Mistuirea unei comedii

Ce-l deranjează pe domnul Pleşu

Lucian Vasile — Sat, 14 Feb 2009 19:04:13 +0000

În ultima zi a lui 2008, domnul Andrei Pleşu publică în Adevărul un articol intitulat „Două feluri de necredinţă”. Asumându-şi într-un fel rolul de fin observator al tarelor din societatea românească, fostul ministru al culturii de la începutul anilor 90 face o scurtă introducere în care realizează o radiografie a modului românilor de azi de a trăi Crăciunul şi Paştele. Recunoaşte din start că este „mai puţin riguros”, criticând pe cei care critică la rândul lor pe aceia care trăiesc într-un mod lipsit de substanţă cele două sărbători creştine – „Oamenii se înscriu, benign, în alt ritm al timpului, şi o fac altfel decât în fiecare duminică sau la câte o onomastică”. Spre surprinderea unora dintre cititorii articolului său, domnul Pleşu consideră că trăirea acelor momente altfel decât în rutina cotidiană este, totuşi, o cale de lăudat. Propune o cale de mijloc, atât de dragă elitei intelectuale româneşti de azi. În fond, domnia sa dă impresia că vede perioada sărbătorilor ca pe un concediu destinat îmbunătăţirii interioare, la finalul căruia putem reveni fără problemă la mârlănismul interior cotidiană, pentru a reveni la următoarea sărbătoare la un nou concediu, drumul continuând la nesfârşit ca un slalom cu o Dacie 1310 printre gropile de pe Calea Victoriei. Aşa că pentru dânsul soluţiile sunt fie această şerpuire, fie obişnuitul trai „fără chef”. Soluţia radicală a încercări continue de apropriere faţă de modelul de viaţă creştin dispare subit dintre opţiunile omului modern.

Apoi domnul Pleşu face o analiză pertinentă (cu care recunosc că simpatizez) a activiştilor mileniului trei, a tinerilor care caută să militeze pentru ceva, cu toate că uneori nu ştiu nici ei exact de ce. Este vorba de generaţia marşului pe loc sau, în cel mai bun caz, a alergării în cerc. Poate mai corect şi mai concis, domnul Andrei Pleşu îi numea „apostoli sângeroşi ai „toleranţei”, mistici ai ştiinţei, soldaţi emotivi ai raţiunii şi ai „luminilor”, ei se cred oamenii mileniului următor, deşi abia dacă au depăşit franjurile secolului al optsprezecelea”. Totuşi, am două observaţii la aceste afirmaţii ale dânsului. În primul rând, acei tineri sunt cei care promovează calea de mijloc, a non-extremelor, pe care, culmea, şi domnul Pleşu o susţinea în privinţa modului de a trăi şi pe care vom vedea la final că o susţine, în fapt, în cadrul întregului articol. În al doilea rând, aceştia nu sunt, în sistemul de galantar pe care domnia sa îl propune în textul mai sus menţionat, o extremă a societăţii, ci mai degrabă sunt folosiţi ca o contragreutate la problema cu care se confruntă domnul Pleşu.

Şi aici intrăm în esenţa articolul apărut în ziarul Adevărul, în ultima zi a lui 2008: acea „extremă opusă”, reprezentată de cineva (interesant este că nu este folosit niciunul din cuvinte precum „intelectual”, „scriitor”, „actor”, ci domnul Pleşu preferă să folosească, referindu-se la persoana în cauză, sintagme precum „sfătoşenie şugubeaţă”, „semidoctism” sau „subtonul de impostură”) care apare în faţa societăţii de azi ca un altfel de intelectual. Oricine poate sesiza că acea „extremă” este, de fapt, domnul Dan Puric. Interesant este discursul domnului Pleşu la adresa domnului Puric. Încă de la prima referire este aplicată eticheta de „extremă” – în fond, a vorbi azi (cum altfel decât „patetic”?) de subiecte incorect politice precum „neam”, „credinţa omului simplu” şi „Iisus Hristos” nu este decât o formă de radicalism, de extremism intelectual. Acest extremism intelectual dă impresia că, în concepţia domnului Pleşu, autoexilează pe promotorul discursului din tagma intelectualilor români, „confiscată” de altfel de oameni precum Pleşu, Liiceanu, Patapievici, etc. Faptul că domnul Puric vorbeşte de însăşi fiinţa neamului românesc, de „noi care nu ne dăm bătuţi, noi care doinim, jelim şi învingem, noi” îl „frapează” pe domnul Pleşu, amintind de concepţia de animal frumos, dar total lipsit de capacitatea de a reacţiona la orice fel de agresiune, propusă de intelectualul-scriitor Mircea Cărtărescu (vezi Ovidiu Hurduzeu – Mircea Cărtărescu sau sindromul stângist al scârbei de ţară). Ceea ce deranjează pe intelectualul european Andrei Pleşu este îndemnul românesc al intelectualului creştin Dan Puric adresat românului de rând de a-şi fi mândrul din nou de fiinţa sa specifică; iar această direcţie intră în contradicţie cu calea neosocialistă pavată cu stele galbene pe cer albastru a pierderii specificului, a fiinţei şi a religiei în blenderul vajnicei lumi noi.

Dar nu aceasta este marea hibă a lui Dan Puric (şi a oricărui intelectual creştin, român şi conştient de acest de aceste două trăsături ale sale). Problema domnului Andrei Pleşu este apariţia acestei alternative la eternele figuri intelectuale post-decembriste. Pe undeva, pe lângă această nesiguranţă a reacţiei românilor la schimbările ce se petrec pe scena culturală a României, poate fi şi invidia, pentru că, să nu uităm, nu am părăsit spaţiul mioritic. Dan Puric este singurul intelectual român care umple sălile pe oriunde se duce. Cartea lui Dan Puric a fost nu citită (nu are nicio relevanţă tirajul sau numărul de vânzări), ci asimilată de un număr mult mai mare de români decât cei care au asimilat diverse apeluri către amoebe.

Starea domnului Pleşu este relevată de finalul articolului său, în care întreabă într-un mod retoric dacă nu e de preferat „cheful cinstit al cetăţeanului de rând” în detrimentul unui manipulator semidoct. Domnul Andrei Pleşu vrea în continuare pe acelaşi român de mijloc, „moderat”, „european” şi care l-a acceptat pe domnia sa ca un exponent al clasei intelectuale româneşti, sau mai bine spus, al elitei culturale române. Dar, din pacate pentru dânsul, la această clasă de intelectuali apare o alternativă. Iar a arunca cu noroi în reprezentanţii ei (având, indirect, aceeaşi atitudine şi faţă de românii care îi preţuiesc pe aceste noi personalităţi de pe scena culturală română) nu este un mod elegant şi nici onorant de a reacţiona.

Şi eu vreau o altă Românie

Lucian Vasile — Sun, 01 Feb 2009 18:06:07 +0000

Aşa cum spun ei.

PS: Da, “şi eu m-am săturat (da’ rău de tot) de Adrian Năstase”.

Recomandare

Lucian Vasile — Fri, 19 Dec 2008 22:47:46 +0000

Traiesc In Ploiesti Blog

Un blog despre unde te poţi distra în Ploieşti – informaţii şi ştiri despre concerte, spectacole şi orice eveniment.

Pelerinaj la temniţa deţinuţilor anticomunişti

Lucian Vasile — Tue, 02 Dec 2008 20:35:36 +0000

De văzut, neapărat:

Ţurcanii de azi

Lucian Vasile — Sat, 15 Nov 2008 08:38:36 +0000

Studiat poate prea puţin de către istoriografia română, „experimentul Piteşti” a fost caracterizat de către Alexandr Soljeniţîn ca fiind “cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”. Programul desfăşurat de autorităţile comuniste la închisoarea din Piteşti a fost un terifiant proces de reeducare prin bătăi şi torturi succesive, dar şi printr-o diabolică spălare de creiere. Pe lângă „banale” chinuri precum cel de a mânca din oala cu fecale sau de a fi bătut până la leşin de către cel care fusese prietenul de-o viaţă, tinerii anticomunişti care trebuiau reeducaţi erau forţaţi să participe la diferite suplicii colective prin care îşi renegau însăşi fiinţa umană. Spre exemplu, în noaptea de Paşte, se organiza o „slujbă”, în care crucea era înlocuită cu un penis, pe care toţi participanţii trebuiau să îl sărute, iar împărtăşania se făcea cu fecale. Fecioara Maria, Iisus Christos sau Sfântul Iosif urmau să devină pentru reeducaţi nişte figuri ale căror destine ar fi fost exclusiv un amalgam de odioase deviaţii sexuale. Astfel, întregul proces trebuia să şteargă din minţile şi, mai ales, din sufletele deţinuţilor orice valoare tradiţională precum religia, patriotismul, familia sau dreptatea. Rezultatul scontat de comunişti era crearea unor hibrizi lipsiţi de orice urmă de umanitate, care să-şi renege trecutul şi să primească „dreapta” învăţătură a Partidului.

Au trecut aproape 60 de ani de la cumplitul proces din închisoarea piteşteană. Intelectualitatea românească (în măsura în care îşi poate asuma oricare din cei doi termeni) acceptă să vorbească despre tabu-ul „experimentul Piteşti” în aceeaşi măsura ca şi despre oricare alt eveniment din istoria recentă, izolându-l între câteva file din cărţi. Şi totuşi, o dată cu acest mod de manifestare să fi murit şi ideea pe care a purtat-o acest odios program de spălare a creierelor? Dacă am împrumuta principiul chimic al lui Lavoisier, am spune că poate nimic nu s-a pierdut, ci doar s-a transformat.

Această ipoteză îşi are substanţa în mesajul materialului prezentat de către un „artist” care a avut o expoziţie de imagini într-o galerie din centrul vechi al capitalei. În ceea ce se vrea a fi „artă”, România este întruchipată în diferite forme, din care 2 atrag atenţia: România ca o icoană şi România ca un aparat genital feminin. Echivalenţa (dacă ea există şi greu e de crezut că nu ar fi aşa) dintre aceste lucrări nu are mari şanse să fie pur întâmplătoare. La fel este şi în cazul reprezentării unei personalităţi române din perioada interbelică (nu amintesc numele pentru a nu stârni prejudecăţi comuniste) – acest bărbat este desenat cu un penis în gură. Să fie oare pentru că fost un apărător al valorilor ortodoxe tradiţionale româneşti şi pentru că în 1936 avertiza asupra iminentei dezmembrări a României Mari (fiind la vremea aceea luat în derâdere, aşa cum bine sesiza Constantin Noica într-un articol al său)?

Dacă un torţionar de-ai lui Nicolschi îşi aplica reeducarea printr-o forţă bestială, artistul (post-)modern – putem vorbi atât în cazul particular amintit mai sus, cât şi în cel general, dar păstrând unele excepţii – reia unele caracteristici ale reeducări piteştene în „operele” sale. Atacurile, de data aceasta mult mai subtile şi mai rafinate, au ca ţintă valorile tradiţionale româneşti – religia sau patriotismul. În fond, este vorba de o adaptare la condiţiile actuale, la modul în care circulă informaţia, la numărul mare de posibili reeducaţi şi la uşurinţa cu care se poate acţiona asupra lor. Ţurcanu de azi nu mai aşteaptă să vină „elevul” la el, ci, într-o formă mult cosmetizată, vine el către public. Şi în plus, educarea prin arta propusă de curentul (post-)modernist este apărată de toleranţa europeană care se dovedeşte intolerantă la orice critică faţă de aceste forme de „artă”.

Această reiterare a unor principii odioase are loc pe fondul unei prea puţine cunoaşteri a trecutului recent al României. Căci numai o aducere în prim plan a celor petrecute la Piteşti ar constitui o metodă de apărare împotriva unei ofensive a reeducării comuniste prin arta (post-)modernă.

Diferenţă

Lucian Vasile — Tue, 04 Nov 2008 20:28:52 +0000

“Între învăţământul comunist şi cel european este o singură diferenţă, aceea dintre o prăpastie şi un adânc fără de fund.”

Monahul Filotheu

Restul articolului aici.

Se-ntâmplă în Basarabia

Lucian Vasile — Thu, 09 Oct 2008 05:44:23 +0000

Sursă: LIBER-blog public românesc!

Ortodoxismul românesc, în menghină slavă

Lucian Vasile — Sun, 21 Sep 2008 11:26:38 +0000

Articolul poate fi citit aici.

Ebay pământ românesc!

Lucian Vasile — Wed, 17 Sep 2008 18:00:41 +0000

Ebay pământ românesc

click pe imagine pentru mărire

Vedeţi ce văd şi eu?

Brătieni, nu palmieri!

Lucian Vasile — Wed, 10 Sep 2008 17:22:07 +0000

(ştiu ca apariţia acestui post este puţin întârziată în raport cu evenimentele, dar nu-i bai)

De curând, în Piaţa Universităţii din Bucureşti, mai exact în intersecţia dintre Bd. Elisabeta şi Bd. Magheru/Bălcescu, a apărut o mică oază de mioritici palmieri, în locul vechiului ceas.

Poate că unii consideră acest fapt ca fiind o îmbunătăţire a aspectului oraşului, eu însă sunt de părere că este o decizie jignitoare. Nici prezenţa acelui ceas nu mi se părea mai ok, dar dacă tot se face o modificare (pe care se plăteşte 30.000 de euro!), măcar să se realizeze ceva cu adevărat adecvat pentru acel spaţiu.

Exact pe locul palmierilor s-a aflat statuia lui Ion C. Brătianu, marele om politic liberal care a avut un rol substanţial în crearea unei Românii monarhice şi independente. Monumentul a fost opera lui Ernest Dubios si a fost inaugurată la 1903. Comuniştii nu au ezitat să-şi demonstreze apetitul pentru moralitate şi istorie adevărată, aşa că în 1948 au demontat statuia – au depus un consistent efort, pentru că avea un soclu foarte rezistent.

Ce s-a întâmplat cu acest monument, nu se ştie. Ori a fost topit, ascuns sau îngropat. Iar dacă tot s-a decis refacerea statuii ecvestre a M.S. Carol I din Piaţa Revoluţie (fostă a Palatului Regal), atunci nu văd de ce nu s-ar face acelaşi lucru şi în Piaţa Universităţii. În fond, am auzit de plopii lui Eminescu, de Teiul lui Caragiale, dar de palmierii lui Brătianu, zău că nu!

Pe aceeaşi temă:

Eliminarea simbolurilor monarhiei de către comunişti

PS: Postul arată cum arată din cauza minunatului WordPress…