Înfofolite în blănuri date cu mult parfum, doamnele serioase ale urbei se îndreptau în grupuri mici spre singurul divertisment anunțat cu două săptămâni înainte: seara de tango argentinian.

Lume multă, lume bună la filarmonică. Sala plină la distracția culturală demnă de familiile sus-puse ale orașului: solista tânără și frumoasă, cei 4 bărbați bine care mai fuseseră la un spectacol acum câteva luni și mângâiaseră fanteziile doamnelor cu coafuri țepene.

Surpriza serii: la ultima bucată interpretată, a intrat în scenă un cuplu de dansatori de tango. Ca o singură ființă, publicul s-a îndreptat în scaune ațintind privirile până atunci ușor adormite spre colțul scenei în care cei doi se așezaseră în poză.

Când a început bucata, patosul acordionistului a stârnit un freamăt în mulțime. Chinul instrumentului alungit pe genunchi, asemeni unui trup de femeie dezmierdată cu îmbrățișări puternice, și-a găsit ecou în mișcările pe care dansatoarea le unduia sub palma posesivă a partenerului ei.

Între apropieri și atingeri, chemări și respingere, patima tangoului a unit acordionist și dansatoare. De podul lor suspendat între sunet și mișcare s-au agățat zecile de ochi ai spectatorilor cu răsuflarea tăiată.

Bărbații pândeau mișcările care desfăceau șlițul rochiei până la despicătura coapselor. Femeile simțeau mâinile acordionistului frământându-le și se imaginau gemând de plăcere asemeni instrumentului, în timp ce vioara și violoncelul țineau ritmul cu sunete guturale.

Mâinile cuplurilor se cautau între scaune, fiecare cu altă fantezie, promițând o seară fierbinte la întoarcere. Buenos Aires invadase venele sătmărenilor. Sub cupola înaltă a filarmonicii, printre ornamentele baroce, se ridica respirația fierbinte de dorință argentină.

Într-o explozie de sunet și gest, cvintetul a încremenit pe nota de final a partiturii. Aplauzele au zguduit sala, iar oamenii s-au trezit înapoi în corpurile spălate și parfumate pentru serata culturală. Ușor stânjeniți, au început să se foiască parcă pentru a se convinge că n-au părăsit învelișul de oase reumatice.

Sigur vor cumpăra CD-ul la ieșire, se gândi solista mulțumită. Provincia iubea cel mai mult tangoul.

Există oameni care se străduie să rupă cercul vicios al sărăciei pentru copiii care mâine vor fi electoratul ce ne va pune noii conducători în fruntea țării.

Dă-le o mână de ajutor să combată abandonul școlar și mâine fiecare dintre acești copii va putea gândi de unul singur care variantă este mai bună pentru el sau pentru noi toți.

-San dilo!

-Morții ei de ploaie! Șefule, stăm înghesuiți ca animalele!

-Mai taci, măi Bruzli. Nu vezi că arăți ca o murătură ofilită? Și puți și mai rău. Stați dreac aici, că în case a intrat apa până la geamuri! Câți erați în coșmelie?

-14, să trăiți, șefu!

-Aici stați câte 4 în cameră și tot nu vă convine…

-Da, mâncați-aș gurița lu’ matale, da’ ne mor caii. Ne-ați pus pază la poartă și nu-i putem aduce cu noi.

-Las’ că nu muriți o săptămână până se duce potopu’.

Bruzli schiță o caricatură de salut militar spre șeful de post și plecă bombănind. În urechile polițistului mai răsună ecoul unui moro car plin de năduf.

Întunericul îi împarte pe țigani în familii îngrămădite în dormitoarele improvizate din sălile de clasă. După 12 le-au stins autoritățile lumina ca să facă economie. Mâine aveau să primească și de mâncare.

Când a intrat Ileana purtând pe brațe o pâine mai aurie decât cosițele ei împletite, lui Romeo i s-a părut că cerul mohorât s-a luminat de-un curcubeu pe care nu reușea să îl vadă. Ochii lui verzi de jivină de baltă au aruncat o uitătură mijită spre atâta strălucire.

-Hai, fată, că mai avem de treabă, o împinse maică-sa spre țigan. V-am adus de-ale gurii.

Bruzli se rugă mieros de-o țigare. Îi ardea buza, după 2 zile de când nu mai fumase.

-Lasă-ne, cioară, că nu ne spurcăm noi cu dinastea! Luați de mâncați și spuneți bogdaproste, se mai rățoi femeia trăgând-o pe fată după ea spre ieșire.

**

Printre cântece și înjurături a răsărit luna peste țigani. Pe pleoapele închise Romeo păstra încă strălucirea cosițelor bălane. După ce-a mai deschis de două ori ochii ca să se convingă că totuși se stinsese lumina a căzut în somnul fără de vise din fiecare noapte.

În lanul de porumb în care se oprise ghiftuit armăsarul începu să simtă mai puternic mirosul jilav de noroi. Căldura nopții îi mângâia botul umed aducându-i dinspre sat adieri de oameni și fum. Romeo își umplu nările cu aromele cunoscute și o luă la galop spre ulițe.

Îmbătată de aroma teiului din curte care-i cotropise odaia Ileana ieși în răcoarea lunii. Nechezatul puternic din drum o atrase cu o forță necunoscută. Oare caii țiganilor se opriseră din nou în straturile de trandafiri de care avea atâta grijă? Ieși hotărâtă să îi alunge.

Murgul de abanos care o chemase spre poartă necheza ușor sub lumina catifelată a lunii. Ileana se înfioră când boarea răcoroasă îi lipi cămașa subțire de sânul rotund. Ar fi fugit înapoi în casă, dar armăsarul cu greabănul plecat își lipise botul de palma ei infierbântată. Și-a sumețit poalele cămeșii și l-a strâns dintr-o săritură între pulpele puternice. Fără alt îndemn calul a luat-o la fugă spre Dunăre până la plaja îngustă dinspre insulă. După o baie răcoroasă l-a lăsat din nou liber în fața porții.

***

În patul incomod de campanie Romeo mârâi întinzându-și oasele. Parcă avea o jenă în șale. Fentă doi pumni rapizi în aer și se scutură scuipând printre dinți.

-Mucles! se răsti către purandeii din jur. Își simțea capul greu ca după beție. Un fel de lumină îi stăruia îndărătul ploapelor. Oare blondina mai vine azi cu pâine caldă? îl întrebă pe taică-su.

Bruzli nu-i răspunse. Desfăcea niște chiștoace vechi pe care le adunase demult din praf ca să îngrămădească tutun de două fumuri.

Tânărul ieși și-o luă agale spre casă. Lacul care odată fusese ulița lor îl lua la mișto cu două rânduri de acoperișuri strâmbe. Na belea că nici măcar nu-l recunoștea pe-al lui. Începu să se uite în jur după niște lemne ca să le adune pentru focul de seară. Era noaptea sânzienelor și țiganii erau jurați să stea treji până după miezul nopții, altfel blestem mare se abătea asupra lor.

Sub șoproane n-avea chef să se pitească după butuci, așa că se întoarse fluierând spre vechea școala. Măcar pe seară de s-ar mai însenina, se gândi leneș încercând să miroase cât mai durează ploaia. Un pescaruș din înalt râse batjocoritor de nepriceperea lui.

****

Lanul de grâu era copt și cu paiele încă ude. În timp ce se uita cum se ridică luna și-a chemat și calul pe-aproape. Vântul și liniștea serii i-au închis ochii.

Ileana pornise pe câmp după sânziene. Își visa cu ochii deschiși ursitul care s-o ducă la celălalt mal, departe de ploi și noroaie. A văzut de departe calul și l-a ademenit cu un măr pe jumătate mâncat. Pe spatele animalului a uitat de flori și l-a îndemnat spre insula din mijlocul Dunării.

Între copacii bătrâni fata și-a dezbrăcat hainele și s-a întins în iarba neatinsă. Printre crengi și frunze razele lunii îi desenau bijuterii de lumină pe pielea caldă. Doar respirația calului îi mai amintea că nu este singură în univers. Când n-a mai auzit-o s-a ridicat îngrijorată să-l caute. Se făcuse deja miezul nopții și trebuia să fie demult acasă, cu florile galbene sub pernă, ca să se întâlnească în vis cu cel menit să-i fie soț.

Pe malul dinspre hotar calul cu ochi de țigan șoptea un descântec de val și de ducă. Luna îi îndulcea glasul vrăjit care o prinse pe fată ca într-o nadă. Urcată în spatele lui, au intrat în unde ca-n vis, mângâiați de stele. Vântul le-a amestecat urmele și-a tras un nor peste strălucirea dârelor din talazuri.

(poza luata de pe Deviantart)

Stia el din batrani ca apa e cu atat mai buna cu cat sapi mai mult. Si-a largit putul, l-a zidit, a chemat niste mesteri priceputi care cunosteau traditiile sa-l ajute. Ba chiar acestia i-au mai dat si o patalama la mana cum ca lucrarea lor e conforma si ca putea sa fie sigur ca pentru restful vietii avea sa bea apa limpede din fantana lui.

Omul nostru si-a vazut de treaba linistit. Si-a tras apa si in casa, a inceput sa-si ude gradina in care a plantat si flori si copaci si legume, ca tot gospodarul. Toate bune si frumoase, pana cand intr-0 zi fantana n-a mai dat apa.

Ooooh, dar cat s-a mai suparat omul nostru! Intai s-a dus la cei cu certificatul: „M-ati prostit pe fata! mi-ati promis o viata intreaga de apa limpede si rece! Din cauza voastra mi-am tras apa si in casa si mi-am facut si gradina! Ba chiar m-am laudat si la toti prietenii mei ca am cea mai buna fantana! Si acum ce fac? O sa mor de foame si sete. Asta daca nu mor intai de rusine! Cum ati putut sa-mi faceti asa ceva?!”

Degeaba au incercat mesterii sa ii explice ca ei n-aveau cum sa ii garanteze ca o sa aiba apa in fantana. Omul o tinea una si buna cu aruncatul vinei. L-au mai sfatuit mesterii batrani sa-si sape o alta fantana sau sa se duca dupa apa in sat, ca mai erau puturi adanci si limpezi. Dar gospodarul nu si nu! El voia sa bea doar din fantana pe care o construise el. Ca doar pusese acolo bani si osteneala. Daca nu era apa lui mai bine murea decat sa se roage de altul.

S-a mai invartit el si s-a mai sucit, a mai facut niste lucrari, i-a mai scos din nisip, a mai adancit, a mai largit, ba chiar a mai adus si niste vrajitori, poate i-au blestemat vecinii invidiosi izvoarele atat de generoase pana atunci.

Niciun moment nu s-a gandit ca pur si simplu au secat. De atata chin si jale s-a stins omul nostru cu zile. Dar nici pana in ultimul moment n-a acceptat sa isi stinga setea in alte fantani.

(Sursa imaginii in DeviantArt.com)

Nu stiu cand
Si nu stiu de ce oamenii au ajuns sa traiasca asa.
Ca niste criminali.

Da, chiar si voi, cei ce cititi aceste randuri, ca si toti cei de langa voi, sunteti si traiti ca niste ucigasi.

Pentru ca,
In fiecare zi
Va ucideti
Sinele

Va omorati
Pe voi
Si visele voastre
Ca sa fiti „in randul lumii”
Va omorati zilnic, singuri propriul Eu, propria Fiinta.

Crima mai mare nu exista.

De la Darael citire

– Ajung în 5 minute, sunt pe drum! Bă, îl aduc şi pe un tovarăş de-al meu. A dat el berile!

– Dacă mai dă un rând poate să vină!

– Bine, mă, îi zic! Din difuzorul telefonului se aude un schimb rapid de replici. Gata, bosulică, s-a facut. Ajungem imediat.

În boxe plânge Dan Ciotoi: „Eu ţi-am spus mereu măi frate / să te laşi de rele / că e lumea duşmănoasă / şi îţi faci zile grele”.

Băieţii au dat deja de fundul unei sticle de plastic de 5 litri cu vin de la ţară şi acum schimbă melodiile până ajunge Marcel. Se cunosc de mici, au copilărit împreună într-un sat pe marginea Mostiştei. Acum sunt oameni seriosi, cu slujbe, familii şi rate la bancă în Bucureşti. Pe unul îl sună disperată nevasta că a făcut febră aia mică şi n-are cine să se ducă după pastile.

– Da’ mai dă-o în gâtu’ mă-sii, articulează nervos bărbatul către ceilalţi. Cum aude că ies cu băieţii se îmbolvăveşte aia mică. Dacă mă duc acasă să vezi cum doarme şi patul sub ea!

– Stai să vezi că şi pe-a mea a apucat-o! Alo! Da, mă, cobor acu’! Au venit ăia cu berea! Mă duc jos să le deschid că nu merge interfonul.
Restul pe Fictiuni.ro

Partea cea mai frumoasă a faptului că am zidurile mele este că mă simt îndreptățită să îmi cumpăr tablouri pentru ele.

Se termină aici blogul acesta. Nu mai sunt departe. M-am întors acolo unde îmi doream și unde nu mai speram să ajung. Am reînceput să trăiesc.