lume, viata, oameni, spectacol, vis, nebunie, adevar @dri@tik@

Ma mut

2011-07-14T19:14:00.000+03:00

Ma mut pe adriatika.timisoara.ro

Motive am destule. Dar unul e cel mai important. Timisoara inseamna mult mai mult pentru mine decat blogspot.

So, see you here http://adriatika.timisoara.ro/

Zygmunt Bauman: „Planeta a început să se preschimbe într-un arhipelag al diasporelor”

2011-06-08T13:28:00.000+03:00

La invitația fondului „Strateghia – 2020”, Moscova a fost gazda clasicului gândirii sociologice a veacului XX, Zygmunt Bauman, care a vorbit despre transformarea omenirii într-un arhipelag al diasporelor. Zygmunt Bauman s-a născut în 1925, în orașul polonez Poznan. Părăsind Polonia ocupată de naziști, familia lui Bauman s-a refugiat în URSS la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Viitorul sociolog și filozof s-a înrolat voluntar pe front, luptând de partea doctrinei comuniste, în cadrul detașamentului prosovietic al Armatei Ludowa, primind apoi, pentru curajul său, medalia Crucii de Război. La finele războiului, Bauman a revenit în Polonia și s-a înscris la studiile de sociologie de la Academia de Studii Sociale din Varșovia, iar mai târziu – la Facultatea de Filozofie a Universității din Varșovia. În 1964 publică volumul Scjologia na co dzień [Sociologia cea de toate zilele], în care expune principalele idei ale teoriilor critice ale marxismului occidental, ceea ce a dus la excluderea lui Bauman din cadrul Partidului Polonez Muncitoresc Unit. Epurările antisemite din 1968 l-au forțat pe sociolog să părăsească țara, retrăgându-i-se și cetățenia. Emigrând în Israel, Bauman a predat până în 1971 în universitățile din Tel-Aviv și Haifa. Mai târziu a fost invitat în Marea Britanie ca profesor la Universitatea din Leeds. În 1990 Bauman a devenit profesor emerit al acestei universități, iar în 2010 a fondat Institutul Bauman. Domeniul de preocupări al savantului include problemele societății moderne, teoria postmodernității și a globalizării, mecanismele de construcție ale imaginii „celuilalt”.

Cum vi se pare Moscova?

Mă aflu de trei zile la Moscova și, dacă e să fiu sincer, am obosit. E un oraș foarte viu, cu mulți oameni, multe întrebări. În comparație cu perioada perestroikăi, capitala s-a schimbat incredibil de mult. Îmi amintesc că prin 1988, când am venit la Moscova, primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la un magazin de cărți de pe Kuznețkii Most: găseai acolo diverse curiozități buchiniste. Însă foarte curând am început să am îndoieli că voi putea ajunge undeva în general, pietrele caldarâmului zăceau care încotro. Străzile erau distruse, parcă demonstrând înadins că ordinea a luat sfârșit. Dar există ceva dezagreabil și în Moscova de astăzi. Sunt mulți care-și afișează bogăția cu ostentație. În același timp, în alte părți, sărăcia îți sare brusc în ochi. Dar Moscova nu e o excepție, și la Londra există aceste stratificări. Însă aici, probabil, sunt ceva mai evidente.

Mai aveți vreun coleg de generație în Rusia?

În această călătorie am de gând să mă întâlnesc cu bunul și vechiul meu prieten, sociologul Vladimir Iadovîi.

Dar, în general, când mi se pune întrebarea asta, încep să mă simt ca un mastodont supraviețuitor al unor vremuri demult apuse, pentru că majoritatea prietenilor mei apropiați nu se mai află printre noi, chiar dacă mulți dintre ei erau mai tineri decât mine. Și-acum stau și mă-ntreb, cu ce drept am rămas eu aici și nu ei? Merab Mamardașvili, Boris Grușin, Vladimir Șubkin – mulți din ei s-au dus.

Am un rol respectabil, dar nu și de invidiat: mă simt de parcă ar trebui să răspund pentru toată acea generație de sociologi. E drept că m-au invitat în Rusia parcă așteptând de la mine să rostesc nu știu ce mare adevăr înțelept, care, habar n-am de ce, aici ar lipsi. Și mă tem foarte mult să nu vă dezamăgesc, pentru că nu dețin un asemenea adevăr.

Apropo de generația dumneavoastră, care a trecut prin multe: care a fost pentru voi cel mai important eveniment al secolului XX? Au existat, poate, astfel de evenimente-cheie, care să schimbe reprezentarea omului despre sine și despre viață?

Mi-e greu să vorbesc despre anumite momente concrete, pentru că, în calitate de sociolog, mă preocupă în principal ceea ce am putea numi ruptură, schimbare de direcție în viață, cultură și altele asemenea. Nișa mea o formează tendințele. Bineînțeles, aici survine un șir întreg de procese, despre care se poate vorbi ca despre niște momente-cheie. O să le enumer fără nici un fel de ordine, bine? Rămâne să decideți voi și cititorii ce e important aici și ce nu e. Primul care-mi vine-n minte este faptul că a evoluat potențialul cruzimii umane. Oamenii care intrau în veacul XX erau de o naivitate infantilă, lucru pe care noi – martori ai experimentelor cruzimii, atât în partea de extremă stânga, cât și în partea de extremă dreapta a spectrului politic – nu ni-l mai putem permite. Violența pe scară largă a lăsat o urmă de neșters asupra reprezentării pe care o avem despre noi înșine și despre organizarea socială. În particular, cel mai mult a pierdut din atractivitate visul unei ordini ideale: doar știm către ce ne îndreaptă, în realitate, oamenii aflați la putere sau care tind către ea.

O altă schimbare semnificativă: trecerea de la o societate de producători la o societate de consumatori. Dar lucrurile astea le-ați cunoscut aici și le știți mai bine decât mine: în Moscova, această trecere s-a petrecut în ultimii 15-20 de ani, și ați văzut ce poate aduce cu sine. Grijile noastre cotidiene și țelurile noastre au sărit de pe axa lor, în sensul că toate au ajuns cumva să-și găsească împlinirea la magazin și pe piața de prestări servicii.

În ultima vreme au avut loc și câteva schimbări ale specificităților geopolitice. Una din aceste schimbări este colapsul a ceea ce eu numesc „troiță profană”. Troița este unitatea teritorială, un stat – o națiune, care a determinat mai bine de 200 de ani harta politică a lumii. Și iată, se pare, în secolul XX ea a eșuat, planeta a început să se preschimbe într-un arhipelag al diasporelor. Totul ține de trecut, statul și națiunea funcționează pe cont propriu.

Cum evaluați acest proces? Căci statul național, despre care vorbiți, a dat naștere actualei democrații europene. Iar lumea, lăsată la voia diasporelor, riscă să degenereze naționalismul social civilizat în unul agresiv etnicist.

De fapt, cred că prăbușirea „troițelor” ne va îndrepta către ceva mai bun. Mai întâi, va trebui să înțelegem că nimic nu va mai fi ca înainte: epoca în care predecesorii noștri pretindeau asimilarea imigranților, cerându-le să fie exact ca ei, a dispărut cu desăvârșire. Turcii care lucrează acum în Germania vor să devină cetățeni ai acestei țări, însă nu veți reuși niciodată să le explicați de ce trebuie să înceteze să mai fie turci. Civilizația turcă este la fel de veche precum cea germană, ei nu au de ce să le fie rușine. Oamenii nu mai sunt dispuși să-și dea capitalul cultural în schimbul cetățeniei. De aceea, trebuie găsite noi metode de conviețuire.

Vremurile s-au schimbat. Pentru „a fi el însuși”, pentru a se simți confortabil cu sine, polonezul nu mai este nevoit să zacă în interiorul granițelor statului „său”. El poate locui în diasporă – în Anglia, Irlanda, Suedia, Germania, Spania, rămânând în același timp cât se poate de polonez. Când în 1968 am părăsit țara, am avut sentimentul că nu mă voi mai întoarce niciodată înapoi. Nu demult, jurnaliștii polonezi au efectuat un sondaj de opinie în rândul a 1,5 milioane de compatrioți din diaspora lor din Anglia, încercând să afle ce preferă, să se stabilească în străinătate ori să se întoarcă acasă. S-a dovedit că oamenii nu au înțeles pur și simplu ce sunt întrebați: astăzi au un loc de muncă bun aici, mâine – dincolo, doar n-o să-și schimbe naționalitatea de fiecare dată când trec dintr-o țară în alta! De fapt, reprezentanții diasporei suferă de păcatul dublei loialități, un păcat de neiertat din perspectiva politicienilor de-acum o sută de ani. Ei sunt loiali în relațiile cu statul în care locuiesc, dar sunt loiali și în relațiile cu țara din care provin. Și nu există nici o contradicție aici.

Cu toate acestea, colapsul multiculturalismului a fost anunțat cu surle și trâmbițe. Nu credeți că există totuși anumite contradicții, măcar și pentru faptul că dimensiunea națională devine adesea, pentru reprezentanții diasporei, mai importantă decât aceea statală?

În cele din urmă, subiectul acesta se reduce la diferențele dintre monoteism și politeism. Mesajul monoteist de la Ierusalim afirmă că există un singur Dumnezeu, și nu trebuie să avem alții înafară de acela. Roma l-a tradus într-o formă cu totul diferită. Atunci când legiunile ei ocupau un teritoriu nou, localnicii primeau cu toții, fără excepție, cetățenia romană, drepturi și mijloace egale, iar vârstnicii erau adoptați de către senat. În plus, în Panteon era instalată statuia sculpturală a noului zeu, respectat pe teritoriul proaspăt alipit. Sunt două căi diferite de coabitare cu eterogenitatea – se poate așa, dar se poate și altfel. Pe mine mă îngrijorează perspectiva monoteistă de abordare a viitorului. Un singur stat planetar ar fi cea mai mare nenorocire pentru omenire, pentru că n-am mai avea unde să fugim. Imaginați-vă: un singur stat pe toată planeta! Fără scăpare! Așa că o rezolvare politeistă e mai pe gustul meu.

Pe lângă toate acestea, coabitarea eterogenă înseamnă și o bază mai bună pentru îmbogățirea culturii, pentru renașterea ei creativă. Filozoful Hannah Arendt îl aprecia foarte mult pe Lessing, unul din pionierii Iluminismului german, pentru că el s-a dovedit a fi singurul care a prevăzut acest fapt: eterogenitatea umanității nu va lua niciodată sfârșit, noi nu ne îndreptăm către uniformitate. Și era extrem de fericit cu această perspectivă. Pentru că tot ce creează viața în folosul vieții se naște din diferență, din dispută, din incompatibilitățile noastre. Iată de ce cred că separarea naționalității de un teritoriu anume este un pas extrem de important pentru toată omenirea, fie că a conștientizat acest lucru sau nu.

Dar nici fenomenul globalizării nu-l apreciați prea pozitiv. Prin ce vi se pare pernicios în faza lui actuală?

Aceasta e o altă schimbare caracteristică a secolului XX despre care trebuie discutat. A avut loc un divorț între două forțe pe care toți le-au considerat inseparabile până atunci: divorțul dintre puternicie și politică. Puternicia e o traducere mai adecvată a cuvântului german Macht, care nu este total identic cu puterea. Ideea e că semnificația cuvântului „putere” presupune două părți componente: puternicia sau forța și politica. Forța este capacitatea de a face lucruri, pe când politica este capacitatea de a decide ce lucruri trebuie făcute. Ambele părți componente au făcut până acum casă comună, care s-a numit statul național. Dar globalizarea, odată ce a început, a influențat treptat relația dintre cele două autorități. Puternicia a încetat dintr-odată să mai aibă legătură cu statul național, pătrunzând în câmp transnațional, în câmpul vărsămintelor, al afacerilor, amintind parcă de realitățile dure ale Vestului Sălbatic. În timp ce politica a rămas la ea acasă, ca-n vremuri străvechi. De aceea, puternicia își vede de treburile ei, liberă de absolut orice control politic. Deocamdată se globalizează acele forțe care fac abstracție de granițele de stat, de legile locale și de cutume, de orice principiu sau valoare. Spre exemplu, capitalul financiar. Până și guvernele celor mai mari state din lume nu dețin suficiente pârghii de control pentru a putea constrânge aceste forțe să se supună anumitor reguli prestabilite. Iar aceasta e o situație extrem de periculoasă, pentru că ne obligă să trăim într-o lume în care se poate întâmpla orice și în care nimic nu poate fi luat drept rezultat de succes.

Ironia istoriei a făcut ca nici unul din momentele-cheie ale veacului trecut, despre care am vorbit mai sus, să nu poată fi prevăzut. Toate momentele acelea au luat omenirea prin surprindere. Exemplul clasic este colapsul Uniunii Sovietice. În Occident exista o știință, fără egal în cadrul istoriilor financiare, prin cantitatea de cercetători, catedre, congrese… E vorba despre sovietologie. Ei și? Ea a produs două teorii ale interacțiunii capitalismului cu blocul sovietic. Se afirma că fie vor ajunge să se însușească reciproc, devenind la final un monolit inseparabil, fie se va ajunge la un conflict, iar oponenții-cheie se vor anihila reciproc (această teorie purta denumirea de MAD – mutually assured destruction, adică anihilare reciprocă asigurată). Nimănui nu i-a trecut prin cap că, într-un final, Uniunea Sovietica se va prăbuși sub apăsarea noilor provocări ale epocii modernității. Cum s-a văzut după aceea, comunismul a putut concura capitalismul atâta timp cât capitalismul aparținea societăților de producție. În acel moment se putea măsura calitatea vieții prin cantitatea de fontă și oțel produsă pe cap de locuitor. Iar pentru o astfel de sarcină comunismul era foarte bine pregătit. În schimb, Uniunea Sovietică fusese complet nepregătită pentru confruntarea cu societatea de consum. Dar cine cunoștea lucrurile astea în anii ’80?

Înseamnă că și astăzi, vorbind despre viitor, trebuie să admitem ceva inimaginabil.

Cea mai mare taină e nașterea tendințelor, căror le va fi dat să ne schimbe viața. Le remarcăm întotdeauna prea târziu. De aceea, de fiecare dată când sunt întrebat ce se va întâmpla peste câțiva ani, rămân uimit: cum aș putea să știu? Nici voi, nici eu nu putem cunoaște viitorul, pentru că viitorul nu există. Viitorul, în momentul în care începe să existe, nu mai este viitor, el devine prezent. În prezent nu putem decât presupune câte ceva, pornind din analiza tendințelor existente. Eu, spre exemplu, cred că timpul prezent este un timp al tranziției. Pentru o caracterizare ceva mai precisă, am împrumutat un concept din vremea Romei antice – Interregnum, adică anii dintre moartea sau asasinarea unui împărat și ivirea succesorului său. E o perioadă extrem de confuză, când încă nu e prea limpede ce reguli trebuie urmate. Vă amintiți, Lenin spunea că un context revoluționar există atunci când vechea conducere nu mai poate guverna ca altădată, iar oamenii nu mai vor să se supună vechii orânduiri. Antonio Gramsci a utilizat conceptul de Interregnum interpretându-l ca o secțiune de timp, când vechile instrumente de acțiune colectivă nu mai funcționează, iar cele noi încă nu s-au format. Ori s-au format, dar se manifestă atât de imperceptibil, că nici nu le poți remarca existența.

Particularitatea cazului nostru este că ne putem reprezenta grafic ceva. Iată, spre exemplu, o alegorie nimerită: imaginați-vă că urcăm cu toții pe panta cea mai abruptă a unui munte, am obosit, dar chiar dacă nu avem habar ce ne-așteaptă de partea cealaltă a crestei, nu putem zăbovi prea mult, căci un vânt puternic ce bate din coastă va smulge de la pământ toate corturile de îndată ce vom încerca să le montăm. Cu toate acestea, să coborâm înapoi nu putem, așa că vom continua ascensiunea.

O altă alegorie pe care o consider deosebit de emblematică este alegoria avionului. Stând liniștit în scaunul pasagerului, realizezi subit că în cabina pilotului nu se află nimeni, iar vocile gingașe care susură în boxe au fost cândva, undeva, înregistrate de către cineva pe o bandă magnetică. După care, îți dai seama că aeroportul pe care ar fi trebuit să aterizezi încă nu a fost construit. Ordinul de construcție a rămas înțepenit pe undeva prin birouri, sau ofisuri – cum spun rușii astăzi. Exact așa ne simțim noi acum, conștient sau nu, trăindu-ne viața în secolul XXI.

Se pare că, în astfel de condiții, Marele Inchizitor al lui Dostoievski are toate șansele să câștige în alegeri libere. Cum credeți, cum poate fi astăzi redus riscul costului libertății individuale?

Dumneavoastră atingeți aici un concept foarte vechi, acela al sclaviei voluntare. Primul care s-a aventurat să-l analizeze a fost Montaigne, într-un tratat atribuit, ce-i drept, prietenului său – Étienne de la Boétie. Încă de-atunci devenise limpede că responsabilitatea pentru propria viață, care apare odată cu libertatea, este o obligație apăsătoare și că oamenii preferă să o transfere altcuiva. Ei au nevoie de senzația unei nopți liniștite. Cred că necesitatea noastră imperioasă de a simplifica totul nu va aștepta prea mult, acum când ne aflăm într-un context intermediar, aflat între două puteri, și va începe să genereze întrebări destinate liderilor infailibili, cu privire la toate ideologiile explicative.

Altfel spus, după toate dezvăluirile secolului XX, ideologiile nu ne-au dezamăgit?

Dar ideologiile îndeplinesc o funcție psihologică extrem de importantă! Se știe foarte bine că ateiștii îi invidiază adesea pe cei credincioși, ei au impresia că acestora din urmă le e mai ușor să trăiască, din moment ce pentru ei toate lucrurile sunt clare. Cea mai cunoscută formă de ideologie contemporană sunt fundamentalismele de toate felurile. Și trebuie să recunoaștem sincer că, până nu vom ajunge de partea cealaltă a crestei muntelui și nu vom construi o societate nouă, bazată pe principii noi, vom fi nevoiți să viețuim în compania lor. Cred că ideologia este un comportament opus avertismentului dat de Kozma Prutkov: nu se poate înțelege ceea ce e de neînțeles. Ideologia afirmă că dă naștere unui tablou complet al tuturor comprehensiunilor, pentru a izgoni hazardul din câmpul istoriei. Îmi vin în minte acum două exemple din câmpul artei. Primul, din Pavilionul canceroșilor a lui Soljenițîn. Dacă vă amintiți, printre pacienții bolnavi de cancer, se afla acolo și un demnitar de partid, care-și începea ziua cu lectura editorialului din Pravda. Urma să aibă o operație extrem de complicată, însă el era fericit, pentru că viața lui era umplută cu ordine: el știa dis-de-dimineață despre ce să vorbească toată ziua, de ce să se teamă, ce nume să divulge și pe care să le evite. Acesta e unul din artificiile ideologiei – se bazează pe o forță omniscientă, care poate garanta calea și adevărul. Al doilea artificiu își găsește o ilustrare perfectă în exemplul dintr-o scenă din filmul lui Mihail Ciaureli, Kleatva [Jurământul] (1946). Există acolo un personaj fermecător – o mamă rusă. În timpul războiului, ea merge la Stalin pentru a-i arăta cât de mult suferă poporul, implorându-l să pună capăt sărăciei. Stalin o ascultă cu atenție și conchide: ai dreptate, maică. Trebuie să punem capăt războiului. Și-i pune capăt. Acesta e artificiul omnipotenței: atunci când crezi că există cineva care le poate pune pe toate la locul lor, trebuie doar să vrea. Dacă reperele tale se clatină, este foarte dificil să reziști acestor două artificii. Trebuie să ai o personalitate puternică.

Oamenii au nevoie de o ideologie fundamental nouă? Sau își poate recăpăta popularitatea ideea stângii? Revendicările dreptății sociale, care-i determină pe mulți să lupte împotriva realităților capitaliste, au fost foarte clar delimitate.

Perspectivele stângii se află astăzi, după toate aparențele, în criză. Explicația acestui fenomen, propusă de economistul rus Vladislav Inozemțev, este destul de convingătoare. El a fost atent la schimbările care au loc în morfologia societății. Înainte, toate circumstanțele cotidiene ale clasei muncitoare o obligau să acționeze în mod colectiv: câteva mii de oameni soseau la fabrică la 7 dimineața, apoi plecau la 6 seara, îndreptându-se către același cartier al aceluiași oraș. Ei au îmbrățișat cu ușurință ideea, lansată de Marx, că suferința lor e una de clasă, iar clasa – victima hoțiilor plusvalorii. Conform acestei teorii, bogăția proprietarilor era o consecință directă a muncii lor. În acest fel, destinul celor bogați și al celor săraci se aflau într-o interacțiune perpetuă. Dar ce avem astăzi? O societate de consumatori. În sânul ei, bogăția se produce prin metode fundamental diferite, nu prin însușirea plusvalorii. Bogăția lui Bill Gates este consecința faptului că noi îi cumpărăm invenția. Bill Gates nu depinde de lucrători, ci de cumpărători. Dacă sindicatele locale ale vreunei fabrici se decid, spre exemplu, să facă o grevă, antreprenorul își va transfera pur și simplu capitalul în altă parte, unde sindicatele sunt mai obediente sau nu există deloc. Iar lucrătorii vor ajunge în situația țăranilor iobagi, pentru că nu vor reuși să se transfere și ei la fel de ușor. Iată de ce programul de idei al stângii nu poate fi aplicat realităților de astăzi. În dezbaterile politice, stânga este nevoită să ceară mereu ajutorul dreptei, asigurând-o că și ea poate face aceleași lucruri, numai că mult mai bine.

Și pe dumneavoastră v-a dezamăgit socialismul?

Da’ de unde, eu mă consider socialist. Dar eu nu văd socialismul ca o denumire a unui sistem social aparte, ci ca o instalație. Instalația este un cuțit cu tăișul îndreptat către viitor. Nu cunosc nici o țară reală care să se poată numi socialistă, și sunt convins că așa ceva nu poate exista. Dar instalația asta a mea îmi permite să extrag criteriile necesare pentru formularea unui program politic adecvat. Primul criteriu ar fi necesitatea asigurării publice a cetățenilor împotriva nenorocirilor individuale. Trăim într-o societate extrem de individualizată, în care fiecare persoană poate fi trasă la răspundere pentru toate câte i se întâmplă în viață. În realitatea însă lucrurile nu stau chiar așa.

Un alt criteriu ar fi estimarea calității vieții comunitare prin calitatea vieții celei mai slabe verigi din sânul ei, și nicidecum prin indici medii. Noi nu evaluăm capacitatea de rezistență a unui pod pe baza capacității de rezistență a pilonilor mediani, dimpotrivă, căutăm pilonii cei mai fragili.

Și sunt convins că abordarea unui proiect social cu ajutorul acestor criterii înseamnă să asiguri o coabitare mult mai umană. Repet: nu există o astfel de linie de finiș, pe care am putea-o numi socialism. Socialismul, din punctul meu de vedere, e o stare de veghe continuă. Iar o societate bună este societatea care consideră că nu este niciodată suficient de bună.

Care sunt, din perspectiva dumneavoastră, șansele Europei de a propune lumii un proiect social adecvat? Dar ale Rusiei sau ale altor țări?

Nu aș pune în opoziție diversele țări existente. În timpul vizitei mele, am fost întrebat adesea, de partea cui să fie Rusia – de partea Europei sau a Asiei? Problema e că la Europa nu se alipește, Europa se construiește. Europa, înțeleasă ca o comunitate de țări, are ce propune lumii. Cândva ea a fost o putere mondială – singurul continent care le-a descoperit pe celelalte, el însă nefiind nicicând descoperit. Europa a dat naștere unei culturi pe care lumea ar fi vrut să o imite, ea însă nu a imitat pe nimeni. Iar aceasta este, într-adevăr, o cale fără întoarcere. Ea posedă, în schimb, o remarcabilă moștenire: capacitatea de a lăsa în urmă un secol de răzmerițe și disensiuni, de a uni oamenii pe baza unui set de valori comune, ea are obișnuința unei conviețuiri pașnice, împlinitoare și benefică pentru toate părțile, în cadrele unei diversități culturale, etnice și lingvistice. Toate acestea sunt și apanajul Rusiei. Poate că asta ar trebui să fie contribuția noastră la pacea mondială.

În dialog cu Olga Filina

Traducere de Igor Mocanu

Popescu nu e bun, decat...

2011-06-08T13:18:00.001+03:00

de Paul Everac

Cand m-am ridicat in doua picioare, n-am prea vazut niciun Popescu la conducerea social-economica a acelui curatel oras de pe Mures. Marele facator de bunuri si conducator de economie era baronul Neumann; la Andrényi era fieraria, la Appónyi pantofii, la Szabó sticlaria, la Domány covoarele. Fabrica de vagoane Astra o conducea gentlemanul-evreu Sapira. Popestii (cu Popa, Popovici, Popovat, Popeanga) erau functionari, profesori, clopotari, cantori, colonei e tutti quanti. Grosul banilor si managementul abia se infiltrau, cu taraita, la unii Popesti. Croitorul Ariton abia facea fata lui Huppert si Goda; Zsédely, Leipniker si Karacsony tineau restaurantele, zdrobindu-l pe Mohor; librarul Munteanu razbea greu de Kerpel; Meinel tinea cafeaua, Eisele macelaria, Königstorfer cofetaria, Sándor Ivan lozurile norocoase.

Am venit apoi la Bucuresti, capitala Popestilor, si am mancat paine Herdan si Gagel din faina lui Assan, mezeluri de la Rochus si Podsudek. Industria o domina Malaxa si Auschnitt, creditele Marmarosch-Blank. Mari monumente arhitectonice purtau semnatura lui Galleron, Gottereau sau Louis Blanc, pana sa ajunga la Maimarola. Medicina romana luase elan de la Carol Davilla, invatamantul de la Spiru Haret, finantele fusesera promovate de Serurie si Caradà, sub inteleapta domnie a Regelui Carol I de Hohenzollern. In comedie stralucea dinastia Carageale, in istorie Xenopol si genialul fiu al Zulniei Iorga. (Nu suna foarte popeste nici numele lui Hasdeu sau Eminescu). Fabrica de lumina Wolf din Filaret era de obarsie nemteasca, ca si Cismigiul, ca si primele muzici, iar pe capacele de canalizare stralucea numele de Montaureanu, adica Goldberger.

Primul mare prelat ortodox modern se numea Saguna si era “tantar” (adica macedon), ca si marele poet Goga. In spate erau cateva secole in care nici domnii nu erau romani, nici egumenii, nici marii preoti si dregatori, iar limbile distinse in comertul cu Dumnezeu sau la curte erau slavona si elina.

Se pare ca Popescu al nostru nu e bun sa initieze nici sa gestioneze afaceri esentiale, n-a fost bun niciodata. N-a dat case mari, de export, n-a pus la punct vreo companie reputata in Europa, n-a facut vreo afacere rasunatoare, vreo constructie sa ramai habauc. A fost mic politician, om de zurba si de miscare, tarcovnic de idei, gestionar marunt si nu foarte sigur, cantaret la luna dar cu voce potolita, actor in toate chipurile, in felul sau multumit de sine, oricate bice si palme a incasat. S-a ridicat, ca Ionescu, in forma dandy-ului Take, sau a filosofului Nae (despre care prietenul sau C.Beldie scrie ca a fost un escroc) sau, innobilat cu o evreica, ca dramaturg absurdist la Paris. A fost si nitel mosier, dar si crasmar si arendas. Mai mult a fost rob. A inventat, dar n-a intreprins. L-a dus de nas cine a vrut: sub numele de Tatarescu frantujii, sub numele de Maniu englezii, sub numele de Patrascanu rusii.

In 1989 i se lasa acestui natarau Popescu o tara bine investita, cu industrie, cu irigatii, cu orase intemeiate, cu rezerve mineraliere si energetice, si cu aproape patru miliarde de dolari creante in cont. Plus cu o clasa muncitoare relativ calificata. Dar Popescu n-are talent sa conduca, sa dezvolte, sa administreze si sa cucereasca. El e lalau, pizmas, chichiritos, smecher, tampit, face pe politicul caci nu stie altceva, vrea pricopseala si imagine, se lasa mituit, cumparat, ca ultima jigodie, sau ia masuri dubioase. Acest Popescu (numit si Iliescu, Constantinescu, Basescu s.a.) da cu tara de pamant, o distruge intr-un timp foarte scurt cu buna intentie sau din prostie, isi baga mainile ca functionar superior sau demnitar si organele necurate in ea, o suge, o mozoleste, o face praf. Fiindca nu stie altfel, nefericitul!

Si acum mai vine un plavan de chestor american si-i pune apostila: “Schimbati managerii, aduceti unii intregi, din alta parte! Nevoiasilor! Pagubosilor!”. Si ma tem ca are dreptate.

Popescu nu e bun decat sa plateasca. Sa se aiureasca, iar odata saltat, sa-si chinuie concetatenii, sa le faca gura amara. Popestii, nesinceri, necinstiti, cabotini politici, nu sunt buni decat sa inghesuie pe ceilalti Popesti,
sa-i stoarca, sa-i ruineze, sa-i fure, ca niste vatafi de slugi pe niste japite de amarasteni... Nu-i talent! Nu-i cinste! Nu-i Dumnezeu!... Sau daca este, nu-l chema Popescu !

Razvan Pacuraru: O implementare deșteaptă, armonizată cu niște costuri competitive, nu lasă loc de refuzuri

2011-05-25T02:45:00.000+03:00

Interviu cu unul dintre cei mai buni romani in domeniul advertising. Interviul a fost realizat Universign.ro si publicat pe pagina lor, in 17 mai 2011.

" Poate 2011 nu este anul în care vom ieși din criză, dar este foarte clar cel care va aduce multe schimbări. Abundența noilor tehnologii și soluții împing producția publicitară spre zone noi, mai creative.

„Atât în cazul producțiilor de tipar offset, cât și în cazurile producțiilor indoor-outdoor există un interes crescut pentru tot cea ce este nou, special, ieșit din comun”, afirmă Răzvan Păcuraru, print production manager la Graffiti BBDO.

REP: Fața Bucureștiului se schimbă, mai ales în ceea ce privește partea de advertising. Cum s-a prezentat anul 2011 din punctul de vedere al producției publicitare?

RP: Cuvântul de ordine care definește producția publicitară în anul 2011 este „inovație”. Dacă reușim să armonizăm o implementare deșteaptă cu niște costuri competitive, nu prea primim refuzuri.

REP: Fără doar și poate, munca noastră este mult mai surescitantă decât în anii trecuți, dar consider că, dacă ești un bun profesionist și rămâi ancorat în interiorul triunghiului format din elementele calitate, cost și termen de execuție, succesul este garantat.

“De la an la an, ideile creative trebuie implementate într-un mod din ce în ce mai nou, care să nu golească visteriile departamentelor de marketing ale clienților noștri”, Răzvan Păcuraru, BBDO.

REP: Ați avut parte de proiecte mari și de schimbări de clienți?

RP: Proiectele în 2011 au fost diversificate. Am avut și avem parte de tot felul de proiecte. Mi-e greu să le clasific în mari și mici, deoarece percepția noastră, în calitate de producători, se raportează exclusiv la satisfacția clientului nostru, pentru care o producție de cărți de vizită este la fel de importantă ca și o producție de sticlă uriașă care levitează.

Din acest motiv, consider că orice proiect care ajunge în departamentul de producție al grupului BBDO din București este mare și important. În ceea ce privește clienții, îmi place să cred că ai noștri sunt fericiți de serviciile pe care le primesc. Din acest motiv, poate, nici nu am avut parte de o fluctuație mare de clienți.

“Pentru client, o producție de cărți de vizită este la fel de importantă ca o producție de sticlă uriașă care levitează.”

REP: Se remarcă o cerere crescătoare pentru zona de outdoor? Cam în ce proporție vizează cererile pe care le primiți această zonă?

RP: În ceea ce privește zona de outdoor, am remarcat o cerere crescută pentru proiectele inovative. Era meshurilor întinse pe balcoanele blocurilor a cam apus. Există, într-adevăr, un interes mai mare pentru această zonă, dar numai în cazul în care cuvântul de ordine care definește proiectul este „creativitatea”.

REP: Compania H&M și-a concentrat o mare parte din bugetul de promovare pe zona de outdoor. Au ales această formă de publicitate din cauza prețului scăzut? De ce credeți că n-au avut o promovare mai mare la TV, radio și în mediul online?

RP: Nu cred că prețul a fost elementul definitoriu pentru această opțiune. Prețurile de promovare au scăzut atât pentru zona de outdoor cât și pentru celelalte medii de comunicare (TV, radio etc). Cred că decizia lor de a concentra o mare parte din bugetul de promovare în zona de outdoor a venit în baza unui research bine fundamentat.

REP: Care sunt cererile cele mai întâlnite anul acesta? Dar aplicațiile și materialele cele mai des folosite?

RP: Diversitatea cererilor este atât de complexă încât mi-e extrem de greu să fac clasamente. Cu riscul de a ma repeta, revin la ideea inițială, cu proiectele inovative. Atât în cazul producțiilor de tipar offset cât și în cazurile producțiilor indoor-outdoor există un interes crescut pentru tot ce este nou, special, ieșit din comun. Atât în ceea ce privește materialele folosite cât și în ceea ce privește modul de execuție.

REP: Care a fost cea mai neobișnuită cerere pe care ați primit-o?

RP: Indiferent cât de neobișnuită ar fi cererea, noi știm că nu există cereri neobișnuite. Ele sunt binevenite într-o agenție de publicitate de calibrul lui Graffiti BBDO.

“Proiectele speciale reprezintă acele provocări de care ai nevoie în carieră și care au darul de a te defini ca un bun profesionist.”

REP: Ce se întâmplă în cazul în care clientul este nemulțumit de produsul final? Dar dacă renunță la mijlocul ciclului de producție? V-ați lovit de asemenea cazuri?

RP: Clientul nu trebuie să fie niciodată nemulțumit, și cam acesta este principalul nostru rol în cadrul agenției. Dacă gestionezi cu minuțiozitate proiectele și nu sari peste etape (mostre, exemplificări, explicații detaliate), este foarte puțin probabil să nemulțumești clientul.

Nu vreau să fiu ipocrit și să spun că în decursul carierei nu mi s-a întâmplat acest lucru. Se întâmplă și, cu siguranță, se va mai întâmpla, dar pornind de la ideea de bază „Clientul nu trebuie să fie niciodată nemulțumit!”, restul e istorie. Scopul nostru este să finalizăm toate proiectele cu succes.

Sigur Rós - Hjartað Hamast: Enki Bilal - Immortel (ad vitam)

2011-04-29T01:44:00.003+03:00

Sigur Rós - Hjartað Hamast: Enki Bilal - Immortel (ad vitam)

Hjartað hamast, hamast
Eins og alltaf
En nú úr takt við tímann
Týndur og gleymdur heima hjá mér

Alveg að springa (Í gegnum nefið)
Sný upp á sveitta (Sængina)
Stari á ryðið (Sem vex á mér)
Étur sig inní (Skelina)

Stend upp mig svimar (Það molnar af mér)
Ég fer um á fótum (Geng fram hjá mér)
Klæði mig nakinn (og fer svo úr)
Vakinn en sofinn (Sef ekki dúr)

Tala upphátt og ferðast inni í mér leita
Ég Leita af lífi um stund – ég stóð í stað
Með von að vin ég vinn upp smá tíma
Leita að ágætis byrjun
En verð að vonbrigðum

Hjartað stoppar (Hreyfist ekki)
Kem gangráð fyrir (Sem ég kingi og fel)
Finn startkapal (og kveiki í mér)
Sé allt tvöfalt (Tvöfalt svart)
Kerfisbilun (Heilinn neitar)
Held áfram áð leita (????)
Óstjórnandi (Upplýsingar)
Þarf aftur að mata (Mata mig)

Tala upphátt og ferðast inni í mér leita
Ég Leita af lífi um stund – ég stóð í stað
Með von að vin ég vinn upp smá tíma
Leita að ágætis byrjun
En verð að vonbrigðum
En verð að vonbrigðum

----------------------------------------------------

The heart pounds

The heart pounds, pounds
As it has always
But this time out of rhythm with time
Lost and forgotten at home

Going to explode (Through my nose)
Turn myself to the sweaty (Covers)
Stare at the rust (Growing on me)
It eats into (The shell)

I stand up I'm dizzy (I'm crumbling away)
Walking around (walking past myself)
Clothe myself naked (and then strip)
Awaken but sleepy (Can't sleep a wink)

I speak aloud and travel inside myself searching
I search for life for a while – I stand in place
With hope as my friend I make up some time
I look for an alright start
But it becomes a disappointment

The heart stops (Doesn't move)
I insert a pacemaker (Which I swallow and hide)
I find a jumper cable (And turn myself on)
See everything double (Double black)
System failure (The brain refuses)
I continue my search (????)
Uncontrollable (Information)
I have to feed (Feed myself)

I speak aloud and travel inside myself searching
I search for life for a while – I stand in place
With hope as my friend I make up some time
I look for an alright start
But it becomes a disappointment
But it becomes a disappointment

Rudyard Kipling - Invata

2011-04-28T22:06:00.000+03:00

Învaţă de la toate

"Învaţă de la ape să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum,
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.

Învaţă de la soare cum trebuie s-apui,
Învaţă de la piatră cât trebuie să spui,
Învaţă de la vântul ce adie pe poteci
Cum trebuie prin lume, de liniştit să treci.

Învaţă de la toate, căci toate sunt surori,
Cum treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori
Învaţă de la vierme, că nimeni nu-i uitat
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.

Învaţă de la vultur, când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei
Învaţă de la greier, când singur esti să cânţi,
Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi.

Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător,
Ia seamă, fiu al jertfei prin-lumea-n care treci,
Să înveţi din tot ce piere,tu să traieşti în veci! "

Wait for you/me

2011-04-24T23:20:00.001+03:00

I'm gonna ask you to look away
I love my hands, but it hurts to pray
Life I have isn't what I've seen
The sky is not blue and the field's not green

Chorus:
Wait for me x4
Mhmm wait, wait for me...
Wait for me x4

I'm gonna ask you to look away
A broken life will never stay
Tried too hard and I'm always late
Days are grey
and nights are black

Wait for me...
Mhmmmmm...

Adio, amigo

2011-04-14T18:48:00.007+03:00

Alex Leo Serban: Visez sa...

2011-04-10T01:35:00.002+03:00

Visele lui ALS pe care le-am impartasit si noi, acei cativa care l-am iubit.

* Visez să nu mai existe terorism politic, ci doar terorism artistic.
* Visez să nu mai existe corectitudine politică, ci corectitudine pur şi simplu.
* Visez să nu mai existe revolte în mahalale, ci doar în cabinetele de miniştri.
* Visez să nu mai existe petiţii "spontane" organizate pe Internet, ci doar repetiţii spartane organizate în forul interior.
* Visez să nu mai existe legi, ci numai legi ale bunului-simţ.
* Visez să nu mai existe polemici, ci doar controverse.
* Visez să nu se mai interzică piese şi alte opere artistice, ci numai reacţiile cretine.
* Visez să nu se mai spună/scrie "ca şi", "vizavi de", "Igmar", "Nietsche" ş.a.m.d.
* Visez să nu se mai publice orice trăsnaie doar în virtutea "dreptului la replică".
* Visez să nu se mai facă filme proaste.
* Visez să nu mai existe emisiuni de televiziune proaste.
* Visez să nu mai existe consiliere prezidenţiale blonde.
* Visez să nu mai fiu considerat "macho".
* Visez să nu mai fiu dat la gazetă doar pentru a vedea cît sînt de "macho".
* Visez să apară în fiecare an numai cărţi bune.
* Visez să nu mai apară în fiecare an o carte semnată "Cristian Bădiliţă".
* Visez să nu mă mai loghez zilnic şi să nu mă "bloghez" niciodată.
* Visez să nu mă mai blochez în "cool"-uri.
* Visez să nu mă mai enervez.
* Visez să fac poze mai frumoase.
* Visez să trăiesc într-o lume mai frumoasă.
* Visez să fac lumea în care trăiesc mai frumoasă.
* Visez să mai călătoresc în China (şi nu numai).
* Visez să călătoresc într-un Tibet liber.
* Visez să vizitez fiecare cultură acolo unde s-a născut, fără importuri.
* Visez să am dreptul de a spune ce cred despre fiecare cultură, fără cenzuri.
* Visez să nu fiu acuzat de "rasism" dacă spun că nu-mi place muzica: ţigănească, rusească, evreiască, irlandeză - şi altele.
* Visez să dansez o dată pînă în zori. Pe ABBA!
* Visez să nu fiu luat în serios pe ce spun, ci numai pe ce fac.
* Visez să fac lucruri pe care nimeni altcineva nu le-a făcut.
* Visez să existe alte galaxii locuite.
* Visez să existe cîte un Dumnezeu pentru fiecare galaxie.
* Visez să viseze toţi ce s-ar întîmpla dac-ar fi aşa.
* Visez la ceva relativism cosmic.
* Visez la un multiculturalism cosmic, importat de mondializare.
* Visez la un "alş" din Andromeda şi la ce-ar putea gîndi el.
* Visez că orice fiinţă din spaţiu ar gîndi, şi-apoi mă gîndesc: ce culori ar avea visele fiecărei fiinţe din spaţiu?
* Visez că nu sîntem singuri pe lume, pentru că dac-ar fi aşa, atunci - cum spunea cineva - ar fi "o groaznică risipă de spaţiu"...

Blondino, coboară-ţi părul!

2011-01-16T02:21:00.003+02:00

Amatorii poveştilor clasice, marca Disney, vor fi mai încântaţi decât mine de ultima producţie, „Tangled” (O poveste încâlcită), după basmul cules de frații Grimm, „Rapunzel”. Animaţia are un scenariu simplu, dar frumos lucrat în noua thenologie 3D.

O prinţesă răpită din pătuţ pentru că avea un păr magic, închisă într-un turn de zgripţuroiaca mamă adoptivă, devine o frumoasă tânără de 18 ani cu păr lung cât o autostradă bine făcută România, vreo 20 de metri. Visul prinţesei Rapunzel, ea neştiind că este fiică de regi, este de a vedea sutele de lapioane (felinare) care se ridică în fiecare an, de ziua ei, la iniţiativa părinţilor ei naturali.

Cel care o salvează este un hoţ şarmant şi şmecher, care fugea de soldaţii regelui ce-l urmăreau pentru a recupera coroana furată. Prea încâlcită nu este povestea, însă replicile sunt savuroase, iar calul regal, Maximus, este personajul cel mai atragător.

Animaţia are toate ingredientele vechilor şi clasicelor producţii Disney, fără a aduce ceva în plus, dar, totodată, nelipsindu-i nimic pentru a-şi satisface un public fără gusturi prea sofisticate, care doreşte să petreacă zâmbind o seară de sâmbătă, în sala mare şi plină a cinematografului Multiplex. Finalul fericit, deloc surprinzător, a fost salutat de public cu aplauze. Nu ştiu cum se manifestă publicul în sălile de cinema din lume, dar românii obişnuiesc să şi aplaude, să şi fluiere, nu doar să râdă tare sau să vorbească tare, iar participarea lor, îmi place, uneori.

Revenind la film, apreciez munca la părul magic al eroinei, pe care-l foloseşte precum tenacule sau pe post de frânghie. „Rapunzel, coboară-ți părul!”, îi spune Mother Gothel, care urcă şi coboară din turn folosind podoaba capilară blondă drept frânghie. Aceeaşi chemare o face şi protagonistul doar că el o strigă "blondino".
Designul personajelor şi decorurile de basm sunt impecabile, momentele muzicale, mai ales cântecul zgripţuroaicei "Mother knows best", merită toată atenţia, chiar şi aplauzele. Rapunzel este recomandat copiilor, deopotrivă adulţilor care doresc să-şi reamintească de Alba ca zăpada sau Cenuşăreasa, dar într-o variantă mai simplă şi cu replici adaptate: "A fake reputation is all a man has"; "All right, listen! I didn't want to have to do this, but you leave me no choice. Here comes the smoulder".

In stagiunea viitoare

2010-12-30T17:12:00.002+02:00

Gata trag cortina spectacolul meu s-a sfarsit
nu sunt clown pentru cat ati platit e destul
v-am aratat pestisorul japonez din acvariu
meditand la soarta avioanelor de tip supersonic
am facut intre versuri si cateva salturi mortale
dar nu le-ati vazut am adus cateodata pe scena
capra, fonograful, broasca blajina si inima mea
va rog indreptati-va acum spre casele voastre
in lume e-o veselie mare si ploua si ploua mereu
casa mea e numai un turn de hartie subtire plecati in
stagiunea viitoare va arat si cateva mostre
de coarne de diavol tuturora salut.

Petre Stoica

Adevărul despre Moş Crăciun

2010-12-26T00:47:00.000+02:00

Cea mai reală poveste despre Moş Crăciun, adunată de Marius Chivu şi publicată în Dilemateca şi aici

Istoricii nu mai lasă los nici unei îndoieli: Moş Crăciun este avatarul modern al Sfîntului Nicolae, apărut undeva între 1823 şi 1860 în urma unui desen (vezi foto) realizat de un caricaturist după un poem scris de un pastor. În ciuda semnificaţiei religioase, Moş Crăciun este, în fond, un mit. Cel mai puternic mit al folclorului urban. Încercaţi să vă închipuiţi lumea fără Moş Crăciun!

Cărţile (Don Foster, Author Unknown. On the Trail of Anonymous, Henry Holt Publising House, 2000, pp. 221-275) şi mai tot internetul pornesc toate de la un preot catolic olandez din secolul al IV-lea Nicholas din Myra, poreclit Sfîntul Nicolae (Sinter Klaas, în olandeză) pentru că oferea, în secret, bunuri celor trei fete sărace al căror tată disperat voia să le prostitueze. Evul Mediu l-a omagiat în sute de legende, în scenete şi în tablouri, numindu-l de-a dreptul Sfîntul Patron al Copiilor. Tradiţia anglo-saxonă refuza legenda lui Saint Nicholas, dar în Olanda secolului al XVII-lea apăruse deja mitul lui Sinter Klaas care lasă copiilor cadouri în încălţări în noaptea de 5 decembrie. În căutarea „visului american”, foarte mulţi olandezi au navigat spre America şi, în 1626, au întemeiat colonia New Amsterdam, nimic altceva decît metropola cunoscută astăzi drept New York. Coloniştii olandezi au adus cu ei obiceiurile, credinţele şi pe acest Sinter Klaas devenit, în olandeza anglicizată, Sante Claw, personaj a cărui venerare era, la 1680, interzisă de legea americană (în Massachussets, oferirea prăjiturilor de Crăciun constituia un delict). Sante Claw devenise însă un personaj constant al povestirilor urbane anonime publicate în tot felul de antologii. Numele lui va fi menţionat pentru prima dată într-o scriere de autor în 1809 într-o satiră a scriitorului american Washington Irving (care în 1936 avea să formeze societatea caritabilă Saint Nicholas Society): „Şi înţeleptul Oloffe a visat un vis: se făcea că bunul Sfînt Nicolae venea pe deasupra copacilor în sania lui aducînd cadouri copiilor…” (Knickerbocker’s History of New York, Frederick Ungar Publishing Co., 1928, p. 50). Mitul urban american nu mai putea fi oprit.

Santa Claus s-a „născut”, conform memoriei culturii populare, la New York în dimineaţa zilei de 23 septembrie 1823 în ziarul Troy Sentinel, mai precis, în poemul „The Night Before Christmas” / „A Visit from. St. Nicholas” unde se vorbea despre Sfîntul Nicolae (Old Santa Claw) ca despre un personaj de mărimea unui elf, dolofan şi zîmbitor ce împarte cadourile de Crăciun dintr-o sanie trasă de reni. Poemul a fost atribuit eronat pastorului Clement Clarke Moore care, datorită succesului mediati, şi l-a însuşit senin introducîndu-l într-o antologie de autor, apoi publicîndu-l sub formă de carte în 1848 cu desenele lui T.C. Boyd şi într-o ediţie Harper`s Illustrated Weekly, ambele bestseller-e absolute. Criticul Don Foster este cel care, mai bine de un secol mai tîrziu, a clarificat controversa demonstrînd că poemul fusese, de fapt, scris de Henry Livingston. Moore n-a făcut decît să înlăture pipa lui Moş Crăciun şi să stîlcească numele a doi dintre reni, din Dunder făcînd Donder şi din Blixem, Blitzen. Don Foster îi recunoaşte lui Clement Moore întîietatea, un prim poem al acestuia, „Old Santeclaus”, fiind publicat încă din 1821, dar îl numeşte pe olandezul Henry Livingston, „adevăratul spirit al Crăciunului.”

Cert e că poemul „The Night Before Christmas” / „A Visit from. St. Nicholas” atribuit lui Clement Moore a fost retipărit în fiecare an şi a devenit o marcă a Crăciunului. (O copie a poemului semnată de Moore a fost vîndută de Christie`s, la sfîrşitul anilor `90, cu 255.000 de dolari). Faima poemului şi, implicit a personajului Santa Claus l-au inspirat pe un negustor din Philadelphia pe nume named J.W. Parkinson să angajeze, în 1841, un bărbat costumat în blană care să facă reclamă magazinului său. Două decenii mai tîrziu, în 1860, Thomas Nast, desenatorul şi caricaturistul cotidianului Harper's Illustrated Weekly, a reluat desenele lui T.C. Boyd şi a publicat primul desen înfăţişîndu-l pe Moş Crăciun, nu ca pe un elf, ci de dimensiunea unui om, în postură de fabricant de jucării, „stabilindu-i” totodată, împreună cu scriitorul George P. Webster, reşedinţa la Polul Nord. Imaginea modernă a lui Moş Crăciun nu era însă definitivată. La sfîrşitul secolului al XVIII-lea, Moş Crăciun apărea desenat de mărimea unui elf dar avînd şi statură umană, dolofan dar şi zvelt, îmbrăcat în haină de blană dar şi în costume roşii, albastre, verzi sau violete. Prin 1885, la Boston, tipograful Louis Prang a introdus în State obiceiul englez al panourilor stradale de Crăciun şi tot el este şi cel care a impus imaginea unui Moş Crăciun dolofan, roşu în obraji, îmbrăcat - pentru prima dată - în costum roşu cu glugă, ornat cu nasturi negri şi cu o curea din piele.

Între Coca-Cola, Hollywood şi Armata Salvării

În 1931, Moş Crăciun era deja un personaj suficient de popular pentru ca cei de la Coca-Cola să-l folosească într-o campanie de revitalizare a vînzărilor de băuturi răcoritoare, vînzări foarte mici în perioada iernii. Astfel, desenatorul Haddon Sundblom l-a redesenat pe Moş Crăciun avînd o burtă durdulie şi un aer jovial îmbrăcat într-un costum roşu aprins. Reclamele Coca-Cola folosesc şi astăzi imaginea creată atunci de Haddon Sundblom cu Moş Crăciun ţinînd în mînă sticla contur, savurînd şi oferind drept cadou Coca-Cola. Impactul acelei campanii a fost atît de puternic, iar succesul atît de îndelungat, încît s-a creat o legendă secundară, aceea că, de fapt, Coca-Cola a inventat imaginea modernului Moş Crăciun îmbrăcat în alb şi roşu pentru a promova culorile companiei. Culoarea roşie, cum am văzut, este „contribuţia” tipografului Louis Prang cu o jumătate de secol înainte de campania Coca-Cola, care doar s-a folosit de inconografia folclorului urban. Cert este că, din cauză că imaginea unui Moş Crăciun în costum roşu nu mai putea fi asociată decît cu Coca-Cola, rivalii de la Pepsi s-au văzut nevoiţi, acum cîţiva ani, să-l îmbrace în spoturile lor pe Moş Crăciun în albastru, redescoperind, astfel, doar una dintre culorile Moşului de la sfîrşitul secolului trecut.
Într-o perioadă în care nu existau ziare, reviste şi nici televiziune color, reclamele Coca-Cola au standardizat imaginea unui Moş Crăciun în roşu, făcînd astfel posibilă şi trecerea de la sărbătoarea religioasă la celebrarea seculară comercială. Chiar dacă nu l-au inventat ei, e sigur că numai datorită delor de la Coca-Cola Moş Crăciun a fost votat, după cowboy-ul din reclamele la Marlboro, al doilea cel mai important personaj fictiv din istoria Americii. Căci, dacă în 1947 Moş Crăciun apărea pentru prima dată în filmul alb-negru Miracle on 34th Street, astăzi el este inclusiv imaginea Armatei Salvării.

Moş Crăciun, adică Sfîntul Nicolae!

Numeroase culte protestante, îngrijorate de faptul că Santa Claus este sau ar putea fi mai cunoscut şi mai iubit de copii decît Isus, au pornit campanii prin care încearcă să-l „deconspire” pe Moş Crăciun, publicînd versetele biblice unde se vorbeşte despre „înşelătoarele metamorfoze” ale Diavolului. Simpla anagramare a numelui lui Satan în Santa şi a lui Claus în Lucas aka Lucifer, fiind cea mai evidentă dovadă a ascendenţei demonice a lui Moş Crăciun. Dar nu doar protestanţii s-au arătat îngrijoraţi de ascensiunea lui Moş Crăciun în inimile credincioşilor. În 1969, în ciuda faptului că Sfîntul Nicolae este unul dinte cei mai populari şi veneraţi sfinţi catolici - se pare că, după Fecioara Maria şi Isus Hristos, este cel mai invocat sfînt din rugăciunile creştine -, Papa Paul al VI-lea a scos oficial sărbătoarea Sfîntului Nicolae din calendarul catolic roman pe motiv că nu există destule documente oficiale care să-i ateste existenţa istorică. În spaţiul ortodox, legendele păgîne, a lui Moş Crăciun şi a Sfîntului Nicolae, coexistă. Astăzi, îl suprapunem pe Moş Crăciun sărbătorii Crăciunului conform influenţei occidentale, dar l-am păstrat, în versiune autohtonă, şi pe Sfîntul Nicolae celebrat, conform tradiţiei creştine, la 6 decembrie. În fond, sînt unul şi acelaşi.

Un marketing popular

Nu a trecut mult de la stabilirea reşedinţei lui Moş Crăciun la Polul Nord pînă să se vorbească, şi mai exact, de regiunea Laponia şi apoi, foarte exact, de orăşelul finlandez Rovaniemi, unde se află şi muzeul oficial al lui Moş Crăciun. Dacă vreţi să vorbiţi cu Santa, să vedeţi ce face el în timpul verii şi ce se mai întîmplă pe la şcoala elfilor, intraţi pe acest site în şase limbi unde veţi găsi legende alternative ale lui Moş Crăciun, dar şi DVD-uri, postere, efecte pentru telefoanele mobile şi chiar un web cam care transmite live imagini din oraşul său.

În numai o jumătate de secol Moş Crăciun a devenit patronul comercial al Crăciunului, agentul de vînzări perfect (milioane de site-uri cu vînzări on-line speculează imaginea lui) şi cel mai îndrăgit personaj internaţional indiferent că i se spune Santa Claus, Natale, Père Nöel, Sinter Klaas sau, ca în perioada comunismului ateist, Moş Gerilă (după modelul rusesc). Mitul lui poate varia de la cultură la alta: în Africa, Moş Crăciun aduce cadouri vara, la noi sania lui este trasă de cerbi, iar în Australia este înfăţişat pe o planşă de surf. Într-o societate a spectacolului şi într-un secol al emancipării sexuale, Moş Crăciun cel bătrîn şi dolofan încotoşmănat într-un costum gros se poate travesti, dacă strategiile promoţionale o cer, într-o Crăciuniţă skiny cu fustiţă mini şi o atitudine slutty.

Trăim într-un mediu preponderent vizual, sîntem dependenţi de iconuri şi branduri, ne raportăm la modele mediatice şi la eroi personificaţi. Se explică uşor ataşamentul, simpatia şi dependenţa comercială a masselor faţă de Moş Crăciun, un icon asociat înţelepciunii, blîndeţii şi generozităţii. Poate că Moş Crăciun este un mit urban, un simulacru religios şi o strategie de marketing în sine, dar, fie că e vorba de un poem scris în secolul XIX, de un desen într-o cărticică pentru copii din secolul XX, de un panou publicitar sau un site gîndite de advertiseri în secolul XXI, toate acestea nu sînt decît forme ale aceluiaşi spirit în mişcarea lor populară. Un spirit real, de vreme ce străbate Istoria inspirînd atîta dragoste.

Dacă v-aţi întrebat vreodată cum se spune “Crăciun fericit!” în limbi mai puţin cunoscute, iată o scurtă listă:

Armeană - “Shenoraavor Nor Dari yev Pari Gaghand”
Chineza mandarină - “Kung His Hsin Nien bing Chu Shen Tan”
Finlandeză - “Hyvaa joulua”
Indoneziană - “Selamat Hari Natal”
Irlandeză - “Nollaig Shona Dhuit”
Japoneză - “Shinnen omedeto. Kurisumasu Omedeto”
Coreeană - “Sung Tan Chuk Ha”
Galeză - “Nollaig chridheil huibh”
Suedeză - “Och Ett Gott Nytt”
Turcă - “Noeliniz Ve Yeni Yiliniz Kutlu Olsun”
Vietnameză - “Chung Mung Giang Sinh”

“Moş Crăciun există!”

O fetiţă în vîrstă de 8 ani pe nume Virginia O’Hanlon a trimis o scrisoare editorului publicaţiei New York Sun. Răspunsul, un editorial nesemnat apărut pe 21 septembrie 1897, a devenit cel mai tipărit editorial de ziar din istorie. Autorul era un celebru jurnalist, Francis Pharcellus Church, iar răspunsul său la scrisoarea Virginiei, a fost tipărit în fragmente sau în totalitate în zeci de limbi, în ziare, reviste şi cărţi, a fost prezentat în filme, imprimat pe postere şi pe timbre. Revista Dilemateca îl reproduce la rîndu-i. Integral.

“Dragă domnule editor, eu am 8 ani. Cîţiva dintre copiii cu care mă joc spun că nu există Moş Crăciun. Tati spune că doar ce apare în The Sun este adevărat. Vă rog să îmi spuneţi adevărul. Există Moş Crăciun? Virginia O’Hanlon.”

“Virginia, micii tăi prieteni greşesc. Sînt afectaţi de sceptismul unor vremuri sceptice. Ei cred doar ce văd şi orice e neînţeles de minţile lor mici nu există. Toate minţile, Virginia, indiferent că sînt de adulti sau de copii, sînt mici. Dacă ar fi să comparăm inteligenţa şi puterea de a cuprinde adevărul şi ştiinţa ale omului cu cele ale lumii imense din jurul lui, află că omul ar fi doar o insectă, o furnică.

Da, Virginia, există Moş Crăciun. Există cu aceeaşi certitudine cu care există dragostea, generozitatea şi dăruirea şi tu ştii doar că ele sînt peste tot, că aduc în fiecare zi atîta frumuseţe şi bucurie vieţii tale. Cît de mohorîtă ar fi lumea fără Moş Crăciun… Ar fi la fel de mohorîtă ca lumea fără Virginii! La fel ca lumea fără speranţa unui copil, fără poezia şi poveştile de dragoste care ne fac existenţa atît de tolerabilă. Nu ne-am mai bucura decît de lucrurile care pot fi demonstrate sau observate cu ochiul liber. Strălucirea eternă cu care copilăria umple lumea ar fi stinsă pentru totdeauna.

Nu crede în Moş Crăciun! La fel de bine poţi să nu crezi în zîne. Poţi să îl rogi pe tăticul tău să angajeze oameni care să pîndească toate şemineele în ajun de Crăciun, dar dacă nu l-ar vedea pe Moş coborînd, ce ar dovedi asta? Nimeni nu îl vede pe Moş Crăciun, dar nu este nici un semn că el nu ar exista. Cele mai adevărate lucruri din lume sînt cele pe care nici copiii si nici oamenii mari nu le pot vedea. Ai văzut vreodată zîne dansînd pe peluză? Bineînţeles că nu, dar asta nu înseamnă că ele nu sînt acolo. Nimeni nu poate să îşi imagineze sau să creadă cu adevărat toate minunile de pe lume, aşa nevăzute sau chiar de nevăzut cum sînt ele.

Desigur că poţi să desfaci jucăria unui bebeluş ca să vezi ce face atîta zgomot înăuntru, dar există un văl ce acoperă lumea ascunsă, magică, pe care nu l-ar putea sfîşia nici cel mai puternic om, nici măcar forţa adunată a celor mai puternici oameni care au trăit vreodată. Doar încrederea, bucuria, poezia, dragostea şi romantismul pot da la o parte perdeaua şi înfăţişa frumuseţea şi splendoarea din spatele ei. Virginia, nu există în toată lumea asta ceva mai real şi mai puternic de-atît!

Moş Crăciun nu există!? Nici vorbă! Există şi va exista pentru totdeauna. O mie de ani de-acum înainte Virginia, ce o mie, de zece ori zece mii de ani de acum înainte va continua să aducă bucurie în sufletul fiecărui copil.”

Amiga, no te mueras - Pablo Neruda

2010-12-22T21:16:00.000+02:00

AMIGA, no te mueras.
Óyeme estas palabras que me salen ardiendo,
y que nadie diría si yo no las dijera.

Amiga, no te mueras.

Yo soy el que te espera en la estrellada noche.
El que bajo el sangriento sol poniente te espera.

Miro caer los frutos en la tierra sombría.
Miro bailar las gotas del rocío en las hierbas.

En la noche al espeso perfume de las rosas,
cuando danza la ronda de las sombras inmensas.

Bajo el cielo del Sur, el que te espera cuando
el aire de la tarde como una boca besa.

Amiga, no te mueras.

Yo soy el que cortó las guirnaldas rebeldes
para el lecho selvático fragante a sol y a selva.
El que trajo en los brazos jacintos amarillos.
Y rosas desgarradas. Y amapolas sangrientas.

El que cruzó los brazos por esperarte, ahora.
El que quebró sus arcos. El que dobló sus flechas.

Yo soy el que en los labios guarda sabor de uvas.
Racimos refregados. Mordeduras bermejas.

El que te llama desde las llanuras brotadas.
Yo soy el que en la hora del amor te desea.

El aire de la tarde cimbra las ramas altas.
Ebrio, mi corazón. bajo Dios, tambalea.

El río desatado rompe a llorar y a veces
se adelgaza su voz y se hace pura y trémula.

Retumba, atardecida, la queja azul del agua.
Amiga, no te mueras!

Yo soy el que te espera en la estrellada noche,
sobre las playas áureas, sobre las rubias eras.

El que cortó jacintos para tu lecho, y rosas.
Tendido entre las hierbas yo soy el que te espera!

In the mood for love

2010-11-29T01:19:00.000+02:00

Feelings can creep up just like that. I thought I was in control.

In the old days, if someone had a secret they didn't want to share... you know what they did?
They went up a mountain, found a tree, carved a hole in it, and whispered the secret into the hole. Then they covered it with mud. And leave the secret there forever.

Am descoperit ca nu sunt singura femeie de 30 ani care-l iubeste pe Gainsbourg.

Iubesc iubirea lor

2010-11-26T01:24:00.000+02:00

Alex Leo Şerban scrie intr-un mesaj: "oare citi stiu k cel mai bun roman romanesc scris in comunism (aparut in 70, scris in anii 60) e 'matei iliescu' de radu petrescu? timeless"
Imi amintesc de autor, din programa scolara, dar nu si de carte. Fug la biblioteca si chiar o gasesc!
O citesc (inca) si sunt cu adevarat uimita.
Despre aceasta carte superba, cel mai frumos si corect, din punctul meu de vedere, a scris Pruteanu, in revista Convorbiri literare, in 1973.
Profu' scria:
Matei Iliescu este o carte despre absolutul iubirii. Din lungile reverii şi conversaţii ale celor doi îndrăgostiţi, cititorul percepe ideea de iubire cu pregnanţa cu care se desprinde un precipitat din amestecul a două lichide într-o experienţa de chimie. Iubirea lor invadează blînd întreaga carte, în care aproape nimic din ce este exterior acestui sentiment nu subzistă. Determinările locale şi temporale sunt reduse la minimum şi la tipic : un orăşel de provincie, plin de verdeaţă şi de cenuşiu, stătut şi agresiv, în anii interbelici. Personajele celelalte (ca stelele faţă de soare) nu trăiesc decît în măsura în care intră în lumina dragostei celor doi.
        Cine sunt ei ?
        Au cîte ceva din mai multe cupluri celebre. Pînă la un punct, Matei şi Dora reeditează oarecum situaţia lui Felix şi a Otiliei din romanul lui Călinescu. Matei e adolescentul matur, meditativ şi tenace, îndrăgostit de o tînără care-l depăşeşte cu puţin în privinţa vîrstei şi cu mai mult în privinţa experienţei senzuale. Tot ca şi Felix, Matei se află claustrat într-o lume anostă şi agasantă pe care o dispreţuieşte şi orefuză. Va urma ca şi Felix, medicina. Are, ca şi acela, sensibilitatea exacerbată şi intransigenţa netedă a adolescentului-prin-vocaţie.
        Dora rimează Otiliei prin melanjul de inocenţă şi senzualitate. Este o femeie căsătorită (nepotrivit căsătorită), dar are în purtări puritatea unei nubile. Cu toată experienţa ei de femeie, relaţia cu Matei are multă vreme o culoare angelică, de o ardentă şi totuşi castă tandreţe. E copilăroasă şi maternă, devotată şi imprevizibilă, temătoare de convenienţe uneori, alteori nestăpînitâ. Otilia pleacă la Paris cu Pascalopol. Într-o scenă finală, Matei o vede pe Dora urcînd într-o maşină ce-o aştepta în faţa porţii. Ecce mulieris ! ar exclama amatorii de situaţii limpezi, dar lucrurile sunt mai subtile, Dora nu e o frivolă. Ca şi corespondenta ei călinesciană, ea ştie că e pentru ex-adolescentul Matei doar o treaptă. Ea nu-l „părăseşte” ci, dacă expresia e bine înţeleasă : îi redă libertatea. Matei şi Dora nu se pot căsători, universul lor nu e cel genuin al lui Daphnis şi al Chloei, iar vîrsta şi condiţia lor socială nu sunt cele ale lui Romeo şi ale Julietei. Iubirea lor, pentru a rămîne o mare iubire, trebuie să moară brusc şi violent. Altfel, trecută de punctul culminant, se alterează şi se auto-distruge. Într-o asemenea dragoste absolută, cei doi parteneri se „devorează” reciproc, şi fără o întrerupere necruţătoare, istoria lor s-ar tansforma dintr-o love storyîn povestea unei agonii (v. Adolphe de Benjamin Constant).

        Un personaj foarte interesant, amintind de contele Karenin, este - avocatul Jean Albu, soţul Dorei. Mai vîrstnic decît ea, a cîştigat-o datorită strîmtorării financiare a părinţilor. O iubeşte calm şi necondiţionat, îi suportă stoic cheltuielile şi capriciile, chiar cînd ele îi ating „onorabilitatea”. E destul de cultivat şi comportamentul său nu e lipsit de eleganţă, dar fireşte că ochii exaltaţi ai Dorei îl văd ca pe o brută insensibilă şi vulgară. Cînd Dora îl părăseşte o dată, face tot ce-i stă în putinţă ca să evite scandalul şi ponegrirea ei. Reuşeşte. Reîntoarsă, nu-i reproşează nimic, tratînd-o cu aceeaşi căldură şi stimă. (Bineînţeles că ei tocmai această toleranţă - născută, să fie clar, dintr-o dragoste onestă şi comprehensivă - i se pare josnică şi enervantă). Cînd îl părăseşte pentru a doua oară, aleargă disperat s-o recîştige. În subteran, cartea insinuează drama sa, de om mijlociu, biet Karenin, lovit în sentimentele sale „mijlocii” dar sigure, puternice, dispreţuit şi umilit de a iubi o femeie volatilă şi incomodă, bursuc încercînd să stăpînească o libelulă. Ca şi Karenin, Jean Albu e în esenţă un personaj tragic, doborît de nepotrivirea dintre forţele şi aspiraţiile sale. El e din galeria celor vinovaţi fără vină, sau, poate, a celor vinovaţi din principiu.

        Există în Matei Iliescu o prezenţă aproape eminesciană, aş spune, a naturii. Dragostea transformă în întregime corpurile celor doi în receptacule de frumos, şi ei simt natura cu toţi porii. Fiecare sărut al lor e învăluit în vînt, fiecare mîngîiere aureolată de stele, fiecare îmbrăţişare protejată de foşnetul arborilor. E o tentă quasi-rousseauista în acestea, iar ideea, nobilă, e că în momentele ei supreme, iubirea e o contopire în ordinea cosmică. Rupţi cu totul de contigent, de meschinării, de terestru, cei doi plutesc parcă pe o insulă situată în eter. Revenirea cu picioarele pe pămînt e cu atît mai dură.

        La a doua lectură, Matei Iliescu rămîne aceeaşi carte suprinzătoare şi inefabilă. Inefabilă atît în formă cît şi în fond (iertată fie expresia). E o poveste de iubire, evident, dar relatarea e, paradoxal, atît de neutră, de egală, de „obiectivă” încît mai curînd am numi-o harta unei iubiri. Lirismul abundent nu afectează cu nimic curgerea de o lentoare imperturbabilă a naraţiunii. Autorul - şi aceasta e o performanţă - pare străin de ce se întîmplâ acolo. El e obligat să înfăţişeze exact efuziunile eroilor săi, comuniunile lor patetice cu cerul şi pămîntul, să precizeze eventual ambianţa - dar fără a avea vreun amestec afectiv, fără a „lua partea” cuiva. Rousseauistă şi debordant lirică în conţinut, cartea e aproape balzaciană în ce priveşte poziţia autorului.
        Stilul este şi el „inefabil”, mixtură fină de viziune adînc plastică, metaforică, lume văzută prin strălucirile unui caleidoscop, şi cronică migăloasă, metodică cu experte penetraţii psihologice. Radu Petrescu obţine un stil personal din logodna scrisului artist al fraţilor Goncourt cu liniaritatea de „Cod Penal” stendhaliană.

Dimineti de cafea si ceai

2010-11-20T23:53:00.000+02:00

(...)

e atat de trist sa nu spui nimic dimineata,
sa te speli mut, sa te imbraci
ascultand doar fasaitul hainelor curate,
tragand in piept mirosul proaspat de detergent,
sa-ti simti gandurile tresarind la harsaitul
filtrului de cafea,
la clinchetul cafetierei, al linguritei, scapata neglijent
la zaharul picurand cristalin pe lemnul lustruit al mesei,
pe care-l sufli sau il culegi cu degetul muiat
in gura inca amara

in fiecare dimineata astept
ibricul sfaraind, sa-mi spuna ca, in sfarsit am ajuns
la capatul tristetilor,
ma trezesc cu gandul la dimineata
in care imi voi dezlipi de pe fata
amaraciunea ca un timbru ingalbenit de vreme,
o dimineata in care sa-ti cant, cu Dassin,
salut! c'est encore moi...

Marius Chivu

Put on your red shoes and dance the blues

2010-11-18T17:50:00.000+02:00

Ma intorc cu drag la vremuri pe care le-am trait in vis

Sfârşitul lumii, by ALŞ

2010-11-15T22:08:00.000+02:00

Alex Leo Şerban reuşeşte să facă un scenariu, cât se poate se plauzibil, al lumii spre care ne îndreptăm. O lume fără cărţi şi cu emoticoane. O pagină din jurnalul alş, de pe liternet.

O lume fără carte este posibilă

O prietenă, fină intelectuală, este îngrijorată că fiul ei (aflat, ce-i drept, la "vîrsta critică") nu mai citeşte aproape nimic... A-ncercat că-l atragă spre lectură în fel şi chip, dar băiatul continuă să stea cu ochii-n computer şi să vadă jocuri video. Situaţia este dramatică, se teme ea, dar o anunţ că există o licărire de speranţă: toată lumea va fi o lume fără carte în viitorul nu prea îndepărtat! Fiul ei nu face decît să se pregătească de pe-acum.

Iată, în cele ce urmează, cîteva sfaturi & observaţii despre această "minunată lume nouă":

Studenţii de la Filologie nu (prea) mai citesc. Mi-au spus-o mulţi alţi prieteni, profesori acolo. Înainte vreme, la Filologie intrau cei care aveau într-adevăr drag de citit - şi restul, pentru care cartea nu era o pasiune, ci un alibi comod pentru a obţine o diplomă la sfîrşit. Aceştia din urmă au fost vizionarii! Noi, cei care am crezut că reuşesc numai cei "cu carte", am văzut prost: viitorul este al celor fără. Îl ştiţi pe Gigi Becali? Eh, el este modelul.
Internetul (Google, Facebook etc.) este - încă! - un mediu intelectual (pentru că trebuie să pui nişte litere în căsuţa de Search şi-apoi să citeşti ce ţi-a dat); dar nu pentru mult timp. Deja, semnele de punctuaţie sînt exprimate prin emoticoane şi, destul de curînd probabil, cuvintele vor fi înlocuite de imagini pentru că este mai economicos (o imagine face cît o mie de cuvinte,remember?). Progresul este evident: dacă în cărţile de citire era scris "casă" sub imaginea unei case şi "pom" sub imaginea unui pom, în viitor vor rămîne numai imaginile pentru că ştim deja cum se cheamă.
Dacă "leagănul civilizaţiilor" este cultura orală, trotineta sau bicicleta lor va fi cultura audiovizuală. Aceasta va pune cruce greoaielor vehicule ale culturii scrise, care se mişcă atît de lent în trafic şi scot fum(uri). Totul trebuie eficientizat, adică simplificat, adică democratizat: ce-ţi trebuie să citeşti zeci, sute sau, doamne fereşte, mii de pagini cînd te poţi descurca bine-mersi cu semnele de circulaţie (care sînt fără cuvinte) şi cu înjurăturile (orale!) care te-ajută să circuli mai fluid? Democraţia înseamnă să nu ştii mai mult ca celălalt, altfel încurci traficul.
Cărţile vor putea fi văzute doar în muzee. Dar muzeele (în cazul, puţin probabil altminteri, în care ar mai exista) nu vor mai avea cartoane cu explicaţii în dreptul exponatelor, aşa încît generaţiile viitoare nu vor mai şti la ce foloseau cărţile. Se vor uita la ele aşa cum ne uităm noi, astăzi, la scrierile cuneiforme sau la hieroglife. Democraţia va elimina tot ceea ce nu este util. Iar copiii de azi vor decreta că este util numai ceea ce face plăcere, nu oboseşte creierul, nu predispune la "îmbogăţire spirituală" - această sintagmă reacţionară ce îndeamnă la inegalitate. Gîndiţi-vă la televiziune, pentru că numai aceasta (şi frăţiorul ei mai mic, YouTube-ul) va mai exista; dar gîndiţi-vă de pe acum, pentru că - atunci cînd va exista numai televiziunea - gînditul va deveni o ofensă.

Lumea care m-a născut

2010-11-11T21:49:00.002+02:00

Spunea unul ca omul are înfăţişarea lumii în ziua naşterii sale. Mi-a plăcut ideea atât de mult, încât nici nu vreau dovezi. Am căutat în mine ce era şi în lume, la vremea aceea.

Chiar în 26 septembrie 1977, pe coperta revistei Time era Diane Keaton. Se sărbătorea Ziua Mondială a Inimii, iar europenii se bucurau de limba vorbită de fiecare ţară (Ziua Europeană a Limbilor). Am găsit aceste bucăţi.

Din toţi câţi s-au născut în 26 septembrie, mi-am ales pe T.S Eliot (1888-1965), M. Heidegger (1889-1976) şi un Papă, Paul al VI-lea (1897-1978). Din alte evenimente ale zilei de 26 septembrie, am luat lansarea Beatles, albumul Abbey Road (1969), şi debutul lui Bob Dylan (1961).

Cât despre anul 1977, tristeţea şi tragedia mi le recunosc din cutremurul Capitalei când au murit mii de oameni, printre care şi români valoroşi ca Toma Caragiu, Baconski, Alexandru Ivasiuc ş.a., şi nu din moartea lui Elvis, sau din războaie duse de americani.

El amor pentru poezie şi Andalucia vin de la laureatul premiului Nobel pentru Literatură din 1977, Vicente Aleixandre, poet sevilian.

Şi am ales eu o poezie a lui, pe numele său complet, Vicente Pío Marcelino Cirilo Aleixandre y Merlo. O poezie pe care aş fi vrut să mi-o dedice. Şi chiar a făcut-o.

Hija de la mar

Muchacha, corazón o sonrisa,
caliente nudo de presencia en el día,
irresponsable belleza que a sí misma se ignora,
ojos de azul radiante que estremece.

Tu inocencia como un mar en que vives-
qué pena a ti alcanzarte, tú sola isla aún intacta;
qué pecho el tuyo, playa o arena amada
que escurre entre los dedos aún sin forma.

Generosa presencia la de una niña que amar,
derribado o tendido cuerpo o playa a una brisa,
a unos ojos templados que te miran,
oreando un desnudo dócil a su tacto.

No mientas nunca, conserva siempre
tu inerte y armoniosa fiebre que no resiste,
playa o cuerpo dorado, muchacha que en la orilla
es siempre alguna concha que unas ondas dejaron.

Vive, vive como el mismo rumor de que has nacido;
escucha el son de tu madre imperiosa;
sé tú espuma que queda después de aquel amor,
después de que, agua o madre, la orilla se retira.

Şi o melodie de atunci

Coşmar gastronomic

2010-11-09T23:08:00.001+02:00

După mult timp m-am văzut mâncând supă. Pentru cine mă cunoaşte, ăsta e semn rău. Atât am învârtit lingura în bol, până să mă hotărăsc să o duc la gură, încât un sfert din lichidul fierbinte l-am vărsat. Dar mi-am făcut datoria de a înghiţi supa fără să-i simt măcar gustul. Tot ce pot să-mi amintesc acum, după ce a ajuns acest coşmar gastronomic în esofag, este că supele sunt lichide vâscoase, fără gust, cu bucăţi de legume care şi-au pierdut ele gustul şi alte proprietăţi, care te obligă să le mănânci, în loc să le bei, deşi sunt lichide, care te forţează să le înghiţi fierbinţi, că reci devin şi mai dezgustătoare. Lichid cu care trebuie să ai răbdare, care nu te lasă să-l termini repede, cum făceam când eram mică, cu siropurile şi medicamentele artificiale. Atunci închideam ochii, deschideam gura şi mama îmi înfigea linguriţa cu lichidul vâscos pe gât. "Încă una şi gata", îmi zicea. Acum, nu am mai avut voie să închid ochii, trebuia să-i ţin deschişi şi să-mi înfing singură lingura cu supa pe gât. Şi măcar dacă ar fi fost doar două înghiţituri. Dar a trebuit să sar peste numărătoare ca să nu mă enervez că depăşesc cifra suportabilităţii.
M-am văzut mâncând supă uitându-mă în bolul verde cu lichid galben. Urâtă imagine.

Man on fire - regalul clişeelor americane

2010-11-06T18:40:00.003+02:00

Vineri seara ajung să dau play la un film pe care l-am luat doar pentru că mi-a plăcut coloana sonoră. De obicei fac invers, iau soundtrack-ul după ce îmi place filmul.

Nu mă uit nici măcar la regizor, din nou o premieră pentru mine, pun laptopul în locul destinat, în poală, şi căştile-n urechi. Play Man on fire.

După primele secvenţe se face uşor recunoscut stilul regizorului Tony Scott. Este cel care a făcut nu o pasiune, chiar o obsesie, din rotirea camerei în jurul personajului, mişcare ce oferă dinamism scenei, dar care, utilizată des, pierde din spectaculozitate.

Man on fire aruncă pe foc câteva nume mari: Denzel Washington, Christopher Walken, Mickey Rourke chiar şi Mark Anthony, celebrul soţ al lui Jenny Lopez. Şi aici se cam opreşte. Apoi plasează acţiunea în Mexic, unde răpirile şi sechestrele sunt atât de dese, încât ajung să fie cronometrate.

Scenariul e unul tipic: fetiţă blondă cu ochii albaştri (Dakota Fanning), fiică de bogătani, este răpită. Salvatorul ei, fost militar american, chinuit de amintiri (cum altfel sunt ilustraţi soldaţii americani, dacă nu hăituiţi de amintiri...), devenit bodyguard din lipsă de bani şi prea mult alcool, este protagonistul. Interpretat de Denzel Washington, bodyguardul se transformă într-un terminator de criminali mexicani, ajutat de o jurnalistă şi de un fost coleg militar.

Man on fire abundă în clişeele filmelor americane, iar Tony Scott, în 2004, când a făcut filmul, a vrut să-şi arate măiestria în tehnica imaginii digitale, neinteresându-l calitatea conţinutului. Modul de filmare, alternarea fast-slow motion, cadrele mobile, filmarea circulară, dar mai ales soundtrack-ul sunt cele mai tari puncte ale producţiei Man on fire. Scenariul, rolurile slabe, unde cel mai prost joacă Radha Mitchell, mama fetei răpite, sunt punctele critice.

Sunt 2 ore jumătate de împuşcături şi acţiune, în care nici suspansul nu este alimentat, pentru că e ucis de previzibilitate, în urma cărora rămăi cu suntele coloanei sonore şi cu o replică "There's no such thing as tough. There's trained and untrained"

Man on fire este recomandat celor care îndrăgesc filmele cu Bruce Willis şi S. Stalone şi este o plictiseală pentru cei care văd în cinematografie o artă.

Jennifer Adriana - 1 an

2010-10-08T21:15:00.002+03:00

Copil frumos, sa ne traiesti.

Pagini de jurnal - 33 ani

2010-09-30T22:43:00.000+03:00

25 septembrie 2010 - o zi cât un indicator care arată altă direcţie. Aceeaşi destinaţie, dar alt drum. O nouă viaţă, o altă viaţă.

Julio Iglesias - 33 anos

Idan raichel project live - If you go

2010-09-20T00:18:00.000+03:00

I'm Telech, mi yechabek oti kacha
Mi yishma oti besof hayom
Mi yenachem veyargia, rak ata yodea.

Ve'I'm telech, lemi achake bachalon,
Besimla shel chag sheyagia,
Yechabek oti cacha, cmo she'ata magia

Kshe'telech la'shemesh
Etze basade hamuzhav,
Boker ve'erev
Yare'ach yair et panai,
She'cholmot col hayom rak alecha.

Kshe'tavoh, tisa oti bishtei yadeicha,
Misadeh lanahar tirchotz et panai
Vetagid li milim cmo sherak ata yodea.

If you go, who will hug me like this,
Who will listen to me at the end of a day,
Who will calm and comfort me,
Only you know how

And if you go, who will I wait for from the windowsill, in a holiday skirt, so
That when he arrives, he'll hug me like you do when you arrive

When you go, I will go out unto the sun, to the gilded field, morning and night,
A moon will illuminate my face, that dreams, all day, only of you

And when you arrive, you'll lift me up and carry me in both your hands, from the
Field to the river, you'll wash my face and speak words unto me, that only you
Know how

Jurnal. Cuvinte ce nu spun nimic, dar ascund totul

2010-09-19T11:50:00.000+03:00

Păstrez sub pleoape o imagine. În faţa ei mi-am despuiat inima. Dar creierul e lipsit de pudoare.

De sus, toamna îşi arată culoarea. Când plouă, eu sunt prima care prinde stropii. Sunt la etajul 10 şi privesc în sus ca să nu mă cred cel mai înalt punct.

Locuiesc într-un oraş pe unde trec cei mai frumoşi nori. Nori cenuşii, catifelaţi şi parcă iluminaţi de focuri lăuntrice ...

Carlos Varela - Una Palabra