LITTERATUR co. AZ

eminescizarea lui caragiale. o expoziţie

2012-01-29T18:57:00.003+02:00

Mihaela Ilie, Ploieştiul lui Caragiale

Pictorii prahoveni oferă în această lună un omagiu lui Caragiale, imaginîndu-şi chipuri şi situaţii din opera scriitorului, altele decît cele pe care filmul sau teatrul-film le-a impus în ultimele cîteva zeci de ani. Astfel, amuză figura de matur a lui Spiridon, meditînd serios în fotelul său, dar şi ilustrata unei Madame Esmeralde Piscupesco, nerăbdătoare să ajungă la Peleş.

Ionel Dunea, Casa Ilie Lumînăraru

Altfel, pictorii prahoveni fac tablouri "după natură", copiind fidel ilustrate (cum se vede la "Ploieştiul lui Caragiale" de Mihaela Ilie, pastişă a unei imagini cu strada Lipscani de pe la începutul secolului - articol complet, aici) sau reproducînd, insistent, o casă demolată de curînd, în care a locuit Caragiale-copilandru, casa Ilie Lumînăraru, pierdută de Ploieşti în 2006, cînd interesele mobiliare au putut să surpe un imobil monument istoric de clasa A, aşa cum, altădată, Ceauşescu demola alte case de-ale lui Caragiale, în magnanimitatea planurilor sale, ce nu au ocolit Ploieştiul. În paranteză, în oraş au fost vreo trei imobile unde a locuit Caragiale, din care nu se mai păstrează nici unul, iar acutalul muzeu-casă memorială, e aciuat într-o casă a unui primare de altădată, doar aşa, ca să fie...

Dan Alexiu, Casa Ilie Lumînăraru

Sigur, în afară de acest iz provincial, cu "copii de mînă" (pictorii ploieşteni au expoziţii literare tematice, cînd cu Caragiale, cînd cu Nichita Stănescu), de remarcat casa Ilie Lumînăraru, care mai există doar în acest tip de picturi, locul ei fiind luat de cîteva tarabe cu blugi şi cămăşi, precum şi intresantele "Shiţe de Caragiale", de Miltiade Nistoroiu, care speculează ambiguitatea unui termen, valabil deopotrivă pentru pictură şi pentru literatură; de fapt, cu acest subiect de meditaţie, se poate observa picturalitatea personajelor şi operei lui Caragiale, unde subiecte de tipul "Măştilor" (Rita Bădulescu are mai multe variaţiuni) dau varietate variete-ului.
Nu doar personajele reprezintă o noutate iconică (de contrapus celei din film sau teatru, devenită clasică), ci şi locurile; "Terasa Ziţei" (de Marilena Ghiorghiţă) ne conduce către o lume romantic-romanţioasă, unde vaporosul abia aşteaptă gluma deocheată.

Miltiade Nistoroiu, Schiţe de Caragiale

Spre deosebire de Eminescu, instituţionalizat prin picturile de tip serafic, (în maniera Lăbaşa), Caragiale are şi el părţile lui, încă din cele mai vechi timpuri. Caricatura sau şarja sînt predominante şi acum, iată, şi culoarea, care iese cumva din anonimatul şi efemeritatea ziarelor.

Sub sceptrul unei abordări serioase, începe anul cultural Caragiale. Care vor fi fiind efectele unui astfel de contrast între pastel, culoare, ulei sau tempera şi caracterul şarjat al personajelor, se poate vedea şi din imaginea căruţei lui Bolborea, din faţa Naţionalului bucureştean, cu personaje ce ţin în braţele lor tricoloruri şi lozinci; este un soi de eminescianizare a lui Caragiale, un soi de intrare în panteonul naţionalismului blocat la nivelul sec. 19.

Camelia Profirescu, Spiridon

Mihaela Laslo, Madame Esmeralde Piscupesco

Florin Şuţu, Fotografie de grup pe peronulgării

Florin Şuţu, Gara Sinaia

Rita Bădulescu, Mască II

Florin Şuţu, Eu pentru cine votez?

Marilena Ghiroghiţă, Terasa Ziţei

caragialiana

2012-01-26T20:23:00.001+02:00

O trăsătură importantă a protestelor este asocierea lor cu personajele şi personalitatea lui Caragiale. În Piaţa Universităţii, imaginea emblematică este cea a "Căruţei cu personaje", opera lui Bolborea (2010), unde se întîlnesc într-o armonie cam suspectă şi Caţavenci, şi Joiţici, şi Patrioţi, şi Impiegaţi, dimpreună cu amoraşi în chip de copii răfăţaţi. Ei poartă, în acete zile, în mîinile lor perverse, tricolorul şi cartoanele şi mesajele scrise cu markerul pe cearceafuri, acele mesaje care au repercutat de-a lungul ţării şi al lumii.
O teribilă ironie, ne-am grăbi să spunem, ca cele mai viclene personaje să fie solidare cu oamenii care stau pe frig pe ploaie pe ger şi strigă şi se îndîrjesc; ca şi caragialienele chipuri să îşi păteze bronzul cu zăpada geruită, să sfîşie cu arătătorul lor drapelul, să poarte marii oameni anonimi pe umerii lor, să fie deci solidari. Este probabil acea latură dramatică a lui Caragiale, care iese astfel în spaţiul public, latură care se manifestă prin moarte, prin farsele care sfîrşesc cît se poate de prost, gen "1 Aprilie", de unde nenea Anghelache îţi face cu ochiul.
Şi nu se putea ca să nu fie prezent Caragiale şi la Ploieşti; după ce statua Libertăţii a fost renovată (se află într-o hală acum şi aşteaptă să îşi ia în primire locul dintr-o altă piaţă, pentru că orice primar poate să mute unde vrea domnia sa orice statuie, no?), şi pînă să vie Goe cu trei mamiţici în locul Statuei, iată că un mash stă şi priveghează, anunţă acţiunea, pe cind domnii Pristanda in camionul negru tace.
Concluzia merge către o violentă contradicţie; trebuie să recunoştem că personajele dramatice ale lui Caragiale nu au nici un simţ civic, nu înţeleg binele public, şi orice Miţă vrea "să-i tragă o revoluţie" pentru cauze de amor cel mult.
Prezenţa aceasta spectrală a (personajelor) lui Caragiale creează deci o opoziţie între ceea ce scriitorul a zeflemisit întodeauna: binele public şi spiritul civic, pe de o parte, şi interesul personal, pe de alta. Nu puţine au fost situaţiile caragialeşti. Dar Piaţa de acum arată că o realitate socială care era valabilă încă de pe vremea lui Caragiale începe actualmente să dispară: contează, în fine, pentru oamenii obişnuiţi, binele comun, spaţiul public. Începe să se vadă că nu toţi politicienii sînt la fel, nu sînt toţi nişte "trahanale" ori "dandanale".
Să ne luăm nu rămas bun, să spunem adio unei uniformizări seculare! Chiar dacă ea, atitudinea caragialescă, va mai fi prezentă, va mai domina pe ici pe colo.

linişte domneşte cetăţeni (Ploiesti, 25 ian 2012)

2012-01-26T00:02:00.002+02:00

După ce ieri 1000 de rezervişti şi oameni simpli (popor) au făcut ordine în centrul oraşului, protestînd, astăzi, la ora 19, totul era încheiat, dacă a fost cumva ceva (şi a fost, spun ziarele locale, probabil în jur de 50 de oameni, dar cred că s-au mişcat foarte repede); astfel, totul este actualmente liniştit, protestul devenind un fel de siestă.
Altfel, viaţa continuă neabătut, ne pregătim, oficial, să intrăm în anul Caragiale, pe 30 ianuarie fix, printr-o serie de manifestări culturale de largă respiraţie, dintre care se detaşează mutarea statuilor: Statua Libertăţii se va duce în faţa Catedralei, iar în locul ei se va aşeza domnul Goe şi compania, pe o axă spre sud pe care se mai află, după cum urmează: I.G. Duca, Nicolae Iorga, Nichita Stănescu, în acelaşi parc doar, "centralul".
Rămîne senzaţia reduplicării, ca şi cum ai putea să distingi între mamiţa şi tanti Miţa şi mam'mare, o reduplicare care acţionează şi antagonic faţă de Piaţa Universităţii; nu doar aceasta se propagă, ci şi Preşedintele, se transformă, aşa cum a mai făcut-o şi veritabilul Dictator, într-o multitudine de Dictatori şi Dictachiori, care populează, conduc, ordonă, dictează spaţiile publice, instituţiile noastre: toţi sînt Băsescu, adică majoritatea conducătorilor (că vorbim de o primărie, de o şcoală, de un institut, de o direcţie etc) au impresia că navighează victorios spre viitor, în absolutismul lor. Pieţele Universităţii au, fiecare cel puţin, preopinenţii lor, băseii lor, mai chiori sau mai strîmbi ori mai drepţi, virtualii lor băsei, virtualii boci, virtualii, dar realii servitori şi dictatori, perfectă sciziune a conştiinţei administrative.
La care mai putem adăuga şi alte trăsături de pedigree, învăţate în sistemul fost comunist, bine perpetuat, precum familia cu cele trei mămiţici, imbatabile, neostoite.
(Desigur, a dispărut piaţarcul)

reduplicarea

2012-01-24T23:54:00.000+02:00

Dar protestele din ultimele zile au însemnat de fapt o imensă deschidere a Pieţii Universităţii în întreaga ţară. Să ne aducem aminte. În 1990 Piaţa a fost ruptă, după îndelungi încercări, de mineriada 13-15 iunie; Piaţa aceea, din Bucureşti, unică într-o Românie care a pornit în fond revoluţia, în acelaşi Bucureşti, cu oamenii scoşi la un miting de Ceauşescu.
O Piaţă fără ecou, într-o societate încuiată, prea grăbită să consume, să facă afaceri, să se supravieţuiască. Dar astăzi mă uit unde am ajuns, mă uit la multiplicarea aş spune infinită a Pieţii, a acelei Pieţi poate din 1990, ori a acesteia, reduplicare în oraşe mici (Brad, Orăştie, Slobozia, TgNeamţ, Bacău, Buzău şi pînă la singurul om care protesta, la Baia de Arieş), dar şi în lume, pe acolo pe unde România are ambasade (Londra, Roma, Madrid, Montreal ş.a.), polarizîndu-se cam tot atîţia oameni cîţi ies într-un mic oraş.
Este o reduplicare ce nu mai poate fi cuantificată, numărul celor care vin şi apoi pleacă este fluctuant, o cifră precum 300 de persoane poate să spună ceva pentru o anumită oră din ziua respectivă, nu pentru toată ziua. În fine, e jocul cifrelor, al celor care vor să le propună, să le manipuleze, în primul rînd jandarmeria, în speţă oficialităţile.
Apoi, piaţa există pentru că există permanent încercări de aservire a ei: la Piaţa Universităţii, cutare sau cutare politician, huiduit invariabil, cutare grup sau grupare (biciclişti, ecologiştii, ăia cu taxa auto samd), la care se adaugă, iată, prinţul Radu, printr-o postare pe propriul blog, dată anonimă!, prin care cerea Majestăţilor lor o poziţie. Neutru şi cu verbele la trecut, în cea mai mare parte (considerîndu-şi deci rolul deja finit), comunicatul regal este construit pe autocitare (din discursul de la 25 octombrie 2011) şi încearcă şi el să fie alături de protestatari, să conducă sau să se impună în Piaţă. Mesaj reduplicat în celelalte pieţe din ţară, monarhia salvînd din nou, la infinit, România.
Apoi un ziarist, apoi altul, în fine, poetul revoluţiei, ei trec pe acolo şi se bucură, îşi aduc aminte de "timpurile lor", apoi povestesc, scriu ce au văzut şi cît de bine s-au simţit, tot atîtea forme de "aservire", asujetissement. Apoi armata, printr-un june reprezentant, interfaţă a multor aspiraţii, vizibil chiar şi pe CNN, repede idolatrizat.
Rămîne însă inconfortul pe care zeci de Pieţe ale Universităţii ce au apărut, aşa cum au putut, aşa cum se văd, în întreaga ţară, peste tot unde sînt români, îl degajă. Este o redefinire, în cele din urmă ori chiar o naştere, pentru că fenomenul 1990 nu a mai fost repetat decît în cîteva mitinguri sau demonstraţii, care nu au durat atît. O formă mai atenuată a protestului, adestă Piaţă nebucureşteană, ci universal-românească, faţă, totuşi, de grevele de trei sau patru săptămîni, pe sectoare de activitate, din anii 1996-2004 (asta ca să marchez nişte date politice, de cicluri electorale).
O Piaţă cu combinaţii groteşti, unde cel mai des se întîlnesc monştrii şi inadaptaţii, care simt nevoia "să le-o zică" cui nici nu gîndiseră; oamenii obişnuiţi încă mai ezită să iasă, dar e foarte posibil să o facă, în curînd. Importantă este consemnarea fenomenului, naşterea lui, pentru prima dată, no?
Şi augmentarea sa, de la o zi la alta.
Începem!

Piaţarcul (Ploieşti, 14-22 ian. 2012)

2012-01-23T00:38:00.000+02:00

Cei mai importanti, prin sunet, dar şi vizual, manifetanţi din piaţa-în-ţarc (sau piaţarcul) de la Ploieşti sînt revoluţionarii, băieţii tăiaţi în chiar ultimele zile ale lui decembrie de la venituri şi reverii (de la 1600 la 1800 în sus); de altfel, în mod preponderent, în ţară ca şi în Piaţa Universităţii, cele mai importante şi mai des repetate scandări au fost cele ale revoluţionarilor "cu acte", ale sinecuriştilor vreau să zic din ultimii nu ştiu-cîţi-ani (în felul "La palatul Cotroceni cîntă cucuveaua" etc)
În al doilea rînd, aşa cum se vede de aici, din capitala aurului negru, importanţi susţinători sînt "cei veseli" (nici nu e greu să îi vezi sau să îi inevitabil miroşi în cele cîteva zeci, maxim şapte sau opt, de oameni). La care se adaugă cei care suferă: pensionari diferiţi, profesori cam în pragul pensiei, muncitori de 50 de ani, diferiţi curioşi, elevi poate, în genere cumplit de agramaţi, cărora le place să urle sau să asculte ameninţări cu moartea, intercalate de injurii.
Iar aceştia atrag inevitabil tot felul de gherţoi, care simt că e de fluierat şi fluieră şi ei 10 sau 20 de metri, doar pentru zgomot, doar pentru atmosferă, cît trec prin dreptul piaţarcului. Sau strigă. Şi pleacă mai departe, în gherţoiala lor.
Iar grupul să-i spunem organizator rămîne cu impresiile sale, cu sloganurile sale obscene în cea mai mare parte, dar şi cu tonul, cu diapazonul pe care îl dau piaţarcului; şi pe la 7 sau 8 totul se termină frumos, mergem să ne uităm la tv, pentru ca a doua zi eventual să venim cu cîte un carton ce reproduce ceea ce am văzut sau auzit.
Evenimente, manipulări, au fost destule: beţivul cumpărat cu o sută sau două de lei să arunce un molotov, care însă nu a luat foc, dar omu a fost arestat (şi, de altminteri, pretextul introducerii piaţarcului), tinerii determinaţi (vreo 10) cu pancarte "USL egal PDL aceeaşi mizerie" şi altele, mai obişnuite, cum ar fi infiltrări şi filmări, în mîna de oameni care venise aici şi intrase în piaţarc.
Altfel, moment culminant al zilei, venirea presei, adică a camerelor de filmat, dinspre partea cealaltă a piaţarcului (ei nu intrau decît rar înăuntru), luînd peste grilajul dreptunghiular interviuri şi declaraţii. Cine sînt? un grup de tineri pesedişti, chiar foarte tineri, cîţiva militari în rezervă, revoluţionari şi paranoici, care au impresia că orice reporter care îi filmează e în slujba securităţii, care abia aşteaptă să îi amendeze. Ei au aşadar o relaţie paradoxală cu presa: o şi vor, dar le este teamă de ea, se cred foarte importanţi şi cerţi subiecţi ai Serviciilor.

La Ploieşti, societatea civilă e profund dereglată, Dictachiorul poate sta liniştit. E genul de societate care abia aşteaptă să juiseze la avantajele proximei guvernări, care abia aşteaptă să îşi ceară "drepturile", care, sînt convins, au şi dovezi că au fost în piaţarc. "Sus Mafia, jos Patria", răsturnare ironică a dictonului lui Vadim, e o constantă a lozincarzilor, care spune mai multe decît aceste rînduri ale mele.

eterna transilvanie

2012-01-21T16:51:00.000+02:00

Parcă un pic din spiritul transilvan, din spiritul multietnic, dîrz şi neîmpăcat, a vrut să prindă autoarea în acest roman-confesiune; de fapt, avem o reformulare a "spiritului transilvan", care este etern, caută să ne convingă povestitoarea: Tabita.
Tabita este un nume biblic asemănător prin concepţie cu personaje dintr-un roman nordic, gen Batşeeba (Lindgren); Tabita înseamnă "Căprioara" (Fapte, 9, 36) şi este înviată de întîiul apostol, Petru. O mare distanţă între femeia lui David, cu o celebră poveste de dragoste, şi modesta şi harnica Tabita, preţuită de neamul şi vecinele ei, cucernică şi milostivă.
Tabita este o fiică a războiului, a frustrărilor şi neputinţelor. Ea spune:

eu am ştiut foarte devreme că sînt în plus şi că n-am dreptul la nimic al meu, că nu tot ce există mi se şi cuvine, dimpotrivă, am ştiut că mi se cuvin foarte puţine lucruri, şi numai dacă rămîn de la ceilalţi. Pentru că pe lume nu este loc pentru toţi şi nu tot ce răsare trebuie să şi crească şi să-nflorească (p. 114)

O fată e împinsă de familia ei să se mărite cu cine nu iubea; şi se mărită, şi îi face copii, şi toată viaţa regretă că trăieşte cu soţul neiubit; astfel se naşte Armaghedonul, se naşte "micul infern" ce devine marele infern. E viaţa reproşurilor, a luptelor şi a ambiţiilor, cărora le cad victimă în primul rînd copiii, trei la număr: două fete şi un băiat.
Lumea din acest "mic infern" se alcătuieşte în jurul dumnezeirii, pentru că Agustin, tatăl, este iehovist, un recent iehovist, iar soaţa sa rămîne greco-catolică. Şi dacă Iehova împărăţeşte în acestă casă, multe sînt manifestările "diavolului Satana": şi Paştele, şi Crăciunul, şi colindele, şi lumînările, şi cozonacii, şi împărtăşaniile, şi băutura, dar şi doctorul, şi curentul elecric (cel puţin în primii ani) şi deci şi radioul. Dar mai ales cărţile; nu toate, e drept, ci cele pe care decid eu că sînt nepriincioase, cele pe care le văd eu că sînt nepotrivite cu tine.
Astfel se naşte un sadism, dar şi un masochism, prelungit generaţii la rînd, oameni care nu se acceptă, care îşi chinuie groaznic copiii. povestea, în timp, durează cam un veac, şi nimic din ce este literatură nu pare să i scape autoarei, comparaţiile ei devenind adesea (auto)ironice: Cutca, din cîmpiile transilvane postrevoluţionare, comparată de exemplu cu Macondo din Veacul de singurătate.

Un nou roman al satului, mai bine scris decît Rădăcina de bucşău a lui O. Nimigean (2010), un roman despre mentalitatea ţărănească, unde chiar Mica, stăpînă a gospodăriei cu patru copii şi un soţ iehovist iar ea neiehovistă şi nici pînă la capăt greco-catolică e comparată de fiica mai mică, Tabita povestitoarea, cu Moromete: ei au concepţia că nimeni, nici măcar copiii, nu trebuie "să stea" într-o gospodărie ţărăneasă, fiecare are de făcut pe ale sale, să dea animalelor să mănînce, să dea cu tîrnul, să pască...
O istorie recentă, a secolului 20, cu familiile din Cutca şi nemerniciile timpului, dominată de o figură profund nefericită, Maria, scris Mària, dintr-un sat, Cuta, aşezat parcă pe lîngă Pripas, chinuit şi chinuind şi pe alţii; pentru că nefericirea Mariei (cu soţ suspicios, împinsă de familie să-l ia, mai de silă, mai de milă), nevoită să îşi boteze pe ascuns copiii, pentru a nu fi trecuţi la iehovişti, această nefericire şi altele cum ar fi neînţelegerile cu familia soţului, crunte, se transmite.

Evident că Tabita încearcă să scape de aici, din lumea asta închisă, de aceea scrie, pentru a-şi înţelege viaţa şi pentru a merge mai departe, pentru a se elibera: e teoria scrisului a terapie, pe care Marta Petreu a mai încercat-o şi în poemele sale. Şi romanul este astfel scris la trecut, la timpul povestirii, de parcă trebuie să demonstreze, pas cu pas, o mare psihanaliză.
Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este astfel povestea unui masochism infinit: fiica, Tabita, nu acceptă să iasă vreodată de sub tutela mamei posesoare, a mamei posesive, Maria sau Mica sau Mamica. Se face că nu aude blestemele, imprecaatile şi că nu vede rautatile mamei, admite în primul rînd o legătură de sînge, care înseamnă, ca în vechile timpuri ale Bibliei, "supunere necondiţionată", anulare a personalităţii în faţa acestei mame devoratoare
O nouă distopie familială, din care chiar povestitoarea, Tabita, nu vrea să iasă, nu vrea să existe (în ciuda unor descrieri care ne lasă să înţelegem că duce o viaţă normală, aparent ruptă de infernul din care venea, e profesoară de filozofie la Universitate, în Cluj). Un coşmar real, marca Marta Petreu, scris cu o infinită putere, care are capacitatea să te facă să te gîndeşti la propriile tale secvenţe, la felul în care se purtau părinţii tăi cu tine, la ce a fost bine şi la ce nu.
Căci după Armaghedon vine Judecata.

20 ian 2012 ploiesti tarcul revine (foto& video)

2012-01-20T20:11:00.002+02:00

19 ian 2012. ziua 5

2012-01-19T20:12:00.001+02:00

Au disparut definitiv gardurile, dar si oamenii si judecind dupa figurile pietei, anxiosi, paranoici, maxim 50 de persoane. multi vin si pleaca, sint suspiciosi, repeta sloganuri din Piata Universitatii (nu le mai striga pe cele din anii 90, tot e bine).
Si, particularitati: Roberta din Ploiesti, rusinea (hoata) noastra esti; Primarule din Ploiesti, al nostru nu mai esti plus "Down Boc goverment" (asta doar scris), dar si chestii odioase, amenintari cu moartea la adresa diferitilor.
S-au mai perfectionat si jandarmii, acum stau in balcon si filmeaza, acelasi balcon de unde vorbea Ceausescu pe vremuri, cind poposea la Ploieti si se umplea piata de lume (ne aducea si pe noi cu scoala).

18 ian 2012 ploiesti. a patra zi

2012-01-18T21:58:00.000+02:00

Oricum, acum e bine ca din tarcu de ieri, care a generat 9 amenzi (oamenii voiai sa intre pe oriunde, dar tarcul jandarmilor nu avea decit o intrare, ca la apartament, la bloc, ori pe acolo, ori... pa!), s-a mai deschis o latura, adica are doua intrari, una centrala, alta laterala (se vede in ultima foto). Altfel, lumea sta cuminte, si observa cum la revolutie tatal Robertei a sudat portile uzinei 1 mai (despre care se aude ca va deveni Kaufland, apropo) pentru a tine "inauntru" muncitorii, iar astazi fi-sa ar fi facut tarcu. Dar io nu cred ca Roberta se coboara chiar asa!

17 ianuarie 2012 ploiesti

2012-01-17T22:36:00.000+02:00

15 ianuarie 2012 ora 16

2012-01-15T21:58:00.001+02:00

20 decembrie 1849

2012-01-13T02:49:00.000+02:00

Inevitabil, pe 15 ianuarie, un fel de siguranţă neastîmpărată a omului de cultură: pe 15 ianuarie avem ce face!; nu mai aniversăm un scriitor, ci, aşa cum consemnează nomenclatorul desigur oficial, "Ziua culturii române". Cu alte cuvinte, Eminescu a devenit un sinonim pentru cultura română. (sau pentru "ziua" ei? Chiar, ce faci de ziua ta?). Un sinonim perfect, din acelea de care lingviştii spun că nu prea există.
Dar nu cred că trebuie să uităm de ce am ales această dată: un singur act, un document emis de starea civilă din Botoşani (de la biserica Adormirea Maicii Domnului), consemnează data de 15 ianuarie ca data de naştere a celui care va deveni Mihai Eminescu.
Alte date consemnate şi documentate în diferite împrejurări (mărturii, amintiri, acte) sînt:

1848
8 noiembrie (adică de un Sf Mihail şi Gavriil), spune fratele Matei, căpitanul

1849
21 mai (amintirile unei Constanţa de Dunca-Şchiau, vecină de moşie a căminarului, care suprapune onomastica ei cu ziua naşterii poetului),
14 decembrie (declaraţie de la înscrierea la şcoala de la Cernăuţi)

1850
6 decembrie (declaraţia de la înscriere la şcoala primară, din Botoşani)

şi, cel mai bine argumentată,
20 decembrie 1849
Astfel, avem:
1. conform registrului Junimii, însemnare a lui Eminescu însuşi (din 7/19 sept. 1872, de cînd a citit Înger şi demon şi Floare albastră, a doua şedinţă la care participa - cf. D. Vatamaniuc, cronologie, în Opere vol. XVI, 1989, p. XVI)
2. în 1883 făcea următoarea însemnare: "78 de ani viaţa mea întreagă [1883-1849=34], atîta am să trăiesc. Bătrînul tot astfel. Asta e mărimea constantă de timp a vieţii unui individ din rasa noastră. Vor fi urcări şi scăderi pe această scară, va fi o oscilaţie, născută din coadaptarea cu împrejurările, dar în fine un constant rămîne un constant. Cînd s-a născut bătrînul? 34. Cînd am văzut eu pe Leda şi mi-a plăcut. 34 de ani. Să întreb foarte exact - căci e de cel mai mare interes", ms 2258, f 347
3. scrisoare a Aglaei, sora, către Maiorescu (Torouţiu, Studii şi documente, vol. IV, 1933)
4. după relatarea din 1903 a căpitanului Matei Eminovici, există pe o Psaltire o însemnare a căminarului, cu data de 20 decembrie 1849, "la 4 ceasuri şi cincisprezece minute evropeneşti, s-a născut fiul nostru Mihai" . De notat că aici apare faimosul ceasornic al căminarului, de aur, pe care i-l va da fiului Mihai moştenire.
5. alţii:
a. în Dicţionarul Junimii, de Iacob Negruzzi (1925), e "înregistrat" cu data naşterii de 20 decembrie 1849, la Botoşani.
b. Maiorescu, în prefaţa ediţiei IV, din 1889, dă aceeaşi dată
c. Amintirile lui Stefanelli (1914), în mai multe rînduri, menţionează anul 1849.
d. Ibrăileanu, în ediţia de poeme de la Naţională Ciornei (1930)
e. D. Popovici, în studiul-curs din 1947 ("mărturisirile poetului, ca şi însemnările căminarului, ne determină să socotim data de 20 decembrie 1849 ca dată mai probabilă a naşterii lui Eminescu").

La acestea, mai punem şi 12 zile diferenţa dintre calendarul iulian şi cel gregorian; astfel, 20 decembrie 1849 iulian este 1 ianuarie 1850 gregorian, diferenţă ce conta într-o zonă influenţată prin proximitate de Imperiul Austro-Ungar (Suceava sau Rădăuţi erau enclave austro-ungare), imperiu ce urma calendarul gregorian.
Destule variabile: calendar iulian / gregorian; apoi, dată de naştere / de declarare / de înscriere.

Data de 15 ianuarie, descoperită din 1904, contravine aşadar unei tradiţii însemnate; 15 ianuarie începe să fie impus în special după 1947, cînd vocea lui G. Călinescu şi a discipolilor săi fideli era mai sonoră, iar argumentele lui D. Popovici, G. Ibrăileanu ş.a., la care adăugăm şi propriile declaraţii ale poetului, nu mai contau...
Astfel, 15 ianuarie devine o dată impusă mai degrabă decît negociată de G. Călinescu, o dată care a fost cu mîndrie preluată de un regim nou, dornic de sărbători, de manifestări.

(Aaa, si anul acesta 15 ianuarie începe pe 13, că deh...)

Oricum, pe 15 ianuarie sărbătorim un fals, trebuie spus lucrul acesta: e imposibil ca Eminescu să nu îşi fi ştiut ziua de naştere (sau măcar anul...), ca să nu mai amintesc celelalte argumente, enumerate mai sus; apoi, consecinţă a regimului prezent, "ziua culturii române" se întemeiază pe alte două falsuri: cultura română este redusă la Eminescu, un Eminescu venerat, sanctificabil, imposibil de concurat.

Care ar fi consecinţele schimbării?
Nesemnificative pentru biografia poetului, tot 39 de ani ar trăi, în aceeaşi zodie; datele unor poeme, ale unor texte publicate se înscriu puţin diferit în biografie: debutează la 16 ani împliniţi etc.
Enorme însă pentru instituţionalizaţii culturii române, "ziua culturii noastre" nu ar mai fi legată de Eminescu, singură şi rebelă prin spaţiu sigur s-ar stinge undeva; Eminescu ar avea alte centenare şi date aniversare, legate de anul morţii, terminat tot în "9"; Eminescu "ar deveni" un fel de Caragiale (1852-1912), s-ar simetriza, dar ar fi şi acoperit de vremea nesăţioasă a colindelor şi a Revoluţiei. 20 decembrie nu e o dată bună pentru cei care sorb cu lingura mare din Cultură. E mai comod, ca orice tradiţie, 15 ianuarie.

promisiuni

2012-01-12T19:22:00.001+02:00

calendar centenar

2012-01-09T21:43:00.002+02:00

Mania aniversărilor înseamnă întocmirea exactă a unor calendare culturale şi celebrarea unui eveniment oricît de rotund, fie că e cu zero sau cu 5 în coadă (ani) de la naşterea/ moartea unei personalităţi.
Anul prezent este anul Caragiale, 100 de ani de la moarte şi 160 de la naştere; dar micul eveniment cultural, care dă viaţă asociaţiilor şi slujbelor se petrece aproape oricînd. Pînă şi Caragiale devine exasperant, pentru că în 2002 tocmai fusese anul Caragiale, precedat de un milenarist 2000, eminescian, pentru că trebuia să poarte, fireşte, un nume.
Aş spune că este actualmente o efervescenţă a evenimentelor, epoca noastră nu mai ştie cum să se raporteze la ea însăşi, oscilează şi de aceea redesenează, reia un centenar sau altul. Ce rost avea în 2002 150 de ani de la naşterea lui Caragiale, cînd 2012 aducea centenarul morţii?
Un alt şi alt scriitor, o preocupare pentru redefinirea lui şi a noastră în cele din urmă. Aproape că am o urmă de nostalgia pentru epoca veche, cînd era domle un singur Eminescu, un singur Caragiale, omagiaţi mereu la fel.
Şi dacă centenarele nu sînt atît de dese, avem date intermediare; astfel, cînd vine vorba de aniversări, Eminescu şi Creangă sînt victimele sigure ale anilor cu nouă (9), pentru că au murit în acelaşi an: 1889; astfel, urmează: 2039 (150 de la moarte), plus orice "rotund": 2019 (130 de la moarte), 2019 (140), dar şi 2020 (170 de la nastere), 2030 (180) etc.
O privire asupra calendarului cultural ne va sugera, cu siguranţă principalele teme de discuţie din viitor; am ales doar centenare.
Sînt date recente, majoritatea centenare, şi ele probează o anumită lipsă de identitate; multitudinea centenarelor din ultima vreme înseamnă pînă la urmă nevoia de a defini, la nivel instituţional (case de cultură, direcţii), cultura română doar prin raportare la ultimele două sute de ani. Este vîrsta culturii moderne, pe care o tot redefinim, încercăm să o înţelegem.
Aşadar:

2012, anul Caragiale, dar şi al Basarabiei, intrată în 1812 sub plapuma Imperiului rus
2013, Baranga, naştere; decese: poeţii Cerna şi Iosif, aviatorul Vlaicu,care se mai află şi pe bancnota de 50 de lei, imediat deci "sub" Caragiale; bicentenar Cezar Bolliac
2014, Maria Banuş, la naşteri, respectiv decesele lui Emil Gârleanu şi Dimitrie Anghel; bicentenar Grigore Alexandrescu; comemorarea domnitorului Brâncoveanu
2015, Gellu Naum, naştere
2016, Corneliu Coposu, Neagu Djuvara, Mihail Şora (ultimii doi au împlinit de curînd 95 de ani de viaţă); Andrei Mureşanu, bicentenarul naşterii
2017, Dinu Lipatti, respectiv Titu Maiorescu, Kogălniceanu, naştere. O interesantă întîlnire între două spirite critice.
2018, anul Unirii, dar şi al naşterii lui Ceauşescu, la care se mai adaugă vivacele Radu Beligan; Vasile Alecsandri (probabil, anul naşterii nu este sigur, e posibil şi 1821 la fel de bine, ori 1819), Aron Pumnul; moartea lui Mircea cel Bătrîn
2019, I.D. Sîrbu, dar şi Russo, Bălcescu şi Filimon
2020, Radu Stanca, Paul Celan, iar la decese: C.D. Gherea şi Alexandru Macedonski; naşterea lui Cuza şi decesul lui Budai-Deleanu.

Însă evenimentul care se proliferează, cred, este 2030, 700 de ani de la Basarab I. Poate începînd cu acest an (2030) să începem să privim cultura română în complexitatea ei, părăsind zodia centenarelor. Şi poate să ne uităm mai mult în prezent, nu doar la aniversări şi comemorări.

2011: între underground şi festivism

2012-01-04T03:03:00.000+02:00

Anul 2011 este un an mai degrabă al dispariţiilor decât al apariţiilor: Mircea Horia Simionescu şi Mircea Ivănescu au intrat în eternitate, doar doi dintre mari dispăruţi ai anului precedent (la care mai trebuie amintiţi şi Fănuş Neagu dimpreună cu Ion Zubaşcu ori Mariana Şora), cei care au întristat lumea noastră de o ştim şi aşa micuţă.

La apariţie, poezie: Şerban Foarţă îşi consolidează statul de traducător, acum cu cartea psalmilor biblici, statut dublat de autorul pentru copii, dificil de asumat la nivel valoric (Editura Brumar).
De notat în acest an editura Tracus Arte, cea mai avangardistă la ora actuală, care pare a fi preluat acest rol de la Paralela 45, publicînd noi scriitori, avînd curajul întreprinderilor, dar mizînd şi pe reeditări, cum este Cinciul (Muşina, Lefter, Bucur, Ghiu, Marin), concurenţă a reeditării Aerului cu diamante (Cărtărescu, Iaru, Cosovei, Stratan) de la Humanitas din 2010; de asemenea, şi Casa de Pariuri Literare a scos un val nou de scriitori, din care poate se vor valida, vor supravieţui cîţiva în anii ce vor veni (chiar şi George Vasilievici, cu mult anunţatul roman Viseptol, şi Ionuţ Chiva, şi Diana Iepure, dar şi Abăluţă şi Nora Iuga).

Un autor internaţional, cu o vizibilitate importantă (trăsătură la care sînt foarte atenţi autorii români, se ştie, bîntuiţi la nivelul asociaţiilor de nobelisme), este Matei Vişniec, care e prezent cu mai multe volume: un "Prînz cu Marx" (de la Cartea Româneasă, editură care a pierdut din statutul de avangardă al volumelor "cu CD" de acum cîţiva ani, dar care rămîne în competiţie), titlul pe care îl pun în balanţă cu ultimul volum de poezie al lui Dinescu, "O beţie cu Marx", din 1995 parcă; apoi, Vişniec este prezent şi cu o antologie de teatru la Editura Paralela 45, începînd cu piesele din 1976, partea cea mai rezistentă a sa, pentru care el este un autor important; şi aventura pe domeniul prozei continuă la Vişniec (Dezordinea preventivă, de la aceeaşi CR)
O prezenţă distinctă, prin munca permanentă, este editura Casei Radio, care are la dispoziţie o arhivă sonoră extrem de interesantă din punct de vedere didactic, cel puţin; şi astfel, în anul ce a trecut (după ce înainte vreme publicase şi Bacovia, şi Arghezi şi alţii, including Nichita Stănescu), au apărut două "noi" voci: Leonid Dimov, cu "7 poeme rostite la radio" (cifră ce pare a-l "postdestina", mă gîndesc la cele "7 poeme" din 1968) şi cea a lui Mircea Nedelciu, cu un fragment de interviu, dar şi texte ficţionale, precum faimoasa "Oră spre zero", care dă şi titlul micului album.
Şi proza, pentru că tot veni vorba, aduce cîteva ume importante, dintre care se detaşează cel al Martei Petreu, cu o poveste dură, aşa cum sînt şi cărţile ei de poeme, negre, autentic-întunecate (Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, premiul Romlit cea mai bună carte a anului); de partea cealaltă, la Tracus Arte, continuă exerciţiile lui Iulian Ciocan, un fel de Ilf şi Petrov basarabean, mult mai dezinhibat şi ma interesant pentru că vorbeşte în cele din urmă despre prezent.
Oricum, un an dezastruos pentru prozatori: am mai aflat cîteva pseudonime artistice care colaborau cu Securitatea, printre care Ioan Groşan, problematicul Nicolae Breban, măcinîndu-şi amintirile de fost membru al CC-ului.

La cronica traducerilor, editura Humanitas continuă seria Pessoa, cu poezia (în fine!), precum şi T.S. Eliot, bilingv, cu traducători precum Foarţă sau Mircea Ivănescu.

Pentru că 2012 este "Anul Caragiale", fie că vrem, fie că nu, "Anul Caragiale" nonstop, aş remarca eseurile, reeditate au ba, traducerile şi cărţile despre marele scriitor, pregătite din 2011, pentru a servi cu oportunitate de ceasornic (cred că ar fi zis Turnavitu); astfel, se remarcă volumul specialistului Constantin Hârlav (unul dintre semnatarii ediţiei de Academie din 2002, tot un an Caragiale, no?), "Despre Caragiale. încercări de precizie... istorico-literară", reeditare a unui volum din 2010, en fin...
O notă despre volumaşul de tiraj confidenţial ce cuprinde traducerile dramaturgului din Moliere (Georges Dandin) şi Maeterlinck (împreună cu actorul Petre Liciu), publicat de Ieronim Tătaru sub sugla Muzeului Judeţean de Istorie Prahova, o nouă descoperire din opera lui Caragiale, care se dovedeşte inepuizabil (traducerile nu sînt incluse în ediţiile Rosetti sau Hârlav, deşi Cioculescu le discută pasager). Mult mai discutat (nu ştiu şi cît de justificat) a fost volumul Ioanei Pârvulescu, Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, de unde un cititor răuvoitor ar înţelege că a patra putere este Caragiale. Care or fi celelalte trei? Maiorescu e printre? Eminescu? Să nu-mi spuneţi Creangă! Nu pot pentru ca să cred!
De semnalat ar mai fi şi o traducere italiană, Stupiddagini (de L. Cialdea şi G. Petronio, postfaţă de Patrizia Di Meglio), un fel de sinonim, spune postfaţatoarea, pentru "românescul prostie"; şi cele 288 de pagini aduc binecunoscutele chipuri pentru cititorul român ale "l’avvocato, l’insegnante, l’impiegato pubblico, il politico, l’amante, l’amico, l’avversario".

Superinteresantă, deşi cu accente care depăşesc uneori cadrul propus, este activitatea editurii Contemporary Literature Press, "editura pentru studiul limbii engleze prin literatură", condusă şi programată de Lidia Vianu; un singur volum, care face cît multe interpretări, este A lexicon of Romanian in "Finnegans Wake" de C. George Săndulescu, are un glosar cu vreo 2000 de termeni în română - dar foarte mulţi sînt defapt termeni romanici, cu etimologie multiplă, autorul, la această primă vedere, pare a "trage la temă", cum spun rebusiştii; oricum, editura a mai publicat un volum despre germana în Finnegans, pregătind altele despre scandinavă (ce limbă o fi?) şi altele din cele fix 40 de limbi pe care Joyce declara că le-a înscris în marele său roman. Sub semnătură!

Un an aşadar al undergroundului, mai degrabă, unde se poate vedea şi ceeea ce devine underul cu trecerea timpului: se clasicizează, în anumite condiţii; nimic mai elocvent decît traducerile publicate la Humanitas din doi autori ale căror cărţi cam stăteau prin depozitele librăriilor în timpul vieţii lor: Pessoa (cu Reis şi ceilalţi) şi Eliot. Că doar n-oi cere Humanitasului să publice Călin Torşan ori T.S. Khasis. Pentru că nici nu le pasă. Dar probabil că băieţii ăştia vor avea şi ei Humanitasul lor în postumitate. Ce ar mai rîde!

margento la multi ani!

2011-12-30T21:12:00.000+02:00

etc

2011-12-29T15:23:00.000+02:00

la inceput

2011-12-24T06:30:00.000+02:00

polonia, patria mea

2011-12-23T07:30:00.000+02:00

Revista Polonus exprimă de minune imaginea pe care şi-o fac polonezii de la noi despre sine; este o nouă revistă în format lucios A4, cam încărcată, dar sugestivă prin valorile perene pe care şi le alege pentru a ilustra spiritul polonez.
Concentrată în special în nordul Moldovei, cu importanţi reprezentanţi în Ucraina, comunitatea poloneză de la noi are între 3 şi 5 000 de membri; ceva din statutul de mare putere medievală a rămas în mentalitatea polonezilor. În fond, ei au fost cei care au asigurat formarea unui umanism românesc, iar relaţiile culturale moldo (româno)-polone au cunoscut un apogeu în secolul lui Dosoftei şi al lui Miron Costin, pentru a fi reluate, de pe alte poziţii, în secolul romantic ori în cel totalitar.
Dintre reperele pe care le ilustrează pregnant: desigur Chopin, Jan Paderewski, Adam Mickiewicz, Papa Ioan Paul al II-lea (reprezentantul "Poloniei eterne"), "Solidaritatea", încît ai spune că vor să epuizeze tot panteonul polonez într-un singur număr. Dar acesta este suficient de vast pentru a furniza oricînd modele; notabile sînt şi paginile acordate comunităţii locale (sucevene), dimpreună cu interesul manifestat pentru mai marea şi mai puternica comunitate poloneză din Ucraina (cu centrul la Cernăuţi), ceea ce conferă inevitabil acelaşi aer mitteleuropean şi acestei publicaţii (cum se întîmpla cu cea slovacă, Oglinzi paralele); poate însă că această conştiinţă mitteleuropeană nu este atît de evidentă pentru redactorii de la Polonus cum este pentru cei ai Oglinzilor paralele. În fond, publicaţia se închide asupra propriei comunităţi, deschiderile faţă de ceilalţi fiind foarte rare şi doar în măsur în care îi reprezintă tot pe polonezi.
Cu alte cuvinte, o politică a închiderii, a autocontemplării, aşa cum se vede parţial de aici, firească într-un fel pentru o comunitate obliterată de regimul comunist (polonezilor le-au fost desfiinţate unele asociaţii la sfîrşitul anilor '40 şi începutul anilor '50, pentru a se reorganiza abia la începutul anilor 1990), permanent bănuită (a fi polonez în România în timpul Solidarităţii nu cred că era cel mai confortabil statut).

22 decembrie 2011. La Ploiesti

2011-12-22T16:51:00.005+02:00

locul unde nu s-a intimplat nimic, dar ne aducem aminte mereu ca s-ar fi intimplat ceva.

cehoslovacia, patria mea

2011-12-22T06:30:00.000+02:00

În România, cehii şi slovacii funcţionează în continuare în aceeaşi asociaţie, unde vreo 17 000 sînt slovaci şi aproximativ 3 000 cehi, grupaţi spre graniţa de vest, cu centrul la Nădlac; confesional, divizaţi în (neo)protestanţi şi catolici, slovacii reprezintă minoritatea mai importantă (numeric şi organizatoric) în acest tandem.
Oglinzi paralele/ Rovnobezne Zrkladá, revista bilingvă (slovacă-română) ce apare sub forma unui volum legat din 1996 (trimestrial) are o interesantă strategie: traduce foarte mult din literatura română (poezie, proză şi eseuri) în cea slovacă şi este, în acelaşi timp, şi un observator al intereselor culturale slovace din Ungaria sau Serbia. Un fapt ce o distinge de "izolaţionismul" presei culturale slovace, care nu prea se interesează de diaspora ei (aceasta este părerea lui Ondrej Štefanko, animatorul revistei).
Editată de Societatea Culturală şi Ştiinţifică «Ivan Krasko» şi Uniunea Democratică a Slovacilor şi Cehilor din România, revista a publicat şi tradus foarte mult; numărul de bilanţ pe care îl am (zece ani de activitate), din 2005, menţionează "262 autori, dintre care 198 slovaci, 25 cehi şi 17 din alte literaturi (maghiară, slovenă, sârbă, rusă, turcă, germană, croată, polonă şi elveţiană), pe lângă eseurile, studiile semnate de 22 de autori români“. Partea scrisă în limba slovacă a publicat 167 de autori români, dar şi scriitori maghiari, cehi, slovaci, macedoneni, sârbi, albanezi, din Israel, germani sau englezi.

Dintre autorii români, conform indexului de la finele volumului, au fost publicaţi sau traduşi optzecişti: Magda Cârneci, Ioan Flora, Florin Iaru, Marian Marin, Dorin Tudoran, dar şi „clasicii“ Gellu Naum, Marin Sorescu, Mircea Ivănescu, Petre Stoica, A.E. Baconsky – pentru poezie; dintre prozatori, notabili sînt Ştefan Agopian, Mircea Cărtărescu, Ioan Groşan, Mircea Nedelciu, Norman Manea, Dumitru Ţepeneag, iar la sriitorii traduşi în slovacă:Teodor Mazilu, Marin Mincu („Drakulov dennik“!) sau Ioan Radu Văcărescu.

În numărul de faţă, literatura slovacă este reprezentată de Peter Gregor („Spleen“) şi Anton Baláž („Lupta cu îngerul“), iar literatura cehă de Jiři Kratochvil şi Ondřej Neff.

Distribuţia intermitentă, locală şi aleatorie a publicaţiei, absenţa unui site, mai multe carenţe de comunicare (în ciuda prezenţei destul de bune a redactorului-şef, Ondrej Stefanko, în diferite reviste culturale din ţară) fac palidă o imagine de fapt foarte interesantă, cu un rol mai degrabă zonal, în spirit mitteleuropean, desprins din arhitectura vechiului Imperiu Austro-Ungar: pentru că primii slovaci s-au stabilit aici undeva prin sec. 18.

O comunitate deci tînără, dar unită, cu o conştiinţă culturală şi deci identitară foarte pregnantă.

italia, patria mea

2011-12-21T06:00:00.000+02:00

Comunitatea italiană, o comunitate recentă, de aproximativ 150 de ani, răspîndită la Iaşi, în Haţeg, în satul Greci (!) din Munţii Măcinului din Dobrogea, dar şi în Bucureşti, are una dintre cele mai prestigioase imagini din cultura română modernă, pentru că aceşti italieni, dincolo de istoriile lor personale, sînt reprezentanţii neamului celui mai interesant pentru cărturarii români, de la Şcoala Ardeleană la Heliade Rădulescu. Imaginea este însă formată pe o îndelungată tradiţie a fiilor de boier, care studiau la Padova sau la Veneţia: Petru Cercel este autorul unui poem în italiană, tipărit în secolul 16, fiii stolnicului Constantin Cantacuzino şi-au urmat educaţia în peninsulă, iar lui del Chiaro îi datorăm una dintre cele mai interesante descrieri ale moravurilor noastre.

Pe seama acestui prestigiu, comunitatea italienilor de la noi este una recentă, de inspiraţie modernă (în cea mai mare parte munictori sau ţărani), care are un dialog precar cu modelele de mai sus; pe de altă parte, şcoala de italienistică românească (datorată în special lui Ramiro Ortiz) are un secol vechime: seminarul de la universitatea bucureşteană este fondat în 1913.

Siamo din nuovo insieme, publicaţia cu un titlu cam mesianic (adică am fost despărţiţi de istorie, cam de la retragerea aureliană, dar acum, iată...), are un interes local, asemănător cu orice ziar judeţean: format A4 pe hîrtie grea şi lucioasă, sub spectrul Columnei lui Traian, dominată de un motto în limba latină: "Fericit este cel care cutează să apere cu putere ceea ce iubeşte" (din Ovidiu, fireşte).
Este, în fond, imaginea unei comunităţi ameninţate, în scădere, aşa cum se întîmplă şi la alte comunităţi precare, de cîteva sute de membri, maxim zece mii: cea albaneză sau cea macedoneană; acestea publică orice, şi în special fotografii cu costume populare, cu dansuri ori relatări de la festivaluri de promovare a naţionalităţii înţelese ca exhibare a unor porturi sau posturi.
Pe de altă parte, faţă de cultura deosebită a Italiei, asociaţia care a şi trimis un deputat în Parlamentul nostru are o prestaţie slabă, născîndu-se astfel un paradox între imaginea de putere mondială şi culturală pe care o afişa măcar pînă de curînd Italia şi precaritatea acestor refugiaţi, acestor emigraţi spre est, rătăciţi aici, care editează reviste întîmplătoare despre vizitele lor prin lume sau prin Bucureşti. Nici Institutul Italian de Cultură "Vito Grasso" (cu un Centru Cultural şi la Cluj) nu este însă mai vizibil: destule dintre linkurile sale trimit către o eroare 404 not found (de pildă cele de la bibliotecă).

Altfel, atunci cînd se axează asupra sa, comunitatea italiană poate avea producţii interesante, de tipul Vademecum sentimental - istoricul italienilor din zona Hateg, de Eugenio di Gaspero, Relaţii culturale italo-române de-a lungul secolelor, de Gloria Gabriela Radu ori Povestiri cu italieni, de Gina Modesto Ferrari, producţii din care lipseşte însă o viziune de ansamblu, care să le armonizeze, rezultatul fiind un haos polifonic.

feel good

2011-12-20T16:53:00.003+02:00

ungaria, patria mea (de o mie de ani)

2011-12-20T09:30:00.000+02:00

O temă mai cu seamă politică, maghiarismul, maghiaritatea nu pot fi înlăturate din definiţia conceptului de român, de la Tg Mureşul lui martie 1990, cînd instrumentările Securităţii construiesc mitologia noului român, veşnic ameninţat de maghiari, acei războinici determinaţi să îşi ia înapoi pămîntul pierdut la Trianon.
Indisolubil legaţi, prin mitologia noastră contemporană, de maghiaritate, acum nu mai putem să concepem identitatea naţională în afara maghiarilor: revoluţia română, cel mai iubit brand recent, a început de pe scările unei biserici reformate, de la osîrdia unui pastor maghiar. Tot aşa cum primele cărţi păstrate în limba română, primele tipărituri, sînt nişte cărţi reformate din Transilvania secolului 16.
Apoi, din 1996, Guvernul României a avut şi un departament sau mai mai multe conduse de Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, astfel încît UDMR a devenit parte a puterii româneşti, cu un şef, Bela Marko, poet cu volume de versuri şi cu momente lirice adesea publicate în revistele transilvane; un poet autentic, traducător al lui Lucian Blaga şi Radu Stanca, în fine, autor de manuale şcolare ("Literatura maghiară pentru clasa a XI-a").
Scurta istorie a literaturii maghiare (26 p.), publicată de Fundaţia Cărţii Maghiare cu ocazia Bookfestului 2011, unde Ungaria a fost ţară invitată, mizează pe o temă veche în cultura maghiară, tema mileniului. Potrivit acesteia, cultura maghiară are o existenţă milenară (data ipotetic-convenţională de începere a literaturii, a culturii, este anul 1000): "În cadrul Europei Centrale şi Orientale, Ungaria este singura ţară care poate revendica un stat milenar. Cu armoariile ungare, vechi de opt sute de ani, sfînta Coroană este cea care reprezintă simbolul cel mai important", spune Bertenyi Ivan, profesor la Universitatea ELTE, cea mai veche din Ungaria (cf. "Sfînta Coroană, simbol al permanenţei statale a Ungariei", în Mituri şi simboluri politice în Europa Centrală, coord. Chantal Delsol, Michel Maslowski, Joanna Nowicki, Editura Cartier, 2003, p. 404).
Cît de milenară este cultura maghiară, se vede chiar din raţionamentul citat (că noi am răspuns, la un anumit nivel, cu diferite cifre şi ani, este, cred, o altă discuţie: ba 2 000 de ani - ori chiar 2050!, număraţi de la Burebista - ba 5 000 - atît prin Iosif Constantin Drăgan, cît şi prin Neculai Densusianu de la începutul secolului 20).
Iar diviziunile principale ale culturii sînt: "de la începuturi pînă la Renaştere (1000-1600)"; "de la baroc la lirica romantică: 1600-1849"; "prima mare epocă a epicii maghiare: 1849-1910"; revista Nyugat (Occidentul); literatura după 1945; respectiv "literatura maghiară contemporană", urmate de o interesantă şi utilă cronologie (pe aceste epoci) a traducerilor în română din literatura maghiară. Care traduceri, din pdv ccronologic, sînt inaugurate în această broşură de poetul Octavian Goga (Imre Madach), pentru a fi ilustrate cu exemple în special din anii '50-'60, dar şi din prezent, din ultimul deceniu
Nu relaţiile româno-maghiare reprezintă subiectul broşurei, cu atît mai mult cu cît autori contemporani maghiari au venit în Bucureşti vara trecută şi au vorbit despre personajele lor, despre neocomunism, despre utopii şi viaţă socială. Andrei Veress, cu bibliografia sa din anii '930, este mai mult decît indicat pentru o privire de ansamblu, pe secole. Interesant este însă cum se văd maghiarii de la noi: conduşi, la nivel politic, de un poet care este inclus de oamenii săi în antologii poetice alături de Endre Ady sau Mihaly Babits (cf. antologia Transland de la Editura Kriterion, 1999, menţionată în Scurta istorie...), contemporani ai Europei, nobelizaţi, aşadar de origine augustă, îndepărtată, evident superioară celorlalţi, oricare ar fi aceştia.
Chiar dacă (poate, în mod firesc) jumătate din text este consacrat cam ultimului secol de literatură, avem de-a face, în cele din urmă, cu un mileniu prescurtat, dovadă clară a imposibilităţii politicului (ideologicului) de a dicta evidenţelor (literaturii).

macedonia, patria mea

2011-12-19T09:30:00.000+02:00

Macedonia nu înseamnă nimic, decît o serie de tipărituri pe aceeaşi hîrtie glossy, grea şi policoloră, cu aforismele unor tîmpiţei sau pozele de familie ale unor ciudaţi. Acesta ar putea fi destinul naţiunilor recente din Europa, de altfel, cu cît comunitatea etnică este mai neînsemnată, mai improbabilă de a deveni un popor, cu atît îşi alege o vechime mai mare, mai celebră: în cazul de faţă, Macedonia se revendică de la Alexandru Macedon.

LA noi, recensămîntul din 2002 număra doar cîteva sute, vreo cinci sau şase de macedoneni-slavi, denumire ambiguă, ce se poate referi deopotrivă şi la aromâni; şi astfel Editura Macedoneanul, înfiinţată recent, are un periodic lunar (Macedoneanul) de format A4; de altfel, chiar această minoritate a apărut recent, abia în anul 2000, dar are, se ştie, origini multimilenare.
Şi dacă ţara de origine are profunde probleme identitare (la cererea Greciei, Macedonia s-a numit oficial pînă de curînd Fosta Republică a Macedoniei), etnicii, al căror prim parlamentar în Parlamentul României a fost un ortac de-al lui Cozma, nu au nici o şovăială în autodefinire: personalitatea emblematică este Alexandru cel Mare Macedon (prilej de discordie cu fraţii greci, pentru care Macedonia e un fel de Moldovă de la ei), iar aici, în România, cenaclul literar se numeşte, cum altfel, "Alexandru Macedonski".
45 de filiale în 20 de judeţe, conform propriilor declaraţii, arată o proporţională răspîndire a celor cinci sau şase ute de macedoneni pe teritoriul ţării, de parcă ar fi kaghebişti au spioni americani, cel puţin. Fără a avea o vizibilitate culturală, în afara ambiţiilor unor ciudaţi de a-şi publica albumele de familie, minoritatea macedoneană, în măsura în care există, poate să decidă în parlamentul României pentru toţi ceilalţi locuitori.
Cu existenţa unui Consulat Onorific la Ploieşti se împlineşte o nouă vanitate: zona Ploieştiului este cunoscută ca una dominată de macedoneni din cele mai vechi timpuri.