M-am apucat să citesc cartea asta pentru seminarul de Cunoaştere şi Comunicare de la facultate (de parcă cele două cursuri de publicitate de anul trecut nu au fost de-ajuns :)) ). Şi din atitudinea tipică pentru un material obligatoriu de citit am trecut uşor-uşor către o atitudine mai pozitivă. Cartea s-a vrut un răspuns la întrebările Ce ne face să petrecem un an şi jumătate din viaţă (conform statisticilor) privind la reclame respectiv ce atrage atenţia consumatorului?

După ce am terminat-o de citit mi-am dat seama că vine ca alternativă la Cum gândesc consumatorii. Pleacă de la aceleaşi idei, prezentând publicitatea ca “influenţarea ordinii în care ne evocăm sau observăm alternativele pe care le luăm în considerare”. Cu alte cuvinte, publicitatea nu trebuie să vândă în mod direct (adică nu trimite mesajul “cumpără x produs”, acesta având ca efect comportamentul de cumpărare al consumatorului) ci trebuie să încline balanţa în favoarea unui brand atunci când acesta este la acelaşi nivel perceptual cu un altul în mintea noastră. În primele două capitole, cărţulia prezintă aspectele astea şi modalităţi de pus în practică ale teoriilor şi studiilor făcute de diverşi cercetători.

În capitolul 3 desfiinţează în mod indirect mitul publicităţii subliminale. Începe de la aşa-zisul experiment făcut de un proprietar de cinematograf în anii ’50 (am aflat după cercetări ulterioare că pe tip îl chema James McDonald Vicary) trecând la prezentarea proceselor cognitive implicate în conştientizarea unui mesaj.

“Cu cât acordăm mai multă atenţie unui mesaj (…), cu atât (…) este mai uşor să ni-l amintim mai târziu. Publicitatea care primeşte procesare superficială (…) este probabil să fie foarte ineficientă…”

Ăsta însă e segmentul “light” din cartea De la publicitate la consumator, component al primei părţi “De ce a rămas publicitatea un mister atâta timp?” De-a lungul celor 27 de capitole, întinse pe vreo 350 de pagini, se dezbate intens crearea şi distribuirea de publicitate către consumatori. Se iau în calcul componentele reclamei, planificări de strategie, eficienţă şi eficacitatea unor anumite metode de creare a publicităţii (de la reclame amuzante la reclame-serial), dar şi psihologia “consumologiei”. Per ansamblu, toate aspectele astea o fac să fie una din acele cărţi de citit pentru toţi cei care au tangenţe mai mari sau mai mici cu domeniul (fie că vorbim despre agenţii de publicitate, profesionişti în domeniu dar şi firme sau consumatori).

Aşa că o să mulţumesc librăriei online Libris.ro pentru posibilitatea de a prezenta această carte şi o să vă îndemn să o citiţi. O să aflaţi lucruri numa’ bune de analizat pe la tv :)).

ce mai citim: De la publicitate la consumator – Max Sutherland este un articol scris pe LucicX blog

Iniţial gândisem articolul ăsta ca unul scurt care arată ce face un student (adică eu, că nu vreau să generalizez) între două examene de la facultate. Da’ cred că o să fiu un pic mai evaziv de-atât.

Unii şi-au ales ca activitate recreativă filmele. Nu au greşit. Eu mi-am ales lectura. Nici eu nu am greşit. Tocmai am terminat de citit Ruletistul de Mircea Cărtărescu. O să vă spun câteva lucruri despre cărţulie (dacă poate fi numită aşa la alea câteva zeci de pagini pe care le are) zilele astea, zic să nu aglomerăm lucrurile. Şi l-am terminat de citit într-o manieră în care nu mă aşteptam să o fac prea curând: băgat pe e-reader (şi despre ăsta un alt articol în viitorul apropiat) împreună cu câteva melodii de relaxare… Combinaţia perfectă.

De fapt, combinaţia perfectă este să ai pe ecran Ruletistul dar tu să stai cu ochii ţintuiţi în tavan (sau mai bine închişi) şi cu urechile astupate cu căştile care te fac să te imaginezi valsând:

Nu-i aşa că studenţia e frumoasă?

(ăla din scriptul trilulilu e Dvorak - Waltz – Jen kdyby moje matka)

Gânduri de student. Din sesiune este un articol scris pe LucicX blog

Băi, eu nu sunt cel mai pasionat om de îmbrăcăminte sport (oamenii care scriu stau în faţa calculatorului nu pe teren) dar sunt omuleţi care mi-au cerut în ultima vreme recomandări de magazine online (probabil au făcut corelarea blogger – online – magazin) cu haine sport. Şi am mai întrebat în stânga şi în dreapta în speranţa că găsesc ceva ce să recomand la rândul meu. Şi am găsit răspunsul la unul din colegii mei de cameră, mare amator de vestimentaţie sport: ZorileStore. Şi-a luat în urmă cu ceva timp o pereche de adidaşi de la ei şi e foarte mulţumit. La întrebarea mea de ce i-a ales pe ei (că na, facem recomandări da’ mai aducem şi argumente) îmi zice că gagii cică sunt dealer autorizat Puma, primind marfa direct de la producător.

Dacă ar fi să ne uităm şi peste “rafturile” lor virtuale, observăm că au mai mult decât pantofi sport. De exemplu, de la Puma au o gamă întreagă de produse: jachete, pantaloni, tricouri, treninguri, fulare şi fesuri (ultimele două le recomand revoluţionarilor din Piaţă ;)) ).

Şi cel mai important: au livrare în maxim 24 de ore cu doar 5 lei. Eu spun că cei care vor să iasă curând pe terenul de sport ar face bine să arunce un ochi pe site-ul lor.

Vă las cu un filmuleţ. Face toţi banii :)

Vrei o Puma originală? este un articol scris pe LucicX blog

De când mă ştiu am fost adeptul lucrurilor care pot face viaţa mai simplă şi uşoară, pe sistemul “nu te lega la cap dacă nu te doare” sau, cu alte cuvinte, dacă se poate, de ce să nu profităm? În aceeaşi categorie încadrez şi tehnologia. Deşi nu m-am putut lăuda niciodată cu ultimele apariţii din sfera IT&C, am profitat la maxim de oportunităţile pe care mi le-au oferit, pe rând, calculatorul şi telefonul mobil (mai nou şi e-book readerul, dar despre ăsta o altă poveste). Şi dacă suita Microsoft Office mi-a dat posibilitatea să mă exprim în scris mai facil decât o făceam cu pixul sau cu stiloul – am folosit-o (trebuie să menţionez că la tastatură scriu cu vreo 57 de cuvinte pe minut, în timp ce cu pixul cred că ajung la o valoare înjumătăţită).

Îmi aduc aminte că, prin liceu fiind, la una din materiile din programă am vrut să-mi duc tema dactilografiată la calculator. Am fost „tras de urechi” în mod exemplar şi atenţionat asupra faptului că mai întâi au apărut pana şi tocul şi abia mai apoi tiparul. M-am conformat. Am refăcut tema cu stiloul. Şi am continuat aşa până am ajuns la facultate. Aici, altă lume, altă poveste. Scrisul cu stiloul deja e facultativ, obligativitatea folosirii acestuia apărând doar în cadrul susţinerii examenor scrise (la mine la facultate – maxim 6 într-un semestru).

La seminarii în schimb, majoritatea profesorilor au cerinţe clare: 2 (sau 3, sau 4, sau 8) pagini A4 scrise în format standard (ştiţi voi, alea cu TNR de 12, spaţiere la 1,5 şi aliniere stânga-dreapta). Tipărite şi capsate / legate şi predate la seminar.

La fel s-a întâmplat şi săptămâna asta când, pentru un seminar drăguţ de după-amiază (fără sarcasm, vă rog), am avut de predat o astfel de temă. Zis şi făcut. Cules idei, cules argumente, puse în pagină, redactate, listate la centrul de copiere şi predat. Însă, între ultimele două etape, profa spune „cei care aţi făcut proiectele cu copy-paste de pe net le puteţi lua înapoi, reface şi aduce mâine la seminarul de la 10 (12, 2, nu mai ştiu la cât era)”.

Şi în momentul ăla mi-am ridicat o dilemă existenţială din cauza căreia nu prea mai pot dormi (glumesc, serios că glumesc): profii au fiecare un laptop (na, pe ei i-a înzestrat sistemul mai bine decât pe studenţi) şi o adresă de email. Sunt ei chiar atât de sadici încât să îşi ştie studenţii stând câte o juma de oră – o oră la centrul de copiere doar pentru a imprima 2-3 pagini amărâte? Căci, şi aici o să trebuiască să fac o paranteză mai lungă, trebuie să precizez că în Copou, deşi centrele de copiere sunt poziţionate strategic în teren mai dese chiar decât crâşmele în care „studenţii” îşi sparg banii, acestea sunt în permanenţă aglomerate (cu atât mai mult acum, în perioada sesiunii când studenţeii primesc suporturile de curs şi stau la rând pentru o listare). Adică avem laptopuri şi emailuri. De ce nu le folosim?

Scenariu: o întreb pe profă, în momentul în care mi s-a aprins beculeţul cu dilema asta de mai sus: „Doamna profesoară (e domnişoară, sic!), da’ de ce ne puneţi să ucidem copacii dacă putem să vă predăm aceleaşi documente în format electronic şi să scăpăm de corvoade inutile?” Răspunsul nu a întârziat să apară: „Pentru că, Lucian, dacă mi le-aţi trimite pe email, documentele expediate de pe adrese precum pysycootza90 pe care unele dintre colegele tale le au, ar ajunge în spam şi ne-am crea probleme.”

Şi aici mi s-a fâlfâit (sau era pâlpâit?) beculeţul pentru a doua oară? CUM? Am colege care au ajuns în anul 3 la Comunicare şi Relaţii Publice şi au păstrat adresele de messenger din adolescenţă pentru a comunica cu profii? Şi mi-am dat seama că îmi ridic problema degeaba şi că oricât ne-ar spune fiecare prof, în fiecare început de semestru, în fiecare început de an, „faceți-vă adrese de email gen nume.prenume@cevreţivoi.com” unii încă sunt de părere că emailurile venite de pe adrese ca tigrutza_froomusik@p**am*a.com par mai interesante. Învăţăm totuşi să ne facem treaba într-un mod profesional? Ca să nu ne mai întrebăm prin Piaţa Universităţii (sau în Unirii în cazul Iaşului) (de) ce nu merge bine…

Întrebarea cu stick-urile de memorie şi laptopul era deja inutilă, deşi, personal, cred că ar fi mai uşor de purtat un laptop decât 60-80 de foi A4 primite de la studenţi. Asta ca să nu spun avantajul (chiar şi economic) CD-urilor în faţa lucrărilor mai mari, de 15-20 de pagini legate şi cu copertă şi cotor de plastic şi….. şi…..

PS: pentru asta îl apreciez pe proful de la Comunicare Interpersonală care ne-a impus să-i aducem temele pe stick usb (eu i le-am trimis pe email şi le-a primit).

PS2: pe mine mă puteţi găsi în continuare la lucian(a)lucicx.com şi luci.mustata(a)gmail.com. Adresa de messenger e doar pentru discuţii non-formale şi abonare la newslettere :).

“pysycootza90″ din copacii morţi ai universităţii este un articol scris pe LucicX blog

Știu că nu-i corect. Multe lucruri nu ne convin, nu sunt în regulă, dar ce să facem? E oare de vină o singură persoană pentru tot ceea ce se întâmplă? Știu ce înseamnă un conducător. E cel care trebuie sa mențină un echilibru și să caute să împace pe toată lumea. Dar pe cine să împaci, când nici nu ai cu cine discuta?

Ne întrebăm de ce plătim noi lunar asigurarea medicală. Asigurarea medicală e un fel de abonament. Adică, ai medic de familie pe care, atunci când ai nevoie de el, îl soliciți, iar el îți dă la dispoziție. Plătești lunar pentru această disponibilitate a serviciilor.

Oamenii influenți și importanți, în trecut, aveau avocați de familie. Asta însemna că aceștia din urmă primeau o anumită sumă de bani pentru a sta la dispoziția lor și pentru a le rezolva problemele. În cazul în care aveai nevoie de el se plătea în plus și un anumit procentaj din câștig. Astăzi vorbim de firme sau companii.

Nu vreau să deviez de la subiect sau să bat câmpii, dar încerc să privesc și de partea cealaltă. Firește că oamenilor nu le convine să plătească la stat acel procentaj din salariu, pentru unele servicii de care ei nu beneficiază neapărat. Eu sincer, aș prefera să plătesc cu mare drag la stat cât e nevoie pentru sănătate, și să nu am nevoie niciodată de medic. Să se ducă banii ăia la cei care au nevoie. Și aici intervine problema a doua. Cei care o viață întreagă au contribuit și au nevoie de serviciile medicale se simt neîndreptățiți. Sunt poate, dar nici nu se poate ca statul să compenseze tot și la nesfârșit. Nu este corect că nu mai sunt bani pentru medicamente atunci când au loc atâtea accidente sau conflicte care degenerează și se transformă în lupte de se omoară și ajung la urgențe. Toate acestea costă. Cum să mai rămână bani atunci când toți se duc pe indivizii cu exces de zel și adrenalină care își dau în cap unul altuia, sau se trag în linuţe cu maşinile lor de lux, iar apoi ajung pe la urgențe? Doar nu ai sa lași omul să moară, intervii și îi salvezi viața. Dar asta costă. Și adunând astfel de cazuri, mai are sens să te întrebi, oare de ce nu mai sunt bani ?

Eu zic că până acum asigurarea medicală era în regulă și acoperea un minim necesar, însă oamenilor nici atunci nu le-a convenit. Ceva la modul ce faci când știi că nici pe aia nu o vei mai avea?

Eu zic că nu cel în conducere e de vină. Că săracul om a tot încercat să mai oprească din accidentele de circulație, să împiedice munca la negru, că astfel nu mai cotizează lumea la stat, prin urmare nu sunt bani, și tot așa un întreg lanț al slăbiciunilor.

Problema e a cetâțeanului, pentru că este necivilizat și pentru că nu are mustrări de conștiință, iar din cauza mai multor astfel de cetățeni au de suferit oamenii bolnavi, neajutorați sau victimele. Ideea este că oricum ar fi nu poți să îi împaci pe toți, utopie într-un stat nu există.

Iar până la urmă, soluția este, după cum vedeți non stop pe la statusuri sau pe facebox, să fii tu schimbarea pe care o vrei în lume.

Știi ce să faci este un articol scris pe LucicX blog

Deşi e criză şi deşi lumea iese în stradă cu frustrări care mai de care mai colorate (vedeţi articolul anterior), unii n-au nici un stres în privinţa asta. E genul ăla de om care scoate bani din izvoare secate (aş fi folosit piatră seacă aici, da’ asta o folosesc maneliştii). De exemplu, unui tip pe care-l ştiu de o perioadă bună de vreme, nu-i lipsesc niciodată banii din buzunar. L-am întrebat, din curiozitate, de unde are bani de cumpărat lunar haine din Decathlon, în contextul în care, cel mai adesea când îl văd, e în faţa calculatorului şi în magazinul ăla preţurile nu sunt chiar pentru oricine. Şi mi-a răspuns foarte nonşalant;

Poker. Joc Poker online. În momentele în care mă vezi la calculator crezând că pierd vremea pe internet, de fapt îmi chinui creierul să fac bani mai uşor decât alţii. Şi cinstit, bineînţeles. Unii dau la sapă, alţii ridică bolţari pe şantier, eu joc poker. La asta mă pricep cel mai bine.

Am rămas perplex. Din puţinele mele jocuri de Texas Hold’em pe care le-am avut, ştiam că o foarte mare parte din ceea ce se întâmplă în joc se bazează pe noroc. Şi eram gata să mă apuc şi eu de poker (pe sistemul că eu oricum sunt mai norocos din fire – da asta o altă poveste). M-am răzgândit, deocamdată, când am aflat că de fapt jocul e mare parte ştiinţă şi doar un mic gram de noroc. Am nevoie de mai multă experienţă. Deci, cu cine o pun o partidă de poker?

Cum fac unii bani este un articol scris pe LucicX blog

Situaţia din ţară cred că vă e cunoscută şi nu are rost să o ilustrez aici (totuşi, dacă este cineva care încă nu ştie ce se întâmplă prin marile oraşe, îi recomand cald o vizită pe Mediafax.ro, unde se poate face o imagine de ansamblu destul de clară), sau vizionarea clipului de mai jos (o filmare Vlad Petri):

Aveam în gând să scriu un alt articol astăzi şi să mă menţin neutru (cel puţin pe blog) vis-a-vis de ceea ce înseamnă părerism la adresa celor care ies în stradă să-şi strige fustrările sau a celor care preferă să urmărească ceea ce, cu exagerare, unii numesc revoluţie. Pe simpla sintagmă dacă tăceai, filosof rămâneai. O să încerc să îmi ţin în continuare părerea rezervată doar pentru mine. Însă îmi ridic o cu totul altă întrebare: de ce unii au impresia că nu există motiv pentru proteste sau că nu putem face o paralelă (exagerată, ce-i drept) între evenimentele din ’89 care au dus la căderea regimului Ceauşescu şi seria de proteste care împânzeşte astăzi România democrată?

Nu pot să vorbesc din experienţa proprie despre dictatura Ceauşescu pentru că m-am născut imediat după revoluţie, deci ceea ce a fost atunci ştiu, la fel ca toţi ceilalţi din generaţia mea, de la părinţi, bunici, articole, documentare şi lucrări apărute prin presă. Şi ştiu că era urâtă treaba. Atât de urâtă încât era să rămân flămând o perioadă bună dacă un nenea bun şi sufletist nu i-ar fi dat maică-mii porţia lui (raţionalizată) de lapte la coada de la magazinul cu lactate. Deci am înţeles ideea, erau bani (salariile bugetare se plăteau la timp) dar erau rafturile goale. Motiv de revoluţie. Scânteia? Solidaritatea cu pastorul László Tőkés. Ce s-a întâmplat în decembrie ’89 (sau cel puţin ce scrie presa referitor la treaba asta) a fost doar o escaladare a conflictului (aţi auzit de “azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!“).

Urmările: azi pot să scriu, eu sau orice altcineva care a auzit de wordpress, cât de prost e conducătorul Băsescu (sau omul Băsescu, de ce nu?), ce ţâţe urâte are Udrea, ce muist e Ponta etc (chiar dacă nu-i aşa). Se numeşte libertate de exprimare, câştigată cu sânge în Revoluţia (pe bune) din ’89.

Urmări mai de substanţă: în prezent rafturile din supermarketuri sunt pline. Unele buzunare nu dispun însă de suficiente resurse pentru a le permite celor care le poartă să cumpere din aceste supermarketuri (şi acum vine partea aia în care voi le transmiteţi ăstora la muncă bă, nu la întins mâna!). Şi pentru asta, oamenii ies în stradă. Vor un sistem care să le permită să obţină cinstit banii cu care să intre-n supermarket.

Exemplu (nu-mi place să vorbesc despre problemele personale aici, dar dacă trebuie, o fac):

Taică-miu are 57 de ani. O vârstă onorabilă ar zice unii. Ştiţi la ce vârstă ies bărbaţii la pensie în România? Dacă nu ştiţi, vă spun tot eu, la 65. Asta înseamnă că taică-miu mai are 8 ani de petrecut pe piaţa muncii. Care-i problema? Vrea să facă asta, a muncit o viaţă întreagă (de când a ieşit de pe băncile şcolii profesionale), ce mai contează încă 8 ani? În prezent e… neocupat să spunem, că şomer nu prea se potriveşte. A lucrat până mai acu vreun an la un patron din Bucureşti care suferea de foartă multă şefie. Adică de genul ăla de şefie care este în stare să albească omul: tu munceşti mult, cum îţi spun eu, deşi tu eşti profesionistul în ceea ce faci, şi eu te plătesc cum vrea pula mea şi pe deasupra te mai şi fut. Atitudinea aia care pe un om normal la cap îl dereglează. Ce-a făcut taică-miu după o perioadă din asta? Şi-a băgat picioru şi a plecat în căutare de altceva. A găsit. Dar nu era pentru el. “ştiţi, domnule Mustaţă, dumneavoastră aveţi o experienţă impresionantă în spate dar ne e teamă că nu vă putem lua la noi. Ştiţi, nu suntem siguri că vă putem plăti conform a ceea ce ştiţi / puteţi dumneavoastră să faceţi”. Mai pe româneşte şi direct: moşulică, eşti prea bătrân ca să te luăm la noi, du-te în altă parte de unde să fi luat la mişto la fel aici. Pe scurt, n-are unde să lucreze.

Mama? Cu mama treaba e şi mai delicată. A avut în urmă cu doi ani o operaţie în urma căreia nu s-a refăcut complet şi din cauza căreia a rămas cu nişte traume de ordin nu neapărat fizic. Când am plecat după Crăciun de-acasă am lăsat-o plângând şi spunându-mi, citez, Luci, mamă, nu ştii cât de rău îmi pare că nu sunt sănătoasă, să pot munci ca să nu te văd plecând cu mâna goală d-acasă (am pus în bold ideea principală). Se-nvârte de o perioadă într-un cerc vicios. N-are asigurare medicală ca să poată merge la medic să-şi rezolve problemele de sănătate. De fapt, ca să fiu mai corect, poate, dar pe bani. Pe mulţi bani. Bani pe care, evident, nu-i are. Ajutorul social (ăştia care vor acum să spună “la muncă nu la aşteptat bani de la guvern” pot să apese x-uleţul ăla mic din dreapta sus) nu mai are. A avut 6 luni după ce s-a operat după care i s-a  spus că dacă îl vrea în continuare trebuie să aducă o adeverinţă medicală. Adeverinţă care se poate obţine de la medic, după anumite investigaţii medicale. Investigaţii care, ia ghiciţi, costă! Bani pe care mama nu-i are. Nici tata. Şi nici nu-i aşteaptă de la nimeni. Se numeşte resemnare.

Ca să trag o scurtă linie la exemplu şi să ilustrez alte frustrări care poate nu sunt deja evidente, bugetul alor mei se-nvârte în jurul cifrei de 50 de lei săptămânal, bani pe care tata mai apucă să-i facă muncind cu ziua prin sat (dacă vreţi mai detaliat aici, întrebaţi).

Sunt sigur că asta nu e o situaţie singulară în România.

Boon, acum să revenim la ideea de la care am plecat articolul: paralele între Revoluţia ’89 şi ceea ce se întâmplă acum. Cauzele pentru care au ieşit oamenii în stradă atunci au fost nişte frustrări provocate de sistem şi aprinse de o scânteie.

Ce se întâmplă acum? Oamenii au în continuare frustrări. Mare parte tot de ordin economic. A existat scânteie? A existat, pentru că primul motiv pentru care oamenii au ieşit în stradă pe 13 a fost conflictul dintre Băsescu şi Arafat. Au escaladat lucrurile în violenţe de stradă? Au escaladat. În Bucureşti s-au adus tunuri de apă, s-au folosit gloanţe de cauciuc etc… În seara asta poate se lasă cu şi mai mare măcel. Pentru că de 4 zile situaţia tot escaladează. Pentru că politica românească (şi nu numai) stă de vreo 2 ani de zile pe un butoi cu praf de puşcă…

Butoi care e gata să explodeze.

(liber la comentarii, faceţi-o cu decenţă)

frustrări şi societate. Pe bune acum este un articol scris pe LucicX blog

Mărturisesc că este prima mea interacţiune cu una dintre operele lui Philip Roth, respectiv prima dată când citesc despre acest scriitor, el fiind un autor consacrat şi apreciat, drept pentru care a şi primit numeroase distincţii literare.

Romanul Indignare vizează consecinţele nefaste ale unor decizii mai mult sau mai puţin inspirate, rezultatul unor frustrări şi nemulţumiri în contextul societăţii americane în vremea războiului din Coreea. Personajul principal, Marcus Messner, nu este un erou sau un prototip romantic în percepția mea, dar reprezentă cu certitudine un studiu de caz. El este înzestrat cu o capacitate intelectuală deosebită şi demonstrează o gândire profundă, însă cu toate acestea, şirul de evenimente din roman ilustrează o oarecare împotrivire a sorţii faţă de acest tânăr. Este veşnic nemulţumit şi nehotărât, oscilează între idei, gânduri şi sentimente, are probleme specifice adolescenţilor, dar, pe de altă parte, are şi atitudinea unui adult, a unui om matur și responsabil „partea asta este greţoasă, dar trebuie făcută”, „dar eu preferam să cred că vorbele rostite fuseseră pur și simplu «vino-încoa»”, motiv pentru care acest personaj mi-a trezit simpatia dar şi interesul.

Romanul lui Philip Roth urmăreşte o evoluţie pe de-o parte, dar şi un regres pe de altă parte, pierderea în nimicurile şi detaliile existenţiale ale personajului principal Marcus Messner, care pleacă de acasă pentru a studia, aceasta fiind singura soluţie de a nu fi trimis pe frontul războiului, ceea ce ar fi însemnat pentru el moartea sigură. În dezvoltarea romanului, Marcus are unele accese de revoltă, nemulţumiri faţă de sistem şi societate şi dificultăţi de adaptare care sunt universal valabile, nu se modifică, ele existând mereu în conştiinţa societăţii. Personajul nostru este indignat şi revoltat, astfel că, în scena în care el se afla în biroul decanului, el începe o polemică şi dă frâu liber ideilor şi sentimentelor sale fără să mai ţină cont de anumite diferenţe sociale şi profesionale dintre el şi decan, iar de aici lucrurile vor degenera. Acest personaj întruneşte mai multe aspecte complexe; pe de-o parte este un intelectual, dar pe de altă parte are aceleaşi preocupări specific perioadei adolescentine, iar limbajul său este pe măsură. Este personajul cel mai bine portretizat al romanului, el fiind şi naratorul evenimentelor, celelalte personaje fiind figuri (slab) conturate şi trecute prin filtrul minţii sale. Cititorul are acces în lumea lui Marcus strict prin ochii acestuia, aşadar este pus în situaţia de a empatiza cu el spre a-l putea înţelege.

Un aspect deranjant al romanului ar fi întrebările veşnice ale lui Marcus la care nu avea răspunsuri şi nici nu putea intui sau bănui, ci doar continua să se întrebe şi să se revolte. Acest lucru pare relativ neverosimil, deoarece unele răspunsuri erau evidente iar eu i-aş fi putut oferi câteva sugestii personajului nostru. Amuzantă este seninătatea şi ironia personajului în situații tensionate „Uite aşa se termină povestea. O sa fiu exmatriculat, recrutat, trimis în Coreea şi ucis”.

Romanul impresionează prin îmbinarea unor mai multor elemente cum ar fi limbajul simplu, sincer, deschis, comunicarea directă cu cititorul, fără bariere, cu filosofia, problemele generale ale societăţii şi ideea de război.

Tema familiei şi a sacrificiului este surprinsă în carte tot prin ochii tânărului Marcus care, deşi si-a dorit să plece de acasă este strâns legat de familia sa, el pare să indice că fericirea pentru el înseamnă o familie iubitoare şi unită dar care să locuiască în alt oraş.

Nu m-am putut pronunţa în privinţa destinului personajului, dacă îl merită sau nu, fiindcă ce nu a părut a înţelege personajul nostru este că toate în lume au un preţ; iar el nu a fost dispus să îl plătească pe cel cerut.

Indignare – Philip Roth este un articol scris pe LucicX blog

Aseară, în timp ce subsecretarul de stat în Ministerul Sănătăţii şi fondatorul SMURD, Raed Arafat, participa la un talk show pe Antena 3 vorbind despre efectele pe care le-ar avea noua lege sanitară asupra României, dictatorul băsescu a crezut de cuviinţă să intervină telefonic în stilul propriu caracteristic, aducându-i acuze şi sugerându-i lui Arafat să nu creeze o psihoză publică şi că ar fi indicat ca obiecţiile să şi le aducă în cadrul ministerului.

Twitterul a vuit după ce, tot băsescu, i-a sugerat lui Arafat să-şi prezinte demisia.

Nimic surprinzător în articolul ziarului Adevărul care prezintă demisia lui Raed Arafat.

Acum eu stau şi mă întreb, noi, opinia publică, rămânem în continuare indiferenţi la jocurile politice pe care bulibaşa băsescu le joacă cu o naţiune întreagă?

Dictatura lui Ceauşescu loveşte din nou este un articol scris pe LucicX blog

Aşa se numeşte  iniţiativa Andei demarată după sărbătorile de iarnă.

Pentru că de Crăciun toată lumea (bloggeri, ONG-uri, jurnalişti şi televiziuni) se înghesuie să “fie mai bună”, Anda a hotărât să încerce să ne facă să vedem bunătatea din noi în fiecare zi. În ce fel, aflaţi pe blogul ei, în articolul dedicat.

Prima campanie umanitară este reprezentată de cazul Alexandrei, un îngeraş a cărui viaţă costă 50.000 de euro.

Pentru că nu-mi place să mă încurc în cuvinte de prisos, vă invit să daţi click pe cele două linkuri de mai sus şi să încercaţi să vă oferiţi ajutorul în măsura posibilităţilor fiecăruia.

Partea mea de ajutor? Pun la dispoziţie, asemeni Andei, spaţiu publicitar pe blog pentru cei care donează bani pentru însănătoşirea Alexandrei. Banii vor merge iniţial la Anda, spaţiul publicitar va fi aici pe blog.

Campania aceasta este pentru Alexandra. Dacă nu vrei să lucrezi cu noi dar îţi doreşti şi poţi să o ajuţi pe Alexandra, ignoră-ne! Oferă sprijinul tău direct! Intră pe site-ul Alexandrei, află-i povestea, donează! Crăciunul a trecut. Noi rămânem, însă, oameni – în fiecare  zi. Oameni cu visul de a fi OAMENI!

“OAMENI – în fiecare zi” este un articol scris pe LucicX blog

Apelam la cititorii blogului meu înainte de Crăciun pentru a mă ajuta să fiu Moş Crăciun pentru o familie cu o stare financiară deosebită.

Rezultatul: În seara de ajun mi-am tras un costum roşu şi o barbă falsă şi, “înarmat”cu un sac plin de bunătăţi, am făcut 2 copii fericiţi. Din păcate logistica nu mi-a permis să aduc imagini de la eveniment (încă n-am cameră, nici video, nici foto) dar vă pot asigura că donaţiile au ajuns în siguranţă la destinaţie,

Cine/ce a donat: Din varii motive ambele persoane care m-au ajutat în demersul ăsta au dorit să rămână anonime. Dar asta nu le scuteşte de a primi recunoştinţa mea. Ce s-a donat? Una dintre persoane a donat rechizite, jucării, dulciuri dar şi câteva obiecte religioase (iconiţe şi cărţi de rugăciuni). Cealaltă a contribuit la mărirea pachetului cu dulciuri dar, totodată a plusat şi cu câte o hăinuţă pentru fiecare din cei doi copilaşi (un pulover pentru fetiţă şi un trening pentru băiat, de precizat: ambele noi).

Le mulţumesc încă o dată celor ce au donat şi nu în ultimul rând le mulţumesc celor care au contribuit cu câte un share / like / tweet.

cu intarziere: am fost Moş Crăciun este un articol scris pe LucicX blog

Eram ieri în birou la tovarăşul Mitoceanu, storcându-mi creierii de un subiect de blog (măcar acum să mai scriu şi eu că de Crăciun cine ştie pe unde (n-)oi avea internet). Şi stând eu cu benoaclele în monitor, aud pe hol două puştoaice:

“Da dragă, s-ar putea să nu ne mai vedem. Na, vacanţă plăcută şi Merry Christmas!” (spus în cel mai dulce grai moldovenesc)

Să stabilim de la început, n-am nimic împotriva urărilor de Crăciun, Paşte, morţi, mame şi alte de genul. N-am nimic nici împotriva Halloween-ului, sfântului Valentin (ca sărbătoare a îndrăgostiţilor), a vinerii negre black friday, Cartoon Network şi Disney Channel şi a altor lucruri cu denumire neromânească, dar totuşi, nu ar fi frumos să punem un pic mai mult accent pe folosirea limbii române? Măcar în şcoala generală, măcar copiilor care încă nu şi-au asimilat (încă) bine vorbirea limbii materne, măcar…

Măcar. Nu vreţi?

“vacanţă plăcută, merry Christmas!” este un articol scris pe LucicX blog

Azi e Ignatul. Ziua aia în care porcuşorul nu se sperie că românul îl taie, că doar a visat cuţite azi-noapte (mamă câţi porci am mai tăiat cu taică-miu la viaţa mea…). Dar dat fiind faptul că anul ăsta-i criză, pe lângă faptul că e posibil să nu tai porcul la mine, nu-l mai tai nici altora, deh, nu toţi au bani de purcel şi… asta nu-i bai.

Vă mai amintiţi BlackFriday, ziua în care au “fost tăiate” site-urile multor magazine online din cauza reducerilor pe care cică le făceau? Sunt sigur că mulţi dintre voi n-aţi apucat să vă cumpăraţi mare lucru din cauza asta.

Ş-acum pesemne că vă întrebaţi bă, ce naiba face ăsta, începe să vorbească de porci şi o dă pe electronice? Aveţi dreptate, trebuie să vă arăt legătura dintre astea două elemente, foarte importante aş zice, astăzi: IgnatDay.

Să vă explic, omuleţii de la Market Online s-au gândit la ce v-am spus eu mai sus, la faptul că unii nu şi-au cumpărat încă (tradiţionalul) purcel de Crăciun şi nu şi-au luat nici cadou un stick de fier plastic, roz, cu luminiţe şi vor să ne vină în ajutor: Au lansat conceptul 99% românesc Ignat Day, în cadrul căruia care face reduceri la produsele de la ei de pe site. Să poată să-şi ia românul un calculator nou de Crăciun şi, ia ghici,  să-i rămână bani şi de purcel. Asta dacă nu-l împuşcă taie pe cel pe care-l pun la bătaie cel de la Market Online (serios, băieţii dau un porc ÎNTREG).

Să vă explic iar: intraţi pe site la ei, vă alegeţi un produs pe care-l vreţi de mult timp dar pentru care nu aţi avut suficienţi bani şi pe care acum îl găsiţi la reducere, îl comandaţi şi intraţi automat în tombola pentru Ghiţă. Dacă îl câştigaţi, voi decideţi cum să vi-l livreze, întreg şi mişcând sau direct “aranjat”…

Vă urez spor la cumpărături!

Ia porcul neamuleeeeeeeeee este un articol scris pe LucicX blog

Raspunsul la aceasta intrebare ar trebui sa fie “Cumpar online”, deoarece este mult mai simplu si nu implica costuri cu transportul sau pierderea timpului. De ce este mai ieftin pe internet? Simplu, pentru ca un site este mai usor de intretinut decat sa platesti un magazin cu angajati care automat implica cresterea adaosului la produs. Site-ul piese auto contine piesele pentru majoritatea modelelor de masini si faciliteaza achizitia acestora la preturi destul de mici comparativ cu magazinele de piese auto. Acesta are si consultanta pentru clienti, lucru care ajuta la achizitionarea corecta a produsului.

Cumperi online sau din magazinul de piese auto? este un articol scris pe LucicX blog

Ideea stă în felul următor: mi s-a adus la cunoştinţă că în sătuc la mine (Mileanca, Botoşani, pentru cei care nu-mi ştiu adresa de pe faţa buletinului) sunt doi copilaşi la care Moşu’ cel adevărat nu are combustibil să ajungă.

Care-i ideea? Ce-i doi copilaşi, un băiat de opt ani şi o fetiţă de doi ani şi jumătate, fac parte dintr-o familie de patru membri cu venituri mici, mici. Faptul că veniturile familiei lor nu le permite să-l vadă pe Moş anul ăsta nu e vina lor. Nu e nici vina părinţilor, nici vina noastră.

Mama a lucrat până în primăvară la o fabrică de confecţii de la care şi-a dat demisia pentru a-i putea îngriji pe cei doi copii în timp ce soţul urma să meargă la muncă, să aducă mai mulţi bani decât ea, care câştiga minimul pe economie. Din păcate, ştim cu toţii cum sunt patronii şi tatăl, deşi muncitor şi cu putere de muncă, a rămas pe dinafară. De vreo 6 luni îşi caută de lucru. Marea lui problemă e că, deşi are experienţă de câţiva ani în construcţii, nu are calificare. Nu are calificare – nu are loc de muncă. Şi e nevoit să lucreze cu ziua prin sat ca să aibă ce pune pe masă copiilor. Pentru cine nu-i familiar cu termentul a lucra cu ziua, traduc eu: se munceşte în gospodăriile oamenilor cu plata la finalul zilei. Cele mai “profitabile” perioade pentru o astfel de activitate sunt primăvara (la săpat porumbul pe câmp) şi toamna la cules. Asta doar aşa, ca să evidenţiez că acum, în toiul iernii, mai nimeni n-are nevoie de ajutor pentru care să plătească (lemnele s-au tăiat şi alea de mult).

Pesemne că nu-s singurii aflaţi în situaţia asta şi la toţi ne e greu. Aş fi făcut pe moşul fără să cer ajutor de la cititorii cu suflete mari, dar bugetul meu de student nu-mi permite să fac asta. Sau, la fel de bine aş fi putut să trec peste, invocând motivul ăla cu la toţi ne e greu. Dar vorbele puştanului către bunica lui, mamaie, Dumnezeu există doar pentru copiii cu bani, d-aia nu-l trimite pe Moş Crăciun şi la noi, mi-au stors lacrimi vreo juma de oră.

Ce vreau de la voi? Orice credeţi de cuviinţă că ar putea umple sacul Moşului în seara de Ajun: jucării, hăinuţe, bani pentru alimente (rugămintea cu jucăriile şi hăinuţele se adresează mai mult ieşenilor de la care aş putea să le preiau personal).

Dacă cineva este dispus să facă o donaţie în bani sau are vreo nelămurire, e liber să lase un comentariu aici sau să mă contacteze la lucian@lucicx.com sau la 0727 46 01 61 pentru mai multe detalii. În cazul în care se vor strânge bani, cheltuirea acestora va fi transparentă, eu urmând să pun pe blog dovada cheltuirii responsabile a acestora (chitanţe, bonuri de casă).

Dacă sunt cumva firme doritoare de implicare, voi scrie câte un articol advertorial, pe criteriile cerute de acestea, pentru fiecare firmă şi voi ţine şi un link în sidebar pentru 6 luni.

Deci, mă ajutaţi să fiu Moş Crăciun anul ăsta şi să facem doi copii fericiţi?

later edit: Anda mă întreabă până când sunt în Iaşi. Nu sunt foarte sigur de ziua în care plec, dar cel mai probabil miercuri voi fi încă în oraş.

mă ajutaţi să fiu Moş Crăciun anul ăsta? este un articol scris pe LucicX blog

Aseară Azi-noapte, într-unul din momentele obişnuite în care pierdeam petreceam timpul pe mirobolantul internet, Elena (Aka Ellie) s-a gândit că mi-ar face un cadou mişto, dacă tot se apropie sărbătorile, dându-mi un link pe messenger: Teatru ASFI. Un fel de invitaţie subtilă, invitaţie pe care, logic, nu am putut-o vrut a o refuza. Aşa că, mai devreme mi-am tras o ţinută mai adecvată şi mi-am mişcat silueta în plină creştere la Centrul Cultural Francez, unde se desfăşura piesa de teatru Blestemul fulgilor gri, susţinută de voluntarii din cadrul ASFI.

Ajuns acolo am găsit… nu zic poveşti, ce puşca mea pe care n-o am? Am intrat în sală şi am găsit pe scenă o gaşcă de copii (studenţi :)), pe care la un moment dat îi şi numărasem) machiaţi ca mimii (ştiţi, personajele alea tăcute şi cu faţa vopsită în alb) care agitau nişte beţişoare parfumate (de mi-au înecat toţi plămânii) şi aruncau cu confetii de ziceai c-a venit iarna în toată regula.

Bon. Ideea e că era un fulg principal pe jumătate  gri care i-a blestemat pe ceilalţi fulgi albi de-au râs de el să devină…. gri.

Şi până la final toţi ăştia s-au bătut pe recâştigarea culorii originale, transformând piesa de teatru într-o juma de stand-up comedy în care publicul trebuia să aleagă cel mai amuzant fulg.

Oare şi-au recâştigat culoarea? Dar scopul de a ne face pe noi să nu mai discriminăm oare a fost atins? Vă las să aflaţi la reprezentaţia de mâine seară la care puteţi face rezervări aici. Cu grabă, nu-s decât 60 de locuri.

PS: am avut o seară cum n-am mai avut de mult timp, asta şi datorită faptului că sesiunea aia de stand-up comedy a fost un pic cam misogină. Da’ doar d-aia scriu aici, pentru că asta mi-a plăcut :)))))).

ASFI: NU DISCRIMINA! – Blestemul fulgilor gri este un articol scris pe LucicX blog

E o poveste lungă cu ipocrizia asta a mea. Cei care mă cunosc personal şi m-au auzit vorbind măcar o dată, ştiu că e ceva “în neregulă” cu felul în care vorbesc.

Totul a pornit atunci când m-am făcut de cacao pentru că nu ştiam ce-s ăia sâmburi maşcaţi. Problemele altora cu “atitudinea” mea au continuat şi în liceu când, într-a noua, am aterizat la unul din colegiile “bine cotate” din Botoşani. Acel gen de colegiu în care 90 % dintre elevi se îmbrăcau de la Puma, Nike, D&G, Gucci, Prada, Armani (originale) etc şi deţineau celulare gen Nokia N70, N90, 3250 etc… aţi prins voi ideea. Ei bine, eu nu aveam nici unul din lucrurile astea. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, nu aveam nici măcar celular. Deloc. Dar nu aveam nici o problemă cu asta şi eram mulţumit cu ceea ce aveam / eram. Şi, cel mai important, mi-am păstrat exprimarea.

Ok, observasem eu după scurt timp că intrasem (de fapt exprimarea corectă ar fi că nu fusesem inclus) în anumite cercuri. Evident, m-am gândit că, “dooh, sunt copii de bani gata, logic că nu or să mă bage în seamă pe mine, care n-am nici număr de telefon”. Asta până într-o zi în care rămân singur cu o colegă care-mi spune (parafrazare epică): “ar fi foarte frumos din partea ta, un ţăran, venit de pe cotloane în colegiul nostru (auzi, parcă-l construise mă-sa cu tac-so), să renunţi măcar la accentul ăla de bucureştean când vorbeşti cu noi. Nu impresionezi pe nimeni dacă-l foloseşti“. Trecând peste toate greşelile evidente de context, m-am uitat cu fruntea încruntată la ea şi i-am spus: “fată, 1) accentul meu nu e de Bucureşti, e de Constanţa. De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc, eu vorbesc fără nici un accent, adică ceea ce se cheamă exprimare curată în limba română. Voi sunteţi cei care vorbiţi cu accent şi cu unul încă foarte evident. 2) ar fi fost frumos din partea ta, orăşeancă educată care eşti, să întrebi întâi de ce vorbesc aşa faţă de tine şi de restul găştii de copii ai lu’ mami şi abia după aia să tragi concluzii.”

Episod încheiat aproape la fel de brusc cum s-a născut (exceptând scena în care profa de română le-a spus că o să-i articuleze masiv pe cei care, ajunşi în clasa a unşpea, or să continue să vorbească cu accent moldovenesc – guess who won… >:) ). Bine, între timp m-am mutat. Nu îndeplineam standardele de supravieţuire acolo.

În liceul în care am ajuns m-au mai întrebat unii-alţii de unde sunt dar nici unul n-a pus suficient accent pe asta. Şi a rămas aşa până am ajuns în Iaşi.

Long story short: în Iaşi toată lumea “da’ de unde eşti?” şi tot nu-mi pica mie fisa de unde ridicarea aia din sprâncene când spuneam Botoşani (oficial, în buletin am domiciliu de Botoşani, deci d-acolo sunt). Bine, mi s-a mai spus că parcă vorbesc aşa, cu un fel de accent, dar doar în treacăt, din nou, n-a pus nimeni accent pe chestia asta. Până săptămâna trecută când, în Curtea Berarilor fiind, sunt luat, printre altele, la întrebări privind modul în care mă exprim eu. Andrei, un om de o fineţe extraordinară, îmi spune, printre altele, că modul în care vorbesc eu, cu lipsa de accent moldovenesc, deşi sunt din Botoşani şi trăiesc în Iaşi şi, pe deasupra, o mai fac şi cu dezinvoltură, lui i se pare o oarecare urmă de ipocrizie (în fine, discuţia a fost mai lungă dar era la o petrecere, cine-o mai ţine minte?). L-am lămurit pe om. Şi mi-a acceptat discursul. Pentru că era cât se poate de logic. Nu mi-am schimbat exprimarea, ci – din contră – am păstrat-o cât se poate de mult pe cea nativă pe care am exersat-o vreo circa aproximativ în jur de 14 ani (să se ia în calcul că acum am 22).

Ceea ce mi-a plăcut în toată situaţia a fost abordarea omului: directă dar diplomată. Şi a ascultat ce am avut de spus. Şi s-a convins că nu vorbesc cu accent de Bucureşti şi nici că mă prefac sau mă forţez să mă exprim fără “şi faşi? ş-o zâs, mi-o luat, mi-o supt etc”.

Deci, trăgând o concluzie, sunt un ipocrit. Sunt ipocrit că, deşi trăiesc printre moldoveni de mai bine de 7 ani, nu le-am adoptat limba. Asta e frate, nu vreau să vorbesc moldoveneşte, aveţi ceva cu mine?

Sunt un ipocrit. Aşa, şi? este un articol scris pe LucicX blog

Îl cheamă Tudor Daniel, dar părinții îi spun Bibi. Are 1 an și 6 luni și-o boală foarte rară –detalii găsiți pe site-ul lui.

Ne-am unit și cu alte ocazii ca să ne-ajutăm niște semeni. Haideți să-l ajutăm și pe el, e un omuleț.

Puteți trimite un SMS la 848, în orice rețea. Costă 2 euro. Vorba lui Vlad Petreanu, mai puțin decât un pachet de țigări.

Puteți dona în conturile părinților – sunt pe site. Puteți dona prin paypal - loristefan@yahoo.com

Arhi pune în blogroll pe oricine donează minim 10 euro. Firme sau oameni.

Dacă ne unim un pic, DIN NOU, putem face diferența între viață și moarte.

Uitați-vă bine la prunc, nu merită ?

via Andrei Crivăţ

hai să ajutăm un copil este un articol scris pe LucicX blog

Pe lângă cartea pe care v-am pus-o la dispoziţie acum două săptămâni (şi care evident că nu mai e disponibilă) astăzi, vă ofer cartea (la sugestia Laviniei Biberi, căreia îi dedic articolul, s-a transformat în cărţile) din arhiva de aici (click pentru download):

Mircea Eliade cu titlurile:

Noaptea de Sânziene;

În curte la Dionis;

Incognito la Buckenwald;

Ivan;

Les trois graces;

Maitreyi;

Pelerina;

Sacrul şi Profanul;

Nostalgia Originilor.

lectură plăcută.

Şi, dacă doriţi alte volume, cereţi. Vă dau în “limita stocului disponibil”.

e-book-ul de sâmbătă: o mică arhivă cu Mircea Eliade este un articol scris pe LucicX blog

Dacă te gândeşti mai bine, o lectură plăcută poate deveni utilă în condiţiile în care reflectezi asupra ideilor pe care Gerald Zaltman le-a avansat în volumul deja familiar cunoscătorilor Cum gândesc consumatorii.

Fidel al soluţiilor inovative de marketing, Zaltman nu-şi dezice nici în acest caz reputaţia, dezvăluind în cartea sa paşii de urmat în realizarea unui studiu de piaţă complet, care pot asigura succesul noilor produse şi servicii, în dulcele stil american. Lectura este la îndemâna celor avizaţi, adică amatori sau profesionişti în ale vânzărilor şi relaţiilor publice, domenii a căror cadre de referinţă au devenit pe parcursul anilor inadecvate sau chiar prost înţelese de către manageri, deopotrivă consumatori.

În final, autorul dezvăluie cunoştiţele necesare despre modul în care succesul comercial poate fi determinat de procesul cognitiv inconştient al clienţilor, întrucât promisiunea din titlu promite să accelereze curiozitatea cititorului. Astfel, volumul nu este doar un „reţetar”, bun de răsfoit, în faţa raftului din librărie.

După o lectură plăcută şi utilă rămânem suspicioşi în privinţa ideilor revoluţionare ale lui Zaltman, care rezolvă dileme consacrate ale comportamentelor consumatorilor. Să urmeze oare un volum intitulat Cum acţionează consumatorii?

Prezentarea acestei cărţi a fost oferită cu sprijinul librăriei online libris.ro.

Cum gândesc consumatorii – Gerald Zaltman este un articol scris pe LucicX blog