Limmonica

Cine este Lucifer?

noreply@blogger.com (Monica Muntean) — Sat, 13 Nov 2010 08:17:00 +0000

"Principiul Lucifer este un complex de reguli naturale care lucrează împreună la ţeserea unei pânze ce deseori ne îngrozeşte. Fiecare fir din acestă pânză este fascinant, dar imaginea de ansamblu este surprinzătoare. În centrul ei se află Principiul Lucifer - Natura care a conceput impulsurile noastre cele mai detestabile. De fapt, aceste impulsuri sunt doar o parte din procesul pe care ea îl foloseşte pentru a crea. Lucifer este partea întunecată a fecundităţii cosmice, lama tăioasă a cuţitului sculptorului. Natura nu detestă răul; îl îmbrăţişează. Îl foloseşte pentru a construi. Cu ajutorul lui, ea duce umanitatea spre culmi tot mai măreţe de organizare, complexitate şi putere.

Moartea, distrugerea şi furia nu deranjează Mama Natură; acestea sunt veşnic părţi din planul ei. Numai noi suntem indignaţi de consecinţele Principiului Lucifer. Avem toate motivele să fim. Asta pentru că noi suntem pierderi rezultate din indiferenţa Naturii faţă de viaţă, pioni care suferă şi mor pentru supravieţuirea sistemului ei.

Un rezultat: din cele mai bune calităţi ale noastre provin cele mai rele. Din impulsul de a ne reuni într-un întreg provine tendinţa de a ne dezbina. Din devotamentul nostru pentru un bine superior provine înclinaţia către cele mai odioase atrocităţi. Din loialitatea noastră faţă de idealuri provine scuza noastră pentru a urî. De la începuturile istoriei am fost orbiţi de abilitatea răului de a îmbrăca o aparenţă dezinteresată. Am eşuat în a vedea că cele mai fine calităţi ale noastre ne duc adesea către acţiunile pe care le detestăm mai mult - crimă, tortură, genocid şi război.

Timp de milenii, bărbaţii şi femeile au privit ruinele caselor lor pierdute şi moartea persoanelor pe care nu le vor mai vedea niciodată în viaţă, apoi au cerut ca suliţele să fie transformate în cosoare şi ca umanităţii să-i fie acordat darul păcii; dar rugăciunile nu sunt suficiente. Pentru a demola blestemul pe care Mama Natură l-a construit în noi, avem nevoie de un nou mod de a privi omul, un nou mod de remodelare a destinului nostru."

Fragment preluat şi tradus din Principiul Lucifer - Howard Bloom.

Dacă cred înseamnă că ştiu?

noreply@blogger.com (Monica Muntean) — Sun, 07 Nov 2010 16:20:00 +0000

De când mi-am făcut cont am continuat să cred că Facebook este complicat şi mai puţin intuitiv decât era HI5 şi ulterior MySpace - eu aşa le-am descoperit şi iniţial am crezut că de fapt MySpace copiase HI5. Culmea este că după, trei sau patru ani, încă mai cred că FB e complicat. Îmi amintesc că nu mi-aş fi făcut cont pe FB dacă nu insista Rod, un coleg, să-l încerc. De asemenea, şase luni n-am postat nimic pentru că habar n-aveam cum e treaba cu aplicaţiile, de unde le iau, ce fac etc.. În schimb cu Twitter povestea a fost cu totul alta.

ATITUDINEA

Dacă ar fi să generalizez, deşi nu e corect ce fac - :D de aceea aştept păreri din partea celor care nu sunt de acord cu generalizările mele - aş spune că atitudinea cu care abordăm o situaţie (un prieten, o reţea de socializare sau un curs) este "unealta de bază" pe care o vom folosi în a ne activa abilităţile în acea situaţie.

Exemplu: Cred că FB este complicat - în consecinţă nici nu-mi trece prin cap să fac o analogie cu Twitter, pentru că în mintea mea FB e mult prea diferit, deci complicat. Rezultatul este că "user experience"-ul meu este afectat.

Mai specific: deseori, lăsăm atitudinea să se formeze pe baza primelor percepţii, sau impresii. Acestea formează un cadru mental pe care creierul nostru îl aplică ulterior automat - cum e în cazul meu cu FB. Ceea ce mi se pare interesant este că pentru a schimba acest întreg cadru mental e necesară o schimbare a emoţiei care a stat la bază și care de altfel l-a generat.

Exemplu: Dacă iau un curs al unei oarecare materii şi al cărei profesorul îmi inspiră teamă şi anxietate, etc. atunci acea emoţie stă la baza memorizării cursului profesorului respectiv.

Care este reacţia în situaţii de teamă şi anxietate? Dacă ar fi un pericol fizic aş fugi. Aici însă este vorba de un pericol psihic şi "fuga" o pot manifesta prin lipsă de concentrare/atenţie şi chiar imposibilitatea de a învăţa materia respectivă.

DISONANŢA COGNITIVĂ

Faptul că trebuie să fiu atentă/concentrată îmi provoacă un conflict mental (o disonanţă cognitivă) şi ca să-l contrastez trebuie să redevin coerentă. Cum? Nu sunt atentă la curs, deşi ştiu că acest lucru are să-mi influenţeze rezultatele şi deci teama mea va fi justificată. În sociologie se mai numeşte şi Teorema lui Thomas - "If men define situations as real, they are real in their consequences". Astfel, transmit profesorului mesajul că ceva din comportamentul său mi-a provocat un conflict mental.

Mai simplu, mesajul este că nu sunt de acord cu profesorul într-o anumită privință pe care eu cred că nu o pot influența. Mai rău, sentimentul negativ asociat cu materia cursului acţionează în procesul de învăţare şi nu permite cunoştinţelor să se fixeze. Mie mi s-a întâmplat, la fel cum mi s-a întâmplat să nu mă iau prea în serios şi să-mi văd de treabă. Depinde de cât de puternică este emoţia respectivă. :P

E foarte posibil ca acelaşi conflict mental să fie provocat şi de alţi factori, pe care încă nu-i "percep/pricep".

În cazul disonanţei mele cognitive dintre sentimentul că FB e complicat (stres, anxietate) şi presiunea socială de a-l folosi, pentru a redeveni coerentă adopt mai multe soluţii: a) nu-l folosesc; b) nu înţeleg anumite lucruri foarte simplu de înţeles doar făcând o simplă analogie, cum ar fi de exemplu:

Cauza este că am asociat sentimentul de anxietate cu ideea de complex/complicat şi pentru a fi coerentă cu ceea ce eu cred trebuie să nu înţeleg FB. Deci cheia stă în ce credem.

CRED DECI ŞTIU?

Dacă ar fi să intrăm puţin în teoria cunoaşterii a lui Platon şi mai precis dacă luăm idea că "pentru a cunoaşte ceva e necesar dar nu suficient să crezi acel ceva" putem spune că în cazurile prezentate mai sus e foarte important "ceea ce credem" şi că tindem să considerăm "ceea ce credem" atât necesar cât şi suficient pentru a concluziona că ştim.

Platon spunea că X cunoaşte dacă şi numai dacă:

X crede că P;
P este adevărată;
X are o justificare pentru a crede că P.

Exemple:

Pot să spun că ştiu că FB este complicat dacă şi numai dacă:

cred că FB este complicat;
este adevărat că FB este complicat;
justificarea constă în faptul că FB a fost diferit de celelalte reţele sociale ca şi concept, iar asta a condus la percepţia de "complicat", care mi-a influenţat ulterior atitudinea.

Pot să spun că ştiu că cursul este greu dacă şi numai dacă:

cred că cursul este greu;
este adevărat că cursul este greu;
aici justificarea se rezumă numai la emoţiile generate de comportamentul profesorului ceea ce nu îmi dă nici o idee despre curs, dar iată că îl poate influenţa.

CONCLUZIE

În concluzie, nu e suficient să credem în ceva pentru a şti. Acel ceva trebuie să fie şi adevărat - dacă este vorba de ştiință, atunci e destul de uşor de verificat; dacă în schimb este o experienţă personală, aici ne revine nouă responsabilitatea evaluării corecte.

Cum poți evalua dacă FB e complicat? Cum poţi ştii cu adevărat că e complicat? Poate că e diferit, dar în esenţă e suficient de "user friendly" cât să-l poţi înţelege. Cum poţi ştii dacă un curs este dificil? Cum poți să-l evaluezi din poziţia inferioară(n-ai parcurs tot cursul, dar consideri a priori că este dificil) pe care o deţii?

Unii filosofi spun că "justificarea" e cheia. Dacă am considera termenul filosofic "justificare" din perspectiva psihologică tind să cred că "justificare" echivalează cu emoţia despre care vorbeam la început.

În cazurile specifice: stresul și anxietatea reprezintau justificarea pentru faptul că eu cred că FB este complicat. La fel, emoţia generată de profesor, anxietate și teama de a nu trece examenul, este justificarea pentru faptul că un student crede că un curs este greu/dificil. Dar asta nu implică veridicitatea concepţiei sale.

Aici intervine partea socială care are rolul de a ne ajuta să ne confirmăm/infirmăm convingerile. În cazul FB, mi-a fost foarte uşor demonstrat de ceilalţi că e foarte simplu de utilizat (inevitabil nu am putut rezista să nu mă autoanalizez :)) ). În cazul cursului, aici nu numai confruntarea cu colegii poate confirma/infirma ideea studentului, ci şi comunicarea cu profesorul. :)

Ce nu ştim despre Biblie

noreply@blogger.com (Monica Muntean) — Sun, 05 Sep 2010 10:14:00 +0000

Noi generic numim "Biblie" acea carte mare de peste o mie de pagini pe care o găsim aproape peste tot: în biserică, acasă, în motelurile din filmele americane... De fapt, această carte conţine atât "Vechiul" cât şi "Noul" Testament sau Biblia evreiască originală – numită Tanakh şi care datează din perioada 600-1200 î.Hr. - plus Evangheliile creştine "canonice" scrise după Hristos.

"Creştinismul" este, într-un sens, o „interpretare liberă” a Bibliei ebraice originale revizuită prin adăugarea de Evanghelii, în lumina predicării lui Isus. Diferenţa fundamentală între cele două religii este faptul că iudaismul nu recunoaşte în figura lui Iisus pe "Mesia", anunţat de profeţiile biblice, pe când creştinismul da.

În articolul de faţă prin "Biblie" înţelegem exclusiv textul sacru, sau Tanakh, compus din 39 de cărţi individuale originale (Isaia, Ezechiel, Geneza, Exodul, etc ....) din canonul ebraic. (Listă care diferă, prin unele cărţi, de cea adoptată de către Vechiul nostru Testament).

PARTEA I – SCURT ISTORIC AL BIBLIEI

ORIGINE ŞI CONŢINUTUL

Trebuie spus mai întâi că Biblia nu este de fapt un text unitar, ci mai degrabă un compendiu complicat de tradiţie orală, de surse istorice, de mituri şi legende populare atât locale cât şi importate din scrierile diferiţilor profeţi, de legi şi reguli pentru igienă şi nutriţie, de poezii, cântece şi proverbe de toate tipurile. Cu alte cuvinte, o sumă cumulată a tuturor cunoştinţelor contemporane din acea regiune, care a început să ia o formă finală şi să fie considerată "Legea lui Dumnezeu" doar în jurul secolului VIII î.Hr.. Vom discuta despre redactarea efectivă a textelor, care a început în acea perioadă mulţumită scribilor care nu au fost în nici un fel autorii textului original.

TEXTUL ORIGINAL

Textele biblice au fost scrise - în ebraica veche, desigur, cu excepţia unor scurte fragmente în aramaică - pe rulouri lungi de piele sau de pergament. Departe de a fi uşor de citit la prima vedere aceste rulouri apăreau cititorului ca o secvenţă interminabilă de litere, de la primul până la ultimul rând. (În realitate, după cum se vede în imaginea alăturată, din când în când există mai multe spaţii care indică de fapt pauze "emoţionale" şi nu au nimic de-a face cu compoziţia fiecărui cuvânt).

P r a c t i c b i b l i a a p ă r e a s c r i s ă a ş a

Nu sunt indicate cuvintele efective, ci trebuie să le găseşti tu, separând grupurile de litere la locul potrivit. Cum în realitate evreii nu scriau nici vocalele, echivalentul pentru noi ar fi aceasta:

P r c t c b b l p r s c r s s

Înmulţiţi acest rebus cu aproximativ 2 milioane şi jumătate de litere consecutive şi aveţi în faţă Biblia originală.

INTERPRETABILITATE

Problema "interpretabilităţii" Bibliei este, aşadar, cu mai multe straturi din moment ce trebuie mai întâi de toate să convenim asupra a ceea ce este de fapt scris. Numai apoi s-ar putea aborda o eventuală citire alegorică sau simbolică a textului şi eventual, în cele din urmă, o citire mai complexă şi arcană numită ezoterică sau "cabalistică".

Într-un text atât de lung se verifică, din pură lege statistică, mii de cazuri în care anumite litere pot fi atribuite atât cuvântului anterior cât şi celui care urmează şi pot avea sens ambele variante.

De asemenea, există la fel de multe cazuri în care o simplă schimbare a vocalelor poate da naştere la citiri complet diferite. Un lucru e să spui "cu auzul pierit" cu totul altul e să spui "cu zel port", deşi consoanele - czlprt - rămân aceleaşi. (Nu mai vorbesc de „caz la port” sau "ce zale port”).

Desigur, de-a lungul anilor generaţiile de rabini au ajuns la un acord asupra semnificaţiei fiecărei fraze, acord reflectat în versiunea ebraică modernă a Bibliei. Iar dacă tot erau la capitolul modernizare s-au gândit bine să adauge şi vocalele şi să despartă cuvintele. Şi ochiul vrea partea sa.

AUTENTICITATE

Cum putem şti dacă această versiune "oficială" corespunde cu adevărat originalului antic? La urma urmei, am văzut cum Evangheliile canonice au fost martirizate în timpul primelor secole cu corecturi, tăieturi şi interpolări de orice natură dorite de către preoţii bisericii pentru a adapta credinţa, iniţial născută în Palestina, la lumea şi mentalitatea domniilor lor.

În ceea ce priveşte Biblia, menţionăm mai întâi că prin "original" se înţelege, de fapt, versiunea creată în anul 539 î.Hr. de către profetul Ezra pe strada de întoarcere de la Babilon, versiune creată complet din memorie. Textele antice „reale”, de fapt, au fost distruse în incendiul Primului Templu, de către soldaţii lui Nabucodonosor. Din fericire au fost găsite după ultimul război mondial așa-numitele pergamente de la Marea Moartă, cărţi sacre pe care comunitatea preoţească a Esenienilor le-au ascuns în peşterile inaccesibile ale Qumranului (vezi foto) acestea scăpând şi de distrugerea celui de-al Doilea Templu, de către Romani, în anul 70 A.D..

Printre aceste rulouri a fost găsită o carte aproape completă a lui Isaia (foto jos), care pre-data exodul Babilonului şi care s-a dovedit a fi identică, literă cu literă, cu versiunea transmisă din memorie de către Ezra. Textul Bibliei a fost pus în scris, în cele din urmă, în secolul al doilea î.Hr., în versiunea aşa-numită "masoretică", dar nici un original nu a reuşit să depăşească intemperiile istoriei. Cel mai vechi text complet al Bibliei ebraice disponibil azi este Codex Leningradensis, care este o copie a masoreticului redactată "numai" în anul 1008 A.D..

În ciuda acestui fapt, printr-o serie de verificări complicate între toate artefactele biblice găsite până în prezent - de la completul Isaia din Qumran, la cel mai microscopic fragment de text sacru - a fost posibilă afirmarea cu certitudinea relativă că Biblia ebraică contemporană, şi anume versiunea masoretică, corespunde îndeaproape cu textul original din timpul profeţilor. Dar acum să vedem ce spune textul original în traducerea sa literală.

PARTEA II – COMPARAŢIA CU ORIGINALUL

PENTATEUH

Tradiţia dictează că primele cinci cărţi ale Bibliei, pe care noi le numim Pentateuh, şi evreii Tora, au fost scrise direct de către Moise în jurul anului 1200 î.Hr.. Dintre acestea, fără îndoială, cea mai importantă este prima pe care o numim Geneza, iar evreii Behreshit ("Începutul"). Aceasta descrie atât cosmogeneza cât şi antropogeneza adică naşterea lumii materiale, cea a omului şi a altor forme de viaţă.

GENESIS

Dacă am compara textul original al Behreshit cu cel din Geneza noastră, am rămâne probabil şocaţi. Ce să mai zicem, de exemplu, în faţa descoperirii faptului că lumea nu a fost creată în nici un caz de „Dumnezeu” (singular masculin) ci de o trupa veselă de "Zei"? De fapt, termenul Elohim, care în Geneza noastră este tradus cu "Dumnezeu", în ebraică este numai plural şi este atât masculin cât şi feminin. (Îşi aduce cineva aminte de fraza "nefericită" a lui Papa Luciani, care înainte de a muri a vrut să ne spună cu orice preţ că "Dumnezeu este bărbat dar şi femeie”?).

Ce să mai spunem despre faptul că nu omul a fost făcut "după chipul şi asemănarea sa", dar că umanitatea a fost făcută "prin urmărirea contururilor lor”? Adică, proiectând "parametrii" lor abstracţi, ideali în lumea concretă a materiei. Un lucru este să vorbeşti despre matriţa cerii - care, printre altele, ne-a condamnat să vizualizăm omul bărbos ce ne urmăreşte de mii de ani cu bastonul ridicat deasupra noastră – şi altceva este să ne gândim la o „cristalizare” în lumea densă a materiei a unui proiect ideal pe cât de pur pe atât de perfect aşa cum un regizor „visează” propriul film iar apoi îi dă o formă concretă folosind actori, peliculă şi aparatele de filmat. (Curios este că aborigenii din Australia, cel mai vechi popor de oameni care trăiesc pe Pământ, cheamă dimensiunea noastră terestră "dreamworld", lume a viselor).

ELOHIM SAU JAVEH?

Cei care acum sunt confuzi despre „numele lui Dumnezeu” original vă amintim că este Biblia însăşi cea care schimbă cărţile, astfel că uneori îl prezintă pe Creator ca Elohim iar alteori îl numeşte Javeh sau Jehovah şi mai rar Adonai (Doamne, Stăpâne). Elohim, după cum s-a menţionat, este numai pluralul masculin şi feminin împreună (literal însemnând "cei care sunt sus" sau „stăpânii de deasupra”), în timp ce ambele Javeh şi Adonai sunt la singular masculin (de fapt Javeh este neutru, dar nu prezintă chestiunea de pluralitate).

Ne vine să ne întrebăm: dar de ce atunci în Biblia noastră "Dumnezeu" a fost tradus la singular? Aici cu siguranţă nu suntem noi cei care putem da un răspuns însă putem cel mult să înaintăm o ipoteză: în zilele iudaismului, se pare că o cheie unificatoare la nivel popular a fost introducerea monoteismului (de câte ori insistă să ne reamintească, Javeh din Biblie, că "nu vei avea alt Dumnezeu în afară de mine"?). Un alt lucru care a contribuit la consolidarea impactului noii religii a fost abolirea idiolatriei. A devenit clar pentru clasa preoţească chiar şi atunci: cu cât era mai puţină "dispersiunea" simbolică în mintea credinciosului cu atât mai uşor era pentru el să primească mesajul complexiv al acestei religii.

Nu e de mirare că rabinilor nu le place prea mult să fie întrebaţi "ce înseamnă exact Elohim?", deoarece ar trebui să introducă o dimensiune spirituală mult mai complexă şi delicată decât cea a simplului "Dumnezeu" Javeh. Să ne imaginăm deci preoţii bisericii creştine, care deja aveau mii de probleme de înţelegere asupra Evangheliilor canonice, de câtă "bunăvoinţă" dispuneau să respecte şi această complicaţie care putea fi evitată traducând (în greacă) totul cu „Dumnezeu”. Aşa se face că la rândul lor anglo-saxonii care au tradus versiunea lor a Bibliei din greacă în limba engleză cu Erasmus din Rotterdam şi în germană cu Martin Luther - s-au trezit cu un simplu "God" la singular.

Dar de ce există, de unde apare şi ce înseamnă această dublă prezenţă a lui Elohim şi Javeh în Biblia originală? Aceasta este o întrebare care chinuie oamenii de ştiinţă încă din vremea Universităţii din Tubingen, care la începutul anilor 800 a dedicat o întreagă ramură a studiilor sale exegezei biblice. Noi aici putem încerca doar să rezumăm teza actuală general acceptată şi anume că tot materialul biblic ar fi fost unificat şi pus în scris, de către cel puţin patru mâini diferite, care pot fi recunoscute după diferite stiluri observabile de-a lungul lecturii. Aceste stiluri, totuşi, nu se prezintă în blocuri distincte şi separate ci se alternează şi se suprapun în permanenţă uneori chiar şi numai pentru câteva paragrafe adesea creându-se o confuzie considerabilă.

CONTRADICŢII ÎN TEXTUL BIBLIC

S-ar putea de asemenea explica unele contradicţii flagrante din textul biblic, care ar trebui să sară chiar şi în ochiul cititorului mai puţin atent. În Geneză, de exemplu, aceeaşi creaţie nu este povestită doar o dată ci de două ori la distanţe de câteva pagini şi în ordine inversă faţă de cealaltă.

În prima versiune este creat mai întâi omul şi apoi toate celelalte animale. În a doua, care apare la prima vedere o simplă repetiţie, câteva paragrafe mai jos sunt create înainte animalele şi apoi omul. În mod similar, la început bărbatul şi femeia sunt creaţi împreună şi câteva paragrafe mai încolo bărbatul precedă femeia.

În realitate, lista de contradicţii este suficient de lungă pentru a ne angaja în discuţii interminabile. La aceasta ar trebui să fie adăugate diverse "inexactităţi ştiinţifice” precum cea că Pământul are vârsta stabilită la aproximativ şase mii de ani sau faptul că Pământul este încă „imobil în centrul universului, bine plantat pe piedestalul lui” obiectul multor dispute încă de pe vremea lui Galileo. Totul se schimbă, desigur, în cazul în care se abordează Biblia ca un text cu diferite niveluri de lectură, dar acest lucru ne-ar duce pe un teritoriu pentru care nu suntem deloc pregătiţi să înfruntăm şi care oricum nu este intenţia noastră.

Spunem doar un singur lucru despre aparenta incompatibilitate dintre Elohim şi monoteism. Este clar că "versiunea originală", cu Elohim, nu ne oferă o multitudine dispersivă de divinităţi toate în competiţie una cu cealaltă, ci mai degrabă o ierarhie clară, armonioasă şi ordonată, în care Javeh ar fi mult mai sus decât aceste divinităţi. În religiile orientale există o corespondenţă foarte precisă, de exemplu în Cohan-ul budismului tibetan divinităţile sunt numite „creatorii materiei". Acestea răspund, ierarhic vorbind, la Unul Absolut la fel cum cele o mie de divinităţi din panteonul hindus răspund ascultători Ordinii Absolute a lui Brahma sau Unului Cosmic Universal. În Coran, în schimb, sunt Arhanghelii, moşteniţi de la Biblia ebraică, care se ocupă de lumea materială sub privirea atentă ai lui Allah şi însăşi Biblia noastră vorbeşte în mod repetat de Îngeri si Arhangheli confirmând astfel existenţa unei ierarhii superioare, funcţională şi omogenă şi nici pe departe dispersată în sensul politeist.

MULT ZGOMOT PENTRU NIMIC

O altă realizare, care ar putea îngheţa într-o secundă cel mai înfocate dezbateri între "evoluţionişti" şi "creaţionişti" (între atei şi credincioşi, de fapt) este că, în realitate ei se ceartă pentru nimic deoarece Biblia este un text provizoriu, care va trebui să fie înlocuit cu un altul încă necunoscut. Din păcate, noi nu citim aproape niciodată cu atenţie critică, în mod activ, ci bem pasiv "aşa cum este" şi se întâmplă deseori să nu percepem detalii importante cum ar fi acesta.

Cine nu a citit cel puţin o dată, coborârea de pe Munte a lui Moise, după ce a primit de la Javeh Tăbliţele Legii? Ei bine, atunci când Moise vede că poporul său nu a putut aştepta şi a început să se închine viţelului de aur, sparge tăbliţele legii, pe care n-o meritau, şi le aruncă. Apoi dă lor legi mult mai infantile, simple şi grosolane, aşteptând ca poporului său să se maturizeze şi să fie pregătit pentru a primi pe cele adevărate.

Problema este că Moise a murit, Javeh nu se mai face auzit de ceva vreme iar nouă ne-au rămas pe cocoaşă nişte legi crude, violente şi învechite scrise acum 3000 de ani pentru o turmă de nomazi ignoranţi şi adulatori. Să presupunem că un creştin este dispus să asculte Biblia literalmente. Dacă din întâmplare, fratele lui moare după nuntă, iar el nu este căsătorit, îi revine obligaţia să ia în căsătorie cumnata văduvă şi să facă imediat copii cu ea chiar dacă ea are mustăţile lungi de un metru. Dacă n-o face, ea va avea dreptul de a-l scuipa în faţă, înaintea întregii familii reunite. (Cine ştie de ce anumiţi creştini îşi amintesc să citeze Biblia numai atunci când le serveşte împotriva homosexualilor sau pentru a justifica sclavia şi pedeapsa cu moartea, dar apoi uită complet să respecte mii de obligaţii precum aceasta?)

În acest moment apare totuşi o întrebare: nu cumva Javeh a dispărut intenţionat şi aşteaptă ca noi să reuşim să ne dăm seama de toate aceste inconsecvenţe ridicole? De ce nu încetăm pentru o clipă să urmăm pedant Biblia pe motivul că e "cuvântul lui Dumnezeu" şi nu încercăm în schimb să o considerăm, ca multe alte documente echivalente ale sale, ca un document istoric valoros a cărui valoare spirituală - indiferent de cine a scris-o – vine căutată în profunzime, în mod activ, conştient şi selectiv şi nu doar "citită" în suprafaţă în mod mecanic şi pasiv?

(Scris de Massimo Mazzucco)

„Considerate la vostra semenza:
fatti non foste a viver come bruti,
ma per seguir virtute e conoscenza”

Consideraţi originea voastră:
nu v-aţi născut pentru a trăi ca brutele,
ci pentru a urma virtutea şi cunoştinţa.
Dante Alighieri, Divina Commedia, Inferno canto XXVI, 116-120

Primarul cu 3 bugetari sau Lupul cu 3 iezi

noreply@blogger.com (Monica Muntean) — Fri, 07 May 2010 16:54:00 +0000

O familie oarecare de români. Capul familiei lucrează la primăria unui oraș. Primăria are un primar PDL-ist. Șotia capului de familie lucrează într-o altă instituție de stat. Deci avem 2 bugetari și un Primar PDL-ist. Fiul, student, dorește să câștige ceva bani de buzunar dar să lucreze cât mai puțin, dacă se poate deloc, așa "ca la mama acasă pân' la bătrânețe" unde mama pune pe masă, mama spală, mama curăță iar eu frec menta.

Capul familiei e un om descurcăreț, care toată viața a dus-o pe „vai ce mă doare-n cot” de unde și odrasla a luat un bun exemplu. Într-o zi acesta vorbește cu Primarul și îi cere acestuia să-i angajeze copilul, săracul de el, la pompieri unde „stă toată ziua și ia 26 de milioane iar din când în când poate mai apare și câte un incendiu” ... dar nu mai sunt locuri. Se pare că între timp fuseseră ocupate de fiii altor bugetari la fel de năpăstuiți.

Primarul, om cu multă compasiune, îi propune totuși un loc de muncă la Poliția Comunitară. Nici acolo nu face decât să se uite la niște monitoare, 24 de ore, după care următoarele 2 zile e liber băiatul să-și revină din stresul "aruncatului cu privirea". Salariul nu este ca la Pompieri din păcate, dar este destul de atrăgător și considerând sistemul de premiere practicat în sistemul bugetar acesta îi va permite tânărului să ajungă la 16 milioane în prima lună.

Pentru a avea acest loc de muncă, primarul compasional pune condiția ca familia celor 3 bugetari să devină membrii activi ai partidului Comunist, ăăă pardon, PDL-ist. Așa că cei 3 bugetari au jurat credință și devotament absolut PDL-ului, dă-ne nouă pâinea noastră cea de toate zilele, și au promis să-l susțină în toate circumstanțele, cu orice preț. Evident prețul acesta greu a fost plătit cu un motiv: dacă cumva Primarul i se șoptește cum că ei susțin, doar cu gândul, vreun alt partid riscă să piardă locul de muncă atât fiul comunitar cât și capul de familie.

Fiul bugetar se face polițist comunitar. Și membru de partid activ. Până la alegeri. Deși între timp nu mai ia decât 6 milioane salariu, fiul comunitar nu ezită nici un moment să răsplătească compasiunea Primarului și a PDL-ului prin mass-uri pe messenger cu link spre maneaua lui Guță care pune ștampila pe Băsescu.

Și așa au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Cu excepția faptului că după alegeri fiul comunitar a decis să plece dincolo, la spălat vase. O păsărică "îl trăsese de urechi" că nu e bine ca la 19 ani să freci menta și să n-ai habar ce înseamnă munca adevărată. Însă cum la bugetari procedura de punere în act a unei decizii este destul de lungă frunzele verzi de primăvară ale mentei se dezmiardă în mâinile fiului comunitar.

Morala: Prostituția este meseria banului. Este orice activitate egoistă, subiectivă menită să satisfacă un individ în detrimentul celorlalți și care are nevoie de pervertirea ideilor unui om în schimbul banilor. Tu îți ignori individualitatea, principiile, ideile, corpul și înghiți perversiunea pe care ți-o propun eu iar în schimb primești o recompensă în bani. Ca atunci când îți vinzi un rinichi: e necesar să-ți ignori instinctul de conservare, să tai o bucată din tine că să primești o sumă de bani. Dacă suma de bani o folosești pentru a-ți cumpăra de mâncare, data viitoare consideră eventualitatea de a-ți mânca direct rinichiul.

Fericirea înseamnă să ne ținem de mână și să mergem departe

noreply@blogger.com (Monica Muntean) — Fri, 19 Mar 2010 19:52:00 +0000

Te rog să citești acest articol ascultând melodia de mai jos (melodie preluată din articolul Viteza sângelui nostru de pe blogul lui Mile Cărpenișan)

Azi am auzit de Mile Cărpenișan și povestea m-a înfiorat. De ce avem probleme cu donatori de sânge? De ce trebuie să consumăm o mulțime de resurse pe campanii de încurajare și cu atât de puține rezultate? De ce nu există continuitate? De ce nu mă contactează o asociație a donatorilor de sânge și să mă atragă să fac un act civic pe care nu că nu l-aș face ci pur și simplu trebuie să mi se aducă aminte când trebuie să merg(din motive medicale)? Am să întreb luni când voi merge să donez sânge la Centrul de Transfuzie Sanguină pentru Mile Cărpenișan.

Dacă nu ai grupa sanguină A2 POȚI să donezi pentru Mile Cărpenișan și te poți înscrie pe listă aici.

Later edit: mai multe informații despre donare de sânge și Mile Cărpenișan găsiți aici.

P.S.: De aici încep aberațiile sau experiențele mele prin alte tărâmuri - ce a fost important am spus mai sus.

E trist când auzi povești în care oameni suferă. Poveștile sunt cu atât mai tragice cu cât spitalele duc lipsă de sânge. Eram donatoare de sânge în Italia. Asta înseamnă, pe limba mea, că am carnet de donator! :) Da, cu copertă roșie. De plastic. Și mi l-au trimis prin poștă pentru că nu mai aveau coperți când m-am înscris eu. Nu m-au trimis să-mi cumpăr una de la papetăria din aprozarul de la subsolul clădirii de după colț unde scrie Xerox.

Pe mine m-a convins Gianpaolo care a donat timp de 25 de ani. Pe el, un B negativ, îl sunau direct pe mobil să meargă să doneze, atunci când era necesar. Iar el făcea pe dracu'n patru și mergea. Mie îmi trimiteau invitație o data la 6 luni din cauză ca eram tânără și fertilă (altfel aș fi putut dona la 3 luni) și n-aveam eu cine știe ce grupă. Deh, 0+. Măcar de era cu minus să mă simt și eu mai specială. Când mergeam să donăm întâlneai tot felul de oameni cu care povesteai, fiecare de pe fotoliul său comod și cu punguța de sânge care se umplea încet încet. Apoi luam micul dejun, într-o cameră unde masa era plină cu "panini". Ori cum mergeam pe stomacul gol, Gianpaolo putea și el să mănânce un "panino con salame" fericit și fără a se simți vinovat. Era de la melodia lui Albano: "Felicita' e' un bicchiere di vino con un panino, La felicita' " deși azi prefer "Felicita' e' tenersi per mano e andare lontano" (Fericirea înseamnă să ne ținem de mână și să mergem departe).

Atunci când am devenit donator de sânge a trebuit să mă înscriu obligatoriu într-o asociație a donatorilor, care avea grijă să mă informeze prin publicația periodică cu ce au mai făcut, evenimente și ce performanțe au obținut cele mai active asociații de donatori (fiecare localitate avea una proprie). Se făcea o cină a donatorilor pe an și te premiau cu distinctive la 25, 50 sau 75 de donații. Aveau birou de voluntari în spital, cu oameni, majoritatea pensionari, fericiți să participe activ la viața socială și care au venit să mă întrebe: În care asociație vrei să te înscrii? Cea unde locuiam și donam, sau cea din Verona? I-am făcut fericiți și m-am înscris la cea din Legnago. Între timp am plecat din Legnago. Plângând. Tocmai mă obișnuisem. Tot între timp mi-a trecut. Am descoperit că-mi place Bucureștiul, mai ales când mă duc să donez sânge pentru un om care are nevoie. oameni și Oameni.

Daniel pentru viață

noreply@blogger.com (Monica Muntean) — Tue, 09 Feb 2010 09:50:00 +0000

Îmi pregăteam cafeaua de dimineață și mă gândeam ... încercam să mă pun în locul lui Daniel. Vroiam să înțeleg, să simt măcar o mică parte din suferința lui. Vreau să cred că pe lângă ajutorul material reușim la nivel subconștient, prin empatizare, să preluăm o parte din suferința lui sufletească. E mult prea trist să descriu ceea ce am simțit dar dacă ești curios îți propun să încerci acest exercițiu. Este simplu și foarte util pentru regăsirea umanității din noi – care nu este o caracteristică înnăscută a omului ci scopul său în viață. Umanitatea este o stare superioară a conștiinței omului care poate fi atinsă prin potențialul cu care acesta se naște: capacitatea de a înțelege și fi liber sincronizată cu responsabilitatea totală.

Cobor din lumea ideilor în lumea reală. Mă uit în jur. Tot ceea ce te poate lumina într-o situație ca a lui Daniel sunt oamenii care sunt lângă tine în momentele dificile. În rest nu te luminează nimic. Încep cu sistemul sanitar care este primul punct înspre care ți se îndreaptă gândul atunci când ajungi să fi diagnosticat cu leucemie acută limfoblastică, în cazul lui Daniel.

Surprinzător(!) sistemul sanitar românesc NU este capabil să trateze asemenea afecțiuni. Dacă cumva te aventurezi și te lasi pe mâna lor, cum a făcut mama acum 10 ani, cu siguranță nu supraviețuiești. Din momentul în care ai intrat pe ușa doctorului știi că vei muri dacă vreodată vei fi diagnosticat cu vreo boală incurabilă. Nu-ți dorești decât să fii sănătos și să nu trebuiască să fii obligat vreodată să ai de-a face cu ei. O știi din indiferența cu care ești întâmpinat. Sau din interesul din ochii doctorului pentru banii tăi, mai bine zis din disprețul cu care ești tratat până în momentul în care îi introduci în buzunar bancnotele miraculoase. Nu-l interesează că ai o soție însărcinată care peste o lună, când trebuie să faci tu transplantul, va trebui să nască. În acel moment cred că un om se simte tare singur. Totul se rezumă la "am suficienți bani"? Nici vorbă de empatie, e la modă Dr. House, o utopie care definește un doctor bun ca profesionist în care inteligența și empatia se exclud reciproc: "What would you prefer - a doctor who holds your hand while you die or one who ignores you while you get better?".

Totuși noi cotizăm fiecare o parte din veniturile noastre pentru susținerea sistemului sanitar românesc și rezultatul este că, at the end of the day, acest sistem are ca rezultat o rată de mortalitate foarte mare. Nu am auzit încă de o măsurare a performanțelor spitalelor în funcție de rata de mortalitate, cu limite impuse prin lege și măsuri drastice, așa că ceea ce am afirmat adineauri este o concluzie intuitivă. Asta nu înseamnă că datele clare nu ne-ar fi de folos.

Căutând date despre o statistică a performanțelor spitalelor găsesc că Toni Tecuceanu a murit din cauza unei bacterii (acinetobacter) din aparatele de ventilație de la Terapie Intensivă a spitalului. Cum de nu am mai auzit asta? Cum de nu s-a mai facut la fel de multă vâlvă ca și în cazul în care sentința a fost că murise din cauza gripei porcine?

Ce-ar fi să dăm sistemul sanitar în judecată? Creăm o Asociație a Victimelor Sistemului Sanitar Românesc și ne cerem banii înapoi. Motivația este foarte simplă: noi facem un cadou de 6,5% din salariul brut statului român,(corectați-mă dacă greșesc) mai exact funcționarilor publici. Din moment ce nu este folosit pentru interesul comun considerând că fiecare consultație medicală noi o plătim fie prin șpagă fie oficial atunci ce ar fi să ne ținem noi banii în buzunar și să îi administrăm cum credem de cuviință.

Oricum atunci când ne îmbolnăvim avem două posibilități cu aceeași finalitate - plata:

1) ori mergi într-un spital de stat (pentru că probabil cunoști pe cineva și deci ai curaj) și plătești spagă doctorului;

2) ori mergi într-un spital privat (pentru că ții la sănătatea ta și măcar spaga o dai oficial sub formă de plată a serviciilor private) unde fie plătești fiecare consultație fie cotizezi lunar (în jur de 100€) și îți faci o asigurare de sănătate privată care, printre altele, îți poate acoperi și cheltuielile în cazul unei operații/transplant în străinătate.

La urma urmei în interesul comun intră și intresul funcționarilor publici și atunci stau și mă întreb: nu cumva cu banii cadou de la noi ei își permit să se trateze în străinătate și din acest motiv nu au interesul să dezvolte sistemul sanitar în România? Sau poate chiar nu-i duce capul? Și totuși ce viață e aceea în care tu te angajezi să lucrezi pentru binele comun și nu te gândești decât la binele personal? Ce viață e aceea când știi că salariul tău e furat din buzunarul celor care se îmbolnăvesc și mor în spitale din cauza lipsei tale de respect fată de deontologie și umanitate?

Vreau să aud și eu că un bugetar precum Dl. Băsescu, Dl. Geoană contribuie la lupta pentru viață a lui Daniel. Domnilor aveți posibilitatea de a vă folosi potențialul de influență și resurse financiare într-un scop nobil, acela de a-l ajuta pe Daniel și de a fi coerenți cu angajamentul de a servi țara luat. Toți vrem ca Daniel să aibă șansa de a-și vedea și însoți copilul pe calea vieții.

Mai jos public un fragment „Libertatea – Curajul de a fii tu însuți” - o transcriere a discursurilor lui OSHO. E un fragment foarte oportun pentru această situație și reprezintă o soluție(îndepărtată) a sistemului sanitar:

"Doar în China a fost făcut un pas revoluționar, acum mii de ani. Acesta a fost ca doctorul să fie plătit de pacient, atâta timp cât pacientul rămânea sănatos. Dacă se îmbolnăvea atunci doctorul nu era plătit. Sună foarte ciudat. Plătim doctorul când nu ne simțim bine și el ne face din nou sănătoși. Dar asta este periculos, deoarece îl faci pe doctor dependent de boala ta. Boala devine interesul lui: cu cât sunt mai mulți oameni bolnavi, cu atât mai mult câștigă el. Interesul său nu devine sănătatea, ci boala. Dacă toată lumea rămâne sănătoasă, doctorul va fi sigur bolnav!

Au inventat o idee revoluționară, practică, aceea ca fiecare om să aibă propriul medic și, atâta timp cât acea persoană rămâne sănătoasă, doctorul să fie plătit în fiecare lună. Este datoria doctorului să păstreze acea persoană sănătoasă - și va face asta, deoarece este plătit să o facă. Dacă se îmbolnăvește doctorul pierde bani. Când sunt epidemii, doctorul dă faliment.

Acum este exact opusul. Am auzit povestea - Doctorul vine la Mulla Nasruddin și spune:

-Nu ai plătit și am venit mereu și mereu să-ți aduc aminte că ți-am vindecat copilul de vărsat de vânt, dar tu nu asculți.

-Tu ar trebui să asculți, altfel te voi da în judecată! răspunde Mulla.

Doctorul spune:

-Este ciudat... ți-am tratat copilul.

-Da, asta știu - dar cine a răspândit epidemia în tot orașul? Copilul meu! Deci toți banii pe care i-ai câștigat trebuie împărțiți cu mine.

Avea dreptate. Copilul său a făcut o treabă minunată și, din acea zi, doctorul nu a mai venit să îi ceară bani. Argumentul lui Mulla a fost corect. Doctorul a câștigat destul de mult în urma epidemiei.

Dar acesta este un sistem greșit. Comuna trebuie să plătească doctorul pentru a o ține sănătoasă, și dacă cineva se îmbolnăvește, i se taie din salariu. Deci sănătatea este treaba doctorului, nu boala. Și poți vedea diferența: în vest, treaba medicului se numește "medicină", ceea ce se referă la boală. În est, se numește "ayurveda", ceea ce înseamnă "știința vieții" - nu a bolii. Treaba de bază a doctorului ar trebui să fie ca oamenii să trăiască mult, sănătos, întregi, și trebuie plătit pentru asta. "

Evident că după ce ai citit tot articolul nu mai e necesar să te încurajez să îl ajuți și tu pe Daniel - consider că deja ai luat decizia asta fără ca eu să te îndemn, deși scopul acestui articol este acesta: să-l ajutăm pe Daniel! Noi putem să-l ajutăm.

Cred că am avut gripa porcină - și am supraviețuit!

noreply@blogger.com (Monica Muntean) — Mon, 11 Jan 2010 23:28:00 +0000

Disclaimer: Aici am împărtășit o experiență personală care cred că poate aduce un beneficiu oricărei persoane care dorește să se informeze. Dacă nu ești sigur pe sfaturile sugerate aici, întreabă-ți medicul.

Cu o săptămână/două înainte de Crăciun povestesc cu una din angajate. Printre altele îmi spune că nu se simte bine din cauza unei răceli. Îmi spune că trebuie neapărat să își facă un control la plămâni pentru că o doare spatele foarte tare. Avea o răceală care îi revenise pentru a doua oară. Avea o tuse iritantă dar era și productivă. Mi-a zis că ia ceva sirop de brad (!) dar că nu-i trece. Îi recomand să ia imediat ceva care să îi amelioreze iritația din gât. Asta pentru că se instaurează un mecanism prin care tusea devine cauza ei însăși.

Să vă explic procesul tusei în cuvinte simple:

În sistemul respirator există niște Senzori (terminații nervoase) responsabili cu detectarea Intrușilor. Acești Intruși, de altfel, nu sunt dectectați în mod direct, ci indirect prin efectele pe care le cauzează. Adică o Inflamare a mucoasei esofagului, faringelui sau bronhiilor este semn că există un Agent Iritant. Odată ce Senzorii percep aceste efecte trimit informația la Creier. Creierul dă comanda ca în zona în care s-a detectat Iritația/Inflamația să se producă Catar (în limba română Catar înseamnă " Inflamație acută sau cronică a mucoasei unui organ, adesea însoțită de secreție abundentă." - în acest context mă refer la secreție). Rolul Catarului este acela de a prinde în capcană Agentul Iritant/Intrusul. În contemporan acei Senzori de mai sus detectează prezența Catarului în sistemul respirator și trimit informația la Creier. Creierul dă ordin Mușchilor toracelui de a se contracta și expectora(tusea) acel Catar care teoretic ar avea prizonier Agentul Iritant și care ar ieși din corp odată cu el.

În cazul tusei seci lipsa catarului contribuie la iritarea gâtului. Cu cât gâtul se irită mai mult cu atât creierul trimite comanda toracelui de a se contracta. Și undeva aici trebuie găsită o tehnică de rupere a mecanismului. Medicul din Italia îmi spunea că face foarte bine înghețata. - Apropo' nu vi s-a întâmplat niciodată să vă treacă tusea după ce ați mâncat o înghețată. Mie da. - Înghețata sau ceva rece calmează iritația din gât și îi oferă o pauză suficientă cât să se refacă țesutul mucoasei.

O farmacistă din București însă mi-a oferit o altă soluție(acum un an și jumătate): un sirop antistaminic. Asta pentru că nu știam ce sirop să cer dat fiind că în cursul zilei copiii aveau o tuse productivă și noaptea iritantă. Așa că ea mi-a dat un sirop expectorant de dat în cursul zilei iar pentru noapte un sirop calmant și un antistaminic. A trecut tusea copiilor în 2 zile(asta era anul trecut, înainte de gripa porcină). Ceea ce m-a uimit a fost că la școală epidemia tusei se cam răspândise la toți copii și majoritatea părinților au dat antibiotice copiilor(după sfaturile medicilor). Mare mi-a fost mirarea când am văzut la ce complicații au ajuns unii copii, gen bronho-pulmonită și asta în timp ce erau urmăriți de medic și copii care la după nici 3 săptămâni după tratamentul cu antibiotic și însănătoșire s-au îmbolnăvit din nou. Știu asta pentru că ai mei nu s-au mai îmbolnăvit a doua oară iar la școală au ajuns să fie doar 4 copii.

Pare oarecum ciudat, nu-i așa? Eu am mai dat ceva copiilor, care de altfel face "minuni" și anume fermenți lactici. Mă întreb de ce în România foarte puțini știu ce sunt și la ce folosesc? Haideți să vă mai spun o poveste despre fermenții lactici:

În intestin avem două tipuri de bacterii: bacterii bune și bacterii rele. Bacteriile bune sunt cele care formează 70% din sistemul nostru imunitar. Da, 70%. Văd că o spun și la TV. Când noi ne tratăm cu un anti-BIO-tic ucidem atât bacteriile bune cât și cele rele din intestin. Asta înseamnă sistem imunitar slăbit. Nu zic că antibioticul nu face bine ci că există niște condiții în care trebuie folosit: 1) infecție de natură bacterică (degeaba iei antibiotic dacă ai o infecție virală - nu faci decât să îi facilitezi virusului munca) 2) trebuie considerate daunele aduse florei bacterice intestinale și compensat cu fermenți lactici.

Iei un antibiotic prescris de medic? Foarte bine. În contemporan, la minim 2 ore după ce ai luat antibioticul ia și fermenți lactici. Călătorești într-o altă țară și/sau schimbi modul de alimentație și ai dificultăți de mers la baie(sau mergi prea des - și mă refer la scaun)? Fermenții lactici pot să restaureze flora bacterică. Vrei să-ți întărești sistemul imunitar? În loc de a lua acele pastile de "stimulare" a sistemului imunitar prin introducere de viruși morți sau inactivi în corpul tău (care pot genera alte probleme) mai bine apelează la fermenți lactici. Se găsesc în farmacie și nu sunt scumpi. Informațiile existente la ora actuală pe web-ul românesc sunt destul de sărace însă promit că următorul articol va fi o informare cât mai completă despre fermenții lactici.

Revenim la angajata care suferea de răceală și o durea spatele. După câteva zile merge la doctor și află că are o bronho-pulmonită. Între timp fac legătura cu faptul că deși răcită ajutase la descărcarea unui camion de marfă tocmai în acele zile când ninsese foarte mult și simțind că se încălzise se dezbrăcase. E foarte probabil ca asta să fi dus la problema ei. Între timp s-a tratat și acum se simte bine.

La puțin timp după răceala ei răcește și Gianpaolo. Totul decurge ca o simplă răceală până când într-o seară îl ia o tuse seacă și îmi spune că îl dor plămânii - ca și cum ar avea o bronșită. Hmm, dat fiind că lui i-au scos amigdalitele - de copil - iar protecția gâtului lui e foarte fragilă pentru a evita tusea seacă, care în trecut i-a creat ceva probleme, îi spun să ia imediat siropul antistaminic pentru a evita mecanismul iritării gâtului. Face cum îi spun și după 2 zile nu mai are nimic. Perfect. Trece totul normal.

Între timp vine Moș Crăciun și mi-a trecut prin minte să cer și eu moșului anul acesta un Wii Fit. Și așa de Crăciun toată lumea face gimnastică și se joacă pe Wii Fit. Apoi într-una din zile fac curățenie, transpir, deschid geamurile și aerul rece îmi provoacă a doua zi dureri de gât și dureri de spate. Îmi zic că durerile de spate sunt din cauza gimnasticii. Așa că mă potolesc, o iau mai ușor cu gimnastica și încep să iau paracetamol pentru durerea de gât. Care nu trece și devine din ce în ce mai urâtă. Netușind nu-mi trece prin cap să iau siropul antistaminic - nu avea sens după "logica"pe care mi-o construisem. Nici fermenți lactici (nu lipsesc din casă). Până într-o dimineață, după Revelion, când mă trezesc cu dureri de plămâni. Era o durere ca de bronșită. Ca și cum aș fi tușit foarte mult și mi-aș fi iritat bronhiile. Dar eu nu tușisem. Iar asta nu era logic. Aveam un semnal de alarmă în minte care mă deranja în continuu. Nu era o răceală obișnuită. Și tot gândindu-mă .. mă întreb: ce nu am luat? ce trebuia să iau și nu am luat? Și îmi aduc aminte de sirop. Asta s-a petrecut în 10 minute după ce mă trezisem cu durerea de plămâni. Iau siropul antistaminic, tușeam în continuu (deși în ziua precedentă nu făcusem decât să stau în pat) și mă reîntorc în pat și dorm. Mă trezesc după 2 ore - nu mă mai dureau plămânii iar tusea dispăruse complet. Ca și cum n-ar fi fost. Ok, îmi zic. Ia să iau și fermenții lactici ca să fiu sigură.

A doua zi m-am trezit un om nou! Răceala dispăruse. Nu mai aveam nasul înfundat, nu mă mai durea gâtul. Ciudat. Ciudat. Ciudat. Cea mai ciudată răceală. Și atunci îmi apare un gând: și dacă a fost gripa porcină? Complicația angajatei - bronho-pulmonita - durerile de plămâni ale lui Gianpaolo și ale mele ar explica transmiterea unui virus neobișnuit: rapid și specific.

O răceală care se transmite foarte rapid printr-un agent iritant care atacă sistemul respirator cu scopul de a crea o complicație la nivel de plămâni într-o perioadă în care aerul e suficient de rece. E necesară o simplă neglijență în condiții de efort și transpirație plus o adiere de aer rece congelat pentru a facilita treaba virusului.

Așa că îngrijiți-vă, atenție atunci când transpirați și mai ales atenție la diferențele mari de temperatură (nu ieșiți încălziți la aer rece). În caz că totuși se întâmplă nu uitați: simți un început de iritație în gât? - sirop antistaminic (Flonidan - principiu activ Loratadina 5mg/5ml); sistem imunitar (probleme intestinale, digestive, etc) - fermenti lactici vii (aici întrebați în farmacie; nu au întotdeauna pe stoc pentru că nu este foarte cerut). Și nu uitați: antibioticul se ia doar în caz de infecție de natură bacterică. Începi să te întrebi dacă să iei antibiotic atunci când ai febră peste 38. Și dacă tot ai febră peste 38, sună-ți medicul. Sigur el cunoaște calea cea mai scurtă și eficientă. În plus, nu da banii pe Nurofen care se zice că e mai puternic decât paracetamolul. E mai puternic la preț. La febră merge la fel de bine și paracetamol, care printre altele are mult mai puține contraindicații. Sunt țări unde nici nu există Nurofen, iar ibrupofenul (principiul activ) este aproape necunoscut. Nu cumpărați mărcile, contează principiul activ.

Ordonanță de urgență! Politicienii români au nevoie de ajutor!

noreply@blogger.com (Monica Muntean) — Fri, 16 Oct 2009 09:32:00 +0000

Informația politică ajunge destul de greu la oameni în România. Nu există o tradiție în informare politică nici din partea canalelor media și nici din partea cetățenilor. Tradiția, în contextul de față, se traduce cu obișnuința de a te interesa despre viața politică și apoi cu conștientizarea obligației de a te interesa în calitate de cetățean roman sau canal media românesc.

De cele mai multe ori informația politică ajunge la românul mediu doar sub formă de manipulare a opiniei publice în favoarea unei decizii politice, care, pe de-o parte, pare a fi un bine comun iar, pe de alta parte, este obișnuita meschinărie ce servește jocului politic și interesului personal al politicienilor. Nu zic că oamenii politici au vreo vină.

Nu au nici o vină că au crescut și s-au format pe timpul comunismului, iar când a sosit momentul schimbării creierul lor a fost prea alienat și prea bătrân.

Nu au nici o vină că alienarea a produs în creierul lor o atrofizare a multor funcții și procese necesare unui om politic cum ar fi: inițiativa și onestitatea.

Nu au nici o vină că tot alienarea asta, bat-o vina, nu a permis creierului să dezvolte capacitatea de a putea echilibra conflictul de interese între jocul politic și binele public.

Jocul politic adesea înseamnă confruntări de orgolii personale. În aceste situații știu că este foarte greu să renunți la orgoliul tău de politic, mare ștab! Ca politic, te gândești că dorința ta de a-i plăti cu aceeași monedă nemernicului de la partidul de opoziție înseamnă câteva zeci/sute/mii de familii care vor muri de foame? Familii a căror membrii se vor îmbolnăvi din cauza condițiilor de viață? Îmbolnăviri, care, pe TERMEN LUNG, înseamnă cheltuieli neprevăzute la bugetul de stat pentru asistența medicală a acestor persoane? Îmbolnăviri care mai înseamnă și sărăcirea bolnavilor din cauza imposibilității de a munci și din cauză spăgii date medicilor cu speranța că vor putea cumpăra măcar atenția și urechile doctorului pentru a-l asculta fără a mai avea ocazia de a pune sub semnul întrebării pregătirea, actualizarea și eficiența acestuia?

Nu au nici o vină că alienarea comunistă și bătrânețea au concurat împotriva lor și le-au atrofizat capacitățile creative necesare pentru soluționarea problemelor în spiritul binelui comun.

Nu au nici o vină că sunt alienați și bătrâni și că nu au unde să meargă să lucreze și nu știu ce altceva să facă în afară de exersarea noțiunilor comuniste adânc gravate în materia lor cenușie.

Dar... nu e vina lor. Sunt bolnavi, iar această afirmație este întărită de studiul Uniunii Europene de anul trecut conform căruia, în România, 52% din populație are probleme psihice. Asta înseamnă o persoană din două.

Politicienii români au nevoie de ajutor și de asistență medicală. Nu mai putem să continuăm că ne prefacem că nu vedem.

Nu mai putem continua ca, din milă pentru condiția lor, să le oferim pe tavă puterea de a se juca cu viețile noastre pentru că ne e frică să îi luăm jucăria copilului de teamă să nu urle prea tare.

Nu mai putem să îi consolăm cu banii noștri cu speranța că achizițiile lor personale vor putea umple sufletul lor golit și trist de un comunism abuziv și traumatizant.

Nu mai putem spera că își vor reveni. Nu au la ce să își revină.

E necesară o ordonanță de urgență care:

să interzică participarea la viața politică a tuturor persoanelor care au activat în politică și pe timpul comunismului.

În paralel acestor persoane le va fi asigurată asistență psihologică și medicală (mă refer specific la psihiatrie) pentru integrarea în România. Vă dați seama că oamenii aceștia au suferit abuzuri semnificative pe toată durata servirii comunismului. Din moment ce încă mai activează în viața politică înseamnă că încă nu au conștientizat daunele suferite și pe care le propagă în continuare într-o Românie psihotică.
Persoanele care nu au fost implicate în viața politică dar au completat stadiul pubertății - 14 ani - pe timpul comunismului - adică au în 2009 minim 34 ani -trebuiesc supuse unor teste psihologice certificate de specialiști în cazul în care doresc să acceseze viața politică .

Pe termen mediu, o dată ce aplicarea normelor de mai sus dă primele roade acestea trebuiesc investite imediat în tineri. În principal, investiția se face în asistența psihologică a acestora cu scopul de echilibrare a efectelor educației primite de la părinții formați în regimul comunist.

Inițial am vrut să fac o glumă pe tema aceasta, însă pe măsură ce scriu îmi dau seama că e grav. Uitați-vă în jur. Haosul și mizeria pe care o vedeți în jur este rezultatul proiecțiilor unor minți bolnave care pur și simplu nu văd problema sau chiar dacă o văd creierul nu reacționează - ne complacem în mizerie pentru că altceva nu am învățat să facem. Trăim în consecințele deciziilor care au fost luate nu numai de "ei" ci chiar și de noi - faptul că am tăcut de fiecare dată a fost interpretat ca un consimțământ.

Putem învăța din tot ce ne înconjoară, dacă vrem (Confucius)

noreply@blogger.com (Monica Muntean) — Tue, 13 Oct 2009 19:18:00 +0000

Începusem să scriu articolul plecând de la o anumită parte a evoluției mele spre punctul prezent. Recitind mi s-a părut că mă învârt prea mult în jurul esențialului, chiar îl pierd, și atunci am decis să menționez doar câțiva factori care m-au adus aici.

Primul factor au fost cărțile. Pe la 13 ani una din cărțile lui Dale Carnegie - pe care nu am înțeles-o mai deloc - mi-a transmis o idee:

atunci când o persoană te ofensează ai de ales între a te supăra sau nu.

În acel moment mi-am dat seama că eu decid cum reacționez și nu trebuie să adopt un model de comportament văzut în jurul meu. Adică am început să conștientizez un proces psihic.

Acum înțeleg de ce profesorul de psihologie a insistat să merg la Olimpiada de Psihologie. După ce mi-a pus în brațe un teanc de vreo 10 cărți i le-am returnat pentru că tocmai conștientizasem că nu eram acolo pentru psihologie ( :)) interesant) - nu era o materie importantă dat fiind că nu era cerută la facultatea la care voiam să merg. Aici văd un pattern specific românesc: suntem foarte pragmatici și uităm de noi.

Pe la 19 ani am citit Le Sens de la Vie - Alfred Adler. A fost o carte extraordinară care m-a ajutat enorm în procesul de introspecție (o găsiți aici în franceză). Mi-a adus aminte de mine. Ulterior am continuat cu psihologia clinică a copilului - eram însărcinată. Cartea m-a ajutat enorm de mult în relația mea cu copiii.

Pe la 22 de ani am citit "Succesul e o stare de spirit" și "Nimic nu e întâmplător". Ultima din aceste două cărți mi-a stârnit o curiozitate enormă față de C.G. Jung prin conceptul de "sincronicitate" dezvoltat în carte. Evident că în momentul în care a apărut cartea lui C.G. Jung "Arhetipurile și inconștientul colectiv" (găsiți aici un rezumat iar aici o critică a studiilor lui Jung în general) am cumpărat-o imediat. Nu e o carte ușor de citit. Cel puțin nu în tren, la ora 6 dimineața, în drum spre facultate cum am făcut eu. Pot să spun că e o carte "explozivă" din punct de vedere mental - Jung formulează teorii pline de sens, aș spune geniale, în ceea ce privesc arhetipurile (inconștientul colectiv, imagine primordială, patterns of behaviour), Bătrânul înțelept, Anima/Animus. Doar asta am reușit să citesc, încă nu am terminat-o.

Pe lângă cărți un alt factor care mi-a influențat decizia: am fost acuzată de prea mult raționalism. Culmea este că am fost acuzată în momentul în care făceam un gest de generozitate. M-a surprins enorm capacitatea unor persoane de a măsura pe ceilalți cu măsura proprie. Inițial nu am dat atenție faptului și l-am luat ca pe o critică constructivă, promițându-mi să reușesc să îmi identific patternul care mă face să raționalizez prea mult. Tot ce pot să spun este că omul are nevoie de rațiune pentru a-și apăra ego-ul. Să fii un geniu incapabil să te legi la șireturi ... nu mai are nici un farmec.

O teorie descoperită acum câtva timp, Legea Atracției, spune că atragem ceea ce gândim. Eu nu adopt teoriile și nici nu le resping. Pur și simplu le abordez din perspectiva unui vas gol - adică nu presupun că știu și nu dau voie preconceptelor/stereotipurilor să se interpună între mine și cunoaștere/experiențe/oameni/etc. Apoi prin meseria pe care o practic acum am ajuns să îmi doresc să cunosc istoria și în particular istoria artei. Și nu știu cum se face că acum o săptămână am primit un e-mail care îmi prezenta un curs. Curs de introducere în Filozofie. Deschid și văd Mitul Peșterii al lui Platon și apoi Etica Nicomahică a lui Aristotel. Îmi amintesc de Gramo și de cât de mult mi-a plăcut articolul în care se vorbea despre prietenia bazată pe virtute - un episod din proiectul grupului virtual de lectură a eticii nicomahice a lui Artistotel. Citesc descrierea cursului:

Cursul abordează cele mai importante sisteme de gândire din Orient şi din Occident, împreună cu propunerile lor practice, urmărind ca fiinţa umană să-şi canalizeze într-un mod eficient propriul potenţial. Pune în aplicare valorile umane esenţiale şi calităţile atemporale care au constituit temelia tuturor civilizaţiilor. Pentru a trăi prezentul având o viziune a viitorului, filosofia îşi afirmă sensul clasic: practic şi activ, nu pur şi simplu intelectual sau contemplativ. Această filosofie activă dezvoltă capacitatea omului de auto-depăşire şi de acţiune. Conciliază: sentimentul, gândirea şi acţiunea.

Mă gândesc puțin și îmi dau seama că sistemele de gândire au influențat atât istoria cât și arta. În plus expresiile "filozofie activă", "capacitatea omului de auto-depășire" îmi stimula enorm curiozitatea și pasiunea pentru pshihologie.

Toți vrem să fim importanți, spunea conferențiarul cursului D-na Sonia IVANOVICI. Așa este și nu are sens să ne ascundem în spatele modestiei. Are sens să încercăm să ieșim din carapacea protectivă în care ne-am ascuns. Să ieșim și să căutăm dincolo de aparențe.

Viata este lipsita şi plină de sens. [...] În fond nimic nu are sens căci atâta timp cât a lipsit omul ca fiinţa gânditoare nimeni nu a explicat fenomenele. De explicaţii are nevoie doar acela care nu înţelege. Semnificaţie are doar ininteligibilul. Omul şi-a făcut apariţia intr-o lume pe care n-o înţelegea şi de aceea a încercat s-o explice. Astfel anima şi, prin urmare, viaţa sunt lipsite de semnificaţie pentru ca nu oferă explicaţii. Însă ele sunt explicabile căci în orice haos existaă cosmos şi în orice dezordine, ordine secreta, în orice arbitrar, lege severa, căci orice acţiune se bazează pe contrarii.

C.G. Jung

Cursul este organizat de Asociația Noua Acropolă și aici aveți programul cursului de introducere:

Etica atemporala. De ce avem nevoie de filosofie?
Bhagavad-Gita. Calea eroului si actiunea justa
Glasul linistii. Interpretarea unui text tibetan
Confucius. Despre omul nobil
Viata morala in Egiptul antic. Texte sapientiale
Platon. Mitul pesterii
Aristotel. Etica nicomahica
Stoicismul in Roma. Despre cetateanul lumii
Immanuel Kant. Cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine
Plotin. Despre suflet
Filosofia istoriei. Cine sunt, de unde vin si incotro ma indrept?

Și uite așa fiecare lucru la timpul lui. :)

Despre admiterea universitară și alte povești

noreply@blogger.com (Monica Muntean) — Thu, 23 Jul 2009 18:54:00 +0000

În seara asta am rămas puțin impresionată de un articol despre admiterea la politehnică și recomandat de Adobe Romania.

Vreau să îmi exprim câteva păreri care sper să contribuie la o îmbunătățire relativă a modului în care studenții români văd anumite aspecte ale învățământului universitar. Aceste păreri le exprim dintr-un punct de vedere al unei persoane care are mai mult decât un sistem de referință.

Plec de la premisa că toți ne naștem egali, adică un fel de "tabula rasa". Ceea ce ne transformă ulterior în genii mai mult sau mai puțin depinde de mediul în care am evoluat: părinți, profesori, prieteni, etc. Așa cum afirmă și Thomas Edison:

“Genius is 1% inspiration and 99% perspiration.”
"Geniul este 1% inspirație și 99% transpirație." -Traducere Oportună

Acestea fiind premisele merg mai departe. Și trec la universitate. Ba mai devreme, la examenul de admitere. Nu s-a întrebat nimeni niciodată printre voi ce scop are un examen de admitere? Atât în articol cât și în comentarii observ cum predomină o părere unică: examenul de admitere servește la departajarea studenților.

Departajarea studenților este valabilă și are sens doar atunci când numărul de locuri oferit este inferior numărului de înscrieri. În caz contrar departajarea este contraproductivă universității deoarece interesul acesteia este de a ocupa un număr de locuri cât mai mare. "Da, o știm și noi! " o să-mi spuneți. Punctul meu de vedere și experiența îmi spun altceva. Departajarea nu este necesară. Departajarea este un stereotip rămas în mintea noastră de pe vremea lui Ceașcă. Vă las vouă disecarea sensului cuvântului "departajare". Un instrument bun este întrebarea "de ce?". Iar acum trec la explicații.

Examenul de admitere reprezintă o verificare (examinare) a cunoștințelor candidaților necesare pentru abordarea (admitere) cursurilor universitare.

Admiterea în sine nu implică o respingere decât într-un singur caz, și anume în momentul în care numărul de candidați este mai mare decât numărul de locuri oferite. Chiar și în aceste cazuri, într-o viziune optimist-constructivă capacitatea universității poate fi crescută - ceea ce duce la o dezvoltare ulterioară și în special reprezintă o situație win/win. Exemplu: dacă ai 50 de candidați care obțin note peste 9 și oferi 25 de locuri, cei 25 de studenți respinși reprezintă o pierdere inclusiv pentru universitate. Dar aceasta este o situație ideală și oricum nu reflectă situația universității politehnice din București.

În cazul universității politehnice lucrurile stau cam așa: se oferă o testare, se pare, relativ ușoară astfel încât aceasta să permită acceptarea a cât mai multor candidați iar cei care obțin sub nota 5 nu sunt admiși din motive de cunoștințe insuficiente. Așa cum se reflectă și din comentarii problema intervine ulterior, adică după admitere când se pare că o mulțime de studenți "netalentați", ca să le spun așa, nu reușesc să continue facultatea sau o continuă prin metode neortodoxe ceea ce duce la absolvenți incapabili să practice meseria pentru care au fost pregătiți și anume ingineri informatici. Cel puțin este ceea ce am perceput eu. În cazul persoanei care frecventează facultatea de Automatică & Calculatoare doar pentru a învăța să folosească Photoshop cred că există o eroare de percepție/comunicare dat fiind că are la dispoziție o mulțime de tutorials online gratuite și mult mai practice.

Aici intervine experiența mea avută în Italia atât la Facultatea de Astrofizică - Universitatea Ferrara (abandonată ulterior din motive logistice și în special din cauză că am devenit mamă pentru a doua oară - o frecventam în timp ce eram însărcinată) cât și la Facultatea de Inginerie Informatică - Politehnica Milano la care sunt înscrisă actualmente. În timp ce la Astrofizică nu a fost nevoie să trec nici un examen la Inginerie Informatică există un examen de admitere obligatoriu, pe calculator (în incinta facultății) sub formă de teste grilă la următoarele materii: Matematică, Fizică, Engleză și Înțelegere verbală (întrebări relative dintr-un text cu concepte foarte abstracte care uneori contrazic chiar și realitatea).

În anul academic 2004/2005 la Astrofizica eram 7 studenți, 7 la Metrologie și 16 la Tehnologii Aplicate. Total 30. Asta reprezenta un avantaj din punct de vedere al relației student-profesor. Profesorul ne cunoștea pe toți și reușea să ne evalueze mai bine capacitățile. Dat fiind că aveam o pauză de 5 ani de studiu și o Analiză învățată prost la Liceul Economic și că mai aveam o colegă cu un Liceu Clasic și o Facultate de Filozofie profesorul ne-a propus întregii clase să facem o recapitulare a Analizei de liceu cu asistenta sa. A fost o idee fantastică. Pot să spun că ne-a ridicat moralul și ne-a încurajat enorm gestul său.

Facultatea Inginerie Informatică Online la care m-am candidat în 2006 este o facultate făcută în special pentru cei care au familie - vor să își continue studiile - și cei care au deja un servici - au nevoie să-și certifice cunoștințele. Ei bine, aici și în general la facultățile unde nu se ocupă locurile, neobținerea punctajului minim nu înseamnă nicidecum imposibilitatea de înscriere la anul academic. Dar cum locurile nu s-au ocupat, admiterea avea cu totul alt sens. Adică te puteai înscrie la anul academic la care te-ai candidat, dar te obligai printr-o declarație să treci testele obligatorii sau la care nu ai obținut un punctaj minim până la prima sesiune de examene. În caz contrar nu puteai susține examenele care cereau testul de admitere ca și prag de cunoștințe minime, adică matematică și engleză. Fizica și înțelegerea verbală făceau parte din punctaj dar nu erau obligatorii. Informatica nu era cerută deși există licee de informatică din care ies tineri pregătiți suficient de bine pentru a deveni "tehnicieni" informatici. Considerând că numărul maxim de credite consiliat era de 45 - ideal pentru tipologia de studenți care se înscriu la IOL era 30 de credite - asta însemna 2 sau maxim 3 cursuri pe semestru. Logic, asta îți putea permite să îți pregătești examenul de admitere. Mai mult, s-a pus la dispoziția studenților(atât celor de la IOL cât și celor care frecventau la zi) un curs de pregătire de Analiză matematică pe care l-au făcut inclusiv cei care trecuseră deja testul, și care dura aproape tot semestrul.

Cine are de câștigat în situația de mai sus? Atât studentul, pentru că există o atitudine sensibilă față de nevoile lui cât și facultatea.

Facultatea în general nu este gratuită iar plata taxelor se face pe baza veniturilor - un sistem destul de complex, dar care mi se pare foarte corect atât față de facultate cât și față de studenți, mai ales față de cei cu venituri pe nucleu de familie relativ mici. În cazul facultății online plăteam o taxă de 1500€, în plus, pentru platforma și serviciile puse la dispoziția noastră precum: platformă sesiuni live, cursuri video, mp3, podcast, forum și tutor disponibili cam la aproape orice oră. Era o mare diferență între a te prezenta fizic la secretariat în limitele orarului și să și aștepti la coadă și a pune o întrebare pe forumul general seara la ora 20:00 iar dimineața la ora 8:00 să ai deja răspunsul, dacă nu mai devreme. Ș.a.m.d..

Legat de talent, aș vrea să vă spun o poveste. O poveste a mea. Nu e ușor, copil fiind sau chiar părinte fiind să îți dai seama ce domeniu ți-ar putea place. Ca și copil nu ai suficientă experiență iar ca părinte nu poți decide pentru copil deoarece e riscant.

Mulți se vor gândi "dacă ai făcut un Liceu Economic de ai ales Informatica?". E foarte simplu. :)) Mama mă voia la orice se termina cu Internațional: drept și relații până la urmă. A început cu insistențe pe limbi străine, ceea ce nu mi-a fost foarte greu.Ulterior, din jocuri cu alți copii și vecini, am făcut o pasiune pentru Turism - și pe la 12 ani am aflat ca exista o secție la Liceul Economic. La 9 ani, noi copiii din bloc aveam societate și făceam "expediții arheologice" pe dealurile din jurul orașului. Vă amintiți Cireșarii? Ceva de genul.

Apoi am descoperit că îmi place matematica. În clasa a 8-a am cerut mamei să fac meditații la matematică iar ea mi-a găsit un inginer (sunt din Cugir - știți fabrica?) care terminase politehnica la Cluj și care mi-a inspirat o mare pasiune pentru matematică, după ce la prima examinare mi-a explicat că nu am nevoie de meditații deoarece cu cunoștințele mele de matematică pot intra la ce liceu vreau. Eu am insistat pe faptul că nu mă simt sigură, i-am arătat culegerea Schneider din care nu știam să fac mai nimic. Făceam 4 ore de matematică marțea și 4 ore sâmbăta. Asta exprima o mare nesiguranță a mea, dar cred că am interpretat-o eu greșit - nu era legată de matematică. De altfel, la finalul meditațiilor mi-a spus că lui încă nu i-a fost dat să lucreze 4 ore/zi, ba mai mult 8 ore/săptămână cu un copil de 14 ani; în general după prima oră intervine plictiseala.

Ulterior, în ultimile luni înainte de examen, evoluția alegerilor mele a fost așa: mate-fizică în franceză - Cugir, mate-fizică în engleză - Sebeș și cu ajutorul unor circumstanțe familiale m-am stabilizat pe relații internaționale - ASE :)) adică turism - liceul economic - Alba. Relațiile internaționale și "afinitatea" lor cu secția de turism de la liceul economic au fost elementul care au convins-o pe mama să mă lase să plec la liceu în alt oraș.

Cu câteva săptămâni înainte de examen povestisem cu un coleg care mergea la Informatică și care de altfel era cel mai bun din clasă. Și am avut inspirația, insuflată de colegul meu, de a o întreba pe mama: "Ce-ar fi să dau la Informatică?" la care ea îmi spune foarte clar: "N-ai tu cap de informatică!". I-am explicat că ma simt foarte fascinată de calculatoare și că mor de curiozitate, însă nu am știut să îi spun că este ca și o limbă "străină". :))

Am crezut-o.

Acum sunt studentă la Informatică și nu am ales eu facultatea asta - pare că ea m-a ales pe mine. Era singura pe care o puteam face, dat fiind că era online. Trebuie doar să reușesc să nu mai cred ce a spus mama.

Succes mult și baftă tuturor în continuare și nu uitați:

"Choose a job you love and you will never have to work a day in your life."~ Confucius

"Când faci ceea ce îți place, încetezi să mai muncești" ~ Traducere Adaptată :)

BeerTweetMeet #1

noreply@blogger.com (Monica Muntean) — Wed, 15 Jul 2009 16:39:00 +0000

Joi, 9 iulie 2009 am fost, eu și Gianpaolo, la primul BeerTweetMeet #1 în Downstairs.

De ce am fost? Pentru ca aveam poftă de o relaxare. Proaspăt sosiți din vacanță, reluarea ritmului de lucru ne-a stresat mai mult decât credeam. La urma urmei la asta servesc vacanțele, nu? Să ne aducă aminte de noi. Așa că ne doream să ieșim puțin. Și cum eu am prins gustul Karaoke în octombrie la Blog&Roll 2 și ulterior în februarie după Twestival mi-am zis că e o ocazie bună de cântat (tentativă), relaxat și nu în ultimul rând de cunoscut și revăzut Twitterimea. Așa că l-am luat și pe Gianpaolo cu mine să cunoască și el Twitterimea.

Am salutat pe Copolovici primul - mi-a plăcut cum a cântat It's my life - Bon Jovi. Pe tudor_totolici și pe octavianul.

Apoi l-am felicitat pe Webmyc care s-a ocupat de organizare.

Am fost să salut pe Dora_Teculescu pe care nu o mai văzusem de prin februarie, când de fapt ne-am cunoscut - trebuia să mergem noi la un înot dar nu am reușit să împac și varza și capra - și care era împreună cu irinabucurenciu - prima persoana din online pe care am cunoscut-o live, la Internetics 2008.

Ulterior l-am văzut pe vvladescu - cunoscut la RoCS 2008, în a doua zi de conferințe și cu care mi-a făcut o mare plăcere să povestesc despre tehnologie.

Pe meetzah care povestea cu geea - și așa am cunoscut-o pe geea :).

Când a apărut bobbyvoicu și chinezu nu am pierdut ocazia să îi fac cunoștință lui Gianpaolo cu ei, dat fiind că sunt foarte simpatici.

Pe cristinica21 pe care am revăzut-o cu plăcere - ultima dată a fost la Twestival. Și pe FatadinPort.

Pe marie_jeanne - BeerTweetMeet mi-a amintit de Blog&Roll 2 din 2008 :) și inevitabil mi-a amintit de ea și de eCostin, cei care l-au organizat.

L-am felicitat pe piticu21 - s-a căsătorit de curând.

Apoi am povestit puțin cu Buddhabar și am continuat cu idah0 când m-a sunat babysitter-a să mă întrebe la ce oră ajungem. Îi spusesem că ne întoarcem la ora 23 și în realitate era ora 1:30. Ne-am reîntors acasă, imediat, foarte mulțumiți de seara petrecută și ne-am promis să mai ieșim la Karaoke.

Drept urmare, în seara asta o să facem un bis. Mai luăm cu noi o prietenă. Ea este sârboaică și deși în timpul școlii, avem copiii la aceeași scoală, ne-am propus de mai multe ori să ieșim nu am reușit decât să mergem la Operă. Peste o săptămână părăsește Bucureștiul definitiv și după un an de locuit în capitala României se vor muta la Roma pentru un alt an, iar peste doi vor fi la Moscova - ce viață interesantă! Îmi spunea că îi pare rău să părăsească Bucureștiul tocmai acum când se obișnuise. Da, știu cum e senzația. Așa că m-am gândit să-i ofer mâine seară o experiență de neuitat la Karaoke în Downstairs.

Așa că până una alta iată și câteva momente de la BeerTweetMeet:

BeerTweetMeet #1 - Hora

Un falset de toată frumusețea :) - mă iert de data asta, nu am exersat deloc.

Karaoke - Snow Patrol

Optimism 2009

noreply@blogger.com (Monica Muntean) — Mon, 13 Jul 2009 15:25:00 +0000

Am participat la Optimism2009, eveniment organizat de Evensys și susținut de Pufuleți Gusto prin inițiativa Liga Optimiștilor. Mi-a plăcut ideea lui Cristi Manafu de a pune oarecum în evidență optimismul date fiind circumstanțele. Și mă refer atât la cele mondiale, criza, cât și la cele locale strict legate de mentalitatea românească. Mentalitatea românească, deși influențată de o "religie optimistă" precum creștinismul, după cum spunea și Dragoș Bucurenci la o primă privire se manifestă așa cum a spus și Cosmin Alexandru prin lipsa de zâmbet. Asta nu înseamnă că dacă o să zâmbim mai mult o să fim mai optimiști, spun eu. Și nici dacă urmăm mai îndeaproape religia creștină.

Despre vorbitori, despre argumentele abordate de fiecare mă voi ocupa în articolele următoare. Sunt argumente interesante și cred că analizate mai profund se pot extrapola câteva puncte comune importante.

Aș dori să menționez un singur lucru. Și anume că ceea ce a insuflat mai mult optimism decât toți vorbitorii la un loc a fost tocmai Cristi Manafu. Prin faptul că a făcut Optimimism2009 posibil, a făcut spațiu ideii, și prin faptul că l-a organizat. Prin faptul că ne-a făcut să ne gândim mai mult decât de obicei la optimism. Inevitabil toți ne-am gândit la un mod conștient despre ce înseamnă pentru fiecare să fi optimist și cum ne inspirăm.

Mulțumesc Cristi pentru Optimism2009 și așteptăm următorul.