Partida dintre U Cluj şi CFR din aceeaşi localitate, continuă să facă valuri, deşi într-o ţară normal, cu fotbal normal, diferendul s-ar fi rezolvat în câteva minute. Cum nu sunt specificate în niciun regulament locurile în care un jucător poate să se bucure pentru înscrierea unui gol, nu ştiu de ce se tot chinuiesc oficialii lui „U” să-l scoată ţap ispăşitor pe Cadu!? Singurul vinovat pentru busculade şi lovirea acestuia este portarul Bornescu, fost boxer de performanţă, care şi-a folosit pumnii pentru a-şi lovi adversarul!!! Gestul este incalificabil, ca şi cel al celor doi oficiali ai lui „U” care l-au lovit pe Cadu la vestiare! Dacă aşa ceva s-ar fi petrecut pe la nemţi, englezi sau spanioli, U Cluj ar fi fost exclusă din toate competiţiile, dar banii proveniţi din gunoaie n-au miros, mai ales pentru nările argăsite ale lui Mitică „Corleone” sau Sandu „Naşul”… Cadu putea fi sancţionat, cel mult, cu cartonaş galben, dar arbitrul Tudor ţine mereu să iasă ca păduchele în frunte! Pentru lipsa măsurilor de securitate, comportament nesportiv şi mistificarea probelor (ştergerea a 10 minute de pe casetele de supraveghere de la vestiare, interzicerea accesului televiziunilor acreditate să filmeze evenimentul, etc.) U Cluj trebuie exclusă din Liga I, iar Bornescu şi oficialii pumnaci excluşi din viaţa sportivă şi trimişi la puşcărie! Cam asta e, despre Bornescu eu mai spunând şi în trecut, încă de când se afla la Craiova, că este un portar slab, dar un posbil bun boxer… Păcat că şi-a testat veleităţile pe oameni care n-au treabă cu pugilatul, ci cu balonul rotund, acolo unde el nu este altceva decât un DERBEDEU!

… este prima dată când te abordez în scris, până acum au fost suficiente telefonul şi cuvintele. Poate şi privirile şi gesturile normale, fireşti între prieteni. Măcar anii care au trecut îmi dau dreptul să-ţi spun că ai ales o cale greşită şi nu eşti, încă, nici la jumătatea drumului spre ceea ce crezi că vei ajunge, iar eu îţi doresc din tot sufletul! Cel pe care l-ai ales drept ghid moral (?), profesional (?), spiritual (?), nu este decât un biet perdant cu alură şi comportament de veşnic purtător de tavă, un individ care stătea în poziţia cocoşat în faţa fostului şef (pe care s-a grăbit să-l trădeze când a adulmecat un oscior cu ceva mai multe zgârciuri…), deşi pe acelaşi şef îl aştepta noaptea la gară, îl conducea la locuinţa sa, „să se odihnească”, iar pentru că nu avea suficiente învelitori decente să ocrotească şalele şefului, îi oferea propria soţie pe post de învelitoare. Astea sunt realităţi pe care le poţi verifica. Pe altele le vei trăi pe propria piele, întrucât omul „n-a iertat” pe nimeni. Obişnuieşte să se împrumute, cu bani sau bunuri, pe care nu le mai returnează. Cu ani în urmă, după ce „cumpărase” nişte bunuri, uitând să şi plătească contravaloarea lor, şi-a luat soţia şi a părăsit ţara… Or mai fi fost şi alte datorii, dar n-am nici timp, nici vreun interes special să sap prin mocirla trecutului existenţei acestui individ. Sincer, îmi pare rău de tine, numai că fiecare este liber să-şi aleagă drumul în viaţă. La fel şi prietenii! Nuuu, nu mă simt nici trădat, nici abandonat, numai că un minim avertisment sunt nevoit să-ţi adresez: uşile pe care eu le închid, nu le mai deschid niciodată!!! Până la urmă, dacă stai să judeci, nici tu n-ai pierdut mare lucru: doar un prieten! În plus, ai şi câştigat ceva… Cum, ce? Un loc liber în agenda telefonică… În rest, să auzim de bine şi să ai parte de succes! Măcar atât…

Pe Lia Olguţa Vasilescu o cunosc de foarte multă vreme, de când era la începuturile carierei de parlamentar PRM, preferată a lui Corneliu Vadim Tudor. Tot timpul mi s-a părut a fi curajoasă, ca orice practicant al artelor marţiale, cum este domnia sa, dar şi plină de tupeu şi venin specific arţagului precupeţelor oltence, că doar craioveancă este vajnica parlamentară… PSD. În consecinţă, imediat ce  Gabriel Oprea a anunţat că partidul său, UNPR, a semnat un protocol cu USL de susţinere a Guvernului Ponta, doamna Vasilescu a rostit: „Sunt ca şi morţi cu procentul lor de sub 1%, aduceţi crucea şi coroana!”…. Expresia poate părea cam tare în contextul în care săptămâna aceasta premierul desemnat Ponta va cere Parlamentului să valideze lista cu miniştrii propuşi pentru formarea Guvernului, dar situaţia nu stă chiar aşa. Dispus să-şi arcuiască şira spinării oricât de mult este nevoie pentru a mai obţine câte ceva, ex-ministrul Oprea se va face că nu bagă de seamă, ba va întoarce şi celălalt obraz de va fi nevoie, astfel încât să nu se vadă flegmele care-i pavoazează falca anterior expusă. Pe de altă parte, cred că nici Ponta nu prea doreşte  ca lista sa să treacă. În cele din urmă pare să fi înţeles că avertismentul lui Ion Iliescu era justificat, altfel de ce i-ar fi întărâtat iar pe UDMR-işti cu problema UMF Târgu-Mureş? Cu toate astea, că vrea, că nu vrea, Guvernul va fi validat şi abia aştept să văd cum vor fi plătite salariile şi pensiile majorate… Chiar sunt curios, şi bucuros, doar nici noi nu primim bani pe conducta de la robinet ci tot din salarii… Până una-alta, deşi mulţumit că n-a fost numită ministru Ecaterina Andronescu „Abramburica”, sunt, totuşi, neliniştit de faptul că aflu că Educaţia va fi condusă după un program elaborat chiar de ea!!! Să te ţi brambureală atunci! Punem pariu că prima măsură luată va fi să elimine clasa pregătitoare, iar a doua ca finanţarea şcolilor să nu fie făcută per elev, ci după bunul plac al fiecărui Inspector General? Adică, încă doi paşi înapoi… Aduceţi crucea şi coroana!

5 Mai a fost declarată „Ziua Bărbatului”, astfel că nu ne mai putem plânge că, vezi Doamne, suntem neglijaţi, minimalizaţi, ignoraţi… Sau putem? Personal, n-am primit niciun mesaj de felicitare, aşa că părerea mea este că nimic nu s-a schimbat. Ridic privirea din trotuarul (reabilitat!) şi privesc la cerul care înspre partea de nord pare să fie tulburat de vata de zahăr a unor nori ce vor trece fără să se scuture, probabil. Ar putea fi un sfârşit de săptămână liniştit, dacă n-ar fi încordarea asta a apropiatelor alegeri, încordare care la unii amici s-a transformat în manifestare de ură, priviri circumspecte, gânduri revanşarde şi toate cele. Tulburându-mi reveria, unul dintre ei mă abordează direct: „Te-am văzut că stai de vorbă cu X, acum noi suntem la putere!”… Rămân interzis! Păi până la schimbarea Guvernului, nu stăteam de vorbă şi cu tine? Nu te-am tratat tot ca pe-un amic? N-am răspuns, prompt, la toate solicitările tale telefonice? Sau în cazul tău „nu se pune”? Realitatea este că suntem o comunitate mică, că mi-am făcut prieteni de timpuriu şi nu înţeleg să-i schimb, cu atât mai puţin să-i neglijez pe cei vechi, iar de defilat sub steaguri vopsite conjunctural nu sunt pasionat. Punct. Până una-alta, serbez „Ziua Bărbatului” de unul singur, la pas, prin urbea pe care am îndrăgit-o de copil şi care atât de mult s-a schimbat în ultimii ani… În bine…

Fuseseră atât de puternici şi atât de spăimoşi încât toţi cei care-i cunoscuseră, îi urâseră, pentru că se temuseră de ei. Erau atât de puţini încât pieirea lor era iminentă, iar cei pe care-i frânseseră se ridicaseră şi-i risipiseră în cele patru vânturi. Nu mai avea decât şase luptători, şase bărbaţi puternici şi tineri, înalţi ca nişte pini din pădurile din care coborâseră, acolo unde zăpezile nu se trec întru totul decât în crucea verii, ca să facă locul, peste doar două-trei luni, altor zăpezi. Toţi aveau pletele galben-aurii, ca aurul bine cizelat, împletite de-o parte şi de alta a capetelor în şiraguri de codiţe subţiri, care bordau mănunchiul gros din mijlocul ţestelor, ce curgea pe spate prins în inele de fier. Pentru fiecare bătălie din care ieşiseră biruitori, câte un inel. Unii aveau doisprezece sau mai multe inele, niciunul mai puţin de şapte… Ochii lor, ca şi ai lui, erau albaştri, dar de-un albastru intens, adânc, ca şi când te-ai fi uitat într-un sloi de gheaţă curată. Obrazurile le erau brăzdate de oţel, iar piepturile late şi umerii greoi le erau acoperite de pieptare din piele de bour, întărită în fiertură de arţar şi ţintate cu bumbi din aramă. De sub ele ieşea pânza groasă a cămăşilor. Pantalonii din piele de căprioară, întăriţi cu piele groasă pe partea exterioară a coapselor, de sub genunchi erau acoperiţi de obiele din blănuri de animale mici, care curgeau până jos, la gleznele apărate de carâmbii încălţărilor acoperite cu plăci de fier. Blănurile erau strânse pe picior cu nojiţe din piele răsucită. Spadele late, cu două tăişuri, scuturile din lemn de stejar cercuite cu fier şi topoarele grele le ţineau alături, cum stăteau descălecaţi, lângă izvorul din care şi ei şi cei aproape douăzeci de cai ai lor, băuseră apă. Erau din neamul tare al marcomanilor, cei mai aprigi şi mai pricepuţi luptători ai pădurilor, cunoscuţi pentru nemila lor şi pentru plăcerea de a se bate pentru ei sau pentru cei care-i tocmeau. Îşi lăsaseră nevestele, copiii, fraţii şi părinţii ca să-l urmeze pe Ruald, prinţul neamului lor şi moştenitorul de drept al spadei aurite, cel care-ar fi trebuit să conducă la luptă şi jaf coloanele de luptători neânfricaţi ale marcomanilor, dar care abia scăpase cu viaţă din uneltirea unchiului său, Schepp. Când Raggle, marele rege, murise înecat cu bere, sau cu propria vomă, după un ospăţ cumplit, mulţi îl prepuiseră pe Schepp, fratele său, că pusese amestec de ierburi ucigaşe în cornul cu bere al răposatului, dar după trei zile când încercase să-l omoare pe Ruald, iar acesta abia scăpase cu fuga, ocrotit de cei şase, care fuseseră garda regelui, toţi ştiuseră că prepuiala era întemeiată. Relwigg, cel mai vârstnic dintre ei, trecut de 30 de ani, îl sfătuise să fugă, căci nu se putea măsura acum cu trădătorul Schepp, care se aliase cu gepizii ai căror luptători şi sosiseră în tabăra lor, iar oamenii lor se dăduseră cu cel mai puternic, căci şi Schepp, până la urmă, era tot os de rege, fiind fratele mai mic al lui Raggle. Coborâseră, în goana cailor, spre sud, iar pădurile acestea nu semănau cu ale lor, fiind mult mai călduroase şi având alte zvonuri, alte mirosuri decât cele pe care le lăsaseră în urmă. Vreme de trei zile îi urmăriseră călăreţii gepizi, după care Relwigg hotărâse să-i aştepte împărţiţi de-o parte şi de alta a unei râpe. Îi săgetaseră pe urmăritori, luând viaţa a opt dintre ei, apoi se aruncaseră asupra lor cu spadele şi cu topoarele. Erau mai mulţi decât ei, dar nu scăpase niciunul… Când soarta ciocnirii era limpede, unul dintre gepizi făcuse cale întoarsă, smucindu-şi sălbatec calul din frâu, ceilalţi doi făcuseră scut viu pentru tovarăşul lor, ca acesta să ducă la trădător vestea că Ruald şi luptătorii lui au scăpat, desluşind pe ce cărări o apucase. Atunci lancea cea lungă a lui Sarehm plecase în zbor şi-l străpunsese pe fugar între omoplaţi, ieşindu-i de-o palmă dincolo de pieptarul de zale ce-i acoperea pieptul… Se odihneau acum, după ce mâncaseră căprioara săgetată de Kreh, pe care-o fripseseră la focul mic, din ramuri uscate, de pin. Nu mai mâncaseră de multă vreme carne friptă, ci doar frăgezită sub şeile groase pe care le prindeau pe spinările cailor lor mari, capabili să-i ducă pe distanţe mari, fără odihnă. Din când în când, câte unul se apropia de izvor, punea un genunchi pe piatra rece şi umedă din mal şi se apleca să bea apă limpede… Ohwald zăbovi mai mult, cu urechile ciulite şi simţurile încordate. Aşa cum stătea aplecat, ochii i se zbăteau, căutând umbra vrăşmaşă… Ceilalţi văzură şi simţiră, iar toporul lui Rhuggin plecă însoţit de şuierul Morţii şi se opri într-o veveriţă de pe-o creangă mai joasă, de deasupra apei… Oştenii râseră, văzând ce anume îi speriase şi abia atunci Ruald îşi alungă gândurile care-i acopereau fruntea înaltă şi-i umbreau lumina albastră a ochilor tineri. Pentru el viaţa abia începuse, dar se simţea bărbat, căci împlinise 17 primăveri de când mama sa, Waggrina, descălecase şi lepădase armele ca să cheme femeile clanului s-o ajute să nască…

Scuzaţi parafraza, dar asta e… Nu doar eu, ci treisferturi din iubitorii fotbalului-spectacol mizau pe o finală Barcelona-Real în Champions League, numai că n-a fost să fie aşa, ba chiar Guardiola şi-a anunţat şi plecarea de la echipa stelară pe care a construit-o în Catalunya. Cine ar fi crezut? Absolut nimeni, mai ales că Messi şi Ronaldo păreau nişte zei pe care nici un muritor, cum sunt Riberry sau Drogba, n-ar fi putut emite pretenţii să-i doboare de pe soclurile lor. Şi totuşi, s-a întâmplat! Poate că finala nu va mai face o reţetă la fel de mare cum ar fi făcut-o bătălia titanilor din Primera, dar nu este de neglijat nici ciocnirea echipei din Temutul Albion (sintagma cu „perfidul” nu-mi e deloc pe plac!) şi tancul bavarez care a demonstrat că în momentele cruciale ale istoriei sale ştie să se transforme într-o adevărată maşină de război. Am convingerea că marile învinse ale acestei ediţii a Champions League, plus rosso-nerri de la AC Milan vor reveni cu forţe proaspete în ediţia viitoare, iar la acestea trebuie să adăugăm şi Juventusul, căci „Bătrâna Doamnă” pare să se fi trezit din lungul somn de zece care a urmat scandalului meciurilor trucate. Pe vremea aceea, vă amintiţi, desigur, la Juventus juca şi Adrian Mutu… O, tempora…

Între atâtea probleme, mai mari sau mai mici, reale sau nu, se scurge anotimpul acesta pe care-l cântă, neobosiţi, poeţii, indiferent de cât har au în vârful ustensilei de zgârâiat hârtia, fără să-i mai simţim gustul, să-i pricepem aromele şi să-i savurăm farmecul… Păcat! Intrăm în ultima lună a primăverii, s-au deschis terasele şi fetele frumoase au aruncat hainele groase de pe ele, îndemnându-ne să nu mai stăm încruntaţi şi să acordăm atenţie valorilor importante ale vieţii, nu frământărilor şi tulburărilor de-o clipă. Dar noi, capii şi decişi să-ndreptăm lumea cu umărul, strângem din dinţi, încleştând fălcile şi mijind pleoapele, urmând pornirile naturii belicoase ale acestui început de mileniu şi aruncându-ne în nesfârşite bătălii în care nu se iau prizonieri. Într-o dimineaţă recentă, trezit înainte de ivitul zorilor de căţeluşa Lysa, mi-a venit ideea să las totul baltă, să uit de confruntări politice, de dispute, ciocniri şi alte matrapazlâcuri şi să mă aplec către nişte ochi frumoşi şi umezi ca o seară de primăvară, că uite, vine luna mai şi nici nu ştiu când a trecut primăvara… Numai că scuturat de valurile dulci ale somnului cu câţiva pumni de apă rece, m-a pus gândul rău să dau curs impulsului cotidian şi să pornesc telefonul (diabolică invenţie!)… La primul apel s-au dus toate gândurile eroice şi aspiraţiile curate! Şi trece primăvara…

De la un timp de vreme, hemoragia de parlamentari ai Puterii scurşi către Opoziţie pare să nu se mai oprească! Este ceva de-a dreptul halucinant… Politicieni despre care nici nu ştiam că există, pe care nici colegii lor de partid nu-i prea cunoşteau, declară că, din motive de moralitate, trec în Opoziţie. Ce vorbeşti, frate!? Păi moralitatea asta unde a zăcut până acum? De ce nu recunosc mieluşeii ăştia că nu s-au mai văzut „în cărţi” pentru o nouă candidatură şi abia atunci au abandonat ţâţa care i-a hrănit aproape patru ani? Asta ar fi una dintre ipoteze. O alta, cea de-a doua, pare de-a dreptul machiavelică: fluxul de fugari dirijaţi aproape exclusiv spre PNL, în frunte cu Sorin Frunzăverde, ar urma să pună în operă un puch la nivelul PNL, astfel încât de la începutul toamnei partidul Brătienilor să părăsească barca USL-istă care, rămasă într-o singură vâslă, ar fi lăsată în voia valurilor. Această a doua ipoteză, oricât de spectaculoasă ar părea, mi se pare, totuşi, o simplă fantezie! Ar fi prea mult ca Vasile Blaga să poată să manipuleze într-atât tabăra adversă, deşi politica românească este un tărâm al veşnicelor trădări şi jocuri de culise… Cea de-a treia (şi ultima?) dintre ipotezele murmurate pe la colţuri ar fi că oameni care nu au prea ieşit în faţă, dar al căror vot contează în Parlament, să treacă în Opoziţie, solicitând locuri eligibile, iar după alegerile parlamentare vor trece înapoi, la partidul mamă, deşi în Parlament urmează să ajungă pe valul usl-ist… Asta, trebuie să recunosc, mi se pare cea mai plauzibilă dintre variante. N-aş putea să spun de ce, dar aşa am senzaţia, fie şi pentru simplul motiv că recunosc în acest gen de manevre felul de a acţiona al lui Vasile Blaga. Chiar şi cu Moţiunea de Cenzură trecută, situaţia nu-i deloc simplă, pentru că acum urmează să-şi intre în rol preşedintele Traian Băsescu, să facă ceea ce domniei sale îi place cel mai mult şi-i reuşeşte întotdeauna: să medieze, să dirijeze, să subordoneze scena politică românească cu tot cu actorii ei!!! Între timp, mă tot uit spre tabăra Puterii şi mă întreb: mai sunt mulţi? Sigur că sunt atâta timp cât Crin Antonescu spune că încă nu are suficiente voturi la dispoziţie pentru a garanta instalarea unui guvern USL. Păi şi atunci, toate eforturile de până acum sunt în van?

În ciuda pelerinajului la Muntele Athos, ba chiar şi a obolului în arginţi pe care s-a lăudat că l-a dus la Sfintele Locuri, pe Jiji şi Steaua lui i-a îngenuncheat Vasluiul lui Porumboiu chiar pe Ghencea, prin golul lui Wesley şi prestaţia magnifică a tuturor „plăieşilor”. Cum s-o mai împăca Becali cu divinitatea după eşecul acesta, habar nu am, mai ales că el a venit chiar la finele Săptămânii Luminate, dar pot să presupun. În deloc creştinescul său stil, a găsit repede doi ţapi ispăşitori: Tănase şi Chipciu, în vreme ce pe el, marele şi inegalabilul distrugător al moralului propriilor jucători, nu se va găsi niciodată vinovat. Păi de unde atâta tărie de caracter la un fost păstor care a găsit de cuviinţă că este mult mai onorabil să se transforme, cu ani în urmă, în bişniţar de blue-jeansi? A călcat în picioare antrenori, jucători, arbitrii, în vreme ce răgea imnuri religioase, dar toate astea le-a spălat cu donaţii pe la biserici şi mânăstiri! Nu ştiu cu ce-l are Mihai Stoica la mână de-şi permite să se întoarcă oricând doreşte la „palat” şi în fruntea Stelei, dar secretul trebuie să fie extrem de periculos. Vă vine să credeţi că cel care îşi calcă în picioare şi cei mai apropiaţi oameni, cele mai cunoscute rude, se îndoaie în faţa gălăţeanului? Parcă-l şi aud cum răcneşte prin ogradă, atent să nu calce în căcărezele de oaie care-i ornează proprietatea din Pipera: „Luţuleeeeee, adu’, dom’le, două ouă roşii să ciocnesc cu „femeia” asta de MM!”…

Te cruceşti când vezi la ce metode recurg câte unii care simt că le fuge pământul de sub picioare şi că nu mai fac parte din planurile nimănui tocmai acum, când stă să înceapă campania electorală! De exemplu, mereu inventivul încă primar al comunei Şimian a găsit de cuviinţă să încropească nişte „manifeste” în care să denigreze unii canidaţi care, foarte probabil, îi vor lua locul după data de 10 iunie a acestui an, zis şi făcut, numai că socotind că o astfel de cheltuială îi depăşeşte posibilităţile, onor primarul a trecut la „fabricarea” respectivelor manifeste chiar la copiatorul Primăriei!!! Partea proastă este că nu e la fel de atent pe cât de diabolic este, astfel că a uitat coala „matriţă” în copiator, acolo unde au găsit-o lucrătorii Primăriei dimineaţa, când au venit la slujbă. Tentativele sale de a arunca vina „confecţionării” manifestelor pe un cetăţean onest al comunei, absolut dezinteresat şi neimplicat în astfel de acţiuni dezonorante, au eşuat lamentabil, cetăţenii comunei mai convingându-se, încă o dată, cu cine au de-a face. Păcat că s-a ajuns până aici, dar asta e soarta, oamenii trebuie să se convingă definitiv de caracterul unor „aleşi”. Întrebarea care se pune este: cine suportă cheltuielile acestei manopere care nu este, deloc, ieftină? Poate că Prefectul judeţului ar trebui să continue controalele la Primăria Şimian şi să-şi ducă la capăt anchetele începute cu atâta entuziasm. Nu de alta dar ne-a convins că dacă vrea poate!