Primo şi celelalte căpetenii ascultau atenţi vorba domoală a bătrânului preot Jurek din Klatonice, care le povestea cum se văzuse el într-o clipită cu avutul strâns într-o viaţă risipit de urgia năvălitorilor şi cum abia scăpaseră cu viaţă când Gero şi oamenii lui se iviseră pe neaşteptate…
- De aceea, Luminăţiile voastre, mă încredinţez în mâinile voastre şi la fel pe cei doi orfani care-mi sunt nepoţi şi care n-au mai rămas decât cu zdrenţele de pe ei şi puţinul calabalâc din căruţe, precum şi cu credinţa în veşnica mântuire… Bătrâna Kulenka lăcrima în barba tremurândă pe care i se vedeau două fire de păr sur, în timp ce preotul Karel ridicase ochii la cer şi-cu mâinile împreunate-murmura rugăciuni fierbinţi către o putere care nu-şi arăta voia şi blândeţea…
- Spui că Tachov a fost cucerit, sfinţia ta? Vocea lui Primo nu trăda îngrijorarea, aşa cum se aşteptau toţi, ci doar grija căpeteniei de a cunoaşte fiecare amănunt…
- Flăcările se vedeau de la noi, Luminăţia Ta, de la Klatonice. În Tachov se aflau puţini oşteni, mulţi dezertaseră şi se aşteptau întăriri de la Ebendorf. De la doi fugari care au trecut prin Klatonice, dându-ne de veste să ne strângem avutul şi să ne izbăvim cu fuga zilele şi puţinul avut, am înţeles că doar puţin peste două duzini de soldaţi se mai aflau sub comanda baronului von Urhm, comandantul garnizoanei, când au atacat gloatele… Au rezistat mai bine de două zile, dar se zice că breasla postăvarilor l-a pus pe Zachary Zlocha, cel mai sărac dintre ei, să deschidă noaptea porţile, ca să nu sufere toţi târgoveţii pentru încăpăţânarea baronului şi a soldaţilor lui. Garnizoana a fost măcelărită, iar pe von Urhm l-au răjghinat cu caii, pe urmă au dat foc târgului şi am înţeles că Zachary Zlocha juca tontoroiul pe prispa casei breslei postăvarilor cu capul starostelui breslei agăţat la gâtul său…
- Asta-i soarta nepricepuţilor care se amestecă în treburile oştenilor! Războiul are legile lui, iar noi suntem judecători aleşi… mârâi Primo.
- Pe preotul Jurek şi pe nepoţii săi am să-i primesc în casa mea, Înălţimea ta, şi am să-i dau îngrijire frăţească, căci se află zdruncinat de drum şi de spaima prin care a trecut… Vorbele preotului Karel erau mai hotărâte decât s-ar fi potrivit, iar bătrâna Kulenka zâmbea fudul, căci se şi văzuse stăpână peste gospodărie doldora de oameni, abia aşteptând să-şi vâre mâinile uscate în calabalâcul din căruţe…
- Ba preotul şi nepoţii lui, ca şi servitorii lor, sunt oameni slobozi şi-dacă vor vrea-pot pleca oriunde li se năzare. Loc de popas, până s-or întrema, au din belşug, apoi vor face ce vor…
- Şi unde ar putea să se ducă? izbucni bătrâna Kulenka…
- Mi-am pierdut obiceiul să răspund muierilor ţâfnoase, dar pentru că ne-aţi fost, de nevoie, gazde şi pentru părul tău alb, am să-ţi răspund femeie! Am să trimit câţiva oşteni cu ceva pradă ce ni se cuvine din dreaptă împărţeală, dar şi cu căruţa ce va duce rănitul nostru, către aşezarea de unde ne-am pornit la luptă. de-aici până la Mitterteich e cale de mai puţin de trei zile la pas, apoi până-n aşezarea noastră întărită nici două zile nu vor face. drumul cred că-i ferit de necazuri, dar voi avea grijă să-i cer lui Gherby unul din oamenii lui care să meargă cu convoiul acesta. N-avem niciun spor să-l cărăm pe Rinaldo după noi, nu-i putem avea grija şi nici lui nu-i fac prea bine hurducăturile drumului. În satul nostru îl va obloji Virula. Dacă vor, preotul, nepoţii lui şi servitorii pot merge acolo, căci loc mai sigur pe lume nu ştiu să fie în clipele astea. Preotul Jurek se arătă bucuros de a merge în satul de care-i vorbea ciudata căpetenie cu plete albe şi ochi neguroşi, mai ales că firea aspră a preotului Karel nu-l prea îmbia la şedere, aşa cum nu-l îmbia nici bărbia bătrânei Kulenka, de pe care parcă-i făceau în ciudă cele două fire de păr sur.
- Aşa vom face, Luminăţia Ta!
- Nu-mi mai spune Luminăţia Ta, popo, că nu sunt înnobilat şi-din câte se vede, voi muri fără să am cinstea asta…
Când focurile se aprinseră vesele sub cerul înnegurat şi scuturat de ploile care-i amărâseră, oştenii începură sporovăiala veselă lângă cazanele cu terci de mei sau de orz în care presărau brânză tare sau bucăţi de slănină. Lângă focul lui Primo, Vaskaly şi Swigge ascultau duşi pe gânduri sunetul ciudatului instrument cu coarde ciupite de orbul Bord care îngâna cuvintele neştiute şi neînţelese ale unui cântec ce-i înfiora. Copilul Verri se juca cu un tăciune pe care-l arunca dintr-o palmă în alta spre nedumerirea lui Lup, în vreme ce capelanul Francisco se descălţase de sandale şi cu o custură boantă îşi cioplea unghiile degetelor de la picioarele crăpate.
- Unde-i lupanul cel tânăr? bubui din întuneric vocea lui Flaggel şi în curând îl văzură pe uriaşul viking apropiindu-se de foc cu un burduf pântecos la subţioara stângă. Astăzi, comandante, îţi cer îngăduinţa să deşertăm mititelul ăsta căci ne despărţim de-un prieten. Cu toate îngrijirile Virulei, hrana bună şi aerul tare al muntelui, nu ştim când îl vom mai vedea pe fratele Rinaldo călărind scară la scară cu noi. Da unde-i Gero, că el a fost eroul zilei şi el trebuie să golească primul pocal cu mied!?
- Dă târcoale prispei casei parohiale, rosti vesel Valentin Vaskaly, şi am credinţă că ar da toate firitiselile tale pe-un zâmbet de-al fetiţei cu ochii albaştri pe care-a scăpat-o din mâinile tâlharilor. Norocul lui Rinaldo de-a se întoarce acasă l-a întristat pe micul nostru prieten, căci cu convoiul va pleca şi Marenka… Aşa că vikingule, n-ai decât să bei cu noi ceea ce se află în pântecosul burduf şi-ţi fac încredinţare că am să mă străduiesc să ţin şi locul lui Gero, ca să nu te simţi nedreptăţit…
Mâncară din terciul aspru, îndulcit cu felii lungi de slănină afumată şi mestecară din turtele tari de orz, pe care le muiară cu sorbituri lungi din burduful adus de Flaggel, sporovăind şoptit sau ascultând cântecul pe care nu-l înţelegeau, murmurat de orbul Bord… Într-un târziu, de foc se apropie Brechwina, cu tinichelele armurii zornăind înfundat. Privirile oştenilor se ridicară către uriaşa fecioară a lui Wulfin din Moldt.
- Ce s-a întâmplat, Brechwina? întrebă Primo, dând glas nedumeririi tuturor.
- Nimic, Înălţimea ta, doar că cer îngăduinţa să conduc eu convoiul către aşezarea de care spuneai. Am să-i duc pe oameni în siguranţă şi-am să mă întorc cât de repede voi putea, căci are să-mi fie călăuză cărarea de sânge pe care aveţi s-o lăsaţi… Cu mine n-am să iau decât şase pădurari de-ai mei. Ei şi cei trei servi ai preotului îmi sunt de ajuns, ca să nu mai pun la socoteală călăuza dată de Gherby…
- Am să vi-l dau pe Khasim, se auzi vocea lui Gherby, care se apropiase, după cum îi era obiceiul, neauzit. E şiret şi mortal ca o viperă a nisipului… N-a greşit niciodată drumul…
- Aşa să fie, Brechwina! Ia binecuvântarea părintelui tău şi pregăteşte-ţi oamenii. Mâine, către prânz, porniţi, iar spre seară vom lua şi noi drumul Tachovului. Avem de judecat pe unii şi de îngropat pe alţii acolo…

Cu mulţi ani în urmă, Mircea Lucescu era, pentru mine, modelul suprem în ceea ce priveşte fotbalistul perfect, ajuns antrenor de super-succes. Acum nu mai este! Perseverenţa cu care-l atacă pe vatmanul tramvaiului care l-a accidentat, deşi este conştient de faptul că bietul om este complet nevinovat, ne relevă parte hidoasă a unui om bolnav după succes facil, care nu poate să-şi asume răspunderea pentru greşeli. De ce spun succes facil? Pentru că în Italia n-a reuşit să se impună, deşi a antrenat mai mult de zece ani… N-a făcut-o nici când a avut la dispoziţie o super-echipă cum e Interul lui Moratti, nici când a avut sub comandă super-jucători ca Hagi sau Răducioiu. S-a distins în Turcia şi Ukraina, dar la cele mai puternice echipe din campionatele respective. Niciodată nu şi-a tratat cu respect adversarii, i-a atacat cum a putut, beneficiind şi de suportul unei prese parcă subjugate. Asta, deşi Sdrobiş, de exemplu, relevase multe aspecte negative din cariera fostei extreme dinamoviste. Acum toate ies la iveală, iar riposta antrenorului este una urâtă, lipsită de eleganţă, care nu-i face cinste. Din păcate, nici nouă, celor care l-am admirat…

Aş putea să încep cam aşa materialul pe care-l aveţi sub ochi: „Iubiţi cititori, sunteţi primii români care aveţi ocazia să aflaţi care a fost adevăratul motiv pentru care doctorul Raed Arafat s-a pronunţat împotriva Legii Sănătăţii…”… Adevărul este că după atâţia ani petrecuţi în presa centrală, am rămas cu prieteni, oameni din branşă, evident, oameni care află ce se întâmplă şi care nu întotdeauna pot, din diverse motive, să publice ceea ce află. În consecinţă, apelează la vechea metodă…: „Sună un prieten”!!! Este drept, nu am prieteni şi printre absolvenţii Academiei de Vopsitori, nici nu folosesc date despre amanţii-şoferi, dar asta este altă discuţie… Să revenim la doctorul Raed Arafat, altfel un excelent practician şi un meticulos manager al Serviciului de Ambulanţă. Conform surselor de care vorbeam, îndelung şi meticulos verificate, Raed Arafat a cerut POSIBILITATEA DE A CANDIDA LA POSTUL DE PRIMAR AL CAPITALEI! Din partea PDL, evident!!! Ezitările şefilor partidului au dus la scandalul cu Legea Sănătăţii… Argumentele lui Raed Arafat au fost destul de subţiri, principalul dintre ele fiind acela că pe Sorin Oprescu doar un doctor îl poate bate. Obiecţia unui lider PDL, cum că Raed Arafat nu se bucură de cine ştie ce notorietate în rândul bucureştenilor a declanşat acţiunea fostului şi actualului subsecretar de stat. Impresionantă demonstraţie de forţă, veţi recunoaşte, întrucât Raed Arafat a obţinut ce şi-a dorit, atât recunoaşterea publică certificată de demonstranţi, cât şi promisiunea că va fi susţinut să candideze pentru postul de primar general al Capitalei! Oricum PDL nu avea un candidat serios pentru acest post… Cam acesta este preţul politic plătit unui om care a vrut să-şi vadă ambiţiile susţinute… Vor mai fi şi alte întâmplări de acest gen, pentru că timpul începe să alerge mai repede, iar noi, ca de obicei, vă vom ţine la curent…

Marius Cilibia

P.S. Ca să nu încheiem deprimant şi să ne referim, totuşi, la judeţul în care trăim, ce-o fi vrut să spună preşedintele PSD, domnul Adrian Duicu, atunci când a zis că are informaţii cum că nu s-au stabilit încă numele candidaţilor PDL la primăria municipiului reşedinţă de judeţ şi la preşedinţia Consiliului Judeţean? Sincer, cred că doar a doua nominalizare îl apasă mai tare, de aceea facem şi noi o consultare publică, aşa, pentru satisfacerea curiozităţii noastre şi pentru informarea zecilor de cititori care ne-au scris pe această temă: cine credeţi că ar trebui să fie candidatul PDL pentru funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean Mehedinţi: Marius Bălu sau Andi Nodiţ?

Ca un veşnic admirator al Conului Iancu Caragiale, de la a cărui naştere aniversăm 160 de ani!, stau şi mă minunez nu de cât de mare ar fi fost el dacă trăia în vremurile noastre (pentru că Nemuritorul este uriaş!), ci cu cât aplomb îi copiază personajele contemporanii noştri… Şedinţe de Consiliu Local presărate cu invective şi acuze din cele mai neaşteptate, discursuri bombastice ale unor politicieni care nu cred nici un sfert din ce dau pe gură, îndemnuri la revoluţiune şi gustul amar al revendicărilor eşuate. Peste toate, vedem nonşalanţa aceluiaşi tipar de politician dandanachist, gata să treacă dintr-o tabără într-alta doar ca să-şi păstreze locul în „Coledgiu”…, fiindcă, nu-i aşa?, noi încă de la paşopt… Dacă oamenii ar fi liniştiţi, mulţumiţi şi gata să petreacă la un spectacol de teatru, aş zice că totul este făcut pentru mulţumirea lor, da’ nu-i deloc aşa… Actorii s-au transformat, încet-încet, în figuranţi şi în loc de onorariu primesc un pahar de unică folosinţă umplut cu un lichid searbăd, dar fierbinte, botezat ceai… Între timp s-a aşezat zăpada peste ţară, aducându-le aminte celor ce n-au, că ar fi fost bună nişte căldură în case, nişte haine groase, nişte bucate care să întreţină snaga fiecăruia, dar toate astea se plătesc cu bani, nu cu zeamă aia fierbinte, botezată ceai, ascunsă în păhăruţul meschin, mai potrivit unui rachiu fierbinte, împodobit cu boabe de piper în aburii tăriei lui… Şi uite-aşa, zâmbind strepezit, stai şi te gândeşti că mai potrivit decât frunza care a născut dispute, pentru postura de brand de ţară ar fi fost imaginea Conului Leonida, că reacţiune, slavă Domnului… cât cuprinde…

Ploaia se opri după trei zile şi un soare timid începu să spargă pătura groasă de nori care-şi scuturaseră preaplinul de apă peste locuri şi oameni. Uliţele înguste clefăiau de noroaie şi straiele oamenilor erau îmbibate de apă. În tinda casei parohiale, Gero, Francisco, Alchimistul şi Arfuid Stroch stăteau lângă flăcările vesele ale focului. Mai într-o parte, adăpostiţi sub burca miţoasă, dormeau somn uşor Bord şi copilul Verri, în timp ce Lup se odihnea tolănit pe picioarele lor. Când bătrâna Kulenka ieşi din casă, privirile celor de la foc se îndreptară întrebătoare către ea…
- Trăieşte, doarme acum, dar cred că răul a trecut… Poate că rugăciunile părintelui Karel au ajutat…
- Poate, răspunse Alchimistul, dar dacă ar fi să fac un rămăşag, aş pune şi ultimul bănuţ pe priceperea şi pe leacurile Orbului… Puţini oameni m-au impresionat de când am văzut lumina zilei-şi nu-i puţină vreme de atunci-da puterea şi priceperea comandantului nostru şi harul Obului sunt de ajuns şi pentru alţii, mai umblaţi decât mine…
Bătrâna se îndepărtă murmurând nemulţumită şi se îndreptă către grajdul mic în care se aflau cele două vaci şi cinci capre, averea familiei.
- Acum ai să auzi ţipete şi blesteme, rosti vesel Arfuid Stroch, căci oamenii noştri au muls vacile şi caprele şi au băut laptele, ca să prindă puteri, iar femeia asta n-are ce să mai strângă în ciubărul pe care doarme cu capul un om de-al meu… Aproape că pufniră în râs când văzură cum bătrâna ieşi ţâfnoasă şi cu mâinile goale pe uşa grajdului… Curând, zâmbetele li se şterseră de pe feţe, când îl văzură păşind larg peste noroaie pe Primo, urmat de Beck din Scholden, Swigge, Brechwina, Wulfin din Moldt şi Bregar Panenka. Fruntea bătrânului comandant era neguroasă şi la fel îi era privirea…
- Vremea s-a făcut bună, voinicilor, da încă nu putem pleca. Pământul e moale şi tunurile, precum şi katafracţii noştri n-ar avea spor la mers. Am istovi degeaba dobitoacele… Cu toate astea, avem nevoie de provizii, căci cele câteva zile de ploaie şi leneveală ne-au cam măcinat rezervele. Prin locurile astea ar trebui să găsim tot ce avem nevoie, căci pe aici războiul nu prea şi-a făcut cale… Gero, ai să încaleci şi ai să pleci cu jumătate din oamenii tăi, căci sunt cei mai tineri şi mai uşori, să aduni provizii. Până în seară, te aşteptăm… Socot că peste vreo două zile, când drumurile vor apuca să se zvînte, putem să luăm drumul către Tachov şi de acolo în inima vâltorii…
- Nu-s prea mulţi oamenii pe care spui să-i iau cu mine, Înălţimea ta, pentru o treabă atât de neînsemnată?
- Nu-s mulţi! Am zis că pe aici războiul n-a prea ajuns, da asta nu înseamnă că nu poţi să dai peste cete însemnate de jefuitori. Pe urmă, după atâta leneveală, oamenilor şi cailor, mai ales celor tineri, le face bine o plimbare ca asta…, îi mai dezmorţeşte. Da de ce ţi-e teamă, ce grijă te-ncearcă?
- Nimic alta decât că oamenii mei sunt mult prea tineri, singura campanie la care au luat parte e asta de acum şi mi-e teamă să nu fie prea avântaţi. Suntem o trupă regulată, nu o bandă de tâlhari, aşa că n-aş vrea să-ţi dau prilej să pedepseşti pe vreunul pentru siluire sau jaf… Sângele tânăr poate izbucni oricum şi nu vreau, Înălţimea ta, să-mi pierd oamenii degeaba…
- E bine că ai grija asta. Veghează să nu am prilej de pedeapsă… Pe vremea lui Carol, pedeapsa soldatului era împărtăşită şi de comandant. Un fior trecu prin sufletele oamenilor şi prin ochii comandantului. Gero plecă scurt capul, apoi ridică privirea şi-şi scutură pletele castanii acoperite de boabe mici de apă.Se îndreptă alergând prin băltoace către locul unde erau încartiruiţi oamenii lui şi Lup îl urmă cu salturi lungi şi fâlfâiri vesele ale cozii stufoase.
- De ce eşti aşa de aspru cu băiatul? se auzi vocea puternică, dar blândă a capelanului…
- Pentru că-l vreau teafăr la trup şi la minte şi atunci când din campania asta nu vor rămâne decât poveştile, sfinţia ta. Pe urmă nu strică să se străduiască să se impună în faţa oamenilor lui, iar disciplina n-a făcut niciodată rău, nimănui… Asta o ştii şi sfinţia ta, că doar ai fost lăncier. În scurt timp se auziră fornăturile cailor care-şi frământau copitele în clisa noroioasă a drumului şi se auzi glasul îngroşat al lui Gero care comandă încolonarea şi plecarea la trap întins a trupei. Înaintea tuturor alerga Lup. Ieşiră din hotarele aşezării şi se rostogoliră ca un tunet pe coasta abruptă, către Tachov. Dinadins lăsaseră caii să alerge în voie, ca să-i dezmorţească şi după ce parcurseră vreo două mile, Gero făcu semn ca goana să înceteze. Dădu ordine scurte şi trei grupuri de câte trei călăreţi plecară în trap uşor în trei direcţii. Restul trupei continuă să meargă la pas. Pe la prânz, după ce trecură prin două sate mai mici, de unde luaseră nutreţ şi merinde pe care le trimiseseră înainte, cu escortă de zece călăreţi, spre Tirschenreuth, se opriră între două culmi uşoare, ca o şa, să-i scalde soarele, să mânânce şi să lase caii să-şi tragă sufletul. Una dintre cele trei cete de câte trei călăreţi încă nu se întorsese şi de aici, de sus, Gero putea să vadă până la mare depărtare. Doar către miazăzi privirea i se împiedica de arborii întunecaţi ai pădurii de pin. De acolo se arătară, după mai puţin de un ceas. Erau patru căruţe, învăluite în aburii goanei şi vreo opt călăreţi, între care şi oamenii lor. Lup îşi zburli coama, căci urechile sale fine prinseră hăuliturile grozave ale celor ce-i goneau pe fugari… La mai mult de o sută de stânjeni în spatele fugarilor, ieşiră de sub întunericul codrului şi cei care-i urmăreau, vreo trei duzini de călăreţi ce zoreau să prindă căruţele şi oamenii. Gero slobozi un şuierat scurt şi oamenii se aruncară în şei cât ai clipi. Pe urmă se împărţiră în două cete, ca două aripi ale unui monstru sângeros şi se prăvăliră pe panta înclinată ameţitor. Din goană, Gero struni arcul şi potrivi o săgeată pe coarda întinsă. Când începură să distingă trăsăturile oamenilor, sloboziră strigătul: PRIMMMMMOOOOO! Ca trăzniţi, urmăritorii micului grup de fugari opriră caii şi după un moment uluială, timp în care Gero slobozi săgeata şi unul dintre călăreţii vrăjmaşi bătu larg cu mâinile în jurul său, căzând din şa, întoarseră caii în loc şi o rupseră la fugă, căutând adăpost în codrul din care ieşiseră. Fugarii îşi domoliră goana şi opriră, în cele din urmă, fiind înconjuraţi de călăreţii lui Gero. Caii fugarilor erau acoperiţi de spumă care curgea în bucăţi mari pe iarba umedă… Din prima căruţă coborî şovăitor un bătrân cu strai negru. Se înclină în faţa tinerei căpetenii şi grăi cu voce întretăiată:
- Dumnezeu te-a scos în calea noastră, Luminăţia ta! Eu sunt Jurek, preotul din Klatonice şi în căruţele astea am îngrămădit tot avutul nepoţilor mei, Jurkemik şi Marenka, bieţi orfani a căror mamă mi-a fost soră. Ei şi cei trei argaţi sunt singurele suflete care au scăpat de pârjolul ce a căzut peste noi. Spunând acestea arătă către un băieţandru de vreo cincisprezece ani şi spre o codană cu ochi albaştri, cozi groase, de culoarea paiului de mei la sfârşitul lunii iunie şi gropiţe în obrajii îmbujoraţi. Celelalte cuvinte Gero nu le mai auzi, căci se scufundase în lumina albăstrie din ochii codanei…

Pe vremuri, cam în urmă cu douăzeci de ani, perioada asta era cel puţin la fel de incitantă, dacă nu chiar mai mult, decât cea competiţională! De ce? Pentru că acum se puneau la cale transferurile, acum se consolidau echipele, se numeau sau se confirmau antrenorii. După valoarea jucătorilor transferaţi ştiai dacă echipa favorită se va bate pentru vreun obiectiv important sau nu… Acum, fie grijile cotidiene i-au năpădit pe oameni, fie fotbalul autohton nu mai prezintă atâta interes, pentru că eu n-am mai văzut druckerii strânşi la locurile obişnuite ca să discute, să facă speculaţii sau pronosticuri. Nu ştiu dacă e bine sau e rău, dar voi fi mereu convins că dacă am avea un campionat competitiv, fără atâtea scandaluri şi fără atâtea rezultate stabilite în culise sau de către arbitraje dubioase, fanii nu s-ar îndepărta de echipe. Am văzut că s-a întors Cristi Borcea ca să-şi serbeze împlinirea celor 42 de ani şi să dea semne că încă se ocupă de Dinamo! Cât pe ce să-l desfiinţeze proaspăta soţie, care a declarat, nici mai mult, nici mai puţin, că lui Borcică-butelie îi curge sânge roş-albastru prin vene! Fundamentală eroare, dar unei femei însărcinate, mai ales că e frumoasă, i se iartă multe, chiar şi asta…  Am mai aflat şi de necazul prin care trece fenomenalul Sânmărtean, dar sper că şi acolo situaţia se va rezolva, spre binele nu doar al mijlocaşului vasluian, ci al întregului fotbal românesc. În rest, pregătiri, declaraţii şi multe, multe aşteptări…

De zece zile România trăieşte sub semnul protestelor! Personal, nu cred că, în afara câtorva privilegiaţi, este vreun român care să fie mulţumit de viaţa pe care o duce… Fiecare dintre noi vrea mai mult şi mai bine, dar… Curajul izvorât din nefericire al sutelor de români cu sufletul curat care au ieşit în Piaţa Universităţii, este impresionant. Spun sute, pentru că nu cred în curăţenia mesajului violent al ultraşilor care au ieşit doar ca să facă scandal, sau conduşi de aspiraţii neroade, gen: „… dăm cu ăştia jos şi ne luăm certificate de revoluţionar!!!”. La fel nu cred, ba chiar sunt revoltat din cauza acestei tentative, în demersul activiştilor din Opoziţie de a confisca protestul sincer al oamenilor ajunşi la capătul puterilor. Ludovic Orban a păţit-o de două ori, iar pancartele protestatarilor dovedesc clar faptul că bieţii oameni sunt sătuli de TOATĂ clasa politică pe care o consideră vinovată, fără excepţii, de situaţia în care a ajuns ţara. Văzut ca ultimă variantă pentru câştigarea de capital electoral, protestul s-a vrut exploatat de către liderii USL, care au organizat, joia trecută, un miting politic, dar aceştia n-au reuşit să strângă nici 10.000 de manifestanţi în capitală. Mesajele n-au conţinut nici un element nou şi-să mă iertaţi-aplauzele şi lozincile scandate de proprii membrii de partid nu prea înseamnă nimic, aşa că nici Ponta, nici Crin Antonescu nu s-au ales cu mare lucru după această acţiune. Testul s-a făcut imediat, când „mitingiştii” USL (o parte dintre ei, fireşte) s-au deplasat în Piaţa Universităţii şi, cu excepţia lui Radu Mazăre, au fost primiţi dacă nu cu ostilitate, în cazul unora, măcar cu răceală. În teritoriu, câteva mii de entuziaşti pichetează centrele marilor oraşe, numai că numărul enunţat se referă la întreaga suprafaţă a ţării, altfel, împărţit pe fiecare reşedinţă de judeţ, abia ne dă media unor sute firave de oameni. Ce ne spune asta? Că a murit spiritul revendicativ la români? Nicidecum, ci doar că oamenii, căliţi în atâţia ani de suferinţă, nu mai vor să facă din nemulţumirea lor trepte spre ascensiunea la putere a unor aventurieri. Şi atunci, care este soluţia? Personal, cred că tot dezbaterea politică responsabilă în care să fie implicaţi mai ales TINERII politicieni, pentru că cei bătrâni, cu tot respectul, şi-au arătat, din plin, limitele…

Unirea Principatelor Române din 1859 s-a constituit în primul pas real pentru făurirea Statului Unitar Român. Aşa ar suna o frază seacă, enunţată de la o catedră şcolară, dar evenimentul implică mult mai mult decât atât. Spiritul naţionalist care a marcat Europa mijlocului de veac XIX, a avut ecou şi pe meleagurile moldo-valahe, scoţând în evidenţă figuri proeminente de reformatori ai naţiei, precum Alexandru Ioan Cuza, pârcălab de Galaţi şi primul domnitor al Principatelor, dar şi a unor diplomaţi de excepţie, reprezentaţi de un politician abil precum Mihail Kogălniceanu. Este drept că, mai târziu, domnitorul a vrut să semene tot mai mult cu Napoleon al III-lea, împăratul francez care a protejat şi încurajat poporul român în aspiraţiile sale pentru autodeterminare, dar, până atunci, el a reformat, cu curaj, sistemul politic, sistemul de învăţământ, cel juridic, cel bancar, oştirea română şi sistemul agrar. Marii latifundiari români (de industriaşi încă nu se putea vorbi!), s-au văzut dezbrăcaţi de giubele, raşi de bărbi şi dezlipiţi de narghilele, dar şi deposedaţi de mari suprafeţe de teren care au trecut în proprietatea ţăranilor, ţiganii au fost dezrobiţi şi averile mănăstireşti secularizate. Dincolo de memorie şi de prinosul de recunoştinţă, actul de la 24 Ianuarie 1859, are şi semnificaţii politice pe termen lung: Independenţa, Marea Unire şi dezvoltarea industrială a ţării. Fără primul pas, nici celelalte n-ar fi fost posibile… Acum citesc şi aflu tot felul de întâmplări din viaţa primului domnitor al Principatelor, întâmplări menite să arunce cu noroi peste Principele Celor Mulţi. Va fi avut Alexandru Ioan multe păcate, dar a avut şi o imensă dragoste faţă de popor şi o demnitate cum numai la puţini politicieni din ziua de astăzi mai vezi. Deşi invitat în ţară, după abdicare, ba chiar ales deputat de Mehedinţi în Parlamentul ţării, a preferat să nu-şi dezonoreze semnătura de pe Actul Abdicării şi să moară sărac printre străini. Asta n-ar trebui uitat, ba chiar, din când în când, amintit…

Victor Piţurcă nici măcar nu neagă faptul că ar fi tatăl copilului dansatoarei Vica! El se arată deranjat doar de faptul că i-a produs o stare de disconfort soţiei… Declaraţiile sale vis-a-vis de acest caz nu sunt nici spectaculoase, nici vehemente, nici triviale. Un comportament aproape normal… Foarte vehemenţi, însă, au fost fraţii Becali, această pată de noroi de pe obrazul sportului românesc. Ioan, cel mai bătrân dintre ei, s-a dovedit a fi şi cel mai violent, deşi nu-şi dă seama că a îmbătrânit şi că răutăţile făcute, de-a lungul anilor, i-au risipit şi bruma de credibilitate pe care o mai avea. Puţini dintre adevăraţii fani ai fotbalului au uitat scenele violente la care a supus-o pe celebra Jeannine, pe vremea când aceasta era iubita lui Răducioiu, dar şi accesele de furie ale acestuia prin studiourile televiziunilor care-l tot invită în speranţa unui nou scandal care să le mai ridice cota de piaţă… Una peste alta, Vica, poate fără voia ei, s-a transformat într-un soi de port-stindard al femeilor vânturate şi abandonate de această pestriţă lume a fotbalului românesc… O fi rău, o fi bine, rămâne să vedem…

Ploaia cădea rece şi deasă, cu stropii grei, aşa cum cădea în munţii ăştia la începutul fiecărei veri. Traversaseră Naabul pe la Neurath, după ce trecuseră de Welden, de unde luaseră căruţa grea, acoperită cu coviltir din piele chiar din grajdurile burgmeissterului. sub acoperişul de piele, la căpătâiul lui Rinaldo, stătuseră când Bord, avându-l alături pe copilul Verri, când Alchimistul, când capelanul Francisco, când Brechwina. Era de mirare cum fecioara uriaşă era în stare de atâta gingăşie când se apropia de căpătâiul bolnavului. La început făcuse febră mare şi capelanul rostise rugăciunile morţilor, convins fiind că italianul nu va mai apuca multe răsărituri de soare. Încrezător se aflase numai orbul Bord şi alte câteva suflete, printre care şi Alchimistul, dar şi Gherby, fiara sângeroasă care, după ce văzuse cum degetele orbului se mişcă pricepute peste pielea înfierbântată a rănitului, aducând alinare şi domolind focarul, se apropiase şi luase mâna uscăţivă a nevăzătorului. Nimeni nu ştia ce simţise fiecare dintre ei, dar, într-un târziu, faţa haiducului se luminase ca de-un soare puternic, deşi se aflau în amurg, buzele sale murmuraseră cuvinte neînţelese de ceilalţi şi dusese mâna Vindecătorului la fruntea sa… Cu toţii se miraseră, chiar şi Valentin Vaskaly care încercase să-l descoasă apoi pe fiorosul său învăţăcel, dar acesta se retrăsese, aşa cum îi era obiceiul, într-o latură a taberei, îşi strânsese picioarele sub el şi căzuse în muţenie. Târziu în noapte, tulburând somnul celorlalţi, haiducul slobozise trei strigăte, ca un răcnet de fiară înjunghiată, pe urmă adormise într-un somn greu, de plumb… Acum, urmând cursul Naabului, ajunseseră la Tirschenreuth, iar Swigge căutase casa parohială, cea mai cuprinsă şi mai arătoasă din aşezare. Cu mare grijă îl purtaseră pe Rinaldo de sub coviltirul muiat de stropii de ploaie în casa primitoare, sub ochii măriţi ai lui Karel, preotul şi ai surorii sale, bătrâna Kulenka. Ceilalţi rămăseseră afară, găsindu-şi loc pe sub şoproane şi polate. Primo poruncise strajă straşnică, fiindcă intraseră în pământurile cuprinse de vâlvătaia războiului… La căpătâiul bolnavului rămăsese Brechwina, dar curând adormise şi ea, iar bătrâna Kulenka ştergea, din când în când, cu o cârpă muiată în apă rece, fruntea şi pieptul cuprins de dogoare ale rănitului. Pe prispa casei parohiale, în faţa unui foc la care-şi uscau picioarele, şedeau Alchimistul, Gero, capelanul Francisco, Bord din Ţara Lupului Alb şi copilul Verri.
- Bine c-am trecut Naabul la Neurath, altfel, cu ploile astea, cine ştie cum ne descurcam… rosti Gero cu voce scăzută, parcă atent să nu tulbure liniştea rănitului din casă…
- Mare meşter e în ştiinţa războiului căpetenia noastră! Are un simţ special, simte primejdia, alege ce-i bine şi totul aşa de firesc, de parcă un copil ar frânge o surcea… Nedumerirea şi satisfacţia Alchimistului erau împărtăşite şi de ceilalţi…
- Ia spune, Bord, continuă Vaskaly, cum spuneai că se trăîia în ţara aia de unde zici tu că vii? Ce fel de oameni sunt pe acolo şi cum îşi duc traiul?
- Ar fi multe de spus, Învăţatule, dar pentru asta trebuie să ne întoarcem la vremurile de demult, dacă vrei ca să ştii cum sunt oamenii aceia, de ce au fost atât de puternici şi de ce sunt oropsiţi acum…
- Putem s-o luăm de la începutul începutului, noaptea e lungă şi după cum se arată vremea, nici mâine şi nici ziua cealaltă n-o să ne mişcăm de aici…
- Pământurile de la nord de marea şi sfânta apă a Istrossului până la munţii de aur sunt mai bogate ca toată partea asta de lume, iar bărbaţii şi femeile din neamul Getailor erau cei mai frumoşi şi se trăgeau direct din zeii cei vechi. Pentru că mulţi râvneau pământurile şi bogăţiile lor, la sfatul Marilor Înţelepţi de pe Muntele Sfânt, Getaii i-au ales pe cei mai buni prunci şi i-au dat Învăţaţilor să-i transforme în Dahha, luptători-lupi, care să-i apere şi care nu se închinau decât zeilor vechi şi poporului lor. Profanii le-au spus daci şi dintre ei s-au ales, mai târziu, regii pământului. Este mult de spus, Înţeleptule, dar luptătorii de care-ţi vorbesc erau puţini faţă de mulţimea şi puterea armatelor Romei, aşa că, în cele din urmă au pierit, nu înainte de a umple coamele dealurilor şi munţilor, pajiştile câmpiilor şi apa râurilor cu sângele cuceritorilor…
- Din breviarul meu ştiu că dacii au ajuns fie ostaşi, fie sclavi la Roma…
- Nici oamenii de atunci, nici breviarul tău de acum n-au ştiut întregul adevăr! Getaii s-au ridicat la luptă, cu Dahha, luptătorii-lup în frunte, dar romanii au crezut că sunt toţi la fel, daci, cum le spuneau ei. Dintre Dahha niciunul n-a supravieţuit şi nici n-ar fi avut cum. Ei juraseră credinţă unui singur neam şi nici n-ar fi avut cum să iasă din pământurile lor, ei numai acolo puteau să trăiască… Ceilalţi pământeni, însă, plugari, pescari şi păstori, vânători sau pădureni, căutători de aur în munţii sacri sau în apele râurilor mici, îndârjiţi de ardoarea cu care se băteau luptătorii Dahha, s-au luptat şi ei vitejeşte, uimindu-i pe veteranii Romei. Dintre ei s-au ales sclavii duşi în Forum şi luptătorii care au albit cu oasele lor, apoi, fruntariile Imperiului cel vechi.
- Ce s-a întâmplat apoi? fu curios Gero…
- Anii au trecut ca fumul şi poporul căzut în sclavie s-a stins în valurile popoarelor ce au trecut peste ei, după ce fuseseră abandonaţi de puterea Romei. au trecut marcomanii şi suabii, apoi goţii, gepizii, vandalii, hunii, longobarzii, slavii şi ungurii, care au urmat avarilor şi cumanilor. Au mai fost şi alte neamuri, dar cine le mai ştie numele, căci n-a rămas nimic nici în cronici, nici în inimile oamenilor, după trecerea lor. S-au dus ca vântul şi au venit mereu alte popoare, la fel de lacome şi de sângeroase ca cele dintâi… Cine le mai ştie numărul sau numele…
- Ce s-a întâmplat cu pământenii, de ce spuneai că sunt oropsiţi?
- Învăţatule, ei plătesc preţul trecerii la altă Lege, au uitat taina Muntelui Sacru şi s-au rupt de Zeii cei vechi, uitându-i în tainiţele lor şi pe Marii Înţelepţi. Ăsta le este blestemul. Din când în când, amintind de nemuritorii Dahha, se mai ridică câte un neam de luptători şi numele lor fac să îngheţe sângele din vinele celor ce calcă pământurile acelea în copitele cailor. La schimbările de lună, în anii aleşi, care se numără din patru în patru, apele râurilor se roşesc, aducând aminte de cei ce s-au dus, iar lupii născuţi atunci au blana albă, dar oamenii au uitat de ce se întâmplă asta…
- Iar tu, tu Orbule, eşti păstrătorul vechilor taine?
- Povestea mea e una ciudată, tinere luptător şi nu cred că noaptea aceasta este aşa de lungă ca să cuprindă două poveşti…
Cuvintele se stinseră odată cu tăciunii focului şi sforăitul Alchimistului se topi în măcinarea măruntă a şuvoaielor subţiri ce alunecau de pe acoperişul înclinat al casei parohiale. Când capelanul Francisco ieşi pe uşa scundă, ca să-şi întindă oasele şi să respire aer curat, luptătorii dormeau lângă jarul stins. Zorile muşcau flămânde din negurile nopţii şi la marginea aşezării se auzea clefăitul picioarelor străjilor în noroiul ţarinii…