Mai ţineţi minte promoţia Nivea, în care marele premiu a fost o excursie la Verona? Ei bine, am veşti Am primit zilele trecute impresii de calatorie şi fotografii de la Familia Ristea, cuplul care a castigat excursia. A fost prima lor ieşire din ţară, deci şi primele fotografii de vacanţă dintr-un loc străin, aşa că nu pot decât să mă bucur că a ajuns premiul la ei şi impresiile la mine.

Excursia castigata la promotia Nivea a fost prima noastra iesire in afara tarii. La inceput, pentru ca nu stiam la ce sa ne asteptam, aveam sentimente contradictorii. Insa la final am fost foarte multumiti si chiar ne propunem sa revenim.

Am petrecut un weekend de mai la hotelul Best Western CTC Verona, unde am fost surprinsi de privelistea camerelor – ferestrele aveau o vedere incantatoare la munte.

Verona ni s-a parut un oras curat, cu atractii la tot pasul, unde nu ai timp sa te plictisesti.

In concluzie, eu si familia mea am inteles de ce Verona este numit “orasul indragostitilor” si vom reveni cu placere aici.

Şi atunci, apar iniţiative cum este licitaţia organizată de Fundaţia PACT, care îşi propune să strângă fonduri printr-o licitaţie caritabilă la care poate participa oricine. De data aceasta, PACT vrea să ajute tinerii din sudul ţării care au un plus la iniţiativă pentru comunitatea locală, dar un minus la fonduri.

Pe 22 mai îi puteţi ajuta şi voi, participând la Dar din dar se face, un eveniment pentru oameni buni care vor să sprijine alţi oameni buni. Sunt oameni care vor să schimbe ceva pentru ei şi comunitatea în care trăiesc, cum e Rodica, din Barca, o tânără care şi-a deschis o croitorie şi a oferit locuri de muncă şi altora.

Gândiţi-vă că e nevoie de numai 350 de lei de la 10 persoane pentru a finanţa un proiect care le poate schimba viaţa oamenilor din sudul ţării. Un curs de recalificare pentru adulţi costă în jur de 1500 de dolari, însă înseamnă enorm pentru o comunitate cu şanse limitate.

Iată pentru ce poţi licita:

• Tur cu bicicleta prin satele din jurul Bucurestiului cu Cycling Romania – www.cyclingromania.ro;
• Sesiune de consultanta cu Irina Markovits, consultant de imagine – www.imagematters.ro;
• Atelier de barista de la Coftale;
• Brunch in patru la Simbio – www.simbiocafe.ro;
• Bratara si cercei de la The Awesome Project – www.the-awesome-project.tumblr.com;
• Kids Creative Dance pentru copii cu Alina Petrisan;
• Set colier si cercei de la Eneada;
• O sesiune de mentorat vocational cu Dragos Nicolaescu, Chief Executive Officer Visionary Business Consultants;
• Doua bilete la un meci de rugby, iar Bogdan Theodor Olteanu (Managing Partner Bortun Olteanu) te introduce in lumea rugby-ului www.bortunolteanu.ro
• Cos cu bunatati de la Camera din fata;
• Legume proaspete de la Cosul de legume – www.cosuldelegume.ro;
• Curs de scriere creativa cu Revista de Povestiri – www.revistadepovestiri.ro.
• Lut de Vadastra de la Corabia modelat de mesterul olar Ionel Cococi.
• Sesiune de consultanta pe comunicare cu Mircea Criveanu, Managing Partner Orasul Meu

Şi chiar dacă nu vrei să licitezi pentru nimic, simplul fapt că vei plăti 50 de lei pe biletul de intrare la eveniment contează.  De la 80 oameni, suma înseamnă că o comunitate poate realiza un proiect: poate un atelier de olărit pentru membrii comunităţii sau un traseu turistic pentru promovarea tradiţiilor şi valorilor locale.

Dacă nu poţi ajunge la eveniment, dar vrei să susţii proiectele din comunităţi, poţi face o donaţie în contul RO23BPOS70606197144RON06, deschis la BancPost suc. Universitate, titular Fundația PACT.

Şi nu ştiu dacă aţi aflat, dar unul dintre basmele copilăriei noastre este continuat sub formă de benzi desenate. L-am fi citit mai cu drag dacă era la fel şi în şcoală? Nu ştiu. Dar simplul fapt că aventura nu s-a încheiat te face să-ţi imaginezi scenarii. Dacă eroul nostru popular face un pact cu diavolul şi se transformă în vrăjitor? Dacă spânul se întoarce, printr-un miracol al sorţii, şi o convinge pe fata de împărat să fugă cu el în lume? Sau poate Harap Alb descoperă că e alergic la apă vie şi, tocmai când credeau toţi că va fi bine, cade la pat.

Dacă aveţi în minte un scenariu mai mult sau mai putin telenovelistic decât al meu, vă invit să-mi spuneţi cum credeţi voi că va continua aventura lui Harap Alb, proaspăt devenit erou de benzi desenate.

Cele mai bune trei răspunsuri vor primi câte un abonament pe un an la revista Harap Alb Continuă, care tocmai a ajuns la numărul 4. Grăbiţi-vă cu ideile, pentru că în lumea poveştilor, situaţiile se răstoarnă de la o secundă la alta. Aştept comentariile voastre până luni, pe 22 mai. Fiţi creativi! Nimic nu e imposibil

În ultimii 6 ani am fost de toate părţile baricadei până am ajuns la zgârcitul şi nenorocitul de client (glumesc, e cel mai tare job din viata mea ). Iar dacă vorbim despre cum va evolua industria de PR, aş vrea să reiau câteva idei care ar putea ajuta agenţiile, clienţii şi bloggerii să vorbească aceeaşi limbă.

Ce vrea clientul?

Să ştie unde se duc banii, înainte să se ducă. Dacă vorbim de o campanie pe bloguri şi clientul are bani de dat pe awareness, poate n-o să te streseze cu obiectivele. Dar dacă are alte obiective, gândeşte-te dacă ai şanse reale să îl ajuţi. Sunt curioasă câţi bloggeri fac rapoarte pentru client sau agenţie după terminarea unei campanii, în care să îi arate ce interacţiuni şi ce rezultate au avut articolele de pe blog şi eventualele postări pe reţele sociale.

Dă-mi ceva nou, chiar dacă sunt client vechi. La fel cum procedăm cu oamenii pe care îi cunoaştem, avem tendinţa să băgăm clienţii în nişte categorii de la început – ăsta nu are buget, celălalt ţi-a refuzat deja trei propuneri. Dar dacă şi tu, persoana sau agenţia care îşi propune să îl scoată din inerţie, lucrezi în acelaşi stil, vei obţine aceleaşi soluţii şi aceleaşi rezultate. Nici clienţii nu-s uşor de convins să facă schimbări, dar dacă crezi în ideile tale, insistă. Ajunge să-i convingi o dată.

Vino tu la mine. Oferi consultanţă? Ai un barter pentru servicii intermitente? Nu aştepta să te sune clientul o dată la trei luni, când verifică plăţile. Şi nici nu-l încălzi lunar cu nişte idei care n-or să se concretizeze niciodată. Cred că cea mai productivă metodă e să stabileşti cu el o anumită frecvenţă a întâlnirilor, iar ce discutaţi să nu rămână doar propuneri pe agendă. Ţine-te tu de capul lui până vă urniţi. O să-ţi mulţumească.

Vreau să văd că îţi pasă. Şi eu am avut uneori impresia că îmi pasă mai mult de brandul pentru care lucrez decât îi pasă clientului. M-am înşelat şi abia acum îmi dau seama. Dacă relaţia dintre agenţie şi brand se bazează pe poveşti, cea dintre client şi brand se bazează pe cifre. Şi degeaba convingi un client să lucreze cu tine trei luni. Dacă trage linie, nu e mulţumit şi pleacă, ai pierdut de patru ori – banii, încrederea, ocazia de a face ceva memorabil cu ei şi efortul pe care l-ai depus ca să-l câştigi de client.

Mai mic = mai curajos. Când eşti client mic, fug toţi de tine ca de tămâie. Dar aici ai de ales – clientul pompos, care odată cu factura îţi transmite şi direcţia de comunicare venită de la conducerea din afară sau clientul care o să-ţi stoarcă creierii până îi scoţi aur din piatră seacă şi care e dispus să rişte.

Sunt doar câteva dintre impresiile mele din perioada asta şi nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt. Sunt oameni cu mai multă experienţa care pot să vă povestească ce vor clienţii şi ce poate să ofere industria de comunicare acum. Merită să-i vedeţi pe 25 şi 26 aprilie la PR Forum şi PR Academy, unde vor vorbi despre tendinţe şi vor ţine seminarii cu exemple din bucătăria proprie.

Clienţii voştri ce-şi doresc?

Tesis (1996) – Un film fantastic de bun, de Alejandro Amenabar, care a regizat si The Others. E un thriller puternic, cu scene de violenta sugerata, la care ai sa-ti acoperi totusi ochii. Angela, o studenta care isi face teza pe tema violentei audio-vizuale, descopera o caseta video in care o alta studenta era torturata si ucisa. Era vorba de un film snuff – filmari reale ale torturilor si crimelor. Incercand sa afle cine e in spatele casetelor gasite, devine ea insasi o tinta. E perfect pentru un maraton de thrillere-horror, dar nerecomandat cardiacilor si celor care sunt singuri acasa.

Ambele filme isi merita premiile castigate si intra si in lista mea.

Păi, în primul rând, începi prin a studia ce fac alţii. Iar weekendul trecut, cine a intrat în Cafeneaua F64, a putut vizita în amănunt o serie de fotografii nud făcute de Cristian Niculae şi Dan Nichiţiu, de la Glamography. Despre talentul lui Cristi şi al lui Dan nu vă mai spun nimic. Fotografiile lor sunt peste tot, de la albumele din Vault până la pictorialele din Cockaigne.

Vă spun doar despre ei – în anii de când ne ştim am observat că, pe lângă pasinea cu care îşi fac treaba, sunt şi foarte hotărâţi când vor ceva, iar perseverenţa îi ajută să evolueze frumos. Iar astea, domnilor, sunt calităţi care le fac pe fete să vrea să fie fotografiate, chiar şi nud Iată cum a fost:

Ei bine, după analiza preliminară, te apuci efectiv de treabă. Iar dacă eşti începător, ai şansa să furi meserie de la Dan Beşliu, lector la Academia Canon. Dan a început ca fotojurnalist, iar apoi a deschis Şcoala de Fotografie. Acum, cu ajutorul Canon, a pornit o serie de cursuri într-un singur modul, de o zi, unde predă un fel de iniţiere în fotografie – tehnică, genuri, setări etc.

Academia Canon e pentru cei ca mine, care abia au învăţat ce e ăla balans de alb şi cum se schimbă expunerea, dar vor să îşi folosească aparatul la cât mai mult din potenţial. Cursurile se ţin o dată la două săptămâni, sâmbăta, iar fiecare ediţie durează o zi întreagă – de la 10.00 până la 17 (sau până îţi lămureşte Dan toate întrebările). Vestea bună este că, dacă ţi-ai cumpărat în ultimul an un aparat sau un accesoriu DSLR Canon, plăteşti doar 50 de lei pentru acest curs.

Iar după toate astea rămâne partea cea mai simplă – să găseşti nişte femei expresive şi dezinhibate, care să-ţi pozeze goale

Vreau să vă recomand două aplicaţii pentru călătorii care vă mai iau de pe cap o parte din griji.

Prima este TripIt, o aplicaţie care te ajută să îţi organizezi planurile de călătorie şi să le sincronizezi cu ale persoanelor care te însoţesc. Poţi introduce itinerariul, hărţi, rezervări şi poţi vedea pe unde se mai plimbă prietenii din reţeaua ta. Îmi place că te anunţă în cazul în care vreun prieten din lista ta de contacte e prin oraşul tău, în vizită. Dacă le trimiţi confirmările, rezervările şi biletele, ei se ocupă de itinerariu şi ţi-l trimit, iar apoi au acces la el toate persoanele care vin cu tine. Aplicaţia are şi o variantă Pro, care te anunţă dacă poţi să-ţi ceri banii înapoi pe un zbor anulat, îţi găseşte alte variante de transport etc.

Foarte utilă este şi aplicaţia Auto.ro, care centralizează o mulţime de informaţii utile pentru şoferi şi nu numai. Poţi verifica unde sunt cele mai apropiate benzinării, service-uri, spălătorii etc, dar poţi să afli şi unde e cel mai apropiat bancomat. Le vezi pe toate pe hartă şi îţi afişează şi distanţa pe care o ai de parcurs. În plus, te anunşă când îţi expiră RCA-ul sau când e cazul să îţi faci ITP. Când am să mă mobilizez şi eu să-mi iau carnetul, am să încep să folosesc aplicaţia şi în scopul ei principal, acela de a căuta anunţuri auto şi de a crea alerte personalizate în funcţie de maşina pe care vrei să ţi-o cumperi. Aplicaţia e gratuită şi are peste 145.000 de descărcări.

Pe voi ce aplicaţii vă mai ajută când călătoriţi? Ştiţi vreuna care face liste de obiecte de împachetat?

Insule, planuri şi paradigme

În Busuanga, soarele apune la ora 18.00, câinii încep să latre la 03.00, iar cocoşii cântă la 04.00.

Am petrecut două nopţi în sătucul Conception, la o pensiune de care avea grijă un englez. Ca să vă daţi seama despre culoarea locală, trebuie să ştiţi că Filipinele sunt pline de americani, englezi, australieni sau europeni din ţări mai friguroase. Mulţi sunt turişti, dar cei care rămân au decis să dea viaţa middle class şi mersul la birou pe liniştea insulelor. Unii şi-au deschis pensiuni, alţii oferă cursuri de scufundări sau au tot felul de alte afaceri, asezonate cu câte o nevastă filipineză. Şi sunt fericiţi.

Englezul nostru, Luke, a fost destul de primitor. Ne-a ajutat să ne refacem planul excursiei, ne-a dat sfaturi despre mijloacele de transport şi ne-a dat şi telefonul lui, să căutăm zboruri online. Pensiunea era simpatică – cu bar, terasă chiar pe malul apei, iar camerele erau curate. Singura surpriză au fost cele două găleţi din baie. În Filipine, mai toate pensiunile au două găleţi mari în baie – una cu apă sărată, pentru toaletă, şi una cu apă dulce – pentru duş. N-are rost să vă povestesc cât de mult ne-am apropiat eu şi Lara în vacanţa asta.

Când i-am cerut să ne încălzească un ibric cu apă caldă ca să ne spălăm pe cap, probabil că Luke ne-a băgat în categoria prinţeselor răsfăţate care se plimbă pe banii părinţilor. Pentru că acolo nimeni nu face baie cu apă caldă când afară sunt 35 de grade. Dar ne-a ajutat cu ibricele.

Şi tot el ne-a învăţat că, dacă vrei să călătoreşti fără stres şi fără prea mulţi bani în Filipine, trebuie să fii flexibil şi să nu îţi faci planuri dinainte. Dacă te zbaţi să rezervi o maşină care să te ia de la aeroport, te costă 3000 de pesos. Dar când ajungi acolo, constaţi că sunt zeci de maşini pe care le poţi împărţi cu alţii pentru doar câteva sute de pesos. La fel şi cu bărcile – o barcă privată rezervată dinainte te costă mai mult decât una negociată direct în port şi împărţită cu alţi turişti.

Insula omului şi omul insulei

Din Conception am plecat cu barca dis de dimineaţă spre insula Calambuyan. În sfârşit, puneam piciorul pe nisipul fin al unei insule pe care ne aflam doar noi şi încă două persoane. În Filipine, multe dintre insule sunt cumpărate, iar proprietarii plătesc îngrijitori care îşi duc zilele stând la umbra palmierului şi încasând taxa de intrare de la turişti (de vreo 100-200 de pesos, în funcţie de insulă).

Printre localnici, Calambuyan mai e cunoscută drept Chris Island, după numele îngrijitorului – un filipinez trecut de 60 de ani, ale cărui rude sunt împrăştiate prin Manila sau prin Europa. Am stat la poveşti cu el şi ne-a spus că proprietarul insulei trecuse pe acolo doar de două ori în 25 de ani, ceea ce a şi dus la porecla insulei. Ne-a povesit că, în tinereţe, se urca în câteva secunde în vârful palmierului. N-am putut să nu observ că avea o bună dispoziţie şi o linişte pe care o invidiam. Ne-a făcut cinste cu o nucă de cocos, ne-a întrebat de unde venim şi ne-a făcut să ne gândim serios să punem mână de la mână şi să ne cumpărăm şi noi o insulă acolo.

Am fi putut trăi cu mango, banane şi nuci de cocos, având în vedere că nu mi-a plăcut deloc mâncarea filipinezilor. Dar putea fi mai rău. Puteam fi vegetariană, ca prietenul cu care am călătorit şi care a cerut la restaurant ceva fără carne.

-          Do you have anything vegetarian? No meat, no fish?

-          Chicken!

-          No…no meat..

-          Tuna!

Vacanţa în Filipine a fost o experienţă fascinantă. Dar pentru copilul crescut la bloc din mine, ce m-a făcut cu adevărat să-mi ţin respiraţia – şi la propriu – a fost snorkeling-ul.

Calambuyan este o insulă renumită pentru corali. La doi metri de malul apei începe o adevărată pădure de corali şi peşti coloraţi care mi se apropiau de nas de parcă voiau să mă întrebe ce caut acolo. Eu, care înot cât să supravieţuiesc, m-am bălăcit în câteva zile mai mult decât în tot restul vieţii. Ştiu câteva persoane care ar fi mândre de mine, dar să vedeţi cum ţopăiam eu după primii 150 de metri înotaţi fără pauză.

Spre deosebire de Europa, unde poluarea a cam uscat tot ce mişca prin mări, partea aceea a Asiei este încă bogată în corali. Aşa se face că, aproape oriunde scufunzi capul sub apă, ai în faţa ochilor cartiere colorate, de toate nuanţele şi formele, cu locuitori mai grăbiţi sau mai timizi, fraţi cu Nemo  (clown fish) sau ţestoase cât o pizza mare de la Jerry’s. Se ascund după corali şi tâşnesc deodată grăbiţi, cu sutele, de parcă i-a strigat cineva la masă. Cred că nu greşesc dacă vă zic că mi-am petrecut o treime din vacanţă cu nasul sub apă.

În plus, în apropiere de Coron – principalul port din Busuanga, odihnesc sub ape foarte multe epave japoneze din al doilea război mondial (vezi harta de mai jos). E o adevărată industrie de scufundări în orăşelul Coron, dar ai nevoie de licenţă de scufundări ca să înoţi printre navele de război devenite muzee subacvatice.

Pentru distracţii mai accesibile – plaje pustii, ape turcoaz şi snorkeling printre corali, Coron e un oraş perfect. Fie te cazezi acolo şi pleci în excursii de island hopping câte o zi întreagă li te întorci seara, fie te duci spre insule pe care poţi găsi cazare şi iei bagajul cu tine.

Banana Island

Am petrecut apoi două zile şi două nopţi pe Banana Island, un loc mai frumos decât tot ce au putut vreodată să născocească filmele americane cu plaje exotice. Cu 5500 pesos (110 euro) am inchiriat o barcă privată pentru două zile şi am avut cu noi doi băieţi care ne-au plimbat şi pe alte insule din apropiere. Pe Banana island am dormit într-o căsuţă din lemn, cu două paturi, câteva rafturi şi o baie cu eternele găleţi. Nu-mi amintesc când am dormit un somn atât de odihnitor cum am avut acolo. Poate pentru că insula era aproape pustie sau pentru că valurile se spărgeau la 3-4 metri de capul patului.

E un sentiment tare plăcut să stai pe nisipul cald, să te miri de cât sunt de aproape stelele şi să ştii că, din cei 8-10 oameni, câţi sunteţi pe insulă, doi gătesc, restul dorm, iar tu…tu eşti la mijlocul distanţei dintre “la mama naibii” şi capătul Pământului şi te întrebi dacă n-ar merge o baie nocturnă în ocean. Şi că toată gălăgia şi anxietatea, toate întrebările, nemulţumirile, întâlnirile la care n-ai putut să ajungi şi oameni care te obosesc au fost înlocuiţi de linişte.

Pentru că îmi place să fac baie noaptea şi oricum nu era nimic altceva de făcut, am plecat la scăldat. Cum am intrat în apă, am văzut în jur mii de luminiţe albastre strălucind – erau alge fosforescente. Le agitam cu mâinile şi se aprindeau mai tare, iar în golul pe care îl lăsau călcâiele noastre în nisip se aprindeau “becuri” cât palma. Cred că am dat din mâini prin apă vreo două ore, ca nişte copii scăpaţi dintre blocuri, până ni s-au încreţit degetele. A fost o clipă de bucurie autentică.

A fost locul meu preferat.

                  

          

Seara, localnicii de pe Banana island ne-au invitat la karaoke. În zona aia a Asiei, karaokele e distracţia supremă, iar filipinezii chiar au talent. Ne-am făcut şi noi de ruşine cu American Pie şi Wonderwall, dar la final ne-au încurajat cu aplauze. Pe lângă voce, au un joie de vivre nemaipomenit şi sunt mereu cu zâmbetul pe buze, fredonând ceva. Taximetriştii îngână cântecele de la radio, bucătăresele fredonează în timp ce gătesc, iar copiii ştiu o mulţime de piese de dragoste americane şi spaniole.

Una dintre cele mai faine amintiri pe care le-am luat cu mine este momentul când am intrat să iau apă dintr-un supermaket din Manila, iar la radio era o piesă pop. Cei doi vânzători şi portarul, un tânăr îmbrăcat în uniformă, au început să cânte şi să danseze pe piesa aia cu atâta poftă, încât am început şi noi să dansăm cu ei. A fost un moment de nebunie care a durat vreo două minute, iar după finalul piesei fiecare şi-a reluat rolul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Copila plajei

Cea mai tânără locuitoare de pe Banana Island este Jaira. Are vreo 4 ani, dar a ştiut instinctiv că nu e cazul să vorbească cu noi tagalog. Ne-am înţeles prin semne. După câteva ore de joacă în leagăne şi în hamace, i-am câştigat încrederea.

Ne-a făcut cunoştinţă cu toate jucăriile ei, care încâpeau într-o sacoşă de rafie – un urs fără ochi, o păpuşă mare cât ea, o floare din plastic şi încă vreo doi muţunachi mai mici, la fel de ponosiţi. I-am făcut cadou una dintre brăţările mele colorate şi a fost încântată. Prima dată a gustat-o şi apoi a încercat să o poarte drept orice altceva în afara de brăţară.

A doua zi şi-a găsit alte prietene – un cuplu de nordici blonzi veniseră cu două fetiţe de vârsta ei. Culori diferite, limbi diferite, dar se jucau împreună în nisip de parcă ar fi fost surori. Când vezi aşa ceva, n-ai cum să ne te întrebi oare la ce vârstă devenim rasişti.

În curând, partea a treia – despre adulţii fugiţi de acasă, bugete şi câteva poveşti care o să vă convingă să vă faceţi bagajele.

Fotografiile au fost făcute cu un mirrorless Nikon 1 V1, primit în teste de la F64. A fost prima dată când am folosit un mirrorless şi a fost o alegere bună, pentru că poate la fel de multe ca un DSLR, dar cântăreşte şi ocupă spaţiu în bagaje cât un aparat compact.

Noi – o româncă, o libaneză şi un spaniol – am plecat de la casele noastre cu gândul să vedem o mulţime de locuri. Dar socoteala filipineză ne-a demonstrat că, atât timp cât nu ne putem folosi de teleportare, nu putem vedea decât jumătate din ce ne propusesem.

Am petrecut tot timpul în insulele din Palawan, fascinaţi de sălbăticia de acolo, iar în ultima zi am fost în extrema cealaltă, adică Boracay – una dintre cele mai bine cotate plaje din lume, dar şi foarte turistică.

Ne-am întâlnit cu toţii în Barcelona şi am zburat spre Manila cu două escale – Frankfurt şi Beijing.  După un drum lung, am ajuns la Manila într-o noapte de joi spre vineri, la ora 2. Momentul când m-am dat jos din taxi a fost singura dată când m-am întrebat dacă nu cumva era mai bine să păstrez zilele de concediu pentru Delta Dunării.

Un oraş cu un milion şi jumătate de locuitori are oameni cu bioritmuri diferite. În toiul nopţii, pe străzile cartierului Adriatico era ca în rush hour – trafic, claxoane, lumini, turişti, fete cu fuste scurte şi oameni care stăteau pur şi simplu pe scaune, pe trotuar, privind la ceilalţi. La intrarea în hostel, când descărcam bagajele din taxi, nişte domnişoare care aşteptau pe scaunele din plastic ne-au salutat cu “heeey, beautiful! Where are you from?”. Nu mă simţeam foarte confortabil. Dar până la finalul excursiei aveam să-mi dau seama că filipinezii sunt extrem de prietenoşi şi binevoitori, şi până şi în cartierele cele mai dubioase te poţi plimba fără frică.

Pentru că urma să plecăm dis de dimineaţă, am ales un hostel mai ieftin. Pentru o noapte, am plătit echivalentul a 10 lei de fiecare şi am stat într-o cameră cu 6 paturi, doar noi 3. N-a fost cel mai bun hostel în care am stat, însă nu mi-a stat deloc gândul la cazare în excursia asta. Oricum, m-am felicitat pentru sacul de dormit din mătase pe care l-am luat cu mine. Nu ştii niciodată ce aşternuturi nimereşti. Şi, ca să simţim contrastul, noaptea următoare am dormit la patru stele.

Ai grijă ce-ţi doreşti

A doua zi, planul era să zburăm spre Busuanga, insula principală din Palawan. Probabil pentru că nu au fost suficienţi pasageri, cei de la Zest Air au decis să invoce nişte motive tehnice şi ne-au anulat zborul. Am fugit repede să ne schimbăm biletul, dar următorul zbor disponibil era pentru a doua zi. Ziua asta în plus în Manila ne-a cam dat planurile peste cap. Noi eram entuziasmaţi că ajungem la apă cristalina şi nisip alb, iar ei ne spuneau că mai avem de aşteptat o zi în poluarea cu iz de eşapament încins din Manila.

Înainte să plecăm în vacanţă, prietena libaneză mă întreba dacă nu aş vrea ca în Boracay – staţiunea de fiţe – să dormim o noapte la un hotel mai răsărit. Cum pentru mine experienţa de acolo nu avea nicio legătură cu numărul de stele ale hotelului, am zis pas. Însă după ce s-a întâmplat tărăşenia cu zborul, cei de la Zest Air ne-au oferit cazare la unul dintre hotelurile de patru stele dintr-o zonă scumpă a oraşului – Pasay City. Avea să fie singura dată când făceam baie cu apă caldă în Filipine, dar încă nu ştiam asta.

Pe wishlist-ul meu, înainte de a pleca, era o plimbare cu jeepney-ul – un jeep lung şi colorat, în care încap circa 30 de oameni (dacă îi numeri şi pe cei care se suie pe capotă). Mi se părea o super aventură, să călătorim şi noi ca localnicii, autentic, să simţim adevărata viaţă de acolo. Şi am simţit-o până în plămâni.

Peste doar două zile aveam să luăm jeepney-ul din satul Conception, unde am petrecut primele două nopţi, până în Coron, de unde aveam să plecăm spre alte insule. În două ore de mers pe drumuri neasfaltate am strâns pe noi tot praful filipinez. Ţineam tricourile la gură ca să putem respira, iar părul ne era alb şi lipicios. Ajunsesem să îi invidiez pe pasagerii urcaţi deasupra capotei, că respirau mai puţin praf. Mi-a ajuns cu vârf şi îndesat plimbarea şi, în timp ce săpam în rucsac după şerveţelele umede, am decis să nu-mi mai doresc şi să nu mai planific nimic în toată excursia.

Şi bine am făcut.

Mâine urmează partea a doua, despre Chris Island, Banana Island (locul meu preferat din Filipine), despre Jaira şi sacoşa ei de rafie cu jucării ponosite, iar partea a treia va fi despre oameni care economisesc bani când călătoresc şi despre cât te costă o aventură la tropice.

Fotografiile au fost făcute cu un mirrorless Nikon 1 V1, primit în teste de la F64. A fost prima dată când am folosit un mirrorless şi a fost o alegere bună, pentru că poate la fel de multe ca un DSLR, dar cântăreşte şi ocupă spaţiu în bagaje cât un aparat compact.