Locuind în inima mea

Cum devine scoala ''nivelatoare''

noreply@blogger.com (Iasmin) — Thu, 21 Feb 2013 07:23:00 +0000

De ce este scoala nivelatoare?

In primul si in primul rand ar trebui sa se observe ca scoala in principiu doreste sa primeasca acelasi lucru la toti copiii/oamenii. Doreste sa primeasca acelasi raspuns fara echivoc de la toti, fara sa tina cont de particularitatile fiecaruia. Nu ne nastem identici, fiecare are propriile sale particularitati fizice si psihice, invata in mod diferit.

O sa spuneti ca exista stiintele exacte nu presupun creativitate si pot cere un raspuns fix.

Ar trebui sa precizez ca:

1. Stiintele exacte nu se fac contra timp. Cine crede altceva inseamna ca nu a fost pe ramura stiintelor exacte, unde un fenomen nu poate fi inteles decat in ansamblul sau. Mai exact nu poti rezolva o anumita problema daca nu tii cont de intreg. Te poti amagi ca o faci, dar nu vei intelege pana la capat intreg fenomenul

2. Postulatele sunt adeseori expresia nu a unui intreg, ci a unei teorii, a unei ipoteze. Ca de pilda fizica cuantica nu contrazice sub nici o forma pe cea mecanica, ele ar trebui sa se completeze in forma unui tablou, dar din pacate nu asa se cere in curricula scolara. Invatam asadar postulate, secvential, iar la final devenim tolba de postulate pe care cu greu le putem aduna si pune in legatura unele cu altele in mod constient. Cel mai adesea viziunea de ansamblu o descoperi abia la nivelul studiilor universitare.

In programa scolara lucrurile sunt disparate. Altcineva hotaraste ce trebuie sa stie un copil de o anumita varsta. Pe ce criterii este stabilita varsta sau pe ce criterii se hotaraste cat anume si ce anume trebuie sa stie dintr-o anumita materie sau alta? Aici devine ambigua treaba. Pe masura ce in curricula scolara s-au adaugat mai multe materii a devenit imperios ca anumite notiuni din clasele superioare sa fie trecute in cele inferioare. Deci copilul trebuie sa se muleze cu intregul sau potential pe acelasi nivel impus si sa faca tot posibilul ori sa pacaleasca sistemul ca a ajuns la acel nivel, ori sa faca adeseori eforturi nespus de mari.

Vin si intreb: cate dintre voi chiar ati avut nevoie de analiza matematica, in viata sau in facultate? Extrem de putini. Si vorbim aici de derivate, integrale, matrici, limite, siruri. Chiar daca ulterior v-au folosit o parte din notiuni in deducerile logice a unor formule in facultate, asta nu inseamna ca nu se puteau face doar in facultate in primul an, asa cum de altfel se si intampla (se fac si in facultate).

Eu din toata analiza matematica din clasele de liceu m-am lovit in facultate intr-un singur punct- interpretarea graficelor obtinute in urma unor experimente. Cu ajutorul derivatelor si integralelor de suprafata (deci cele rotatorii sau cele triple nu mi-au folosit deloc) interpretam doar graficele.

La ce foloseste si mai ales cui foloseste faptul ca o matematica superioara, destinata facultatilor de profil, se face in liceu? De ce s-a ajuns acolo? Iar cat despre invatamantul universitar, de ce aceasta analiza si algebra superioara se face chiar si la facultatile de profil umanist? Cui foloseste, si in ce sens aceasta aducere la acelasi nivel?

Oare nu va putea un om de litere sa stie sa citeasca un text si sa faca o analiza pe el pana n-a vazut ce complicata e analiza matematica superioara? Deci intreb din nou: cine hotaraste ca e imperios necesar in viata unui absolvent de bacalaureat sa detina notiuni de matematici superioare? De ce acest absolutism - irelevant in viata de zi cu zi?

Teoriile de tot felul sunt inaintate sub forma de postulate. Ce inseamna asta? Inseamna ca de pilda copilul nu are voie sa iasa dintr-un anumit tipar impus. Un tipar care vrea sa il aduca la acelasi numitor comun cu toti. Copilul trebuie sa debiteze cel mai adesea cu punct si virgula intreaga teorie si sa mai si adere ei. Ca de pilda teoria evolutiei. A devenit un postulat obligatoriu in scoala.

De ce aceasta problema ? Voi aduce in discutie mediile academice care functioneaza in zilele noastre in care anumite teorii sau experimente sunt facute in sprijinul unei idei, ca sa demonstreze si sa sprijine ideea respectiva. Mai exact, nu se pleaca de la premisa ca ideea e gresita si ca dovezile experimentale trebuie sa o demonstreze, ci se pleaca de la premisa ca teoria e adevarata si ca demonstratia experimentala trebuie sa se muleze dupa "adevarul" scontat in premisa.

Din aceasta pricina foarte multe experimente sunt conduse in asa maniera incat la final sa nu existe nici un dubiu asupra ideei de la care se pleaca. Ceea ce e gresit, insa e tocmai startul....

De exemplu la sus numita teorie a evolutiei care are nenumarate puncte slabe si care nu e sustinuta de nimic relevant: copiilor nu li se spune ca nu exista cu adevarat (afara de dovezi „fabricate”- cum au recunoscut ulterior anumiti specialisti in domeniu) fosile care sa ne arate evolutia unui animal in alt animal. Care sa ilustreze modul in care s-a desfasurat practic evolutia. La numarul de specii existente astazi pe pamant, ar trebui sa gasim milioane de fosile, nu una singura. Din nefericire nu s-au gasit, iar dovezile pe care ne bazam s-au dovedit a fi prefabricate, doar ca sa pice bine in ecuatie. In plus, cam de atatea sute de ani de cand exista studii in domeniul biologiei, nu s-a observat spre exemplu nici macar o singura maimuta care sa fi inceput sa evolueze in om, desi sunt destule care stau pe langa om.

Aceste ”detalii’’ se uita atunci cand copiilor li se impune sa stie pe de rost si sa adere la aceasta teorie. Ca e adevarata sau nu, asta nu mai are importanta.... Copilului nu i se permite sa se documenteze si sa vina cu intrebari privitoare la acestea (si oare cand ar mai avea timp sa mai faca si asta, oricat de mult i-ar place). Trebuie sa inghita calupul nemestecat si sa il redea identic. Atunci e recunoscut ca si inteligent.

De ce la matematica trebuie toti copiii- de aceeasi varsta, sa priceapa in acelasi timp un anumit tip de problema? De ce nimeni nu pare sa priceapa ca un copil trebuie mai intai sa inteleaga problema, chiar sa inteleaga ce vrea si ce cere, si apoi s-o gandeasca si sa aiba timp sa o rezolve.

Vrem de la copii un raspuns rapid, grabit, in ritm alert. Nu conteaza ca nu au priceput toti problema, ca nu au avut nici timp s-o gandeasca, ritmul impus e de graba nesfarsita. Copiii incep sa nu mai „simta’’ matematica, adica evidenta. Ei raspund prin automatism. Isi insusesc anumite tipare fixe de gandire si cu acelea raspund, pe masura ce se muleaza pe ce au invatat. Suprapun problemele peste modelele si schemele logice invatate si incearca sa identifice tiparul. Adevarata scoala insa pricepe ca de cele mai multe ori nu exista o singura modalitate de a rezolva o problema de matematica. Exista cel mai adesea macar inca un mod de rezolvare.

In acest punct, intervine scoala care ii aduce pe toti la acelasi numitor. Deci:

1. Copilul trebuie sa priceapa un anumit tip de problema la o anumita varsta- impusa, ca asa trebuie sa se inscrie in sistem, altfel mai tarziu nu are cum sa faca fata la algebra si analiza superioara- impusa ca unitate de masura, printre multe altele. Matematica superioara care nu foloseste de fapt in viata unui mare numar de oameni. Marea masa de fapt nu o foloseste. Atunci la ce atata graba de a impune copiilor s-o faca, sa invete cat mei devreme, chiar de la clasa intai probleme cu ecuatii, cand la clasa intaia ar trebui sa invete prin joaca, sa se amuze, sa mearga la scoala cu bucurie... Ce bucurie e intr-o problema rezolvata prin ecuatii cand ai doar 6 ani?

2. Copilul trebuie sa faca o problema la foc automat. Nu mai exista un anumit timp alocat, asa cum istoria ne spune ca au avut marii matematicieni, care gandeau o problema si o tot gandeau pe toate partile pana reuseau s-o rezolve. Poate un matematician adult rezolva o problema in 2 zile, dar intelegea perfect ce i se cere. Astazi copilului i se cere sa recunoasca problema in 5 minute si s-o inteleaga si s-o si faca in urmatoarele 5.. De parca ar fi sah in timp minimalist, sau parca ar fi un mic computer.

3. Copilul trebuie sa rezolve problema intr-un singur mod, impus de profesor. Pentru ca asa cere profesorul. Celelalte modalitati nu sunt recunoscute, profesorii devenind atat de blazati incat nici nu incearca sa vada de ce un copil a scris o rezolvare intr-un anumit mod sau altul. Aici profesorii aplica aceleasi tipare: cu cat copilulse inscrie in acel tipar cu atat e mai „destept”, iar cu cat copilul incearca sa gandeasca (chiar si gresit) in mod propriu o problema, e cu atat mai.. „prost”. Pentru ca nu a recunoscut schema logica sau nu a aplicat-o.

De ce sa nu o spunem, scoala niveleaza pentru ca cere tuturor aproximativ aceeasi pregatire. Si nu, scoala nu inseamna cultura generala. Daca ar fi insemnat asa ceva, nu aveam un procent enorm de oameni inculti, cu diplome in mana.

Scoala produce diplome, nu oameni de cultura,nu oameni specialisti, sa fie clar. Si atunci cu ce vine scoala?

Vine cu o multitudine de informatii, vine cu un sistem bine pus la punct in care copilul nu mai invata sa gandeasca singur ci doar sa inghita anumite modele si scheme, si sa le recunoasca sau sa le redea la momentul potrivit. Moment stabilit de altii...

De exemplu vine cu informatii despre sistemul biologic- al animalelor. Fireste ca nimanui nu-i va folosi in viata sa stie despre carapacea chitinoasa a insectelor, nici despre orificiul cloacal, nici despre sistemul nervos al celenteratelor, nici despre o multitudine de alte lucruri. Voi ce va mai amintiti de ele?

Ce sa mai vorbim de aducerea in curricula a unor detalii ce tin de aparatul genital la o varsta prea mica.... Si nu, curiozitatea copiilor nu e o scuza pentru stabilirea varstei la care se face aceasta lectie. Pentru ca un copil e curios de la 2 ani, ce facem, le predam de atunci despre diferentele celor doua aparate genitale?

Daca ar fi fost vorba de cultura, nu s-ar fi cerut pana si la istorie puncte fixe de raspuns. Nu mai intereseaza pe multi profesori de istorie (innebuniti de programa scolara ce trebuie s-o predea) ce stie un copil despre o anumita conjunctura. Nu, profesorul va incerca sa afle pe raspuns tip pavlovian daca elevul stie exact data „caderii Constatinopolului” sau cel a declansarii primului razboi mondial, fara a incerca sa afle daca acel copil stie sau nu ce a a dus la situatia respectiva sau care era in afara perimetrului respectiv situatia istorica.

Imi amintesc caietul de istorie, era o succesiune de date in dreptul carora existau 3-4 propozitii, fiecare desemnand cat se poate de scurt ce s-a intamplat la data respectiva. Ca si cum invatam chineaza veche, fiecare data insemna de fapt o imagine fixa careia ii atribuiam ceva. Cu totul scos din cotext, cu totul insemnand altceva decat istoria. Nu e de mirare ca astazi majoritatea nu stiu cine a fost si unde a domnit cutare domnitor. Chineza se uita daca n-o vorbesti ....

Cati dintre voi folositi ce ati invatat la chimie? Cati dintre voi puteti spune cu adevarat ca stiti ce inseamna un acid tare, o baza tare, in ce mod se obtine un anumit compus din altul sau ce e aia catalizator? La ce v-au folosit asadar notiunile din clasa, daca nici macar notiunea de neutron, de proton sau de electron nu a fost insusita cum trebuie. Ci a devenit doar un cuvant in plus de invatat, un punct bifat in curricula....

Cati dintre profesorii universitari credeti ca ar mai putea sa faca o analiza gramaticala corecta? Tineti cont ca am facut cu totii gramatica macar 8 ani. Deci ce folos? Cu ce ii face mai putini specilisti in domeniul lor faptul ca nu isi amintesc diferenta intre verbele reflexive si cele nereflexive?

Atatea si atatea ore, atata amar de timp inutil consumat. Atata viata !!!

Poate un copil vrea sa inteleaga si sa priceapa mai mult din lumea animala. Poate vrea sa priceapa despre stele. Sau despre vulcani. Dar nu, el trebuie sa fie uniformizat la curricula, sa parcurga exact acelasi segment ca altul. De ce? Unul vrea sa citeasca literatura, dar nu are timp, ca are teme... la Logica, Psihologie, Pedagogie sau mai stiu eu ce alte obiecte.... De ce?

Nu insemna asta nivelare?

Cat despre invatamantul universitar reflecta in mod cu totul real ce se intampla si in invatamantul preuniversitar: multe obiecte, chiar fara logica introduse, pe criteriul „sa-i facem lui X catedra”. Asa ajung cei de la biochimie sa faca fizica cuantica, psihologie si pedagogie, apar obiecte fantoma ca „Istoria chimiei”. La Stomatologie apar obiecte ca Ginecologia samd...

Imi amintesc cum am asistat la o discutie in catedra, referitor la obiectele ce trebuiau scoase din curricula studentilor pentru anul urmator si ce obiect trebuia introdus. Au scos de la biochimie: Chimia alimentara (caci prin asta biochimistul poate determina daca un aliment este perisat sau nu), Genetica (un obiect care dupa parerea mea fara doar si poate defineste biochimistul) si Imunologia (ca si genetica, a must have ). Au introdus cristalochimia, care e mai mult legata de geologie si de stiinta cristalelor. De ce? Stiu de ce, dar nu are de loc a face cu interesul studentilor.

Deci pe considerente se hotaraste ce stie si ce nu un om cu diploma in domeniu?

La fel se hotaraste si curricula scolarului. Adica ce ore trebuie introduse - de exemplu la liceu analiza matematica si algebra superioara (care ar trebui facute numai la facultatile de profil) de aia si incep cu matematica prea devreme si galopeaza prin materie cu copiii....

Indiferent de ce spuneti, scoala nu vrea decat un lucru: o armata de soldatei care sa execute ordinele, care sa ucida orice creativitate, care sa inregimenteze si care sa indoctrineze si sa spele pe creier intr-o anumita directie.

Nu este un sistem care sa obisnuiasca elevul sa gandeasca liber, sa faca conexiuni. Nu este un sistem care sa priveasca in mod unitar copilul, ci il disociaza pe fascicule: atat romana, atata matematica, atata biologie etc....

Copilul devine nu o persoana aservita, ci devine un servitor care trebuie sa indeplineasca baremul... Nu are voie sa gandeasca singur, pana si compunerile se fac dupa un plan dat. (Da, o sa vi se para ciudat dar pana si in punctele in care se cere exclusiv creativitate trebuie urmat un plan dat. Copilul e musai sa picteze ce i se spune, sau cum i se spune, sa faca o compunere respectand anumiti pasi stabiliti si delimitati. Numai gandindu-ma ca trebuie sa respect pasii respectivi si imi pier toate ideile din minte cu referire la orice subiect)

La final, desi scoala nu a tinut cont de particularitatile elevilor (nici macar fizic nu semanam), vrea sa daruiasca societatii o mare de oameni identic pregatiti. Mare greseala !!!

De ce sa vrem sa fim cu totii identici? De ce sa avem aceleasi cunostinte? De ce nu avem o anumita libertate in gandire? De ce suntem un popor care desi ar trebui sa fim educati, ca deh, avem atata amar de timp de cand scoala e obligatorie, nu facem decat sa votam aceeasi oameni, sa ne supunem la orice regula, oricat de absurda ar fi ea. Am devenit obedienti pana la ultima celula. Pentru ca de mici am fost invatati ca altii stiu mai bine ce trebuie sa stim noi si ce nu, cum sa gandim, in ce termeni, cat de mult, la gramaj... Altii trebuie sa ia hotararile in locul nostru pentru ca, nu-i asa, noi nu stim ce vrem, nu stim care e binele nostru, altii il stiu mult mai bine decat noi...

Pentru ca scoala si-a reusit scopul propus: nivelarea tuturor !

Biserica mea !

noreply@blogger.com (Iasmin) — Thu, 21 Feb 2013 07:09:00 +0000

Alegerea Sofiei

noreply@blogger.com (Iasmin) — Tue, 10 Jul 2012 06:54:00 +0000

Inca din 1979 cand romanul lui William Styron a fost publicat sub numele de „Sophie’s choice” acesta a starnit o multitudine de controverse.

Oamenii s-au aruncat in a face fel de fel de afirmatii gratuite, fiecare dupa cum judeca, dupa cat il taia capul sau dupa cat a inteles din viata.

Pentru cine nu stie, romanul descrie drama sufleteasca a unei femei poloneze, care dupa o viata grea povesteste un episod cutremurator petrecut in timpul razboiului mondial in lagarul de concentrare de la Auschwitz. Intr-una din nopti, in acel lagar, un medic sadic i-a impus Sofiei, mama a doi copilasi, sa aleaga care dintre ei va trai si care va merge in camera de gazare. Aceasta alegere fara iesire dezvolta o drama incomensurabila in sufletul bietei femei si nu cred ca cineva se poate pune in locul ei.

„Sophie’s choice” este o expresie adeseori utilizata pentru situatiile paradoxale, fara iesire, si a intrat in vorbirea curenta pentru a le descrie.

Insa daca stam si ne gandim, in anii comunismului, milioane de femei au fost, si cred ca si astazi multe dintre tinerele femei continua sa fie „Sofii”, alegand pe care din prunci sa-i nasca si pe care sa-i avorteze. Si mai paradoxal este ca multe din aceste femei nici nu-si pot imagina ce lucru cumplit au facut, nu ar putea probabil sa reziste la o asemenea presiune, sa aleaga dintre copiii nascuti care sa traiasca si care sa moara.. Si totusi au facut-o si unele o fac in continuare, sustinand sus si tare ca e dreptul lor. Nu stiu nimic despre drepturi, dar cu siguranta este alegerea lor...

Si cand te gandesti ca Sofia era zeita intelepciunii in mitologie, ar trebui sa ne faca sa gandim de doua ori inainte de a face astfel de alegeri...

Pentru cei care aleg din copiii salasluiti in pantecele lor- care din ei sa vada lumina zilei si care sa moara, un fragment din ecranizarea romanului, filmul cu acelasi nume:

La spital

noreply@blogger.com (Iasmin) — Tue, 10 Jul 2012 04:43:00 +0000

Nimic nu se aseamana cu momentul in care intri intr-un spital pe post de pacient. Simti ca frica te pandeste din toate colturile, oricat de veteran ai fi in internari. Din cand in cand un geamat surd te face sa tresari si parca sufletul ti se crispeaza... Se poate sa stii de ce suferi, ce se intampla, dar tot nu poti fi pe deplin linistit...

Insa e locul unde afli cele mai uimitoare povestiri de viata, unde vezi puterea rugaciunii si a credintei, vezi puterea lui Dumnezeu, a Maicii Sale...

Zilele trecute ma aflam intr-un spital, cu inima ghemuita de teama, ma uitam in jur ca un copil, cu ochii mari, la toti cei care se plimbau cu pasi siguri in jur. De prin cabinete iesea miros de cafea si mmm... ce as fi baut si eu o gurita...Dar sa nu....

Si in forfota aceea, intre atatia oameni complet necunoscuti, am vazut icoana Maicii Domnului. Dintr-odata parca eram acasa ! Nu-mi mai pasa de forfota din jur, nu ma mai interesa ca se auzeau gemete, ori rasete, mirosul de cafea a disparut deodata. Eram in spital numai eu si Maicuta Domnului si nadejdea in Ea. Si Doamne, bine a mai fost!

Mi-a linistit inima, ma uitam la Ea si Ea la mine, ma rugam Ei si parea ca asa de mult ma intelege. Toate au mers din acel moment ca pe roate, asteptarile s-au scurtat, analizele au aratat ce nu era normal si diagnosticul a iesit la iveala.

In salon, la fiecare pat era o icoana. Cata liniste si pace iti dadeau, cata siguranta, cat sentiment de „acasa” !

Binecuvantati sa fie cei care impodobesc spitalele cu aceste comori!

Mult pot sfintii! O doamna fusese programata la o operatie la Bacau, dar pasii totusi au purtat-o spre Iasi. Numele doamnei? Paraschiva. Mai e de mirare? Oare a mai fost de mirare ca unicul pat din salon liber avea la cap icoana Sfintei Cuvioase Paraschiva??? Mai poate fi vreo indoiala ca sfintii ne calauzesc si ne ocrotesc? Eu nu mai am.

Acolo in spital iti spulberi toate indoielile, le vezi pe toate curat, ca in oglinda, de parca o mana nevazuta ar trage draperia...

Sa nu va temeti, voi cei ce mergeti in spitale, Domnul este cu voi! Rugati-va cu putere si Domnul va va darui putere si rabdare, Maicuta Domnului va va linisti durerile!

O zi binecuvantata tuturor pacientilor, medicilor si tuturor celor care isi jertfesc viata in slujba bolnavilor! Fiti binecuvantati!

Sfintele icoane vehicolele Harului

noreply@blogger.com (Iasmin) — Thu, 07 Jun 2012 06:30:00 +0000

După ce a terminat doctoratul în Germania, şi simţindu-se încrezător cu privire la cunoştinţele sale despre sfintele icoane, un tânăr absolvent a vizitat tatăl celui mai bun prieten al său, un călugăr orb. A vorbit cu el un pic despre anumite lucruri şi apoi a ajuns la acest punct:

"Părinte, deşi eşti orb, te inchini la icoane. Ştii şi cunoşti la cine te inchini? "l-a intrebat pe călugăr tânărul absolvent.

"Bineînţeles că da!", a răspuns călugărul orb.
"Chiar aşa? Ei bine, atunci, te superi dacă am să-ţi dau un mic test "? a întrebat tânărul pe călugăr.
"Deloc", a venit răspunsul.
Era un raft de icoane aşezat deasupra locului unde şedeau ei. Deci, studentul a luat o icoană a Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina, şi a dat-o călugăr orb pentru a se închina.
Făcând crucea şi se închinându-se până la pământ, călugărul a sărutat icoana.
"Deci, Gheronda, la ce Sfânt te-ai închinat?"
"Sf. M Mc. Varvara ", a răspuns el.
"Gheronda, îmi pare rău, dar nu este Sf. Varvara", a spus tânărul.
"Poate vrei să te inchini din nou şi să vezi dacă faci o greşeală", a mai spus el călugărului.

"Cunosc harul Sf. Ecaterina. Este diferit de cel al Sf. Varvara. Dumneavoastra sunteţi cel care greşeşte. Poate că ar trebui să citiţi numele din nou, " a răspuns ferm călugărul.
Privind din nou icoana tânărul absolvent nu şi-a putut crede ochilor. Acolo, scris pe icoana era numele Sfintei Varvara. Înfăţişarea era a sfintei Varvara. Cum a putut greşi crezând că este Sf Ecaterina? Sigur, unele icoane se aseamănă, dar ceea ce se întâmpla îl şoca!
"Părinte, îmi pare rău. Am greşit. Icoana este a Sf. Varvara ", şi- a cerut el scuze.
"Harul fiecărui sfânt este distinct. Eu pot spune care este sfântul la care mă inchin datorită harului special al sfântului, " i-a spus călugărul.
Ani mai târziu, narând această poveste studenţilor săi, profesorul Tselingidis adaugă:

"Eu, care aveam ochi să văd, nu vedeam. În timp ce călugărul orb fiind a văzut ceea ce a fost pentru mine, invizibil. "

Şi Isus a spus, "Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi." (Ioan 9:39)

Povestea de mai sus a fost spusă de profesorul meu Dimitrie Tselingidis. El predă teologie dogmatică la Facultatea de Teologie din Universitatea Aristotel. Prof. Tselingidis completat de licenţă şi de gradul său de master în teologie aici, în Grecia. A studiat şi a terminat doctoratul în Germania. Subiectul tezei sale de doctorat a fost despre teologia sfintelor icoane, intitulată Lucrări Iconologice. (Se poate citi rezumatul în limba engleză a lucrării sale de doctorat aici.) El a fost fiul unui preot şi ucenic foarte apropiat al părintelui Paisie din Sfântul Munte. De fapt, el are unele poveşti uimitoare despre părintele Paisie Aghioritul, precum şi ..., dar mai bine lăsăm pe altă dată.

Matushka Constantina

(Text preluat integral cu aprobarea autoarei de aici)

Vămile văzduhului

noreply@blogger.com (Iasmin) — Thu, 10 May 2012 06:15:00 +0000

Când au trecut prin vămi doi fraţi de mănăstire care au avut o viaţă curată, ştiţi ce au spus dracii? „Mare indrăzneală are curăţia!” Pe o poziţie de cuminţenie, de ridicare, de recrudescenţă, de continuă luptă impotriva a tot ce e rău. Mai dibaci, mai cu strategie, asta este, de fapt, bogăţia care o putem avea, că vine harul lui Dumnezeu peste noi. Şi cu astea vom trece. Vămile văzduhului sunt o realitate. Nu prea sunt de părere că este chiar aşa cum spune cutare şi cutare. Dar este o realitate. Mi-amintesc de Sfântul Marcu la Muntele Fracesc, care a trăit 70 de ani în pustie, o formă, o trăire unică...

Să vedeţi ce forţă, ce credinţă avea, că a luat o scândură şi s-a aruncat în mare, lăsându-se în voia lui Dumnezeu. Şi l-au dus valurile până la un munte, care era muntele dracilor.

Sigur, l-au luat dracii în primire şi l-au chinuit 15 ani, muntele era fără vegetaţie, el bea apă din mare, dracii îl băteau, îl lăsau, dar nu puteau să-l omoare. Şi au fugit toţi dracii şi a rămas muntele vindecat de draci şi după 70 de ani a fost întâlnit de către Sfântul Serapion. Acesta mergea într-o parte. „Ei, bine ai venit, Serapioane!” El s-a speriat că i-a spus pe nume, în sfârşit.

Vămile văzduhului reprezintă o ultimă cernere, o ultimă repriză pe care o dă Dumnezeu cu sufletul omului. Chiar acest Sfânt Marcu, care a vieţuit în Muntele Fracesc (Vieţile sfinţilor, pe 5 aprilie), a fost ţinut în vămi cam o oră. De ce l-au oprit? Pentru că aici este cernut omul la maxim, „ca nimic necurat să nu intre în Împărăţia cerului”. Există şi fapte bune neîmplinite, că zice Sfântul Apostol Iacov „Cine ştie să facă bine şi nu face, păcat are.” Pentru că se creează punţi de intrare a dracului în om prin aceste lacune.

Aţi auzit ce se spune despre Sfântul ioan Botezătorul: Nu este nimeni mai mare ca el din cei născuţi din femeie, dar cel mai mic în Împărăţia Cerurilor este mai mare decât el. Adică îngerii, că la ora aceea, când vorbea Mântuitorul, despre ce putea sa fie vorba decât despre îngerii din cer? Deci tu, omule, ai trăit în trup şi trebuie să te dezinfectezi îngereşte de tot ce a făcut pământul din tine, suflete.

Vămile Văzduhului nu au numai rol juridic, cu acuzatori diavoli, ci pentru ca tu să trăieşti cu adevărat în Veşnicie începând de acolo. Şi să nu mai existe ceva murdar. Când va fi cer nou şi pământ nou, nu va mai exista nimic în ce priveşte umbra de patimă. Vor fi îngerii lui Dumnezeu pe pământ, oamenii vor fi desăvârşiţi. Dumnezeu face orice ca acolo noi să intrăm desăvârşiţi. Nici vorbă cu semne şi răni ale păcatului!

Omul se desăvârşeşte în ceea ce de fapt a murit. Ai murit cu gândul că iubeşti pe vrăjmaşi, şi acum, în toată Veşnicia, te dezvolţi în iubire desăvârşită faţă de ei. Dar nu înseamnă că acolo mai este încă lupta împotriva patimilor. Nu se poate. V-am spus: ultima grozavă cernere sunt vămile. Pentru că aşa de mare a fost căderea aceasta a lui Adam, încât moştenim cu orice chip păcatul în trupul nostru şi a trebuit să vină Iisus Hristos, Dumnezeu întrupat, să ne facă cu orice chip dumnezei după har.

Vedeţi, pe noi, aici, la ultima repriză care ar fi vămile, ne indumnezeieşte şi de ceea ce, de fapt, noi n-am ştiut că trebuia să facem şi am putut face dacă eram conştienţi.

Dar este atât de neînţeleasă adevărata îndumnezeire după har, chiar de cel desăvârşit, încât a trebuit să treacă prin toate aceste vămi ca să se umple de har şi să intre în Împărăţia cerului. Da. Pentru că nu putem crede că şi acestui Sfânt Marcu îi rămăsese ceva nerezolvat în lupta cu patimile şi cu dracii pe care a dat-o timp de 15 ani in Muntele Fracesc (Etiopia)

Părintele Arsenie Papacioc - Iată duhovnicul!

Eu nu mă rog, eu cânt

noreply@blogger.com (Iasmin) — Wed, 09 May 2012 06:59:00 +0000

Am citit undeva la un sfânt părinte (aş zice la Sfântul Teofan Zăvorâtul, dar mai bine tac, nu cumva să greşesc) că spunea aşa: „Mă întrebaţi cum mă rog eu? Eu nu mă rog, eu cânt” (citat aproximativ)

Şi am găsit scris de sfântul Teofan Zăvorâtul aşa: „Rugaţi-vă şi dimineaţa şi seara. Învăţaţi pe de rost rugăciunile de dimineaţă şi de seară şi citiţi-le întotdeauna psalmodiind, ca mintea să poată urma cuvântul şi inima să răspundă minţii cu simţământul”.

Adevarul e că întotdeauna mi s-au lipit de inimă mai bine rugăciunile în care cânt, şi aşa şi scrie în psalmul 149:

„Cântaţi Domnului cântare nouă, lauda Lui în adunarea celor cuvioşi.”

Însă cel mai lesne mi-a fost să înţeleg atunci când în rugăciunile de dimineaţă şi de seară am dat constant peste cuvântul „cânt” sau „cântare”:

Sculându-ne din somn, cădem către Tine, Bunule, şi cântare îngerească strigăm Ţie, Puternice: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile îngerilor Tăi, miluieşte-ne pe noi.

Deci, acum luminează-mi ochii gândului, deschide-mi gura ca să mă învăţ cuvintele Tale, să înţeleg poruncile Tale, să fac voia Ta, să-Ţi cânt în mărturisirea inimii şi să laud preasfânt numele Tău: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Din somn sculându-mă, cântare de miez de noapte aduc Ţie, Mântuitorule, şi înaintea Ta căzând, strig: Nu mă lăsa să adorm în moartea păcatelor, ci mă miluieşte, Cel ce Te-ai răstignit de voie, şi pe mine, cel ce zac în lene, grăbind mă scoală şi mă mântuieşte, ca să stau înaintea Ta în rugăciuni; iar după somnul nopţii, să-mi luminezi ziua fără de păcat, Hristoase Doamne, şi mă mântuieşte

Doamne, Dumnezeule, Atoateţiitorule, Care primeşti de la puterile Tale cele cereşti cântarea Sfintei Treimi, primeşte şi de la noi, nevrednicii robii Tăi, cântarea Sfintei Treimi şi ne dăruieşte ca, în toţi anii vieţii noastre şi în tot ceasul, Ţie slavă să-Ţi înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pentru aceea ne rugăm bunătăţii Tale celei neasemanate: luminează ochii gândului nostru şi ridică mintea noastră din somnul cel greu al lenei şi ne deschide gura noastră şi o umple de laudele Tale, ca să putem în liniste a cânta, a striga şi a ne mărturisi pururea Ţie: Dumnezeului Celui slăvit în toate şi de toţi, Tatălui Celui fără de început, împreună şi Unuia-Născut Fiului Tău, şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin

Iar la rugăciunile de seară:

Ca în pace să mă culc şi să dorm eu, păcătosul, necuratul şi ticălosull şi să mă închin, şi să cânt şi să preaslăvesc preacinstit numele Tău, împreună cu al Tatălui şi cu al Unuia-Născut Fiului Lui, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preamărită Maică a lui Dumnezeu, care eşti mai sfântă decât sfinţii îngeri, neîncetat te cântăm cu inima şi cu gura, mărturisind că tu eşti de Dumnezeu Născătoare, căci cu adevărat ne-ai născut nouă pe Dumnezeu întrupat şi te rogi neîncetat pentru sufletele noastre.

Tissot - Regele David

Despre inimă cu Dan Puric

noreply@blogger.com (Iasmin) — Tue, 08 May 2012 09:04:00 +0000

     De când am fost mic şi până-n ultima ei clipă, mama îmi dădea un sfat:
     -“Dragul mamei, nu-ţi arăta inima oricui!”
Şi nu ştiu de ce, atunci când îmi spunea adevărul acesta, frumoşii ei ochi albaştri, erau străfulgeraţi pentru o clipă de o indefinită tristeţe. Parcă ar fi vrut să mă apere pentru tot restul vieţii, şi realiza că nu putea.
Dureroasă fatalitate, ce o făcea să-şi trăiască viaţa din înăbuşite strângeri de inimă, infinite griji ce-i marcau necruţător fiinţa.
      O asiguram instinctiv că totul o să fie bine. Ca apoi, pe ascuns, să mă arunc în valurile vieţii. Iar viaţa, îmi cerea să nu îmi ascund inima şi abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tărie, zdrobind-o.
Prăbuşit, dezamăgit cumplit de trădările vieţii, mă-ntorceam în mica ei garsonieră.
Mama se făcea că nu-mi vede rana adâncă ce mă-ngenunchease. Îmi făcea de mâncare, apoi îmi intindea masa având grijă să am în farfurie bucăţile cele mai bune.
     -“Lasă, dragul mamei, că trece şi asta!”
Inima mea se refăcea încet-încet, oblojită de invizibile şi tandre mângâieri.
N-aveam de unde să ştiu că, vindecat, plecând apoi, inima ei rămânea cuprinsă de un şuvoi de tristeţe, copleşită de singurătăţi.
      Se spune că în “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de haina de har a inimii. Şi atunci, oamenii îşi vorbeau de la inimă la inimă. Ce minune făcuse Dumnezeu, când spusese că “totul o să fie la vedere!”
Dar, ce cumplit că acest “totul”a fost distrus, mai apoi, prin păcat. Şi atunci, de ruşine, se spune că inima s-a ascuns în trup.
      “Trei inimi ai în tine, muritorule!” spun sfinţii, “Cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tău şi cea de carne şi sânge prin care curge viaţa . Şi toate trei bat dimpreună. Dar atunci când în tine, inima Domnului nu mai bate, să ştii că eşti în moarte sufletească.
Dar eu, simt că lângă inima lui Dumnezeu, mai este o inima …cea a mamei.
Iar când aceasta nu mai bate…eşti singur!

Dan Puric

Idee pentru ghiveci

noreply@blogger.com (Iasmin) — Tue, 08 May 2012 08:45:00 +0000

Dupa micuta stropitoare, revin cu o micuta ceasca de cafea. E ideala pentru orice coltisor din casa, nestanjenind cu nimic, ba dimpotriva infrumusetand totul in jur.

Inima in Psaltire- Catisma I

noreply@blogger.com (Iasmin) — Sat, 05 May 2012 12:16:00 +0000

„Ceea ce faci, fă din inimă !” Aşa spunea vrednicul de pomenire părintele Arsenie Papacioc. Dar oare câţi părinţi nu au vorbit despre însemnătatea inimii, despre rolul ei in viaţa creştinului, despre cum trebuie privită viaţa prin această prismă?

Că trebuie să iubim, ştim, căci am primit porunca să iubim, cu tot sufletul şi cu toată inima, mai întâi pe Bunul Dumnezeu şi mai apoi pe aproapele.

Ce taină este această inimă a noastra? Cum poate ea cuprinde atâta adâncime în iubire sau în ură?

Pentru a privi mai limpede, am început însă să caut ce zice psalmistul David.

Pentru astăzi, din catisma I, iată versetele care se referă la inima:

Psalmul 4

2. Fiii oamenilor, până când grei la inimă ? Pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna ?

4. Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi; de cele ce ziceţi în inimile voastre, în aşternuturile voastre vă căiţi.

7. Dat-ai veselie în inima mea, mai mare decât veselia pentru rodul lor de grâu, de vin şi de untdelemn ce s-a înmulţit.

Psalmul 5

9. Că nu este în gura lor adevăr, inima lor este deşartă; groapă deschisă grumazul lor, cu limbile lor viclenesc.

Psalmul 7

9. Sfârşească-se răutatea păcătoşilor şi întăreşte pe cel drept, Cel ce cerci inimile şi rărunchii, Dumnezeule drepte.
10. Ajutorul meu de la Dumnezeu, Cel ce mântuieşte pe cei drepţi la inimă.

Dupa întâia catismă:

Braţele părinteşti grăbeşte a mi le deschide, că în păcate am cheltuit viaţa mea ! Şi căutând, Mântuitorule, la bogăţia cea neîmpuţinată a îndurărilor Tale, nu trece acum cu vederea inima mea cea sărăcita, căci către Tine, Doamne, strig cu umilinţă : greşit-am la cer şi înaintea Ta !

"Stăpâne atotputernice și necuprins, Putere începătoare de lumină și nepătrunsă, părintele Ființei celei ipostatice și Purcezătorul Duhului Tău celui de o putere, Care pentru îndurările milostivirii și pentru negrăita bunătate nu ai trecut cu vederea firea omenească cea cuprinsă de întunericul păcatului, ci dumnezeieștile lumini ale sfintelor Tale învățături le-ai strălucit în lume, mai întâi prin lege și prin prooroci, iar mai apoi prin Însuși Fiul Tău cel Unul-Născut. Care ai binevoit să ne răsară nouă trupește și la strălucirea luminii Tale să ne povățuiască; fie urechile Tale luând aminte la glasul rugăciunii noastre și ne dăruiește nouă, Doamne, cu inimă neadormită și trează să petrecem toată noaptea vieții acesteia, așteptând venirea Fiului Tău și Dumnezeului nostru, Judecătorul tuturor, nu culcați și dormind, ci priveghind și cugetând la lucrarea poruncilor Tale să ne aflăm, și întru bucuria Lui împreună să intrăm, unde este glasul cel neîncetat al celor ce prăznuiesc și nespusa dulceață a celor ce privesc frumusețea feței Tale celei negrăite.
Că bun și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție slavă înălțăm, Tatălui Celui fără de început, împreună și Unuia-Născut, Fiului Tău și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururi și în vecii vecilor. Amin!"

Despre Fericita Beatrice

noreply@blogger.com (Iasmin) — Wed, 02 May 2012 08:15:00 +0000

Această Beatrice a fost într-o mănăstire din Franţa, având ca stareţă o mătuşă a ei. Mănăstire mare, măicuţelor, nu ca pe aici la noi... Dar era de o frumuseţe cum nu se mai văzuse pe lume. Există nişte canoane care spun că dacă o maică are o frumuseţe mare să-i pui voal pe faţă. Nu-i pune nimeni voal şi nici nu e nimeni urât, toată lumea este frumoasă. Pentru că sunt flori, nu-i nici o floare urâtă, dar nu seamănă una cu alta. Şi i-a dat stareţa, mătuşa ei, ascultare să ude florile la Maica Domnului la catapeteasmă. Şi uda cu atât drag şi îi spunea Maicii Domnului: „Dacă îţi place cum ud eu florile, să înflorească!” Şi înfloreau bobocii! Şi într-o zi un călător, un aventurier, să-i zic, care călărea pe un cal sirep să viziteze arhitectura, că era extraordinară, a trecut pe acolo. Şi cum s-a mişcat biata fată, s-a mişcat voalul ei şi i-a văzut frumuseţea. Şi s-a aprins după ea şi-a început să vină mereu. Asta mititica, nu ştia ce se întâmplă... Dar într-o zi acesta a venit şi i-a spus: „Eu te iubesc.” Ea a zis: „Pe mine mă iubeşte Maica Domnului.” Mare greşeală: cu dracul nu se stă de vorbă. Să nu faceţi greşeala aceasta, să te aperi. Pentru că el este foarte bucuros să intre în dialog cu tine. Ignoră-l. Spune: „Doamne, iartă-mă, Doamne Iisuse Hristoase!” Asta e poziţia când eşti atacat. Dacă stai de vorbă, dracul are şi el posibilitatea de a spune ceva şi atunci te încântă. Care este exemplul: chiar căderea Evei. Şi atunci ea a greşit şi el i-a spus: „Sunt catolic, sunt ca tine.”

Atunci dracul a intrat în ea şi a început să se tulbure. Şi i-a spus ăla aşa de-a dreptul: „Mâine dimineaţă vreau să te iau.” Şi ştiţi ce a zis ea? „Mai repede, mai repede!” Era căzută. Şi acum apare un fenomen pe care-l veţi constata toţi, ca frumuseţea căzută se face extrem de urâtă. Şi ăla a luat-o, a suit-o pe cal, să dispară, şi ea s-a făcut atât de urâtă, încât i-a fost scârbă de ea. Dar în virtutea frumuseţii trecute a dus-o, a batjocorit-o şi a lăsat-o în lume. Şi a stat în lume săraca şapte ani, dar nu avea cu ce să trăiască, trebuia să se vândă. În Franţa legile erau aşa: o femeie desfrânată n-are dreptul la nici o judecată, n-are nici dreptate. Şi mulţi o batjocoreau, amăgind-o că-i plătesc şi nu-i plăteau şi nu se putea apăra şi era din ce în ce mai săracă şi mai urâtă, pentru că era mereu batjocorită. Notaţi, ferească Dumnezeu de păcat! Şi în durerea asta mare în care era acolo, plânsă şi amărâtă, gândindu-se cât de fericitâ era ea în dialog cu Maica Domnului, ce s-a întâmplat? Au venit pe acolo turişti, cum sunt şi pe aici, cu rucsacuri, şi-au văzut-o, şi ea... Mergeau să vadă monumente istorice, că aşa era şi mănăstirea ei. Şi stând de vorbă i-au zis: „Uite, te luăm cu noi.” I-au dat de mâncare şi au dus-o la mănăstire, la ea. Era cale lungă. Şi acolo, când s-a văzut ea în mănăstire, când a ajuns la poarta mănăstirii, i-a fost frică să intre, i-a fost ruşine şi-a tot dat roată. Şi ce credeţi? Acum e acum! Săraca, când a intrat, s-a dus şi ea cu mare sfială, pentru că acum se înţelepţise, era pocăită, săraca, distrusă, dar nu descurajată. Trăia în nădejdea bucuriei trecute. Şi a făcut un pas, cu capul s-a uitat către catapeteasmă şi ce credeţi că a văzut? S-a văzut pe ea cum uda florile.

Zice; „Eu sunt aici, cine-i aceea?” Şi a mers, a mers cu sfială, până a ajuns la ea şi zice: „Cine eşti?” Când se întoarce, era Maica Domnului în chipul ei. „Ai venit Beatrice? Ţi-am ţinut locul. Aici nu ştie nimeni că ai plecat şapte ani.” A mai trăit câţiva ani. Icoana ei este aşa smerită, cu un mic cuib de porumbel la inima ei, cuibul se vede pe-afară, cu un porumbel ce se uită spre cuib. V-a plăcut, da? Ţineţi cont de întoarcerea ei, nu de căderea ei. Iar dacă se întâmplă, nu vă descurajaţi, pentru că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, nimic nu este pierdut atât timp cât credinţa este în picioare, cât sufletul nu abdică şi capul se ridică din nou.

Părintele Arsenie Papacioc- „Iată duhovnicul”

Editura Sofia Bucuresti, 2010, pagina 104

„Inima omului poate fi altar”

noreply@blogger.com (Iasmin) — Thu, 26 Apr 2012 05:49:00 +0000

Am citit de curând un bun articol având acest titlu. Şi m-a impresionat cel mai mult din tot articolul titlul său. Nu pentru că restul ideilor nu ar fi foarte profunde, frumoase, alegorice şi adevărate. Ci pentru că titlul l-am simţit acolo unde se adresează: inimii.

Exact aşa simt şi eu că inima devine Altar al jertfelor noastre. Când plângem, din dor pentru Hristos aducem pârgă şi roadă ca jertfă. Dar oare nu se aseamănă acestea cu lacrimile pruncilor care strigă după mamă? Citisem undeva că cel mai stresant sunet este plânsul unul bebeluş. De ce? Pentru că nu-l poţi ignora. Se adresează întregii tale fiinţe, rezonezi cu durerea pruncului până la ultimul atom. Îl simţi că are nevoie şi simţi cum inima vrea să alerge înaintea durerii sale să o potolească, să-l ia în braţe. Iar neputinţa? Oh neputinţa de a-i potoli durerea micului simţi că te sfărâmă şi te macină, ai fi în stare să te târăşti ca râma numai să ştii că pruncul tace mulţumit şi fericit. Iar când râde? Oh, ce bucurie!!! Câtă bucurie când râde un prunc, parcă şi Cerul râde. Poate de aceea se spune în popor că atunci când un bebeluş râde în somn visează că se joaca cu îngerii... Pentru că aseamănă veselia pruncului cu starea Raiului.

De aceea cred că multe lacrimi ale noastre sunt primite ca jertfă. Mai ales cele în care ne asemănăm cu pruncii. Dar şi cele în care lacrimile sunt jertfă în Altarul inimii noastre pentru suferinţa aproapelui. Oare câţi dintre noi nu am plâns pentru o persoană dragă care suferă? Iar sfinţii au „darul lacrimilor” putând sa-şi plângă păcatele.

Dar mai cred că sunt şi bucurii care sunt aduse jertfe pe acest Altar intim. Cele pe care le trăim atunci când suntem în Biserică. Mulţi dintre noi am trăit acest gen de bucurie când am spus cu tărie şi cutremur în suflet „Hristos a înviat!” Dar bucurie mare s-a făcut de fiecare dată când Isaia a dănţuit cu fiecare mire şi mireasă, când fiecare prunc a fost îmbrăcat în Hristos. Avem astfel de bucurii când devenim pelerini cu adevărat căutători, amintindu-ne îndemnul „căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide”. Şi câţi nu am aflat oare pe drum, într-un schit îndepărtat, sau la o chilie a unui bătrân părinte bucuria căutata? Acea bucurie care te duce în Cer. Care te mută acolo, care îţi arată că şi tu eşti fiu, rătăcitor ce e drept, dar e ca şi cum e o vedere cu fotografia de „acasă”. O pregustare a bucuriei întru care eşti aşteptat. Căci tulburator este, când vii dintr-o lume în care simţi gerul răutăţii, şi poposeşti lângă un batrân părinte care îţi deschide uşa cu zambetul pe buze şi te numeşte „fiu” şi te tratează ca şi cum cu adevărat îi eşti fiu. Fără reproşuri, fără cuvinte tăioase, ci doar cu bucuria negrăită a unui părinte bun care-şi vede copilul venit de tare de departe...

Inima noastră devine altar când urmăm îndemnul Mântuitorului: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” Iar în adâncul cămării, în ascuns, inima ne este Altarul în care rugăm sa fim iertaţi, sa fim binecuvântaţi, să fim miluiţi şi mântuiţi.

În articol ni se spune: „Sfântul Teofan Zăvorâtul ne mărturiseşte că vom avea o inima altar, numai dacă în ea se va aprinde căldura Duhului Sfânt”

Da, de multe ori mă gândesc că teoretic e uşor, sau pare uşor, însă practic cineva se poate lupta toată viaţa să aprindă căldura Duhului Sfânt şi să nu reuşească...

Să ne rugăm Bunului Dumnezeu, să ne dăruiască aceasta, ca aprinzând această făclie, să putem şi noi lumina în rugăciune.

Detalii

noreply@blogger.com (Iasmin) — Wed, 25 Apr 2012 08:13:00 +0000

Din momentul în care ne naştem suntem asaltaţi şi înconjuraţi de milioane de detalii de tot felul. Mai întâi de cele de ordin senzorial, simţim, unii spun că încă din pântecele mamei, într-un fel sau altul „pipăim” lumea în care am venit, pentru a o cunoaşte mai bine.

De multe ori ni se pare că lumea nu se lasă cunoscută decât prin detalii. Şi de mai multe ori ne împovărăm cu acestea, pentru ca la maturitate să ajungem să trăim pentru ele. Ne interesează dacă va ploua, dacă e soare, dacă maşina mai are benzină, cât s-a scumpit benzina, câţi km sunt dintr-un loc în altul, dacă vecinul e căsătorit sau nu, de câte ori s a căsătorit, cu cine, câţi copii, de ce fără copii şamd...

Dureros însă că sfera detaliilor se mută şi în domeniul religios, acolo unde ar trebui practic ca numai sufletul să traiască cele ale duhului. Încep şi te covârşesc mii de întrebări, căutând să fii şcolarul cel bun cu temele pregătite. Astfel afli câte lumânări trebuie să aprinzi, musai în ce moment al Sfintei Liturghii, la câte Biserici trebuie dat pomelnic, cu ce să te îmbraci şi mai ales cu ce să te acoperi (sau nu) pe cap. Şi noi oamenii, devenim experţi în detalii. Am fi în stare să spunem câte perechi de pantofi schimbă părintele pe an, câte pahare a băut fratele X la pomenirea lui Y, şi multe altele care ne împovărează şi ne doboară.

Cele mai cumplite detalii sunt însă cele ale „căutătorilor” înţelepţi.

(imagine preluata de aici )

Pentru mine semnalul de alarmă cel mai evident că nu înţelepciunea este cea mântuitoare, a fost povestea vieţii marelui împărat Solomon. Atâta căutare, atâta frământare, atâta zbatere !!! Când se închina la idoli, când revenea la credinţa adevărată. Când rătăcea (deşi cred că ştia scripturile foarte bine), când revenea la starea de pocăinţă. Nimic nu mi se pare mai folositor în acest sens ca pilda împăratului Solomon - pentru a arăta cât rătăceşte un om inteligent aiurea, deşi cunoaşte foarte bine izvorul cel bun.

Şi iarăşi îmi amintesc de cuvântul Mântuitorului „rătăciţi neştiind scripturile şi puterea lui Dumnezeu”. E adevărat însă că numai „sola scriptura” tâlcuită de un oarecine nu poate mântui. Asta cel mai simplu se poate vedea la viaţa lui Tolstoi care s-a apucat după mintea lui să „traducă” Evangheliile scoţând ceea ce nu-i convenea şi lăsând doar pildele şi predica de pe munte... Şi apoi, şi „diavolii ştiu şi se cutremură” dar asta nu înseamnă că sunt mântuiţi.

Problema cu detaliile este că prea multă lume încearcă să le memoreze, să le dea un sens, o menire. Pe când cu adevărat nu trebuie să trăim decât în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Oare nu suntem noi în Hristos îmbrăcaţi? Ce ne trebuie mai mult decât atâta?

Am observat că mulţi din oamenii inteligenţi care caută şi scormone şi încearcă să pătrundă oceanul detaliilor cu mintea, încrezându-se în mintea lor mai degrabă decât în cuvântul Domnului, aceia se pierd pe drum. Devin atei sau ajung eretici.

Şi atunci când mă încearcă îndoielile, când aflu că în timpul sfintei Liturghii grecii stau în picioare, ruşii în genunchi, românii ghemuiţi, dar de fapt în nici unul din sinoade nu s-a stabilit cum să stea omul la Liturghie, când aflu că unii socotesc postul într-un fel, alţii în alt fel, când văd detalii care simt că mă smintesc, le las toate la mâna Domnului. El ştie mai bine de ce aşa şi nu altfel.

Căci până la urmă, Biserica este aceeaşi, deşi din primele veacuri a devenit în permanenţă. La începutul veacurilor nici măcar nu erau aşezate posturile ca acum. Oare nu au fost atâţia mucenici şi atunci? Nu au avut ei atâta credinţă încât au mutat munţii din loc, şi graniţe, şi au lăsat modele de sfinţenie şi vrednicie? Nu după mulţimea sfaturilor primilor părinţi şi sfinţi ne ghidăm? De ce ne cramponăm în detalii în loc să urmăm credinţa în Hristos? Să căutăm mai întâi Împărăţia Cerurilor şi toate celelalte ni se vor adăuga noua. Dar nu oricum: cu sens, cu menire, cu direcţie, cu tot ce caută sufletul nostru. Acelea vor veni şi ne vor umple inimile aşezându-se prin simplitate şi smerenie.

Căci trebuie s-o spunem, numai mândria caută detaliile. Numai mândria rupe. Numai mândria vrea să fie ea prima care ştie, care cunoaşte, care spune, care înţelege.

Eu cred că revelaţiile sfinţilor părinţi au venit întru smerenia lor. Atunci când fiecare pe rând, de la sfântul Apostol Pavel a recunoscut că ’’nu eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Abia de acolo a început fiecare să trăiască cu adevărat şi să înţeleagă şi să tâlcuiască. Atunci când spinii mândriei şi solzii trufiei de pe ochii lor au căzut.

Şi aşa rămâne până la sfârşit: să ne oprim din a judeca noi, lăsând pe Dumnezeu să judece şi să ne tâlcuiască după credinţa noastră, în Biserică. Noi să înmulţim credinţa, dragostea, nădejdea şi restul vor veni de la sine.

„Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” căci „Hristos a înviat!”

Un an fără părintele Gherontie

noreply@blogger.com (Iasmin) — Mon, 23 Apr 2012 14:07:00 +0000

Acum un an, pe 23 aprilie, părintele şi-a sărbătorit, ţintuit la pat, cu dureri, dar cu zâmbetul său drag pe buze, pentru ultima oară ziua sa de naştere, împlinind vârsta de 80 de ani. Simţea, ştia, poate i se vestise, nu ştim cum, că în următoarea săptămână, la câteva zile după ziua sa de naştere, va serba ziua mutării sale la Cer. În săptămâna luminată, pe 28 aprilie, tocmai înainte de sărbătoarea Izvorului Tămăduirii...

Privim în urmă la acest an. Zilele au curs aducând dupa ele soarele...

Dar şi ploi, furtuni, toamnă şi apoi iarnă...

Mormântul părintelui nostru ne-a primit pe rând, pe fiecare dintre fiii săi duhovniceşti care nu l-au uitat, să ne spunem ofurile, păsurile, să plângem lângă crucea sa, aşa cum altădată plângeam sau râdeam lânga patul său de suferinţă.

În acest răstimp am strigat şi am plâns, ne-am rugat iar părintele ca un bun şi dulce părinte nu a rămas impasibil, ci ne-a ajutat pe fiecare în parte, după credinţa inimii noastre.

Deşi ultimii patru ani l-au prins suferind în pat, ducând mucenicia bolii, noi preferăm să ne amintim de el aşa cum era când ne primea la spovedanie, cu crucea în mână, cu zâmbetul pe buze şi cu braţele deschise.

Bunule părinte Gherontie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, pacatoşii !

(Părinte, ne e tare dor de sfinţia ta...)

Nu judeca!

noreply@blogger.com (Iasmin) — Sat, 21 Apr 2012 19:53:00 +0000

Fraţilor, dacă am avea în minte cuvintele Sfinţilor Părinţi, dacă am cugeta întotdeauna la acestea, cu greu am păcătui, şi ne-am socoti pe noi înşine. Dacă, de exemplu, aşa cum au spus aceia, n-am dispreţui toate câte ni se par mici şi de nimic, n-am cădea în cele mari şi grele. Toţi ştiţi cât de mare este păcatul de a-l judeca pe aproapele. Ce păcat este mai greu decât acesta? Ce altceva urăşte atât de mult Dumnezeu, şi de la ce altceva Îşi întoarce faţa Sa? Aşa cum au spus Părinţii, nu există lucru mai rău decât judecata. Si la acest mare rău ajunge omul, plecând de la câteva lucruri considerate fără importanţă. Dacă accepţi o mică bănuiala despre aproapele, şi spui: „Ce este dacă ascult ce zice acest frate? Ce este dacă spun şi eu un cuvânt? Ce se întâmplă dacă mă uit să văd ce voieşte să facă acest frate sau acest străin?” atunci mintea ta începe să lase păcatele ei, şi să se preocupe continuu cu altele. După aceea omul ajunge la judecată, la vorbire de rău şi la pieire. Şi apoi se întâmplă să cadă în păcatele acelea pe care le judecă. Nimic nu-l secătuieşte atât pe om şi nu-l aduce în pragul părăsirii de către Dumnezeu, cât vorbirea de rău, judecarea şi osândirea aproapelui. Pentru că altceva este vorbirea de rău, altceva judecata şi altceva osândirea.

Vorbirea de rău este sa spui despre cineva: „A spus minciuni!” sau „S-a mâniat!” sau „A căzut în desfrânare!” etc. Deja în felul acesta bârfeşti, adică vorbeşti cu păcat despre celălalt, vădeşti cu patimă păcatul lui.

Judecata înseamnă să spui: „Acela este mincinos, mânios, desfrânat!” Astfel osândeşti întreaga lui viaţă. Acest păcat este mai greu. Pentru că altceva este să spui: „S-a mâniat” şi altceva este să zici: „Este mânios” şi să tragi astfel concluzia, aşa cum am zis, înfierând întreaga lui viaţă. Şi judecata este un păcat atât de greu, mai greu decât orice alt păcat, încât Însuşi Hristos a ajuns să spună: „Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea să scoţi şi paiul din ochiul aproapelui tău!” (Matei 7, 5). A asemănat astfel păcatul aproapelui cu aşchia, în timp ce judecata ta cu bârna. Atât de greu este păcatul acesta!

Nici fariseul, care se ruga şi mulţumea lui Dumnezeu pentru reuşitele lui, nu spunea minciuni, ci adevărul. Si nu a fost judecat pentru aceasta. Pentru că avem datoria de a mulţumi lui Dumnezeu, când ne învrednicim să facem ceva bun, de vreme ce El este conlucrătorul şi ajutătorul nostru. De aceea, aşa cum am spus, fariseul n-a fost judecat pentru că a zis: „Nu sunt ca ceilalţi oameni”. Dar când, întorcându-se spre vameş, a grăit: „Nici ca acest vameş” atunci a fost osândit, pentru că în acel moment a judecat şi a păcătuit.

Prin urmare, niciun păcat nu este mai greu, mai rău decât judecarea sau osandirea aproapelui. Pentru că de ce să nu ne judecăm mai bine pe noi înşine şi păcatele noastre, pe care le ştim cu de-amanuntul, şi pentru care vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu? De ce răpim judecata lui Dumnezeu? Ce avem să cerem de la făptura lui Dumnezeu? Nu ne cutremurăm auzind ce a păţit acel mare pustnic nevoitor? El a aflat despre un frate că a căzut în desfrânare, şi a zis: „Ah, rău lucru a făcut!”. Nu ştiţi ce lucru înfricoşător ne spune Patericul despre aceasta? Îngerul sfânt i-a adus sufletul celui care păcătuise, şi i-a zis: „Iată, cel pe care l-ai judecat a murit, deci unde rânduieşti să-l aşez, în Rai sau în iad?”

Oare există vreo vină mai înfricoşătoare decât aceasta? Ce altceva înseamnă cuvântul îngerului adresat Bătrânului, decât că: ‚’De vreme ce eşti judecătorul drepţilor şi al păcătoşilor, spune-mi ce porunceşti cu acest suflet nenorocit? Îl miluieşti sau îl pedepseşti?” Cutremurat de aceasta, acel Bătrân sfânt a petrecut celălalt timp al vieţii lui în suspine, lacrimi, mii de osteneli, rugându-L pe Dumnezeu să-i ierte acel păcat. Şi a făcut toate aceste osteneli, chiar dacă căzuse cu faţa la picioarele îngerului, şi primise iertarea.

Aşadar, noi de ce vrem să purtăm grijă de celălalt? De ce vrem să purtăm povară străină? Fraţilor, avem de ce să ne îngrijim: fiecare să privească la sine însuşi şi la greşelile lui. Doar a lui Dumnezeu este lucrarea aceasta, doar El ştie să îndreptăţească şi să osândească, cunoaşte starea, puterea, situaţia, harismele, caracterul şi posibilităţile fiecăruia. Şi judecă în funcţie de toate acestea, după stiinţa Lui. Într-un fel îl judecă Dumnezeu pe un episcop, şi într-alt fel pe ocârmuitor, într-un fel pe egumen şi în alt fel pe ucenic, într-un fel pe Bătrân şi în alt mod pe tânăr, într-un fel pe bolnav şi în alt mod pe cel sănătos.

(...)

Cei care vor însă să se mântuiască nu vor lua seama deloc la greşelile altuia. Aceştia privesc întotdeauna la neputinţele lor şi, astfel, înaintează duhovniceşte. În aşa fel s-a purtat cel care a văzut pe fratele său păcătuind şi a zis suspinând: „Vai, mie! Astăzi el, mâine oricum şi eu”. Vezi tărie? Vezi pregătirea sufletului? Cum a găsit pe loc modul în care să evite osândirea fratelui său? Zicând: „Mâine oricum şi eu”, a pus în sufletul său frica şi grija pentru păcatele pe care urma să le facă. Şi, astfel, a scăpat de osândirea păcatului. Şi nu s-a mulţumit până aici, ci s-a aşezat pe sine mai jos, zicând: „Acesta se va pocăi de păcatul său, în timp ce eu nu sunt sigur că mă voi pocăi!”

Şi noi nenorociţii, judecăm fără reţinere, nu întoarcem faţa, osândim, dacă se întâmplă să vedem, să auzim sau să bănuim ceva. Şi cel mai înfricoţător este faptul că nu ne oprim doar la vătămarea noastră, ci întâlnim şi pe un alt frate şi imediat îi spunem: „Aşa şi aşa s-a întâmplat”. Astfel îl vătămăm şi pe acela, aducând în inima lui păcate. Şi nu ne temem de Dumnezeu, ci, în timp ce facem lucrarea diavolească, nu ne liniştim deloc. Şi devenim împreună lucrători cu diavolii, atât spre pierzania noastră, cât şi a fratelui.

Şi de ce pătimim acestea? Deoarece nu avem iubire....

Avva Dorotei - "Despre judecata", ( fragment din "Glasul Sfintilor Parinti", in traducerea parintelui Victor Manolache, editura Cartea Ortodoxa.)

Alta Leapsa

noreply@blogger.com (Iasmin) — Wed, 28 Mar 2012 09:33:00 +0000

Leapsa de la mult iubita noastra surioara din alte zari, Corina.
Corina iti multumesc mult de tot!

Saptamana trecuta cel mai mult am platit regularizarea la curentul electric. Enorm. Urmeaza ori pana-n Sfintele Pasti, ori dupa, cea pentru gaz…
Daca as castiga maine 10.000 de euro … Nu am cum sa castig practic o astfel de suma pentru ca nu joc la absolut nici un concurs, nu cumpar nici un fel de lozuri si nu am nici o „matusa Tamara”.
Reteta mea preferata dintre cele mai ieftine este de fructe de mare. Este simplu de preparat, atata doar ca nu o pot face tot timpul, ci doar atunci cand se pot manca aceste delicatese.
Distractia mea preferata care nu implica cheltuieli este sa ma sui in masina cu baietii mei (domnu sot si domnul fiu) si sa pornim la drum catre una din manastiri. E cu atat mai frumos cu cat se intampla duminica, dupa pranz, la ora de tihna. Bisericile sunt goale, icoanele facatoare de minuni asteapta pelerinii, iar noi ne bucuram de pace si convorbirea cu Dumnezeu. Se intampla cateodata sa randuiasca Bunul Dumnezeu sa intalnim cate un parinte sua o maicuta care sa ne vorbeasca cuvant cu folos.

Voi considera saptamana aceasta un succes pe blogul meu daca voi reusi sa mai postez ceva.... Pregatesc ceva, dar mai dureaza pana termin.
Daca ar fi sa fac o cheltuiala mai mare si nu neaparat necesara mi-as face izolatia la casa si fatada.
Cand eram copil visam sa fiu, medic neurochirurg. Mi se parea ca e ceva extraordinar sa tii in maini centrul gandirii unui om. Pe atunci credeam ca si sufletul isi are salas in creier, deci imi imaginam ca voi tine in maini sufletul unui om. Copil!

Dintre mere si pere imi plac perele

Intre ghiocei si zambile aleg zambilele. Dar dintre toate as alege lacramioarele...
Banii reprezinta pentru mine un concept mai mult, de care unii se folosesc pentru a face rau iar altii pentru a face bine.

Leapsa mai departe la preaiubita noastra care ne incanta cu povestiri despre Bunul Dumnezeu, Anei mele dragi, Elenei, Marilenei. Si ultimele dar nu cele de pe urma, caci rog pe oricine doreste sa preia leapsa, Cameliei si Corcodusei.

O saptamana binecuvantata tuturor!

De ce nu-mi mai vine să scriu

noreply@blogger.com (Iasmin) — Tue, 27 Mar 2012 08:46:00 +0000

La începutul postului mare, am luat hotărârea în sinea mea, ca măcar până ce voi reuşi să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc să înteţesc rugăciunea şi petrecerea întru citirea cărţilor sfinte şi să nu mai intru pe internet.

Pauza mi-a făcut bine sufleteşte, pentru că am reuşit să liniştesc întrucâtva tulburarea inimii mele, lăsând să se decanteze în pahar apa plină de tot felul de cuvinte, emoţii, sentimente şi resentimente, avalanşa de poveşti şi povestiri....

Dar încet-încet a dispărut nevoia de a comunica. După ce s-a terminat perioada pe care mi-o fixasem, am început să privesc mută paginile goale, neştiind ce să scriu şi ce să spun.

Pe de o parte aveam în faţa ochilor pe părintele Proclu care m-a sfătuit într-o convorbire particulara: „Pe toţi să-i vezi mai sus decât tine !”. Acelaşi îndemn l-am găsit în Patericul egiptean, unde un om bineplăcut lui Dumnezeu gândea privind pe fereastră la trecători: „Toţi aceştia se vor mântui, numai eu voi ajunge în iad”

Am încercat să pătrund cu gândul şi cu inima acest adevăr, să-l aşez ca pe un îndemn la pocăinţă în întreaga mea fiinţă. Şi atunci a venit în mod firesc muţenia mea. Ce folos să scriu, pentru cine să scriu de vreme ce toţi se vor mântui, numai eu voi ajunge în iad? Scriu eu oare pentru mine? Dar la ce bun să scriu pentru mine de vreme ce trăiesc în toată clipa şi-n tot ceasul cu mine, deci îmi ştiu toate neputinţele, patimile, păcatele şi mişcările gândului? Cei ce sunt mai sus ca mine, ce folos ar putea avea din cuvintele mele proaste? Atunci mai bine să aleg calea tăcerii...

Pe de altă parte, am citit de la un sfânt părinte că făţarnic este tot cel ce zice (scrie) ceva şi nu îndeplineşte. Şi atunci ce folos să scriu cuvintele sfinţilor părinţi, cuvinte pe care eu însămi nu mă silesc a le îndeplini? Oare nu ar fi aceasta făţărnicie cruntă să scriu cuvintele lor înainte de a le îndeplini?

Şi astfel muţenia mea s-a adâncit întru sine.

Apoi citeam cu nesaţ cuvintele părinţilor şi îmi venea gândul că mai mare decât toate este smerenia. De vreme ce scriu aici, oare nu-mi hrănesc părerea de sine? Atunci cum voi mai putea câştiga nepreţuitul odor care este smerenia- cheia Raiului?

Apoi am citit într-o revistă frumoasă cuvântul Maicii Gavrilia: „Doar când cineva înceteaza să mai citească alte cărţi în afară Evangheliei începe să sporească lăuntric cu adevărat. Doar atunci, unit cu Dumnezeu prin Rugăciune, poate auzi voia lui Dumnezeu.”

Aşa mi-am venit în fire şi aşezând treptat cu migală cuvintele din sfinţii părinţi şi din Pateric şi în primul rând din Sfânta Evanghelie („Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău”). Aşa am început să accept că mare lucru este tăcerea. Căci bun lucru este a tăcea pentru Dumnezeu şi bun lucru este a vorbi pentru Dumnezeu. Dar aceasta o fac sfinţii, ascunşi sau nu, ori eu una sunt atât de departe de trăirea autentic ortodoxă încât mă gândesc de multe ori că încă nu am reuşit să mă convertesc pe deplin.

Şi mai văd pline de viaţă cuvintele „Har, smerenie şi jertfă de sine!”. Prin acestea înţeleg cuvintele părintelui Amfilohie Brânză care spune: „Fiecare are rostul lui, darul şi chemarea lui. Tu fă-ţi ale tale!”

Aşadar s-ar putea să mai fie multă vreme de acum încolo tăcere pe acest blog.

Mă rog însă să aveţi zile binecuvântate şi cu spor în toate, să aveţi post cu folos şi să primiţi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos cu mare pace şi bucurie, precum îngerii din ceruri! Amin!

De ce merg la Biserică

noreply@blogger.com (Iasmin) — Tue, 21 Feb 2012 07:01:00 +0000

În fiecare duminică îmi port paşii către Biserică, îmi port paşii către întâlnirea cu Domnul. Acolo, intrând cu sfiala şi cu dragoste, stau faţă în faţă către Domnul. Acolo eu Îl privesc şi El mă priveşte.

Eu Îi vorbesc în rugăciune, Îl rog uneori fierbinte, alteori disipată în gânduri, în ispite, şi Îi spun despre neputinţele mele, despre păcatele mele, despre dorurile mele. Acolo Îl laud cu toata tăria, acolo Îi mulţumesc aşa cum ştiu eu, din puţinul inimii mele...

El e întotdeauna acolo, mă priveşte şi eu Îl privesc. Mă ascultă când Îi vorbesc cu atenţie şi cu multă dragoste. Apoi şi eu tac şi Îl ascult cum îmi vorbeşte. Simplu şi direct în Sfânta Evanghelie şi prin faptele apostolilor Săi.

Eu tac dar în tăcerea mea văd aerul cum tremură de Duh Sfant, simt cuvintele care de fiecare dată îmi vorbesc mie, direct inimii mele. O cutremură, o scutură, o cheamă.

„Veniţi la Mine” ne cheamă şi ne strigă pe fiecare în parte. Ochii icoanelor privesc spre fiecare nou intrat. Iar fiecare nou intrat este un fiu chemat. Chiar dacă acela mă calca pe degete, chiar daca mă îmbrânceşte, chiar dacă şuşoteşte sau vorbeşte tare, chiar dacă mă sminteşte în vreun fel sau altul,chiar dacă.... Este şi acela un suflet chemat de Domnul, pentru care Domnul şi îngerii Săi tare se mai bucură că iată „acest fiu al Meu pierdut era şi s-a aflat”...

Şi stiu că şi eu sunt în „braţele părinteşti”, ştiu că şi eu odihnesc în fiece zi acolo, că Tatăl îmi poartă de grijă, ştie că am nevoie şi de hrană, şi de adăpost, şi de îmbrăcăminte şi de medicamente... Ştie când mă doare, şi deşi ştie eu tot strig către El. Şi promit, promit mereu că mă voi întoarce pe cale, că voi fi, că voi face... Şi mă întorc, iar când mă întorc, nu pot decât să stau şi să-L privesc. Şi câteodată lacrimile curg mute pe obraz, iar eu nu pot decât să-i grăiesc prin suspine adânci. Atât şi nimic mai mult.

Cum, Doamne, cum voi veni la Tine dacă am promis să iert şi n-am iertat? Cum voi veni dacă am promis să nu judec şi am judecat? Cum voi veni dacă am promis ca să spun doar ceea ce este da- da şi nu-nu, dar eu cu cuvintele mele am acoperit pământul?

Cum voi veni dacă am promis să îmi plec genunchii şi să Te găsesc în aproapele meu, iar eu acolo nu Te-am căutat şi nu Te-am găsit? Acolo eşti, Doamne, doară eu sunt orbită de păcatele mele care pururea sunt înaintea Ta. Şi ştiu, Doamne că pe cele ce le-am mărturisit nu le vei pomeni, ca un Domn care nu uită dar iartă cu desăvârşire, pe deplin, ca un Tată bun şi iubitor.

Cum voi veni, Doamne dacă am promis să iubesc cu tot cugetul meu şi cu tot sufletul meu şi cu toată inima mea? Iară eu mi-am umplut cugetul cu imagini rele precum ciorile negre pe câmpul plin de zăpadă, şi mi-am umplut inima cu gânduri rele şi cu ură...

Cum şi cât mă vei mai răbda, Doamne, să-mi ridic ochii mei orbi şi goi de dragoste câtre Tine, Cel ce eşti plinirea bunătăţilor şi marginea doririlor?

Şi astfel strigând şi nădăjduind mereu întru iertarea şi dragostea Sa, privesc icoana. Mai drept este să spun ca ne privim: eu Îl privesc şi El mă priveşte. Şi cu fiecare duminică se adaugă alte clipe în noianul privirilor mute.

Eu Îl privesc cu nădejde, El mă priveşte cu dragoste.

Şi în fiecare duminică rămân cu acestea: cu credinţa, cu nădejdea şi cu dragostea....

Părintele Pahomie, neştiutorul de carte

noreply@blogger.com (Iasmin) — Mon, 13 Feb 2012 08:54:00 +0000

Lângă schitul Ivirilor din Sfântul munte Athos, se află coliba Sfinţii Apostoli. În această colibă a stat şi bătrânul Pahomie, pe faţa căruia era zugrăvită lumina sfinţeniei. Bătrânelul acesta era foarte simplu şi cu totul analfabet, dar plin de har.

Când venea la slujbele din sărbători la biserica Schitului, el nu şedea niciodată jos, în strană, ci totdeauna şedea în picioare, chiar şi la slujbele care ţineau toată noaptea şi aşa se ruga. Dacă îl intreba cineva unde a ajuns slujba, el răspundea:

- Psalmi, psalmi spun părinţii.

Pentru el toate erau psalmi. Nici din psalmodie nu ştia nimic, în afară de „Hristos a înviat!”, pe care-l cânta de Paşti. Totdeauna era gata să-i slujească pe ceilalţi, fără ca el însuşi să aibă vreo dorinţă.

Oricât de necăjit ai fi fost, dacă-l vedeai pe Părintele Pahomie, îţi trecea necazul. Toţi îl iubeau. Până şi serpii aveau încredere în el şi nu fugeau când îl vedeau. Pe lângă chilie erau mulţi şerpi, pentru că era apa. Ceilalţi părinţi se temeau de şerpi, pe când bătrânul Pahomie se apropia de ei zâmbind, îi lua cu mâna şi ăi scotea dincolo de gardul lor.

Într-o zi, pe când mergea grăbit spre coliba marcianilor, a găsit în drum un şarpe mare, pe care l-a înfăşurat în jurul mijlocului ca pe o curea, ca să-şi termine întâi treaba şi apoi să-l scoată din îngrăditura chiliei lor. Văzându-l astfel, Părintele Iacob s-a speriat, lucru de care Parintele Pahomie s-a mirat.

După aceea, îmi spunea:

- Nu ştiu de ce se tem ei de şerpi. Părintele Andrei al nostru se teme şi de scorpioni! Eu îi adun cu mâna de pe pereţi şi-i arunc afară din colibă. Acum, că mâna îmi tremură de parkinson, scot şerpii cei mari afară cu mătura.

L-am întrebat pe bătrân:

- Părinte Pahomie, de ce nu te muşca şerpii pe dumneata?

El mi-a spus:

- Zice undeva Domnul Iisus Hristos ca dacă ai credinţă, poţi aduna cu mâna chiar şi şerpii sau scorpionii, care nu-ţi vor face nici un rău.

Acest bătrân îmbunătăţit, Părintele Pahomie, a răposat în ziua de 22 octombrie a anului 1967.

"153 de istorisiri minunate adunate de la Sfintii Parinti" (pentru copii), editura Sophia, 2002, pag. 313

"Homesick"

noreply@blogger.com (Iasmin) — Sat, 11 Feb 2012 07:53:00 +0000

Mă gândeam zilele trecute de câte ori am fost fericită în viaţa mea. Fireşte că întotdeauna cele mai fericite clipe au fost cele din frageda copilărie. Dar aş minţi să spun că Domnul nu a avut grijă de mine în permanenţă, că nu mi-a dăruit clipe multe, din belşug, cu nemiluita, ca un Bun şi Miluitor ce este.

Îmi amintesc gustul libertăţii pe care l-am respirat cu nesaţ în zilele când părăsind cuibul părintesc am plecat în lume, să dau piept cu ea, pregătită să lupt şi să înving, credeam eu, să devin cea mai cea, să înfig catargul reuşitelor ca un om de succes.

Apoi încet - încet am început să primesc una câte una palmele care m-au modelat, suferinţele care m-au învăţat să suspin, să privesc în Sus, să mă rog şi să strig, să plâng în inimă fără ca pe buze să se ivească vreun sunet, să înghit lacrimile cu noduri grele... Cine nu învaţă asta? Toţi învăţăm. Este singura cale de a netezi asperităţile, de a lustrui sufletul nostru.

În tot acest proces, de-alungul anilor, am avut mereu un punct de sprijin la care m-am întors să privesc din uşa amintirilor: clipele copilăriei. De fiecare dată îmi răsar cu un miros cunoscut, mă izbesc în trecut şi mă fac să retrăiesc acut cu sufletul acele momente.

Dacă este iarnă, ca acum, îmi amintesc scârţâitul zăpezii sub ghetele părinţilor care trăgeau la săniuţa în care mă aflam eu. Iar eu, rostogolită în sanie şi infofolită în pături, priveam răsturnată cerul negru adânc, cu stelele care sclipeau. Câteodată un sunet străpungea liniştea în care doar paşii părinţilor şi sunetul tălpilor saniei mai scârţâiau, şi mie mi se părea că luna face acel zgomot. Părea că atunci când îl auzeam luna tremura toată, vibra, şi odată cu ea şi sania mea. Fulgii de zăpadă care erau aşternuţi straturi straturi sclipeau albi în lumina felinarelor stradale. Mi-am promis ca atunci când voi fi mare, să-mi fac o rochie aidoma zăpezii sclipitoare, cu fulgii aceia neasemuiţi.

Mai târziu când veneau primele ninsori, cea mai mare bucurie era să privesc fulgii care cădeau pe îmbrăcămintea mea, perfecţiunea lor în detaliu. Mergeam atât de absorbită de frumuseţea lor încât nu-mi păsa de nimic şi de nimeni. Cum zicea mama: „cu capul în nori”.

Şi vă mărturisesc că şi astăzi când merg cu trenul spre oraşul meu natal, sufletul îmi tresare de bucurie nespusă când întâlnesc dealurile, le recunosc, ştiu că sunt ale mele...

Cobor din nou în fericirea primelor zile din viaţă, aud poveşti la gura sobei, cu Ivăroaia care trăia într-o casă mică-mică, o casă ca de papuşi, cu scrin vechi, cu mobilă de boieroaică. Simt gustul plăcintelor cu brânză (jumătate sărată, jumătate dulce) sau al plăcintelor cu dovleac. Încă o plăcintă, încă o poveste - cu doamna Albertina, Dumnezeu s-o ierte, o adevarată doamnă, cu hainele de mouton d’ore, sau de astrahan, şi parcă o văd, demnă, verticală şi serioasă şi în acelaşi timp aud timbrul cald al vocii ei.

Poveştile cad una câte una, cu oameni de demult, oameni care s-au mutat la Cer. Şi simt că aparţin acelui loc, că o bucată din mine a rămas acolo, împreună cu poveştile acelea. Întreaga stradă este acum locuită de oameni bătrâni, cei mai tineri au 60 de ani...

Cu cât înaintez în vârstă, cu atât simt mai mult că mă cheamă poveştile acelea. Ştiu pe de rost cum arată fiecare locuşor, ştiu cum arata şi cimitirul vechi unde îmi sunt cei iubiţi ai mei îngropaţi, şi ştiu si pe cel nou din vale... De fiecare loc mă simt legată.

Aşa înţeleg şi eu dorul celor plecaţi din ţară, şi ştiu că şi ei sunt ai mei, românii mei. Sunt cei cu care am legătura de sânge, de neam, de istorie.

Când eram mică, sau să zic „mai tânără”, visam doar să pribegesc în depărtări americane. Strânsesem o bucăţică de ziar în care ni se explica despre loteria vizelor, mai aveam alta în care se explicau pe îndelete lucrurile necesare să poţi emigra în Statele Unite. Erau ca o comoară aceste file de ziar, le păstram între actele cele mai de valoare...

Zilele trecute privind la televizor ştiri despre viscolul, gerul şi zăpada care au lovit ţara noastră, am vazut trei români împingând la o maşină ca să o scoată din zăpadă. Şi în cel mai curat grai românesc, unul striga împingand cu foc „dă-i, dă-i, dă-i înainte”...Mi s-a părut cel mai dulce grai, mă uitam şi ziceam în sinea mea „ăştia-s românii mei, uite cum sar să se ajute, cât de frumoasă este limba noastră şi cât de dulce sună!”. Şi am ştiut în secunda aceea că aici vreau să mor, între românii mei. Oricât de grea ne-ar fi viaţa, mor între ai mei.

Nu ştiu dacă este semn de bătrâneţe. Nu ştiu dacă este semn de maturitate. Dar am început să-mi iubesc neamul şi glia. Îi iubesc aşa, cu păcatele lor. Aş vrea să le fie bine, aş vrea să-şi amintească iar de Dumnezeu cu toţii (mă rog, cum erau declaraţi ei ca ortodocşi vreo 80%)... Şi dacă s-ar putea, aş vrea ca Măicuţa Domnului să-i îmbrăţişeze pe toţi, să-i acopere şi să-i apere, că sunt ai mei, sunt toţi cei dintre care am înmugurit şi eu, şi tu cel care citeşti aceste rânduri.

Doamne, binecuvântează ţara noastră şi pe românii noştri, cei care necăjesc aici în patrie şi pe cei care pribegesc pe alte meleaguri vitrege!

Dumnezeu şi Măicuţa Domnului să vă aiba în paza, românii mei!

Pastiluţa duhovnicească

noreply@blogger.com (Iasmin) — Fri, 10 Feb 2012 10:18:00 +0000

O condiţie absolut necesară pentru a te îndeletnici cu rugăciunea minţii este să ai conştiinţa împăcată faţă de toţi.

De pildă, dacă trăieşti într-o mănăstire cu cincizeci de monahi, eşti dator să-i odihneşti, pe cât îţi este cu putinţă, pe toţi. Dacă odihneşti patruzeci şi nouă şi pe unul îl dispreţuieşti, acel unul biruieşte şi rugăciunea nu înaintează. Acesta se face piedică în rugăciunea ta. Uneori greşeşte celălalt, dar nu-şi cere iertare. Dacă vrei să-l afli pe Dumnezeu în rugăciune, trebuie să iei greşeala asupra ta şi să ceri iertare. Să te rogi pentru el şi să faci tot ce îţi stă în putinţă pentru a te împăca cu el. Dacă celălalt are demon şi te ocoleşte, atunci vei fi nevoit să faci răbdare. Sunt unii pe care îi stăpâneşte demonul invidiei şi le tulbură mintea. Cu aceştia nu te poţi înţelege. Însă avem datoria să-i iubim şi să ne rugăm pentru ei.

Tu trăieşti în lume. Acasă, la servici, să fii punctual şi corect faţă de toţi. Evită-i însă pe cei care pot să te vateme. Ia aminte numai să nu te arăţi în faţa acelora că ai prietenie cu alţii, căci vor pricepe aceasta şi-ţi vei găsi beleaua cu ei.

Monahul Iosif Dionisiatul- Stareţul Haralambie, Dascălul rugăciunii minţii

Icoana, darul străbunilor

noreply@blogger.com (Iasmin) — Thu, 09 Feb 2012 08:26:00 +0000

În primele zile ale vieţii mele nu ştiam de unde vin şi încotro merg. În privinţa asta nu s-au schimbat prea mult lucrurile de atunci. Dar am descoperit încet-încet pe Dumnezeu, aşa cum ar fi trebuit să îmi fie El arătat în frageda-mi pruncie.

Îmi amintesc de bunicii mei, cum se închinau seara lângă pat, înainte de culcare. Îi vedeam în întunericul camerei cum stăteau cu capul plecaţi spre răsărit, în adânca smerenie şi spuneau şoptit dar cu credinţa şi evlavie „Tatăl nostru”. Îmi încordam auzul să prind şi celelalte cuvinte dar nu le prea pricepeam. Însă cu sufletul gustam din credinţa lor, văzând şi înregistrând pentru mai târziu. Toată liniştea vieţii lor îmi părea a coborî din minutele acelea oprite pe loc, când ei se întorceau cu faţa către Domnul.

Duminica bunica neapărat aprindea candela la icoana Maicii Domnului. Geamul micuţ de alături îşi flutura alene perdeaua cusută cu muşcate roşii. Ce minunate şi curate îmi apăreau toate din căsuţa lor. Până şi ceasul parcă era din aur curat, cu globul pământesc închipuit la spate, cărându-l peste tot în veghe sau în somn.

Bunicii se îmbrăcau cât de frumos puteau, ca nişte boieri, şi mergeau la Sfânta Liturghie.

Prima impresie pe care am avut-o în Biserică nu a fost deloc de bucurie. Părintele slujea în Sfântul Altar, cele câteva femei cu capul acoperit stăteau îngenuncheate. Iar eu privind speriată pictura de pe pereţi. Ştiam prea puţin la vârsta aceea (să fi fost doar 2 sau 3 ani?) despre arta bizantină, despre arta iconografică, despre artă în general... Tot ce ochii mei puteau să vadă, erau oamenii vii de pe pereţi care priveau crâncen, tăios şi nemilos pe toţi, dar mai cu seama pe mine. Nu înţelegeam ce aveau cu mine, de ce nu mă priveau blând şi drăgăstos ca toţi ceilalţi oameni. Nu pricepeam de unde vine înverşunarea aceea a lor pe mine, ce le căşunase să mă ameninţe cu degetele cum făcea mama când era supărată pe mine, si pentru ce părea că degetele lor mă vor împunge. Am început să plâng şi am ieşit urlând de spaimă din Biserică. Babuţele au început a o „învăţa” pe bunica mea că e ceva „necurat” cu mine...

Multă vreme am evitat să intru în lăcaşul de închinare cu pricina. Pur şi simplu amintirea aceea este încă vie în inima mea. Amintirea în care sfinţii de pe pereţi erau vii şi ameninţători.

Pentru mine însă Dumnezeu a fost şi la vârsta aceea şi rămâne şi acum, Cel mai Bun şi Cel mai Milostiv. Fără ameninţări, ci cu chemări blânde, care mai mult mă iubeşte decât mă ceartă. Care îmi respectă fiinţa cu sensibilitate, cu desăvârşită gentileţe..

Pentru mine, Dumnezeu a rămas acelaşi din icoana copilăriei, din casa bunicilor. Aceeaşi icoană, veche de 200 de ani, dăruită din mamă în fiică până la mine. Mie această mare bucurie mi-a fost adusă doar când bunicuţa mea s-a mutat la Cer. Adică a venit printr-o durere... Mi-aş fi dorit să o fi avut la inima mea atunci când trăia, ca atunci când o privesc să nu-mi vină în minte primul lucru că am pierdut fiinţa care m-a iubit cel mai mult pe lume.

Această icoană îşi are locul ei de cinste în căsuţa mea, este mai sus decât toate celelalte. Albastrul ei neasemuit îmi aduce pe retina pe bunicuţa închinându-se şi ajutându-mă să fac semnul sfintei cruci. Stăteam în copilărie minute în şir să mă uit la ea, încercând să-i desluşesc semnele. Mi se părea că spune ceva prea important, prea ascuns vederii oamenilor, dar care are cea mai adâncă taină.

Aşa şi era, căci anii de şcoală au luminat sufletul meu citind cuvintele „Nimic fără Dumnezeu” pe icoană. Mai târziu citind din Sfânta Evanghelie am văzut cuvintele „căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Şi asta nu înseamnă o neputinţă ci înseamnă o împreună lucrare, înseamnă bucuria de a fi împreună cu Hristos, Cel pe care îl cerem în fiecare rugăciune „Tatăl nostru”: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi” („Eu sunt pâinea vieţii”- Ioan 6:35).

Iată câtă adâncime era cu adevărat în icoana bunicii, icoană pe care cu drag o păstrez şi de va fi voia Domnului o voi dărui şi eu mai târziu urmaşilor mei, iar eu voi deveni o verigă din lanţul dăruitorilor şi păstrătorilor comorii...

Aşa va rămâne mereu în inima mea icoana Dumnezeirii, aşa va fi cioplită în sufletul meu pe vecie: cuvintele adânci din albastrul icoanei şi bunicuţa mea alături de mine, închinându-se lui Dumnezeu întru veşnicie.

O zi cu bucuria credinţei şi a dragostei întru Domnul vă doresc tuturor, ca aceasta să înmoaie gerul ce crapă pietrele de sub zăpadă !

Fărâmă de tihnă

noreply@blogger.com (Iasmin) — Wed, 08 Feb 2012 11:05:00 +0000

Şi totuşi zâmbeşte la gura sobei.

Vine din jar — sobă adâncă — o lumină roşie care se deschide în odaie ca o coadă de păun trandafiriu. Bunicii dorm. Afară ninge.

Cât de alb. Bunici, ninsoare...

Motanul doarme la picioarele bunicului. Ceasul cu minutare aurii parca merge de-a-ndăratelea. Odată bunica era tânără, odată tata era copil, în casa asta, în odaia asta.

Odată şi el va fi bunic.

Cum să nu zâmbeşti când îţi vin astfel de gânduri?

Ionel Teodoreanu, In casa bunicilor

Despre „jocuri online nevinovate”

noreply@blogger.com (Iasmin) — Mon, 06 Feb 2012 14:01:00 +0000

De-a lungul ultimilor ani am tot stat şi m-am gândit ce aş putea face eu cu propriul meu copil - unic la părinţi, ca să îl ajut să crească armonios, fără să simtă lipsa fraţilor.

Şi am încercat o mulţime de lucruri, vizite la mănăstiri, la muzee, vacanţe frumoase, jocuri distractive (precum „seara Marroco”, sau seara „Nu te supăra, frate”), am modelat împreună cu plastilină fimo şi am făcut plimbări lungi prin pădure, cu focuri de tabară. L-am înscris la scrimă, dar am renunţat pentru că ba se schimba ziua de sport şi pe noi nu ne anunţa nimeni, ba toate concursurile se desfăşurau duminica dimineaţa, taman în timpul Sfintei Liturghii....

În decursul celor 10 anişori de viaţă, am încercat de toate, mai mult sau mai puţin, în funcţie de timp, de disponibilitate...

Dar fireşte că a venit şi el, ca majoritatea copiilor din generaţia lui, în contact cu internetul. La început m-am bucurat, au fost anumite jocuri (am refuzat din start jocurile în care avea de „ucis’’ vreo ceva) care credeam eu că-l vor ajuta. Ca de pilda jocul de pe facebook – „farmville”- în care trebuia în mod normal să crească plantuţe, să se extindă, deci el trebuia sa înveţe teoretic măcar, paşii fireşti în viaţa unui agricultor - arat, semănat, prăşit, udat, recoltat... După care avea noi modalităţi de a face ceva cu respectiva recoltă, de pildă o brutărie. El îşi calcula veniturile, învăţa cum să îşi cumpere ceva, învăţa într-un fel o economie de bază.

Dar a venit ziua în care i s-a cerut un număr de telefon real, ca să-şi poată accesa contul, alternativa fiind un cont de bancă. A fost ziua care mi-a arătat ca şi un joc aparent „nevinovat” este făcut cu un scop mai puţin nevinovat. Am renunţat fără regrete la jocul acela, explicându-i că nu sunt de acord să dea nici un fel de date reale despre el pe internet.

Apoi s-a înscris pe „Club penguin”. Toate bune şi frumoase, jocuri distractive în mod egal, doar că după o bucată de timp, cele mai atractive jocuri nu puteau fi accesate decât prin membership, cu alte cuvinte o cotizaţie reală, în bani reali... Astpzi am observat că a început să fie difuyată o reclamă la jocul respectiv la televizor, şi m-a scârbit de-a dreptul că nu spun clar, în faţă, că pentru jocurile cele mai faine trebuie să ai acel „membership” şi ce înseamnă el în realitate...

A urmat un alt joc nevinovat „zoomumba”- grădina zoologică pe care o poţi avea, învăţându-i pe copii că animalele trebuie hrănite, îngrijite, curăţate, tratate când se îmbolnăvesc. Că există animale rare, şi animale comune, că fiecare are un rol în grădina zoologică. Apoi a început nebunia: animalele preferă să trăiască în medii care n-au nimic de a face cu realitatea, animalele de savană „râd la zăpadă”, iar maimuţele cresc bine mersi în apă, de parcă ar fi animale acvatice... Vezi bine că îţi trebuie şi acolo un soi de monedă ca să poţi evolua, cumpăra teren, animale, hrană. Ei bine, am constatat cu stupoare că jocul cere atât de mulţi „zooroni’’ (moneda jocului) încât e practic posibil să trebuiască să îl joci la infinit şi să nu ajungi să cumperi un singur animal „special”. La fiecare nivel primeşti 3 zooroni, dar animalele „speciale” costă 35 de zooroni bucata . Iar adeseori sarcinile zilnice includ aceste animale „speciale”...

Ar fi de râsu-plânsu, dacă nu ar veni şi dezlegarea: se pot „cumpăra” zooroni cu bani reali, din bancă, de la mami sau tati.... Mda, ce pot să mai zic? Jocuri „nevinovate”...

Desigur, toată lumea ştie cât de nociv este calculatorul, că este un maaare, uriaş cronofag. Că pierde timpul copiilor şi anotimpul copilăriei. Problema este că astăzi când se nasc atât de puţini copii, iar din aceştia şi mai puţini sunt crescuţi în spirit creştin ortodox, este foarte greu să găseşti un partener de joacă pentru ei.

Un copil are nevoie de joacă, are nevoie de un partener să înveţe ceva de la el- fie că asta înseamnă să înveţe doar să socializeze.

Ce am vrut eu sa spun prin această postare este că orice joc de pe internet dacă nu le introduce în cap ideea de a ucide, dacă ideile care abundă în joc sunt relativ bune, atunci cu siguranţă e vorba de bani la mijloc. Bani reali. De aceea să fiţi atenţi ce jocuri accesează cei mici, pentru că dacă au telefoane, pot trimite sms-uri la anumite numere să încarce nu ştiu ce joc (de exemplu să „cumpere zooroni”...).

Desigur, nu o să vă aşteptaţi la aşa ceva la un copil de patru - cinci anişori. Dar odată ce începe a trece pragul celor 10 ani, puteţi să aveţi şi surprize.

Ştiu, nu putem să-i „uităm” în faţa calculatorului, nimeni nu spune aşa ceva, eu eprsonal nu militez pentru asta în această postare. Însă este imposibil ca un copil să nu fie atras de un joc, de interfeţele jocului de pe internet, este imposibil aproape, în zilele noastre să nu ajungă să acceseze calculatorul.

Vegheaţi-i neîncetat, folosiţi aşa numitul „parental control”, sunt programe care fac imposibilă accesarea anumitor site-uri.

Nu-i lăsaţi pe ei să decidă, vedeţi ce prieteni îşi fac, cu cine se însoţesc.

Să facem tot posibilul să le păstrăm copilăria curată şi neîntinată. Mai departe vor şti ei şi vor hotărî ei ce să facă cu viaţa lor...

(Imagine preluata de aici)

Liebster Blog Award

noreply@blogger.com (Iasmin) — Fri, 03 Feb 2012 06:19:00 +0000

De la o micuta crestina am primit un gest de dragoste, intrucat si-a amintit de mine, daruindu-mi un semn ca locuiesc si eu in inima ei...
Iti foarte multumesc, Camelia scumpa, ma rog ca Domnul sa-ti rasplateasca dragostea dupa inima ta cea mare si buna.

De acolo am inteles eu ca: ...
..."Liebster Blog este o idee foarte frumoasa de a face cunoscute bloguri cu mai putin de 200 de urmaritori si de a aduce un zambet pe buze celor care se ocupa de acele bloguri, aratandu-le ca munca lor este apreciata.

Pentru a accepta acest premiu tare frumos care mi-a bucurat sufletul si inseninat ziua trebuie sa:

1. Scriu despre premiu pe blog

2. Mentionez de la cine l-am primit si sa pun un link catre respectiva persoana

3. Ofer la randul meu premiul altor 5 bloggeri cu mai putin de 200 de urmaritori, in semn de apreciere pentru ceea ce fac:).

4. Las un comentariu celor 5 bloggeri nominalizati prin care ii anut despre premiu"

Asa incat voi nominaliza si eu la randul meu blogurile premiante care vin din inima mea, care ma incanta si a caror inimi le ador:

1. Ana

2. Simona

3. Liliana

4. Elena

5. Elena Valentina S