LITTERATUR co. AZ

Ion Stratan, „Opera poetică” (ediție de Dan Gulea)

2024-06-21T22:15:00.004+03:00

Sub auspiciile Bibliotecii „Nicolae Iorga” și ale Editurii Rocart, am lansat la Ploiești, pe data de 20 iunie 2024, în locul unde a trudit, primul volum dintr-o proiectată serie de trei ale „Operei poetice” Ion Stratan.

În locul unde a trudit - pentru că Ion Stratan a fost referent al Bibliotecii în ultimii săi ani de viață, sub directoratul lui Nicolae Boaru; au rememorat atitudini și stări actualul manager al Bibliotecii, dna Mihaela Radu, precum și bibliograful Bogdan-Lucian Stoicescu.

Au vorbit despre poet și despre poezie congenerii de la Cenaclul de Luni: poetul și editorul Călin Vlasie, criticul și poetul Ion Bogdan Lefter, și poetul, ieri și astăzi, Florin Iaru.

Florin Iaru a insistat pe momentul în care celor trei „muschetari” care dominau Cenaclul de Luni, Iaru însuși, Traian T. Coșovei și Ion (Nino) Stratan, li s-a alăturat un al patrulea, „d'Artagnan” (Mircea Cărtărescu), precum și pe atmosfera Cenaclului în care a apărut „Aer cu diamante”, antologia-etalon a generației optzeciste.

Călin Vlasie a evocat împrejurările în care s-a născut Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, și a povestit prima întâlnire cu Ion Stratan, în atmosfera goliardică de la jumătatea anilor 1970 , precum și ultima întâlnire cu poetul, de la zilele revistei „Familia”, din primăvara anului în care se va stinge autorul „Pentameronului”, 2005.

A punctat istoria ediției „Opera poetică”, inaugurată în 2016, cu scopul de a „retextualiza” creația unor mari poeți ai generației, subiecte, între timp, de studiu în facultate: Magda Cârneci, Liviu Ioan Stoiciu, Elena Ștefoi, Traian Ștef, Romulus Bucur ș.a. Nu au lipsit conexiunile cu prezentul poeziei, fiind evocat verbul recent dispărutului Ioan Es. Pop, contextul în care a apărut volumul său „Opera poetică” la Rocart.

Ion Bogdan Lefter a rezumat un parcurs intelectual și a descris un context ce se definește oximoronic, între solemnitate și deriziune, făcând o trimitere către celălat autor ce a pendulat între satiră și dramă, Caragiale, asemănător într-un chip surprinzător cu Ion Stratan prin fixarea acestor extreme, definind, în ultimă instanță, și un brand al orașului.

Au fost prezenți în Sala Marea Unire a Palatului Culturii numeroși prieteni de-ai poetului: Mihaela Ștefănescu, mama unicului fiu al poetului; Liana Dupont, prima soție a lui Ion Stratan; prozatorul Florin Toma, artiști vizuali precum Valter Paraschivescu, familia lui Eugen Petri, regizorul Cătălin Apostol, poetul Marian Dragomir, directorul Casei de Cultură „I.L. Caragiale”, poeta Camelia Iuliana Radu, Florin Manole din partea asociației „24pharte”, autorul Raul Sebastian Baz, scriitori diverși.

Un moment special a fost prezența în sală a primarului ales Mihai Polițeanu, o dovadă a interesului viitoarelor autorități locale pentru cultură și pentru valorile identitare ale Ploieștiului.

Caragiale, „Teatru”

2021-10-09T16:21:00.000+03:00

Primul volum dintr-o proiectată serie de patru prezintă teatrul marelui dramaturg, incluzând pentru prima dată și laboratorul rămas al comediei „Titircă, Sotirescu & Cia”, continuare a „Nopții furtunoase” și a „Scrisorii pierdute” - după 20 de ani.

2021-03-27T10:04:00.002+02:00

Nu este relevant: ca ministru, Maiorescu nu a reușit să „treacă” legea învățământului pe care a gândit-o, nici în 1874, nici în 1891; documentele din minister (numiri, petiții, rezoluții, regulamente etc.) sunt doar „mărunțișuri”, nu se schimbă nimic cu privire la locul lui Maiorescu în cultura noastră.

Și dacă e vb de „mărunțișuri”, două categorii: cele consemnate, consacrate de istoria literară (de pildă, introducerea limbii române în liceu, liceul de 8 ani, în loc de 7 – de la clasa I (astăzi: a V-a) la a VIII-a (a XII-a), comisia Hurmuzaki) și cele neînregistrate, până acum, de istoria literară (structura sistemică, reglementarea: funcționarea Consiliului general al instrucțiunii, manualele – avizarea cărților școlare, distribuirea lor, începutul unor reglementări ale examenelor naționale).

O imagine de epocă, prin înregistrarea acțiunii (instituționale) a unor personalități și, firește, acel deficit pe care îl sesizăm întotdeauna: inconstanța instituțională; poate proverbială, această inconstanță este cunoscută de orice cetățean din România de azi: instituții (centrale și locale) care apar și dispar, sedii care se schimbă, metodologii noi, credința, sinceră de altminteri, că „totul începe cu mine”.

Plus două mari trăsături: desenarea și, deopotrivă, coerența, paradoxală ar zice băutorii de cerneală, a unui pe nedrept hulit sistem. Pe foarte nedrept. Este suficient să revedem cele mai mari discuții din ultima vreme, ciclice (statutul manualelor, al examenelor naționale) și polarizarea societății, uitând, fatalmente, momentul auroral.

Dincolo de cunoscutele „reglementări” maioresciene și teoria de extracție kantiană a formelor fără fond (de ce să mai așteptăm – o nouă? – teorie a formelor fără fond... LOL), trebuie cunoscută dimensiunea social-politică a unor asemenea personalități, jocurile și poziționările lor în epistema momentului, care contribuie la fotografia generală.

Și: activitatea neoromantică, obiect al monografiilor clasice (Lovinescu, Ornea), constanta pledoarie pentru învățământul real – combaterea „clasei advocățești” și deci depolitizarea școlii – câteva din temele întotdeauna actuale, ce sunt un fundal pentru redesenarea sistemului de educație.

Rămâne poate de văzut un Maiorescu la Justiție, la Externe și, firește – un Prim-ministru...

În curând, la Muzeul Literaturii Române.

Repede-ochire 2020

2021-01-03T02:04:00.000+02:00

2020 a însemnat o generoasă producțiune, în condițiile claustrărilor cunoscute.

Imediat după ridicarea interdicțiilor de deplasare, pe la începutul lui mai 2020, am început, împreună cu Dorin Stănescu, autor al unei cronologii despre „Republica de la Ploiești” (2012, sub auspiciile Societății Culturale Ploiești-Mileniul III), cel care a știut să scrolleze chipul Mariannei de sub cel al Minervei ce reprezintă faimoasa Statuie a Libertății, o serie deambulatorie prin urbe pentru a finaliza un proiect mai vechiuleț, închinat tocmai doamnei cu pricina. Găsisem în anii anteriori și alte reprezentări ale Statuii și ale simbolisticii ei, supraviețuitoare a 150 de ani de istorie grea, dar elementul „imboldator” a fost, în ceea ce mă privește, câteva rânduri eminesciene, uitate de alcătuitorii ediției Perpessicius (în speță, colectivul Al. Oprea, vol. XI-XII) în paginile Timpului, de unde le-am readus în atenție (rubrica „Informațiuni” din 24 iunie 1881, p. 1):

Duminecă s-a dezvelit la Ploești Statuia Mme Grigorescu (așa-i zic ploieștenii Statuii Libertății, ridicate în onoarea efemerei republice de la 1869-1870). L'Independence Roumaine află că se făcuseră mari preparative pentru a primi pe rabin, pe D. Brătianu și - tres faciunt collegium - pe d. urechia. gardă națională pănă la statuă. Însă înaltele personaje nevenind, garda s-a întors singură și desilusionată împrejurul Mme Grigorescu.

Aceste inedite eminesciene (contextualizate aici, la fine de iunie), de un umor rafinat, unde Mme Grigorescu este o trimitere la soția primarului „roșiu” C.T. Grigorescu, vechi pașoptist, rabinul este „Berlicoco” („își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască”...), i.e. C.A. Rosetti, iar fratele Brătianu (pe care îl lua în pleasnă și Caragiale, numindu-l într-un articol „un mare sculptor”, prin comparații cu Frederic cel Mare, cel care „cânta cu flautul și făcea versuri”, cu Carol Quintul ce „făcea ceasornice”, „Goethe - pictură”, iar „Dumitru Brătianu făcea sculptură”, trimitere la inițiativa de iz politicianist de a ridica Statuia), toate acestea au creat centrul punctul de interes al albumului „Statuia Libertății - o istorie republicană ilustrată”, apărut la Editura Atom Ploiești, cea mai dinamică interfață a memoriei culturale a urbei, la ora actuală, cu concursul nemijlocit al ing. Alin Tomozei, creier al Atomului.

În cele peste 100 de pagini ale albumului s-au adăugat ilustrații din periodice de la 1877, precum The Illustrated London News, Harper's Weekly, Le Monde Illustré ș.a., care aveau trimișii lor speciali la Ploiești, în momentul în care însuși țarul Alexandru al II-lea a ales casele lui Istrate Negulescu, prefectul, drept sediu al cartierului general pravoslavnic, încrâncenat în contra Semilunei.

foto Gheorghe Constantin

Cea de-a doua parte a anului, adică după 8 august 2020 și lansarea memorabilă, cu distanțare, din fața Primăriei (erau la un moment dat vreo trei feluri de trupe: locali, regulari, jandarmi, pentru aproximativ 30 de participanți la singura manifestare culturală cu public a momentului pandemic) a fost dedicată unui mare proiect, o ediție Caragiale, care apare la Editura Cartea Românească (sub marca Editurii Art), finalizând primul volum, de teatru. Față de alte ediții din opera marelui scriitor, am inserat aici, pentru prima dată în istoricul editărilor, proiectul său în care voia să reia personajele din Scrisoarea pierdută și
Noaptea furtunoasă, la peste 20-25 de ani de la acțiunea inițială, cu scopul de a da o perspectivă amplă asupra operei teatrale. Deși nu au rămas decât câteva replici din Titircă, Sotirescu & Cia, listele de personaje de aici, transformările prin care ar fi trecut Rică Venturiano, Jupân Dumitrache, Nae Ipingescu, Cațavencu e tutti quanti aduc variațiunile necesare în perceperea operei. Prefața lui Gelu Negrea, Nota asupra ediției sau câteva pagini din cuprinsul volumului pot fi răsfoite pe pagina de comandă a cărții.

Dar înainte asta a început școala, astfel încât mi-am amintit cum era pe vremurile pionierilor, cum se bătea din/ la palme, aproape neîntrerupt, începând cu 15 septembrie, în anii 80 ai secolului trecut.

Pe final de an, decalat din aceleași motive cunoscute, nr. 15 din Caietele avangardei, publicația condusă de Ion Pop aflată în anul 8 de apariție (număr despre relația centru-periferie în avangardă), unde am contextualizat o scrisoare (aflată la ANR) a lui Saul Bellow către Virgil Teodorescu, președinte al Uniunii Scriitorilor în 1978, moment în care romancierul de Nobel venea în patria soției sale, matematiciana Alexandra n. Bagdasar; de aici, cunoscutul roman cu subiect neaoș, Iarna decanului, frescă a României ceaușiste, în strânsă corelație cu haosul campusului american.

Un an al bilanțului din mai multe puncte de vedere; unul singur: vârsta rotundă a lui Radu Cosașu, la 90 de ani, despre care am scris cu plăcere în Apostrof.

Pe hold. Primul an al pandemiei și „Cartea Anului 2020”

2020-12-30T01:59:00.039+02:00

Pandemia a început cu o serie de „restanțe” din 2019, pe care nu am mai apucat să le înregistrez, și pe care le consemnez aici; este vorba de literatură, cu

· Aurel Șorobetea, Himere valahe, cu ilustrații animate de Ioana Nicoară, muzică Tibor Cári (Fundația Triade, Timișoara), o carte specială, ce are o „versiune augmentată” cu ajutorul unei smartapp, poate o punere în abis a poetului româno-suedez ce revine acum, pare că șovăind, în limba română, cu „berculbec”, „rinocerber” sau „mormolostriță” – elementară alfabetizare a poeticului.

· Alina Nelega, Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat (Polirom), un roman despre identitatea feminină în dictatura ceaușistă, între tradiționalism și aspirații

Bine reprezentant valul de teorie și analiză, cu Ștefania Mihalache (Copilăria. Reconstituiri literare după 1989, Editura Paralela 45, Pitești, o teză de doctorat lumea copilăriei din literatura noastră: Orbitor, Exuvii, Muzici și Faze, Fata din casa vagon, Tinerețile lui Daniel Abagiu – printre subiecte), Magdalena Răduță (În context. O lectură sociologizantă a literaturii române din ultimul deceniu comunist, Editura Muzeul Literaturii Române, un volum de bilanț, ce traduce în română o seamă de studii pe principii de sociologie a literaturii apărute mai ales în periodice), Laszlo Alexandru (autor al unor Conferințe literare, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, o culegere pe diferite teme, între care se detașează cele de italienistică), precum și Alina Bako, cu Vindecarea prin literatură. Reprezentări ale maladiei în romanul românesc (1960-1980), Editura Muzeul Literaturii Române, o teză de doctorat despre un subiect în genul „noilor umanioare”, tratând o perioadă clasică a prozei noastre.

La traduceri, două nume:

· Divina Comedie. Infernul, text bilingv în clasica serie de la Editura Humanitas, „Biblioteca Italiana” (coordonată de Smaranda Elian și de Nuccio Ordine) în traducerea și cu comentariile lui Marian Papahagi, apariție integrală după aproape 30 de ani de la primele începuturi, într-o ediție îngrijită de Mira Mocan (care a și completat o parte dintre comentarii); într-o anexă, sunt reproduse și primele cânturi din Purgatoriul (într-o primă versiune), până acolo unde regretatul italienist ajunsese cu traducerea.

· Islandezul Sjón, situat la interfața dintre muzică (Björk), film (Lars von Trier) și literaturi, este și autorul romanului Din pântecul balenei (Editura Polirom, traducere din limba engleză de Anca Diaconu)

De aici înainte începea 2020; în poezie:

· cu evenimentul editorial al reeditării lui Leonid Dimov, Carte de vise (Editura Cartea Românească), prezentat pri/ între două lecturi, cea a editorului Ion Bogdan Lefter (care spune că face un pas către o „viitoare ediție critică”) și ceea ce Gheorghe Grigurcu, postfațator, denumește „Feeria lui Leonid Dimov”. Antologia apare în colecția „Cartea Românească 100”, gândită de Călin Vlasie ca o serie de valori ale literaturii române, alături de autori precum Marin Sorescu (teatru), Rebreanu sau Țoiu. Acum, Leonid Dimov, poet care s-a format și exprimat începând anii 1960, apare astăzi într-o nouă ediție, prima după mai bine de douăzeci de ani; un poet mare, un eveniment editorial, care lansează această întrebare asupra scenei noastre cultural-literare, preocupate de inventare oțioase în loc de reprezentarea critică a numelor care contează.

· Când Gellu Naum nu mai este Gellu Naum: mai întâi, pentru că Opere IV. Varia (Editura Polirom) adună elemente fundamentale de poetică suprarealistă, reunind textele colective, de la „Critica mizeriei” (și „Inventatorii bandorelei”) la „Eloge de Malombra” (alături de Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu, D. Trost), cu ample volute din anii 1960-1970, când poetul devenea o efigie pentru tinerii Gheorghe Rasovszky, Dan Stanciu și, mai ales, Sebastian Reichmann. Și, cum trebuie făcută o astfel de ediție, au conlucrat Simona Popescu (cea care a reunit opera lui Naum în precedentele trei volume de la Polirom), alături de Sebastian Reichmann și Dan Stanciu.

· Chiar dacă este o traducere, aici este locul Cărții Psalmilor. Psalmii 1-50, ediție bilingvă (română – ebraică, inclusiv transliterată), sub coordonarea Madeei Axinciuc și cu o lectură în ebraică a Prim-Rabinului Rafael Shaffer, apărută la Editura Polirom, un exemplu de profesionalism pentru edițiile critice, într-o materie reputat dificilă.

· Imediat, Florin Iaru, Ospiciile imaginației, poeme alese de Livia Ștefan, fotografii de Vlad Bâscă, Editura Cartier, Chișinău, o antologie în care o poetă citește un poet, de la Cântece de trecut strada (1981) la Jos realitatea! (2019), consacrând ceea ce se poate numi un poet al hiatusului, așa cum s-a exersat și Mircea Cărtărescu, în recentul Nimic (Editura Humanitas), volum ce marca o revenire la vers, după o absență de mai multe zeci de ani; o probă despre cei doi cetățeni înțelepți ai Aerului cu diamante, ce respiră în continuare la fel, în același ritm.

· Un cuvânt și pentru Camelia Iuliana Radu, Toluen (Editura Creator, Brașov), o lectură socială, despre sufocare, poezia devenind o tehnică sau un instrument de coerciție socio-culturală, de menționat alături de Biocharia. Ritual ecolatru de lui Mihók Tamás (Editura FrACTalia), al patrulea volum al unui poet care caută contraste între vechi și noi tehnologii, așa cum o arată, consecvent, celalate titluri, de la Șantier în rai la winrar de tot și culticular.

Iar Cartea Anului:

· Guillaume de Lorris, Jean de Meung, Romanul Trandafirului (două volume), text bilingv (franceză veche și română) în prestigioasa colecție „Biblioteca medievală” de la Polirom, în transpunerea semnată de Reghina Dascăl (deopotrivă autoare a introducerii), alături de Valentina Mureșan și de Andreea Șerban. Cartea anului, pentru că este o teorie despre metoda predilectă de evadare – cam ceea ce s-a cerut artelor în acest lung an 2020.

Alte elemente de teorie, bine angajate din punct de vedere politic:

· Cristian Preda, Tiranul cu nas mare și cu suflet foarte mic. Lirică politică, sloganuri electorale și versificații satirice de campanie de la 1834 până în zilele noastre, o antologie comentată a „versurilor la stemă” din imaginarul modern al României, alcătuită de un cunoscut autor de elogii prezidențiale din vremuri nu prea îndepărtate;

· Claude Karnoouh, Tribulațiile unui călător străin în România (1971-2017), traducere din franceză de Bianca Cernat, Editura Sedcom Libris, Iași; subintitulate „Reflecții și amintiri”, notațiile lui Claude Karnoouh la an aniversar (antropologul este născut în 1940) rememorează felul în care s-a întâlnit cu România, acum aproape 50 de ani, în „scenete” desfășurate mai cu seamă la Cluj sau la București (locuri ale „editării”, ale reflecției), cu largi ocoluri prin Maramureș sau prin Deltă, pe vremea lui Ceaușescu și pe vremea postceaușistă. O Românie exemplară, prin ochii formați ai cercetătorului, care începe să i se pară din ce în ce mai obișnuită

· Radu Mârza, Călători români privind pe fereastra trenului. O încercare de istorie culturală (1830-1930), Editura Polirom: studiul trenului și al relațiilor drumului de tren din punct de vedere sociologic, larg cultural, este o disciplină bine stabilită în ultimele decenii, o dovadă fiind La revue d’histoire des chemins de fer, al cărui cel mai recent nr., din 2018, analiza gările în timpul Marelui Război, cu o notabilă contribuție a istoricului Dorin Stănescu, „From Bucharest to Moscow, Paris and Vienna. Stations and train journeys on the Eastern front, in the stories of the memorialists and Romanian and foreign writers”. În acest context, studiul lui Radu Mârza, însoțit de ilustrații de epocă în special din gările Imperiului Austro-Ungar, vorbește despre felul în care călătorii noștri (de la Petrache Poenaru și Ion Codru-Drăgușanu la Liviu Rebreanu sau Nicolae Iorga) se raportează la deschiderile trenului.

· Enciclopedia imaginariilor din România (cinci volume, sub coordonarea lui Corin Braga), spune povestea școlii clujene despre literatură (volum construit de același Corin Braga), lingvistică (coordonare: Elena Platon, cu consultanța lui Gheorghe Chivu – o „derogare” către școala bucureșteană), istorie (Sorin Mitu), religie (Ioan Chirilă) și patrimoniu artistic (Liviu Malița), o poveste absolut necesară, datorată muncii continue a lui Corin Braga, fondatorul Centrului de Cercetare a Imaginarului de pe lângă Facultatea de Litere de la Babeș-Bolyai, angrenând zeci de cercetători și de universitari.

· Bianca Burța-Cernat, Simptome și diagnostice, „eseuri critice despre literatura română contemporană” (Editura Muzeul Literaturii Române), unde se investighează concepte de teorie literară vocale (World Literature, de pildă), pentru a se panorama dezvoltarea prozei noastre recente, de la Gabriela Adameșteanu la Doina Ruști sau Dan Lungu – un canon foarte coerent, din care lipsește (în sensul că nu are un studiu separat) piesa de rezistență, Mircea Cărtărescu

· Cătălin Sturza, Proza românească după 1990, o lucrare despre „tradiție, modele internaționale și forțele pieței” (Editura Muzeul Literaturii Române), analiză „la firul ierbii” ce trimite permanent către o osatură teoretică

Din proză, îi rețin pe

· Ștefan Manasia, Cronovizorul (Editura Polirom), un excelent exercițiu al unui poet ce pășește pe terenul suprarealist al romanului, pe

· György Dragomán, Corul leilor, traducere din maghiară de Ildikó Gábos-Foarță, o culegere de proză scurtă a autorului născut la Târgu-Mureș, de același nivel cu Attila Bartis.

Și poate nu chiar în ultimul rând,

· Ian McEwan, Gândacul (traducere de Dan Croitoru), o parabolă similipolitică despre Marea Britanie ce satisface pulsiunile intertextuale ale cititorului de astăzi.

Sigur, loc ar mai fi, dintr-un an care a mers încet, în care multe proiecte s-au amânat sau suspendat, așa că...

Monografia Editurii Cartea Românească, la 100 de ani

2019-12-15T22:16:00.000+02:00

Dacă luăm drept dată de referință jumătatea secolului XIX, când se constituie câmpul nostru editorial, când se creează ansamblurile cunoscute de cerere și ofertă, pentru care o importanță nu mică o au familiile de tipografi și editori, alcătuite din mai multe generații, putem constata că este greu de numit o marcă editorială care să se perpetueze. Tipografii germani care fac aici afaceri (Winterhalder, Göbl) renunță destul de repede sau se integrează în pătura burgheziei editoriale postpașoptiste, marca fiind preluată sau ștearsă prin diferitele asocieri.

Cu atât mai impresionant este numele Editurii Cartea Românească, o editură care împlinește 100 de ani – singura din câmpul nostru editorial. Cu o imagine specială, construită în perioada interbelică, și în calitate de interfață social-culturală a Partidului Național Liberal (principal finanțator al întreprinderii), Editura pentru care Sadoveanu sau Rebreanu au fost autorii de frunte a avut o existență fracturată: în iunie 1948 intră sub spectrul naționalizării, astfel încât, din centenarul său, lipsesc aproximativ 20 de ani activitate editorială – editura reînființându-se în 1969, ca Editură a Uniunii Scriitorilor. Personalitatea emblematică: Marin Preda, care a debutat, în aprilie 1948, la Cartea Românească, Întâlnirea din pământuri suscitând ample dezbateri în presa proletcultizantă a timpului. Tot Preda a fost personalitatea desemnată să organizeze noua Editură, pe care o conduce până în fatidicul mai 1980, găsind balansul necesar între imaginea de propagandist pe care regimul o incumba scriitorului și autenticitatea exprimării. I-au succedat alți directori, care au continuat managementul lui Preda și au făcut față provocărilor postdecembriste – până în 2005, când Editura, marcă a Uniunii Scriitorilor, intră sub administrarea unor edituri, care îi vor asigura, până în prezent, funcționarea.

Motivele acestei durabilități: susținerea Editurii de două organisme importante, puternice și definitorii pentru modernitatea instituțională românească. Mai întâi, în perioada interbelică, Partidul Național Liberal, care creează această Editură; apoi, în perioada postbelică, Uniunea Scriitorilor, o instituție fundamentală pentru identitatea noastră artistică și culturală.

o nominalizare la premiile „Obs cult”

2019-03-07T19:09:00.000+02:00

Nominalizarea volumului meu, Nouă tipuri de lectură (Editura Cartea Românească, 2018), la premiile „Observator cultural” îmi dă prilejul unor constatări oarecum nostalgice. Între 2000-2005 am început să scriu consecvent în presa culturală, la „Observator”, condus de Ion Bogdan Lefter, director al revistei; scriau atunci și studenți sau absolvenți de Litere precum Paul Cernat (și el nominalizat la această ediție de premii „Observator”) sau Costi Rogozanu (el nu e nominalizat!) ș.a.

De-a lungul celor 4 ani s-au desfășurat polemici și atitudini precum scandalul plagiatului din manualele Corint (descoperit de Carmen Mușat, cofondatoare a „Observatorului”), mobilizarea societății civile pentru salvarea parcului Carol, s-au înregistrat discontinuitățile ASPRO (Asociația Scriitorilor Profesioniști din România, condusă de același Ion Bogdan Lefter) / USR (Uniunea Scriitorilor din România, epoca Uricariu), a pornit „cearta intelectualilor” – în planul mișcării ideilor de politică literar-culturală. Din punct de vedere teoretic, în această perioadă au fost reluate sau developate diferite concepte literare, dintre care trebuie menționate cel puțin două: postmodernismul (și temele sale) și neomodernismul. Cu Gheorghe Crăciun sau Andrei Bodiu semnând consecvent în această serie a revistei, cu realizarea unor dicționare și repertorii ale scriitorilor contemporani, apărute preponderent la Editura Paralela 45 din Pitești, sub conducerea lui Călin Vlasie, „vechii” optzeciști au căpătat o identitate instituțională semnificativă în câmpul nostru cultural.

Îndepărtarea lui Ion Bogdan Lefter și sciziunea redacției, al cărei consultant și finanțator era și este firma de avocatură „Mușat și Asociații”, a deschis drumul celei de-a doua serii a revistei, sub conducerea exclusivă a lui Carmen Mușat. Din câte am observat, numele lui Ion Bogdan Lefter a fost mai degrabă prohibit, ca să mă exprim astfel, în noua formulă a revistei, începând cu martie 2005; treptat, și unii membri ai redacției s-au orientat către noua formulă, iar revista a înființat la doi-trei ani și o serie de premii literare, care sunt decernate consecvent în fiecare an, un pas în încercarea de a se desprinde de contribuții teoretice și (practice) exprimate anterior.

Nouă tipuri de lectură. Cu o excursie în critica (și teoria) literară, volumul nominalizat acum, la aceste premii, expune, printre altele, și părți dintr-o istorie culturală postdecembristă (începând cam de la Mineriada din iunie 1990, exprimată în planul politicii literare și de interviul luat de Nicolae Manolescu lui Ion Iliescu aproape imediat după tristele evenimente, punctând neopolemica gherism / maiorescianism), unde concepte precum cel de postmodernism sau de neomodernism – în arhitectura menționată – ocupă un loc nu mic în structura cărții.

Este o mică ironie.

https://www.observatorcultural.ro/articol/nominalizarile-la-premiile-observator-cultural-editia-2019/

„scumpă doamnă și prietenă” / e. lovinescu către hortensia papadat-bengescu

2018-10-28T17:17:00.002+02:00

Alături de cele 80 de scrisori inedite ale lui E. Lovinescu către Hortensia Papadat-Bengescu (1919-1943), cuprinzând lecturi succesive ale ciclului Hallipilor, dar și ale romanelor și cărților faimoase ale criticului, ediția de față mai este alcătuită și din alte inedite – scrisori adresate lui Camil Petrescu sau Margaretei (Bebs) Delavrancea –, texte din perioada de început (inclusiv primul articol, de la vârsta de 14 ani), cereri administrative și petiții din cariera de profesor, precum și o serie de procese-verbale ale societăților comerciale din care a făcut parte autorul („V. Missir Fii” & Co”, „Au Printemps de Bucarest” ș.a.).
Se dezvăluie astfel și un autor și un om, cu afinitățile și idiosincraziile sale, exprimate, deopotrivă, sub protecția caldă a prieteniei, alternând un stil oral cu unul scris. Cititorul are ocazia să privească „din interior” atât o configurare a canonului interbelic (prin adevăratul roman epistolar de aici), cât și formarea unei personalități de critic.

Lansare la Gaudeamus, sâmbătă 17 noiembrie 2018, ora 18, la Editura Cartea Românească.

Citind Marele Război. Antologia scriitorilor căzuți

2018-02-06T00:49:00.000+02:00

Joi, 22 februarie 2018, ora 18, MNLR Crețulescu 8

Conceptul de scriitor folosit aici este unul larg, cuprinzând deopotrivă poziționările în câmpul cultural (articole de opinie, de doctrină politică, socială, literară), precum și conștiința actului scrierii – de pildă, în cazul jurnalelor de front. Altfel spus, scriitorul nu este cel care ficționalizează (eventual evadează din contingent), ci este cel implicat în problemele cetății, cel care se exprimă public.

Cele 37 de nume din această antologie se încadrează în cele două mari tendințe ale epocii: naționalismul și socialismul. Dar, dincolo de ideologie, există și o anumită doză de imprevizibil, caracteristică destinului uman; scriitorii, vocile publice nu pot fi încadrate, disciplinat, sub o etichetă sau alta.

Iar felul în care murit acești scriitori este legat, în ultimă instanță, de circumstanțele războiului: se moare în linia întâi, la Mărășești; se moare la spital, din cauza tifosului; se moare în fața plutonului de execuție. Alteori, singura soluție e sinuciderea. Sau intervine alienarea mintală, care ține ani îndelungați după sfârșitul războiului. În fine, absența datelor certe în cazul unor autori, precum și angajarea literaturii lor, pot determina încadrarea alături de cei căzuți.

https://www.facebook.com/antologiaWWI/

http://edituramnlr.ro/librarie/istorie-literara/dan-gulea-citind-marele-razboi-antologia-scriitorilor-cazuti/

„Orașul dispărut. Ploiești”, la ediția a II-a

2017-04-21T20:00:00.000+03:00

Peste 300 de fotografii din trei mari colecții, datând în special din anii 1960-1970, dezvăluie un oraș de curând dispărut, din multiple cauze – politice, sociale, economice. Descoperite din întâmplare, în timp ce ar fi fost aruncate, imaginile semnate de profesioniști și amatori de la Fotocineclubul Casei de Cultură a Sindicatelor, precum Dorin Manolescu sau Ion (Jean) Popescu, sunt completate de investigații la Arhivele Prahova (pentru fondul Carol Nicolae Debie), de colecția Alin Tomozei, precum și de discuții cu martori ai epocii.
Nu lipsesc incursuni în secolul XIX, în perioada interbelică – inclusiv reproduceri după reclame interbelice. Descrierea anilor 1960-1970 urmărește cele mai semnificative momente ale epocii, de la petrecerea timpului liber la imaginarul simbolic al Ploieștiului (statui, monumente, peisaj urban), focalizând pe reconfigurarea centrului (peste 60 de poze doar din vechiul centru) sau pe fosta Cale a Câmpinii. Era și vremea unui oraș al muzicii sau a unui oraș subteran.
A doua ediție, apărută în aprilie 2017 la aceeași editură Ploiești-Mileniul III, se bazează pe descoperirea recentă a unor fotografii din colecția dlui Ioan (Jean) Popescu, fotograful emblematic al Prahovei. Însoțind în permanență discursul timpului, aparatul fotoreporterului este un martor prețios de-a lungul a peste o jumătate de secol: din 1966, de când a început să lucreze pentru Flamura Prahovei (singurul cotidian al județului) – ulterior Prahova (transformat în hebdomadar), până în prezent, adaptându-se noilor formule gazetărești ale digitalului, prin fața obiectivului au trecut mii de chipuri și ipostaze.

Cele 10 fotografii în plus din această ediție, luate de la sfârșitul anilor 1960 până undeva în anii 1980, aduc importante precizări asupra lumii de atunci, de la birja ce staționa în fața Gării de Nord până la kitschul istoric compus pentru Nicolae Ceaușescu, un reenactment, cum am spune astăzi, al epocii lui Mihai Viteazul. Punctul central îl constituie însă clișeele cu vizita lui Charles de Gaulle (din faimosul mai 1968) sau Franz Jonas, președinte al Austriei (septembrie 1969).

olandezul: cenaclul de luni - 40

2017-03-19T21:15:00.001+02:00

literatura din afara școlii – textul colectiv – școala CdL

Cenaclul de Luni este una dintre cele mai semnificative imagini ale schimbării de paradigmă ce se producea la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, încă neasimilată la nivelul istoriilor literare; cu excepția unei monografii concepută pe metode de istorie orală, ce nu îi cuprinde pe toți lunediștii semnificativi (O istorie a Cenaclului de Luni, de Daniel Puia-Dumitrescu, 2015), a unei analize-fotografie de epocă, descoperită „după 20 de ani” (Flashback 1985: începuturile „noii poezii”, de Ion Bogdan Lefter, – alături de Puzzle cu „noul val”. Addenda la falsul tratat de poezie Flashback 1985, ambele din 2005) precum și a unor mențiuni în ficțiune (Orbitor, respectiv Solenoid de Mircea Cărtărescu descriu „Cenaclul Lunii” ) sau în amintiri și articole – conștiința critică despre CdL este una săracă, fenomenul fiind mai degrabă nefixat la nivelul publicului și în special al publicului larg.
Pe de o parte, pentru că, așa cum sugerează și întrebarea, CdL este un fenomen în desfășurare – sau a fost până de curând – iar orice fel de evaluare nu poate surprinde imaginea de ansamblu; și cei ce și-au asumat schimbarea, noua generație literară de atunci, se află actualmente în centrul establishmentului literar, conducând sau influențând cele mai semnificative publicații și orientări și având cea mai mare deschidere în literatura mondială – așa cum o arată recunoașterea unor Herta Müller sau Mircea Cărtărescu.
Un fenomen în desfășurare – nu în sensul unei absurde permanentizări a ședințelor de cenaclu, ci în cel al evoluției și creării altor identități poetice – Universitas sau Grupul de la Brașov fiind asemănătoare și complementare lunedismului tocmai prin crearea unor poeți după 1990, conform unui model consacrat – pentru a da doar două exemple.

literatura din afara școlii
Pe de altă parte, absența unei conștiințe critice se concretizează în slaba diseminare a lunedismului (i.e. ansamblul cărților, publicațiilor și discursurilor despre fenomen sau, în ansamblu, ale lunediștilor) în „lumea largă”, ce își are are originea într-o anumită lipsă de preocupare a protagoniștilor față de ei înșiși. Deși sunt în centrul vieții literare (și artistice), deși au influențat (și și-au dorit să influențeze) viața artistică, lunediștii acceptă și ierarhii și statusuri moștenite. Un exemplu este programa școlară, unde, în ciuda valorii lor și a reprezentativității lor pentru epoca actuală, acești poeți nu există. Aici, în colbul școlii, poezia română a început cu Mihai Eminescu și a încremenit la Nichita Stănescu & Marin Sorescu; deși unii dintre membrii CdL au fost după 1990 aproape de literatura didactică (în calitate de editori, lectori-referenți sau autori), se pierde din vedere că nu există obligativitatea studierii literaturii contemporane de către tinerii liceeni și că programa școlară este mai importantă, în accepția administratorilor de sistem, decât orice alt fel de text. Rolul lunedismului în lumea academică pare a fi stabilit și clasat, pe măsură ce apar studii și monografii; la nivelul faptelor de istorie literară, lucrurile sunt, firește, cunoscute; mai departe, despre poeți precum Mariana Marin, Traian T. Coșovei, Alexandru Mușina, Ion Stratan, Marta Petreu, Simona Popescu, Mircea Cărtărescu, Bogdan Ghiu, Romulus Bucur, Florin Iaru, Liviu Ioan Stoiciu, Călin Vlasie nu se știe mai nimic, în sensul că opera lor semnificativă nu a intrat în conștiința marelui public, așa cum se întâmplă cu orice scriitor studiat și reprezentat de școală. Și este regretabil, pentru că de aici, din lumea lunedismului, se selectează marii poeți ai sfârșitului de secol XX și începutului de secol XXI – dacă ar fi să cităm doar Istoria critică a literaturii române.
Astfel, paradoxal, deși CdL este o parte semnificativă a literaturii noastre, el a fost sistematic obstrucționat de chiar palierul critic; mai întâi, așa cum formulează întrebarea, inoperabilul termen de „literatură postbelică” – ce putea fi valabil un deceniu sau două după 1944, nu poate servi drept umbrelă pentru o epocă ce a văzut desfășurându-se curente și ideologii precum onirism, postmodernism, neomodernism, protocronism – unele denumiri concepute ulterior, la multă vreme după primele manifestări ale curentului (a se vedea neomodernismul). În al doilea rând, termenul de „literatură postdecembristă” este creat pe baza aceluiași raționament, fără a se sesiza intrarea în scenă a unei alte generații. Mai mult, termenul depășește cadrul istorico-literar al CdL (1977-1983); lumea postdecembristă nu mai este una a CdL, ci una a cenacliștilor (de fapt: a foștilor cenacliști), a celor care au devenit voci personale, individuale, cu cariere și opțiuni diferite.
Prin urmare, CdL a însemnat definirea unei generații, conștiința unui grup și a unui altfel; Flashback-ul lui Ion Bogdan Lefter developează această poză de grup; o fotografie ușor voalată, din cauza epocii (unii autori, precum Emil Hurezeanu, nu au putut fi analizați, pentru că, la momentul respectiv, erau indezirabili regimului), ce realizează pe baza textelor publicate până în 1985 portrete de autori ce aveau să-și schimbe traiectoriile de mai multe ori după 1990.
Conștiința diferenței a condus, de altminteri, la desființarea CdL de către autorități; paralel, au existat alte cenacluri, de-a dreptul matusalemice, care au fost acceptate, tolerate, ele dizolvându-se undeva după 1990, sub presiunea realității social-politice: Junimea, coordonat de Ov. S. Crohmălniceanu (1971-1990), Cercul de critică al lui Eugen Simion (1974-1990), Universitas (1983-1990) – acestea fiind „bucureștene”, cărora li se adaugă cele din Timișoara (Pavel Dan) sau Cluj (Echinoxul). Singurul care a fost dizolvat, în afara CdL, a fost Aktionsgruppe Banat (1972-1975), din aceleași motive de subversivitate, dublate și de evidentele legături cu Occidentul ale membrilor: Richard Wagner, William Totok, Rolf Bossert ș.a.

textul colectiv
Astfel, prin interzicere, Cenaclului de Luni i-a fost „recunoscut” de către autorități potențialul destabilizator; acum, după 40 de ani, valoarea este, o dată în plus, confirmată; alături de Junimea, cenaclul ce a pus în circulație texte colective precum Autobuzul de Însurăței (totuși, încă needitat) și nume precum Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun etc., CdL este unul dintre puținele care au creat canonul literaturii noastre de la finele secolului XX, un canon care trebuie, de urgență, recunoscut și conștientizat în ansamblu de societatea românească, nu doar de partea ei academică.
În fine, CdL a inaugurat în poezia noastră textul colectiv; metodă de a trece de cenzură, volumul colectiv a avut un efect de bumerang: în loc să „dilueze” personalitatea autorilor, prin alternarea valorică atent studiată de „factorii de decizie”, volumele colective au impus nume și o identitate de grup, o conștiință generațională (în ciuda evidentelor diferențe) – arme valoroase în atmosfera degradată a anilor 1980.
Firește, poemul la patru mâini a fost exersat încă de la începuturile modernității noastre (cum ar fi poemul dramatic Legenda funigeilor, 1907, de Anghel și Iosif), dar abia în a doua jumătate a secolului XX, în epoca postmodernă, capătă greutate, așa cum o arată volumele Amintiri, 1973, de Leonid Dimov şi M. Ivănescu, cu desene de Florin Pucă sau Comentarius perpetuus, 1986, de M. Ivănescu şi Rodica Braga).
Seria lunedistă e deschisă de faimosul Aer cu diamante (1982, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan) și de Cinci (1982, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Alexandru Muşina). Acestora li se adaugă diferite antologii publicate de edituri precum Junimea (Alpha, Debut – unde într-adevăr amestecul valorilor era girat de administratorii culturali) sau Caiete ale debutanților (Editura Albatros), dar și Vânt potrivit până la tare (din același 1982), o manifestare a Aktionsgruppe Banat (antologie de Peter Motzan, cu Anemone Latzina, Franz Hodjak, Rolf Frieder Marmont, Johann Lippet, William Totok, Richard Wagner, Rolf Bossert, Hellmut Seiler, Horst Samson şi Helmut Britz).

școala CdL
După 1990, CdL se multiplică și apar antologii și noi cenacluri; Alexandru Mușina (din Cinci) sau Gheorghe Crăciun (din Desant 83, culegerea de proză a cenaclului Junimea) sunt coordonatori informali ai unei Pauze de respiraţie (1991, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea); volumul de Ficţiuni (1992, Ion Manolescu, Fevronia Novac, Vlad Pavlovici, Alexandru Pleşcan, Ara Şeptilici, Andrei Zlătescu) apare la București. Concomitent, apar cunoscutele antologii Mușina (Antologia poeziei generației ’80, 1993) și Crăciun (Generația ’80 în texte teoretice, 1994) – ambele la Editura Vlasie, ce sunt construite pe un corpus solid de autori lunediști.
Apoi, la jumătatea anilor 1990, Mircea Cărtărescu preia și el rolul lui Nicolae Manolescu, rezultând la Cenaclul „Litere” două culegeri de poezie și proză: Tablou de familie (1995, T. O. Bobe, Svetlana Cârstean, Sorin Gherguţ, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu), şi Ferestre ’98 (1998, Iulian Băicuş, Marius Ianuş, Doina Ioanid, Angelo Mitchievici, Victor Nichifor, Cecilia Ştefănescu, Ioana Vlaşin) sau, alături de Cărtărescu venind și Florin Iaru, pentru 40238 Tescani (2000, Ioana Nicolaie, Marius Ianuş, Ioan Godeanu, Domnica Drumea, Angelo Mitchievici, Mircea Cărtărescu, Doina Ioanid, Cecilia Ştefănescu, Florin Iaru). Colaborările lui Traian T. Coșovei nu fac o școală, așa cum încercau Cărtărescu sau chiar Iaru; Coșovei scrie la patru mâini: Mahalaua de azi pe mîine (cu Dan Mircea Cipariu, 2000), Pisica neagră, pisica moartă (cu Bogdan O. Popescu, 2001) sau, uneori, îndrăznește spre o antologie de generație cum ar fi Băutorii de absint (2007, împreună cu Ion Mureșan, Nichita Danilov, Ioan Es. Pop și Liviu Ioan Stoiciu). Și lista ar putea continua, cu oZone Friendley al Clubului 8 (2002, printre semnatari: O. Nimigean, Dan Lungu, Constantin Acosmei, Radu Andriescu, Liviu Antonesei, Michael Astner, Șerban Axinte, Vasile Baghiu, Nichita Danilov, Gabriel H. Decuble, Radu Pavel Gheo, Florin Lazarescu, Radu Părpăuță, Dan Sociu, Chris Tanasescu, Lucian Dan Teodorovici, Codrin Liviu Vasiliu), cu Manualul de literatură (2004, cu Daniel Bănulescu, Mihai Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Nicolae Ţone, Floarea Ţuţuianu, Lucian Vasilescu) sau cu Antologiile de Săvârșin (ținute începând cu 2007), laboratoare de poezie în care poeți și poeți preiau rolurile inițiale, stabilite de Aer cu diamante și Cinci; coordonează și prefațează, astfel, nume semnificative din poezia de ultimă oră: V. Leac, Teodora Coman, Ștefan Baghiu, semnând, printre alții: Ștefan Manasia, Radu Vancu, Diana Geacăr, Miki Vieru, Ștefan Manasia, Alex Văsieș etc. Nu în ultimul rând, experimentele-graf ale lui Chris Tanasescu (aka Margento), desprins din Club 8 de la Iași (Nomadosophia, din 2012, îi are alături și pe poeții americani David Baker și Jerome Rothenberg, pe poetul canadian Seymour Mayne, dar și pe artiști vizuali precum pictorul George Negrescu, caricaturistul Ion Barbu, alături de poeții români Iulia Militaru sau Felix Nicolau ori interpreta de jazz Maria Răducanu – o combinație de nume ce asigură vitalitatea marelui său experiment – poemul-graph).
În epoca internautică, a identităților alterate și a lipsei spiritului critic, un exercițiu de cenaclism lunedist face Călin Vlasie, cu colecția Qpoem: 24 de volume publicate într-un an de zile, o pagină de FB și un site special (Qpoem.ro), cu rubrici precum „acceleratorul de poezie” unde se discută, se tematizează, se respinge și se explică – o școală de poezie în stil „optzecist” (cu volume ale unor cunoscători ai poeziei – dar și ale unor debutanți).

Astfel, se poate spune că mulți și semnificativi cenacliști și-au construit propriile cenacluri: fie un cenaclu „în doi” (a se vedea volumele în colaborare ale lui Traian T. Coșovei), fie unul „tradițional” („Litere” al lui Mircea Cărtărescu, de la Facultatea de Litere a Universității din București, cu pandantul revistei estudiantine Litere nouă – cu Ion Bogdan Lefter cap limpede – ambele, fenomene din anii 1990, dar și seria I din Observator cultural – 2000-2005 –, sub conducerea aceluiași Ion Bogdan Lefter), iar acum mai curând – Călin Vlasie. Discuția, analiza poeziei (inclusiv anticiparea efectelor critice sau crearea propriului discurs critic) devin modalități de existență pe care generația lunedistă le-a impus prin forța evidenței.

Cea mai actuală polemică literară: despre legitimitate și dorință de putere, iscată în legătură cu statutul de scriitor și, în special, al Uniunii Scriitorilor, consemnează și finalul Cdl: acum, unii dintre tinerii lupi de altădată vor să își devoreze puțin mentorul și poate și junețea, contestând orice tip de putere. Un ritual binecunoscut în sociologia (literară), cu un final previzibil.
După ani 40, Corabia de Luni seamănă cu un teribil Olandez: mulți dintre membrii săi au devenit prea devreme clasici (Mușina, Stratan, Mariana Marin...), în timp ce accesul în empireul clasicismului românesc (a se citi: programele școlare) încă este interzis. Iar dacă în 2008 a fost posibilă o reîntâlnire a membrilor CdL într-o unică ședință, astăzi acest lucru nu mai este posibil: semnul cel mai clar că lumea Cdl se dezintegrează pentru a intra în istorie.

Profilul lui Ion Stratan, azi

2017-01-04T21:07:00.002+02:00

Mihai Vieru, Ion Stratan: despre poezia lui Nino, Editura Muzeul Literaturii Române, Colecția „Aula Magna”, București, 2016, 356 p.

Prima monografie dedicată unui poet afirmat în anii 1980 este semnată de poetul Mihai Vieru; între Ion Stratan și Mihai Vieru – Ploieștiul și poezia, o imensă poveste din care ies mai multe începuturi, volumul fiind deopotrivă și un debut în critică al autorului, cunoscut în poezia noii generații prin volume precum Hai Ku Miki, Aer în iarbă sau Ieri Park.
Există mai multe motive pentru această temă: Ion Stratan a gardat volumele de debut ale lui Mihai Vieru – rezultat al formării lui Vieru în lumea ploieșteană a lui Stratan, unde era vizitat de Traian T. Coșovei, vechi tovarăș de pe vremea Aerului cu diamante, și unde se crease (sau se continua) o boemă, cu epicentrul la Biblioteca „Nicolae Iorga”, unde autorul celor Cinci cântece pentru eroii civilizatori era oarecum angajat. Era sfârșitul anilor 1990 și începutul noului mileniu se anunța necruțător.
Grăbita trecere în postumitate a lui Stratan (în 2005) confirmă spiritul veacului (îl va urma rapid, peste ani 8, Traian T. Coșovei). Opera este încheiată, trebuie încadrată: între 2006 și 2009 lucrarea de doctorat a lui Mihai Vieru este scrisă; vede lumina tiparului abia acum. Între timp, un postum Stratan: Nefertiti Eminovici (2007), volum pregătit de mai demult; alte texte, prin periodice.
Sinuozități biografice ce se așază în pagină treptat, lucrarea lui Vieru putând fi considerată și o antologie din opera lui Ion Stratan, pentru că există o voluptate a citatului ce reproduce poem după poem, pentru a merge până la capăt pentru o temă, o expresie sau alta.
Gestul unui emul, monografia lui Mihai Vieru fixează un poet cam dificil și de regulă expediat în jocul de cuvinte sau, situație fericită, în problematica limbajului ori într-un univers absurd. Alte dimensiuni, în afara torsiunilor lingvistice (și identitare), sunt prezentate în curriculum vitae poetae din acest volum. Se naște un poet religios sau unul al cunoașterii (fie ea și thanatice); dar, cu anumite precauții, pe care poetul ce scrie despre poet și le ia, meticulos: „Nu vrem să spunem că Stratan este un bisericos sau că religiosul îl acaparează. Re-ligarea lui Stratan este una personală, specială, gnostică, este vorb de acel metafizic recuperat celmai bine, spunem noi, de la poeții englezi metafizici, pe care un Ezra Pound sau un T.S. Eliot i-au recuperat la rându-le, oferindu-i modernismului universal.” (p. 216).
Dacă Stratan a fost fixat ca un fluture în insectar prin primele sale volume, considerate semnificative, voluptatea și pasiunea cu care MihaiVieru scrie despre Desfacerea sunt convingătoare pentru o mutare a centrului de greutate al operei, pentru că acest volum din 1994 sintetizează preocupări dintotdeauna ale lui Stratan: sacerdotalul (atribut dat de critică à l’époque), „imagini ale miraculosului” sau o „atmosferă de drept divin”. Și, uneori, discursul critic (de comentariu) se integrează versurilor, un poet scrie împreună cu un alt poet, așa cum se poate obseva din citatul următor, unde doar ghilimelele separă discursurile (primul este al lui Vieru): „singurătatea punctând cvasitotal, dar se retrage și retaliază cu un strigăt: «Sau strig ca generalul cel roman: / Infernul pentru mine și pentru dușman» dar imediat îmblânzind în diafan starea de spirit” (p. 195).
Alte exemple, analize pe text desfac câte ceva din mitologia Stratan: omul punând în umbră opera, jocurile sale de cuvinte fiind adesea memorabile și repetate de congeneri uneori mai mult decât poemele propriu-zise, se poate afirma despre calambur că „nu este la Stratan o tehnică de dragul folosirii ei, cât o tendință de înlăturare a pattern-urilor de gândire”.
Există însă și zone de confirmare ale poeziei lui Stratan; „peninsulă” sau chiar limb al modernismului, poezia celebrează diversitatea și puterile metaforei, adesea în răspăr cu programele postmodernității noastre; autorul Desfacerii a afirmat supremația metaforei de câte ori a avut ocazia.

Iar povestea poeziei și a Ploieștiului există prin câteva descrieri semnificative,atât ale lui Stratan, cât și ale lui Vieru; orașul care „nu te lasă să-i scapi”, „abis” și „capăt de linie”, „sălaș alb sau negru”, „fascinație”, „zonă crepusculară” – atribute ale poetului Mihai Vieru despre orașul său; „Privesc orașul cimitir”, spune Stratan, „În care am murit și ieri / Și voi muri și mâine”, găsind undeva și „un clavir”, descriind uneori atmosfera în poeme ce poartă numele orașului.
Cu o excelentă introducere în epocă și în teoriile despre poezie (între textualism și postmodernism), monografia lui Mihai Vieru scrie și povestea unei generații (a generației ’80) printr-o densă grilă comparatistă, mergând spre motivele și motivațiile poeziei, indiferent de epocă, scriind, desenând, în fond, un profil cultural, o conștiință creatoare, cu pasiune și cu emoție, ce fac să strălucească un poet nu mic.

marginaliile avangardelor

2016-10-23T23:30:00.002+03:00

Dragi prieteni,

În curând va apărea la Editura Tracus Arte un nou volum de-al meu, „Marginaliile avangardelor”, studii și eseuri scrise în ultimii 8-9 ani despre lumea avangardei, a relațiilor dintre imagine, text și sunet. 300 de pagini cu 31 de reproduceri după Jules Perahim, Gellu Naum, Paul Păun, Brâncuși, Brauner ș.a.

O plimbare prin pădurile avangardelor, de la Gheorghe Șincai și Eminescu (incluzând un istoric al termenului de avangardă la noi), la Andrei Codrescu, Matei Vișniec sau Margento.

Pentru că

Întotdeauna au existat mai multe avangarde (etape, valuri, vârste...), în ciuda cercetătorilor de a unifica sub semnul unui singular o manifestare în cele din urmă complexă. Va fi deci vorba despre avangarde artistice și literare, abordate în special dincolo de granița, artificială, a lui 1947, tacit acceptată în câmpul dezbaterilor de la noi drept dată-limită pentru fenomen. Iar primatul textului, consecvent aplicat literaturii avangardiste, este acum concurat de o serie de analize despre vizual și auditiv, această „marginalia” din studiile și edițiile critice.

Dada în direct (Petre Raileanu)

2016-06-21T01:07:00.000+03:00

Petre Raileanu, Dada în direct, urmat de Tristan Tzara, schiță de portret, Editura Tracus Arte, București, 2016, 150 p.

Nu atât o carte despre Tristan Tzara (1896-1963), cât una despre lumea sa, despre Dada; firește, Tzara nu poate fi separat de Dada, și nici de personajele sale, cum ar fi l’Antiphilosophe sau dl. Aa. Tzara – Dada - Aa, enunțul care este o concluzie a unei cărți despre esențe, devine o definiție a acestei lumi, de la care poate porni totul.

Astfel, Dada în direct este o cronică a primilor ani de dadaism, cel zürichez, dintre 1915-1919, cu unele incursiuni în mediul parizian de după 1920; cu un glosar de nume și de reviste, o bibliografie și câteva portrete ale principalilor actori de origine română (Tzara, Iancu sau Segal), lucrarea ar avea un aer de manual, precizând unele fapte de istorie literară cunoscute.

Atrag atenția două dintre inovațiile lui Petre Raileanu, scriitor franco-român, recunoscut cercetător și editor al avangardei, monografist al lui Luca sau Fundoianu / Fondane: un studiu despre aportul lui Brâncuși la mișcarea dadaistă (bazat pe albumul-antologie de ultimă oră, Dadaglobe, editat de Muzeul de Artă din Zürich, după notele și însemnările timpului) și un portret al Tristan Tzara, bazat pe declarații și însemnări ale inițiatorului mișcării.

Se pare că ar fi participat și Brâncuși la proiectul antologiei Dadaglobe, cu trei fotografii ale operelor sale: două pentru Little (French) Girl / Mlle Brancusi, obiect apropiat de perisabilul sau sugestia sa dadaistă, și o fotografie pentru o Pogany, dintr-un material (bronz) și cu o realizare ce depășeau efemerul dadaist. Mai mult, cunoscutul portret al lui Joyce sau costumele Lizicăi Codreanu (ce dansează pe muzica lui Satie) pot fi alte realizări de tip dadaist ale lui Brâncuși – o ipoteză curajoasă, bine argumentată.

Plasat strategic la finalul cărții, portretul lui Tzara studiază avatarurile personajului de la mediul românesc la cel cosmopolit, selectând o serie de mărturisiri șocante, în spirit tabloid, despre „deflorarea unei fete de 15 ani” sau „două săptămâni într-o cameră cu o tânără de 17 ani”; mărturisiri publicate încă din anii 1970, în ediția de Opere complete a lui Henri Béhar, dar cam nebăgate în seamă de cercetători. Cea mai recentă monografie, a lui Marius Hentea (2014), pune plecarea lui Tzara, cu trenul, de la București la Zürich, pe seama războiului, a antisemitismului galopant. François Buot (2003) crede că Tzara a plecat pentru a își împlini destinul, existența. Firește că și aceste motive au partea lor de adevăr. Dar ipoteza lui Raileanu exprimă, și direct și indirect, decizia familiei de a-l trimite pe tânăr, devenit din motivele menționate o povară socială, cât mai departe în lume. Și într-un loc totuși ferit, pe cât posibil. Astfel, Zürich-ul devine alegerea necesară.

Pe de altă parte, mărturisirile lui Tzara trebuie luate și cu o anumită precauție; de pildă, într-un loc, el declară că are ca semn distinctiv 4 urechi, ceea ce nu este neapărat real.

Pe lângă aceste elemente de noutate hermeneutică, stilul accesibil al lucrării, ilustrat de reprezentări de calitate din publicațiile epocii, scoate în evidență o serie de trăsături forte ale dadaismului, care s-au integrat în orice estetică a prezentului, cum ar fi: poemul static, poezia fonetică / poezia fără cuvinte, poemul simultan (simultaneismul), primitivismul (poemul negru). O semnificație aparte capătă și observarea unui dada (căluț de lemn pentru copii), în revista Chemarea din 1915 (realizată de Tzara & Vinea), o vignetă nesemnată, datorată probabil artistului francez de origine elvețiană Félix Valloton, care a ilustrat fiecare din cele două numere ale revistei.

Firește, într-un loc sau altul pot fi aduse diferite observații de informație; de pildă, ar putea fi completată lista periodicelor dadaiste și cu Projecteur, editat de Céline Arnauld (născută în România) și poetul belgian Paul Dermée. Utilă ar fi și o explicitare a cronologiei poemului negru: la p. 32 se afirmă că „poemele negre sunt aduse pe scenă de Tzara în serata din 12 mai 1917, pe scena Galeriei Dada”, iar la p. 77 este avansată data de 14 iulie 1916, când „textul primului manifest este atribuit «Domnului Antipyrine» și este în întregime preluat în primul volum al lui Tzara care inaugurează colecția Dada (...) care mai conține (...) fragmente din poeme românești și din poeme negre”. Este foarte posibil ca poemul negru să fie în programul lui Tzara & Cia chiar din primele seri de februarie 1916, când a început aventura Cabaretului Voltaire.

Oricum, Dada în direct este un volum ce se joacă cu senzaționalismul, pe seama unui subiect în sine senzațional / al senzaționalului; iar echilibrul just pe care îl păstrează autorul face din această lucrare una de referință pentru Dada.

Dadaglobe reconstructed: Limbajul dadaist (sau câteva cuvinte despre jocul de șah)

2016-06-20T01:00:00.002+03:00

Dadaglobe reconstructed

Scheidegger & Spiess Verlag, Zürich, 2016, 160 p.

O neașteptată apariție este expoziția și catalogul său de la Muzeul de Artă din Zürich, dintre 5 februarie și 1 mai, ce va fi fi itinerată și la New York, între iunie și septembrie a.c. Editat în principalele limbi de circulație, de o echipă condusă de Adrian Sudhalter, alături de Anne și Michel Sanouillet, Cathérine Hug, Samantha Friedman, Lee Ann Daffner, Karl Buchberg, catalogul este dedicat de către editori unuia dintre cei mai cunoscuți specialiști în avangarde, Michel Sanouillet, care ne-a părăsit în 2015.

Dadaglobe este un proiect al lui Tzara din anii 1920-1921, o antologie universală, în numele căreia a susținut o asiduă corespondență; trecând prin mai multe licitații și colecții particulare, lucrările trimise lui Tzara au putut fi reasamblate acum, într-o expoziție deosebită.

Tzara a solicitat „fotografii ale unor opere de artă”, iar în proiectul rămas se pot contabiliza semnăturile a cca 50 de autori cu aproximativ 100 de reproduceri foto; editura La Sirène anunța apariția iminentă, iar autorul Cântecului unui dadaist spunea: „Veți avea multe surprize agreabile. Citiți Dadaglobe dacă aveți probleme. Dadaglobe este sub tipar.” Nu a fost să fie atunci, este acum.

Sunt cuprinse peste 170 de exponate (inclusiv texte, fotografii-portret sau fotografii ale unor opere dadaiste, desene și schițe), semnate de cele mai semnificative lume ale avangardei, surprinse în epoca lor de aur, de dinaintea disoluției în diferite –isme sau angajamente; astfel, numele selectate spun o unică poveste, a avangardei de acum și dintotdeuna. După cum precizează și pagina de titlu, este vorba de:

Aragon, Arp, Baader, Baargeld, Bacchi, Blumenfeld, Bonset, Brancusi, Breton, G.Buffet, M.Buffet, Cantarelli, Charchoune, Chemla, Citroen, Cocteau, Crotti, Dermee, M.Duchamp, S.Duchamp, Duldgedalzen, Edwards, Eluard, Ernst, Evola, Fiozzi, Freytag-Loringhoven, Griebel, Grosz, Haubrich, Hausmann, Heartfield, Hoch, Huelsenbeck, Lacroix, Mac Robber (pseudonim al lui Tzara), Man Ray, Pansaers, Peret, Picabia, Ribemont-Dessaignes, Rigaut, Schwitters, Soupault, Stella, Taeuber, De Torre, Tzara, Vagts, Varese, Vischer, Worm.

Motivele pentru care catalogul-antologie nu a fost publicat(ă) la vremea sa sunt multiple: lipsa de bani (după declarațiile lui Tzara însuși), insatisfacția unor suprarealiști care s-ar fi simțit stânjeniți de aceste începuturi (Breton, Aragon, Eluard), lipsa de oportunitate.

Acest omagiu adus dadaismului la centenar conține câteva dintre cele mai provocatoare texte avangardiste, de la Vous m’oublierez, un sketch de André Breton și Philippe Soupault, unde personajele sunt Umbrela, Halatul și Mașina de cusut, cunoscute din definiția metaforei a lui Lautréamont – la interesantul poem al lui Duchamp, intitulat Partidă de șah, ce se rezumă la limbajulul tehnic cunoscut pentru mutările din joc, ale lui Picabia (cu albul) și ale lui Roche (negrul).

Apelând la multiple limbi și limbaje, Dadaglobe conține un portativ de Darius Milhaud, texte în engleză (Man Ray), italiană (divizia futuristă), spaniolă (Guillermo de Torre) și mai ales în franceză sau germană. De fapt, limbajul pare a fi unic sau universal, din moment ce franceza împrumută din procedeele germanei și invers: „Côteflûtepêchebête / Ânehâtepâtebûche” (scrie Aragon) sau „pup pup pup machen die elecktriscen gewitter / und vom astrolabium springt die glasur” (scrie Arp). Manifestul lui Bonset, în neerlandeză, preface și el sensurile și formele: „De zuivere logica en de gitaar – de zuivere gitaar en de logica – gitaarlogica – logicagitaar – logigicataar – gicalogitaar – taargilocagi – gicalotaargi – letaargigica – gitaar, gitaar, gitaar, logica, logica, logica, logicanus, ANUS.” De altminteri, „Je suis contre tout et tous”, spune aura din cuvinte ce înconjoară capul lui Bonset, văzut într-o fotografie de tip buletin, dar din spate. De aici până la destructurarea limbajului nu mai decât un pas, pe care textele semnate de Huelsenbeck sau de baroneasa Elsa îl fac, tinzând spre un limbaj universal, ce poate fi numit chiar limbajul dadaist. Iar în ceea ce privește virtualitățile dadaismului, transpus în epoca noastră cuprinsă de războiae sfinte, nu are cum să nu impresioneze strigătul „Dallahda” al cehului Melchior Vischer, dintr-un poem din 1920.

În paginile acestui catalog ne salută Brâncuși, cu Domnișoara Brâncuși și, separat, cu Domnișoara Pogany. Nu sunt uitate fișele de dicționar. Despre Tristan Tzara se spune că „s-a născut la Constantinopol, locuiește la Paris și are drept semn particular 4 urechi. Joacă foarte bine șah.” Mai glorioasă este descrierea lui Duchamp: „păr roșu, față roșie, gură roșie, 51 de kg. Semn particular: face foarte bine dragoste (...) își câștigă viața la New York dând lecții de franceză (ceea ce înseamnă, în America: face dragoste). Foarte bun teoretician al șahului, dar mediocru în practică.”

Dadaglobe reconstructed are astfel toate șansele să devină antologia reprezentativă pentru dadaism și chiar, la un anumit nivel, pentru avangardă, care nu poate fi gândită în afara acestor nume și etape.

festivalul internațional din curte

2016-03-31T23:26:00.002+03:00

foto: Muzeul Județean de Istorie Prahova

Festivalul „Nichita Stănescu” 2016 s-a remarcat prin același tip de improvizație cu care ne-am obișnuit, din păcate, în ultima vreme: o serie de tarabe cu cărți fel și chip, sub umbrelele Bergenbier, plasate în parcul central, într-o îngrămădeală perfectă.

A precumpănit amestecul epitetelor internațional, respectiv județean, și interjudețean.
Un citat de pe site-ul Primăriei Ploiești e cu totul și cu totul special; aflăm mai întîi un adjectiv deosebit, „nichitian”. Apoi, probabil din patriotism local, aflăm că Ploieștiul e un județ. În plus, concursul pentru elevi e girat de anonimi, precum membrii din Grupul de la Ploiești:

concursul este deschis tuturor elevilor din cursul liceal si are ca obiectiv cunoasterea vietii si operei nichitiene, dezvoltarea capacitatii de a intelege si a transmite ganduri, semnificatii, mijlocite de limbajul poetic, precum si incurajarea afirmarii tinerelor talente in domeniul creatiei literare. Anul acesta, juriul, format din profesori de limba si literatura romana precum si din membrii Grupului de la Ploiesti, au jurizat 150 de lucrari ale elevilor din Ploiesti, precum si din alte 15 judetene ale tarii.

În al doilea rînd, oamenii nepotriviți la locul nepotrivit; total dezamăgitoare întîlnirea cu romanciera Ileana Vulpescu; autoarea „Artei conversației”a fost permanent agasată de întrebările unui individ în legătură cu o felie de pizza (sic!), totul la microfon, individul pretinzînd că face un dialog probabil neconvențional. Resemnată, autoarea s-a retras în mutism, după doar 20 de minute de „pizzat”.

A devenit o regulă, mai mult, nerespectarea programului anunțat: întîlnirea cu scriitorul Nicolae Iliescu nu a mai avut loc, deși era anunțată în programul ce poartă antetul organizatorilor. Ziua de 31 martie, a nașterii poetului, a fost și ea bulversată, în raport cu același program: festivitatea de la statuia poetului, din parcul central, a început înainte de ora 9, deși era anunțată pentru ora 10 (dovadă fotografiile postate pe contul Muzeului de Istorie Ph, ce poartă și ora la care au fost realizate). Premierea a avut loc tot cu o oră mai devreme decît era anunțată în programul oficial, la Casa memorială NS; îngrămădiți în curticică au luat loc pe două sau trei rînduri oficialitățile, producîndu-se înmînarea premiilor:

Marele premiu NS, acordat de Consiliul Județean, a revenit dnei Carolina Ilica, cunoscută pentru activitatea din cadrul Festivalului Internaţional "Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş", unde au participat, de-a lungul timpului, renumite personalități, precum președintele Academiei Mondiale de Artă și Poezie; președintele Congresului Mondial al Poeților sau cîte un membru în Consiliul Director al Festivalului Internațional de Poezie de la Medellin (sursa). Laureata este renumită, de asemenea, și pentru cele peste 60 de volume dedicate poeziei și traducerilor (în special din sîrbă), publicate sub egida Academiei Internaționale Orient-Occident din București, dar și pentru brodarea versurilor (cu ac și ață) pe diferite materiale textile.
Premiul pentru Opera Omnia, acordat de Primăria Ploiești, a revenit dlui Aurel Rău, cunoscutul poet de la „Steaua” lui Baconsky. Dejan Mastilovic a fost premiat pentru promovarea (traducerea) operei lui Nichita Stănescu.
Acestea au fost, iată, alegerile nu doar ale dlui Eugen Simion, președintele juriului, ci și ale Primăriei Ploiești, respectiv ale Consiliului Județean Prahova, finanțatorii acestor premii.

Astfel, Festivalul internațional NS (sau, mai degrabă, sîrbo-român) poartă pecetea inconfundabilă a improvizației, a amestecului valorilor, la care sînt părtașe, în primul rînd, autoritățile locale și managementul cultural al Ploieștiului, aflat la mîna unor oameni neinstruiți și fără gust.

Gravitație (Svetlana Cârstean)

2015-11-24T20:43:00.001+02:00

Una dintre cele mai cunoscute poete de azi, Svetlana Cârstean, a fost de curând principala organizatoare a evenimentului poeticesc București 21. O epopee participativă, un poem scris de 40 de poeți în modul renshi sau cadavre esquis, în septembrie a.c. Un succes deosebit, anticipat și de calitățile de manager cultural ale poetei, coordonatoare a unei serii de poezie, Cercul Poeților Apăruți, de la PandoraM, unde au apărut Andrei Dosa, Sorin Gherguț sau M. Duțescu. Se adaugă acestora și alte proiecte culturale (traduceri, lecturi publice), în spatele cărora există Gravitație.

Svetlana Cârstean scrie un text despre durere, un text dificil de exprimat, de citit, de acceptat. După elaborarea îndelungată a Florii de menghină (volumul de debut, apărut în 2008), de cel puțin 10 ani, autoarea revine cu un nou volum despre constrângere, despre datorie, înțeleasă la modul natural, așa cum exprimă titlul Gravitație.

Este un text care tratează despre cîteva mari teme: trecutul, copilăria, ceea ce se vede, cuprins între

la librăria humanitas ploiești, alături de autoare
și de diana rînciog

două mari repere: mama (primul poem îi este dedicat) și fiul (căruia îi este destinat ultimul poem). Un text unde se pot face diferite alegeri, în funcție de motivațiile fiecăruia: „dacă aș vinde undeva toate zilele vieții mele / aceea ar costa cel mai mult”, povestește undeva autoarea. Este un tîrg pe care oricine și-l poate imagina (dacă e dispus): ce zi a vieții tale r valora mai mult și mai mult? Ce ai face cu banii (aurul)?

De la aceste întrebări mai puțin semnificativ este răspunsul, mai mult contează adresarea directă, acea persoană a II-a (ție) cuprinsă în Gravitație.

Pentru că este un poem al eliberării: Cîntec de trecere 2 vorbește despre dificila și traumatizanta, pentru fată, a relației tată-fiică; bucuria eliberări fetei, de a arunca toate amintirile din copilăria promiscuă, unde se vărsa sânge (de obicei la bucătărie, dar, la sărbători, și în sufragerie, pentru a parafraza). Banalitatea durerii, a sacrificiului, a devenit o epocă revolută.

„Gravitație” are mai multe semnificații, adesea opuse; poate însemna cădere, atracție, moarte, încremenire, unde intră tristețea copilăriei ceaușiste, a promiscuității din alte vremuri, atracția inconfundabilă a acestei vârste de aur, tristețea ei cu molidul ce umple casa de Crăciun cu ace verzui „ani la rând”. Dar „gravitație” mai trimite și la scrisul ca extragere dintr-o atmosferă terifiantă, cu durere, frică, vinovăție; a fi cu picioarele pe pământ, sedimentarea gândurilor sunt tot atâtea stări luminoase, așa cum spune finalul:

Bine ai venit, gravitație,

în viața mea!

Întregul volum se bazează pe ambiguitatea dintotdeauna a simbolului; de pildă, insertul bang bang you hit the ground, prezent la începutul și spre sfârșitul volumului, dintr-un faimos cântec, despre felul în care o joacă de copii se prelungește, cu o încărcătură gravă, în epoca maturității, povestitoarea revenind permanent la acest refren, despre ce înseamnă căderea, eșecul. Sau simbolul porumbelului: grația și periculozitatea sa, apatia lui, excrementele sale, „declarațiile” sale că poate controla totul: balconul, aerul, apa. Și, în 3. resurse. cine nu e mângâiat nu există, o relație, o trimitere spre relația autor / cititor: „inima mea e capul / porumbelului / sacrificat aseară / pentru masa de duminică. / carnea ei se va topi ca untul / în gurile voastre”.

Deasupra a toate, prietenia, prin personajul Athena Farrokhzad, suedeza născută la Teheran, poeta tradusă de Svetlana Cârstean în limba română (vol. Albdinalb), o soră și o martoră a aceluiași tip de univers concentraționar, chiar dacă pe alt meridian, evocându-se o copilărie socialistă, o îndoctrinare a cărei principală cauză era de asemenea tatăl.

Dincolo de determinările istorice, rămâne așadar puternica idee a prieteniei, cea care face legea

mizeria ploiestiului

2015-05-31T17:41:00.002+03:00

Pentru că tot cică ar fi zilele Ploieștiului, prilej pentru administrația locală să mai dea niște bani pe manifestări ce confundă cultura cu divertismentul, expresii de regulă ale imposturii, să privim o clipă niște peisaje urbane (o mică parte).

Un oras aproape fără monumente, fără identitate culturală, Ploieștiul este un oraș în care spațiul public nu există sau este lăsat la voia întîmplării; cu excepția zonei centrale unde monumentele sau lucrările murale sunt la vedere, nevandalizate, și în general îngrijite (deși ar fi de discutat și aici), cartierele nu au și nici nu resimt lipsa unor expresii artistice, iar ceea ce există se află într-o stare de paupertate.

Aproape nici un monument din oraș (cu excepția unor busturi) nu are trecute numele artistului sau anul cînd a fost executat (iar titlul -- nici vorbă); ele sînt ignorate, adesea lăsate într-un spațiu transformat: dacă înainte de 1990 era un spațiu verde liber, neîngrădit, ulterior au apărut și au rămas acolo chioșcurile, blocînd perspective (cum este monumentul fără nume, de la Complexul Mic, din imaginea alăturată)

Dincolo de faptul că proprietatea publică, prin grija consiliului local, este trecută în proprietatea privată (oare ce relații au titularii de la barul fost Rossy, care se extinde an de an în parcul Mihai Viteazul, astfel încât parcul a început să devină al lor?), este oribil felul în care lucrări semnificative sînt distruse sistematic, prin acoperirea lor cu reclame sau firme, așa cum se întîmplă cu mozaicul de la Magazinul Mare Nord și cu întreaga fațadă a clădirii, la buna inspirație a proprietarilor.
De fapt, lipsa unei viziuni urbanistice și arhitecturale este evidentă; cu un peisaj urban dominat de blocuri, a fost permisă „enveloparea” blocurilor de către proprietari, iar culorile au explodat, așa cum se vede în orice imagini din cartiere ei mult sau mai puțin centrale (de pildă, chiar la blocul situat lîngă fostul Tribunal și actualul Muzeu de Istorie).

Mai mult, statuile din fața casei Sindicatelor, abstracțiuni gîndite pentru un anumit ansamblu, nu au o denumire, par a fi nedefinite, suportînd vandalizările obișnuiților esplanadei sau pe cele ale autorităților, care se pare că le mai vopsesc din cînd în cînd cu un var.
Spre sud, de-a lungul bulevardului care este poate prea des invocat de autorități și închis pentru diferite sărbători, mai mult sau mai puțin reale, pentru diferite festivisme, nu se află decît două reprezentări artistice; un Sărut vandalizat cu grafitti, din piatră, fără autor precizat, de negăsit în prezentările oficiale ale urbei, și un bronz de Ion Irimescu (autorul nu este menționat, firește!), Maternitate, datat 1964, aflat de semenea într-o situație de vandalizare cu „inscripții originale” din grafitti.

Sărut vandaliat

Maternitate de Ion Irimescu, vandalizată

În rest, bulevardul nu are nici un monument semnificativ, artistic -- nu de evocare a unei personalități, situație specifică bustului, cu un rol comemorativ. Iar acestea două, care există, sînt vandalizate, indiferente pentru comunitate, așa cum sînt și celelalte monumente sau expresii artistice, prezentate mai sus.

Pe de altă parte, la Ploiești, nici arta murală nu o duce mai bine; cu excepția unui om păianjen de pe zidul Casei Albe, un elogiu al timpurilor cînd a fost construită, al ideologiei care este încă triumfătoare, un om-păianjen, omul multilateral dezvoltat, destul de decolorat pentru a nu mai fi vizibil. Celelalte exemple (precum Magazinul Mare de la Complexul Mare Nord) sînt distruse sistematic de proprietari sau de chiriașii locului (patroni de magazine, în genere, care își pun firmele sau burlanele la vedere). În acest sens, un exemplu este și arta murală din intersecția Caraiman („La două tramvaie”), ce stilizează un porumbel sau o pasăre lîngă un arbore înflorit -- e vorba de unul din cele patru panouri ale locului, celelalte fiind vadalizate de inscripții agramate în grafitti sau de sloganuri politice (cu cine să votăm la niște alegeri locale).

Totul culminează cu fațadele de blocuri, anvelopate care cum a putut: rezultatul, din punct de vedere arhitectural, este dezastruos -- și asta pe una dintre artele principale ale orașului, Republicii (fostă Calea Cîmpinii), drumul ce duce spre munte și cu parcul Nord, unde se mai află oarecari rămășițe din complexul vizual de altădată, evacuate pentru a face loc unui MacDonalds, precum această lucrare (autor necunoscut, a doua jum. a sec. XX) din mozaic și oțel, alegorie de cuburi suprapuse.

Orașul s-ar părea că are de toate: arhitecți și peisagiști, muzeu de artă și muzeografi, care fac orice pentru a nu băga în seamă locul, în definitiv, în care trăiesc. E interesant însă că anul trecut consiliul local a editat o broșură intitulată Circuit cultural istoric al municipiului Ploiești, unde obiectivele sînt, așa cum se vede pe copertă, clădiri și busturi. Dintre clădiri: Casa Albă, odă a administrației locale (chiar, are program de vizitare? Să căutăm acolo busturi de domnitori?), iar dintre busturi, cel mai important e cel al lui Nicolae Iorga, minunea Ploieștilor, atracția nemaiauzită a artei decorativ-stradale, magnet al turiștilor, așa cum își închipuie niște nefericiți care ar trebui să răspundă pentru spolierea fondurilor publice.

personajul d. trost în vizită la craiova

2014-11-26T23:13:00.000+02:00

În aceste zile aglomerate de politici reale sau culturale, Craiova se transformă în capitala suprarealismului, cu ocazia sesiunii de comunicări dedicate lui D(olfi) Trost, membru al Grupului Suprarealist Român, 1940-1947, alături de Gherasim Luca, Gellu Naum, Virgil Teodorescu și Paul Păun.

Participanți:
invitați de onoare: Michael Finkhental, autorul unei necesare monografii despre artist (2013) și Vladimir Pană, fiul cunoscutului animator Sașa Pană

comunicări susținute de: Cătălin Davidescu, Ion Buzera, Emil Nicolae, Florin Colonaș, Nicolae Tzone, Igor Mocanu, Isabel Vintilă, Mădălina Lascu, Alexandru-Ovidiu Vintilă, Silviu Gongonea, Viorel Pîrligras, Ștefan Bolea, Maria Dinu și Marius-Cristian Ene.
Proiectul „Craiova şi avangarda europeană” este iniţiat de Petrişor Militaru, Daniela Micu şi Luiza Mitu.

Contribuția mea se numește „Personajul D. Trost” și analizează, din perspectiva teoriei receptării, transformarea omului și a autorului într-un personaj literar, în special cu ajutorul criticii literare; lucrarea va fi prezentată vineri, 28 noiembrie 2014, în sesiunea de după-amiază, la Salonul medieval din Craiova.

Mai jos, programul complet:

▪ ora 10.00-10.45: CONFERINŢA DE DESCHIDERE*

Invitaţi de onoare:

prof.univ.dr. Michael Finkenthal,

D. TROST ŞI TEROAREA IMAGINAŢIEI

▪10.45-11.30: Vladimir Pană,

CORESPONDENŢA DINTRE TIBERIU ILIESCU ŞI SAŞA PANĂ

▪ ora 11.30-13.00: SESIUNEA I DE COMUNICĂRI*

11.30-11.45: Emil Nicolae (Piatra-Neamţ), D. Trost: interludiul “realist” din 1940

11.45-12.00: Igor Mocanu (Bucureşti), Trost in anii '40. Starea melodramatică

12.00-12.15: Cătălin Davidescu (Craiova), „Plăcerea plutirii”, vise și delire grafice

12.15-12.30: Nicolae Tzone (Bucureşti), „Trost – L’Existence intermediaire”. Un poem în trepte, însoțit de trei stilimancii insolite

12.30-12.45: Florin Colonaș (București), Concepția literară și grafică a lui D. Trost

12.45-13.00: Isabel Vintilă (Suceava), D. Trost: “materializarea poetică a visului”

13.00-14.00: Pauză de masă *

▪ 14.00-15.00:Paul Malsson: MAZE CITY (concert de muzică electronică)*

▪ 15.00-16.00: LANSARE DE CARTE*

Obiecte psihice de Alexandru Ovidiu Vintilă, Editura Herg Benet, 2014.

Prezintă: Daniela Micu, Isabel Vintilă şi Petrişor Militaru*

▪ ora 16.00-17.00: SESIUNEA A II-A DE COMUNICĂRI*

16.00- 16.15: Alexandru-Ovidiu Vintilă (Suceava), Dolfi Trost. Sinele sinelui sau faptul-de-a-fi-în-modul-cel-mai-propriu

16.15-16.30: Dan Gulea (Ploiești), Personajul D. Trost

16.30-16.45: Viorel Pîrligras (Craiova), Avangarde à vous!

16.45-17.00: Silviu Gongonea (Craiova), La querelle surréaliste: Trost şi grupul de la Bucureşti

17.00-18.00: Discuţii*

▪ AVANGARDA REVIZITATĂ*. Curator: Igor Mocanu

18.00-19.00: TALK-SHOW CU POETUL GELLU NAUM, România, 1996, Documentar, color, 60 min. R. Cornel Todea, S: Cornel Todea, I. Silviu Anghel, Victor Prunaru, Cătălin Melinte. Redactor: Zoe Bălan, Sunet: Ducu Dumitrescu, Viorel Popescu, Producător: Atelierele Culturale Române, Tele 7abc, AS Show.

19.00-20.00: Discuţii

* la Salonul Medieval

S â m b ă t ă, 29 noiembrie 2014

▪ 10.00-10.30: TOTUL ESTE CONECTAT de Alexandra Petcu, www.alexandrapetcu.com

(expoziţie de artă fotografică)**

Prezintă: Andreea Tudor şi Anca Şerban. Moderator: Luiza Mitu

** la Galeria Vollard

▪ 10.30-11.20: CONFERINŢELE TRADEM

(Taifasuri Rânduite Artistic Despre Emoţii Manifestate)

Invitat:

prof.univ.dr. Michael Finkenthal: CUM SĂ-L CITIM PE SESTO PALS?

▪ 11.30-12.30: Lansarea volumului

Sesto Pals, poetul prăpastiei. O viață în secol de Michael Finkenthal,

Editura Tracus Arte, 2014

Prezintă: Maria Dinu şi Petrişor Militaru. Moderator: Daniela Micu.

· la Salonul Medieval

12.30-13.30: Pauză de masă

▪ ora 13.30-15.30: SESIUNEA A III-A DE COMUNICĂRI*

13.30-13.45: conf.univ.dr. Ion Buzera (Craiova), Cum s-a “autodepăşit” Trost cu ajutorul suprarealismului

13.45-14.00: Florin Colonaș (București), Craiova, leagănul avangardei românești

14.00-14.15: Ștefan Bolea (Cluj-Napoca), Este suprarealismul un nihilism? O interpretare a „Vârstei visării” de D. Trost

14.15-14.30: Maria Dinu (Craiova), D. Trost şi M. Blecher: starea de transparenţă

14.30-14.45: Daniela Micu (Craiova), Dolfi Trost – erotismul ca metodă nelimitată de cunoaștere și acțiune

14.45-15.00: Marius-Cristian Ene (Oradea), René Daumal și D.Trost – Marele Joc și Marele Vis

15.00-15.15: Luiza Mitu (Craiova), D.Trost şi visul ca dezvoltare prezentă a dorinţei

15.15-15.30: Petrişor Militaru (Craiova), “Sutra de diamant” a lui D.Trost

15.30.-16.30: Discuţii pe marginea lucrărilor prezentate . Concluzii

un profil: ion vasile șerban

2014-06-29T03:08:00.000+03:00

Studii despre literatura rusă și alte eseuri
Editura Universității din București, ediție îngrijită de Zemira Șerban și Ion Bogdan Lefter, București, 2013, 342 p.

Există o oarecare latură subiectivă atunci cînd scrii despre un fost profesor, despre cărțile unei personalități universitare care a contribuit într-un fel sau altul la propria-ți formare intelectuală, o latură subiectivă pe care voi încerca să o depășesc prin schițarea unui profil intelectual, așa cum reiese din volumul Studii despre literatura rusă și alte eseuri, al cincilea al unui teoretician parcimonios cu scrisul.
Volumul lui Ion Vasile Șerban (1942-2005) reprezintă o panoramă a preocupărilor teoreticianului literar, dezvăluind de fapt o minte alcătuită la modul enciclopedic: de la studii etnografice, la teoria literaturii, metodica literaturii române, studii despre literatura rusă modernă (care dau și titlul volumului). Incluzînd și articole politice, precum și file dintr-un amplu jurnal personal, ediția îngrijită de soția regretatului profesor și de criticul literar Ion Bogdan Lefter constituie al cincilea volum al unui autor care a publicat rar, dar a abordat multiple expresivități. Acest volum, al doilea postum, încearcă să fixeze o imagine a unui intelectual cu multiple preocupări, revelat recent ca poet de factură modernistă în postumul Oglinzi de pămînt (2009), adunînd așadar studii și cercetări, articole și analize „dintr-o viață de om”, din 1965 și pînă la începutul anilor 2000.
Partea ce mai semnificativă a cărții este prima, care dă și titlul, parte dedicată studiilor de literatură rusă din care autorul se gîndea chiar să realizeze o carte; sînt prefețe și studii introductive la ediții din Tolstoi, Turgheniev, Bulat Okudjava, Artiom Vesiolîi, Bulgakov, Soljenițîn, Valentin Rasputin, care oferă o introducere avizată în universurile ficționale ale prozei ruse (deși uneori e folosit adjectivul de „sovietic”). Acestora li s-ar fi putut adăuga și micul studiu despre Esenin, recuperat într-o secțiune separată, a „poeților și a poeziei”, dar poate și studiul despre Maiakovski din volumul din 2001, Seminarii de teorie literară. Este apreciabilă aici latura discursivă, de analiză a scriitorilor în contextul lor.

Afirmat ca teoretician al sociologiei literaturii prin volumele de la începutul anilor 1980 (Literatură și societate, respectiv Critica sociologică), într-un moment în care sociologia literaturii avea o definiție univocă, Ion Vasile Șerban emite rezerve față de profilul sociologului de școală Goldmann / Herseni, arătîndu-i limitele și propunînd o teorie de sorginte fenomenologică a literaturii, ca deschidere spre interior. Volumul din 2001, amintit mai sus, arată în mod cert evoluția teoreticianului, care fixează anumite ale autonomiei esteticului, reconsiderîndu-și referințele și trimiterile, în comparație cu volumele precedente.

Astfel, Studiile de literatura rusă exprimă chiar metoda pe care autorul a teoretizat-o în volumele precedente, cu precădere în Critica sociologică; se intră în universul ficțional pornind de la amănunte revelatorii din viața scriitorilor, cum ar fi întîlnirea lui Turgheniev cu Bielinski, care confirmă Povestirile unui vînător, sau existența de trubadur, de boem, a romancierului Bulat Okudjava. Analiza continuă cu observații percutante despre lumea ficțională, care au doar neajunsul, uneori, de a data, așa cum se insistă, într-o prefață a anilor 1970 la Sonata Kreutzer, asupra rolului lui Lenin în receptarea lui Tolstoi.

Mai puțin semnificative sînt studiile didactice, publicate în anii 1970-1980 cu precădere în revista Limbă și literatură; sînt texte peste care s-a așternut patina timpului, iremediabil databile, analize din perspectivă strict estetică (lucru de mirare la un sociolog al literaturii) a poemelor unor Arghezi, ale realismului etc., care ignoră, cum era de așteptat, efigiile comuniste ale autorilor. Mai mult, canonul vehiculat este unul nepus sub semnul întrebării: Zaharia Stancu alături de T. Coșovei, alături de Creangă, alături de Caragiale șamd. De altfel, autorul însuși se gîndea la o reconsiderare a textelor sale de dinainte de 1989, ezitînd la publicarea unui nou volum de teorie definitivat atunci, Literatura în societate, iar retipărirea acestui tip texte, astăzi, nu cred că îi aduce servicii autorului.
Este o continuitate, într-o oarecare măsură, cu volumele anterioare, pentru că același tip de canon există și în cărțile inițiale ale lui Ion Vasile Șerban; în Critica sociologică (1983) un amplu dosar științific este etalat pentru a defini un concept ingenios; largi comentarii ale textelor lui Lenin sau ale personajelor lui Gorki (cum ar fi Klim Samghin) conlucrează cu referiri la Kafka, Ionesco sau Camus.

Cu acest volum, profilul lui Ion Vasile Șerban iese din zona neutră și obsoletă a poeziei moderniste, în care îl închidea nemeritat și superficial culegerea de poeme din 2009, și revine în universul teoriei și criticii literare, într-o continuitatea deosebită cu opera precedentă, volumul ilustrînd, în fond, teoriile despre literatură exprimate ex cathedra. Nu lipsesc de aici pagini personale (fragmentul de jurnal intim din final), care dau valoare unei viziuni originale asupra literaturii, reunite acum sub semnul prozei ruse. Ținînd cont că jurnalul intim se întinde pe o perioadă de peste 40 de ani, precum și de preocupările de folcloristică ce i-au marcate începuturile intelectuale, e posibil ca destinul lui Ion Vasile Șerban să continue spre alte orizonturi.

cosmatizare

2013-11-19T00:03:00.000+02:00

După ce s-a jucat de-a steagul, visîndu-se voievod de Ploiesti (iată dar, după republica!) cu steagul regiunii Muntenia purtînd scutul lui Basarab pe fond alb, delirul naționalist și individualist al lui Mircea Cosma, presedinte (doar...) al CJ Prahova, continuă cu visul gîngav despre Marea unire, afișînd o hartă imperialistă pe clădirea Casei Albe din Ploiesti, ce include părti din Bulgaria, Ucraina și toata Republica Moldova, cu Transnistria. Declaratia asta de razboi este sustinută și de niste versuri ale poetului de curte Adrian Păunescu (puse cîndva pe melodie de nemuritorul Hrușcă), în care se amestecă în mod suprarealist-hilar, dacă nu ar fi grotesc, Burebista cu Mihai Viteazul, noii părinți ai neamului:

Mihai Viteazul intra in catedrala

Si are harta Daciei in maini

Intransul Burebista se rascoala

Si-apoi pe vatra lui se nasc romani

Firește, romani scrie și pe wallpaperu lu Cosma, nu români, cum ar fi fost logic. Dar mai tulburător este cum se răscoală Burebista în Mihai Viteazul, iar apoi se nasc „romanii”. Batjocorirea unui simbol național se poate face liber de către un președinte de CJ, viitor voievod, de o cultură precară, demnă de un seralist sîrguincios de pe vremea lui Ceașcă.

În fond, nu e vorba decît o nouă „luminație” a orașului, a fiefului, un soi de cosmatizare, în așteptarea unui 1 decembrie în care o să ne plîngem din nou frații moldoveni care votează pentru noi, dar nu au habar să își plătească impozitele tot aici, unde votează. Acei frați care ne fac cadou doar voturile lor, masă de manevră a demagogilor zilei. A se slăbi.

meseria de poet: jerome rothenberg

2013-10-28T01:10:00.000+02:00

80 de ani și cam 80 de volume de poezie, acum în traducerea margentă (raluca & chris tanasescu), Jerome Rothenberg este pentru prima dată în limba română prin volumul-simbol al poeziei și poetului ca destin, Mistici, hoți și nebuni.
Sînt mulți, din multe zone; unii au nume (Celan, G. Stein, David Antin, Pound, Eliot...), alții nu, pentru că Rothenberg vorbește și performează în numele unor grupuri, triburi sau popoare prin care a trecut. Evreu galițian, din Polonia, bunicul său află drumul Americii, lăsînd în urmă o Europă confuză, naționalistă, iar nepotului universul întreg i se deschide: amerindieni, europeni, neamuri, triburi, insulari, continentali, solitari, îi cunoaște pe toți.
Peste toate, condiția de evreu; evreitatea, condiție dificilă, patrimoniu transmis chiar dacă nu este dorit, o condiție existențială. Pentru Rothenberg, este modalitatea de a se exprima împotriva superstițiilor religioase, pe care le denunță în absurditatea lor. De pildă, în Cucuboi, vorbind despre triburi, poetul practică o demitizare a condiției de evreu, o provocare la adresa propriei origini: „la focurile lor nocturne le voi împărtăși / pișatul strecurat din pula mea sfântă / purtînd sămînță de Adonoi.”
Lumea lui Baal Șem în America instituie o meditație asupra religiei, așa cum se arată (coda la visătorii): „faptul că mă pot întoarce către-un prieten să-i spun / sper că se vor potoli odată cu religia asta / ce e sacru la urma urmei?”. Este lumea la care au visat, în copilărie, și avangardiști precum Tzara, frații Iancu, Brauner, Michonze, Gherasim Luca ș.a., o lume românească ce, inevitabil, se întrevede în poemele lui Rothenberg, nu neapărat prin Moineștiul lui Tzara sau etnopoetica al cărei succesor se declară, ci o lume implantată în povești și amintiri. Astfel, Polonia este „margareta mea basarabeană călcată de cizmele străinilor” (Polonia/1931, Mireasa); alte locuri „românești”, ici și colo în poemele sale: Moldovanka, Odessa, creează un fond comun al imaginației un rezervor la care Rothenberg se întoarce adesea.

Dar principala legătură cu zona începuturilor, este Tristan Tzara și puterea creatoare a dadaismului, ce are uneori și efecte secundare. Un exemplu este Partitura DaDa, mitizare a dadaismului, illo tempore ce nu se deosebește de venerația pentru clasici, pentru ceea ce este, firesc, încremenit. Pentru că oricît de iconoclaști ar fi, dadiștii au trăit într-un timp, într-o epocă față de care nu mai sîntem totuși contemporani, pentru care nu mai aveam același tip de rezonare; să nu uităm că dadiștii (Tzara profund invocat) au fost niște minți învățate în la belle époque, ei revoltîndu-se mai ales față de valorile acelei lumi, incomprehensibile azi, cum ar fi respectul față de clasici sau clasicismul.
Conștient de mitizare, Rothenberg se mai ia uneori peste picior, dar nu poate prea des și nici prea repede.

Mai mult, Tzara și poemele negre, fondator al etnopoeticii, reprezintă un punct controversat în biografia dadaistului de pe timpuri: în ce măsură sînt autentice sau nu, poemele „negre” ale dadaiștilor au deschis orizonturi noi, chiar și în ipostaza prezumabilă de invenții europene, de imagini europene asupra Africii sau asupra stranietății.

Dar poezia nu se definește, se exprimă, iar Jerome Rothenberg este un performer, iar în scris (poate că volumul ar fi trebuit însoțit de un cd) efectele au nevoie de o topică specială, ce îl face un Maiakovski american; este o destructurare sintactică prin coloanele de cuvinte ce creează sens. Stilistic, apar cuvinte sau sintagme izolate de corpul poemului prin amplificarea blancurilor (a spațiului dintre cuvinte), care este mai mult de „un spațiu”, ajungînd uneori la un cuvînt sau un enunț, absență pe care nici un poet nu o poate exprima sau elucida

Prin prefețe sau note de subsol Rothenberg tinde să impună un sens, o interpretare, așa cum lasă uneori senzația și poeme sau experimente de-ale sale; de pildă, volumul Ghemantria, care asociază conform tradiției cabalistice valori numerice unor litere, stabilindu-se echivalențe surprinzătoare, de tip metaforic. În Poetici și polemici (2008) afirmă că, din punct de vedere poetic, „Nu există limbi incomplet formate, nici subdezvoltate și nici inferioare”. Tot atîtea motive pentru a privi cu atenție un spirit original, ce știe foarte bine ce face și, mai ales, ce are de făcut.

prima viață a lui arghezi (2012)

2013-07-06T23:34:00.002+03:00

Mirel Anghel, Viața lui Tudor Arghezi, Editura ProUniversitaria, București, 2012, 384 p.

O teză de doctorat (coord: prof. univ. Elena Zaharia-Filipaș) despre un subiect interesant prin definiție și obnubilat din cauza diferitelor controverse, lucrarea de față este în fond prima prima biografie argheziană, dacă excludem diferitele date incongruente ce pot fi identificate în secțiunea biografică a edițiilor din opera poetului.

Cu o moștenire problematică la nivel patrimonial (discordanța dintre copiii scriitorului, Baruțu T. Arghezi și Mitzura Arghezi), Arghezi este unul dintre autorii noștri importanți care nu are o ediție critică obiectivă (10 volume îngrijite pe foiță de biblie de Mitzura Arghezi și Traian Radu între 2000 și 2011, sub patronajul Academiei Române, nu includ, firește, manuscrisele publicate la Arad, sub patronajul Universității Vasile Goldiș, de Baruțu Arghezi, dintre care este notabil volumul de aproape 400 de pagini de versuri inedite apărut în 2010). Anii prezentului abundă, de altminteri, în descoperiri diverse din perioada interbelică: în 2012 a fost în fine stabilit textul pentru Străina de Hortensia Papadat-Bengescu, cel de-al optulea roman al scriitoarei, considerat pierdut în împrejurările celui de-al doilea război mondial (editoare: Gabriela Omăt).
Și arhiva lui Camil Petrescu se află actualmente în plin proces de editare: „Doctrina substanței”, operă filozofică, are o ediție completă abia în 2010 (editoare: nepoata scriitorului, Florica Ichim), după cea cenzurată din 1988.
Pentru un curriculum vitae arghezian, un singur antecesor: cele două volume de „Biobliografie argheziană” realizate de D. Vatamaniuc în 2005, care sînt mai mult o carte-instrument, și nu, firește, o biografie.

În acest ansamblu, demersul și poziționarea lui Mirel Anghel sînt foarte clare, autorul postfațînd ediția de versuri „Anii tăcerii” (cu texte post-1948), realizată de Baruțu T. Arghezi în 2010 (Editura Universității „Vasile Goldiș” din Arad): un cunoscător deci al fenomenului arghezian, fenomen ce are actualmente două centre: Aradul, unde funcționează Centrul de cercetare a literaturii argheziene (pe baza celor cca 10 000 de file donate de fiul poetului), respectivul Bucureștiul, unde se întocmește ediția de Opere sub oblăduirea deopotrivă a fiicei poetului și a Academiei Române.

Biografia semnată de Mirel Anghel este rezultatul confruntărilor mai multor seturi de documente și de analize, reușind să ofere cîteva repere într-o poveste unde adjectivul de rocambolesc este cel mai potrivit (dar și banal): părinții, frații (unul de mamă, altul de tată), copiii lui Arghezi îi structurează universul familial; episoade obscure sînt descrise de autor, punînd într-o nouă lumină date importante din formația lui Arghezi, de la debut (care este reprezentat de un articol despre starea poeziei, iar nu de un poem, cum se credea pînă acum), la familie și la periplul genevez sau la „anii tăcerii”, cuprinși între 1948 și 1956. În genere, autorul se mulțumește să nareze și mai puțin să interpreteze motivații sau resorturi intime; este o „viață” onestă, preocupată în primul rînd de identitate, de stabilirea precisă, pe baza actelor și a altor informații, a unor evenimente concrete. Dintre arhivele cercetate, de semnalat, pentru actualitatea politică, dosarele de la CNSAS ale lui Arghezi (legate de activitățile lui Baruțu, ce tipărește în tipografia tatălui din Mărțișor manifeste à rebours despre unirea României cu URSS-ul!) sau corespondența cu sgr-ul de la prima serie a Biletelor de papagal, Felix Aderca.
Firește că unele exprimări pot fi amendate la următoarea ediție; aflăm, de pildă, că Arie si Ghezi ar fi doi eretici care i-ar fi furnizat poetului sugestia pentru pseudonim; ipoteza e avansată de Dumitru Micu (se spune la p. 90, nota 1), sau de Crohmălniceanu (p. 11, respectiv p. 150-1). În altă parte (p. 238), aflăm despre poet că „o boală enigmatică îl răpune brusc, amenințîndu-i viața”. În fine, o judecată mai drastică este aceea că opt ani (1948-1956) scriitorul a fost înlăturat din literatura română de regimul comunist (p. 335), afirmație contrazisă de activitatea literară a lui Arghezi, pe care chiar Mirel Anghel o consemnează, notînd traducerile și stilizările efectuate începînd cu 1950.

Fiindu-i inaccesibil fondul Mitzura Arghezi, Mirel Anghel face unele presupuneri despre alte inedite argheziene: un posibil jurnal intim sau, mai degrabă, un roman, ce ar avea titlul de Patronul (semnalat și de G. Pienescu), inspirat din personalitatea celui ce i-a fost un mecena, Nicolae Malaxa; importante elemente de corespondență cu prietenii și familia. Toate, dezvăluite parcimonios de către fiica poetului, în diferite împrejurări. Pentru că fiica Mitzura descoperă la anumite intervale anumite texte inedite, precum s-a întîmplat în anul 2000, cu publicarea unor noi Agate negre, ciclul simbolist al lui Arghezi, dar și în anii din urmă, cu ocazia ediției de Opere.
Este reversul medaliei, care poate oricînd să iasă la lumină și să se manifeste, pentru un Arghezi evaluat în ansamblu.

Dincolo de informațiile deosebite pe care le aduce, cartea lui Mirel Anghel este apreciabilă și prin metodele folosite, în special prin istoria literară orală, unde se încadrează interviurile luate unor editori, apropiați sau critici ai poetului: Aurel Ciulei, Nicolae Dragoș, Gheorghe Pienescu, Constantin Popescu-Cadem, Alexandru George. Nu este de neglijat nici curajul în cele din urmă de a începe o lucrare inevitabil lacunară, prin forța împrejurărilor. Prima „Viață a lui Tudor Arghezi” are toate șansele să rămînă, cel puțin în viitorul imediat, prima în seria unor biografii și studii care au în continuare un bogat material de evaluat și contextualizat.