestionați înțelept?

Ramon Gener:  Da. Renunțarea la cariera de cântăreț a fost foarte dureroasă. Îmi pusesem toate speranțele în ea. Dar muzica nu m-a părăsit niciodată. A fost mereu alături de mine. Datorită ei, am avut ocazia să lucrez la o mie de proiecte diferite: în televiziune, la radio, la universitate, în teatre, susținând conferințe… și, în cele din urmă, scriind.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Revenind la foarte frumosul dumneavoastră roman: rămâne inedit faptul că îl tratați ca pe o partitură. Acum că el este gata și aveți și impresii ale cititorilor, care ar fi tempo-ul lui (de citire, interpretativ) de vreme ce este și o narațiune puternică, gravă, dar și duioasă și dătătoare de speranță? 

Ramon Gener: Lucrul minunat la un roman este că fiecare cititor își găsește propriul ritm. Pentru unii, este un adagio, legat de personajele sau de emoțiile care îi ating în mod deosebit; pentru alții, tempoul este allegro, deoarece sentimentele îi poartă în această direcție. Pe scurt, ceea ce mă mulțumește cel mai mult este că romanul îi invită pe cititori să-și descopere propriul tempo în interiorul narațiunii.

Laurențiu-Ciprian Tudor: M-au suprins plăcut și referințele la Biblie, care nu sunt doar de conținut, ci și stilistice. Cum de faceți asta? Are legătură cu faptul că pianul (și prin extensie muzica, arta) recreează lumea, o salvează?

Ramon Gener: Ideea de a transforma unele capitole din Biblie în pasaje-cheie ale romanului mi-a venit în timp ce scriam. Muzica și ceea ce înseamnă ea sunt sacre pentru mine și am vrut să integrez acest lucru în carte. Așa că, într-o zi, ideea pur și simplu mi-a venit. Am căutat capitolele din Biblie care mă interesau și am început să le adaptez la firul narativ al romanului. Toate acestea au scopul de a-l ajuta pe cititor să înțeleagă că muzica nu este doar ceva de care ne bucurăm și care ne distrează, ci că are un sens mai profund și transcendent.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Pianul e când arcă, când Chivotul Legământului, când oceanul primordial, când însuși paradisul. Pianul să fie și cel care v-a salvat pe dumneavoastră?

Ramon Gener: Desigur! Instrumentele muzicale nu sunt simple instrumente. Pianul, în special. El este tot ceea ce ne dorim să fie. O mașină a timpului, de pildă. Dacă vrem să călătorim în Viena imperială a lui Mozart, nu trebuie decât să cântăm o sonată din perioada clasică. Dacă vrem să știm cum se simte soarele pe plaja Ipanema, nu trebuie decât să interpretăm o piesă bossa-nova de Tom Jobim. Dacă vrem să stăm de vorbă cu cei dragi care au plecat dintre noi, nu trebuie decât să cântăm muzica care a fost importantă pentru ei… și așa mai departe.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Ramon Gener, ce trebuie să aibă, de fapt, un pian ca să aibă parte de un astfel de atașament cum aveți dumneavoastră?

Ramon Gener: Are 88 de clape, 52 albe și 36 negre. Nu pare mare lucru, dar vă asigur că întregul univers este cuprins în aceste 88 de clape.

Laurențiu-Ciprian Tudor: În carte scrieți despre „lumina lui ancestrală”, despre „suflet, spirit și vârstă”, cumva chiar despre memorie. Nu este, însă, o situație de tipul „fiecare i-a ce pune”? Cât din generozitatea pianului este o întoarcere a generozității celui ce i se dedică? Ce trebuie să aibă un instrument bun? 

Ramon Gener: Pianul, personajul central al romanului, păstrează sufletele tuturor celor care au trăit în jurul lui timp de mai bine de o sută de ani: germani, francezi, englezi, polonezi, spanioli… Aceasta este adevărata lui putere. Eu încerc să-i întorc tot ceea ce mi-a oferit având grijă de el. Acum am hotărât să scriu acest roman pentru ca toată lumea să-i cunoască povestea și pentru ca fiecare cititor să poată simți că acest pian îi aparține și lui, într-un fel.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Am fost uimit să aflu că istoria pianului este, în realitate, mult mai scurtă, că dincolo de faptul mutării, a restaurării sale, a vizitei la fabrica germană de piane și a călătoriei în pădurea poloneză, totul este ficțiune. E impresionantă, în acest caz, nevoia de poveste a scriitorului însuși. Ce a declanșat, după ce ați aflat anul și referința la Magdeburg, toată acestă odisee (e și puțin sindrom Stendhal)? Cum de, în această construcție a genealogiei, ați adăugat și Franța și Anglia? Ați făcut și dumneavoastră apoi călătorii în aceste locuri, ca Emily?

Ramon Gener: Desigur, istoria pianului pe care o spun în roman conține atât momente reale, cât și unele ficționale. Când am călătorit în Germania pentru a încerca să-i reconstitui întreaga istorie, de peste o sută de ani, mi-am dat seama că era o misiune aproape imposibilă. După mult efort, am reușit să aflu multe lucruri despre trecutul pianului, dar nu totul. Să spunem că faptele pe care am reușit să le adun sunt precum stațiile unei linii de metrou. Restul, ceea ce nu am putut descoperi, reprezintă ficțiunea pe care, ca scriitor, a trebuit să o inventez. Ceva asemănător tunelurilor dintre stațiile reale. În orice caz, cel mai important lucru atunci când citești romanul este să uiți de granița dintre realitate și ficțiune și să te lași purtat de cuvinte.

Laurențiu-Ciprian Tudor: De ce ați introdus și cele câteva elemente fantastice, de realism magic (dispariția magazinului de pe strada Tecla, gnomul roșcovan, dispariția pianului din stradă, labirintul cu piane din marele stejar etc.)? E o încercare de a compensa „supradoza de realitate”, de a ilustra credința că există, până la urmă, dincolo de absurd și de suferință, o rațiune superioară? 

Ramon Gener: Încă o dată, cititorul ar trebui să încerce să se bucure de poveste fără să-și facă griji în privința a ceea ce este real și a ceea ce este ficțiune. Totuși, ca un indiciu, voi spune că, de multe ori, ceea ce pare pură magie sau fantezie este, de fapt, partea cea mai plină de adevăr.

Laurențiu-Ciprian Tudor: „Nocturna în mi bemol major Op. 9” de Chopin este refrenul acestui roman. Cum de nu ați ales o bucată de Beethoven (poate „Sonata Lunii”) dat fiind faptul că i-ați dedicat câteva cărți? De ce Chopin?

Ramon Gener: Dacă aș fi putut alege eu o piesă muzicală, cu siguranță aș fi ales ceva de Beethoven (zeul meu în materie de muzică). Însă alegerea acestei piese de Chopin nu a fost a mea, ci a pianului. Când vor citi romanul, cititorii vor înțelege de ce.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Gener ce tempo i-ați da interviului nostru? Ce melodie i-ați atașa?

Ramon Gener: Largo, Lento, Adagio. Întotdeauna un tempo lent, care ne lasă răgazul să gândim, să scriem și să ne înțelegem unii pe alții. Melodie? De data aceasta, fiind rândul meu să aleg, aș spune oricare dintre ultimele cvartete de coarde ale lui Beethoven sau oricare dintre simfoniile, concertele sale pentru pian, sonatele ori liedurile sale.

Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru Libris.ro.

Laurențiu-Ciprian Tudor, născut în 1973, la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. Aceeași filială îl premiază pentru evenimentul literar al anului (în 2015) și primește Premiul Cartea anului (în 2017 și 2019). A publicat, până acum, 9 volume de poezie, patru cărți de dialog (cu Daniel Drăgan, Teodor Baconschi, Liliana Ursu și Nicu Alifantis) și un volum de interviuri. Între 2007 și 2018 a inițiat și condus Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov. Este prezent cu poeme, cronici și interviuri în revistele literare. De la finalul lui 2022 este membru fondator al Asociației culturale și al revistei online „Epithet”. Cea mai recentă carte a sa este „de inimă albastră” (2023), o antologie de poezie realizată de criticul Adrian Lesenciuc.

L-am întrebat pe Costin Gache despre emoție, memorie și felul în care cultura prinde viață dincolo de spațiile ei obișnuite. Ne-a vorbit despre caiete de amintiri, despre cărți care opresc timpul pentru o clipă și despre oameni care devin autori fără să-și dea seama. O conversație despre ce se întâmplă când dansul se întâlnește cu scrisul și despre motivele pentru care unele povești nu încap niciodată într-un singur raft.

1. Cum ai știut că Libris și Nostalgia sunt pe aceeași pagină?

Pentru mine, întâlnirea asta nu e o strategie, e un gest natural. Nostalgia vorbește prin emoție, Libris prin cuvânt. Ambele sunt forme de memorie vie. Într-un fel, oamenii vin la festival ca să răsfoiască propria lor copilărie, exact cum intră într-o librărie ca să caute ceva ce au pierdut sau ceva ce încă nu știu că le lipsește. Am știut că suntem pe aceeași pagină pentru că avem aceeași misiune: să ne aducem aminte.

2. Ce ai vrut să aduci în plus experienței festivalului prin acest parteneriat?

Am vrut să aduc un spațiu de respiro, un loc unde dansul se întâlnește cu scrisul. Festivalul Nostalgia e un uragan de emoții, dar când ai o carte în față, timpul se oprește o clipă. Îți dai voie să scrii, să te lași scris, să lași o urmă. Cartea Scriitorului devine un fel de altar al momentului — acolo unde fiecare își lasă o bucată din viață, fie ea amuzantă, absurdă sau fragilă.

3. Ce înseamnă pentru tine cultura într-un context de festival?

Cultura nu mai e o catedră serioasă, în care doar unii vorbesc și alții ascultă. Cultura la festival e vie, se dansează, se strigă, se scrie pe colțul unei pagini, se desenează pe noroi. Pentru mine, cultura e atunci când oamenii își dau voie să creeze împreună, fără să știe că tocmai fac cultură. La Nostalgia, oamenii devin autori fără să-și dea seama.

4. Un festival și o librărie au ambele…?

…o intrare și nicio ieșire reală. Intri și nu mai ești același. O librărie îți schimbă gândirea, un festival îți schimbă energia. Ambele te fac să uiți timpul și să-ți amintești cine ești.

5. Ce gen literar crezi că descrie vibe-ul Nostalgia: roman de dragoste, aventură sau comedie?

Nostalgia e o operă colectivă: ziua e comedie, seara e aventură, iar noaptea se transformă în roman de dragoste. Într-un fel, e exact ca viața – nu încape într-un singur raft.

6. Cum ai descrie în două rânduri „finalul de capitol” al acestei ediții Nostalgia?

E ca atunci când închizi o carte și încă îți bate inima mai repede. Îți spui „gata”, dar deja aștepți următorul volum. Finalul nu e o despărțire, e o pauză dintre două melodii pe care le știi pe de rost.

7. Dacă Nostalgia ar fi o bibliotecă, ce secțiune ai vizita prima?

M-aș duce direct la raftul cu „caiete de amintiri și bilețele împăturite în patru”. Acolo unde găsești declarațiile scrise stângaci, poeziile naive, glumele care nu aveau niciun sens, dar pe care le păstram ca pe comori. De fapt, asta e Nostalgia: o bibliotecă de fragmente imperfecte care, puse împreună, devin istorie vie.

Cărțile lui Dahl se strecoară sub pielea cititorului prin scene vizuale memorabile și personaje excentrice, care refuză să fie perfecte. Ele trezesc în noi emoții intense, de la o ușoară neliniște, la hohote de râs, creând o legătură de neegalat cu aceste lecturi delicios de ciudate, absurde și grozav de amuzante, care redefinesc complet conceptul de magie.

În luna iunie, luna copilăriei și a serilor lungi de vară în care paginile se întorc de la sine, îl celebrăm pe Roald Dahl ca Autorul Lunii la Libris. Cu peste 300 de milioane de exemplare vândute în întreaga lume, el rămâne un fenomen al literaturii. Cărțile sale nu sunt doar lecturi, sunt experiențe care îi apropie pe copii de citit și îi fac pe adulți să-și amintească de ce au iubit cărțile în propria copilărie.

Fiecare dintre noi are, undeva în interiorul său, puterea de a schimba lumea. – Matilda

Un scriitor care nu a uitat niciodată cum este să fii copil

Născut în 1916, în Țara Galilor, dintr-o familie de origine norvegiană, Roald Dahl a trăit o viață demnă de un roman, a fost pilot de vânătoare în al Doilea Război Mondial, diplomat, scenarist și un maestru al suspansului, dincolo de statutul de scriitor. Însă cea mai mare aventură a sa a început abia atunci când a decis să lase în urmă lumea rigidă a adulților pentru a plonja în universul liber, haotic și plin de magie al literaturii pentru copii, un teritoriu pe care avea să-l reinventeze definitiv.

Secretul succesului său? Nu a tratat niciodată copiii „de sus”. În universul lui Dahl, copiii sunt cei inteligenți, inventivi și curajoși, în timp ce adulții sunt adesea absurzi, egoiști sau de-a dreptul grotești.

„Dahl a atribuit tout succesul său, în parte, simțului său pentru comic și bizar, dar mai ales pentru abilitatea de a-și aminti și reimagina propria copilărie. Avea o abilitate instinctivă de a înțelege și de a recrea punctul de vedere al copilului.” – Cum să scrii ca un autor de bestseller de Tony Rossiter.

Într-o epocă în care atenția noilor generații este o monedă atât de valoroasă și greu de cucerit, farmecul neobișnuit și bizar al lui Dahl funcționează ca un magnet. Poveștile lui susțin atenția cu fiecare cuvânt, surprind rapid, sunt absurde și imposibil de anticipat. Dahl știa că pentru a capta un cititor, trebuie să-i provoci imaginația fără filtre artificiale:

„Cărțile bune trebuie să aibă un amestec de personaje extrem de rele, care sunt mereu amuzante, și niște personaje bune. În fiecare carte sau poveste, trebuie să existe cineva pe care să-l urăști. Cu care mai rău și mai mizerabil este acest personaj, cu atât mai amuzant devine să-l vezi cum este strivit”. – Roald Dahl, citat în Cum să scrii ca un autor de bestseller de Tony Rossiter

Manuscrise rescrise în coliba din livadă

Dahl era un perfecționist obsedat de ritm. Își scria romanele retras într-o mică colibă din livada casei sale din Great Missenden, folosind doar creioane și carnețele dictando galbene aduse special de la New York.

Fii pregătit să rescrii în permanență. – Roald Dahl

Și chiar o făcea! Era extrem de atent la publicul său. De exemplu, prima variantă din Charlie și fabrica de ciocolată nu i-a plăcut deloc nepotului său. Ce a făcut Dahl? A rescris cartea aproape complet, dându-i viață lui Willy Wonka așa cum îl iubim azi. La fel s-a întâmplat și cu Matilda: în prima schiță a manuscrisului, fetița era un personaj negativ, „născută rea”. Din fericire, Dahl a avut geniul de a schimba macazul, transformând-o în eroina genială care a salvat o întreagă școală.

Mai mult, Dahl s-a jucat cu cuvintele la propriu. Pentru Marele Uriaș Prietenos, a inventat sute de cuvinte noi și expresii absurde (limbajul gobblefunk), demonstrând că: Autorii de cărți pentru copii trebuie să aibă un simț al ridicolului și abilitatea de a se amuza… – Roald Dahl, citat în Cum să scrii ca un autor de bestseller de Tony Rossiter

Quentin Blake și limbajul viselor

Este imposibil să ni-l imaginăm pe Dahl fără liniile dinamice, aparent dezordonate și extrem de expresive ale ilustratorului Quentin Blake. Colaborarea lor, începută cu The Enormous Crocodile, a definit vizual copilăria multor generații.

Recomandările LIBrarului – De la copii fascinați de povești, la adulți în căutare de suspans și umor negru Universul lui Roald Dahl este o poartă deschisă pentru oricine își dorește să evadeze într-o lume în care imposibilul devine complicele tău, iar regulile logicii sunt complet date peste cap. Indiferent dacă alegi să explorezi aceste capodopere în limba română sau vrei să le savurezi în edițiile originale în limba engleză, iată titlurile care nu trebuie să-ți lipsească de pe noptieră în această vară:

Charlie și fabrica de ciocolată / Charlie and the Chocolate Factory

Dincolo de râurile de ciocolată și invențiile excentrice, este o poveste fascinantă despre modestie, bunătate și despre cum caracterul cuiva valorează mai mult decât orice bilet auriu câștigător.

Matilda

O declarație de dragoste adusă cărților, bibliotecilor și puterii minții. O fetiță ignorată de părinți demonstrează că inteligența este cea mai pură formă de magie.

Marele Uriaș Prietenos / The BFG

O aventură caldă, amuzantă și plină de compasiune despre o fetiță orfană și un uriaș care colecționează vise.

Vrăjitoarele / The Witches

Probabil cea mai curajoasă și delicios de înfricoșătoare carte a sa. Vrăjitoarele lui Dahl nu au mături, ci poartă peruci și mănuși, trăind ascunse printre noi.

Dahl pentru oameni mari: Tales of the Unexpecte

Știai că Roald Dahl a fost un maestru al literaturii de suspans pentru adulți? Povestirile sale scurte, pline de un umor negru, extrem de acid și de finaluri complet imprevizibile, au stat la baza celebrului serial britanic Tales of the Unexpected (1979–1988). Dacă vrei să descoperi latura sa întunecată, cinică și genial de ironică, volumele sale de povestiri pentru adulți sunt exact ce îți trebuie pentru nopțile de vară.

De ce rămân poveștile lui Roald Dahl cu noi?

La început, ne întrebam cum ajung poveștile să rămână cu noi o viață întreagă. Răspunsul, credem noi, stă în refuzul lui Roald Dahl de a scrie povești perfecte sau previzibile. El nu predică și nu împarte lecții de morală; preferă să se așeze de aceeași parte a baricadei cu copiii. Prin personaje excentrice și mult umor, Dahl devine cel mai mare aliat al celor neînțeleși, transformând bizarul în curaj. Poveștile sale sunt o invitație deschisă de a fi diferit și puțin ciudat, arătându-ne că exact acele trăsături care ne fac să nu ne potrivim în tiparele rigide ale lumii sunt, de fapt, cele care ne fac puternici.

Fie că le citești în română sau alegi textul original în limba engleză, cărțile lui Roald Dahl au acea magie rară care transformă lectura într-o bucurie de neoprit. Luna aceasta, oferă-i copilului tău (sau copilului din tine) cadoul unei povești de neuitat. Pentru că, așa cum ne-a demonstrat Matilda, fiecare dintre noi are, undeva în interiorul său, puterea de a schimba lumea.