Avem o „economie” de piaţă. Nu capitalistă, ci de piaţă – cu imaginea unei ţaţe care strigă - Ia brânza neamule! - între doi masculi feroce cu faţă de urs şi un căţel care nici el nu ştie prea bine ce caută pe acolo numai că mirosul îl înnebuneşte de nu poate pleca, pe lângă rafturi cu pet-uri de Fanta în care teoretic există lapte smântânit cu adaos de apă de var pentru subţiere şi cu privirea la mormane de varză, ceapă, şi roşii olteneşti din Turcia. Ăştia suntem. Avem un program Prima Casă care trebuie să scoată din amorţire sectorul imobiliar, cu condiţii grozave de creditare, pe care nu le-am avut nici în perioada în care fiecare metru de teren se măsura nu în centimetri ci în euro, însă avem şi aici un şpil – şomajul creşte, salariile se reduc, iar cei ce vor să cumpere prin acest program musai să cumpere locuinţe din categoria energetică A, B sau C. Nu energie violetă, ci e vorba de acel certificat energetic teoretic amânat, mult hulit, dar care se aplică. Şi săraci şi pretenţioşi. Mai bine scriau negru pe alb că se pretează doar locuinţele care sunt înscrise în Anexa 1 (la ordonanţă) – urmând enumerarea. Dar asta-i prima şi singura măsură anticriză din România.

O, dar stai, că mai urmează ceva. Un nou împrumut. TB a enunţat că mai trebuie bani, dacă nu se taie salarii. Bre, cred că suntem singura ţară din Europa (toată, inclusiv parte din Rusia, şi neexcluzând Albania) în care guvernul susţine public dorinţa de a scăpa de criză trăgându-i şuturi în fund economiei. Ar fi premieră mondială, dacă n-ar fi fost primii care au aplicat mai sus enunţata măsură economiştii din Zimbabwe şi Somalia.

Cum ieşim din criză? Crescând consumul. Cum? Păi punem toate televiziunile, ziarele şi toţi politicienii să scoată anunţuri fataliste ba că-i criză, ba că e recesiune, ba că vor muri oamenii de foame, ba că vor fi impozitate pensiile, ba că vor da afară din sectorul public mii de oameni, că doar aşa pornim motoarele. Stai un pic… Să recitim… Ce?

Scoatem ţara din criză paralizând-o. Pentru că ştim că atunci când oamenii intră în panică doresc să consume cât mai mult. Sau nu?

E frumos? E necesar? Într-o ţară în care încă se ştie că factorul generator al cancerului este o bacterie, care se tratează în mod necesar cu tincturi de păducel şi ceai de tei, în care vaccinarea omoară oameni şi nu boala, şi mâncarea te poate omorî. Păsările sunt gripate, vacile sunt nebune, porcii mai au un pic şi evoluează într-o specie nouă necomestibilă, laptele expirat se repasteurizează şi ouăle provin din găini stresate cu claustrofobie, mai rămâne pâinea şi peştele – promovate gratuit şi împărţite de Biserică. Dar stai, că grâul e bun doar încolţit, porumbul e modificat genetic, iar peştele prăjit în unt cauzează un atac brusc de panică la ficat.

Dragilor, nu ştim să trăim. Recunosc, nici eu nu ştiu. Există chestii care ţin de educaţie, de creştere şi de oamenii din jur. Vremea urâtă dă depresie. Televizorul dă atacuri de panică. Mai nou şi filmele îndeamnă la sinucidere (vezi Avatar şi efectul său asupra românilor), că deh, viaţa de apoi e mai frumoasă. Stresul ucide.

Nu dragilor, nu-i un film horror, e viaţa noastră. Avem dreptul la fericire şi obligaţia de a o căuta prin orice mijloace. Trebuie să ne scuturăm de praf şi noroi, şi să vedem ce putem face pentru ca peştele să nu ne mai provoace atacuri de panică, şi să ne priască şi porcul şi viţelul. Numai că putem face asta doar prin schimbarea stilului de viaţă. Radical. Cum ne putem urni să-l schimbăm? Prin voinţă (ceea ce n-avem) şi/sau prin situaţii grave (pe care le avem) care se vor agrava. Aşadar nu vă speriaţi, politicienii vă vor binele. Chiar dacă înseamnă că vor distruge totul ca să-l obţină.

Citind istoria de la un cap la altul, vedem ce s-a petrecut. Desigur, istoria a fost scrisa de învingători, a fost manipulată, a fost rescrisă de multe ori pentru a modifica trecutul amintit. Uneori s-a reuşit, alteori nu. Au apărut eroi mitici, uneori chiar ridicaţi la rangul de sfinţi, alteori au fost pur şi simplu uitaţi. S-au născut imperii, au dispărut civilizaţii, am uitat mult ca specie. Multe păreri există pe tema asta. Desigur, nu putem judeca o specie întreagă luând în considerare criteriile unei singure civilizaţii. Ceea ce nouă ni se pare acum corect, moral, just şi evident, în trecut au existat civilizaţii care au considerat exact inversul. Poate în viitor vom fi şi noi judecaţi la fel. Nu avem de unde şti ce ne aduce viitorul, nici care va fi rezultatul acţiunilor noastre pe termen lung.

După cum spuneam şi aici, progresul nu cunoaşte moralitate. Putem să justificăm orice, în virtutea dictonului machiavelian „Scopul scuză mijloacele”, însă la urma urmei trebuie să fim împăcaţi cu alegerile făcute. Etica, educaţia civică, logica, toate acestea au un scop definit. Nu ştiu dacă aţi citit vreodată ciclul Fundaţia, de Isaac Asimov. Şi mai ales ultimele 3 cărţi, scrise nu de el, ci doar acceptate de fundaţia Asimov.

În acea Fundaţie deja celebră, se aşterne istoria omenirii pe câteva zeci de milenii. Acolo se pot vedea cum anumite decizii ce par foarte bune şi logice, pot avea efecte foarte distrugătoare. Bine, lăsând la o parte science-fiction-ul, ideea e interesantă, deşi uneori nu prea credibilă. Însă, dacă stăm să ne gândim, războiul, minciuna, duplicitatea, trădarea, lăcomia, toate fac parte din natura umană. Nu pentru că am vrea noi să fie, ci pentru ceea ce ne arată Istoria. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost individualişti. Bineînţeles că au existat şi excepţii, însă acestea sunt exact asta – excepţii. Au luptat oamenii în războaie din o mulţime de motive, două fiind predominante: religia şi cucerirea, chiar dacă unele războaie au avut şi efecte pozitive. Au existat războaie ce ar fi trebuit să împiedice alte războaie („The war to end all wars”) - evident nereuşite. Au existat chiar minciuni cu efecte benefice. În timp, uneori, răul a dus la bine şi binele la rău. Foarte greu ne dăm seama ce are efecte benefice şi ce nu. Din istorie, însă, putem să observăm un lucru important, care mi-a fost arătat de un bătrân profesor: fiecare civilizaţie care a stagnat, a pierit. Când Roma a stagnat, ca şi progres, ca forţă motrice a ideilor, a creativităţii, a adaptabilităţii, a căzut pradă „barbarilor”. Dacă nu avem progres, avem distrugere. Firea noastră asta este, fie învăţăm din curiozitate, fie forţat.

Oare, ştiţi cât de aproape a fost civilizaţia vestică de a dispărea? În evul mediu, evul întunecat, când orice semn de ştiinţă era considerat erezie, când o mână de oameni aveau sub cheie cunoştinţe grandioase, dar pe care nu le împărtăşeau cu nimeni, a apărut Ciuma,  ucigând între 45% şi 50% din populaţia Europei în doar patru ani, şi dispărând abia în secolul 19. Înaintea Ciumei, sănătatea era în mâna bisericii, însă după ce au murit 40% dintre europeni, au apărut o serie de îndoieli cu privire la acest lucru, apărând progresul (chiar dacă sub forma alchimiei, sau alte astfel de „ştiinţe”) în medicină, progresul în gândire. În evul întunecat, nu exista progres, totul stagnând, pentru că a gândi diferit era în mod automat erezie. Doar printr-o calamitate de mărimea Ciumei a apărut Renaşterea, forţând oamenii să gândească altfel, să se adapteze la realitatea existentă atunci. Poate că Renaşterea apărea şi fără Ciumă, dar poate că mult mai târziu – biserica deţinând controlul asupra tot ce exista, de la gândire, la alegerea regilor. Calamitatea a scos la iveală deficienţele de gândire şi a creat o clasă de oameni care au început să-şi pună întrebări şi să caute răspunsuri – generând Renaşterea europeană.

Asta vroiam să evidenţiez – puţini îşi pun problema factorilor catalizatori ai progresului, şi oricât ne-am dori noi să credem, ceea ce a generat binele, ceea ce a determinat crearea bunăstării, a fost exact răul. Dacă n-ar fi întunericul, cum am şti ce e lumina?

Deşi, mai nou, în ultima sută de ani, a început şi curiozitatea să-şi facă simţită prezenţa ca factor generator de progres, chiar şi fără probleme întunecate. Dar despre asta, în episodul următor…

O, însenina fata ta de nea.

Nu stii ca-n piept inima mea ranita

Tresare-adânc la întristarea ta?

Tresare-adânc, tresare-adânc, iubita ­

Oh, în zadar mi-ncreti tu fruntea ta.

Durerea chiar de-o simulezi ­ eu simt

Fiori adânci în pieptul meu trezind.

Ah! cât esti tu de mândra si frumoasa

Când râzi, când plângi, când ma saruti, când ­ ah!

Cuprind în mâni eu capul tau ­ geloasa!

Si sarut ochii-ti plini de lacrimi, ah!

Ei stralucesc ca stelele focoase

Ce-ntr-a junie-mi noapte lumina!

Si te iubesc, si te sarut, te-ador,

Amorul meu, nespusul meu amor!

Am stat mult să mă gândesc, şi mi-am dat seama că frica pentru mine e o emoţie negativă. Negativă în sensul de „paralizatoare”. Sigur că funcţionez mai bine în condiţii de stress, însă stress-ul nu implică neapărat frica.

Frica este un răspuns emoţional la perspectiva unei ameninţări posibile. Considerând că orice şut în fund e un pas înainte, şi că dacă suntem sănătoşi şi dorim să fim fericiţi chiar putem fi, oare frica asta e chiar aşa de necesară? De ce e necesară frica? Nu spune ca pentru a ne disciplina, pentru că aşa ceva e o tâmpenie. Nu-ţi baţi copilul cu mătura ca să-l disciplinezi, asta ceva ţine de drepturile omului… Vorbesc de frica de viitor, frica de păienjeni, frica de întuneric, frica de înălţimi, frica de spaţii închise.. Una este conştientizarea pericolului şi alta e frica. La asta mă refer…

“Man first of all exists, encounters himself, surges up in the world – and defines himself afterwards.” Sartre.

Aşadar, permite-mi o întrebare, dragă cetitoriule… De ce am avea, ca oameni moderni, nevoie de frică?

Conştiinţa socială a oamenilor ar putea fi uşor folosită pentru a ne crea bunăstarea, pentru a izola tendinţele distructive şi a ne face să co-existăm împreună, cu bune şi rele. Frica de viitor este ceva peste care eu încă n-am reuşit să trec. Mă îngrop

în platitudini, în tabieturi şi obiceiuri, şi mă feresc să dau piept cu acţiunea. Mă gândesc, mă sucesc, mă răsucesc, şi amân. Poate frica de viitor vine din trecut, din ceea ce am fi vrut să facem şi n-am făcut, din ceea ce am vrut să spunem şi n-am spus, din ceea ce am vrut să fim şi nu am devenit. Poate. Ce sunt eu? Întrebare veche, de când am dat nas în nas cu gândirea. Oare, sunt definit doar de ceea ce fac (sau nu fac), sau e ceva mai mult acolo? Sunt oare definit de subconştient? Orice comportament (totul este comportament, de la gândire la faptă) trece prin filtrul conştientului şi subconştientului, însă până acum nu m-am gândit că este necesar să ne „concubinăm” – citat din cuvintele Meşterei Manole  că mi-a plăcut şi mi l-am însuşit, plus ca de acolo porneste postul de astazi – aşteptările conştiente şi inconştiente (subconştiente). Multe dintre acţiunile pe care le luăm zi de zi sunt raţionale – alegeri conştiente, sau subiective, emoţionale, fără implicare raţională – alegeri inconştiente. De ce să consider doar că raţiunea, creierul, sau orice alt fel am denumi eul (varianta raţională, nu id-ul sau supraeul), mă poate defini? Cugetând la un comentariul al lui Florin, de ieri, legat de aluatul fiecăruia, încep să cred că poate s-ar ivi o altă posibilitate..

Ne naştem, ne identificăm, ne aruncăm asupra lumii, asta o cunoaştem… De mici copii ne punem întrebări. Dar ce-ar fi dacă fiecare refuz, fiecare ton al vorbei, fiecare experienţă ne-ar forma subconştientul? Nu conştientul, nu raţiunea.. Ci acea parte din noi răspunzătoare cu anumite emoţii, sentimente… Ştim că emoţiile şi sentimentele nu prea au de-a face cu raţiunea, ci cu subconştientul care lucrează uneori împotriva noastră. Ce se întâmplă dacă raţiunea îţi spune un lucru, iar inima/subconştientul îţi spune altceva? Ce se întâmplă dacă pe perioade mari de timp acest lucru rămâne constant? Cum împaci creierul cu inima? Cum împaci raţiunea cu emoţia? Oh, ce-aş vrea să ştiu acest lucru.. Dar nu cred că există o metodă unică, ci individuală.

Spre exemplu, dacă stăm să cugetăm, există o întrebare simplă care te face să simţi cât de împăcat cu tine eşti. CE AI FACE DIFERIT DACĂ AI PUTEA SĂ ÎŢI RETRĂIEŞTI VIAŢA? Ai schimba ceva?

Ştiu că dacă aş schimba ceva, aş fi diferit. Poate nu aş fi căsătorit, poate nu aş mai fi unde sunt acum, însă sigur aş fi un alt om. Ştiu asta. Dar, la întrebarea dacă aş schimba ceva, inima îmi spune că da, ar fi unele lucruri de schimbat, pe când raţiunea îmi spune că ceea ce am acum, ceea ce sunt acum, se datorează alegerilor făcute, şi că nu aş schimba nimic. Cum să mă împac cu mine însumi? Cum să aleg? Să fie din această cauză frica de necunoscut, de viitor?

„When you stare at the abyss, the abyss stares back at you” – Friedrich Nietzsche (în sfârşit am citit şi eu ceva de el). Deci? Prin urmare? Aşadar? Ergo? Hai, ajutor…

Vedeţi voi, dragilor, sunt de părere că adevărul are mai multe faţete, iar a spune adevărul te etichetează drept om bun şi om rău. Nu „sau”, ci „şi”. Dacă soţia te întreabă „rochia asta mă arată grasă?” şi tu îi spui că da, e bai. Nu contează adevărul, contează consecinţa faptei tale. Nu contează că este adevărat, contează finalitatea acţiunii. De asemenea, degeaba spui unor oameni că printre strămoşii lor există anumite specii de umanoizi ce se aseamănă mult cu maimuţele, pentru că ei nu vor să creadă asta. Cuvântul cheie este „nu vor”. Adevărul ştiinţific diferă de cel dorit de majoritatea populaţiei. Adevărul, nu contează cum o iei, este interpretabil şi interpretat. Chiar dacă e doar unul, sau sunt mai multe. Contează formularea adevărului. Uneori, formularea adevărului face ca un anumit adevăr să fie perceput drept „bun” sau „rău”.

Spre exemplu, Adevărul ştiinţific este că teoria evoluţionistă este corectă, iar cea creaţionistă este incorectă. Este demonstrabilă, şi avem o sumedenie de fapte şi dovezi în favoarea ei. Însă afirmaţia că omul s-ar trage din maimuţă este incorect. Nu este adevărat. Omul modern şi maimuţa au avut strămoşi comuni, asta este corect. Prin urmare formularea „evoluţionism = omul se trage din maimuţă” nu este adevărată. Adevărul ţine de formulare.

Adevărul însă, nu este suficient. Adevărul nu presupune existenţa tuturor răspunsurilor. Faptul că teoria evoluţiei a fost lansată de Darwin nu înseamnă că tot ce a spus el a fost şi demonstrat atunci, sau că ceea ce a spus a fost şi suficient sau că explica absolut tot. Teoria în mare a fost completată în ultima sută de ani. Bazele rămân aceleaşi, însă teoria s-a modificat. Faptul că teoria evoluţiei sub forma prezentată de Charles Darwin a avut elemente greşite, nu înseamnă că teoria creaţionistă este adevărată. Acesta este adevărul. Adevărul nu este absolut. Adevărul este format din părticele mai mici. Pangeneza, deşi propusă tot de Charles Darwin, este considerată acum incorectă. Acest lucru nu implică automat că teoria evoluţiei este incorectă. Teoria modernă a evoluţiei este pentru „Originea speciilor” a lui Darwin ce este acum un calculator de birou modern faţă de cel de acum 30 de ani (pentru necunoscători, avem mai multă putere de calcul într-un telefon mobil, acum, decât în acele calculatoare cât casa de atunci). A fost completată, revizuită, modificată, şi adăugită din greu. A fost nevoie de geneticieni, de Gregor Mendel, de ereditate prin Dobzhansky şi Mayr, de paleontologie, de embriologie, de biologie moleculară, şi alţi iluştri necunoscuţi pentru majoritatea publicului, pentru a aduce teoria evoluţiei la forma de acum.

Dar, să revenim la conceptele etice de bine şi rău.

Prin partea de mai sus, am definit că adevărul poate duce la bine şi la rău, deopotrivă, în funcţie de subiectivismul fiecăruia. Astfel că, nu putem să ne bazăm conceptele morale pe această bază. Eu personal, înclin spre concepte morale care să pornească din drepturile fundamentale ale omului, din consecinţa acţiunilor fiecăruia. Pentru mine, un lucru nu este moral decât dacă nu afectează drepturile fundamentale ale altuia. Consecinţa unei acţiuni este cea care determină moralitatea sa.

Printre drepturile fundamentale ale oamenilor aş spune:

- dreptul asupra viaţa şi moartea proprie

- dreptul la fericire

- dreptul la proprietate

- dreptul de a accede la funcţii publice

- dreptul la libertate în toate formele ei (inclusiv dreptul la libera exprimare a gândurilor)

- dreptul la dreptate şi la o judecată corectă

Recunosc inspirarea din „Bill of Rights”…

Pare ciudat? Nu este.

Eu consider că un om nu poate fi bun sau rău, ci acţiunile sale pot fi bune sau rele. Morale sau imorale. Un om este ceea ce este datorită mediului în care a crescut, a constrângerilor la care a fost supus, a condiţiilor sale medicale, şi în ultimul rând, datorită acţiunii sau inacţiunii altor oameni – acţiuni sau inacţiuni care l-au afectat direct. Totul este cauzalitate. Acel om este om, nu este altceva. Nu poate fi bun sau rău. Un om, luat individual şi scos total în afara mediului, nu are acele caracteristici. Abia în societate, în interacţiunea cu alţii, cu orice, poate lua acţiuni (sau inacţiuni) morale sau imorale, bune sau rele. De ce repet sintagma „acţiune sau inacţiune”? Pentru că atât o acţiune cât şi lipsa ei pot avea consecinţe. Dacă un om se înneacă cu o măslină, şi doar tu îl vezi, dar nu acţionezi, poţi prin inacţiune să fii părtaş la decesul acestuia. Nu ai ajutat. Aceasta este inacţiunea de care vorbesc. Orice facem, orice spunem, orice nu facem şi orice nu spunem are o consecinţă directă asupra mediului înconjurător (incluzând societatea aici).

De asemenea, mai este o chestiune directă. În interiorul societăţii, fiecare în general ia cele mai bune hotărâri pentru sine. Este moral acum? Nu prea. De ce? Moralitatea consideră egoismul imoral. Nu cred că egoismul în forma sa iniţială (de a pune mai presus de toate interesele personale) este un lucru imoral. Egoismul in formă excesivă este imoral. Unde începe şi unde se termină excesul? Greu de spus. Când egoismul este definit ca o preocupare exagerată faţă de propria persoană în dauna drepturilor altor persoane, atunci este clar imoral (după mine). Hai să speculăm o situaţie clară. Toţi am avut de-a face cu cerşetori, nu? Cerşetoria este morală sau imorală? Eh? Ce spuneţi?

Eu consider atât cauza ei, cât şi consecinţa ei. Dacă cerşetoria se datorează unei situaţii neprevăzute, temporare, asupra căreia nu avem vreun control şi pe care ne străduim să o învingem, nu este imorală. Este supravieţuire. Şi suntem datori toţi să ajutăm persoana respectivă să învingă. Dacă cerşetoria se datorează unei lipse de acţiune, dacă persoana respectivă nu doreşte să iasă din acea stare, fie pentru că îi aduce mai mult profit decât altceva, fie pentru că se complace în acea situaţie, atunci eu consider că dreptul la libertate şi la controlul asupra propriei vieţi nu este încălcat, şi o consider imorală – pentru că-mi încalcă dreptul la fericire. A mea. Marea majoritate a oamenilor sunt fericiţi atunci când văd mediul înconjurător curat, frumos, îngrijit şi ordonat. Printre ei sunt şi eu. Iar faptul că cineva se complace în situaţia de a fi nefericit, care profită de sentimentul de vinovăţie (şi aici profită este cuvânt cheie) pentru a obţine beneficii materiale, este nu numai imoral ci şi distrugător pentru societate.

Fericirea vine din o mulţime de lucruri, dar cele mai importante sunt absenţa fricii şi a constrângerilor de orice fel şi prezenţa libertăţii. Mi se pare normal, firesc şi moral ca frica de a da greş, de a eşua în viaţă, să nu existe. Mi se pare la fel de normal, firesc şi moral ca acele persoane care au eşuat în căutarea fericirii lor să fie susţinute de ceilalţi. Eşecul este calea spre îmbunătăţire, precum repetiţia este calea spre memorare.

De aceea nu sunt un adept al religiei organizate, pentru că eu consider că-i imoral să constrângi un individ să urmeze acea cale şi să-i condiţionezi dreptul la fericire, la viaţă şi la libertate. Dar asta-i doar părerea mea. Fiecare e liber să creadă în ce doreşte, cu condiţia să nu afecteze drepturile altor persoane. Apropos, aici trebuie să spun că decizia de a nu crede într-o anumită zeitate nu înseamnă automat decizia de a nu crede în nimic (lucru de care se folosesc credincioşii de pretutindeni). Eu cred în cele scrise mai sus, cred în moralitate, în etică, în libertate, în natura umană, în fericire şi dreptul de autodeterminare. În multe chestii. La fel sunt şi alţii ca şi mine. Dar asta-i o altă mâncare de peşte.

Prin urmare, se poate să definim moralitatea, conceptele de bine şi rău (concepte etice din care derivă moralitatea – deşi moralitatea pare sinonimă cu etica, nu prea e) în funcţie de acele drepturi fundamentale? Absolut că da. Cum ar părea o societate astfel guvernată? Utopie, aşa-i? Dar o utopie frumoasă…

P.S. Oare este moral să omori animale pentru mâncare?

Mit: Străinii vor să ne cumpere pe nimic.

Realitate: Străinii nu-s proşti, şi nu dau banii pe degeaba. Să presupunem că firma X are un viitor strălucit, dar acum este prost condusă, fără bani de investiţii care sunt necesare, cu o mulţime de personal care freacă menta. Are nevoie de eficienţă, de bani de investiţii, de know-how, de multe. Cine ar da un miliard de euro pe această firmă ştiind că mai trebuie să bage încă 500 de milioane de euro? Care-i valoarea de piaţă a firmei X? Cu cât ai mai puţini cumpărători, cu atât preţul scade. Dacă noi am fi băgat cei 500 de milioane de euro în investiţiile necesare, dacă am fi eficientizat forţa de muncă (inclusiv disponibilizări), dacă am fi adus oamenii pricepuţi să o conducă, probabil că am fi obţinut miliardul. Altfel, mă îndoiesc. Vedeţi cazul BCR. A crescut, şi s-a vândut la preţ record, de vreo 3-5 ori mai mare decât preţurile iniţiale vehiculate înainte cu vreo câţiva ani. Corect. Vedeţi acum şi cazul CEC. Logica străinului este să nu dai bani degeaba. Pentru că degeaba-i dai.

Mit: Străinii vor să ne subjuge, să ne transforme în consumatori şi să pună mâna pe toate resursele noastre, şi apoi?

Realitate: Apoi ce? Uităm evidentul. Suntem deja subjugaţi. De ai noştri. Suntem sclavi pe bani mult mai puţini decât mai dezvoltaţi. Toţi suntem sclavi. Vrei să nu mai fii sclav? Pune mâna şi vinde tot, renunţă la casă, la televizor, la telefon, la şcoală, la servici, la prieteni, la familie, la medici, la medicamente, şi cu banii ia-ţi un topor, undiţă, cuţite, şi du-te şi trăieşte în mijlocul pădurii. Felicitări, eşti liber, până te prinde pădurarul că tai lemne nemarcate sau că faci braconaj. Cât timp depinzi de bani, eşti sclav. De aceea se doreşte bogăţia, nu din evidentul înscris pe bancnote, nu din dorinţa de a dormi pe un pat plin cu bani (deşi poţi s-o faci), ci din perspectiva a ceea ce poţi să faci cu bogăţia, datorită puterii pe care o obţii. Puterea este urmărită de toţi, de la opincă la vlădică (mai ales la vlădică). Însă, contează la fel de mult ce faci cu puterea când o obţii. Poţi să faci lucruri bune, sau lucruri rele. După mine, singurul lucru care cu adevărat trebuie să fie asigurat de stat este cadrul legislativ care să împiedice abuzurile. Şi doar asta poate să împiedice lăcomia să nu degenereze. Progresul a apărut atunci când un om a încercat să-şi uşureze munca şi a identificat o metodă de a face ceva mai simplu sau mai repede decât până atunci. Sau când a dorit puterea. Lăcomia, dorinţa de a lenevi şi de a evita durerea au împins progresul mai departe decât a făcut-o vreun ideal nobil vreodată. Prin urmare, suntem deja subjugaţi, şi toate resursele nu sunt ale noastre, ci ale statului. Stat din care nu prea facem parte. Şi apoi?

Mit: Străinii ne vreau răul, şi doar noi, prin forţele noastre strămoşeşti, de la Ştefan cel Mare, de la Mihai Viteazul, de la Basarabi încoace, putem să îi oprim.

Realitate: Şi străinii „e” oameni. Ca şi fiecare din noi. Unii ne vor răul, alţii nu. Generalizarea strică. Aici avem parte de o clară fobie, adică de frică. Frica este iraţională, şi nu poate fi explicată sau învinsă raţional. Doar repetiţia şi educaţia pot transforma o fobie precum xenofobia în ceva uşor. Repetiţia în sensul de a ne repeta încercarea de a convinge subconştientul de contrarul fobiei. Educaţia în sensul propriu, de a ne şcoli copiii, adulţii şi bătrânii cu privire la prostia acelei fobii.

Mit: Ne putem descurca şi singuri, nu avem nevoie de nimeni. Suntem aici de 2000 de ani şi ne descurcăm. Şi alţii se descurcă singuri şi uite ce bine o fac.

Realitate: Da, cu descurcatul singuri într-adevăr există şi alţii, gen Coreea de Nord, Nigeria, Somalia, etc. Asta vreţi? Pentru că dacă nu vreţi sărăcie, foamete şi lipsire de drepturi, atunci nu ne putem descurca singuri. Libera trecere a apărut la fel ca şi comerţul liber. Eu am ceva ce tu îţi doreşti, tu ai ceva ce îmi doresc eu. Fie că-i vorba de un loc turistic, fie că-i vorba de un produs. Dacă tu nu-mi oferi nimic, eu de ce te-aş lăsa să-mi foloseşti bunul, când există alţii care doresc să-l folosească, şi care au ceva ce să-mi ofere. Agricultura noastră este de subzistenţă, bazându-se pe rugatul la dumnezeu să plouă, şi pe mila lui ăl de sus să se coacă, şi să nu dea boala. Industria se bazează doar pe forţa de muncă, pe motivul că-i ieftină, şi oricând se poate să apară ţări unde-i şi mai ieftină, şi ne mirăm de ce dispar locurile de muncă. Turismul nu există, că nu avem nevoie de alţii. Serviciile nici atât, din acelaşi motiv. Nu dragilor, nu ne putem descurca singuri. Nu ştim cum, şi nu vrem să învăţăm.

Aşadar, degeaba ne batem cu pumnii în piept, pentru că nu ne putem descurca singuri. Frica de străini nu-şi are rostul, ba chiar de străini avem nevoie, fie şi numai pentru un alt punct de vedere. Sunt de acord că atunci când şi ştim cum, şi vrem, şi şi putem să ne gospodărim eficient, atunci avem nevoie de firme autohtone puternice, de capital românesc şi de antreprenori români şcoliţi. Dar până atunci, degeaba ne văităm. Adevărul este, că nu vrem să ne trezim din amorţeală, nu vrem să învăţăm, şi nici nu vrem să facem ceva. Ăsta e adevărul. Şi-l ştiţi şi voi. Mă întreb oare, atunci, de ce nu simţim românofobie?

http://www.basilica.ro/ro/stiri/catedrala_mantuirii_neamului_un_dar_al_tau_pentru_eternitate.html

„Biserica Ortodoxă Română doreşte ca cel târziu la începutul lunii august 2010, să fie demarate lucrările pentru edificarea efectivă a Catedralei Mântuirii Neamului, cu speranţa că, în timp de trei ani, până la sfârşitul anului 2013, această va fi construită şi acoperită (faza „la roşu”), iar apoi se va intra în faza de finisări şi dotare cu mobilier, pentru a fi târnosită în anul 2015. Prin Tema de proiectare s-a prevăzut ca dimensiunile Noii Catedrale să fie următoarele: 120 m lungime, 70 m lăţime şi 120 m înălţime, iar la slujbele religioase din interiorul Catedralei să poată participa împreună 5000 de persoane.”

“Costurile necesare pentru ridicarea noii catedrale sunt estimate la 400 de milioane de euro, o jumatate din suma urmand sa fie alocata pentru constructia la rosu, iar cealalta jumatate pentru lucrarile de finisaj, pictura, impodobirea lacasului si instalarea retelei electrice si incalzirii.”

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-6899280-constructia-catedralei-mantuirii-neamului-incepe-august.htm

Interesant, nu? Câteva sute de milioane de euro, în timp ce populaţia începe să se simtă ca în război, cu foamea la uşă. Sute şi mii de locuri de muncă desfiinţate, reduceri de salarii şi pensii, toţi ştim ce se întâmplă în viaţa publică din România. Bun. Dar teoretic există şi activităţi filantropice, nu-i aşa ? Care să compenseze donaţiile, taxele şi tarifele preoţiei, şi construcţia de noi biserici. Iată ce spune raportul pe 2009:

“Activitatea social-filantropică a fost desfăşurată în Biserica Ortodoxă Română de 3167 persoane: 29 consilieri sociali, 33 inspectori eparhiali, 141 asistenţi sociali teologi, 273 persoane cu studii de specialitate, 56 lucrători sociali, 2192 voluntari şi membri ai comitetelor filantropice şi 443 din alte categorii de personal. În anul 2009 s-au înfiinţat 49 de instituţii de protecţie socială, ajungându-se la un total de 394 (88 aşezăminte pentru copii, 89 aşezăminte pentru vârstnici, 65 centre pentru asistenţa familiilor şi persoanelor aflate în dificultate, 92 cantine şi brutării sociale, 25 centre medico-sociale şi policlinici, 14 centre de diagnostic şi tratament pentru persoane cu nevoi speciale, 6 centre pentru persoane fără adăpost, 4 centre pentru victimele violenţei familiale şi agresori, 2 centre pentru victimele traficului de persoane şi 9 grădiniţe şi centre educaţionale). De serviciile şi proiectele sociale desfăşurate în eparhii (335 programe sociale) au beneficiat peste 629.459 de persoane, dintre care: 152.270 copii, 26.324 persoane cu dizabilităţi, 333.882 persoane vârstnice şi 116.979 familii sărace. Pentru susţinerea acestor activităţi social-filantropice s-au cheltuit aproape 45.000.000 lei.”

http://www.basilica.ro/ro/comunicate/iactivitati_multiple_cu_bani_putinii_sinteza_activitatilor_bisericii_ortodoxe_romane_in_anul_2009.html

Cu bani puţini, asta scrie şi în titlul lor. Cât de puţini au fost, ia să vedem:

Patruzeci şi cinci milioane de lei, adică 10 milioane de euro şi un pic. Pare mult, nu? Ce înseamnă asta în medie per om? 71,49 lei per persoană. Într-un an întreg. După mine, e o cifră aruncată acolo, să se vadă ca număr de persoane ajutate, nu ca sumă folosită. Iar acei 400 de milioane de euro vehiculaţi ar putea fi folosiţi altfel, după mintea mea cea de pe urmă.

http://www.realitatea.net/averea-bisericii-ortodoxe-romane-depaseste-3-miliarde-de-euro_82189.html

Ar avea de unde? Da. Există ceva necontabilizat? Sigur. Iată:

http://www.presa.nu/economie/start-up-urile-bisericii-66.html

În 2007, BOR avea venituri de 90 de milioane de euro anual din donaţii şi activităţi comerciale; o avere de 3 miliarde de euro; o avere potenţială de 10 miliarde de euro luând în calcul proprietăţile (terenuri, păduri, imobile) şi piesele de tezaur revendicate. De la statul român se primesc anual aproximativ 42 de milioane de euro ca salarii.

“Un preot primeste aproximativ 50% din salariu de la stat, printr-o contributie alocata de la bugetul Ministerului Culturii si Cultelor, unde respectivul primeste la intrarea in sistem de la un salariu de 100 euro net pana la 1.560 euro in cazul patriarhului, potrivit bugetului pe 2007. Restul salariului, preotul si-l completeaza din fondurile proprii ale bisericii.”

http://www.money.ro/temp-standard/preotii-primesc-de-la-stat-42-milioane-de-euro-pe-an.html

Însă conform declaraţiilor proprii, “Sectorul economic-financiar a înregistrat în anul 2009 venituri în valoare de 56.796.508 lei şi cheltuieli în valoare de 56.541.496 lei, rezultând un excedent de 255.012 lei, ce va fi utilizat în activităţi misionare.”. Unde-i diferenţa? Nimeni nu ştie şi nu are interes să ştie. Pentru că biserica este organizată piramidal, fiecare instituţie fiind un centru de profit. De aceea, in cazul “sectorului economic-financiar” sunt prevăzute sumele primite la centru, nu şi veniturile şi cheltuielile fiecărei parohii. Numai din vânzarea de lumânări sunt venituri de aproximativ 14 milioane de euro la nivel de ţară – la nivel de an 2005, lucruri verificabile din declaraţiile de impunere a episcopiilor şi mă îndoiesc de scăderea acestor venituri în vreme de criză când toţi se îndreaptă spre orice sau oricine le arată o urmă de simpatie.

Am prezentat cele de mai sus, ca să îmi pot susţine titlul postului. Părerea mea este că biserica ortodoxă română se îndreaptă spre dezastru. Au pierdut hăţurile şi fac anumite cheltuieli care le strică imaginea publică, doar pentru satisfacerea anumitor orgolii. Oamenii nu mai sunt ce au fost, nu mai pot fi controlaţi şi supuşi ca în evul mediu. Sigur că există fanatici, sau credincioşi care nu pot fi convinşi de orice măsură ar lua biserica, însă marea majoritate a oamenilor din România sunt deja prea laici chiar dacă nici chiar ei nu-şi dau seama. La majoritatea ortodoxismul este doar o religie a strămoşilor, despre care cunosc prea puţine detalii, majoritatea celor cunoscute fiind legate de posturile de peste an şi sărbători, fără principiile de bază prezente în biblie. Dacă ai întreba pe oricare din cei din jurul tău dacă se consideră un om bun, 99% cel puţin ţi-ar spune că da, inclusiv cei care tocmai au lovit cu piciorul un câine sau un om. Dacă ar fi aşa, n-am avea sărăcie şi durere în ţară. Dar nu-i aşa, şi asta o ştim cu toţii.

Megalomania duce spre autodistrugere, şi asta o ştim de la Ceauşescu. Doar că mai-marii BoR nu au învăţat lecţia. Nu poţi să construieşti anual 200 de biserici care valorează fiecare în medie în preţul de construcţie minim 200.000 de euro (200 x 200,000 = 40,000,000 euro), să mai faci şi una colosală de 400,000,000 de euro (cât ar valora cât toate acele biserici pe 10 ani) şi să faci operă caritabilă de 11 milioane de euro. Până la urmă tot se prinde cetăţeanul de poveste. Nu contest argumentaţia că bisericile sunt necesare, pentru că nu mă interesează aspectul ăsta, însă din punctul meu de vedere ar fi infinit mai bine să fie inversate cifrele, şi să se facă biserici de 11 milioane pe an şi operă caritabilă de 40 de milioane pe an. Euro. Dar nu se vrea. Biserica nu doreşte ajutarea celor mulţi şi oropsiţi. Nu intră în planul de afaceri. Păcat că bisericoşii noştri nu au fost pe dincolo să vadă exact ce face fiecare parohie catolică, presbiteriană sau altele. Mă refer la cantine, adăposturi sociale, etc. Şi ne miră de ce se spune de baptişti (că ăsta-i exemplul ce-mi vine în minte) că se ajută între ei şi că ajung la ei o mulţime de ajutoare din străinătate sub formă de bani. Pentru că scopul ăsta este pentru ei, ajutorarea celor ce au nevoie, în limita intereselor. Interesant nu?

Tot mai mulţi oameni cu care discut, deşi ortodocşi teoretic, par tot mai dezgustaţi de excesele afişate de biserică. Tot mai mulţi critică activitatea frenetică de construcţie şi de extindere a ortodoxismului, chiar dacă, după spusele lor, cred în dumnezeul ortodox. Ce poate însemna asta?

Cred că la momentul în care oamenii o să bage de seamă zdenţele în care sunt ei îmbrăcaţi şi o să le compare cu opulenţa afişată de oamenii bisericii, o să avem o nouă renaştere, numai că de data asta în România, nu în Italia lui Da Vinci. Indiferent de biserică. Pentru că una e să ajuţi 600,000 de persoane cu 71 de lei pe an de persoană, şi alta e o operă filantropică adevărată. 71 de lei pe an este sub un leu pe zi. De persoană. O firimitură. O palmă peste obraz, la care cei care o primesc s-ar putea să nu mai vrea să întoarcă şi celălalt obraz. Dar începem să ne trezim, şi să ne dăm seama că a fi un om bun nu înseamnă de câte ori pe zi te rogi, sau de câte ori pe zi ai intrat în biserică să te închini, ci de câte ori pe zi faci o faptă bună şi de câte ori pe zi refuzi să faci o faptă mai puţin bună. Iar credinţa o să fie bazată mai mult pe principii sociale şi morale, separat de “moralitatea” preceptelor religioase, care şi aşa sunt cum sunt, în marea lor majoritate. Slabe şanse să se întâmple asta, nu?

Un post oarecum legat de prezentul post vine de la Krossfire.

Prin urmare, va las sa va delectati si cu poza de mai jos. Daca nu stiti engleza, va rog sa-mi spuneti si o traduc, fie eu, fie vreun comentator.

Update:

“Guvernul ar putea să organizeze o loterie, prin Hotărâre de Guvern sau, din profitul Loteriei naţionale, ar putea direcţiona o parte către această construcţie. Astfel de simboluri se fac în anii cu greutăţi”.

Aha, acum toate obiectiile au disparut, nu-i asa?

Warning! Disclaimer: Acest post n-are nimic de-a face cu titlul. Orice asemănare cu viaţa reală a fost intenţionată. Nu închid blog-ul, dar nici nu-l las deschis. Din nou, scriu despre ce-mi trece prin cap. Nu şi despre ce iese sau ce intră, şi nu despre cuie. Acest subiect totuşi, nu este destinat maselor. Nici scaunelor. Doar celor căsătoriţi şi celor care sunt angajaţi. Şi celor care mă citesc. Welcome to Hell. Temperature: -3°C. Population: 27 bil. Long post (compared to my other posts)! May cause sudden laugh or hysteria. Not!

A trecut ceva vreme de când m-am ocupat de blog, şi deşi teoretic ar trebui să-mi pară rău, surprinzător este că sunt împăcat cu mine însumi. Am început blog-ul într-o perioadă în care nu-mi era bine, în care vroiam ceva schimbare, ceva care să-mi reflecte viaţa într-o manieră mai bună decât imaginea publică. Situaţia în care mă aflu mă obligă de multe ori să-mi ascund sentimentele şi opiniile mai … dure … sau să le înmoi niţel când le comunic celor din jur. Aşa că simţeam un anume sentiment de impostură, pentru care nu eram pregătit, şi foloseam acest blog ca un loc de dat cu capul, ca o descărcare nervoasă. Am avut şi articole bune, şi articole mai puţin bune, am avut perioade în care eram atenţionat că ajung în faze ciudate şi cam … negre … iar articolele mele luau acelaşi drum. Am avut de toate.

Am depăşit multe faze, am depăşit şi sentimentul de impostură, şi sentimentul de colegialitate, şi chestiunile mai dure, de sănătate sau altfel, şi am ajuns aici, într-un moment şi loc în care nu ştiu încotro s-o apuc. E ca atunci când m-am lăsat brusc de fumat şi am constatat că nu mai am ce face cu mâinile.

Recunosc, am şi o lene de excepţie când vine vorba de scris pe blog… ceva de groază. Dar atunci când nu mi-e nici lene, când am şi timp şi sunt şi în faţa calculatorului, constat că îmi lipseşte inspiraţia. Toate subiectele despre care aş fi în stare să discut cu prietenii, în contradictoriu sau altfel, ore în şir, dispar ca prin farmec la apariţia perspectivei de a fi scrise.

Am depăşit o anumită vârstă, la care unii mai tineri ar spune că sunt bătrân, alţii mai bătrâni ar spune că sunt tânăr, iar majoritatea celor de vârsta mea ar spune că sunt în floarea vârstei. Nu mă simt nici mai deştept, nici mai prost, nici mai obosit, ci doar mai împăcat sufleteşte, şi mai neliniştit. Răbdarea a început să apară tot mai des în relaţia cu alţii, şi să dispară în familie. Cine ştie cunoaşte… Citeam undeva că de la o vârstă, secretul unei căsnicii fericite este să găseşti şi dorinţa şi voinţa necesară pentru a te reîndrăgosti de persoana iubită şi / sau a o face să se reîndrăgostească de tine.

Puţini sunt cei care recunosc iubirea aşa cum este ea, şi fac eforturi pentru a reaprinde flăcările sufleteşti. Nu, nu sunt mai puţin îndrăgostit de jumătatea mea, însă consider că plictiseala ar cam trebui distrusă cât mai repede, pentru ca un cuplu să ajungă să îmbătrânească împreună pe aceeaşi pernă. Iar aici pe mine mă cam sperie cât de repede am ajuns să mă enervez, şi cât de repede amândoi am ajuns să ne certăm fără să ne iertăm păcatele unul altuia. Oare de ce nu suntem în stare să ne resetăm starea de agresiune după fiecare ceartă? Mi-ar place foarte mult ca fiecare ceartă pe care o avem să fie axată pe acel subiect pe care a pornit, fără a ne aminti din urmă alte certuri şi alte chestiuni discutabile. E ca şi cum avem un bagaj de sentimente negative la care tot adăugăm, fiecare ceartă fiind un nou punct în care se revarsă ceainicul (sau apare picătura care umple paharul), după care adăugăm şi acest sentiment negativ la bagaj şi aşteptăm până când ajungem din nou la momentul unei noi picături. Ce bine ar fi să ştergem acest bagaj de resentimente măcar odată la 4 sau 5 ani.. Ar face multe pentru noi… Pentru că am început să uităm din lucrurile ce ne-au apropiat şi au făcut să ne iubim, şi să ne ne aducem aminte doar de lucrurile negative apărute de-a lungul timpului…

Mda. Pe zi ce trece apar tot mai multe motive să fiu fericit. Şi la fel de multe motive să fiu nefericit. Şi sunt relativ fericit. Nebunia din jur s-a estompat, am ajuns la starea normală a naţiunii, de a nu-mi mai păsa de ce se întâmplă în jurul meu, aşteptând să vină primăvara şi vara, şi crizele evocate de mass media au ajuns să mă afecteze tot mai puţin. Nu ştiu voi, dar pentru mine soarele are şi a avut şi până acum rolul de a netezi cutele de pe faţă şi a face totul să pară mai simplu, mai uşor şi de a rupe acel lanţ de stări mai nefericite ale (aici era să zic geştalt, dar nu cred că-i chiar corect) propriei persoane ce apar de obicei iarna şi primăvara.

Noa, şi dacă cresc impozitele ce se întâmplă? Trece şi asta. Şi dacă ne dau afară din UE, ce se întâmplă? Trecem şi peste asta… Dacă în ultimele 2 milioane de ani (nu, nu cred în cei 6.000 de ani biblici, sau câţi scrie pe acolo că sunt) fiecare om era o gâză, o muscă strivită pe parbrizul timpului, de ce am considera acum că de acum încolo nu mai este aşa? Statistic vorbind, 20% din populaţie a generat 80% din progres. Restul, doar populăm pământul. Trebuie cumva să încercăm să pricepem că nu la toţi ne este dat să schimbăm lumea, hazardul alocându-ne la fiecare o cotă de probabilitate mult prea mică pentru a ne baza pe ea. Aşadar, eu m-am liniştit în privinţa asta şi încerc să-mi trăiesc restul vieţii bucurându-mă de ce-mi aduce hazardul în viaţă. Că de supravieţuit vom supravieţui, iar fiecare decizie pe care o luăm va fi cea mai bună în condiţiile date. Fără regrete. Trebuie doar să ţinem capul deasupra apei, să nu ne dăm bătuţi şi să nu fim dependenţi de nimic (şi aici includ casă, masă, scaune, ţară). It’s everybody for himself. Va trece. Doar nu suntem în Evul Mediu. Toate trec.

Dar cum foamea de bani e mare, mă aştept ca până în martie să revină cursul la forma iniţială. Ergo, eu cred că leul o va lua pe coaja în perioada următoare, din acest motiv, plus încă două:

- BNR va cumpăra eur contra lei la 4 – 4,1 lei-eur, după ce a vândut eur contra lei la 4,3 lei / eur. Aşa se face profit la BNR, de obicei aceştia mergând împotriva sentimentului pieţei. Şi tot aşa se completează rezerva valutară. Iar sentimentul pieţei momentan este de un optimism prea general.

- Dacă scade prea mult cursul exportatorii vor avea de suferit. Aceştia şi aşa stau ca pe cuie momentan.

Aşadar… Buy euro. Now.

http://en.wikipedia.org/wiki/Clarke’s_three_laws

Orice chestie neînţeleasă, care pare imposibilă dar totuşi se întâmplă, este asimilată de creierul celor care cred în magie ca fiind magie. Dacă tu crezi în magie, poţi fi făcut knock-out de credinţa că adversarul tău apelează la magie. Se numeşte psych-out. Minte în loc de muşchi. Dacă cei din eşalonul superior al PSD cred în magie, orice psiholog fin îi putea spune lui Băse să mimeze magia că-i sperie. Ceea ce înseamnă că Băse a ajuns deja la rangul de mit, de zeitate, în mintea oponenţilor săi.. Cum să dobori pe un aşa om?

Eh, pentru cei ce nu ştiu, tehnica e foarte simplă şi uşor de utilizat, atunci când îţi înţelegi bine adversarul şi-i cunoşti slăbiciunile. Orice carte despre tactici sau strategii militare îţi va spune că în război, trebuie să ştii tot ce face adversarul şi să-l împiedici să facă acelaşi lucru cu tine. Dezinformare, manipulare, etc… Aşa au reuşit aliaţii să debarce în Normandia în WW2, convingându-l pe Hitler, cu ajutorul unor agenţi dubli, că vor debarca mai la sud cu câteva sute de kilometri şi forţând naziştii să-şi concentreze forţele în altă parte faţă de locul real al debarcării.

La fel, intenţionat sau nu, Băse a reuşit să-i convingă pe PSD-işti că el are în jurul său persoane ce practică magia, şi că magia acestora e îndreptată împotriva lor. Iar aceştia, au dat în bâlbă. Nu vi s-a mai întâmplat niciodată ca atunci când te întâlneşti cu un om (şef de-al tău, sau altfel) despre care ai auzit de multe ori că e dur, că nu te poţi înţelege cu el, etc, să nu poţi scoate din gură nimic coerent? Sau ca orice ai fi putut spune în apărarea ta pur şi simplu îţi dispărea din minte ca prin minune? Tehnicile de psihologie în vânzări, sau antrenamentul autogen (cred că aşa-i spune) din sport, presupun să-ţi imaginezi în detaliu întâlnirea de afaceri, sau concursul unde trebuie să participi, dar în aşa fel încât totul decurge perfect pentru tine, fără greşeală, de nenumărate ori. Şi în general asta se şi întâmplă. Există o vorbă înţeleaptă care spune: „Dacă crezi că poţi, ai dreptate. Dacă crezi că nu poţi, ai dreptate.”. Aşadar, tot ce a avut de făcut Băse a fost să ia pe lângă sine pe cineva despre care se pot spune chestii de-astea cu magia (iar NLP uneori chiar pare a magie – deşi nu este), şi să aibă succes. Cu fiecare succes al său, inamicul era tot mai convins că magia adversarului are succes, chiar dacă de fapt şarmul şi experienţa actualului preşedinte era cauza succesului, până la momentul decisiv. Când au fost convinşi de faptul că magia a cauzat succesul preşedintelui, PSD-iştii au ales calea cea mai simplă, pe care majoritatea oamenilor o aleg. Au dat vina pe altceva. Orice se întâmplă, nu a fost vina lor. Iar în acest caz, magia îndreptată asupra lor a fost de vină pentru pierderea alegerilor. Simplu. De altfel, uite un articol interesant despre cum se mai practică această tehnică pentru a face bani. http://trenduri.blogspot.com/2009/10/scalabilitatea-pompei.html

Ca să nu mai vorbim de istorie, unde există o mulţime de exemple. Nu-i magie, domnilor, este psihologie, exploatarea punctelor slabe, şi orice negociator bun, psiholog bun sau om de vânzări bun ştie să facă asta.

Şi nu, românii nu au plecat niciodată din evul mediu. Iar titlul e cu subinteles.