Marele Ecran

Orwell 2+2=5

2026-05-07T20:52:00.009+03:00

Kinostetic a fost cu ochiul pe Orwell 2+2=5 ca un Frate mai Mare și n-a fost deloc iertător.

Țin minte cum, în clasa a 10-a, profa mea de română de la liceu practica un obicei: la finalul fiecărui semestru ne dădea să povestim o carte citită. Evident, dacă citeai ce nu-i plăcea ei, ceva ce nu știa sau nu considera de o „importanță ancestrală”, primeai notă mică sau, frumos spus, erai îndrumat obligatoriu spre altă lectură, ca o a doua șansă. Auzind-o într-o zi vorbind despre 1984 am zis să o citesc - aveam nevoie de o notă mare. Disclaimer: toate astea se întâmplau înainte de orice booktalk pe internet, înainte de influenceri care să-ți spună ce cărți să citești și încă pe vremea când Orwell nu era peste tot, ca azi.

Am citit cartea, iar profa m-a întrebat: „Și cum crezi că este relevantă pentru ziua de azi?”. Evident, am vorbit despre cum suntem urmăriți, despre politicieni care își schimbă alianțele între ei în funcție de interes și lăcomie, despre cum istoria este rescrisă ca să dea cineva sau ceva bine în prezent. It’s not that deep, dar e o carte importantă și un prim pas mare în adolescență pentru a-ți dezvolta gândirea critică.

Orwell 2+2=5 (regia Raoul Peck, 2025) împletește fragmente, lecturi din jurnalul lui Orwell, referințe cinematografice și filmări moderne pentru a crea nu doar un portret al scriitorului, ci și o perspectivă nouă despre cât de profetică a devenit opera sa. Oricât de drăguță este ideea de a-l cunoaște pe Orwell întrebarea mai bună este: cum mai poți aduce o perspectivă nouă asupra a ceea ce a scris el, când a fost analizat și reinterpretat de nenumărate ori? Sau, și mai bine: chiar a fost profetic? Din păcate, filmul nu răspunde la aceste întrebări.

Trăim într-un moment istoric plin de tensiuni, dar perfect pentru a ne stimula gândirea critică. La un simplu scroll în jos putem vedea genocide, ascensiunea fascismului, colonialism, regimuri totalitare în Occident și cum ne mănâncă ultra-capitalismul de vii etc. Este momentul perfect să nu fim leneși, să citim, să ne documentăm, să deschidem ochii și să... follow the money trail, astfel încât să spulberăm toate minciunile băgate cu forța de-a lungul istoriei despre cum se fac lucrurile sau în cine ar trebui să avem încredere. Altfel spus, un moment bun și natural să ne întrebăm: „Bă, frate, ce ar zice Orwell acum?”.

Din păcate, documentarul ratează momentul. Face o „critică” mult, muuult prea generală și superficială ca să spună, în esență, ceva concret. Sigur, este foarte ușor, din cauza asta, să fim de acord cu ce ni se spune: „AI bad”, „nu avem libertate”, „țara te vrea prost”. Dar când toate aceste idei sunt lipsite de nuanță sau de o critică reală, care mai este scopul? Degeaba îți sunt spuse lucrurile astea dacă nu îți sunt arătate mecanismele prin care au luat naștere, de ce există și unde pot duce - mai ales că este foarte ușor să trasezi linia dintre cauză și efect și să vezi că doar noi avem de pierdut. Este o încercare de „wake up call” - sau o „trezire în conștiință”, tihihi - pentru a vedea lumea din jurul nostru așa cum este de fapt. Dar documentarul este atât de suprasaturat de informație încât nimic nu mai capătă sens, iar orice „na-na” arătat puterii sau răului lumii își pierde din profunzime din cauza abundenței de bla-bla și a discuției la modul general. Toate astea duc la plictis, iar orice mică flacără a revoluției pe care filmul încearcă să o aprindă este mai degrabă stinsă decât îngrijită să crească.

Pe repede înainte, filmul este împărțit în două direcții: una despre ce se întâmplă în zilele noastre - prin clipuri din știri, ziare, clipuri virale sau secvențe din filme, predominant adaptări după 1984 și Ferma animalelor - sporadic mai apar și unul-două filme de la Ken Loach - și o a doua parte formată din imagini și fragmente despre George Orwell. Puntea dintre cele două este construită clișeic și neimaginativ, printr-o narare constantă din jurnalul personal al lui Orwell.

Să ne concentrăm însă pe carnea documentarului, care încearcă să pună cap la cap tot ce se întâmplă în lume: de unde am plecat, unde am ajuns și încotro ne îndreptăm. Da, viziunea este foarte doomeresque, pentru că îți arată toți tiranii și oligarhii lumii cum acționează liber, cum mint la televizoare, cum pornesc războaie și cum ne țin într-o manipulare constantă prin frică, ca să ne dezbine, să ne țină săraci și să nu destabilizăm piramida creată tot de ei - aka să își crească bogăția non-stop fără să-i deranjeze cineva.

Aici este cea mai mare problemă a filmului - pe lângă tot discursul de tip „I’m 14 and this is deep” - este faptul că nu creează căi de dialog, noi unghiuri sau interpretări libere între cele două lumi. Tipic orwellian, ca un „Minister al Adevărului”, documentarul vine și îți prezintă indiscutabil că tot ce îți arată este adevărul absolut. Fair. Dar cu oamenii care nu văd acest adevăr ce facem? Cu oamenii care au picat pradă manipulării, care au mari probleme economice și abia trăiesc de pe o zi pe alta, fiind astfel predispuși să cadă în plasa oamenilor răi, ce facem? Documentarul, din păcate, îi abandonează.

Nu întinde o mână și să zică: „Ok, voi care nu vedeți lucrurile astea, hai să vorbim despre ele”. Iar problema asta se leagă direct de suprasimplificarea discursului și de felul unidirecțional în care filmul comunică. Dacă firul narativ și al ideilor ar fi fost trasat mai inteligent, astfel încât să deschidă niște ochi, să creeze paralele între ce au promis anumiți politicieni și ce au oferit de fapt, cum am fost mințiți constant și care sunt efectele acestor minciuni, poate - doar poate - documentarul ar fi fost, la fel ca 1984: un prim pas spre critical thinking și spre o înțelegere mai profundă a lumii în care trăim.

„Orwellian” a devenit azi mai degrabă un concept satiric, o expresie folosită la mișto sau prea des. Din păcate, documentarul, chiar dacă poate are undeva o intenție bună, nu reușește să schimbe asta. Ironic sau paradoxal, filmul nu pare atât de apropiat de Orwell, cât mai degrabă de Huxley și a sa Minunată lume nouă. Nu doar că Huxley pare să fi intuit mai bine viitorul pe care noi îl numim azi prezent - unde avem informația și adevărul la fiecare pas, dar nu mai suntem interesați de ele - însă tocmai această rafală constantă de informații proiectate de documentar asupra noastră face ca totul să devină neinteresant, plictisitor și lipsit de profunzime.

Iar aici Raoul Peck cade exact în capcana pe care încearcă să o critice. (Kinostetic)

Felix Petrescu despre "Resurrection"

2026-04-25T10:31:00.005+03:00

Felix Petrescu n-a mai scris de mult despre un film pe Marele Ecran. Bine, a scris în topul colectiv pe 2025 că RESURRECTION a fost filmul anului pentru el. Acum a revenit cu mai multe cuvinte despre isprava lui Bi Gan. Și i-a ieșit un fel de poem. Unul care va continua în seara asta de sâmbătă, 25 aprilie (de la 19.30), când prietenul și colaboratorul nostru de peste 15 ani va introduce filmul la Cinema Studio. Va fi o sală plină ochi, într-una din rarele proiecții ale filmului în România pe un mare ecran.

De peste un secol i se vestește sfârșitul și, de peste un secol, cinemaul se întoarce în forme fragile, onirice, greu de prins în cuvinte. La Bi Gan, imaginea își amintește, se adună din petice de lumină și timp și capătă din nou greutate, ca o materie stranie si artificială abia descoperită. Cinemaul arde încet, ca un opiu vechi, într-o încăpere fără margini, îți tulbură vederea, îți îndoaie timpul și lasă în minte o ceață luminoasă în care visele se suprapun alandala. Memoria bătrână a unui om tânăr. Pentru mine, după zeci de ani de privit, a fost ca o primă vedere, cu mirare, cu o stranietate vie, cu o beatitudine rară. Unul dintre cele mai puternice filme ale anului 2025 și, poate, una dintre cele mai intense declarații de dragoste adresate Filmului din ultimele decenii.

Felix Petrescu (aka Waka X)

Felix este jumătate din duo-ul electronic timișorean Makunouchi Bento, activ de peste două decenii la Timișoara (mai multe, pe pagina de Bandcamp a trupei).

Marele Ecran prezintă Resurrection în cadrul seriei-aniversare de la cinema Studio, dedicată filmelor de autor, în al cincisprezecelea an de activitate a asociației la Timișoara.

Proiecție specială susținută de Groupama Asigurări, Vitas România și Cinema Studio. Film distribuit de Voodoo Films. Grafică de Mihai Apostol. Ultimele bilete, aici sau la casieria cinematografului.

Project Hail Mary (2026)

2026-03-24T20:54:00.010+02:00

Ground control, we have a problem... with your film. Ne-am adunat într-o nouă misiune spațială, dar nu suntem neapărat siguri de șansele ei de succes. E atât de mult Gosling în acest film lansat ca o rachetă în cinematografe că n-am avut spațiu să-i pomenim pe regizori (nu prea merită) sau pe Sandra Huller (ea ar fi meritat).

Lucian: Bromance in space

Undeva pe la jumatea filmului mă gândeam (și chiar ai timp de gândire în cele 2 ore 40) dacă și acest survival-story în spațiu va urma traseul pe care se bazează nouă din zece filme americane și, în general, mesajul „cu stele și dungi": excepționalismul eroului, cel care reușește imposibilul sau, în fine, țintește către stele.

Avem și aici un Clark Kent/ Superman (cu halat de om de știință, respectiv costum de astronaut), un protagonist geek cu anumite talente (biologul dr. Grace), singur până la un punct, ca în Marțianul, ecranizat tot după Andy Weir. O nouă misiune de supraviețuire, de data asta, a întregii lumi.

Dar lumea nu e așa. N-am fi trimis oameni pe lună doar cu indivizi excepționali. Marile momente ale omenirii sunt cele în care am colaborat, adăugând fiecare în mix talentul său mai mult sau mai puțin excepțional.

În filmele americane (o dovedește chiar cazul de față), reușita unui proiect se bazează pe individ. Project Hail Mary se bazează decisiv pe șarmul (grace?) fără efort al lui Ryan Gosling/ Ryland Grace.

Cu aerul lui uneori goofy, „The Goss" m-a prins de la Lars and the Real Girl (2007) până la The Fall Guy, via Drive sau cealaltă aventură spațială a sa (First Man). Era timpul să salveze și canadianul Gosling lumea - am zis după ce văzusem trailer-ul.

Nu m-am înșelat prea tare. Deși reușește să fie inventiv în anumite momente și să-ți ofere măcar un twist decent, nu e ceva ce n-ai mai văzut în Gravity ori Interstellar.

Ca să fim corecți până la capăt, eroul nu e singur. Colaboratorul improbabil vine din altă specie și lume. Deși nu arată ca noi (faces are overrated ), i se atribuie tot felul de calități umane până ajungem în zona naiv-infantilă (în ciuda mizei serioase) mai degrabă a unui Guardians of the Galaxy. Așa că atunci când Grace/ Goss lăcrimează, și o face de câteva ori, rareori te duce cu el în aceeași stare emoțională. E simptomatic pentru tot Proiectul..., Gosling luptând eroic împotriva gravitației filmului, pentru a trage corabia spațială de unul singur, evitând prăbușirea pe orbita plictisului sau deja vu-ului.

Limitele imaginației convenționale sunt rareori forțate cu curaj. De exemplu, nu știm ce valori au (dacă au) ființele de pe cealaltă planetă a cărei stea moare și ea. Bun, Rocky/Pietricică vede prin ecolocație, scoate sunete similare balenelor și are o gândire mai apropiată de Spock decât de noi, dar nu e foarte alien de loialitate sau dăruirea pentru ceilalți. Sau Brave, cuvântul ales în limbajul lor comun. Apropo de limbaj, se ajunge foarte repede (din câteva taste) la decodare față de Arrival, mult mai consistentul

SF existențialist realizat de Villeneuve înainte să plonjeze în universul Dune.

Poate nu e cazul să căutăm neconvențional unde e mai degrabă o aventură spațială croită, după toate aparențele, pentru adolescenți și un „public YA”.

E o scenă cu Gosling suspendat în afara navetei de un cordon (omblical?) la limita de sus a cerului unei planete spectaculoase (botezate Adrian, după meta-referință cunoscută acum în două sisteme solare). Rocky, sidekick-ul extraterestru, îl întreabă pe om de ce tace.

„I’m having a moment", răspunde omul.

Cam așa și cu filmul. Poate să-ți ofere un moment sau două.

Apoi ne întoarcem la știrile cotidiene și uităm rapid că stăm pe o pietricică albastră ce zboară prin abis cu 30 de km pe secundă în jurul unei stele pitice. Mai avem ceva în afară de misiunea de a încerca să avem grijă unii de alții? Poate doar un moment.

Kinostetic: La La Land in space minus Stone (+ Rocky)

Taaaaaaaaaa daaaaaaaaaa ta daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

Un lucru frumos la filmele americane este că, cu cât sunt mai lungi, cu atât ai mai mult timp pentru dialoguri interioare cu vocile din capul tău. Cel puțin eu am avut o discuție destul de productivă cu mine referitor la deciziile din viața mea: m-am anxietat pe crize existențiale și tot eu m-am calmat, m-am gândit ce o să-mi fac de mâncare după film și la lipsa de povești originale care vin de la americani. PHM, la nivel tematic, cât și narativ, nu a încercat absolut nimic nou față de predecesorii lui, pentru că de ce să schimbi ceva ce s-a demonstrat că îți aduce bani sau de ce să-ți bați capul să creezi când poți să „omagiezi”, ca să nu folosesc un cuvânt mai dur.

Nu e un prompt pentru ChatGPT, dar plotul sună așa: un tip alb, mega genial, dar care nu-și știe gradul de genialitate pentru că e redus la un statut de profesor (a avut tupeul în lucrarea de doctorat să arate „na-na” sistemului și greșelile lui), este racolat de armata americană să rezolve o dilemă: de ce ne moare soarele. Evident, cum vine el în echipă, răspunsurile se găsesc mega ușor și, în spațiu, împreună cu un prieten extraterestru, salvează galaxia.

Important în film este că Pământul se răcește, deci este o criză climatică. Cum credeți că este explicată de filmul făcut de !!! AMAZON !!!, cu bugetul de 248 de milioane de dolari? Că este din cauza noastră sau, mai exact, a marilor firme private care poluează? Că toți miliardarii Pământului au pus umărul, într-un stil parazitar, să răcească chiar soarele? Eu zic că ar fi fost o premisă mega cool, actuală și important de arătat și care ar atrage atenția asupra poluării excesive în toate formele ei. Din păcate, firma lordului Bezos, caracteristic mersului lui cu avionul privat într-o Veneție care suferă din cauza crizelor climatice, arată cu degetul spre lucruri exterioare nouă - noi forme de viață din afara planetei. WOW.

Clasic filmelor SF, această criză mondială face ce nu poate face diplomația: unește toate sau cele mai importante țări la aceeași masă și îi pune să discute soluții. Dar doar America poate să fie eroul de la final sau să vină cu rezolvări la care ceilalți nu s-au gândit. Într-un stil total diferit față de Arrival, unde doar voiau să bombardeze problema (invazia extraterestră) și nu se înțelegeau între ei, aici totul este opus. Prin puterea prieteniei, respectului și sacrificiului, toate țările se înțeleg de minune și cooperează perfect, fără scântei. Ba chiar un personaj rus și unul chinez (sigur, doar o coincidență) se oferă voluntari pentru misiunea sinucigașă.

Un alt lucru important care salvează lumea este product placement-ul și consumerismul. Cât timp avem flashback-uri de pe Pământ, suntem subtil bombardați de mici reclame invizibile - fix subsemnatul mânca Snickers Sour în timpul filmului, deci propaganda funcționează - fie că sunt la alimente, obiecte de uz casnic, echipament militar sau magazine de bricolaj, unde coșurile trebuie să fie umplute până la refuz. Stați liniștiți că și în spațiu s-a găsit cum să primim reclame: sidekick-ul extraterestru al lui Ryan primește nickname-ul de „Rocky”, o planetă descoperită primește numele de „Adrian”. La ce filme se uită ei pe navă? Exact la franciza la care Amazon deține drepturile, adică Rocky. Voilà.

Singurul lucru care face filmul oarecum să funcționeze, în unele momente, este cât de mult încearcă domnul Gosling să ducă tot greul. Încearcă să treacă prin toate stările, de la agonie la extaz, și uneori îi reușește, mai ales că unele scene cu Rocky funcționează - atunci când sidekick-ul extraterestru, clar prezentat ca având un IQ net superior, nu este redus doar la nivelul unui câine, ori ca intelect, ori ca personalitate.

Filmele SF mainstream americane „de pe vremuri” (ok, bunicule) funcționau din mai multe motive. Fiecare personaj principal avea -pe lângă salvarea Pământului sau a universului- probleme personale cu care eram hook-uiți, astfel încât să ne pese și de el, și de lupta lui cu timpul (care, în filmul ăsta, nu se simte). Fie că vorbim de Close Encounters of the Third Kind, Signs, Alien etc. Aici, din păcate, fiecare încercare de dramatism este distrusă de glume copilăroase, iar backstory-ul lui Grace (personajul lui Ryan) nu are nimic în spate, în afară de datoria morală de a salva universul datorită steagului cu stele roșu, alb și albastru și a vulturului. Se pare ca rețeta marvel este încă reîncălzită și are reverberații până în 2026.

Este interesant și acest cop-out hollywoodian continuu de a spune ceva politic, de frica criticilor sau a faptului că își înjumătățesc potențialii cumpărători de bilete. Din tot SF-ul citit de mine (care nu este mult), m-am lovit la tot pasul de idei și noțiuni politico-filozofice. Aș vrea să văd asta și în filme, pe lângă producțiile feel-good, de tip couch entertainment. Apolitizarea SF-ului este problematică și exagerată, mai ales dacă reușim să reducem Dune doar la spectacol, fără profunzimea cărții, care critică tot ceea ce trăim noi astăzi.

OK, în review-ul ăsta am fost puțin bunic hater care nu poate să se bucure de ceva, dar nu a fost atât de oribil. A avut momentele lui, iar marea crimă, totuși, este lipsa de a face ceva - orice - ce nu s-a mai văzut până acum. Sigur, 2 ore și 40 de minute pentru absolut nimic nou este mult prea mult și obositor. Nici filmat nu mi s-a părut interesant, în ciuda vizualurilor din spațiu, și nici personal sau cognitiv nu am putut să rezonez cu nimic. Nu mi-a păsat deloc dacă salva Pământul sau nu; ba chiar speram să nu o facă, doar ca să fie un twist interesant. Dar a avut momentele lui nice, wholesome și funny - puține pentru un film atât de lung, dar asta este. Un film ce nu supără pe nimeni, dă loc cârcotașilor ca mine să dea din gură - amaze, amaze, amaze, thumbs up.

Dar dacă e să facem o comparație între prietenia lui Gosling și a lui Rocky cu cea dintre mine și Lucian, clar eu sunt Ryan, doar zic. (Kinostetic)

Sound of Falling. O punte de lumină

2026-03-21T22:23:00.003+02:00

Kinostetic a scris despre cum l-a atras și distrus Sound of Falling (de Mascha Schilinski), laureat Jury Prize la Cannes 2025 și proaspăt intrat în cinematografele din România.

De multe ori mă gândesc cum mi-aș dori ca, printr-o oglindă sau ca printr-un geam, să pot vedea momente din trecutul familiei mele, în special din mai multe generații din urmă. Anumite povești le știu - traume care au ajuns până la mine, istorii transgeneraționale care se leagă prin boală, fugă sau moarte, coincidențe narative între persoane diametral opuse din arborele genealogic sau, de ce nu, și momente frumoase. Oricât de multe aș ști sau s-ar transmite până la mine, mă simt izolat de trecut. Fix asta vrea să facă Sound of Falling, într-un mod foarte unic: creează o mică punte de lumină între patru povești ale unor fete din generații diferite și unește singurătatea și izolarea pe care fiecare dintre ele o simte, nu doar într-o experiență de familie, ci într-una universală.

Sound of Falling este o ambițioasă poveste caleidoscopică feminină despre patru fete din aceeași familie, dar din generații diferite, care sunt unite într-un mod sau altul de anumite ritualuri, depresii sau sentimente transmise de-a lungul generațiilor, fie direct, fie prin istoricul familiei. O poveste cu fantome, dar fără fantomele clasice, care, cusute în timp și claustrate în aceeași casă dintr-un orășel pitoresc din Germania, ne prezintă condiția în continuă schimbare a femeii în societate, dar și a propriei identități.

Multe filme care vor să portretizeze suferința femeilor de-a lungul timpului pot cădea în capcana „misery porn-ului”, unde, de la început până la sfârșit, protagonistele nu au niciun moment de respiro și sunt ținute doar în tot felul de violențe fizice sau psihice, fără ca alte aspecte să fie dezvoltate. Deși ambele tipuri de violență sunt prezente în Sound of Falling, ele sunt mult mai nuanțate și depind de perioada în care trăiește fiecare personaj. Binele este „bun” în funcție de epocă, la fel și răul, care ia mereu altă formă, iar totul este condiționat de ceea ce este atunci acceptat sau „la modă” ca suflu. Între povești se simte „the wind of change” – precum și modelarea fiecărei fete moștenitoare, fie la nivel social și politic, fie familial.

Femeia își croiește încet emanciparea în timp, concomitent cu apariția unor noi forme de subordonare și violență. De la opresarea directă de gen și claustrarea în rolul de servitoare a familiei, până la sexualizare, viol sau sinucidere - toate aceste teme urmăresc ca o umbră femeile în diferite perioade ale istoriei. Putem vedea cum ia naștere baza misoginismului și a opresiunii unei epoci și cum aceasta nu dispare niciodată, ci doar ia noi forme de adaptare în funcție de perioadă și de nivelul de libertate al femeii, tocmai pentru a menține controlul.

Singurătatea, depresia și gândurile suicidale trec ca un ecou de la o protagonistă la alta și le însoțesc prin spațiu și timp. Filmul mizeză pe anumite elemente „eerie”, transformându-se aproape într-un horror atmosferic. Toate sunt amplificate de ritmul lent, de sound design și de imaginea extraordinară, care are câțiva ași în mânecă. Montajul și trecerea de la o fată la alta se fac brusc, fără explicații și fără artificii cinematografice care să-ți spună „hei, acum ești în trecutul X” sau „acum ești în prezent”.

De foarte multe ori, ne sunt prezentate fetele urmărind membri ai familiei prin găuri de cheie, crăpături în uși sau în timp ce dorm, iar, la rândul nostru, noi le urmărim pe ele, amplificând astfel lipsa de intimitate pe care o resimt. Mai mult, uneori, deși avem POV-ul lor, apare și un alt punct de vedere straniu, persistent, ca și cum o fantomă le-ar urmări sau ca o personificare a Morții. Această dimensiune se potrivește foarte bine cu „feelingul” sau frica pe care fiecare protagonistă o are față de moarte, frică ce crește odată cu generațiile și traumele acumulate.

Toată premisa filmului și cele patru generații sunt legate fizic de casa familiei. Casa este singura martoră a tot ce au îndurat ele și familia lor; casa le vorbește și le arată, este ca un portal între generații - un portal de sentimente și „viziuni” care sunt transmise mai departe. Este o „fantomă” ale cărei camere sunt bântuite de emoțiile trecutului, care reverberează și în prezent. Aici, motivul casei (și al hambarului) este utilizat la maximum, nu doar ca un clișeu (da, mă uit la tine, Sentimental Value). O casă în care a avut loc o moarte nu mai poate fi niciodată cumpărată sau vândută, ci poate doar să fie împrumutată de la fantomele care au rămas în urmă.

În cel mai bun mod, m-a dus și cu gândul la cinemaul lui Haneke (în special The White Ribbon), unde, la fel, violența este „pe bancheta din spate”, nefiind neapărat arătată direct. Așa cum Haneke construiește agresivitatea prin tensiune claustrantă sau presiune socială, Sound of Falling induce ideea violenței prin abuz și opresiune. Ambele filme au în comun critica asupra structurilor sociale și a figurilor de autoritate. Depinde la ce film al lui Haneke ne raportăm pentru a surprinde autoritatea, dar în filmul Maschei Schilinski este clară autoritatea exercitată asupra femeilor și reziliența lor tăcută.

Într-un peisaj plin de filme rapide și zgomotoase pe care s-a pus reflectorul anul trecut, Sound of Falling vine ca o gură bună de apă rece în timpul caniculei. Cere mult de la tine - mai ales răbdare și atenție - dar, dacă te lași purtat de poveste și, mai ales, de modul în care este construit totul, este imposibil să nu te atragă și să te distrugă la final. Este fun și să-l unești narativ ca un puzzle și să vezi cine a cui e și cum s-a dezvoltat familia și ce reprezintă pentru fiecare anumite elemente sau locuri din trecutul persoanei de dinainte, dar mai fun este să intri în trauma filmului și să te lași in cădere liberă.

Pentru mine, este clar cel mai bun și cel mai interesant film apărut anul trecut și, totodată, singurul care, după vizionare, continuă să mă bântuie în cel mai frumos mod.

cronică de Kinostetic (pagina sa de Instagram, aici)

The Bride! Neajunsul de a te fi (re)născut

2026-03-18T13:04:00.002+02:00

Kinostetic revine, ca Frankenstein pe ecrane, într-o cronică all over the place. Fix ca filmul.

Oh boy, recesiunea chiar există și este mai rea decât credeam. Știm că Hollywood-ul are un fetiș pentru remake-uri, mai ales acum, cu horrorur-ile clasice, dar in this economy avem mitul lui Frankenstein muls până la epuizare pentru că e trendy și aduce capital. Cu Poor Things în 2023, care reinterpreta ideea corpului reanimat prin filtrul feminist și steampunk. Acum, fix două filme din „universul” Frankenstein apărute la o mică diferență unul de altul fac ca totul să pară mai degrabă suprasaturat decât o „coincidență fericită”.

Da, da, diferențele dintre Frankensteinul lui del Toro și The Bride! nu sunt doar stilistice, ci țin și de modul în care se raportează la materialul originar: unul vrea să rămână fidel fulgerului creator combinat cu daddy issues, celălalt vrea de fapt să rescrie puterea dintre OG și remake și să provoace la duel toată ideea de a fi o creație de sine stătătoare, nu „mireasa” cuiva (cu atât mai mult cu cât, în filmul din ’35 care îți poartă numele, apari doar cinci minute să fuck shit up). Aici măcar e all out, guns blazing, dar asistăm, din păcate, nu la o fascinație a industriei pentru gotic, ci la monetizarea anxietății propriei distrugeri.

Ca să simplific puțin povestea, The Bride! mizează pe o premisă universală, veche de când lumea și pământul: dorința disperată de a fi iubit. Aici, Frankenstein (Christian Bale) este lonely boy de mult prea multă vreme și întruchipează foamea după emoții, dar și incapacitatea de a accepta autonomia celuilalt. Încearcă să transforme iubirea mai mult în posesie decât în apropiere de celălalt - un bărbat clasic. Reînvierea Idei aka Mireasa (Jessie Buckley) este o formă violentă de posesie prin manipularea memoriei ei pierdute, la propriu.

Mireasa pentru fiul meu.

Bine, am făcut eu să pară că totul este așa simplu și direct. Nu este. În teorie, filmul este un fel de coming-of-age: Ida nu se descoperă doar pe ea, refuză și să accepte normele sociale care îi sunt impuse. Practic, filmul este o combinație sinistră între rom-com, „50 First Dates”, Bonnie and Clyde, puțin noir american și… „La La Land”. La bază stă dimensiunea feministă pe care filmul o propune, dar care, din păcate, reușește prea puțin să fie articulată coerent.

Pentru o ciorbă de genul ăsta aș fi vrut să spun că este îndrăzneț și ambițios, dar ingredientele nu se amestecă bine și dau impresia mai mult de throw shit at the wall and see what sticks. Multe lucruri nu funcționează, tot atâtea nu au sens dacă sunt puse cap la cap și e păcat, pentru că unele încercări sunt naughty-fun, dar, în confuzia filmului, sunt diluate și adaugă doar un alt strat în plus pentru suprastimularea noastră. În căutarea unei forme libere, paradoxal, se constrânge mai tare în propriile încercări. Din cauza acestui try-hardness, regizoarea Maggie Gyllenhaal aruncă mult prea multe spre noi și totul devine foarte white-noise-ish și ajunge fix unde nu vrea: să te plictisească.

E un tandem interesant între Ida și Franky, à la filmele buddy-cop, unde ambii protagoniști sunt la poli diferiți în ceea ce privește personalitatea lor. Ida are foarte multă energie anarhică, punk as fuck, dar și wacky, care întruchipează o formă de feminism unapologetic, în timp ce Franky este melancolic, lent, ceea ce sugerează „the old ways”. Acest conflict dintre ei, din păcate, nu este foarte exploatat, deși ar fi putut deveni o reprezentare tematică mai mult sau mai puțin subtilă a ciocnirii dintre trecutul patriarhal și identitatea feminină aflată într-o permanentă „reînviere”.

Totul este mult mai țintit, într-un mod leneș, unde Jessie joacă un personaj de tip Harley Quinn, cu a cărui dinamică, din păcate, nici măcar filmul nu poate să țină pasul. În contrast cu viteza narativă normală a filmului, jocul ei este dinamic, șugubăț și vrea schimbare continuă, ceea ce face totul obositor. Nu ne putem agăța emoțional de ea sau de dorințele ei. Noroc cu Franky, care e sentimental, încet, a lonely, lonely boy și cinefil, cu o obsesie pentru personajul din filmele mute care este jucat de Jake Gyllenhaal… he’s like me, fr!!!

Un lucru care ar fi făcut filmul mai interesant (dacă se concentra pe asta, nu doar prezent), era jocul detectivilor (Penélope Cruz / Peter Sarsgaard) aflați pe urmele celor doi monștri. Dinamica dintre ei doi este (mult spus) o critică a normelor de gen ale anilor ’30: personajul Penélopei este, de fapt, detectiva și creierul, dar este obligată să „mimeze” subordonarea față de partenerul ei detectiv doar pentru că femeile nu puteau fi în roluri puternice sau emancipate. Mireasa, în oglindă, refuză rolul unei „doamne de societate” și navighează lumea fără a ține cont de normele care îi sunt puse în cârcă și de căsuța în care este înghesuită. Transversala între cele două personaje feminine - răzvrătirea Miresei față de ce ar trebui să fie și acceptarea Penélopei, până la un punct, a presiunilor sociale - trece discuția de la eliberare personală la un „fuck you” aruncat convențiilor sociale. Din păcate, tot ce am scris în paragraful ăsta nu se regăsește și în film sau nu este portretizat cu sens.

Here’s to the ones that dream.

Dar stai, asta nu e tot!... însă nu știu cât merită să mai vorbim de numeroase subploturi, scene de musical integrate la întâmplare, omagiu cinematografiei mute, o conexiune ancestrală spațio-temporală între Mary Shelley și The Bride! și, colac peste pupăză, nașterea unei revoluții feministe după ce Mireasa omoară niște ochi albaștri (polițiști), da, exact ca în Jokerul lui Joaquin Phoenix, plus multe, multe altele. Toate sunt aruncate să fie, toate încearcă să te distreze (fără succes) și multe dintre ele ori nu duc nicăieri, ori sunt abandonate pe parcurs.

În final, oricât de mult ar vrea Maggie să spună ceva despre “life, man”, oricât de puternic încearcă să șuteze mingea, ratează mult. Are lucruri de spus, dar, asemeni corpului lui Frankenstein, totul este cusut din bucăți ciopârțite care, în final, dau viață la ceva... nici măcar grotesc, ci meh. Cred că, dacă își înjumătățea ideile, filmul ar fi funcționat narativ și structural mult mai bine și i-ar fi dat oportunitatea să fie și mai flamboiant stilistic și să țină pasul cu propria creație. Într-un fel e meta că creatorul dă naștere la ceva autodistructiv și care, în final, devine un clusterfuck. Survolând tema miturilor, ideile on-the-nose ale filmului și cringe-ul, Maggie a zburat prea aproape de soare și i s-au ars aripile… Tot într-un mod meta, și acest review e all over the place.

cronică de Kinostetic (când se plictisește scrie pe silly mood, pe pagina de Instagram, aici)

După Revoluție... O dorință în ea

2026-03-10T16:51:00.011+02:00

GUEST POST: PAULA DRĂGULESCU

După fiecare din cele două proiecții organizate în 2026 de noi la Cinema Studio, Paula Drăgulescu, spectatoare și cinefilă, a scris câte o cronică la cald. Am admirat claritatea observațiilor, scrise la nicio oră după eveniment, la ceas de seară, pe pagina ei de Letterboxd. Așa că am invitat-o pe Paula să punem cele două cronici și aici, dacă tot aniversăm anul ăsta și blogul. Marele Ecran a fost de la început deschis vocilor proaspete și pasionaților (ca noi) care scriu despre ce văd. Am invitat-o pe Paula să se prezinte, ceea ce a făcut la finalul acestor texte.

După Revoluție

Un film-documentar înfiorător de actual și poate mai relevant ca niciodată. A fost de-a dreptul fascinant să observ similitudinile dintre tensiunea și frenezia ce puseseră stăpânire pe o societate deja bulversată de evenimentele din decembrie 1989 și atmosfera creată odată cu anularea alegerilor din 2024.

Dialogurile din Piața Universității, purtate între oameni cu ideologii radical diferite -lucru care în climatul actual nici nu știu dacă ar mai fi posibil fără a degenera într-un conflict violent-, mi s-au părut poate cele mai semnificative momente ale documentarului. Ele surprind cu exactitate tenacitatea propagandei comuniste în procesul de îndoctrinare, dar mai ales nivelul de confuzie și incoerență argumentativă al unor oameni extrem de vulnerabili la mesajele eficient servite prin toate mijloacele de comunicare existente.

Rânjetul sinistru al lui Ion Iliescu, precum și aroganța cu care răspundea întrebărilor reporterilor, devin, retrospectiv, cu atât mai revoltătoare, în special când ne gândim la răul pe care l-a însămânțat și care, asemeni unei tumori maligne, pare să se extindă necontenit. Totuși, la final, într-o notă tragi-comică, propun o adaptare a câtorva termeni din documentar la realitatea de astăzi:

1. Ion Rațiu = George Soros
2. Ion Iliescu = Călin Georgescu/George Simion
3. FSN = AUR/SOS/POT
4. Susținătorii FSN = „suveraniștii”
5. „V-au cumpărat cu 100 de lei și un pachet de Kent” = blugi și banane
6. “n-avem nevoie de alte partide, fiindcă noi, muncitorii, suntem opoziția” = “poporul”
7. Discuțiile aprinse din Piața Universității = comentariile înverșunate de pe Facebook
8. „Ați mințit poporul cu televizorul” = TikTok
9. Sloganuri pro-Iliescu = melodii dedicate lui CG, generate cu AI
10. Manipulare = manipulare, pentru că, după atâția ani, pare că nu am învățat nimic.

A Want in Her

“Oare cât de fină este linia dintre suport și codependență” și “putem oferi cu adevărat a doua șansă”? În jurul acestor întrebări se conturează filmul-documentar al regizoarei irlandeze Myrid Carten. Da, A Want in Her poate fi considerată o poveste despre fantome, fiindcă moartea și absența cuiva drag devin mult prea adesea sinonime. Persoana dependentă nu dispare complet, dar nici nu mai este pe deplin prezentă. Între episoade de luciditate și recăderi, între promisiuni și dezamăgiri repetate, relația afectivă se transformă într-o negociere perpetuă cu adicția.

Cu o onestitate ce devine, uneori, inconfortbailă și fară a încerca să îndulcească realitatea, Myrid aduce publicului o explorare brută a dinamicilor familiale, a relației complexe cu propria mamă și a implicațiilor pe care adicția unui membru al familiei le are asupra celorlalți. În contextul actual, în care consumul de substanțe devine tot mai normalizat, iar probleme precum alcoolismul sunt reduse eufemistic la simple „patimi” sau „plăceri nevinovate”, filmul reamintește cât de distructive pot fi, în fond, aceste dependențe. Forța documentarului vine tocmai din refuzul de a oferi rezoluții facile.

Carten nu urmărește un arc narativ clasic al recuperării și nici nu construiește un portret moralizator. În schimb, filmul funcționează ca un jurnal vizual al unei relații aflate într-o permanentă stare de tensiune, unde fiecare gest de afecțiune este însoțit de riscul unei noi rupturi a legăturii deja fragile dintre mamă și fiică.

A Want in Her devine, așadar, o incursiune a suferinței, de la scena în care Myrid își surprinde mama, aflată într-o stare deplorabilă, pe o bancă în mijlocul străzii, strângând în mână o sticlă de vin, până la cadrele în care copiii reproduc, în mici jocuri de rol, comportamente abuzive pe care, cel mai probabil, le-au interiorizat în sânul propriilor familii.

În fața unor astfel de imagini, filmul nu oferă soluții, ci doar lansează întrebarea dacă suntem cu adevărat pregătiți să înfruntăm durerea provocată de adicțiile celor dragi și, mai ales, cât din ea putem duce fără să ne pierdem pe noi înșine.

foto: Nicoleta Bilcec

Sunt Paula, studentă la Litere și campioană la dat cu părerea ("da, e criteriu de admitere la noi la facultate, să știți"). Îmi place să scriu despre orice mă impresionează, fie cărți sau filme, dar mai ales despre ce mă enervează (acolo intervine adevăratul patos).

Iubirea mea pentru cinematografie a început din pruncie, de când tata se uita la Star Wars la televizor și se prefăcea că nu mă vede cum mai trăgeam și eu cu ochiul din când în când. Din fericire, curiozitatea pentru filme nu s-a oprit acolo, iar pasiunea pentru ele s-a concretizat odată cu prima vizită la cinematograf. Mi se pare fascinant cum majoritatea oamenilor își amintesc cu exactitate prima dată când au pășit într-o sală de cinema. E ceva magic să împărtășești emoția unui film, fie și pentru câteva ore, cu niște necunoscuți, chiar și atunci când poate nu înțelegi o iotă din ce spun personajele (primul film văzut de mine la cinema a fost Avatar dublat în spaniolă; spoiler: nu știu spaniolă).

Dacă vă întrebați ce gânduri mai îmi străbat mintea la ceas de seară, aruncați un ochi pe conturile mele de letterboxd și goodreads. (texte de Paula Drăgulescu)

Myrid Carten despre „O dorință în ea"

2026-03-05T08:50:00.006+02:00

A Want in Her (2024) este un documentar foarte actual și relevant, într-o țară în care se vorbește de puțină vreme despre sănătate mintală iar despre alcoolism se vorbește mult prea puțin raportat la amploarea pe care o are în România. Dincolo de aceste teme, cineasta irlandeză Myrid Carten a făcut un film cu valoare universală pornind de la relațiile din familia ei. Mai jos am extras câteva idei ale regizoarei într-o conversație cu Savina Petkova, prezente în caietul de presă al filmului.

Criza mamei

La început, a fost vorba în mare măsură despre explorarea trecutului. Filmul pe care credeam că îl fac implica realizarea de interviuri și încercarea de a afla mai multe despre ceva ce s-a întâmplat în trecut, adică în jurul unei moșteniri de după moartea bunicii mele. Ceea ce s-a întâmplat apoi a fost că trecutul a început să se facă simțit în prezent printr-o situație dramatică - criza mamei mele.

Unul dintre unchii mei a murit în iulie 2018, iar eu am filmat înmormântarea și evenimentele care s-au întâmplat după aceea. Cea mai mare parte a filmului a fost înregistrată între sfârșitul anului 2019 și martie 2020, așa că a ajuns să fie mult mai mult la timpul prezent, cu trecutul erupând. Uneori se întâmplă asta în viață, în Irlanda îl numim „vălul subțire dintre tărâmuri”. Cred că există anumite episoade în viață în care simți că vălul este subțire.

Am avut senzația că moartea unchiului meu a fost începutul a ceva în familia mamei mele. Erau zece copii și toți personaje fascinante. Fiind unic copil întotdeauna m-am gândit că ar fi bine să am o arhivă a poveștilor lor din trecut, chiar și ca material pentru ficțiune. Așa că, atunci când a murit unchiul meu, m-am gândit că ar trebui să încep să înregistrez istoria lor de familie și toate dramele în jurul cărora am crescut. Am intuit bine, a fost începutul a ceva cu efect de domino, pentru că de atunci încolo, la fiecare șase luni, murea câte un frate. Cinci dintre frații mamei mele au murit în acei trei ani.

În mijlocul acestei perioade, mama a început să intre în spirală. Cred că a fost afectată de moartea fraților ei, cu siguranță, dar, în această spirală, a rămas fără adăpost. Așa că a fost prima dată când a trebuit să se întoarcă la casa familiei pentru a trăi ca adult. Apoi mi-a devenit clar că, în loc să-i intervievez pe toți unchii și mătușile mele despre casă, ceea ce se întâmpla acolo acum era mai viu decât aceste povești din trecut.

Pur și simplu filmam destul de intens în momentul în care a avut loc criza mamei mele. Poate că, într-un fel, am reacționat la morți filmând, iar ea intrând în spirală. Acesta este și motivul pentru care filmul este editat în acest fel - încep cu unchii mei, apoi mama devine mai prezentă și, într-un fel, preia controlul asupra narațiunii. Îmi place această abordare, pentru că, pentru mine, așa este viața: crezi că ceea ce cauți este aici, în stânga ta, dar, de fapt, esența reală a ceea ce cauți este în dreapta ta.

Rolul camerei

Nu fac artă și filme ca terapie, terapeuții sunt foarte bine plătiți dintr-un motiv! Fac un film pentru că vreau să comunic ceva și cred că spațiul dintre film și public creează ceva mai mult decât suma părților sale. Dar pentru mine, singura reflecție terapeutică pe care am observat-o este că a avea o cameră mă face întotdeauna să simt că am un scop într-o situație de criză. Îmi dă libertate de reacție. Cred că a fost util prin faptul că mi-a permis să pun întrebări pe care altfel aș fi fost prea speriată sau lipsită de apărare să le pun sau m-ar fi prins în vârtejul evenimentelor.

De asemenea, i-a permis mamei mele să vadă că o iau în serios, că are o voce și că experiența ei conta. Așadar, a creat o dinamică diferită pentru noi, care nu a fost atât de mult despre co-dependență, cât despre a fi prezenți și a fi martori la ceva una pentru cealaltă.

Universal

Lucrul extraordinar la oameni este modul în care își gestionează propria tulburare. Doar atunci când mă uit la întunericul meu pot accepta întunericul altor oameni. De fapt, nu sunt cea mai publică persoană când vine vorba de rețelele sociale și alte chestii de genul acesta, mereu cred că este un fel de paradox, pentru că munca mea este profund personală și expusă. Dar presupun că am suficientă încredere în oameni încât această poveste specifică și destul de extremă să poată fi și universală. Cei pe care îi iubim pot să poarte tot felul de lupte, nu neapărat o dependență. Și furia care vine odată cu această grijă este universală. Am încredere că acestea sunt sentimente pe care un privitor le poate împărtăși.

Rădăcini

Simt că cea mai mare parte a practicii mele de până acum a condus la acest proiect pentru că am început să fac lucrări despre familia mea la școala de artă, iar o parte din acele imagini sunt de fapt în film. Erau despre relația cu mama mea și ruptura pe care a provocat-o, deși la vremea respectivă făceam lucrări destul de suprarealiste și eram în starea aceea de „Sunt bine! Familia mea este acolo, în Irlanda!”. Apoi au început să erupă în filmele mele.

Sunt interesată de performance și moștenire, realitate, precum și nebunie și luciditate, iar asta vine foarte mult din Irlanda. Mulți dintre cineaștii care mă entuziasmează au experiență în performance, cum ar fi Josephine Decker. Apoi, îmi plac și filmele realiste sociale, precum cele făcute de Andrea Arnold și Lynne Ramsay. Îmi place drama și modul în care abordăm relațiile dintre sine și celălalt, în esență, dramatizarea acesteia.

Îmi place forma documentară datorită mizei - sentimentul că lucrurile sunt vii și spectatorul este implicat pentru că este real. De asemenea, îmi place că nu îți spune lucruri, ci ți le arată și creează emoție punându-te în relație cu imaginea sau în mijlocul personajelor. E cum spune Sally Rooney: „Cărțile mele nu sunt despre indivizi, sunt despre relații”.

Myrid Carten este cineastă irlandeză și artistă vizuală ale cărei lucrări interoghează atât lupta pentru intimitate cât și felurile în care suntem marcați de trecuturile noastre. A fost distinsă cu premiul Next Generation Artist (2018-19) din partea Consiliului Artei din Irlanda. A Want in Her este lungmetrajul ei de debut.

Marele Ecran prezintă premiera filmului la Timișoara, duminică, 8 Martie (8 seara) la Cinema Studio, proiecția fiind urmată de o conversație ghidată împreună cu psihologul Maria Stoica (Asociația Echilibrat). Biletele se găsesc pe pagina cinematografului.

După Revoluție, cu regizorul Laurențiu Calciu

2026-02-24T22:36:00.005+02:00

Laurențiu Calciu era profesor de matematică în decembrie 1989, dar și pasionat de cinema. O lună mai târziu filma cu o cameră VHS protestele din piața Victoriei și discuțiile libere ale cetățenilor din stradă. "Oamenii obișnuiți sunt cel mai bun lucru întâmplat filmului românesc" spunea criticul A.O. Scott într-un dialog cu Alex Leo Șerban. Iar "După Revoluție" (2010) aș zice că e, în primul rând despre oamenii obișnuiți. Despre ce mai este filmul am început o discuție cu regizorul Laurențiu Calciu, invitatul nostru la Timișoara în 28 februarie, ocazie cu care vom continua conversația împreună cu publicul de la Studio.

Marele Ecran: Istoria nu se repetă dar uneori rimează, era un aforism celebru. Ai găsit ceva rime cu prezentul, legat de După Revoluție?

Laurențiu Calciu: Cum să nu, ușurința cu care lumea poate fi manipulată. Atunci era televiziunea (“Ați mințit poporul/ Cu televizorul!”), acum e TikTok (vezi alegerile de anul trecut).

Spuneai după o vizionare din 2019 la One World Romania că ai descoperit chiar tu lucruri noi în film. Ce descoperiri crezi că putem face ca spectatori?

Nu mai știu la ce mă refeream atunci, probabil la Mihaela Rădulescu care le zâmbea politicienilor după conferința de presă a lui Iliescu. Spectatorii ar putea sa descopere - cei maturi la vremea respectivă, prea târziu, din păcate - disimulările flagrante din viața politică de atunci. Un exemplu este răspunsul lui Iliescu la întrebarea în legătură cu punctul 8 al Proclamației de la Timișoara. El se referă la membrii partidului comunist și ai familiilor lor, când de fapt era vorba de membrii nomenclaturii PCR.

Știu că ai mai povestit, dar pentru cei care nu știu, ar fi interesant să afle cum a ajuns un profesor de matematică să facă film. Poți intra puțin în contextul acelui început (de 1990) și ce a urmat pentru tine? Mai ales că, deși ai început cu filmările pentru După Revolutie, acesta a fost, cronologic, al patrulea tău film, cred. Apropo, de ce a apărut 20 de ani mai târziu?

Da, e o poveste mai lungă. Eram pasionat de film, ca de altfel și de matematică, numai că mi-aș fi dorit să fac cercetare, nu să fiu profesor de școală într-un sat din Bărăgan. Îmi petrecusem o mare parte din adolescență și prima tinerețe la Cinematecă, uneori văzând mai multe filme pe zi. Cum însă șansele de a studia regia la IATC erau minime (erau doar câteva locuri și se știe că se intra cu “pile”), singura posibilitate era să încerc să fac ceva independent; cum apăruseră camerele video pentru amatori și era tolerat să deții una, așa cum era să ai și un videocasetofon și să primești casete cu filme din străinătate, am strâns bani câțiva ani la rând, și prin noiembrie 1989, un prieten din Germania mi-a trimis un Panasonic M7.

Cred că mi-au ținut-o în vamă până în ianuarie 1990, pentru că nu era de dorit o cameră video în plus în România după căderea zidului Berlinului. Așa că am primit-o abia prin ianuarie ’90, când a reînceput să funcționeze Poșta Română. Pe 28 ianuarie, la mitingul din Piața Victoriei, a fost prima dată când am pus mâna pe o cameră video. De ce-am montat filmul abia dupa douăzeci ani? Pentru că erau prea multe lucruri de filmat în anii ăia, am plecat să studiez în Anglia, dar asta e altă poveste…

Criticul de film Andrei Gorzo spunea că "printre filmele indispensabile ale cinematografiei românești, După Revoluție se numără printre cele mai rareori recunoscute".

Poate pentru că documentarele sunt în general mai puțin cunoscute decât filmele de ficțiune. Nu prea rulează în cinematografe și sunt puțin difuzate de televiziuni, cele mai multe pot fi văzute doar la festivaluri. Singura ofertă pe care mi-a făcut-o o televiziune particulară, acum mai mulți ani, a fost pentru o versiune prescurtată, de 20 de minute.

Filmul surprinde perioada de tumult după Revoluție și dinainte de mineriada din iunie 1990. Acum încă se vorbește de acele prime alegeri care au marcat traiectoria României. Crezi că putea fi altfel sau așa cum eram atunci ca societate nu putea duce înspre altceva?

Sunt convins că putea fi altfel dacă manipularea se făcea în altă direcție, dacă nu era făcută de foști comuniști care aveau interesul să se pastreze status-quo-ul. Cred că dacă venea Regele Mihai cu primul avion cu care au venit ziariștii pe 12 ianuarie, când s-a deschis aeroportul, România ar fi fost cu totul alta azi. Poate că e o utopie.

De ce Ion Rațiu pe afiș?

Nu eu am ales imaginea de pe afiș, ci un tânăr designer. De fapt e un mozaic cu sute de imagini din film. Presupun că i s-a părut emblematică imaginea cu Ion Rațiu vorbind la portavoce și, mai ales, ceea ce spune: “sacrificiul de sânge al poporului român, care a uimit lumea întreagă, nu trebuie trădat”. Din păcate a fost.

Ai un mesaj pentru timișoreni? De ce să vină la film?

Pentru referirea la paragraful 8 al Proclamației de la Timișoara, care, dacă ar fi fost respectat, ar fi schimbat soarta României.

Laurențiu Calciu a urmat National Film and Television School în Marea Britanie, unde s-a specializat în film documentar. În 1997 a filmat viața din arhipelagul Dodecanez, apoi ruta maritimă urmată de Iason și Argonauți. În România a realizat documentarul "Mămăliga te așteaptă" (2004) și mai multe filme despre comunitatea Roma.

Interviu consemnat de Lucian Mircu. "După Revoluție" va avea premiera la Timișoara, sâmbătă, 28 februarie, de la ora 20, la Cinema Studio, în prezența regizorului. Biletele se găsesc pe site-ul cinematografului.

Marele Ecran prezintă seria aniversară de proiecții

2026-02-23T14:56:00.000+02:00

COMUNICATUL "OFICIAL"

În 2026, Asociația Marele Ecran marchează 15 ani pe scena culturală timișoreană independentă prin lansarea seriei „Marele Ecran Prezintă” - un program de proiecții lunare, în premieră locală, care debutează cu două filme importante la Cinema Studio.

Proiecțiile sunt însoțite de dialoguri cu cineaști, cineaste și invitați speciali, în intimitatea caldă a unei comunități cinefile alături de care Asociația Marele Ecran a crescut timp de 15 ani. Biletele pot fi achiziţionate de pe site-ul Cinema Studio.

„După revoluție”, documentar din 2010 regizat de Laurențiu Calciu, deschide seria sâmbătă, 28 februarie, de la ora 20:00, la Cinema Studio. Proiecția este urmată de o discuție cu regizorul Laurențiu Calciu și moderată de Lucian Mircu.

Prezentat în premieră la Timișoara, filmul surprinde starea de tensiune a cetățenilor în preajma primelor alegeri după revoluția din 1989 si discursurile celor doi candidați la prezidențiale - Ion Rațiu și Ion Iliescu. O perioadă de proteste spontane zilnice ale oamenilor îngrijoraţi de uşurinţa cu care noii lideri s-au instalat la conducerea ţării și au organizat alegeri grăbite (și puternic contestate).

Născut și crescut în București, Laurențiu Calciu era profesor de matematică în decembrie 1989. Și-a urmat pasiunea pentru film iar în 1991 a fost admis la National Film and Television School din Marea Britanie, apoi s-a specializat în film documentar.

„După revoluție” a fost distins cu Premiul Publicului la Festivalul Filmului European (2012) și a circulat în festivaluri prestigioase precum Ji.hlava International Documentary Film Festival sau One World Romania.

Duminică, 8 martie, de la ora 20:00, tot la Cinema Studio, Marele Ecran prezintă, în premieră la Timișoara, documentarul „O dorință în ea” / A Want in Her (2024), regizat de Myrid Carten. Proiecția va fi urmată de o discuție pe temele deschise de film (dificultățile luptei cu dependența, dar și complexitățile relației mamă-fiică), împreună cu Maria Stoica (psiholog și psihoterapeut), din partea Asociației Echilibrat.

Când mama ei alcoolică dispare undeva în Irlanda, artista Myrid Carten se întoarce din Londra să o găsească. Căutarea o aduce în mijlocul unei familii în conflict, într-o casă contestată și un trecut care amenință să-i îngroape pe toți, inclusiv pe ea.

„O dorință în ea” este o poveste imersivă, la persoana întâi, despre costul iubirii și cât de dificil este să îi scapi.

Myrid Carten este o cineastă irlandeză ale cărei lucrări interoghează atât lupta pentru intimitate cât și felurile în care suntem marcați de trecuturile noastre. A fost distinsă cu premiul Next Generation Artist (2018-19) din partea Consiliului Artei din Irlanda. „A Want in her” este lungmetrajul ei de debut și a fost prezentat în competiția unor festivaluri renumite precum IDFA (Amsterdam), Sheffield DocFest, ZagrebDox. La Dublin International Film Festival (2025) a primit atât Premiul Publicului cât și Premiul pentru cel mai bun documentar.

Programul organizat de Asociația Marele Ecran este susținut de Groupama Asigurări, Vitas România și Cinema Studio Timișoara, cu sprijinul Asociației Echilibrat și One World Romania.

„În 2026 vrem să ducem un pas mai departe programul de proiecții de film documentar dezvoltat de peste un an în parteneriat cu Cinema Studio. Aceste întâlniri oglindesc chiar punctul nostru de pornire din 2011: dorința simplă de a vedea filme pe marele ecran împreună cu alți oameni. Mai mult, primăvara aceasta vrem să dăm înapoi și din ce am învățat pe parcursul acestor 15 ani, sub forma unui atelier de film dedicat tinerilor”, declară reprezentanții Asociației.

Născută în 2011 din pasiunea unui blog de cinema colectiv și dezvoltată de un grup de cine-activiști - co-fondatori ai festivalului Ceau, Cinema! și realizatori de film („Superhombre”, „Apă și talpă”) - Asociația Marele Ecran a devenit un reper al culturii cinematografice locale. Organizația independentă este unul dintre partenerii inițiali ai proiectului de reabilitare a Cinema Studio și contribuie în continuare la consolidarea unei comunități cinefile vibrante la Timișoara.

Wuthering Heights. La răscruce de soft-porn și mult penibil

2026-02-21T14:32:00.002+02:00

Kinostetic a scris despre noua ecranizare „La răscruce de vânturi", intrat de curând în cinematografe, anunțnd, pe scurt, că e cel mai rău lucru care i s-a întâmplat lui Emily Brontë. Pe lung, citiți mai jos.

Uneori putem găsi răspunsuri la problemele moderne în arta veche. Wuthering Heights poartă în ea, la cote înfricoșătoare, o actualitate tristă. Nu este o poveste gotică cu fantome, mister și doi oameni care se „iubesc” într-un mod fucked up. E despre iubire toxică, rasism, clasism, traume transgeneraționale, ciclul răului care se transmite ca o boală și sufocă generații etc.

În climatul socio-politic actual, unde outsider-ul e din nou portretizat ca inamicul nostru, empatia e văzută ca o slăbiciune și diferența de clasă e inimaginabil de mare, cartea devine necesară.

Când am văzut că Emerald Fennell (Saltburn) va ecraniza cartea, am fost mai mult decât dezamăgit, pentru că știam ce o să primim. O gargară superficială, care se vrea edgy (dar nu e) și care o să arate cu degetul spre cei mai săraci ca și „clasa superioară” din care se trage ea - este nepo baby și contează asta, pentru că, odată ce citești filmul cu ochelarii ei, totul capătă sens (economic). “Mare mi-a fost mirarea” când fix asta am primit. Un film care pare satiric, campy și cu un cringe asumat, dar care, spre oroarea mea, se ia în serios și, de fapt, penibilul de pe ecran îmi este livrat drept „artă”.

Dacă tot capitalizăm iubirea și o transformăm în consum, noul produs Wuthering Heights (La răscruce de vânturi) e fix numele potrivit pentru ca marile studiouri să mulgă bani. Superficial, shiny, marketabil, făcut să dea bine în trailer și pe TikTok - oamenii recunosc titlul, deci o să vină la film, adaugi puțin XCX și doi protagoniști arhicunoscuți și ai rețeta succesului ca să faci capital… dar cu o neînțelegere profundă a ceea ce reprezintă cartea (chit că te eschivezi și zici că e „adaptare modernă” sau cum și-a imaginat regizoarea cartea la 14 ani, când a citit-o). Sorry, nu vreau să văd o adaptare după WH horny și fan-fictiony. Dar o să vorbim ceva mai încolo și dacă rezistă ca film de sine stătător.

Romanul este vechi de aproape 200 de ani și rămâne incredibil de actual prin temele lui. Filmul reușește performanța uimitoare să arunce totul sub tren și să reducă scriptul la un joc sexual lame între Cathy și Heathcliff. Ba mai mult, filmul nici măcar nu e hot sau ceva nemaivăzut de pervers, cum ne era promis. E plictisitor ca naiba, parcă scris de o bunică sau de o adolescentă care isi face cruce și se rușinează când aude cuvântul cu „p”.

Cea mai mare greșeală e (cum se știe deja) reprezentarea lui Heathcliff. În carte, ambiguitatea rasei lui, statutul de outsider, excluderea socială sunt catalizatoarele furiei și întunericului lui și ceea ce dă naștere dorinței de răzbunare. El e produsul unui sistem care îl respinge și îl oprimă. În film, toată complexitatea asta socială și psihologică dispare. Rasismul e scos din ecuație, conflictul de clasă evaporat, iar Heathcliff e rezumat la “iubirea” lui pentru Cathy, la faptul că e sărac, nu are un dinte, dar are cercel și că, în vorbele lui Dennis Hopper în Blue Velvet, „baby wants to fuck”. Fără context, fără violența marginalizării și cu foarte mult împrumutat din Fifty Shades of Grey, așa se vrea noua adaptare. Măcar 50S era asumat campy și știa ce e.

Ciclul răului, care în carte e parazitar, nu există nici el. Ce rău transgenerațional, dom’le? Ce traumă care se moștenește? Ce resentiment care se transmite ca tuberculoza între personaje? Pfff. În schimb, avem priviri melancolice în ploaie, priviri de cățeluși plouați în ceață, cadre „arty” și o estetică wacky ce pare, pe alocuri, un Tim Burton în mizerie din perioada lui proastă și kitschoasă, combinat cu o încercare de a copia vibe-ul din Pride and Prejudice fără să înțeleagă, de fapt, de ce acea adaptare funcționează.

Sexul este cel mai ușor de marketizat pentru un film. WH promitea obsesie, bestialitate, pasiune dusă la autodistrugere. Ce primim? Soft-porn, cadre foarte cuminți, penibil și extrem de mult cringe. Nu știu care este viața sexuală a lui Emerald si nu inteleg de ce ne torturează cu niste scene boring și demodate, de cel mai soft sex ever, care pretinde ca e hardcore. Nimic nu poate fi mai horror decât asta. Adică, sure, e un câștig cinematografic să-l ai pe BDSM Lord Jacob Elordi ținând o femeie în lesă out of nowhere…

Peste tot e scuza că adaptarea este „viziunea personală” a regizoarei. Bun. Să o separăm de carte. Chiar și așa, filmul reușește o performanță olimpică să eșueze și de sine stătător. Personaje reduse la stereotipuri, o iubire forțată și credința că poți păcăli cu un scenariu prost dacă arăți ceva sex. Chit că se vrea „modern” și axat pe iubirea dintre două personaje, să fim serioși: este iubirea cu noi în cinema? Că pe ecran sigur nu se simte nimic. Nu are nici măcar decența să încerce să fie o melodramă manipulatoare, să-ți smulgă o reacție - ba de tristețe, ba de șoc - să încerce ceva, orice, dar nu livreaza nimic.

Dacă tot ține de viziunea regizoarei, o să fiu puțin obraznic și întreb: cum se face că personajele sărace din film sunt reduse doar la anumite caracteristici barbare și la depravare sexuală? Cum se face că Nelly e interpretată de Hong Chau, iar Linton de Shazad Latif? Problema e contextul. Heathcliff este whitewashed, dar servitoarea capătă în film origine asiatică, iar marele obstacol din calea iubirii epice dintre Cathy și Heathcliff este acum un britanic de origine pakistaneză. Hmmm, poate e coincidență, poate nu. Dar nu mă miră că regizoarea Saltburn, unde marea tematică a filmului este că vin ăștia de clasă mijlocie dom’le și iau locul bogaților - adevărat, the horror!!! - are o astfel de perspectivă. Ce vreau să zic este că regizoarea are o viziune disprețuitoare față de clasele sociale inferioare ei.

În final, capitalismul câștigă din nou. Numele unei cărți extrem de cunoscute a fost folosit mișelește pentru a aduce oameni în cinema. Cea mai în vogă artistă a momentului e pusă pe soundtrack, noul hunk al Hollywoodului apare dezbrăcat și tras la sală non-stop, iar Margot Robbie mănâncă dintr-o căpșună gigantică pentru o secundă, într-un cadru trecător. Peste aproximativ două săptămâni nu o să mai vorbească nimeni despre filmul ăsta. Ah, de fapt, deja nu mai vorbește nimeni.

Noapte bună.

cronică de Kinostetic ( când se plictisește scrie pe silly mood, pe pagina de Instagram, aici)

Ping-pong în trei cu Marty Suprem

2026-02-08T13:31:00.007+02:00

Ca urmare a jocului la dublu cu Kinostetic după vizionarea Marty Supreme (de Josh Safdie), Mihai Dragolea (regizor și mare consumator de film, după cum o dovedesc comentariile lui din online) ne-a comentat și nouă pe pagina de Instagram. S-a încins imediat o mică partidă în trei. Am zis că ar fi păcat să rămână "americănuța" noastră doar pentru cei 4-5 spectatori la care ajunge acest dialog în viteza superluminică a scroll-ului. Am pus dialogul și aici, pentru o mai ușoară citire. Plus că vezi tot mai rar în ziua de azi schimburi vii pe marginea unui film (în afară de, eventual, chat-urile private). Ne aduce aminte de timpurile de altădată ale internetului, parcă mai umane. (atentie! posibile spoilere, dacă n-ai văzut filmul încă)

Mihai Dragolea: Finalul de Hollywood - în care trepidantul trepidat Chalamet câștigă una pentru SUA, pentru armată și pentru țară, ajunge acasă și totul e bine - face nedreptate nu doar filmografiei Safdie, dar mai ales personajului din film. Dacă în Uncut Gems și Good Time era o soluție venită din film pentru haosul generat, aici pune mâna regizorul care vrea în mainstream și rezolvă the American Way toată trebușoara. Cel mai slab film Safdie!

Kinostetic @mdragolea

Sunt de acord cu tine, dar, ca să fie fun, o să fiu avocatul diavolului. Nu mi se pare că, la final, Marty aduce mare respect drapelului și vulturului, ba din contră, a câștigat un joc fără miză, când la alea importante își ia bătaie de nu se vede. Clasica putere americană să facă din că**t bici. Mai mult, toată atitudinea de „AMERICAAA F**K YEAH” e ironică (mai ales că la zero personje le pasă că el e american), taxată aproape mereu și satiric, având în vedere ce jeg e Marty, de fapt, creat de propriul sistem american. Și, cum ai zis și tu, în celelalte filme la final toți sunt pedepsiți, aici antagonistul „câștigă”, ceea ce se mai întâmplă… mai ales dacă ești american. Deși tot sub o formă de critică, pentru că până la urmă nimeni nu ține cu Mauser și, dacă o faci… I got news for you (nu vorbesc de tine specific). De aia am făcut comparația cu American Psycho, Fight Club sau orice bro movie cu antagoniști care sunt simpatizați doar de oameni cucubau la cap.

Lucian @mdragolea

Finalul de aici e construit înspre un fel de salvare, care vine sub forma unei noi vieți (nu a lui Marty, evident, care poate rămâne un ticalos dar măcar primește o nouă șansă) și unora ni s-a părut credibilă, sau cum zic americanii, “am cumpărat-o”. Dintr-odată nu mai e totul despre ping pong ci despre bila aia fecundată la început. Legat de cat de tare respectă biografia omului Marty Mauser și cariera lui, e destul de clar de la început că… foarte puțin. ‘Loosely based’. N-am citit oricum acolo ca el câștiga pentru SUA, era doar despre el, tot despre el, dar de data asta cu o miză tocmai împotriva structurilor de putere. Și, sincer, nici n-am știut până acum de sportivul adevărat, putea să fie și fictiv și tot mi s-ar fi părut în continuare mișto experiența la cinema. Dar acum poate sunt curios să aflu mai mult.

PS și mie îmi plac mai mult celelalte două dinainte

Kinostetic @Lucian

Dacă e să intrăm în semantică, ca să fiu mai șugubăț, o să leg ce am de zis de cele două piese care leagă incipitul de final, ambele de la Tears for Fears. Eu aș zice că nici finalul nu e un „change”, în ciuda piesei, pentru că tot în ea se spune și „it’s all too late”. Plus că „noua viață” eu o văd mai mult ca un ciclu continuu al răului, cum tot piesa celor de la Tears for Fears - de data asta „Everybody Wants to Rule the World” - vorbește despre dorința de putere și corupție. E o nouă viață, dar în același sistem care te împinge nu spre a fi bun moral, ci spre „turn your back to mother nature”. O nouă viață care, ca valori, nu o să fie diferită de cea a lui Marty (iaix), ba mai mult, o să-l aibă fix pe el ca model… deci din lac în puț.

Lucian @kinostetic

Nu vom ști niciodată. Doar la Uncut Gems și la Good Time, cum zicea Mihai, finalurile sunt finaluri. Aici încă se joacă. Sau așa îmi place să cred. Iertați-mă, vine prea mult darkness dinspre US acum, poate am vrut eu prea tare să văd o luminiță. Dincolo de interpretări, tot a fost fun.

M.Dragolea

Eu sunt de acord și cu ziceți voi, așa e. Doar că uitați, dacă în Good Time Robert Pattison face tot haosul din dragoste nocivă pentru fratele său, chiar finalul în care e prins îl ajută pe frate și e un final care respectă lumea din film... aici Marty Chalamet este arătat tot filmul ca un mare pasionat de gloria ping-pong, fără nici o remușcare sau dorință de a se apropia de un om pe bune. Face totul pentru el, ca la final brusc, din pălărie, hocus pocus, să se căiască. Plânge, stă pentru prima dată lângă prietena/partnerea sa, e o suită de cadre în care face contact și cu mama sa, deci rezolvat și acolo. E absolvit de orice vină, he won big and the japs know it. Bleah. Bleah, Barf

*comentariul lui @m.dragolea pe pagina de Instagram

Hamnet. Îndrăgostit de mitul bărbatului genial

2026-02-04T11:48:00.006+02:00

A fi sau a nu fi Paul Mescal, cu un slutty earring și un mullet cut, aceasta e întrebarea pentru a aduce oameni în cinema?

Hamnet promitea un film cu mai puțin Shakespeare (Paul Mescal) și cu mai mult Agnes/Anne Hathaway (Jessie Buckley), soția lui. Într-un fel, ambele sunt adevărate, dar și mincinoase în același timp. Ce am primit este un film în care, într-adevăr, stăm mai mult cu Agnes, dar nu o cunoaștem deloc sau doar superficial și, cu toate că Will este mai absent tot filmul, la final totul este despre el.

Premisa este simplă și foarte fan-fiction. Agnes este „the odd one out” al satului. Ea își petrece timpul singură, în pădure, cu vulturul ei, neînțeleasă de nimeni, făcând poțiuni - practic living her best life - iar tânărul vlăjgan Will pune ochii pe ea și, evident, vine să o perturbe. De aici începe povestea lor focoasă de dragoste, clișeică și plastică, care arde atât de tare încât doar o picătură de apă ar putea să o stingă.

Firul narativ este un du-te-vino între viața lor de cuplu și chemarea universală a lui Will de a scrie, dar de a nu putea. Perspectiva feminină tratată aici este mai degrabă de formă. Agnes este construită ca un mister, dar filmul nu are niciodată curajul să o portretizeze mai mult decât stereotipic. Ironic și dezamăgitor, având în vedere promisiunea de a-i reda vocea și perspectiva.

Promisiunea filmului că se va concentra pe Agnes este smoke and mirrors. Cu toate că Will dispare și apare mai ceva ca fantoma bătrânului rege Hamlet, ne dă șansa să petrecem mai mult timp cu personajul lui Jessie Buckley, lucru deloc fructificat. Chiar și atunci când bărbatul nu este în cadru, cumva tot despre el e vorba.

Cu un soț mai tot timpul plecat în delegații la Londra, cu un tată absent, în mod normal ar fi trebuit să vedem lupta lui Agnes cu singurătatea, povara de a crește copiii singură sau incertitudinea fidelității. Dar filmul nu pare interesat să ne deschidă ușa minții ei.

Ce este cel mai grav e că nici măcar trauma - nucleul emoțional al poveștii - nu este tratată cu profunzime, ci cu răceală și superficialitate. Doliul nu schimbă nimic în dinamica personajelor și nu „pătează” emoțional nici pe Will, nici pe Agnes. Este folosit strict ca instrument de manipulare emoțională, pentru a stoarce o lacrimă la momentul potrivit.

Ok, sigur, Will dispare opt luni din viața lui Agnes fără să dea un semn de viață - lucru care, dacă nu ni s-ar spune explicit, nici nu l-am simți în starea ei interioară. Pare că a trecut o zi, hai două. Nu există conflict, nu există tensiune. Agnes e puțin supărată, DAR STAȚI LINIȘTIȚI, pentru că totul se șterge cu buretele atunci când Will își transformă absența într-o trăsătură de geniu și creează artă nemuritoare. Ceea ce îmi întărește ideea că filmul nu spune o poveste despre Agnes, ci despre cum suferința unei femei validează destinul unui bărbat.

Este interesant (și ironic) că în cinematografe rulează simultan Hamnet, Sentimental Value și Marty Supreme. Toate au - mai mult sau mai puțin - aceeași premisă: bărbatul alb, destrăbălat - care taie prin foc și sabie, justificat de o chemare superioară. Nu contează familia, nu contează persoana iubită, atâta timp cât îți urmezi „menirea”. #hustlerlife

Să revenim puțin la plâns. Îmi place să plâng, mai ales la filme. Dar urăsc filmele care vor cu orice preț să te facă să plângi. Este ceva pervers în a construi un scenariu gândit exclusiv pentru a smulge lacrimi, nu pentru a emoționa prin profunzime. Iar Hamnet este exemplul perfect al unui astfel de film manipulativ.

Ca paranteză: este mult prea „perfect” vizual. Cadre frumoase, lumină caldă, nimic care să deranjeze sau să incomodeze, deși vorbim de o perioadă deloc idilică din punct de vedere social, economic-politic sau moral (să nu mai vorbim de ciumă). În film, însă, totul este... lovely. Plasticul vizual, dublat de jocul extrem de melodramatic și teatral, dă un aer artificial maxim. Știu, știu, „teatral” pentru că... Hamlet și Willy Shakespeare, dar această dimensiune meta nu este niciodată explorată.

În final, Hamnet este prea îndrăgostit de mitul bărbatului genial ca să fie cu adevărat interesat de femeia de lângă el. Iar ceea ce e surprinzător și trist este că, dacă nu aș ști că filmul este regizat și scris de Chloé Zhao - o regizoare foarte bună, când nu face ceva Marvel - împreună cu Maggie O’Farrell, autoarea romanului, aș fi jurat că este făcut de un bărbat.

cronică de Kinostetic ( vedeți ce mai face când se plictisește și scrie pe silly mood, pe pagina de Instagram, aici)

MARELE ECRAN PREZ15TĂ

2026-01-29T23:17:00.007+02:00

Deși pare că 2026 a început deja de mult, ne pregătim să începem și noi activitatea la cinema. De fapt continuăm cu unele dorințe rămase de anul trecut. Suntem într-un flux, oricum.

2026 e special pentru Marele Ecran. Peste câteva luni împlinim 15 ani de la înființarea asociației. Și tot anul ăsta facem 18 de când am început să scriem pe blogul Marele Ecran (de aici a început totul). Majorat sau dublă aniversare, orice-ar fi, nu e cazul să rămânem în admirație pentru trecut. Din 2011 încoace s-au schimbat atâtea. Am pornit într-o vreme când internetul și social media ne dădeau motive de optimism și încredere în viitor și... știm toți acum cât de departe suntem de acea lume.

Minți mai luminate spun că atunci când te simți copleșit sau deznădăjduit e important să faci ceva, cât poți. Din nou și din nou. Și, mai important, împreună cu alții.

E ceva ce ne stă în putere să facem și anul acesta. Știm că se vorbește mult despre noțiunea de comunitate până riscă să-și tocească sensul. Noi chiar am simțit-o în acțiune, în sensul indicat de autorul David Brooks: “o comunitate este un grup cu un proiect comun”.

“Prin vulnerabilitate, empatie și comunitate chiar suntem mai puternici”, spunea cineva aseară, fix după un film documentar.

Întâlnirile sub umbrela Doc-minică ne-au dat șansa, împreună cu publicul și ceilalți parteneri, să cultivăm un schimb, un dialog, cu sentimentul că lumea e deschisă. Vorba poetului: "orice lustruim cu atenția noastră va deveni o oglindă".

Sau vorba istoricului (Timothy Snyder): “Avem nevoie de artă pentru că ne dă voie să vedem lucrurile așa cum sunt, prin faptul că ne tulbură un pic, forțându-ne să ne folosim simțurile în mod diferit”.

Dincolo de toate vorbele de duh rămâne, ca întotdeauna, acțiunea. În 2026 vrem să ducem un pas mai departe micile revelații de anul trecut fără a ne limita doar la proiecții de film documentar (sau doar la ziua de duminică) și să prezentăm -de ce nu?- descoperiri și din zona de ficțiune. Continuăm așadar parteneriatul cu Cinema Studio și Marele Ecran Prezintă un prim film chiar din perioada când ne-am grupat ca Asociație. Abia așteptăm să îl anunțăm zilele următoare.

Am reînceput să fim activi și pe pagina asta, prin cronici de film ca altădată și prin colaborări noi. Vrem să dăm înapoi și din cele învățate pe parcursul acestor 15 ani, sub forma unui atelier (despre asta, ceva mai târziu).

Încheiem acest text cu un gând către toți oamenii care ne-au încurajat și ne-au fost alături în acești ani. Iar întâlnirile de anul trecut oglindesc chiar punctul de pornire din 2011: simpla dorință de a vedea filme pe marele ecran "împreună cu alții".

Participarea publicului în 2025 e frumos exemplificată de o mamă și o fiică, prezente -cu o singură excepție- la toate proiecțiile noastre. La final de an ne-au scris un fel de felicitare/ urare de Sărbători, pe care o luăm ca motivație de a privi și dincolo de acești 15 ani:

"Pentru mine și mama mea această invitație la cinema, mai exact la Doc-minică a venit ca o activitate pe care să o facem împreună. Ceea ce am găsit la Studio o dată pe lună a fost mai mult decât ne-am putut dori. Documentarele prezentate, atent alese și invitații care au discutat despre proiectele lor a fost mai mult decât ne-am așteptat.

Astfel nu a fost doar o invitație la film, ci o invitație la discuție, curiozități și a venit cu o mică deschidere în lumea din spatele ecranului, cât ne-a permis si timpul:) A devenit foarte ușor să spunem "azi avem doc-minică" și să venim cu bucurie să vedem ce ați pregătit. Apreciem nu doar munca artiștilor care au muncit la filmele lor ci și organizarea din spate, vă apreciem pe voi, și de asemenea tot ce a însemnat acest program de proiecții. Mulțumim și ne vedem și la următoarele indiferent cum vor arăta acestea. Aveți doi fani entuziaști." (Carla Baca, Elisabeta Baca).

foto: Dragoș Funaru

Ping-Pong: Marty Supreme

2026-01-26T13:27:00.013+02:00

Unii au fost atrași de campania de marketing agresivă, în ton cu personajul din Marty Supreme (2025) bazat imprecis pe viața lui Marty Reisman, campion american la tenis de masă (detalii pe care le-am aflat după film, putea la fel de bine să fie un personaj fictiv). În cazul nostru am fost atrași din secunda când am aflat că Josh Safdie face un film despre un jucător legendar. L-am văzut în weekend și ne-am decis să continuăm partida aici: Kinostetic vs. Lucian Mircu (cu avantajul gazdei). Poate părea o partidă aranjată, ca în 1952 la Tokio, dar servele, contrele și eschivele sunt reale, chiar dacă ne-am situat de multe ori de aceeși parte a fileului, ca la un dublu. Mai jos, comentariul meciului, minge cu minge.

Lucian: Servesc primul? Cum ți s-a părut începutul, cu scena de sex printre rafturi și cutii de pantofi?

Kinostetic: Foarte strong, poate chiar cea mai electrizantă parte din film. Adică, pentru un synth-pop anii ’80 kinda guy cum sunt, să dai blast la Tears for Fears în timp ce îl cunoști încet-încet pe protagonist și mindset-ul lui de mini-hustler mi se pare un mod foarte bun de a prinde ochii publicului. Evident, și sexul ajută mereu să rămâi cu ochii pe ecran. Ție ce impresie ți-a lăsat? Și ce părere ai de montajul și secvența title card-ului?

Lucian: Ah, așteptam cu reverul pregătit să zic de genericul de început. În primă fază îmi părea o copie după intro-ul unui film celebru în anii ’90, Look who’s talking too. Doar că goana spermatozoizilor spre ovul se transformă aici în altceva. E doar un preview pentru surprizele pe care o să le ai pe parcurs. O să mai fie tot felul de lovituri cu efect, topspinuri, lufturi...

Foarte bună observația cu muzica, cu totul din alta epocă față de momentul acțiunii (anii ’50) și asta setează tonul de freestyle și al libertăților pe care și le ia față de viața sportivului din care se inspiră. Și față de genul biografic, în general.

Kinostetic: Fix aici mi se pare că e smash și punct pentru Marty Supreme, pentru că face ceva atât de fresh și liber cu două genuri care, în opinia mea, sunt cam moarte. Adică și filmele sportive și mai ales biopic-urile nu au tupeul sau curajul să încerce ceva nou și să rupă formula.

Lucian: Da, și în același timp ceva atât de specific fraților Safdie. Chiar dacă în 2025 Josh și Benny (cu Smashing Machine) și-au făcut fiecare filmul sportiv, ambele sunt tributare -în sens bun- universului cinematic cu care s-au jucat până acum. Mă refer în primul rând la ritmul ăsta care nu te lasă decât rareori să respiri, ca un schimb extrem de rapid la ping-pong unde, dacă încerci să rupi ritmul cu o minge mai lentă, riști să pierzi punctul.

Au făcut asta și la Good Time, filmul care i-a pus pe radarul mare și apoi goana aia continuă, nevrotică a protagonistului din Uncut Gems, din belea în belea (avem și aici un wink wink în scena de la bijutier). Altă marcă a fraților, muzica. Soundtrack-ul deloc reținut al lui Daniel Lopatin, e ba straniu-contemplativ, ba feeric-energizant. N-am apucat să mă uit la ceas, să nu pierd nicio minge, deși are 150 de minute.

Kinostetic: Chiar glumeam după film că e Uncut Gems în altă haină. Doar că, acolo, lumea personajului jucat de Adam Sandler m-a prins mult mai mult și cred că filmul a și funcționat mai bine. Crescendo-ul (la fel ca în Good Time) pornește de la 0 și ajunge la 100 pe tot parcursul filmului, într-un mod constant. Iar asta a ajutat ca atunci când se întâmplă finalul din Uncut Gems să rămân cu gura deschisă.

Dar când începi un meci în forță, agresiv la serviciu, nereținut, e normal că nu o să poți continua în ritmul ăsta toată partida și că vei fi prins, pe alocuri, în defensivă sau cu niște mingi în plasă. Mi se pare că ritmul filmului, cu toate că încearcă să te țină tot timpul „acolo”, nu e mereu ce trebuie. Odată pentru că, după ce ține accelerația apăsată în blană pentru o scenă, inevitabil construcția următoarei scene începe de mai jos, mai chill, iar apoi trebuie din nou accelerată.

Nu este foarte fluid - sau cel puțin așa am simțit eu - mai ales la jumătatea filmului, unde se întâmplă o multitudine de random shit și nu pare să meargă într-o direcție clar simțită. Am avut chiar un moment în care era fun toată nebunia care se întâmpla pe ecran, dar m-am întrebat: „de ce?”. Am simțit că mă uit un pic ca pe TikTok, unde se întâmplă chestii insane în fața ochilor și nu mă pot opri din doomscrolling, dar fără niciun mic aport cognitiv.

După aceea își revine iar și se îndreaptă frumos spre setul final. Recunosc însă că, la jumătatea filmului, când era puțin lipsit de direcție - la fel ca Marty - eu m-am uitat la ceas. Pentru că deja se întâmplaseră o grămadă de chestii, iar mintea mea era puțin epuizată.

100% de acord cu tine că filmul se oglindește bine în ritm și că se potrivește cu un meci de tenis de masă, cu toate surprizele sau freestyle-ul pe care le are. Dar când apare poate prea mult „random shit”, ași sub mânecă sau cu serve foarte surprinzătoare, nu te desensibilizezi și începi să citești puțin adversarul?

Nu te-ai simțit suprastimulat în timpul filmului, mai mult decât probabil ar fi trebuit să te simți?

Lucian: În cazul meu, m-am lăsat dus de euforie, de beția aia de imagini și senzații. Poate e adevărat ce spui, însă mi se pare că e meseriaș controlată partida din scenariu. Tocmai când crezi că jucătorul dă în sfârșit lovitura, ajunge și mai tare cu spatele la zid sau aiurea prin tribune, după o minge ridicată prea sus de adversar (sau, mai des, greșeli neforțate și autosabotaj). Când crezi că are în sfârșit culoarul liber (ca în filmele alea de sport previzibile) se întâmplă ceva... and then... o lovitură de niciunde, de sub masă 😊

Dar stai! O nouă răsturnare and then... dacă tot are un cameo și David Mamet, maestrul acestui gen de scriitură. Apropo de cameo, parcă am zărit-o fugitiv și pe Emma Stone (doar poate), vocea de crainic la British Open sigur e lui Robert Pattinson, iar pe lista de personaje ciudate și înfricoșătoare apare și Abel Ferrara (!!). Până și Gwyneth Paltrow vine mai degrabă din zona naturalistă, ușor slinoasă, cam ca personajul lui Chalamet.

Abel Ferrara

În afară de experiența asta trippy, ce crezi că e în miezul mingii (sferei) Marty Supreme? Pentru mine e Rocky pe psihedelice. În sala de cinema am zis că e filmul sportiv cu cel mai puțin sport în el (deși e mult drag de ping-pong în scenele în care chiar se joacă).

În esență e și despre raportul cu puterea (de la „1601” încoace) al outsider-ului, e cultura hustling-ului ca strategie de supraviețuire și de aici deciziile lui Marty & iubitei lui, Rachel (excelentă Odessa A'zion), născuți și crescuți în zeama asta, că n-aveai cum altfel în cartierul newyorkez, dar care îi afundă și mai tare în scaunul pierzătorului.

Cei doi se merită unul pe altul, doar că Marty abia mai încolo se îndreaptă spre acceptare. „Victoria” nu mai e atât sportivă cât desprea asumarea responsabilității, de care a fugit tot filmul. Cred că Safdie vorbește aici despre America în mare, de ieri și de azi. Pentru tine despre ce e filmul?

Kinostetic: E clar că filmul vorbește despre America și despre felul în care se vede pe sine. Marty are mândria aia de „American player”, ideea că „nu poți face asta” unei țări care are vulturul ca animal reprezentativ. Și da, cum ai spus și tu, totul e foarte specific acelui oraș - nu întâmplător au ales New York și nu, să zicem, Albuquerque. E și tema clasică Bonnie and Clyde, unde nu mai contează ce faci ca să ajungi în punctul X, ci doar să ajungi acolo.

Dar cum îl percepem pe Marty? E erou, antagonist sau undeva la mijloc? Pentru mine e clar în zona de mijloc. Aș zice chiar că e personajul „literally me” al generației Alpha, așa cum au fost, în alte epoci, Travis Bickle din Taxi Driver, Patrick Bateman din American Psycho sau, dacă vrei, Ryan Gosling în Drive. Toate personajele astea trăiesc într-o zonă gri a istoriei filmului, dar - și aici e un „dar” mare - ele sunt, într-un fel sau altul, pedepsite pentru ceea ce fac sau pentru ceea ce sunt. Aici, însă, asta nu se mai întâmplă. Ce crezi despre asta și despre scuza eternă a bărbatului alb că poate face ce vrea atâta timp cât urmărește nemurirea?

Lucian: Să nu uităm totuși că Marty este un evreu american după al doilea război mondial, care își permite să facă glume obraznice despre neamul său și e un defavorizat al istoriei, măcar din perspectiva clasei din care provine. Chiar dacă el visează la apartamentul de la Ritz (și se infiltrează acolo), nu uităm o clipă că vine dintr-un bloc supra-aglomerat unde stă cu mama. N-am fost la 4DX, dar tot simt mirosul de varză și de igrasie sau, mai rău, al cămăruței din spatele sălii insalubre unde se antrenează.

Vin aproape de tine când zici că e antieroul acestei generații de twentysomethings, genul fake it till you make it, dream big, take no prisoners, n-are mamă (și chiar) n-are tată, contează doar percepția nu cine ești cu adevărat și totuși... minciunile lui sunt uneori atât de străvezii că sunt rapid ginite de hustleri mai înrăiți în ale vieții.

Se arată și un deget mijlociu către establishment-ul de la tribuna oficială, ceea ce până la urmă așteptăm de la orice rebel fără cauză, indiferent de generație.

Kinostetic: Ca să fac o comparație nedreaptă, dar îmi permit obraznicia: One Battle After Another. Chiar dacă de la marele ecran negru de început până la ecranul negru de final totul se desfășoară într-o goană nebună, tot nu poți să conștientizezi ce se întâmplă exact sau vrei să ai și momente chill ca să poți aprofunda personajele și povestea. Aceleași critici și aici, dar acolo am fost mult mai engage-uit.

Lucian: Bună comparația cu One Battle... din punctul de vedere al goanei. Pentru mine a funcționat mai mult personajul lui Marty. Poate și pentru că la PTA n-am putut uita că Leo e Leo. Aici, lui Chalamet îi iese transformarea. Am uitat pe alocuri de marele și delicatul Atreides și am văzut un antipatic wannabe cu acnee și ciupit de vărsat de vânt, pe cât de încrezător în el, pe atât mai mare dezastrul lăsat în urmă.

Kinostetic: Referitor la personaje, clar, DiCaprio e mult prea mare ca nume ca să-l credem pilonul revoluției de care avem nevoie. Aici, Timothée, chiar dacă și el e mare - poate chiar „DiCaprio-ul” generației lui, atât ca joc, cât și ca „the pretty boy” - este credibil și oferă pentru mine primul său rol cu adevărat bun.

Până acum era doar misteriosul francez care nu prea vorbește, cu ochi visători, pe care nu îl poți citi. Dar aici este și distractiv să observi nuanța meta pe care Timmy o aduce filmului, pe care eu o consider cea mai exciting parte. După cum îl știm pe Chamalet, cu roluri foarte bine alese pentru a-i aduce recunoaștere în nișe sau la Oscaruri și cu interviuri de-a lungul anilor unde mereu zice că vrea să ajungă „one of the greats”. Această dorință arzătoare, unapologetic, de „eu o să fiu un actor mare” se potrivește perfect cu personajul pe care îl joacă. De asta cred că jocul lui este atât de rewarding, pentru că el chiar trăiește ideea de hustler și de a demonstra că poate și că va ajunge acolo unde își propune.

Lucian: Pentru mine e altceva foarte rewarding la tipul ăsta de cinema. Micile surprize de care ziceam la început, deloc coșer, ca un smash de niciunde, o lovitură care sfidează regulile jocului. Exemplu: chiar când credeam că am auzit toate poveștile despre Holocaust, tatuatorul, moașa de la Auschwitz etc, vine acea poveste din film, n-o să spoiler-im, deliciu!

Kinostetic: Da, insane povestea cu mierea. Nu vreau să mă înțelegi greșit: personajul și tipologia mi-au plăcut la maxim. Adică, chiar avem nevoie, în anul Domnului 2026, de astfel de reprezentări, unde protagonistul „negativ” este așa cum este datorită situației politico-social-economice în care se află și care, nu întâmplător, reflectă și ne vorbește direct despre ceea ce trăim noi azi. El trăia într-o lume rasistă și inegală, unde bogații puteau efectiv să te plesnească la curul gol doar pentru că puteau - se simte foarte close to home ceea ce trăim noi azi.

Dorința lui de a reuși nu este doar pentru el, ci și pentru întreaga clasă muncitoare, care trebuie să se zbată în „dead-end” jobs și nu își poate urmări visele, pentru că nu are timp de asta; oameni care nu au luxul să se bucure de viață, fiind preocupați să se gândească dacă vor avea ce să mănânce în seara aceea.

Lucian: Bine punctat, ceea ce cred că ne apropie de finalul partidei. Apropo, dacă în loc de stele i-am acorda mingi de ping-pong (captivante trucurile astea cu mingile din setul Marty Supreme și ce bijuterie vizuală, că tot n-am zis până acum de imaginea texturată a lui Darius Khondji), io i-aș da 4 din 5 mingi.

Mai ai ceva de declarat pe final?

Kinostetic: După această minge de meci, nu mai am nimic de adăugat. Am trecut în mare prin gândurile care m-au lovit la cald și sper să ținem și spectatorii în priză. Dar vreau să te întreb totuși ceva, așa, de încheiere: cine ar câștiga într-un meci, Marty sau Forrest Gump?

Lucian: Hahaha! Ca să parez pe măsură, zic că nu știu cine ar ajunge în finală, dar de câștigat ar câștiga foca aceea ce apărea în show-ul din pauza între reprize.

Kinostetic: Legat de rating, aș spune că aș da… hmmm, 3 palete de ping-pong și jumătate, dar cu o inimă în loc de minge! Cu finalul ăsta apoteotic, te invit să mergem și noi să dăm cu mingea-n niște tigăi!

Back to back: Sentimental Value

2026-01-20T09:17:00.002+02:00

N-am mai scris aici de mult două cronici la același film, simultan. Acum ne-am luat de la Valoare Sentimentală (2025), noul film al norvegianului Joachim Trier, Grand Prix la Cannes în 2025 și cel mai bun al anului la recenta gală de la Berlin a Academiei Europene de Film (EFA), unde a ras cam tot ce era important, de la regie și scenariu la actori și muzică. A intrat zilele astea în cinematografe.

KINOSTETIC: PATTERN-URI PATERNE

Fantomele există! Da, ele chiar sunt mai mult decât niște povești de speriat copiii, dar nu chema încă preotul. Nu îți aruncă cărțile din bibliotecă, nu arată de parcă ar purta un cearșaf cu găuri, nu eliberează ectoplasmă și nu te pot poseda. Fantomele despre care vorbesc sunt mult mai tăcute și mai greu de alungat: sunt traumele transgeneraționale ale familiilor dintr-o casă. Sunt pattern-uri emoționale pe care le însușim fără să ne dăm seama în copilărie și pe care le ducem cu noi în viața adultă. Sunt așteptările, frustrările și golurile afective care se transmit din generație în generație.

Sentimental Value este plin de fantome - sau crăpături în pereți - care se manifestă prin nevoia constantă a personajelor de validare, prin felul în care căutăm aprobarea celorlalți mai târziu în viață, prin incapacitatea de a comunica sau de a iubi. Ele sunt scuturile de protecție pe care ni le construim în jurul nostru. Mecanisme de apărare care ne ajută să supraviețuim, dar care, paradoxal, ne izolează. Traumele sunt adevăratele fantome.

Introducerea asta, parcă scoasă din show-urile de după ora 00 de pe Discovery Channel, este strâns legată de tema noului film de Joachim Trier. Premisa este simplă: surorile Nora (Renate Reinsve) și Agnes (Inga Ibsdotter Lilleaas) se reunesc cu tatăl lor înstrăinat, carismaticul Gustav (Stellan Skarsgard), un regizor cândva celebru, care îi oferă Norei, actriță de teatru, un rol în filmul pe care speră să-l transforme într-o revenire.

Trier își propune multe cu acest film intim, bine înrădăcinat în psihologie, care ne poartă într-o odisee a trei personaje venite dintr-o casă cu o crăpătură în mijloc, asemenea unei răni deschise - un cămin rupt în două.

Ca simple filme narative, adânc scufundate în psihologie, lui Trier îi iese șiretlicul. Fie că vorbim de Oslo, 31 August, The Worst Person in the World sau acum Sentimental Value, iepurele din pălărie este că fiecare decizie a personajelor este un substitut al dialogului. Astfel, o alegere anxioasă, un refuz de a ieși din zona de confort sau tăcerea a două personaje spun mult mai multe decât ar putea el să scrie într-o scenă de confruntare. Toate acestea, combinate cu plasarea perfectă a unor replici spuse în cel mai oportun moment, fac ca filmele lui să fie tăioase.

La fel ca în The Worst Person in the World, Trier încearcă să te bage în pantofii personajelor, să te facă să simți ce simt ele, pentru ca mai apoi să mute miza narativă de la micro la macro: de la o poveste intimă, particulară, la una care vorbește despre noi toți. Dacă The Worst Person... apăsa exact acolo unde doare - anxietatea alegerii, incertitudinea viitorului, fie el romantic sau profesional, frica de asumare și neîncrederea de sine - Sentimental Value încearcă același lucru pornind de la trauma casei familiale. Discursul este mutat de la nivel psihologic la unul universal.

Plecarea timpurie a lui Gustav a lăsat răni adânci asupra fiicelor sale, iar revenirea funcționează ca un declanșator pentru conflictele rămase în urma lui. Se deschid rănile niciodată procesate: stresul, sentimentul de abandon și clasicele traume ale copiilor care au crescut fără rolul patern în familie. Nora și Agnes, cu toate că au trăit aceeași traumă, o interiorizează diferit. Un cămin disfuncțional nu produce copii identici emoțional, ci reacții divergente la aceeași sursă de durere. Agnes este mai înțelegătoare cu tatăl ei și vrea să fie „bine”, în timp ce Nora se distanțează și rămâne dezamăgită.

Relația dintre cei trei capătă astfel o formă triunghiulară, în care iubirea, resentimentul și nevoia de validare se suprapun. Tatăl, incapabil să-și asume rolul afectiv, continuă să provoace daune nu prin violență, ci prin răceala emoțională cu care îi tratează pe cei din jur - un bărbat care confundă atenția cu iubirea și arta cu o formă de scuză. Tot aici este exemplificat perfect și modul în care unor bărbați le este destul de ușor să înlocuiască femeile din viața lor: fie soții, fie, în cazul acesta, și fiicele, atâta timp cât acel substitut le oferă atenție și le hrănește ego-ul.

Problema este că, de data asta, măiestria lui Trier nu mai este la fel de isteață. Filmul alunecă adesea în clișee sau se oprește la nivelul de suprafață al subiectelor pe care le propune. Da, toate temele sunt acolo, coerente, dar prea sunt tratate cu mănuși. De la jumătatea filmului încolo, ajung să se sprijine excesiv pe partea de plot, care cade în banalitate.

Deși filmul avea potențial, regizorul încearcă un mic joc șugubăț, chiar obraznic, pentru viața regizorului Gustav, când vrea să o folosească pe Rachel (Elle Fanning) ca substitut nu doar de actriță, ci și de fiică - practic, o înlocuiește fizic și metafizic. Intriga funcționează perfect atât tematic, cât și structural, dar, din păcate, nu este exploatată cu adevărat. Această încercare meta ar fi avut nevoie poate de un dialog nuanțat sau o abordare mai abstractă. Mai ales că până acum nu i-a fost frică să pună suprarealism în filmele lui.

Deși set-up-ul este ușor absurd, nu se aruncă niciodată complet în el. Trier nu forțează nota, alege să rămână cuminte și să înoate în ape dulci. Această lipsă de risc dă impresia că spune lucruri cu jumătate de gura sau niciodată până la capăt. Filmul ar fi avut nevoie de un conflict, de o eliberare - mai bine spus, de o forță agresivă, cathartică, iar confruntarea dintre Nora și Gustav să ajungă la paroxism.

Mai mult, atât la vizionarea din cinema (shout-out Films de Cannes a Timișoara!), cât și a doua oară, acasă, am simțit că filmul este bântuit de fantoma lui Ingmar Bergman. Sigur, amândoi sunt nordici iar în capul meu legătura cu Autumn Sonata este inevitabilă.

Ambele filme explorează relații de familie marcate de absență emoțională, de părinți incapabili să ofere afecțiune și de copii care cresc cu un deficit de validare. Ambele vorbesc despre consecințele casei părintești. Diferența dintre cele două este că, pe cât de cuminte este Sentimental Value - optimist și lipsit de conflicte verbale sau ciocniri între personaje - pe atât de opus este filmul lui Bergman, care are probabil cea mai puternică scenă de confruntare fiică-mamă sau copil-părinte pusă pe peliculă.

Autumn Sonata este nemilos, dur și nu vindecă. Sigur, este puțin nedrept să compari orice regizor cu maestrul Bergman, dar cele două filme sunt mult prea apropiate tematic pentru a nu aduce în discuție această paralelă și diferența dintre ele. Unde Trier încearcă să manevreze trauma cu mănuși de bucătărie, Bergman taie fără anestezie.

Ca o scurtă concluzie a acestui eseu argumentativ de bac, ambele dăți când am văzut filmul am ieșit surprinzător de distanțat emoțional față de subiect. Am vrut să îl revăd tocmai pentru că am considerat că, la prima vizionare, așteptările mele ar fi putut influența ceva. Chiar și după a doua vizionare, am simțit în multe momente că Joachim Trier întrerupe intenționat scenele și te lasă „puțin în pom”. Că o face din dorința de a crea suspans, din reținere artistică sau din teama de a forța conflictul, pentru mine efectul este unul de distanțare.

La fel ca personajele sale, filmul lasă impresia că evită confruntarea directă cu trauma și, precum mâncarea de tip fast-food, încearcă să ofere o experiență plăcută tuturor. Simpla lipsă a explorării nu înseamnă subtilitate, iar faptul că toate deciziile narative sunt coerente nu înseamnă automat că reușesc să susțină un impact. În final, Sentimental Value rămâne un film cinstit și corect, dar care, cel puțin pentru mine, nu reușește să transmită ceea ce își propune, tocmai pentru că nu își asumă riscuri. (Kinostetic)

LUCIAN: CASA FILMULUI

În Aici/ Here, o carte-fenomen de bandă desenată din 2014 (adaptată într-un film din 2024 de Robert Zemeckis), este urmărit pe o durată mare de timp același spațiu, aceeași casă și viața dinăuntrul ei.

Timpul zboară, da, și felul în care o face în interiorul aceleiași case și familii norvegiene e unul dintre laitmotivele noului film de Joachim Trier, Sentimental Value. Amenajările, design-ul, mobila, obiectele, și mai ales dramele oamenilor care o locuiesc încarcă locuința cu o anumită greutate, fiind când „mai ușoară”, când goală de tot.

N-ar fi prima oară când Trier observă viața unui loc anume (a făcut-o în trei filme, cunoscuta trilogie Oslo, deși ștafeta pare că a fost preluată, stilistic cel puțin, de Dag Johan Haugerud, cu Oslo Stories Trilogy).

Dacă nuvela grafică a lui Richard McGuire se întinde pe ere geologice, din trecutul dinozaurilor până în viitor, aici arcul temporal acoperă „doar” patru generații din aceeași familie. Traumele provocate de război și de regimul nazist asupra unei femei, se întind până în relația din prezent dintre un tată (regizor de film, suficient de important să aibă o retrospectivă la festivalul de la Deauville) și fiica lui (actriță de teatru care dezvoltă angoasa de a mai apărea pe scenă). Toate acestea sunt, cumva, legate între ele.

Blocajele celor doi în raport cu trecutul și unul față de celălalt, rănile adânci ale familiei se reflectă și în rănile fizice ale căminului (care uneori vorbește la propriu, chiar „la gura sobei”). La traumele transgeneraționale se adaugă și costurile unei vieți artistice. Deja-vu? Uneori chiar pare că Trier evită clișeele la mustață (de exemplu, boala ca prilej de re-evaluare a vieții și împăcare cu lumea).

Marile revelații vin tocmai din elipse, din cele nespuse. Emoția și momentele de adevăr se găsesc mai ales în pauzele dintre note (că tot avem un soundtrack mai jazzy).

În ciuda unei camere din casă în care soția regizorului/ mama actriței conducea ședințe de terapie, vindecarea nu vine stând pe canapea. Vine tot în casa cinemaului și cu mijloacele specifice. În fond, tatăl încearcă să se reapropie de fiică scriind un scenariu special pentru ea, acel „ultim film” pe care vrea musai să îl facă. Scena mea favorită e când bunicul îi aduce cadou nepotului la aniversarea de 9 ani dvd-uri cu Irreversible („Monica Belluci, la naiba”) și Piano Teacher („ca să înțelegi femeile și relațiile maternale”).

Sentimental Value e și un film despre puterea cinemaului de a ne apropia (păstrând proporțiile, că nu e chiar o superputere). „Când lumea e ciudată, înfricoșătoare și greu de înțeles (...) filmele le pot spune oamenilor de ce e așa”. Asta spunea zilele trecute celebra actriță Liv Ullmann (tot norvegiancă) în discursul de acceptare a premiului pentru întreaga carieră din partea Academiei Europene de Film.

La același eveniment au fost recompensați pentru interpretarea din Sentimental Value, Stellan Stellan Skarsgård și Renate Reinsve. Dacă de cei doi (care se numără și între producători) știam deja cât sunt de buni, cele două partituri secundare feminine au fost revelații: Elle Fanning și, mai ales, Inga Ibsdotter Lilleas în rolul surorii întregi, care a scăpat mai puțin afectată de crăpăturile casei. E cea care echilibrează lumea prin iubirea ei, când totul pare să se năruie.

Sentimental Value e așezat, melancolic și elegiac, însă doar în aparență un film cuminte. Timpul, acest element fundamental și în cinema, ne va spune dacă este între alea bune ale lui Joachim Trier sau e... prea sentimental. (Lucian Mircu)

„Începe să îmi placă mai mult decât să joc"

2026-01-19T09:12:00.060+02:00

JASMINA MITRICI DESPRE DEBUTUL ÎN REGIE CU YASMINA REZA

Jasmina Mitrici este o actriță cunoscută în peisajul teatrului independent. Poate mai puțin cunoscut este că recent a trecut și în scaunul regizoral, odată cu montarea piesei „Zeul Măcelului” de Yasmina Reza la Casa cu Iederă din Timișoara. Cum faimosul text a stat și la baza unui film la fel de faimos, Carnage (cu Kate Winslet, Christoph Waltz, Jodie Foster, John C. Reilly), am vrut și mai tare să văd piesa și apoi să vorbim despre procesul din spatele scenei (apropo, culise nu prea sunt la Casa cu Iederă, o clădire istorică din 1929 și spațiu cultural independent; piesa se joacă fix ca acasă la cineva, într-un spațiu foarte intim, pentru cel mult 30 de spectatori, ceea ce face ca totul să se simtă mult mai real). Interviu consemnat de Lucian Mircu.

Marele Ecran: Cum e să lucrezi cu alți actori și, de data asta, să nu joci? Chiar, nu ai fost tentată?

Jasmina Mitrici: Cred că e una dintre cele mai dificile poziții în care m-am plasat vreodată, pentru că la bază sunt actriță, nu regizoare. Chiar dacă mi-am dorit asta mai mult decât actoria. Sunt conștientă că am nenumărate lacune, iar când ești într-o poziție de coordonator - că, practic, un regizor asta e - responsabilitatea se simte mult mai acut. Din punctul ăsta de vedere, da, am fost tentată să joc, pentru că m-ar fi scutit de o doză mare de presiune ce vine la pachet cu terenurile neexplorate. Mi-aș fi dorit să joc și pentru că mă regăsesc în anumite personaje.

Cu toate astea, trebuie să recunosc, a fost exact cum mi-am imaginat: surprinzător, incitant și cu recompense pe măsură. Am învățat și mai multe de la colegii mei: Alina Spiridon, Elena Nistor, Ioan Codrea și Ionuț Marian Pîrvulescu. Ei au contribuit enorm la rezultatul final. A fost un mare noroc să lucrez cu colegi și prieteni extrem de dragi, talentați și generoși, iar când a venit ziua premierei m-am bucurat să experimentez un nou gen de emoții. Cred că începe să îmi placă mai mult decât să joc.

Marele Ecran: Ai sărit în partea de regie direct cu un text important, celebru și datorită adaptării pentru cinema. Nu te-ai simțit intimidată de această celebritate?

Jasmina Mitrici: Ba bine că nu! Era lucrul la care mă gândeam zilnic, mai ales că există și puneri în scenă în România care sunt foarte reușite și, inevitabil, spectatorii compară. Citindu-l, mi-am dat seama în ce constă de fapt talentul Yasminei Reza: creează texte care te sprijină în procesul de ridicare a spectacolului. Nu prea poți da greș, indicațiile Yasminei sunt o busolă bine reglată. Tot ce trebuie să faci e să găsești distribuția perfectă.

După cum spuneam, am avut noroc. Nu m-a speriat atât de mult adaptarea lui Polanski, pentru că nu ai de ce să compari filmul cu teatrul. Sunt două mijloace de expresie diferite, cu posibilități diferite, însă mă temeam că nu voi putea pune actorii în evidență, lucrul cel mai important pentru mine.

Citisem „Zeul Măcelului” prima dată în facultate, apoi am văzut filmul și mi s-a părut în ambele cazuri că îl înțeleg. Relațiile, subiectul, tot ce bolborosește sub aparențe. „Zeul Măcelului” nu a fost chiar prima mea opțiune dar, după un brainstorming alături de colega mea Elena Nistor legat de cine ar putea fi în distribuție, mi-am dat seama că trebuie să fie acest text pentru simplul fapt că aveam distribuția perfectă.

Apoi temele din „Zeul Măcelului” sunt ceva cu care m-am confruntat și încă mă confrunt. Până la urmă, tot ce facem în domeniul artistic vorbește despre noi înșine. E un text cu multe tenebre de explorat, care împletește excelent umorul cu dramaticul și te pune pe gânduri. Iar personajele sunt oameni vii, cu profil 3D, cu o evoluție ofertantă pentru orice actor.

Marele Ecran: Vâzând înainte filmul, nu m-am așteptat la atâtea surprize de la piesă. V-a ieșit foarte antrenant și, bineînțeles, amuzant. Stă bine pe picioare în română chiar dacă personajele sunt franceze. Am simțit și niște adaptări locale, mai mult sau mai puțin subtile. Trece-mă un pic prin proces, cu ce gânduri ai atacat textul?

Jasmina Mitrici: Textul are un comic inerent, trebuie doar să îl lași să se manifeste. Așa cum spuneam, actorii au fost cei care au adus savoarea pe care ai simțit-o. Pentru mine, fiind primul proiect de acest fel, a fost important să avem un produs finit cât mai curat, cinstit și să nu încercăm să reinventăm roata.

Textul este deja destul de bine delimitat și nu poți face tumbe prea mari cu el, însă inițial aveam o altă estetică propusă pentru el, una mai conceptuală. Dar când am trecut pragul Casei cu Iederă mi-am dat seama că nu mai stătea complet în picioare. Spațiul și-a impus și el propria viziune, așadar au rămas doar câteva elemente marcate de repetițiile de text și jocurile de ritm.

La bază stau relațiile dintre personaje, caracterul fiecăruia și dorințele și frustrările care îi țin blocați în acea cameră. Deși am avut câteva idei rigide legat de ceea ce voiam să transpară, până la final au rămas importante doar câteva elemente: nu există un singur personaj negativ, toți contribuie la... masacrul final și nu voiam un final nefericit sau suspendat (așa cum e în textul original, care nu vine cu soluții sau un deznodământ efectiv).

Relația părinte-copil și părinte-părinte mă interesează foarte mult. Am lucrat mult cu copii și părinți și am acumulat multă frustrare, pe lângă propriile dureri legate de istoricul familiei mele. Încep să mă gândesc cu groază la momentul în care voi fi eu în postura de părinte. Spectacolul a fost un soi de exorcizare pentru mine, nu doar dorința de a experimenta ceva nou.

Marele Ecran: După „Zeul Măcelului” ai făcut și o continuare, înțeleg că în aceeași formulă, pe care ați și arătat-o la final de an.

Jasmina Mitrici: Așa era planul inițial, însă agendele personale nu s-au suprapus așa că au dus în partea a doua a trilogiei - sper să fie trilogie, e posibil să rămână momentan doar un diptic - la o nouă distribuție. Doar actrița Alina Spiridon a rămas din „Zeul Măcelului” și face legătura între cele două spectacole. S-au alăturat actorii Adrian Jivan, Bogdan Spiridon și Robert Copoț.

Mai sunt legate și de aceeași estetică. Am menținut decorul și tema violenței în relații. Dacă în „Zeul Măcelului” era vorba despre familie, în „Artă” avem trei prietenii aflate într-un moment decisiv. Un alt sore spot pentru mine. Cele două spectacole nu sunt conectate propriu-zis, ci le-am creat noi o punte artificială, deși legăturile sunt prezente într-un fel sau altul în text, astfel că cei care le văd probabil vor observa că fac parte din același univers.

Marele Ecran: Apropo de Casa de Iederă, dă din casă și provocările pe care le-ai, le-ați întâmpinat.

Jasmina Mitrici: A fost un drum cu peripeții. Multe. Atunci când nu ai o entitate care să poarte luptele tehnice pentru tine tot procesul este îngreunat. Pe deasupra, ești și presat de cronometru. În ambele spectacole actorii nu prea stau în culise, fiind mai tot timpul pe scenă. Eu sunt acolo, în penumbră, la fiecare spectacol.

De acolo, din intersecția dintre cele două planuri vezi efectiv un spectacol în spatele spectacolului: Ionuț care nu găsește ceva element de recuzită, Alina care în celălalt colț sparge un pahar, Elena și Codi se chinuie să curețe în „baie” dezastrul de pe ei, în timp util. Când un actor mai uită o replică, degeaba fac semne disperate să-l ajut, că e cu spatele.

Chiar ne gândeam la o experiență pentru cei care au fost deja: să oferim la fiecare reprezentație unui spectator ocazia de a vedea show-ul din culise. Momentan am avut parte doar de „accidente fericite”, dar suntem încă la începutul drumului. Este timp pentru anecdote de spus la o felie de... clafoutis. (prăjitură franțuzească cu cireșe, n.n.)

Marele Ecran: Chiar mă gândeam dacă a mâncat vreun spectator din clafoutis. Era să gust recuzita când am intrat, recunosc.

Jasmina Mitrici: Alina oferă după fiecare spectacol bucațile rămase, deci am avut și spectatori care au trăit experiența 4D. Mă bucur pentru ei fiindcă Oana, soția lui Ionuț Pîrvulescu, face un clafoutis excelent. Poate e semn să mai vii o dată, la final de show, doar la clafoutis!

Marele Ecran: Tu ai lucrat și în alte spații alternative. Te vezi montând ceva pe o scenă mare? Sau preocupările tale nu țin neapărat de un spațiu anume.

Jasmina Mitrici: După experiența asta zic să iau o pauză. Am vrut să experimentez, să văd cum e. Și momentan stau la cutie.

Dar, evident, mi-ar plăcea și o scenă mai mare, în sensul dotărilor. Mărimea rareori contează, hihi! Îți oferă mai multe posibilități tehnice. Totuși, îmi place mai mult provocarea unui spațiu neconvențional. În cazul nostru, Casa cu Iederă a fost o binecuvântare, ne-a oferit mai mult decât am putut spera.

E mai degrabă o problemă pentru partea de public, fiind mai greu de organizat un spațiu mic. Cred că, de obicei, spațiul este cerut de text. Odată decis textul, spațiul se subordonează. Doar că în zona independentă nu găsești mereu resursele pentru spațiul pe care l-ai dori. Aici mai avem de lucru la Timișoara. Cine știe, poate va fi cândva. Dar sunt un om foarte pragmatic și realist.

Marele Ecran: Apropo de căutări și experimente, de unde îți iei inspirație? Ma refer și la filme, că tot suntem pe Marele Ecran.

Jasmina Mitrici: Inspirație găsești oriunde. Chiar și în lumea asta uber-digitalizată. Eu mă uit înspre natură și arte vizuale. În materie de filme sunt o struțocămilă. Tot universul Kusturica rămâne în top pentru mine. Îl înțeleg din toate punctele de vedere și mi-aș dori să pot crea ceva în estetica asta.

Musicalurile sunt un soft spot: Rocky Horror Picture Show, Across the Univers - probabil preferatul meu, The Producers, The Phantom of the Opera, Jesus Christ Supertsar... oprește-mă!

Animațiile sunt mâncarea mea preferată: Sing 1 și 2, ambele demențiale, Zootopia, Ferdinand, Shark Tale, WALL-E, seria Love + death + Robots, Madagascar 1, The Book of Life, Encanto. Desigur, Gibli Studios: My Neighbour Totoro. Mai pune și Soul, Corpse Bride, Luca, Kung Fu Panda, cum ziceam, oprește-mă!

Toate filmele din perioada 1990-2006 mi se par exact ca mașinile, cele mai bune: Little Miss Sunshine, Children of men, Dead Poets Society, American Beauty, Good Will Hunting, Angels in America, Life is beautiful, The Truman Show, American Psycho, Donnie Darko, Lord of the rings, Bruce Almighty, Pulp Fiction, The Big Lebowski, Forrest Gump.

Tot ce a venit după, mă depășește că sunt greu de întreținut, cu câteva excepții post și ante: Barfly, When Harry met Sally, Interstellar, A promising young woman, Captain Fantastic, seria Years and Years. La seriale trebuie să trag linie mai drastic că nu mai încheiem acest interviu!

Cel mai probabil, deși nu-mi place să recunosc, filmele franceze: Le Discours, La Haine, The Artist, Jules et Jim, La vie en rose, probabil cel mai bun biopic făcut vreodată.

De filme poloneze nu mai am curaj să mă apropii, vezi cazul Roza. Mi-au rupt sufletul, mintea și speranța. Iar de filme rusești vorbim după ce se încheie războiul. Bonus: mokumentarele cu Philomena Cunk. Sigur am omis multe titluri importante dar... mai vorbim noi.

„Zeul Măcelului” se va juca din nou la Casa cu Iederă în zilele de 6, 7, 8 februarie. Fotografiile din spectacol sunt realizate de Ana Maria Domokos.

Jasmina Mitrici este actriță, regizor și realizator de emisiune la West City Radio. A colaborat cu majoritatea instituțiilor teatrale din Timișoara, de la Teatrul Național “Mihai Eminescu” până la Teatrul pentru Copii și Tineret Merlin, Teatrul German de Stat și Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara, dar și cu teatrele independente, teatrul Basca și alte asociații culturale. Din 2016 este membră a Teatrului Auăleu, iar din 2025 este vicepreședinte al Asociației Punct și Virgulă. Între teatru și radio face voiceover, scrie recenzii și cronici teatrale, deține un canal de Youtube, Glume si Legume, a apărut scurt în cateva filme (Ink Wash, un exemplu recent) și scurtmetraje și speră ca până în 2038 să câștige la Loto ca să-și deschidă un teatru. Sau măcar un restaurant.

No Other choice

2026-01-09T10:16:00.009+02:00

No Other Choice (de Park Chan-wook) a fost filmul preferat al anului trecut pentru cel care scrie sub numele Kinostetic. Acum dezvoltă argumentele pentru această decizie, în prima cronică găzduită pe Marele Ecran. Distribuit de Bad Unicorn, filmul tocmai a intrat în cinematografele noastre.

Dacă știam că pot atât de ușor să rezolv problema locului de muncă, probabil evitam multe nopți nedormite de la anxietate, stres și lacrimi. Ca tânăr aspirant la psihologie sau artă, nu m-am împăcat niciodată bine cu climatul joburilor „reale” de azi, așa că No Other Choice (N-am avut de ales) vine cu cel mai bun sfat pentru cei ca mine și m-a făcut să dezinstalez LinkedIn (oricum nu era pe domeniul meu). Păzea eJobs, BestJobs și alte aplicații! Park Chan-wook vă scoate de pe piață cum o să-mi elimin și eu concurența de acum încolo.

Într-o notă mai serioasă, regizorul sud-coreean vine cu multe întrebări (și un răspuns) legate de problemele sociale actuale - șomaj și competiție, masculinitate și familie, inegalitate și capitalism. Perechile astea sunt doar niște jucării pentru domnul Oldboy, ca să-și poată face magia: un fir narativ în stilul lui, care mă lasă mereu cu gura căscată, fie că vorbim de cadre sau de tranziții (SO FUCKING GOOD), fie de cum construiește mizanscena. Totodată, firul ăsta narativ este o scuză pentru a pune încet dar sigur bulgărele în mișcare (critica sistemului actual), până când, cărămidă cu cărămidă și glumă cu glumă, se ajunge surprinzător la un final foarte sumbru, trist, gol și destul de blue ballsy (intenționat, evident, dar mai avem până acolo).

Într-un fel, mă bat pe spate că am ales să fie acesta primul review pe anul ăsta și să nu-l înghesui între Crăciun și Revelion, pentru că, spre „norocul” meu/nostru, climatul politic actual face filmul și mai relevant - sau cel puțin aduce o notă de ironie (și paradox doomer) după operațiunea americană în Venezuela.

Problemele pentru protagonistul Man-Su (Lee Byung-hun) vin odată ce americanii cumpără firma la care lucra și, în pur spirit neoliberal, dau afară majoritatea angajaților, printre care și pe el. Așa iese la iveală o criză economică și de masculinitate într-un capitalism dus atât de mult la absurd încât „eroul” decide să-și omoare concurența pentru un post. Logic!

N-am avut de ales e înrădăcinat într-un discurs critic asupra capitalismului și simultan spulberă mitul meritocrației. Nimeni nu ar fi fost mai pregătit pentru un post de conducere decât Man-su, cu experiența lui de 25 de ani și cu toate astea a fost dat afară din secunda unu. În același timp, tragedia principală a personajelor nu este una de viață și de moarte, gen să rămână pe străzi. Nu, tragedia vine din faptul că, în acest sistem, ajungi să te identifici cu singurul lucru pe care știi să-l faci și foarte ușor simți că ți-ai pierdut identitatea dacă acel „lucru” îți este luat. Mai specific, jobul.

Mreaja în care putem cădea ușor e că ne lăsăm definiți de poziție, de banii pe care îi facem și domeniul în care ne-am înhămat (Doamne ferește să-l schimbăm dacă nu ne mai place sau nu mai este necesar). Dacă ne sunt luate, suntem pierduți - blestemul clasic al capitalismului. În același timp, toată dinamica și critica economică se leagă foarte bine și de criza masculinității, de cum este văzută datoria (de provider a) bărbatului în familie și societate.

Filmul explorează cum s-au dat peste cap normele noastre morale și compasul după care ne ghidăm. Mai mult, pare că regulile sunt scrise din start pentru a ne dezvolta imoral și individualist. Deciziile radicale (mai pe șleau, crimele) la care ajungem într-un astfel de sistem nu mai par nebunești, ci justificabile - ca o extensie naturală a evenimentelor.

Toate astea sunt spuse pe un ton intenționat cheesy și goofy, care scoate la suprafață absurdul acestei lumi și ricoșează perfect ca satiră a realității (noastre). Urmărim căderea morală a unui om care, stângaci, se chinuie să comită niște crime pentru a se pune din nou pe picioare.

Într-un mod fucked up, uneori ajungem să ținem cu el sau, mai bine zis, vrem ca la finalul zilei să aibă și el un job. Park Chan-wook știe exact ce face când îl portretizează cu empatie, fără să ne invite neapărat să fim de partea lui. Ba chiar pare că încearcă din răsputeri să-l împiedice pe protagonist să comită păcatul suprem, prin tot felul de mijloace – de la crizele de moralitate, la cât de neîndemânatic este Man-Su în execuția planului, și până la intervențiile „divine” în scenariu, menite să-i pună constant bețe-n roate prin tot felul de moduri trăsnite (șerpi, muzică sau alcool).

Filmul este un fulger într-o sticlă și funcționează pentru că lumea aceea este construită extrem de meticulos. Suntem conștienți că totul este exagerat sau că unele lucruri pică prea bine pe ritm dar, datorită construcției subtile în crescendo, filmul se menține pe linia fină dintre umor slapstick, critică și dramă.

În același timp, finalul prefigurează un viitor sumbru pe piața muncii (care ne privește pe toți). Această amenințare deschide o adevărată cutie a Pandorei, plină de probleme mult mai ample, de natură ideologică, politică, morală și economică, care ne pândesc în anii ce urmează.

Scenariul funcționează ceas, tonul tragicomic este on point, critica tăioasă, iar scenele de suspans sunt atât de bizare și inventive încât filmul devine un adevărat joy ride. La fel ca în predecesorul Decision to Leave, maestrul Park Chan-wook continuă să folosească crima ca gimmick sau cheie pentru a deschide uși spre discuții mai largi pe temele esențiale ale lumii moderne. Fie că vorbește despre (anti)capitalism sau despre romantism, rămâne mereu relevant. (articol de Kinostetic)

2025 pe Marele Ecran

2025-12-22T13:00:00.015+02:00

Ne-am reunit din nou Marele Ecran & prietenii, cum e frumos în aceste zile. N-avem pretenții de top sau best of că, evident, nu am văzut tot. Chiar și așa, putem da mai departe o listă cu ce am rămas din 2025, lista cu cine ni s-a părut obraznic de bun sau și-a făcut treaba cuminte. Bineînțeles, nu toate titlurile sunt din 2025, dar toate au fost văzute anul acesta. Să fie de folos și inspirație!

FELIX

Filmul anului (pentru mine):

Ressurection

alte filme noi care mi-au plăcut:

Sister Midnight

Universal Language

The Mastermind

Sirat

Misericordia

Vulcanizadora

The Piano Accident

Sky Peals

Bring Her Back

Reflection in a Dead Diamond

On Becoming a Guinea Fowl

Documentare:

Nocturnes

Apa si talpa

Shifty

Realm of Satan

Seriale: (de animație)

Smiling Friends

Women Wearing Shoulder Pads

Recuperărarile anului:

Deep Crimson

Edge of Darkness

Lekce Faust (cu english dub- mai bun ca originalul în cehă!)

Arrebato

Cabeza de Vaca

Balzaminov's marriage

Felix Petrescu aka Waka_X (Makunouchi Bento) e colaborator și prieten vechi. O privire înapoi în arhive zice că asta ar fi (cel puțin) a zecea compilație de recomandări anuale featuring Felix. Apropo, sâmbăta trecută Makunouchi Bento a scos track nou pe compilația Psihodrom (de ascultat aici).

KINOSTETIC

Nu îmi plac topurile - mai ales când e vorba de artă, dar unele filme mi-au plăcut mai mult ca altele. Acum: orice listă cu recomandări de final de an care se respectă trebuie să înceapă cu: nu am văzut toate filmele pe care voiam să le văd și sigur ar mai fi fost măcar unul care și-ar fi găsit locul aici.

Pentru transparență, vorbesc despre un film din 2024 doar pentru că anul acesta și-a găsit loc la noi în cinema. Mai vorbesc și despre două filme la care am avut oportunități aproape unice de vizionare înainte de lansarea lor mondială.

In no particular order, here we go:

One Battle After Another – Viva la révolution!

Începem fun și safe cu noul film al lui Paul Thomas Anderson. O “chemare la arme” light care pică perfect în climatul politic actual, american și mondial, dar și după o lungă secetă de good blockbusters. Filmul nu este perfect, nu livrează politic ceea ce promite în prima jumătate, dar „revoluția” pe care se bazează PTA este mai degrabă una legată de craft-ul în sine decât de ideologii politice.

E fun time, cu acțiune haotică ce din minutul 0 ține accelerația apăsată în blană până la final - lucru care, evident, este o sabie cu două tăișuri.

Dracula

Nu are rost să sumarizăm sau să explicăm filmul. Nu are rost să vorbești despre el sau să-l descompui. Dar, de amorul artei, Dracula este o mâncare tradițional românească bună - o shaorma cu de toate și un suc rece lângă. Are tot ce vrei și ce nu vrei. Este îndrăzneț, introspectiv, prea funny și apoi prea boring, prea lung și prea scurt.

It’s a mess, but on fire - a hot mess - cu mult cox și elitism, dar și cu multă caterincă mahalagioasă.

Caught by the Tides (2024)

Cu un stil documentaristic concentrat pe om - și pe toate crizele intrapersonale - în relația lui cu o Chină care se modernizează rapid și agresiv. Orașul și țara sunt mereu un „personaj”. Sunetele de fundal nu sunt doar niște sunete, ci comentarii sociale sau un dialog al țării cu crizele personajului.

Ele modelează socialul, influențează relațiile interumane și arată capacitatea omului de a se adapta la impunerea modernității. Personajul principal, narativ, caută pe cineva, dar de fapt caută ceva din trecutul Chinei - identitate, memorie și timp. Practic, este o introspecție națională.

No Other Choice

Probabil filmul meu preferat din 2025. N-am avut de ales, fiind bine înrădăcinat într-un discurs critic asupra capitalismului, pe un ton intenționat cheesy și goofy. Filmul explorează cum normele noastre morale și compasul după care ne ghidăm sunt date peste cap și cum deciziile radicale (mai pe șleau, crimele) pe care ajungem să le luăm într-un astfel de sistem nu mai par nebunești, ci justificabile - ca o extensie naturală a evenimentelor.

The Voice of Hind Rajab

Este clar cel mai important film al anului. Arată o realitate gravă și cumva mai puțin cunoscută: operațiunile de salvare și presiunea psihologică și emoțională la care chiar și cei mai pregătiți membri ai Crucii Roșii sunt supuși zilnic.

Recreează evenimente reale folosindu-se de înregistrările audio salvate de Crucea Roșie ale lui Hind - o fetiță palestiniană de 6 ani, blocată într-o mașină aflată sub asediul armatei israeliene. Un film greu de urmărit, dar care îți dă un wake-up call despre realitatea paralelă cu a noastră pe care unii oameni o trăiesc.

Kinostetic scrie efervescent și undercover aici. S-ar putea să îl mai găsiți la anul și pe Marele Ecran.

ANDREEA

Sirat, Parthenope, Triton, Nouvelle Vague, Afternoons of Solitude, The Blue Trail, The Boy and The Heron, Interior zero, Drowning Dry (Surori), Il tiempo che ci vuole (Atât cât trebuie), La Chimera, Red Boogie, Life of a Shock Force Worker, Sulla terra leggeri (Imponderabili). Sunt filme pe care le-am văzut în 2025 și care, din motive tare diferite, mi-au plăcut mult.

Andreea Medinschi a verificat recent numărul de bilete la cinematografele din Timișoara în ultimii trei ani și a ajuns pe la 500, cu tot cu invitații. Rezultă o medie incredibilă de un film la aproape două zile (bine, i s-a expandat mult lista în timpul festivalurilor). Probabil a văzut cele mai multe filme dintre noi, sigur la cinema. E motivul pentru care am și rugat-o să contribuie. Bine, și pentru că Studio e și pentru ea a doua casă.

RICHIE

Sirat

Pentru explorarea contemplativă și vizual hipnotică a memoriei și felul în care reușește să transforme peisajul rural într-un personaj activ, oricând gata să te ucidă.

Train Dreams

Pentru frumusețea austeră, felul în care capturează melancolia trecerii timpului și izolarea omului în fața naturii sălbatice a Americii de la începutul secolului XX.

Bang Bang (2024)

Pentru Tim Blake Nelson în rolul unui boxer retras, obsedat de repararea greșelilor din trecut și plata datoriilor "morale".

Black Bag

Pentru că din cand în cand e nevoie de un thriller de spionaj rafinat, marca Steven Soderbergh, care să te impresioneze prin precizia aproape chirurgicală a dialogului și prin tensiunea constantă.

The Assessment

Pentru că e o distopie psihologică tulburătoare care te forțează să chestionezi moralitatea viitorului, oferind un studiu de caracter privind dorința de a fi părinte sub lupa controlului totalitar.

Nouvelle Vague

Pentru omagiul adus cinematografiei, lui Godard, și felul în care celebrează libertatea creativă și spiritul revoluționar al epocii de aur franceze.

O Agento Secreto

Pentru Wagner Moura și viziunea originală, complexitatea și estetica 70-ista a unui neo-noir/thriller politic care surprinde momente din viață în vremea dictaturii braziliene.

Frankenstein

Pentru reinterpretarea modernă și spectaculară a mitului clasic, care reușește să scoată în evidență tragedia monstrului printr-o estetică gotică superbă și o interpretare actoricească plină de compasiune, mă refer desigur la Mia Goth.

(Richard Marius Ilie)

LUCIAN

The Mastermind, un nou mic film mare de la Kelly Reichardt sau "jaful secolului" în stil naturalist

Sirat, pentru boxele alea uriașe, pentru Sergi Lopez dar și pentru colegii lui, actori neprofesioniști și, evident, pentru deșertăciunea umană

Kontinental '25 (de Radu Jude, cu care am discutat aici), pentru satiră din aia bună, care pică greu (no, îi a la Cluj). Din filmele românești de ficțiune ale anului, rețin și Dinți de lapte (de Mihai Mincan, interviu aici) care dezvăluie, prin ochi de copil, monstrul din comunism (important acum, mai ales că monstrul am fost și noi)

Afternoons of Solitude, pentru că nu-ți poți desprinde ochii de la carnagiu, deși ai avea zece motive pe minut

Loveable, pentru Helga Guren și miile de emoții pe care le evocă doar cu chipul ei (și pentru una din cele mai uplifting disco-periri ale anului de pe coloana sonoră), probabil la egalitate cu Sorry, Baby / Eva Victor

Under the Vulcano (2024), văzut în competiție la Ceau, Cinema! și a (e)rupt

Un simple accident, dacă nu pentru curajul lui Panahi de a filma din nou clandestin, cu riscul închisorii pentru el și ceilalți implicați, atunci măcar pentru cât de inventiv folosește umorul într-un context politic atroce

Die My Love, pentru jocul feroce al lui Jennifer Lawrence

The Smashing Machine - iată un film american despre sporturi de contact, care n-are nimic din - să zicem- Rocky, în schimb are multă "tandrețe de fan", cum observa Victor Morozov

Weapons și Bring her Back, pentru că-s abordări proaspete din zona horror

My Dear Theo, pentru altă față a războiului de lângă noi: o mamă în linia întâi

A want in her, pentru cea mai sfâșietoare/ memorabilă experiență de la Astra Film 2025, care te bagă în vertijul alcoolismului prin ochii relației mamă-fiică și pe ruinele unei familii

Riefenstahl, pentru reamintirea brutală că "Never again" e pentru unii un slogan provizoriu și asta doar pentru că istoria n-a ținut (deocamdată) cu ei.

Despre preferințele noastre în materie de documentar vorbește mai bine selecția din programul derulat în 2025 la Studio, cu premiere de la Mrs. Buică la Pocalul sau Triton. Cu această ocazie, ne-am îndeplinit visul de a o invita pe Dana Bunescu la Timișoara, un adevărat cadou. Altă întâlnire care a produs ecouri la Timișoara: invitația legendarului Karpo Godina la Ceau, Cineclub și, evident, descoperirea filmelor sale, de la scurte avangardiste filmate în zonă, la clasicul Red Boogie.

Seriale: The Rehearsal (sezonul 2) - cea mai revoluționară chestie de la TV sau un non-sens grandios, asta ține cred de cât de tare îl antipatizezi pe geniul comic Nathan Fielder.

The Chair Company - David Lynch se întâlnește cu Larry David

The Studio le-a ieșit lui Seth Rogen & Evan Goldberg. Hollywood-ul face mișto de el însuși, fiind când cringe, când super-amuzant. Plus Zoe Kravitz.

Hype-nehype, Pluribus, măcar pentru plăcerea de a o vedea pe Rhea Seehorn și noul truc al creatorului Vince Gilligan: părăsește universul Breaking Bad, fără să iasă din Albuquerque.

Aș nota și câteva cărți citite anul ăsta: Andrei Gorzo (Ce am învățat de la Graham Greene), Werner Herzog (The future of Truth și jumătate din Every man for Himself and God against all), A fost ca-n filme (Liviu Tofan & Stejărel Olaru), autobiografia lui Al Pacino (Sonny Boy) și Andrei Ujică despre Andrei Ujică în volumul Meridian. Țin să menționez și A muri pentru o idee de Costică Brădățan (reeditată de Spandugino) care, chiar dacă ai zice că n-are treabă cu filmul, vorbește despre viața plină de primejdii a filosofilor folosind tehnici și metode de lucru din cinema (de exemplu, arta montajului), ca să nu mai vorbim de cinefilia și erudiția autorului dovedită în zeci de eseuri despre cinema. (Lucian Mircu)

În final, un ultim cuvânt /avertisment din partea sponsorilor:

(sursa: The New Yorker)

Top Binga 2025

2025-12-20T09:17:00.001+02:00

A sosit topul tradițional și extravagant primit de la cititori, un mic cabinet al curiozităților care își deschide festiv-intempestiv sertarele înainte de Crăciun, eliberând tot felul de spirite:

1. Invocându-i pe Eugen Barbu și pe Sandu Florea

(un slide cu 5 planșe care compun Coroana Despinii)

2. Fiori Silvani

3. Cinema de (auto)Bază

Fundal sonor sugerat: Colindă

Plus o fotografie de Adrian AD

Propuneri de Călin Lazea

„Trăiesc existența mea în spiritul acesta de căutare a necunoscutului"

2025-10-30T10:22:00.007+02:00

DAN CUREAN, DESPRE PELICULE DE FAMILIE

L-am întâlnit pe regizorul Dan Curean după o proiecție de film documentar la Sibiu, în cadrul Astra Film Festival. A doua zi i-am luat interviu într-o cafenea cu nume de film de lângă Piața Mare. Am povestit despre cum un hazard a dus la o căutare de ani de zile și cum tocmai căutarea în sine a devenit o linie de dezvoltare a filmului său din 2024. „Pelicule de familie" e unul din cele mai interesante documentare românești recente, prin subiect dar și prin felul în care e făcut. Dan Curean lucrează de 30 de ani ca realizator la TVR și este profesor la Facultatea de Teatru și Film din cadrul UBB Cluj. Interviul a fost editat pentru claritate (Lucian Mircu)

Marele Ecran: Punctul de pornire al filmului e clar: găsirea acelei cutii cu role. Dar ce te-a motivat pe tine să-l faci?

Dan Curean: În fiecare zi vedem zeci, sute de postări și mesaje. Sunt unele la care te oprești și vrei să afli mai mult, peste altele treci, scrolezi mai departe. Mie mi-a sărit în atenție un anunț. Un amic căuta pe cineva care să poată digitaliza niște role vechi de peliculă. M-am gândit ce poate să fie pe rolele alea? Și am zis că aș face eu chestia asta.

Din acel moment a început emoția. Era mai degrabă curiozitatea, mai ales după ce am aflat că erau niște role salvate în extremis. Un lucrător în construcții e pus să golească o mansardă și omul zice, "băi, parcă pe astea nu le-aș arunca". Pe lângă role, erau și două proiectoare de perioada interbelică. Așa au ajuns la amicul meu, care le-a ținut și el câțiva ani până să mi le aducă.

Am lucrat împreună cu un coleg tehnician. Inițial n-aveam aparat de digitalizat și am făcut tot felul de încercări de convertire, cu proiecții pe perete, să mergem cât mai aproape de cadru. Așa a fost o perioadă, până când tehnicianul a găsit undeva pe net o sculă video, o jucărie de 500 de dolari. Un fel de vizioneză.

Lua timp, fiindcă sunt 20 de role de aproximativ 7-8 minute și trebuiau luate frame cu frame. Ca să digitalizezi o rolă, lua cam 5-6 ore. Am spus că nu vreau să văd nimic până nu-s gata toate.

Marele Ecran: Știai perioada din care erau filmările?

Dan Curean: Știam că cel mai vechi înscris pe capacul unei role era „Budapesta, 1941”, deci în timpul războiului. Ultimii ani scriși pe role erau ’76-’77. Era clar o familie maghiară, că erau indicații scrise în limba maghiară și era clar vorba de familie, fiindcă scria pe role cuvântul család, familie în maghiară. Dar nu era niciun nume de familie.

Pe atunci n-aveam neapărat un plan să fac un film despre asta, era o simplă curiozitate. Dar s-a întâmplat să fie o conferință științifică la noi, la Universitatea Babeș-Bolyai, care se numea Copy Past. Se lega exact de situația asta, fiindcă prelegerile erau despre felul în care materialul de arhivă poate fi valorizat în sens artistic. Am participat chiar la închiderea acelei conferințe cu o proiecție în premieră a acestor role, fără să știu nici măcar eu ce e pe ele.

Era un stres pentru organizatori, „dacă sunt imagini care nu-s la locul lor?”. Știam că e un risc, dar măcar vedeam chestii mai intime din anii '40. Pentru mine s-a creat o încărcătură, toată lumea era cu stomacul strâns. „Ce o fi pe rolele alea?". Momentul era special și pentru că proiecția a fost făcută cu unul dintre proiectoarele găsite, reparat de colegul tehnician.

Am lăsat la sfârșit cireașa cu Budapesta '41 și am început cu una care mie mi s-a părut mai ciudată. În textul respectiv scria „Câmpina - gyermmekor", adică copilărie. Mă tot întrebam ce caută acolo Câmpina. Surpriza a fost să descoperim, într-un cadru că, de fapt, aceea era cronologic prima rolă filmată, în anul 1938 și, într-adevăr, în Câmpina.

Se vedeau doi copii, o fetiță în rol principal. Se descoperea o familie. Părea o joacă de cineclub, fiindcă era filmat bine și chiar cu montaj. Era povestea unei zile, de când se trezesc copilașii, fac de-ale gospodăriei puși de mama lor, și până se culcă.

După aceea am proiectat rola din timpul războiului. S-a confirmat ce scria, fiindcă în '41 a fost o iarnă teribilă în Europa, iar Budapesta era sub zăpadă, așa cum se vedea în filmări. Erau copii cu sănii, unii patinează pe niște lacuri înghețate, dacă nu chiar pe Dunăre.

Marele Ecran: Are și o valoare documentară dincolo de povestea familiei. Dar tu ce ai simțit?

Dan Curean: Am fost fascinat de estetica aia, de zgârieturile de pe role, de frame-urile acelea brute, și am pus ideea la dospit, cu gândul să le valorizez artistic. Bineînțeles, am vizionat toate filmările. Restul erau din Cluj sau din excursii în zonă. Mi-am dat seama că, de fapt, fetița din prima rolă devine, la rândul ei, tânără mamă.

După ce am văzut că e vorba de o familie, am vrut să aflu cine sunt, să le returnez filmările de familie dacă îi găsesc. A doua curiozitate era din punct de vedere creativ vizual. M-a atras estetica asta fabuloasă de peliculă peste care a trecut timpul. Au stat zeci de ani într-un pod, în frig. Unele erau lipite, altele arse sau textura de celuloid era crăpată.

Următoarea direcție, dacă nu îi găseam pe oameni, a avut o dimensiune personală. Filmările de anii '60-'70 erau exact filmările pe care nu le-am avut eu în copilărie. Și noi am avut aceleași treninguri, aceleași mingi, aceleași jocuri, aceleași locuri de mers la picnic pe lângă Cluj. Noi puteam fi ăia de pe pătură cu mașinile în spate, fiindcă era vorba de aceleași locuri și în aceeași perioadă. Puteau fi filmări ale familiei mele și ale vieții pe care a avut-o generația mea și a părinților mei.

În plus erau filmări de interior, într-o perioadă din care aveai doar fotografii. Pentru că lipseau niște ani între role, am presupus că voi găsi note informative ale Securității despre familia aceea. Și aveam în cap să creez o poveste din notele informative.

Marele Ecran: Când ți-ai dat seama că poate să fie și un film despre cum se face un film?

Dan Curean: În momentul în care am început să vorbesc cu mai multă lume, să caut la prieteni, cunoștințe în vârstă din comunitatea maghiară care ar putea să-i recunoască. Clujul era mai mic la vremea respectivă, comunitatea mai restrânsă. Când povesteam cu oamenii mi-am dat seama că emoția și reacția lor era un moment unic. Fascinația aceea a căutării, a necunoscutului, îți activa imaginația.

Mi-am dat seama că emoția căutării e un potențial și nu mai am voie să-l pierd. Din acel moment am început să înregistrez telefoanele, interacțiunile, tot ce era legat de chestia asta.

Marele Ecran: Ai încercat poate să reproduci momentul descoperirii în comun, pe care l-ai avut cu prima vizionare. În căutarea asta, ai avut un moment de fundătură? Sau poate dacă ai simțit că invadezi viața personală a cuiva?

Dan Curean: Sigur, au fost momente de fundătură. Încet-încet am dat de un capăt de ață în sensul în care am aflat un nume și implicit o familie. Așadar, o direcție de căutare.

Următorul pas a fost să merg la arhivele Securității și fundătura a fost când, după aproape doi ani, n-am găsit nimic pe acel nume. Întreg eșafodajul pe care construisem n-a mai stat în picioare. În schimb, se adunase partea de căutare. Acest detective story, căutarea în sine, nu este altceva decât un pretext și asta rămâne propunerea filmului: de a vorbi despre acea lume, inclusiv a mea, acea lume a comunității maghiare la care n-aveam acces. În zonă, românii și maghiarii am crescut oarecum segregați. Din ce am descoperit din filmări, am văzut că erau și ei la fel ca noi.

Marele Ecran: Și apoi e povestea acestei femei, care devine personaj principal.

Dan Curean: Da, chiar fetița cu care încep filmările. Ulterior aveam să descoperim niște lucruri absolut tulburătoare care până la urmă sunt mai puternice decât toate aspectele poveștii de detectiv. Mi se pare că devine coloana emoțională a filmului și firul conductor. Deja contextul general nu mai are relevanță. E o dramă umană acolo și vezi legăturile de familie, relațiile între copii, dramele alea în lanț. Sigur, toate astea fiind descoperite treptat, cu multă muncă la montaj, gândit soluții, astfel încât toate liniile să fie echilibrate.

Marele Ecran: Mă bucur că ai pomenit de montaj, pentru că am vrut să te întreb cum ai lucrat cu Eugen Kelemen, care e și producător al filmului.

Dan Curean: Ne știm de mult. Cu Eugen am mai lucrat împreună la primul film, făcut în Deltă, „Gone Wild". La amândouă am pre-montat acasă, fiindcă era mult material și atunci partea aia mare, neclară, de asamblare am făcut-o individual. Din momentul în care am avut o direcție, Eugen a venit cu capul limpede care a croit forma finală. Cu ordinea, cu ritmul, cu toate lucrurile de finețe ale poveștii.

Sunt multe discuții de cum să lucrezi cu editorul. Fiecare regizor are metoda lui. Noi așa am lucrat. Întâi am avut nevoie să-mi adun jucăriile și după aceea să lucrăm în echipă astfel încât firul să fie cel mai expresiv construit.

Marele Ecran: Aici e avantajul aceste munci de colaborare, dacă se bazează pe încredere și chimie.

Dan Curean: Da, și mai e o chestiune, o spun și studenților: în raport cu editorul, cu Eugen în cazul nostru, cu unele din propunerile lui am fost 100% de acord și m-au surprins, m-au ajutat și au fost neprețuite, de altele nu eram sigur și față de altele m-am opus vehement. Așa ajungi la o medie, la o linie. Dacă ai cu cine să vorbești aceași limbă.

Marele Ecran: Fiind un detective story cum ai spus, ai vreun film favorit din genul ăsta?

Dan Curean: Sincer, nu am. Dar ceva e, totuși. Cred că o nevoie personală. Trăiesc existența mea în spiritul acesta de căutare a necunoscutului. Din punctul meu de vedere, ca am menționat de studenți, mă gândesc la un curs la facultate ca la un film. E ca o poveste și dacă povestea aia nu există, n-ai cum să-i atragi, să-i duci în aceea direcție, ca la un spectacol. Eu așa mă simt la fiecare curs, ca la o prestație, un performance de actor. La final sunt stors. Dar în felul ăsta simt că am priceput și eu ceva, m-a ținut și pe mine.

Marele Ecran: Descoperiți ceva împreună.

Dan Curean: Exact, e metoda cea mai faină.

Marele Ecran: Dacă ai un mesaj pentru publicul din Timișoara, de ce să vină lumea la film?

Dan Curean: Cred că e esențial să vină la film, fiindcă nu ai șansa să vezi altundeva film documentar în felul acesta. Vedem toate producțiile astea de non-ficțiune ba pe telefon, ba pe ecranul de laptop și nu e același lucru. Să vezi filmul pe ecran mare, în scaun și să te imersezi în poveste, e o șansă. Nu există ceva care să înlocuiască cinemaul din punctul ăsta de vedere.

„Pelicule de familie" va fi proiectat în premieră la Timișoara în cadrul Doc-minică, la Cinema Studio, duminică, 2 noiembrie (ora 17). Program organizat de asociațiile Marele Ecran și Pelicula Culturală, cu sprijinul Groupama Asigurări, Cinema Studio și Ceau, Cinema!

Andreiana Mihail, despre „Boxing with Myself”

2025-10-06T08:28:00.008+03:00

Documentarul despre vizionarul Ion Grigorescu are o proiecție specială la Timişoara, duminica aceasta. Regizoarea Andreiana Mihail a studiat Filosofia la București și Paris și, mai recent, Informatică la Universitatea din București. În calitate de curatoare a organizat peste 30 de expoziții, reprezentând artiști precum Adrian Ghenie, Ion Grigorescu și Ciprian Mureșan. În așteptarea întâlnirii din 12 octombrie, am povestit cu Andreiana Mihail despre cum s-a născut filmul și cum a colaborat cu marele artist. Interviu consemnat de Lucian Mircu.

Marele Ecran: Ai făcut saltul de la curatoriat la un film despre artistul Ion Grigorescu. Care a fost resortul?

Andreiana Mihail: Nu mi-am dorit neapărat să fac un film, n-am avut niciodată visul ăsta, cum au unele persoane visul să facă un film sau să scrie o carte. Dar pentru că mi-am dat seama la un moment dat că nu există o arhivă filmată destul de concludentă despre Ion Grigorescu, am început să vorbesc cu regizori dacă îi interesează. Am primit sfaturi, direcții și la un moment dat un prieten regizor mi-a spus: „de ce nu te apuci tu să faci asta? Filmează cu orice”. Și în acel moment m-am eliberat de toate constrângerile tradiționale, că îți trebuie echipă, că îți trebuie producție ca pentru un film de lungmetraj. M-am apucat eu să fac filmul, cu resurse restrânse și cu bunăvoința lui Ion Grigorescu. N-a fost un salt programat deci. M-am aruncat, practic, într-o altă lume.

Marele Ecran: Sunt convins că în cei peste șase ani în care ai lucrat la film on and off și ai pus la bătaie resurse personale, cum spuneai, poate ai avut un punct, un moment critic când nu credeai că o să-l mai duci la bun sfârșit. Mă întrebam dacă te-a motivat ceva din povestea de viață a domnului Grigorescu să mergi mai departe.

Andreiana Mihail: A durat mai mult de șase ani, de fapt. Când urmărești pe cineva, îți trebuie timp ca să iasă ceva convingător. Nu poți să filmezi viața cuiva într-o lună. Și atunci au fost diferite episoade, s-a văzut și îmbătrânirea amândurora și trecerea prin pandemie. Nu cred că au fost momente în care am vrut să mă las. Nu m-am lăsat nici de cel mai greu lucru pe care l-am făcut în viața mea, acest master în Computer Science, deși am zis de 250 de ori că vreau să mă las. Așa și cu filmul.

Mai degrabă m-au inspirat niște lucruri pe care le-am apropriat, de-a lungul anilor, din ce vorbeam cu domnul Grigorescu: gen, "să ne concentrăm pe ce avem" și "să ne supunem". Astea sunt cele două sfaturi care mă ajută în general, în fiecare zi.

A fost un moment în care am făcut o vârstă rotundă și mă plângeam în dreapta, în stânga, „ce să fac?”. Când am vorbit cu domnul Grigorescu, mi-a spus: „Păi, ce să faceți? Vă supuneți.” N-ai cum să te lupți împotriva unor lucruri. Unul din acestea e timpul. Și da, te supui de fapt în fiecare zi, că nu poți să fii rebel cu propria viață și cu oricine din jurul tău, că vei ajunge singur și autodeclarat "neînțeles".

Marele Ecran: În afară de întâlnirea cu personalitatea fascinantă a protagonistului, a fost și întâlnirea cu Dana Bunescu, o cineastă atât de importantă a cinemaului românesc. Cum a fost să lucrezi cu ea?

Andreiana Mihail: Dana mi-a fost salvarea. Ajunsesem într-un moment de pauză, de blocaj. Pusesem la o parte orele acelea de filmări, aproape 20 de ore, plus filmele din anii ‘70, ‘80, ‘90, 2000 ale domnului Grigorescu. Am vorbit cu Andrei Ujică și mi-a zis: „nu vrei să mergem la Dana, Bunescu?” Auzisem de ea, bineînțeles, dar nici nu îndrăzneam să mă gândesc. Dana s-a uitat peste materiale și mi-a zis da, o interesează să editeze filmul. A fost una dintre cele mai fericite zile din viața mea.

Marele Ecran: Ați și colaborat bine.

Andreiana Mihail: Da. Am avut inerentele confruntări de idei, dar niciodată nu a fost mai mult de atât. Și e normal. Până la urmă, dintre două pietre se cristalizează diamantul (râde).

Marele Ecran: Și pentru Dana Bunescu a fost o experiență importantă, spunea într-un interviu.

Andreiana Mihail: Cred că asta datorită domnului Grigorescu și filmelor dumnealui, nu pentru ce am filmat eu. Sunt filmări mai stângace, dar până la urmă cred că asta face parte din sinceritatea filmului. Am fost all in, chit că nu mi-a plăcut experiența asta cu filmatul. Îl urmăream peste tot, și pe acoperiș, cu diferite camere de împrumut, cu telefonul, cu GoPro, cu ce s-a putut. Părea oricum că importantă e informația și mișcarea din momentul acela.

Marele Ecran: Și Radu Jude a făcut recent un film cu telefonul mobil.

Andreiana Mihail: Da, am auzit. Mi-a trimis cineva că Radu Jude a zis într-un interviu pentru o revistă din Spania că „Boxing with Myself” e cel mai bun film românesc din 2023. Bineînțeles, te bucuri enorm că un mare profesionist spune treaba asta, dar mă emoționează fiecare reacție. E la fel de importantă fiecare persoană care a plecat de la film cu ceva și a fost mișcată de el. Filmul e pentru tot publicul. Și reacțiile sunt diferite. Fiecare e mișcat de alt moment al filmului. Sunt fericită când mai stau în sală la proiecții, să prind momente în care lumea râde unde am râs și eu, lăcrimează unde am lăcrimat și eu.

Marele Ecran: În afară de film, tu ai co-editat două cărți de jurnale ale lui Ion Grigorescu la Sternberg Press. Și îmi spuneai că lucrezi la treia. Mă gândesc că e o muncă intensă și, din nou, desfășurată pe ani de zile. De ce e atât de importantă pentru tine? Pot să zic că deja i-ai dedicat o parte din viață.

Andreiana Mihail: Nu mi-am dedicat fiecare zi din viață acestor idei. Jurnalele au apărut la distanță de ani, nu a fost ceva presant. Nici la film n-am avut presiunea unui regizor care trebuie să scoată un lungmetraj, înțeleg că există presiunea asta. Făceam și alte lucruri în același timp. Gândeam, îmi mai veneau idei, am caiete întregi în care scriam, marcam minute de la filmări, le scoteam, le băgam. Nu am avut o metodă.

Marele Ecran: Asta îi dă prospețimea, cum au zis și alții. Dar voiam să te întreb mai degrabă ce îți ține interesul viu atâta timp pentru viața și opera lui Ion Grigorescu?

Andreiana Mihail: Deja pe domnul Grigorescu îl cunosc de 20 de ani și avem o legătură de lucru cimentată la galerie, care e altfel față de lucrul unui realizator de film. Apropierea de artist e diferită, lucrezi mult împreună. Treci prin momente complicate - eu m-am mutat cu galeria de patru ori. Relațiile cu artiștii galeriei au fost ca cele din familie.

Nu-mi dau seama dacă e interes pur intelectual sau e interes de trib, dar nu mai pot să zic că e pasiune. Pasiunile cred că dispar destul de repede, ca și îndrăgostirea. E vorba de muncă, de inspirație și de consistență în ceea ce faci.

Marele Ecran: Ai pomenit cuvântul familie. Cezar Stănciulescu, partenerul tău și co-fondatorul formației ROA, a făcut muzica documentarului. Cum ați lucrat la partea asta?

Andreiana Mihail: Domnul Grigorescu și Cezar au o legătură tacită. Au personalități asemănătoare: deși tăcuți și mai retrași, au o comunicare foarte bună. La un moment dat domnul Grigorescu mi-a cerut să asculte ce cântă Cezar. I-am dat CD-urile și i-au plăcut mult. A zis că așa vrea să fie muzica din film, dinamică. Să fie ceva care să te tragă, să te ducă. O parte din muzică era din arhivele lui Cezar mai vechi, altele au fost făcute special pentru film. După aceea cu Dana ne-am hotărât care unde intră. Cezar m-a sprijinit imens. Adică e și filmul lui aproape în aceeași măsură ca al meu. Sunt lucruri pe care nu ai cum să le faci fără sprijin.

Marele Ecran: Ziceai de Computer Science și voiam să te întreb, mai ales că vii și dinspre lumea artei, apropo de discuția asta, de câțiva ani deja, legată de creativitate și inteligență artificială. Crezi că AI-ul amenință într-un fel arta, acum sau în viitor?

Andreiana Mihail: Da, este un fel de panică. Dar când te apropii mai mult de fenomen, îți dai seama că nu e niciun pericol pentru următorii zeci de ani. Contribuția umană este imensă. Probabil programatorii o să dispară încet, încet, dar creativitate e altceva. Nu e despre a copia ceva, e dincolo de asta. Creativitatea înseamnă să ai idei noi, să le combini în așa fel încât să produci o emoție.

Marele Ecran: De multe ori, ne vedem viața așa ca pe o poveste, ne povestim viața, și văzând atitudinea domnului Grigorescu apropo de propria viață mă gândeam dacă te-a influențat și pe tine în direcția asta.

Andreiana Mihail: Nu neapărat filmul, ci timpul petrecut cu domnul Grigorescu în general. Relația de filmare e o parte mică din timpul petrecut împreună. Partea consistentă e mai degrabă când am fost în deplasări la expoziții prin țară sau prin afară sau la târguri de artă. Sau când ne plimbam 10 kilometri pe zi la Londra. Am fost la un drum cu domnul Grigorescu și suntem în continuare pe drumul ăsta.

Personal nu văd viața ca pe o poveste cursivă. Îmi spunea și domnul Grigorescu că am creierul structurat altfel, analizez printr-o grilă foarte rațională. Probabil de-aia ne-am și înțeles așa. Când ești în preajma cuiva, n-ai cum să nu fii atins de celălalt.

Marele Ecran: Pe mine m-a atins vitalitatea lui extraordinară și m-a fascinat să descopăr că a fost sportiv de performanță în tinerețe.

Andreiana Mihail: Da, sportul a fost o parte importantă din toate filmările și o temă recurentă în jurnalele lui Ion Grigorescu. A făcut decatlon, mi se pare cea mai completă probă. Cred că sportul îți dă o disciplină. E și atrăgător să vezi cât poți să tragi de corp. Am petrecut mult timp împreună pe stadionul de atletism în care făcea domnul Grigorescu antrenamentele când era adolescent și am filmat multe minute acolo.

Și mie îmi place foarte mult sportul. Uite, chiar în momentul ăsta merge la mine, pe mute, turneul ATP de tenis de la Shanghai.

Marele Ecran: Dacă ar fi să inviți direct timișorenii la film, de ce să vină?

Andreiana Mihail: Am prieteni buni la Timișoara. Știu că aveți simțul umorului și că sunteți sensibili și aparțineți de o geografie mai aparte la care țineți foarte mult, tot ce înseamnă Banat. Apreciez asta la voi. Vă aștept, dacă vreți să ieșiți de la un film mai senini, cu zâmbetul pe buze și cu niște sfaturi care vă pot face viața mai ușoară. De exemplu, să nu mai fim atât de contorsionați de fiecare problemă care pare că ne distruge următoarea perioadă într-un mod aproape fatal. Să fim mai egali cu ziua pe care o petrecem.

„Boxing with Myself” va avea premiera la Timişoara duminică, 12 octombrie, de la ora 19:30, la Cinema Studio, în prezenţa regizoarei Andreiana Mihail și a editoarei Dana Bunescu. Programul Doc-minică este organizat de asociațiile Marele Ecran și Pelicula Culturală, în parteneriat cu Cinema Studio şi One World Romania, cu sprijinul Groupama.

„Mocnea în aer un amestec egal de puritate și violență"

2025-09-19T08:44:00.010+03:00

MIHAI MINCAN, DESPRE „DINȚI DE LAPTE"

În amurgul dictaturii lui Ceaușescu, o fetiță de zece ani devine ultima martoră a dispariției misterioase a surorii sale - și trebuie să-și găsească curajul de a crește într-o lume aflată în colaps. Prezentat în competiția Orizzonti la Festivalul de Film de la Veneția și la Toronto, „Dinți de lapte” este al doilea lungmetraj de ficțiune al lui Mihai Mincan, co-realizator și al unor documentare precum „Omul care a vrut să fie liber ” (2019) sau „Bondoc” (2015). Cu câteva zile înainte de avanpremiera noului film, am stat de vorbă cu regizorul și scenaristul invitat la Timișoara. Interviu consemnat și editat pentru concizie de Lucian Mircu.

Marele Ecran: Filmul atinge această temă foarte grea, a dispariției unui copil. Cum faci un film despre un asemenea subiect sensibil și, pe deasupra, plasat în comunism?

Mihai Mincan: Am ales să construiesc filmul din perspectiva unui copil. Iar această perspectivă vine la pachet cu anumite decizii: unele narative, altele estetice. N-am făcut concesiile pe care le vezi în alte filme în care punctul de vedere al povestitorului trece de la copil la adult. Am vrut să păstrez numai perspectiva copilului. Mi-a ieșit o narațiune destul de fragmentată, care poate deveni frustrantă pe alocuri pentru un privitor care caută poveste, o narațiune cât de cât clasică.

În schimb, a ieșit un film mult mai senzorial. Am spus tot timpul că „Dinți de lapte” e despre o stare, un fel de plutire. Fiind copil, ceva s-a rupt în coordonatele lumii pe care le știai și încerci cu mijloacele tale și la vârsta ta să recompui cumva lumea încât să poți continua să trăiești în ea. Filmul poate fi foarte rewarding dacă îi dai timp, răbdare și dacă te lași să te pierzi în el.

Când am scris scenariul am avut un moment în care mi-am pierdut încrederea în povestea cu trei acte. În continuare cred că poate fi foarte eficientă și o stăpânesc destul de bine, dar am simțit că s-a extenuat. Trăim într-o lume care nu e deloc organizată pe trei acte. Am încercat să fac un film mult mai aproape de ce simțeam că se poate scrie într-o lume ca asta.

Prima oară când mi-a venit ideea a fost prin 2018. Am citit un dosar al Miliției din aprilie 1989 despre o fetiță de 9 ani care a dispărut în timp ce ducea gunoiul. Mi-a rămas această imagine a copilului cu o găleată roșie care dispare în depărtare, fără urmă.

Când am citit fraza din dosar am simțit instant foarte multe. Cred că am înțeles cum poate să dispară un copil într-o lume ca aia. Eu aveam tot nouă ani la Revoluție. Era o lume în care simțeam că ceva plutește în aer, deși e greu să pui uneori degetul pe ce simți. Și nu era vorba de politică. Ceaușescu era doar un tablou în clasă. Ai mei n-au fost niciodată foarte politici în familie, nu ascultau Europa Liberă. Dar era senzația de rău în jur. Și era dată de izolarea oamenilor, de modul în care îi vedeam că șușotesc, de străzile goale, căderile de curent în timpul nopții, lipsurile de toate felurile. De fapt asta am încercat în film: să concep imaginea unui copil izolat într-o lume în care nu se întâmplă neapărat ceva rău, dar simți că e ceva ascuns sub soarele ăsta perfect și primăvara de '89.

Marele Ecran: Și eu aveam nouă ani în '89. Îmi amintesc atmosfera și evident o descriu cu cuvintele de acum: era ceva complet disfuncțional, și nu mă refer doar la întârzierile mijloacelor de transport în comun sau celelalte lipsuri de care spuneai. Atmosfera era dezumanizată.

Mihai Mincan: Da, era o lume parcă suptă. Știi cum sunt sacii ăia în care bagi haine și apoi îi cuplezi la aspirator ca să tragă aerul din ele? Îmi dă senzația unui fel de aspirator care trăsese tot suflul vital al oamenilor. Era o lume aproape încremenită, depopulată. Și cred că și filmul a luat forma asta.

M-a ghidat un citat foarte mișto al lui Carlos Saura. Filmul lui, „Cría cuervos”, e unul dintre filmele mele preferate și a fost probabil și cea mai mare sursă de inspirație. Ceea ce plutește în fundalul filmului spaniol nu e comunismul, este regimul Franco. Am citit o carte despre Saura în care apărea această idee în care cred foarte mult. Toată lumea o spune când vorbește despre copilărie - părinți, bunici, uneori o repetăm și noi cu copiii noștri: "bucură-te că ești copil" sau "ce frumos era când eram copii". Un fel de nostalgie pentru perioada aia "cea mai pură, fără griji multe". Saura spune că de fapt copilăria e perioada cea mai ciudată din viață, pentru că n-ai nicio direcție clară. Ești tras în continuu de forțele astea invizibile, fie școala, fie părinții. N-ai valori morale, abia atunci le înveți. Viața ta pare așa o derivă haotică și uneori foarte violentă către ceva ce nu știi, nu se întrevede. Deci din punctul ăsta de vedere psihologic, pentru mine e mult mai ofertant să construiesc o stare pe zona asta a copilăriei. E o chestie care mocnea în aer, un amestec aproape egal de puritate și violență. Un prag de sânge, de ceva foarte tactil, ca o rană. Asta mă atrage extraordinar de mult, recunosc.

Marele Ecran: Interesul acesta s-a prelins și în poveștile tale despre anii '90 și voiam să ajung aici, la preocuparea ta pentru scris. Mă gândeam la cele două articole pe care le-ai scris pentru Scena 9, foarte intime, care te-ntorc, cel puțin unul, în copilăria aia mică. Parțial mi-ai răspuns deja la întrebarea pe care o pregătisem: cât te joci în noul film cu elemente autobiografice?

Mihai Mincan: Am multe amintiri personale, dar sunt vagi. Amintiri de cum arăta lumea respectivă, cum mirosea, cât de verde era, cum pica lumina, cum arătau oamenii, cum mâncau, hainele lor, mici detalii. Amintiri personale a ceva care efectiv mi s-a întâmplat, nu cred că există în film.

Deși am avut în grupul meu de prieteni, chiar în perioada respectivă, un băiat care a dispărut de acasă. După două săptămâni a reapărut, dar n-a mai fost lăsat să se joace cu noi și nimeni nu știe de fapt ce s-a întâmplat. Era ca și cum s-ar fi întors direct izolat, ca într-o carantină. N-am folosit asta în film, dar m-a făcut să înțeleg cum se comportă un părinte.

Restul amintirilor sunt foarte senzoriale, adică sunt fotografii pe care le țin în cap din epoca respectivă și pe care încerc să le aduc la viață într-un mod sau altul. Filmul e foarte legat de o stare. Poate din acest motiv, dintre filmele mele, are cel mai mult nevoie de o introducere în fața unui public pentru că te poate lua prin surprindere. Adică pare că te duce undeva, dar nu știi exact unde și nu te duce printr-o poveste clasică, ci mai mult prin juxtapuneri vizuale.

Marele Ecran: Pe lângă partea vizuală știu că lucrezi mult și la 'filmul sonor". La „Spre Nord" (2022), care mi-a plăcut mult, a fost un proces îndelungat și laborios, inclusiv pe partea de sunet. Cum a fost aici?

Mihai Mincan: „Dinți de lapte” e foarte diferit. Am dat la Veneția peste oameni care s-au așteptat la un Spre Nord 2. Ori este complet în altă zonă, pentru că așa am vrut. Am știut că nu mă mai întorc acolo. E greu de comparat și pentru că „Spre Nord" era debut și erau alte emoții.

Ce am vrut aici e să rămân sincer cu mine cu ce vreau să fac: un film poate mai liber. Camera e mult mai liberă, n-am repetat deloc cu actorii, totul a fost construit pe moment. Am încercat să dau din ce în ce mai puține duble. Adică să construiesc situații în care să folosesc momentul și nu repetiția, mecanizarea de la filmare. În general am încercat să merg mai mult pe intuiție. În timp ce filmam am schimbat mult și din scenariu. Nu știam unde mă duc, dar asta mă fascina, că mă duceam într-un loc complet nou pentru mine.

La sunet a fost la fel de migălos, ba chiar mai migălos decât la „Spre Nord". Poate am mai uitat lucruri din perioada respectivă dar sunt sigur pe cum suna acea lume. Și cât de liniște era. Filmul n-are sunet tare, nici muzică multă. Am încercat o reprezentare cât de fidelă a epocii respective. Pe lângă că nu erau mașini, sunete de motoare și trafic, era un fel de liniște care părea că ascunde ceva rău...

Marele Ecran: Sumbră.

Mihai Mincan: Exact, e un cuvânt foarte bun. Era un fel de violență în atmosferă, bolborosea așa ca o oală sub presiune. Cam așa era și cu sunetul. I-am zis teroare mută, o sintagmă care mi se pare foarte aproape de film. E ceva care prin muțenie te terorizează pur și simplu. A fost destul de greu să obțin chestia asta. Am petrecut mai bine de trei luni anul ăsta prin Paris, lucrând cu diverși oameni, dar cred că am reușit să reproduc lumea pe care mi-o amintesc.

Marele Ecran: Spre final m-aș duce într-o zonă mai luminoasă, și anume la imaginile pe care le-am văzut cu voi, cu echipa, la premiera de la Veneția. Pare că vă simțiți foarte bine împreună, un semn de camaraderie. Cât de important a fost asta?

Mihai Mincan: Am avut o echipă absolut minunată. Bine, cu mulți am lucrat a nu știu câta oară. Am filmat cu George Chiper, cu care filmez de 15 ani deja. L-a montat același om cu care lucrez de fiecare dată, Dragoș Apetri. Echipa de sunet din Franța a fost aproape aceeași de la „Spre Nord". Restul oamenilor care au venit - actorii, copilul Emma Ioana Mogoș, Dana Păpăruz de la costume, Anamaria Țecu la scenografie - sunt persoane care mi-au dat totul acolo la film și au trăit cu mine. De când au citit scenariul până la sfârșit m-am simțit foarte susținut. Susținut mai mult decât verbal. Susținut cu oameni care pun mâna pe umărul tău, știi, și te împing când ți-e greu.

Eu am acest noroc. Marea majoritate a oamenilor care au venit în proiectele mele, au venit pe baza scenariului. Adică au citit scenariul și s-au regăsit cumva în poveste. Din acel punct, totul devine mult mai ușor. Dacă oamenii cred în ceea ce fac, e doar o chestie de încurajare și de găsit o metodă să se lucreze ok în echipă. Da, camaraderie, ai zis foarte bine.

E unul dintre motivele, recunosc, pentru care mă bucur că vine atât de repede lansarea și că echipa va lua parte la unele dintre proiecții. Încerc să îi duc când se poate, că nu știi câte săli și proiecții vor fi. E greu de cuantificat viața unui film în România.

Marele Ecran: La Timișoara mai vii cu cineva?

Mihai Mincan: Cu actorul Igor Babiac.

Marele Ecran: Pentru spectatorii care aud de un nou film românesc plasat în comunism sau chiar pe final de comunism, că avem, știi bine, titluri recente în zona asta, de ce să vină la „Dinți de lapte”?

Mihai Mincan: Mi se pare că vorbește despre una dintre marile povești ale tuturor timpurilor. E tipul ăla de poveste care indiferent câte trenduri se schimbă în modul în care scriem, în modul în care vedem filme, în modul în care ne schimbăm reperele vizuale de-a lungul epocilor, fie că filmul se schimbă în sine, fie că apare social media, fie că petrecem mai mult timp pe TikTok, cred că vorbește despre una dintre temele mari pe care le simțim, indiferent în ce epocă și în ce punct al vieții ne-am afla. Și asta e singurătatea.

Știu, nu e cel mai vesel cuvânt de pe planetă, singurătate. Pe de altă parte e ceva cu care unii admitem că trăim, alții nu. Cărăm acest lucru, fie sub forma singurătății explicite, fie sub forma fricii de a rămâne singuri și de a nu avea o voce care să fie auzită de cei din jur. Mi se pare că dacă îi dai timp și deschidere filmului și nu pleci cu preconcepția că la finalul poveștii vei afla un lucru clar - ceea ce nu și-a propus vreodată - te poate face, când ieși de la cinema, să te duci la un prieten bun sau la o prietenă bună, sau la soție, la soț și pur și simplu să îl iei în brațe. Un fel de a zice „sunt aici, sunt lângă tine”. Mi se pare că poate să-ți ofere mult, în funcție de sensibilitate. Poate să ofere o formă unuia dintre cele mai vechi sentimente din lume.

Marele Ecran: Mai ales în contextul în care una dintre cele mai puternice frici ale omului modern este să rămână singur. Dar am văzut tot mai des îndemnul la a reînvăța cum să fim singuri.

Mihai Mincan: Am vorbit mult despre asta în interviurile de până acum, legat de copii. Sunt tată și observ la părinții din jurul meu că de foarte multe ori, mai ales părinții din București, dar poate și în Timișoara e așa, au tentația de a încărca viețile copiilor lor cu tot felul de lucruri, trimițându-i la scrimă, înot, fotbal, desen, orice. Sunt copii care practic muncesc de dimineață până seara. Sunt forțați să supra-socializeze. Aproape li se impută că sunt introverți sau retrași. Pare că e mai degrabă o frică a părinților de singurătate, care mie mi se pare un concept extraordinar de sănătos.

E complicat să trăiești tu cu tine însuți, pentru că de fiecare dată când trăiești cu tine însuți, mai ales copil fiind și lipsit de anumite repere, ești într-un proces continuu de a-ți reconfigura lumea. Mi se pare extraordinar de important să poți face asta. Să te simți bine în pielea ta și singur, nu să fugi de asta. E ceva straniu care se întâmplă la copiii din jurul meu, pe care nu îl înțeleg. Ai mei mă lăsau singur mult timp și cred că e una dintre chestiile care m-au ajutat cel mai mult în viață. Pentru senzația aceasta că, dacă se întâmplă ceva, trebuie să știi de la un punct încolo cum să iei lucrul respectiv, ce poți face cu lucrul respectiv. Adică mi se pare că suntem într-o zonă în care toată lumea îți zice ce ar trebui ca și copil, mai e și social media. Parcă nu mai ești niciodată tu cu tine însuți. Ești totdeauna înconjurat de oameni, dar nici măcar nu sunt oameni, de fapt. Sunt niște figuri. Și nu vreau să par bătrânul nostalgic după o perioadă pură, pentru că nu cred în asta. Nicio perioadă n-a fost pură. Dimpotrivă, eu aș vrea să fiu din nou copil, azi!

„Dinți de lapte” va fi proiectat duminică, 21 septembrie (ora 15) la Cinema Studio, în cadrul TIFF Timișoara, în prezența regizorului Mihai Mincan și a actorului Igor Babiac. Filmul va intra în cinematografele din țară în luna octombrie.

"În cazul documentarului meu, imaginile m-au găsit pe mine și nu invers"

2025-08-29T22:11:00.005+03:00

REGIZOAREA ANA LUNGU DESPRE TRITON

Ana Lungu s-a născut în 1978 și a realizat până acum filme de lungmetraj selectate în mari festivaluri internaționale precum Locarno („Burta balenei”, în co-regie cu Ana Szel, 2010), Rotterdam („Autoportretul unei fete cuminți”, 2015) și Sarajevo („Un prinț și jumătate”, 2018). În așteptarea avanpremierei de la Timișoara a noului său film, "Triton", am discutat cu regizoarea despre resorturile și procesul de lucru la unul din cele mai importante filme de montaj românești. Interviu consemnat de Lucian Mircu.

Marele Ecran: Filmele tale de până acum au elemente autobiografice, dar e primul documentar. Cum ai ajuns să faci acest film?

Ana Lungu: Adesea, când cineva decide să facă un film de arhivă, o face din dorința de a lucra la un anumit subiect, pentru care merge la arhivă și caută imaginile de care are nevoie. În cazul documentarului meu, imaginile m-au găsit pe mine și nu invers. Proiectul a început acum câțiva ani, când am descoperit rolele de peliculă de 8 mm ale unchiului meu, de profesie inginer, care și-a filmat familia din 1965 până în 1989.

M.E.: Ce te-a fascinat la imagini când le-ai descoperit?

A.L.: Majoritatea imaginilor din epoca comunistă pe care le știam, erau imagini oficiale, de propagandă, precum în filmul lui Andrei Ujică „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”. Când am descoperit rolele filmate de unchiul meu pe 8 mm, am fost de-a dreptul fascinată de privirea necenzurată, de amator. Și un timp am încercat să realizez un film bazat exclusiv pe materialele familiei mele, dar procesul de lucru m-a făcut să descopăr și alte surse. Mai intâi vasta arhivă a profesorului de muzică, și apoi niște imagini rare filmate în 1942, în timp ce țara noastră era aliata Germaniei naziste.

M. E.: Cum a fost să lucrezi la un film de montaj, foarte diferit de ce ai făcut până acum, și într-o echipă extrem de mică? Mai exact mă refer la procesul de lucru împreună cu Dane Komljen.

A.L.: Am admirat întodeauna filmele lui Dane Komljen pentru originalitate și caracterul poetic. În mod special debutul lui „All the Cities of the North” și scurtmetrajul „Fantasy Sentences” m-au făcut să-l contactez. A venit la București în vara lui 2023 pentru două săptămâni și din prima zi ne-am înțeles extraordinar. Montam și scriam textul de Voice Over împreună în timpul zilei, noaptea eu îl înregistram și subtitram, iar dimineața o luam de la capăt. La finalul acestei perioade intense, dar foarte plăcute de lucru, filmul a fost practic gata. A fost una dintre cele mai frumoase colaborări profesionale, Dane s-a comportat foarte generos cu mine și cu filmul.

Un lucru pe care îl avem în comun este interesul pentru literatură și aș spune că literatura, mai mult decât cinemaul, ne-a inspirat în realizarea acestui film. În primul rând Sebald si Stepanova (autori din opera cărora și apar în film două foarte scurte fragmente), dar și Nabokov. Popovici - un profesor universitar de armonie muzicală din timpul războiului rece, - ni s-a părut de la început un personaj nabokovian, iar descoperirea ulterioară a „frumuseților de tot soiul” nu a făcut decât să confime.

M. E.: Te-ai cufundat/ afundat în studierea personajelor și arhivelor lor până la obsesie. De obicei, în artă, te absoarbe genul acesta de poveste când cauți să îți răspunzi și ție personal la o întrebare (sau la mai multe). În ce măsură a fost cazul aici?

A.L.: Adevărul este că la baza cercetării destul de laborioase, a stat inițial un motiv de producție. Mi-am dorit foarte mult o colaborare de coproducție cu Franța (pe care în final n-am obținut-o) si am lucrat timp de doi ani cu o echipă de francezi. Pentru aplicațiile la CNC francez, ei îmi cereau în continuu lucruri noi și practic asta a făcut să meargă atât de departe activitatea de documentare. Sigur, pe măsura ce avansam, devenea din ce în ce mai pasionant.

La acest proces a contribuit și o problemă de natură ortopedică, care mi-a redus semnficativ mobilitatea pe parcursul acestor ani și m-a „ajutat” să mă cufund în arhive.

M.E.: În epoca asta cu foarte multe sensibilități în societate, cum te apropii de un personaj fascinant dar cu multe ambiguități și umbre? Preocupările sale clandestine ar putea fi ușor blamate azi sau considerate scandaloase, intrând în contradicție cu normele morale. Cum scoți la suprafață povestea unui personaj controversat, la limita dintre o biografie reală și una cvasi-inventată?

A.L.: Mi se pare că filmul propriu-zis este răspunsul la aceste întrebări. Este vorba de nenumărate decizii legate de montaj, de selecția materialelor, de ce păstrăm și ce rămâne pe dinafară, al căror rezultat final este filmul. N-am avut o idee de dinainte despre aceste lucruri, pur și simplu le-am decis punctual.

M.E.: Poate mai important era să te întreb ce te-a fascinat pe tine la acest personaj, la Popovici?

A.L.: Cred că ce m-a apropiat cel mai mult de personajul compozitorului a fost dimensiunea de artist „nefaimos”. Filmul este și portretul unui artist nu foarte cunoscut.

M.E.: Da, te apleci asupra unor oameni obișnuiți prinși de Istorie, nu sunt Marie Curie-le sau Churchill-ii extraordinari din manuale. Ai aflat ceva nou din studiul acestor existențe 'anonime' privite dintr-o perspectiva temporală întinsă pe decenii?

A.L.: M-am aplecat asupra oamenilor obișnuiți pentru că am avut șansa să descopăr aceste materiale. Apoi, mi s-au părut cu atât mai valoroase cu cât veneau dintr-o epocă în care accentul se punea pe marile figuri ale istoriei și mai puțin pe existențele oarecare. Simt că m-a îmbogățit lucrul la film, fără să trag neapărat o concluzie depre perioadă.

M.E.: În final, o curiozitate personală: care e filmul tău favorit cu found footage, dacă ai vreunul?

A.L.: Nu neapărat un film, cât un cuplu de autori, Yervant Gianikian și Angela Ricci Lucchi. Din păcate, filmele lor se găsesc greu și de obicei la calitate proastă. La un moment se putea viziona pe youtube, în condiții bune, „Pays Barbare" - pe care l-aș recomanda oricui este interesat de found footage.

"Triton" va intra în cinematografele din țară din 10 octombrie, distribuit de Domestic Film. Avem bucuria să îl prezentăm pe 7 septembrie (ora 19.30) în avanpremieră la Timișoara, în cadrul Doc-minică, la Cinema Studio, într-un parteneriat Marele Ecran + Ceau, Cinema! Proiecția e urmată de o discuție online cu Ana Lungu.

Adrian Tamaș, drumeț pe Via

2025-07-16T09:16:00.009+03:00

Încă de la începutul proiectului cu Via Transilvanica, asociația Tășuleasa Social și-a propus să facă traseul accesibil pentru cât mai multe persoane, indiferent de experienţă sau abilităţi. De exemplu, Adrian Tamaș e primul nevăzător care a străbătut 490 km pe Via Transilvanica în 9 zile, pe o bicicletă tandem. Anul trecut, la Via Transilvanica Maraton, a parcurs în tandem cu Ţolca Ionut 40 km, cu 1.500 m diferenţă de nivel, în doar 3 ore și 10 minute. S-au clasat pe locul 15 dintr-un total de 50 de participanţi. Adrian Tamaș a acceptat imediat invitația de a veni la Timișoara să vorbească după proiecția accesibilizată 'Apă și talpă'. Și e un mare efort, pentru că vine tocmai din Bistrița, acolo unde s-a născut proiectul Via Transilvanica dar și Asociația Rodo Transilvania, în care este implicat Adrian. Dar el nu se teme de traseele lungi. Interviu consemnat de Lucian Mircu.

Marele Ecran: Te rog să te prezinți.

Adrian Tamaș: Am 27 de ani. Eu nu sunt nevăzător din naștere. Am văzut perfect până la vârsta de 8 ani și apoi din cauza unei afecțiuni -numită degenerescență maculară- vederea mi-a scăzut aproape de zero până la vârsta de 15 ani. Acum disting lumină și umbre, fără contur, fără culori. De la 15 ani am fost nevoit să mă adaptez. Adică tot ce făceam în viața de zi cu zi, cu mersul la școală sau cititul, învățatul. Am reușit să rămân într-o școală de masă la Bistrița. N-am fost în școală specială de nevăzători. Mi-am continuat studiile la Cluj, la Facultatea de Psihologie. Am absolvit în 2022 și un master de consiliere, în același domeniu.

În 2018 l-am cunoscut pe Angelo Bude, antrenorul meu de schi. Cu el am început să fac și activități de vară cu tandemul, o bicicleta dublă. De-a lungul anilor, am văzut cât de importanță e conștientizarea adaptării lucrurilor pentru persoanele cu dizabilități. Eu fac de fapt un schi adaptat: îl urmăresc pe Angelo pe pârtie și el mă ghidează. La tandem e la fel. Este o bicicletă cu două locuri și pedalăm împreună: el în față, eu în spate.

Marele Ecran: Cum ai descrie experiența aceasta de a umbla pe Via Transilvanica, fie ca drumeț, fie mai în viteză?

Adrian Tamaș: Pentru mine, experiența de a călători sub forma asta de drumeție sau de a pedala pe potecă e foarte plăcută și complexă. Fiind pasionat de drumeție, mă încarc foarte mult. Sunt conectat cu partea de peisaj, de natură. Întreb foarte mult ghidul despre ce e în jurul nostru și încerc să simt prin celelalte simțuri, în afară de văz, tot ce e în jurul meu.

Marele Ecran: În ce fel ți-a schimbat viața?

Adrian Tamaș: A fost un moment critic pe care l-am simțit în 2023. Atunci n-am fost în echipa de patru tandemuri pe Via Transilvanica, am fost doar cu Angelo și cu un alt coleg din Asociația Rodo, Ionuț Țolca. Mi-am depășit o limită personală: am învățat să urlu. Poate sună pueril, dar până atunci nu ridicam tonul sau intensitatea strigătului. Eram mai reținut. Pe Via Transilvanica am fost nevoit să învăț, pentru că ne-a prins noaptea într-o zonă umblată de urși. Și băieții m-au învățat lucrul ăsta important. Că e o chestie normală să urli, să te descarci. De atunci am dat drumul la ce era în mine. Am văzut ca nu e nimic rău în asta, ba chiar util.

Marele Ecran: Te antrenezi pentru Jocurile Paralimpice din 2026. De unde îți iei curajul și motivația?

Adrian Tamaș: Acesta este obiectivul asociației. Mă antrenez împreună cu colegul Marius Mădăraș, care are coloană fracturată și schiază în cârje. Curajul mi-l iau chiar din echipa asta cu care lucrăm și din discuțiile noastre. Angelo mă împinge cel mai mult de la spate. El a observat că în România persoanele cu dizabilități sunt foarte izolate, protejate și tratate cu milă. Cu fiecare ocazie, Angelo le explică oamenilor cât de bine este să împingi persoanele cu dizabilități să iasă, să facă lucruri. Să nu mai fie considerate inferioare față de ceilalți. La schi a văzut cât evoluăm de la an la an. El știe că persoanele cu dizabilități pot să se victimizeze și să rămână în punctul ăla sau se mulțumesc cu puțin. Marius e un exemplu de ambiție. După ce a avut accidentul cu coloana, medicii i-au dat 95% șanse să rămână în scaun. Prin voință și multe exerciții de recuperare, acum merge pe picioarele lui, ajutat de cârje.

Marele Ecran: Legat de ideea de a ieși și a-ți depăși fricile, vorbeam cu Corina Ciunae de dorința ei de a merge pe Via Transilvanica. Tu ce i-ai spune unei persoane nevăzătoare care vrea să facă asta?

Adrian Tamaș: E foarte bine că își dorește și există modalități prin care poate să facă asta. Via Transilvanica nu e ca un traseu prin oraș, pe trotuar accesibilizat să poți merge cu bățul singur. Pe Via e necesar și poate chiar obligatoriu să mergi cu ghizi. Chiar există oameni care se oferă voluntari și pot să fie ghizi de încredere pentru nevăzători. Există susținere, trebuie doar căutată. E bine să fii perseverent în direcția autonomiei și independenței, dar e bine să-ți dai seama și când să ceri ajutorul și cum.

Acum există mai multe posibilități. Mă gândesc și la organizarea de tabere în care să se întâlnească nevăzători cu voluntari și însoțitori. Tabere în natură cu cortul și drumeții mai scurte, că-s mai ușor de organizat. Să învățăm lucruri despre natură și tehnici de a umbla pe poteci sau de a urca un munte sau un deal.

Marele Ecran: Mi-ai povestit de momentul critic al tău pe Via Transilvanica, dar poate îți amintești și un moment frumos, unul care a rămas cu tine.

Adrian Tamaș: Am mai multe. Tot din 2023, prima noapte cu cortul. Ziua aceea am mers între Bazna și Biertan. La Biertan am găsit un loc de campat deasupra satului. Simplul fapt că am ajuns acolo, că am aranjat cortul, că am stat și am mâncat împreună cu echipa a fost un moment foarte frumos pentru mine. Am văzut că e posibil să mergi cu tandemul pe Via Transilvanica. Apoi momentul de liniște oferit de natură. În spate era o pădure foarte deasă și în față era satul Biertan, cu cetatea fortificată descrisă de colegii mei. Adică stăteam noi trei și ne uitam spre sat și îmi descriau: uite, acolo e cetatea fortificată, deasupra e cerul senin, luna e aproape plină. Îmi imaginam tot peisajul și era foarte plăcută senzația.

Marele Ecran: M-ai dus cu gândul la descrierea filmului la care te-am invitat.

Adrian Tamaș: Știam de film. Pentru mine o să fie prima utilizare a aplicației MovieReading, chiar dacă știu că s-au mai proiectat filme accesibilizate.

Duminică, 20 iulie (ora 17), la Cinema Studio din Timișoara are loc prima proiecție „Apă și talpă" accesibilizată pentru nevăzători în cadrul Ceau,Cinema!, de către fundația Cartea Călătoare. După film vom discuta despre incluziune la cinema și în drumeții împreună cu studenții care ne-au propus accesibilizarea filmului (Ariana Pero, Corina Ciunae și Mădălin Grădinaru) și Adrian Tamaș din partea Asociației Rodo.

Asociația Rodo Transilvania a fost fondată de Angelo Bude în Bistrița și are ca valoare principală educația prin sport. Activitățile de bază sunt legate de schiul cu persoane cu dizabilități iar, pe timp de vară, activități cu persoane nevăzătoare pe biciclete tandem. Prin acestea, echipa Rodo își propune creșterea calității vieții persoanelor cu dizabilități.

Proiectul În tandem pe Via Transilvanica s-a desfășurat în 2024 și a însemnat o expediție de 8 zile pe biciclete duble, 4 nevăzători și 4 piloți, o aventură de 380km de la Tășuleasa la Sighișoara. Printre sportivii nevăzători s-au numărat, Adrian Tamaș, Alex Benchea (alpinist nevăzător care a escaladat trei cele mai înalte vârfuri de pe trei continente), Alina Dinuță, nevăzătoare pasionată de mai multe sporturi precum alergat, escaladă, poll-dance și Traian Ciurar, un nevăzător care a participat la activități de schi și pedalat pe biciclete tandem. Via Transilvanica este un traseu de lungă distanță de 1400 km care poate fi parcurs de oricine. Pe jos, pe cal sau pe bicicletă.

„Ne-ar ajuta ca oamenii să înțeleagă că și noi putem face aceleași lucruri”

2025-07-13T12:37:00.004+03:00

CORINA CIUNAE, DESPRE PROIECȚIILE ACCESIBILIZATE

Corina Ciunae e studentă la Comunicare și Relații Publice (la Universitatea de Vest din Timișoara) și visează să călătorească pe traseul Via Transilvanica. Pentru o persoană nevăzătoare nu e un lucru deloc ușor, dar nu imposibil. Corina e obișnuită cu traseele pline de obstacole. A povestit pentru Marele Ecran despre aventura de a ajunge la filmul „Apă și talpă” împreună cu trei colegi nevăzători: Mădălin Grădinaru, Ariana Pero și Ștefania Zaharia. Imediat după premiera la Timișoara de toamna trecută, au propus echipei accesibilizarea filmului. Ceea ce Fundația Cartea Călătoare a reușit într-un timp relativ scurt (pe platforma MovieReading). Trei din studenții pomeniți mai sus se pregătesc acum de o nouă aventură, de data asta la festivalul Ceau, Cinema!: Corina vine din Bacău (însoțită de sora ei), Mădălin vine din apropierea Bucureștiului iar Ariana, din Arad.

Lucian Mircu: Aș vrea să începem cu începutul. Iar începutul e caravana noastră cu „Apă și talpă”. La premiera de la Timișoara ați venit după film voi patru și mi-ați propus inițiativa asta foarte faină. Îmi amintesc că, după ce ați zis de accesibilizare, am spus toți într-un glas “Cartea călătoare”. În primul rând te-aș întreba cum de ați venit? Pentru tine, care a fost motivul să vii la un film despre o alergare prin țară, o proiecție neaccesibilizată?

Corina Ciunae: În primul rând am venit pentru că urmăream activitatea Tășuleasa Social și pagina Via Transilvanica. Am citit cartea lui Tibi Ușeriu, eram la curent cu subiectul. Am și avut ocazia să îi întâlnesc personal, cred că prin 2021 în Bacău. Au lansat cartea lui Tibi ca audiobook, tot cu fundația Cartea Călătoare. Încolțise deja în mintea mea ideea de a merge pe Via Transilvanica. Doresc în continuare să reușesc asta. Știind că proiecția de la Timișoara era în prezența echipei, am zis că e o șansă să fiu cu un pas mai aproape de visul meu de a merge pe Via Transilvanica și de a afla despre drum.

Lucian Mircu: Mi-ai povestit în discuția noastră anterioară că a fost o adevărată aventură doar să ajungeți la film și chiar să plecați de acolo. Nu cred că mulți oameni înțeleg de fapt ce efort înseamnă și cât de inaccesibil e drumul până la cinema și în general ideea asta de incluziune în societate, nu doar la filme.

Corina Ciunae: Noi eram încă la început în Timișoara, abia începuse anul universitar. Eram în anul întâi toți cei patru care am fost. Era totul nou, dar suntem și genul de persoane care nu se dau înapoi de la nou și încercăm tot felul de experiențe. Tocmai de asta, când am văzut proiecția, i-am căutat pe colegi mei și am zis: “ce ar fi să mergem?”. Am zis că luăm biletele acolo, fizic. Nu reușeam online, că nu sunt prea accesibile platformele de cumpărat bilete. Dar cum ajungem acolo era întrebarea.

Am reușit să ne facem programul în așa fel încât să fim toți împreună. Trei dintre noi eram la Universitate, o colegă era la cămin. Am fi pierdut mult timp să ne întâlnim toți patru și atunci am luat un Bolt, noi trei de la facultate, ea de la cămin. A fost iar o provocare să ne găsim acolo, să dăm un punct de reper șoferilor care ne-au lăsat totuși într-un loc necunoscut, că noi nu mai fusesem la Shopping City.

Da, a fost o aventură, că era la fel de complicat să ne ținem unul pe lângă altul, adică să știm unii de ceilalți unde suntem și mergeam câte doi ca să fim aproape. La un moment dat, ne-am pierdut unii de alții și am întrebat oamenii din mall. Le spuneam că mai trebuie să fie două persoane. Oamenii nu sunt obișnuiți și nu știu să ghideze, să ofere informațiile de care noi avem nevoie. Până la urmă am ajuns cu ajutorul celor de la Cinema City. Tot cu ajutorul lor am reușit să intrăm în sală și să ne găsim locurile.

Ne-am asezat toți patru la un capăt de rând și s-a nimerit să fiu eu pe scaunul de lângă celelalte persoane așezate lângă noi. A început filmul, eram toți foarte atenți. Ne-am dat seama că nu va fi foarte accesibil pentru că erau multe pasaje vizuale, multe secvențe video și cu mai puține informații. Am aflat apoi de kilometrii scriși pe ecran. La un moment dat, persoana care era lângă mine mi-a șoptit ceva și mi-am dat seama că începuse încet-încet să-mi descrie ce se întâmpla. Cine a mai rămas pe traseu, la ce kilometrii au ajuns, unde au fost, detalii pe care eu nu aveam cum să le știu. La rândul meu transmiteam mesajul mai departe către colegii mei și făceam ca un fel de telefonul fără fir, ca în copilărie. În felul ăsta ajungea informația și la ceilalți trei colegi ai mei.

Am fost surprinși. Inițial am crezut că acea persoană știe despre ce e vorba. Am întrebat după dacă a mai avut contact cu așa ceva: nu știa, pur și simplu a făcut asta în mod natural și s-a gândit că noi avem nevoie să știm acele informații. Și-a dat seama că nu avem acces la ele.

Lucian Mircu: Parcă în toată greutatea asta pe care ai descris-o până la a începe filmul și tot efortul de a ajunge la el, parcă ți se întinde o mână de niciunde.

Corina Ciunae: Da, toată greutatea asta pentru noi e o normalitate până la urmă, că asta e ceea ce trăim și nu avem cum să schimbăm noi lucrurile. Cu cât ieșim noi mai mult din casă, cu atât oamenii vor ști să reacționeze mai bine. Dar nici noi nu putem ieși din casă atât de mult dacă nu ne ajută societatea și infrastructura și multe altele.

Lucian Mircu: Mi-ai povestit că, inițial n-ai vrut să vorbești despre lucrurile astea și considerai că te vulnerabilizezi foarte tare, iar apoi ți-ai dat seama că numai vorbind despre ele se pot schimba lucrurile cu adevărat.

Corina Ciunae: Da, păi ca în situația de față. Am fi putut să ne mulțumim cu descrierea care ni s-a făcut. Dar atunci mi-a venit ideea: zic, cum ar fi să văd dacă chiar mi-ar plăcea să merg pe Via Transilvanica urmărind acest documentar cu totul. Adică să știu toate informațiile, mai mult decât am avut acces. Așa mi-a încolțit întrebarea pe care ți-am adresat-o când s-a finalizat proiecția.

Lucian Mircu: Despre ce crezi că ar fi interesant să vorbim după film? Interesant și pentru publicul care va veni, văzători și nevăzători.

Corina Ciunae: Viața ne-a pus în situația de a ne adapta. Eu cel puțin sunt genul de persoană care se adaptează. Mă adaptez eu și nu cer mediului să se adapteze la mine, deși nu e neapărat corect pentru că nu pot să fac asta la nesfârșit. Cred că ne-ar ajuta mult ca oamenii să înțeleagă că și noi putem face aceleași lucruri ca și ceilalți. Nu ne diferențiază decât faptul că vedem diferit lucrurile. În sensul că nu le vedem fizic, dar știm ce se întâmplă în jurul nostru, suntem perfect conștienți. Poate să primim o mână de ajutor în loc de întrebarea „de ce nu sunteți însoțiți?” ar fi mult mai utilă. Nu știu, o discuție în care să înțelegem că nu e ceva ieșit din comun ca o persoană nevăzătoare să iasă din casă. La fel ca toată lumea avem și noi nevoie de socializare, de contexte, de a ieși cu prietenii să vedem un film.

Uite, când mergeam spre cinema, noi vorbeam despre cum o să fie și ce o să vedem. Ne-a întrebat șoferul de Bolt: „cum mergeți voi la film, că voi nu vedeți filmul?”. De ce spunem că mergem să vedem un film? Pentru că limba română e aceeași pentru toți, nu ne ferim să o utilizăm la fel ca toată lumea și atunci, da, văd și eu un film. Practic îl ascult, dar când sunt cu prietenii ne uităm și noi la un film. Dacă avem acces la o descriere audio sau la niște informații în plus e aproape egal. Pentru că primim aceeași informație prin ochii celui care l-a descris. Așa că nu văd de ce am spune că am ascultat un film și nu m-am uitat la un film.

Duminică, 20 iulie (ora 17), la Cinema Studio din Timișoara are loc prima proiecție „Apă și talpă" accesibilizată pentru nevăzători în cadrul Ceau,Cinema! După film vom vorbi pe bune despre incluziune la cinema și în drumeții.