David Livingstone s-a născut în Blantyre, Scoţia, pe data de 19 martie, 1813, fiind al doilea fiu intr-o familie foarte săracă. Tatăl, Niel Livingstone, la început a fost croitor, iar mai apoi a făcut negustorie cu ceai, pentru a-şi întreţine familia. Obişnuia să citească foarte multe cărţi religioase, fiind totodată învăţător în Şcoala Duminicală, şi membru al Societăţii de misiune. În călătoriile sale de afaceri, obişnuia să împartă tractate, iar acasa, impreuna cu toata familia aveau timp de părtăşie atât dimineaţa cât şi seara. Împreună cu soţia lui, Agnes, o femeie credincioasă şi foarte temătoare de Dumnezeu, şi-a crescut copiii în învăţătura Bibliei, astfel că David nu a uitat niciodată iubirea parinţilor, şi modul lor de trai, care l-au ajutat la formarea caracterului său.

            La vârsta de 9 ani, el a primit un Nou Testament ca premiu, pentru că a spus pe dinafară Ps.119, făcând doar 5 greşeli. Pentru a fi de ajutor familiei, când a împlinit 10 ani, David a trebuit să lucreze din greu la o ţesătorie. Însă, pentru el fiecare moment era preţios, astfel că şi-a cumpărat un manual de Latină, şi a studiat această limba mulţi ani, urmând un curs de seral, iar pentru ca avea o sete foarte mare pentru lectură, ducea cărţile cu el în fabrică, le punea în faţa lui, citind în timp ce lucra. A reuşit să citeasca astfel, în mijlocul zgomotului din fabrică, foarte multe carţi.

            Livingstone nu a regretat niciodata faptul ca s-a născut într-o familie săracă, faptul că a trebuit de mic copil să muncească în tesătorie, pentru ca astfel a intrat in contact cu oamenii saraci care locuiau in satul lui, ajungand sa inteleaga nevoile lor, sa ii accepte asa cum sunt, lucru care mai tarziu i-a fost de foarte mare ajutor in mijlocul triburilor primitive ale Africii. Chiar si atunci cand a ajuns sa fie bine vazut si sa primeasca mari onoruri pentru contributiile aduse ca si explorator, David nu a uitat de familie, de rudeniile si prietenii lui saraci, carora le scria des. Totodata si-a amintit pentru tot restul vietii ceea ce i-a spus invatatorul Scolii Duminicale pe patul mortii: “Baiete, transpune religia ta in viata de toate zilele, si nu te opri la promisiuni si ceremonii; astfel vei reusi sa birui ispitele si sa ai succes in viata!” A ramas recunoscator credinciosilor simpli din Blanty, care i-au influentat viata inca din primii ani de viata.

 Avea o mare placere pentru natura, astfel ca a citit multe carti botanica, geografie si zoologie, si a cutreierat campiile sa studieze florile si vietuitoarele. Dragostea aceasta pentru natura avea sa ii fie de mare folos multi ani mai tarziu, cand fiind in intinsele paduri ecuatoriale ale Africii, a descoperit specii noi de vietuitoare, plante medicinale, comestibile, informatii pe care mai apoi le-a trimis Institutului Geografic si Botanic din Anglia.

            Cand a implinit varsta de 20 de ani, inima lui a fost atinsa de Dumnezeu, si in el s-a produs marea schimbare spirituala. Iata ce povesteste el despre acest moment: “Multa osteneala au depus parintii mei sa ma faca sa pricep mantuirea prin jerfa lui Isus, dar abia acuma am inteles necesitatea si valoarea ei pentru mine. Inca de pe cand eram de 12 ani, m-am simtit pacatos, insa nu m-am simtit vrednic de a primi mantuirea; ci credeam ca trebuie mai intai sa ma fac mai bun. Mi-a cazut in maini cartea “Filozofia statului viitor”, de Dick, care mi-a aratat adevarul. Am vazut atunci datoria, si prilejul nespus de mare de a primi imediat mantuirea prin Hristos. Crezand cu umilinta ca Harul Ceresc m-a ajutat sa fac acest lucru, doresc sa imi arat atasamentul meu fierbinte pentru cauza Celui ce a murit pentru mine, inchinandu-mi viata in slujba Lui.” Din acel moment, viata lui nu a mai fost niciodata aceeasi. Adevarul Evangheliei a luat stapanirea intregii lui fiinte, umpland-o de dragostea lui Hristos. Aceasta dragoste l-a calauzit prin calatoriile sale primejdioase din Africa, din primul moment cand a pasit pe acest intunecat continent, pana cand a murit pe genunchi, in coliba sa din Ilala.

            La inceput insa n-a avut de gand sa se faca misionar, insa citind viata lui Henry Martyn, primul misionar modern care a mers printre musulmani, si apelul lui Charles Gutslaff, medic-misionarin China, prin care acest om apela dupa ajutor la Bisericile din Anglia si America, in numele a milioane de chinezi care zaceau in intuneric, Duhul Sfant l-a convins pe Livingstone sa devina misionar, iar inima lui s-a indreptat spre China. Pe atunci nu avea decat 21 de ani, iar planul sau a fost ca mai intai de toate sa studieze teologia si medicina. Singura cale de urmat a fost sa lucreze vara pentru a se intretine iarna la scoala. In 1836-1837 a studiat medicina si limba greaca la Universitatea Anderson din Glasgow. Vara se intorcea la fabrica si lucra pentru a-si strange bani, iar iarna continua studiile. Apoi, in a-l doilea an a luat legatura cu Societatea de Misiune Londoneza, si si-a depus candidatura ca misionar.

            Intr-o scrisoare catre aceasta societate, David isi formuleaza astfel opiniile despre misiune. „Scopul misionarului este sa caute sa raspandeasca Evanghelia prin predici, indemnuri, conversatie si educatia tineretului, incercand in acelasi timp sa imbunatateasca situatia materiala a acelora la care este trimis, introducand stiinta si educatia intre ei, facand totul ca ei sa primeasca crestinismul in inima si in viata.” Era convins ca nu ii va fi usor, si ca va avea de infruntat greutati foarte mari, insa stia ca Cel care l-a chemat la misiune, i-a promis ca nu il va parasi.

            Dupa ce in septembrie 1838 a sustinut un examen in fata Societatii Misionare, a fost trimis pentru 3 luni de proba in Ongar, unde impreuna cu alti viitori misionari, sub indrumarea unui pastor, a invatat sa predice, si facea vizite in satele de primprejur. Cand a trebuit sa tina prima predica in fata colegilor sai si a pastorului, dupa ce a citit textul, n-a mai avut ce spune. „Prieteni”, a spus el, „am uitat ce am vrut sa spun”, si a fugit afara. Din aceasta cauza, pentru ca nu vorbea oratoric, s-a facut un raport nefavorabil despre el, si, daca nu ar fi intervenit cineva pentru el, ar fi fost refuzat ca si misionar. Dar a trebuit sa se intoarca din nou la inca 3 luni de practica. Apoi a plecat la Londra pentru a continua studiul medicinei.

            In timpul studiilor, s-a confruntat cu o problema grea pentru el, pentru ca el planuise sa mearga China, dar din cauza razboiului, Societatea nu ii dadea voie sa plece, asa ca trebuia sa mai astepte. Insa a facut cunostinta cu un barbat, Dr. Moffat, misionar in Africa, care a trezit mare interes printre conationalii sai pentru misiunea crestina de pe acest continet. Iata cum l-a indruma el pe David. „I-am spus ca ar fi bine sa mearga in sesurile din nordul Africii, unde am vazut de multe ori, in zori de zi, ridicandu-se fumul a mii de sate, in care nu patrunsese nici un misionar.” Dupa multa chibzuinta, Livingstone a spus: „Ce rost are sa astept sfarsitul razboiului din China?Voi pleca in Africa!” In noiembrie 1840 si-a luat doctoratul in medicina si licenta in farmacie, la facultatea din Glasgow. Tot in acest timp a fost ordinat ca si misionar in Capela Albion din Londra, dupa care a facut o vizita acasa, si toata noaptea a tinut o conferinta despre misiune, iar spre dimineata David a incheiat conferinta citind Psalmul 121 si 135, apoi acest tanar misionar si explorator a pornit spre Glasgow, unde s-a imbarcat pe vapor, cu destinatia Continentul Negru. Tatal l-a insotit la plecare, unde s-au despartit si nu s-au mai intalnit niciodata.

            A trecut pe langa Cape Town si a ajuns in curand in interior, pe teritoriul Bechuana, unde slujea Dr. Moffat. In drum s-a aprins de manie, cand a vazut cat de urat se poarta europenii cu bastinasii. Ceea ce l-a marcat insa cel mai mult a fost atunci, cand mai tarziu, fiind in interior, a vazut ororile la care erau supusi bastinasii, si sclavia care era in floare in vremea aceea. Familiile erau despartite, mii de negri pusi in lanturi, iar trupurile celor care au pierit in urma tratamentelor imposibil de descris, fie erau pe marginea drumurilor, fie scheletelor atarnau in copaci, altele pluteau pe apa, iar noaptea se impleteau printre vaslele barcii lui. Aceste orori nu l-au lasat insensibil pe Livingstone. Din contra, l-au intristat atat de mult, incat s-a hotarat sa lupte cu toata puterea impotriva sclaviei, si, cu toate ca in timpul vietii lui nu a vazut rezultate, ani mai tarziu, cand a fost abolita sclavia, numele lui a fost printre cei care au luptat si contribuit la incetarea acestui comert diabolic.

            Marea sa dorinta a fost sa ajunga in zonele unde nici un misionar nu intrase, si unde nu se stia nimic despre Evanghelie. Astfel ca s-a stabilit in Mabotsa, in nordul continentului. Aceasta zona era plina de lei, care atacau satele si vitele, iar oamenii de frica, nu incercau sa omoare fiarele. Intr-o zi, un leu pe care unul dintre bastinasi il ranise, a sarit din tufisuri, l-a atacat pe Livingstone, i-a sfasiat pielea si i-a zdrobit bratul. Insa Dumnezeu i-a salvat viata, si i-a pastrat-o, chiar daca diavolul a incercat de nenumarate ori sa il doboare. Greutatile prin care a trecut, sunt greu de descris si de imaginat. Chiar si oamenii de la Societatea Regala de Geografie au afirmat ca e imposibil ca un om  sa mai fie in viata, dupa ce a trecut prin atatea greutati, afara doar de cazul cand Dumnezeu il pazeste. Si au recunoscut cu totii ca Livingstone nu era singur, ci Dumnezeu era cu el. S-a imbolnavit de friguri de nenumarate ori. A fost atacat de animale salbatice. Intr-un sat, s-au strans toti sefii de trib din jur, ca sa il omoare. Calatoarea de multe ori ud toata ziua, cu mainile sangerande si cu pantalonii rupti pana la genunchi, zile intregi prin mlastini, sau prin ape putin adanci. Ani intregi a dormit pe pamant sau iarba uda, motiv pentru care s-a imbolnavit de reumatism. Caprele, care ii dadusera lapte, au murit, mancarea i s-a sfarsit, si a fost de multe ori nevoit sa manace doar porumb african, fara nici un gust, si care nu-l satura niciodata. Uneori ii era asa de foame, incat noaptea visa ca participa la mese incarcate cu bunatati englezesti. Intr-o zi, pe cand vroia sa cerceteze lacul Moero, si-a pierdut trusa cu medicamente; „Am simtit ca am primit sentinta mortii”, a spus el, caci acolo avea medicamentele eficiente impotriva febrei, cu ajutorul carora a putut rezista prin toate climele Africii. Ca urmare s-a imbolnavit foarte grav, de doua ori in acel an. Oamenii care il ajutau la bagaje l-au jefuit de multe ori, s-au l-au parasit, si l-au lasat singur. Deasemenea, boierii germani i-au pus foarte multe piedici, incercand sa impiedice misiunea lui Livingstone. S-a casatorit si a avut copii, insa din cauza conditiilor neprielnice de viata, a trebuit sa stea despartit de familia lui, pe care a trimis-o in Anglia, iar el a continuat lucrarea in Africa, macar ca multi au imprastiat vorbe urate despre el, din cauza ca era despartit de familie. Prima calatorie in Anglia a facut-o dupa 16 ani de misiune neintrerupta.

            Ultimii doi ani, din iulie 1869 pana in octombrie 1871, au fost anii cei mai tristi din viata lui. A privit miile de sate despre care ii spusese Dr. Moffat, si care l-au facut pe el sa isi dedice viata lucrarii in Africa. A predicat la mii si sute de mii de bastinasi. Dar puterea l-a parasit in 1871. Picioarele il dureau din cauza ranilor; ii cadeau dintii din cauza bolilor, iar trupul si inima ii erau atat de slabite incat a stat timp de optzeci de zile in coliba lui, dorindu-si sa fie acasa. Singurul ajutor si singura consolare a fost Biblia lui, pe care a citit-o de patru ori in tompul acestei perioade, iar pe o foaie a scris aceste cuvinte: „Nci o scrisoare timp de 3 ani. Tanjesc sa-mi termin lucrarea si sa merg acasa, daca e voia Domnului.” Au fost trimise ajutoare, si scrisori, dar au fost interceptate de portughezi, si n-au ajuns niciodata la Livingstone.   

            Ultimele luni ale vietii lui le-a petrecut continuand lucrarea la care a fost chemat, desi avea piciorele ranite, iar in luna martie, fiecare zi a fost marcata de dizenterie si dureri ingrozitoare. In fiecare loc pe care-l considera potrivi, le cerea oamenilor lui sa se opreasca si sa il lase sa se odihneasca. Data de 29 aprilie a fost ultima lui zi de calatorie. Ajunsese in satul Chitambo, in Ilala, situat pe lacul Bangweolo. Aici, bolnav de moarte, si-a dus jurnalul la zi, a desenat harti si a dat ordine. Cat de eroic a putut fi acest suflet, chiar si pana in ultima clipa.

            S-a odihnit in 30 aprilie dar la ora patru dimineata, din 1 mai 1873, baiatul care dormea in fata colibei lui Livingstone s-a trezit, si-a vazut stapanul, si l-a chemat pe Susi. La lumina lumanarii l-au vazut, dar nu era in pat, ci era ingenunchiat langa pat, cu capul in maini. Adevarul trist si totusi asteptat era evident; pornise in cea mai lunga calatorie, fara nici un ajutor langa el. Insa murise in timp ce se ruga, rugaciune facuta cu acea atitudine de respect, specifica lui, incredintandu-si duhul si pe toti cei dragi lui in Mana Mantuitorului; si incredintand Africa, mult iubita Africa, cu toate durerile ei, pacate si nedreptati care i s-au facut vreodata, in mana Razbunatorului celor nedreptatiti si Rascumparatorului celor pierduti.

            Slujitorii lui care erau cu el, condusi de Susi, au luat inima din trupul neinsufletit al liderului lor si au inmormantat-o sub un copac, langa locul unde murise. Iar trupul l-au imbalsamat, si dupa un drum de 9 luni au ajuns la ocean, si l-au trimis cu un vapor in Anglia. In 18 aprilie 1874, ramasitele au fost asezate in marea catredrala, Westminster Abbey, alaturi de mormintele regilor si ale celor mai mari oameni ai Angliei.

            “Daca vezi un om iscusit in lucrul lui, acela poate sta langa imparati, nu langa oamenii de rand” - Proverbe 22:29. A trait printre cei mai de jos oameni, a fost ingropat printre cei mai de seama regi, insa traieste vesnic printre cei mai neprihaniti credinciosi, acolo unde nu mai exista nici durere, nici boala, nici despartire. O viata…un caracter…un destin…

Prelucrare dupa „O inima in inima Africii”, s.a
                                     Sursa:Resursecrestine.ro

Câteva gânduri despre depresie:
Dr.Doina Cosman, profesor la Universitatea de medicina si farmacie dinCluj, catedra Psihologie medicala, medic primar psihiatru, sef de sectie:
Depresia de multe ori se manifestă sub forma unei proaste relaţionări cu cei din jur, sau sub forma nemulţumirii vis-a-vis de propriile performaţe.
Nadia Neagoe:
Mă băteam cu oricine, imediat urlam.
S.M.:
Mi se pare totul aşa o învălmăşelă, o dezordine.
Daniela Bălan:
Ai impresia că viaţa ta s-a terminat aici, că nu mai reuşeşti să faci nimic, că nu eşti bun de nimic, eşti inutil, eşti dat la o parte de peste tot, nimeni nu te suportă, nimeni nu te înţelege.
S.M.:
Parcă nu mai puteam suporta pe nimeni în jurul meu. Eram aşa de disperat, credeam că am făcut o aşa greşeală mare că am plecat de acasă încât Dumnezeu nu mă mai iartă, nu mai este nici o şansă pentru mine.

Dr.Doina Cosman, profesor unversitar, medic primar psihiatru:
E ca o contabilitate răutăcioasă a eului, care constată că în contul personal au rămas prea puţine lucruri valoroase.
Fetiţă:
Am simţit că tata nu mă mai iubea. Fratele meu plângea tot timpul. Eu încercam să mă joc cu el. Mama mea plângea şi ea şi eu plângeam câteodată, dar…
Ioan Ciobotă:
Depresia este cea mai răspândită boală din România. Psihologia laică afirmă că omul este bun intrinsec, în sine însuşi, dar mediul îl condiţionează şi îl determină să facă rău. Probabil a fost supus unor abuzuri sexuale sau de altă natură în copilăria timpurie, iar acele evenimente negative de viaţă l-au transformat şi l-au determinat să facă rău.
Drept urmare, psihologia necreştină recomandă bolnavului să caute în sine însuşi, să-şi descopere rădăcinile bune şi să se întoarcă acolo.
Privind problema din această perspectivă, în Occident sunt notorii cazurile în care copiii şi-au dat în judecată părinţii sau rude apropiate, deoarece, după ce au urmat câteva şedinţe de hipnoză şi-au adus aminte de lucruri pe care nu le ştiau, ca de exemplu faptul că în copilăria lor părinţii sau rudele i-au tratat cu agresivitate de diferite forme.
Cu siguranţă există şi adevăr şi fapte reprobabile în multe dintre aceste cazuri. Dar, de multe ori prin întrebări de genul: “Nu-i aşa că…?”, hipnotizatorul poate induce pacientului senzaţia că faptele s-au desfăşurat după un anumit model.
În contrast, Biblia şi psihologia creştină bazată pe Biblie, afirmă că omul este rău intrinsec, este rău în sine însuşi şi are nevoie de salvare, de mântuire din această situaţie.
Spre deosebire de psihologia laică, psihologia creştină nu recomandă bolnavului “să se prindă de guler şi să se ridice în sus” pentru că nu poate. Nici să caute în sine însuşi, pentru că acolo nu găseşte nimic, decât eventual disperare şi durere şi riscă să se prăbuşească în sine însuşi. Soluţia oferită de Biblie, de fapt soluţia oferită de Dumnezeu, este Domnul Isus Cristos, care a coborât El Însuşi din cer ca să îi ridice pe oameni la cer, să-i scape din dezastru şi din păcat – El, Mâtuitorul coborât din cer.
Aşadar, ajutorul este din afară, de la Cristos, şi nu din lăuntrul omului, unde nu se găseşte nimic, decât un gol care trebuie umplut de Cristos.
Care sunt câteva cauze ale depresie, care sunt efectele şi care ar putea fi posibile soluţii pentru depresie, la toate aceste întrebări încercăm să răspundem în cele ce urmează.
Cu siguranţă nu putem atinge toate punctele de vedere legate de subiectul depresie, dar sperăm ca o bună parte dintre frământările ascultătorilor noştri să-şi găsească răspuns.
M.O.:
Era o stare atât de avansată de oboseală, încât eu nu mă puteam concentra la nimic.
Nadia Neagoe:
Am avut o stare în care m-am închis în mine total şi n-am mai vorbit cu nimeni, uram pe toţi din jurul meu, nu mă mai interesa de nimeni. Nici la şcoală nu vorbeam cu nimeni – eram desprinsă de orice.
Am început să fiu foarte rea, foarte egoistă, mă băteam cu oricine. Chiar am avut şi probleme multe la şcoală din cauza bătăilor.
Ioan Ciobotă:
Cum trebuie abordată problema depresiei?
Dr.Ioan Negrulescu, medic psihiatru:
Trebuie să se vorbească cu multă atenţie despre ea, pentru că depresia se ascunde sub atâtea boli somatice. “Soma” în limba greacă înseamnă “carne”, iar când zic “se ascunde” vreau să spun că cei mai mulţi medici, în neatenţia lor sau în graba lor, etichetează bolnavul depresiv ca un bolnav somatic. Asta înseamnă că de multe ori bolnavii depresivi care se adresează nu în primul rând psihiatrului  ci unor practicieni somaticieni, unui cardiolog, unui internist, unui endocrinolog, vin să-i consulte pe aceştia, şi dacă medicul respectiv este suficient de avizat, de atent, va observa că de fapt bolnavul respectiv nu atre nimic organic, nimic somatic, ci la baza acuzaţiilor bolnavului stă de fapt o depresie care îşi arată primii colţi.
Radiana Cordos, psiholog si consilier crestin:
Sunt momente în viaţa noastră când facem comparaţii. David, într-un psalm, făcea comparaţii: “Mi-aduc aminte şi-mi vărs tot focul inimii în mine, când mă gândesc cum mergeam înconjurat de mulţime.” Deci era o zi de bucurie, era un moment frumos al vieţii lui şi comparaţia se face acum cu un moment în care se simte uitat de Dumnezeu, pentru că la sfarşitul psalmului zice: “Pentru ce mă uiţi, pentru ce trebuie să umblu plin de întristare sub apăsarea vrăjmaşului? Parcă mi se sfărâmă oasele cu sabia când mă batjocoresc vrăjmaşii mei şi-mi zic neîncetat: ‘Unde este Dumnezeul tău?’. Pentru ce te mâhneşti suflete şi gemi înlăuntrul meu?”
Deci comparaţiile fac ca noi să deschidem o uşă pentru nemulţumire. Şi în clipa respectivă nu facem altceva decât să-i zicem Diavolului: “Haide, hai, intră, uşa-i deschisă, te primesc”. El vine cu nemulţumirea şi ne spune: “Uite ce bine era atunci, uite ce rău este acum” şi infecţia-i gata făcută.
Dr.Ioan Negrulescu, medic psihiatru:
Dacă se trimite bolnavul în timp util la un medic psihiatru, se face tratament corespunzător, tratament medicamentos, şi el există acum, din abundenţă şi de bună calitate, atunci dispar o mulţime de boli organice, aşa cum ar fi hipertesiunea arterială, ulcerul gastric, ulcerul duodenal, anumite forme de hipertiroidii, anumit forme de boli de inimă, care nu au o bază organică, nu au organicitate, ci ele sunt doar expresia fizică a unei depresii care a fost mascată.
Există chiar şi expresia acesta “depresie mascată”, adică depresie ascunsă, depresie pe care nu o observă cei mai mulţi medici somaticieni, deci medicii internişti, medicii cardiologi, endocrinologi şi aşa mai departe.
Ioan Ciobotă:
Cum reuşeşti să ieşi din depresie?
S.M.:
Când trec prin depresie, primul gând care-mi vine este: “Stai liniştit, relaxează-te, gândeşte-te la ceva frumos şi ai să vezi că cu timpul dispare”. Dar nu se întâmplă întotdeauna lucrul acesta. Uneori se întâmplă, dar alteori nu se întâmplă şi atunci stau şi mă gândesc cum am ajuns totuşi în starea asta.
Încerc să mă uit în urmă şi să văd din ce cauză am ajuns iar în depresie. Stând aşa pe gânduri şi încercând să descopăr cauza, atunci îmi vine în minte ori faptul că nu m-am încrezut suficient în Dumnezeu, sau  m-am izolat foarte mult de ceilalţi şi eu mă simt vinovat de un anumit lucru.
O altă cauză ar fi că poate mă învinovăţesc prea mult atunci când greşesc.
Radiana Cordos, psiholog si consilier crestin:
Atât de nocivă este minciuna celui rău, care de fapt ne duce cu gândul la faptul că Dumnezeu nu mai este lângă noi. De fapt spune şi textul: “Unde este Dumnezeul tău?”.
S.M.:
Sau faptul că nu reuşesc să fac ceea ce îmi place. Nu reuşesc să fac ordine în viaţa mea, în gânduri, în sentimente şi mi se pare totul o învălmăşeală, o dezordine.
Ca să fac ordine trebuie timp, trebui să creez nişte condiţii în care să mă pot relaxa, să pot să le iau aşa pe rând, să le analizez,    să văd pentru fiecare unde le este locul. Ce anume am greşit, sau nu am făcut ce trebuia, sau lucruri pe care trebuia să le fac şi nu le-am făcut. Aşa încerc eu să-mi analizez lucrurile.
Dr.Ioan Negrulescu, medic psihiatru:
Consultaţia interclinică, care are loc între diverse specialităţi, aduce un beneficiu uriaş bolnavului depresiv, pentru că într-un fel sau în altul, somaticienii trimit până la urmă la medicul psihiatru, iar dacă acesta este atent şi are timp, observă că bolnavul nu are nici ulcer gastric, nici hipertiroidie, nici palpitaţii, ci toate acestea au la bază o depresie, datorită unei perturbări lăuntrice, genetice, sau cel mai frecvent o depresie cauzată de psiho-traume exogene.
S.M.:
După un timp anume, când reuşesc să fac o oarecare ordine şi mi se pare că lucrurile sunt clare, acesta este primul pas care mă ajută să ies din depresie, din starea în care am intrat sau poate în care mai sunt.
Ioan Ciobotă:
Cum se manifesta depresia în viaţa dumneavoastră?
Daniela Bălan:
Tristeţe profundă, izbucniri în plâns – când vine cineva şi te întreabă de ce eşti trist sau supărat, izbucneşti în plâns şi nu reuşeşti să spui despre ce este vorba şi eşti nemulţumit tot timpul, eşti distrus.
Ai impresia că viaţa ta s-a terminat aici, că nu mai reuşeşti să faci nimic, că nu eşti bun de nimic, că eşti inutil, că eşti dat la o parte de peste tot, nimeni nu te suportă, nimeni nu te înţelege.
M.O.:
Nu ieşeam pe stradă decât pentru cumpărăturile stricte, dar tristeţea o purtam cu mine oriunde mergeam.
Era ceva care ştiam că eu nu mai am nimic vesel, nimic care să fie cum a fost cândva.
Dr.Doina Cosman, profesor unversitar, medic primar psihiatru:
În acest moment al vieţii mele eu folosesc psalmul 20. De ce? Pentru că este un psalm care face referire la picioare. Nu-l folosesc pentru depresie, pentru că sunt plină de încredere şi optimism şi îl iubesc pe Dumnezeu, Creatorul meu. Dar am o problemă legată de puterea musculară a picioarelor.
Psalmul 20 mă ajută foarte mult, de aceea recomand şi altor creştini să-şi aleagă versetele din Biblie care sunt extrem de puternice şi care se bazează pe adevăr.
Lidia Iliesi:
Cum s-a manifestat starea de depresie, cum te trezeai dimineaţa, ce gânduri aveai?
M.O.:
Mă sculam destul de obosită, dar nici nu dormeam. În stările de depresie nopţile sunt mai mult coşmaruri, vise, nu prea plăcute, şi, normal, a doua zi nu mai eşti bun de nimic, eşti un om terminat.
Nadia Neagoe:
Când am citit aceste versete, primul gând a fost să mă duc la tatăl meu. Ura pe care a lăsat-o în mine m-a făcut să simt o ură foarte mare, o ură care m-a închis în mine şi m-a întunecat. Am înţeles că trebuie să-l iert, aşa cum şi Isus m-a iertat pe mine.
Ioan Ciobotă:
Care sunt implicaţiile spirituale ale unor forme de depresie?
Dr.Ioan Negrulescu, medic psihiatru:
Depresia este legată foarte mult de păcat. Acesta este un alt aspect al vieţii, şi depresia apare şi la creştini, dar în acest caz depresia trebuie văzută ca un semnal. Durerea datorată depresiei trebuie luată ca un semnal pe care Dumnezeu îl aduce în viaţa unui om, când în acest a intrat păcatul.
Radiana Cordos, psiholog si consilier crestin:
Depresia este o decizie de a rămâne în amărăciune
Ioan Ciobotă:
Legat de stările sufleteşti, cum ai putea defini depresia?
S.M.:
O stare de haos, eu aşa o percep. O stare de haos, de nelinişte, de dezordine.
Ioan Ciobotă:
V-aţi gândit vreodată să apelaţi la religie, la creştinism, la Dumnezeu, pentru a scăpa de depresie?
Daniela Bălan:
Da, eu cred în Dumnezeu şi apeleze la Dumnezeu, doar că nu merg la biserică. Eu îl găsesc pe Dumnezeu oriunde şi oricând. Când consider eu că acum e momentul să mă rog şi am o clipă liberă, atunci mă rog. Mă rog la Dumnezeu oricând, chiar şi când toc ceapă.
Dumnezeu este acolo sus şi mă vede oricând. Şi când toc ceapă şi când plimb copilul, şi când mă pun să mă culc, Dumnezeu este totdeauna, nu-L găsesc numai la biserică.
Eu mă rog la Dumnezeu oricând sau ?i mulţumesc lui Dumnezeu. Dacă am reuşit să fac un pas benefic pentru mine sau pentru copiii mei, mă rog în momentul ăla. Dacă vreau să-l slăvesc pe Dumnezeu, ?l slăvesc în bucătăria mea sau oriunde sunt.
Dr.Doina Cosman, profesor unversitar, medic primar psihiatru:
Pe de altă parte, nu putem să nu considerăm depresia şi ca o realitate psihologică. In această direcţie putem să vorbim de neîmpliniri, de frustrări, de ostilitate. Depresia de multe ori se manifestă sub forma unei proaste relaţionări cu cei din jur, se manifestă sub forma nemulţumirii vis-a-vis de propriile performanţe.
E ca o contabilitate răutăcioasă a eului, care constată că în contul personal au rămas prea puţine lucruri valoroase
M.O.:
Am un program în care toţi copiii, la ora respectivă ne punem la culcare.
Dacă depăşeşte ora la care obişnuieşti să te pui în pat, apoi nu mai prea poţi dormi. Atunci trebuie să apelezi la un tranchilizant. Eu nu vreau decât foarte rar, când schimb locul de somn sau ies din ţară sau din oraş în altă parte, atunci apelez la un tranchilizant.
Nadia Neagoe:
Când eram mai mică, încercam să mă deschid faţă de mama mea, să-i povestesc ce simt faţă de tatăl meu, ce mă frământă. Dar ea era singura care lupta să întreţină familia, ea lucra, ea se chinuia pentru noi şi nu prea avea timp. Venea acasă obosită şi abia aştepta să se pună în pat, să se odihnească şi nu prea putea pentru că venea tatăl meu care era mort de beat şi trebuia să fugim iarăşi să nu ne bată.
Dr.Ioan Negrulescu, medic psihiatru:
Este bine să spunem tinerilor că în Isus Cristos găsim cel mai puternic antidepresiv. Fără El nu găsim decât lacrimi în această viaţă, nu găsim decât disperare.
Dacă stai de vorbă cu cineva care este cu zâmbetul pe gură tot timpul, stai să-l cercetezi şi îi câştigi încrederea şi ajunge să-ţi spună ce trăieşte el…
Ioan Ciobotă:
Treci dincolo de masca lui…
Dr.Ioan Negrulescu, medic psihiatru:
Da, exact, când a dat jos masca, ai văzut cât de depresiv este respectivul. Fără Isus Cristos nimeni nu se poate bucura cu adevărat de viaţă.
Radiana Cordos, psiholog si consilier crestin:
Toate acestea se bazează pe o distorsiune cognitivă, o gândire distorsionată, şi punctul din care eu aş vrea să privesc puţin problema este ce se întâmplă în sufletul nostru atunci când Diavolul reuşeşte să ne mintă şi ca urmare a faptului că noi credem minciunile Diavolului, ajungem să fim deprimaţi, ajungem să fim aşa de zdrobiţi sufleteşte încât să nu mai avem bucurie de viaţă.
Ioan Ciobotă:
Dacă ar fi să caracterizezi depresia în câteva cuvinte, care ar fi acestea?
S.M.:
Depresia cred că este neîncredere în Dumnezeu. Asta pot să zic că este depresia, în primul rând neîncredere în Dumnezeu.
Daniela Bălan:
Cine ajunge să aibă o depresie, are întâmplări care-l afectează încă din copilărie. Sunt lucruri foarte vechi, foarte adânci în sufletul unui om. Mulţi oameni nu reuşesc să exteriorizeze lucrul acesta faţă de altcineva şi atunci, pentru că sunt lucruri pe care nu le pot vorbi cu toată lumea, am ales soluţia să vorbesc singură şi spun numai ce se poate spune. Cam aşa reuşesc eu să-mi controlez depresiile.
Ioan Ciobotă:
Există şi un alt tip de depresii, care apar la membrii unor familii dezbinate.
Fetiţă:
Tata s-a despărţit de mama şi tata m-a părăsit.
Ioan Ciobotă:
Ai avut senzaţia că eşti vinovată pentru despărţirea lor?
Fetiţă:
Nu. Deci, parcă am simţit că tata nu mă mai iubea, n-aveam cu cine discuta, decât doar cu fratele meu. Dar parcă nu mai aveam… mi-am pierdut tatăl.
Ioan Ciobotă:
Ce soluţie vedeai tu – dacă s-ar întoarce tatăl tău la tine sau dacă ai avea mai mulţi prieteni?
Ana Gavrilă, psiholog:
Depresia este o tristeţe disproporţională cu evenimentul care a cauzat-o şi care durează mult mai mult decât este normal. Fiecare în viaţa de zi cu zi trecem prin depresii, datorită stresului, eşecului, dar sunt tristeţi tranzitorii, care trec şi apoi revenim la viaţa cotidiană.
Depresia afectează comportamentul emoţional, cognitiv, comportamentul motor, voinţa, motivaţia.
În ceea ce priveşte emoţiile, se remarcă o tristeţe accentuată, lipsa interesului pentru activităţile cotidiene, lipsa interesului pentru hobby-urile pe care persoana le-a avut, chiar o scădere a afecţiunii pentru persoanele dragi, în general o lipsă de interes pentru viaţă.
Ioan Ciobotă:
I-ai văzut cumva întristaţi pe cei din jurul tău, pe mama ta sau pe fratele tău, atunci când aţi rămas singuri?
Fetiţă:
Da. Fratele meu plângea tot timpul, chiar dacă eu încercam să mă joc cu el.
Mama plângea şi ea. Şi eu plângeam câteodată, dar cu timpul înţelegeam.
Ana Gavrilă, psiholog:
Voinţa, în perioada de depresie este foarte scăzută, persoana poate fi foarte greu motivată, nu prezintă interes faţă de mai nimic.
Din punct de vedere cognitiv se remarcă o lentoare în gândire, scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei, scăderea capacităţii de rezolvare a problemelor, lentoare în luarea deciziilor.
Din punct de vedere motor, în depresiile mai profunde poate interveni chiar lipsa activităţii motorii, ca de exemplu statul în pat, statul în aceeaşi poziţie, scade pofta de mâncare, dezinteres faţă de aspectul exterior al persoanei.
Dr.Doina Cosman, profesor unversitar, medic primar psihiatru:
Vroiam să mai pomenesc un aspect al depresiei. Cred că acest lucru este important pentru creştin să-l ştie, şi anume implicarea spirituală în declanşarea depresiei. Noi avem – cei care credem în Dumnezeu, cei care L-am acceptat pe Isus Cristos în viaţa noastră, Îl avem pe Isus Cristos ca un scut protector în faţa minţii noastre, astfel că scutul lui Isus Cristos ne scuteşte de primirea unor lucruri neluminoase în mintea noastră, a unor lucruri necurate în mintea noastră, care să ne murdărească mintea şi să o zăpăcească.
Lidia Iliesi:
Cât de lungi erau insomniile în timpul nopţii?
M.O.:
Insomniile puteau să ţină de seara până dimineaţa, să nu adorm deloc, nici chiar cu medicamente destul de bune.
Nadia Neagoe:
Inima mea este plină de dragoste acum, pot să zic că simt numai dragoste. Pot să zic că şi pentru tatăl meu simt dragoste, căci este tatăl meu….
Dr.Ioan Negrulescu, medic psihiatru:
Aici este un lucru foarte important. Sunt unii oameni care trăiesc depresia ca o urmare, ca o consecinţă a unor păcate pe care ei le-au făcut în cursul vieţii lor. Acesta este o cursă a Diavolului. Deci, în ce măsură depresia este urmare a păcatului pe care l-am făcut – şi Dumnezeu ne întristează pentru că am făcut un anume păcat, şi în felul acesta ne semnalează felul nostru greşit de viaţă – şi în ce măsură este mâna Diavolului care ne spune: “Pentru tine nu mai este iertare. Tu ai făcut păcatul acela mare, tu ai făcut păcatul cel mai adânc, cel mai oribil, cel mai teribil, nu există iertare pentru aşa ceva”. Şi mulţi se lasă.
Dr.Doina Cosman, profesor unversitar, medic primar psihiatru:
Noi nu primim în mintea noastră anumite intervenţii demonice. Necrezând în altceva decât în Isus Cristos, nu credem în magie, nu credem în spiritism, nu credem în astrologie, deci nu primim aceste influenţe în mintea noastră. Dar, alte persoane, poate curioase, în căutare de o viaţă spirituală, încep să caute şi ajung în aceste teritorii şi păşesc în aceste teritorii care sunt deosebit de periculoase pentru minte şi pentru corp.
Radiana Cordos, psiholog si consilier crestin:
Este foarte frecvent ca în depresie să ne simţim singuri şi să credem că suntem cu totul şi cu totul părăsiţi nu numai de cei din jur, ci chiar de Dumnezeu Însuşi.
Lucrul acesta însă nu este adevărat. O distorsiune cognitivă, o distorsiune în gândurile noastre, o minciună de fapt, poate sta foarte uşor la baza depresiei noastre.
Dr.Ioan Negrulescu, medic psihiatru:
Atâta vreme cât nu-l găsim pe Dumnezeu, omul se caută pe sine, caută împliniri de tot felul, aleargă într-un iureş năvalnic într-o parte sau alta.
Petreceri, distracţii, care toate promit că îl vor împlini, dar toate se dovedesc a fi o Fata Morgana. Aşa sunt promisiunile pe care le dă lumea într-un fel sau în altul.
Omul nu mai are timp să se întâlnească cu sine însuşi şi chiar dacă se întâlneşte cu sine însuşi, nu câştigă prea mult lucru. Omul trebuie să se întâlnească în final cu Dumnezeu.
foto: alsamed.ro
Realizator: Ioan Ciobotă

             Sursa:stiricrestine.ro

În rugãciuni ne permitem aroganta de neiertat sã strigãm ca Duhul sã vinã asupra noastrã cu harul Sãu, dar sã nu ne deranjeze cu darurile Sale! Aceasta e vremea unui Duh Sfânt acceptat cu restrictii si conditii, chiar în cercurile cele mai fundamentaliste. Avem nevoie si o spunem deschis, cã vrem sã se împlineascã textul de la Ioel 2. Strigãm chiar: „Toarnã Duhul Tãu peste orice fãpturã!" Dar adãugãm o restrictie: „Dar nu lãsa ca fiicele noastre sã proroceascã si nici fii nostri sã vadã vedenii!"


„O, Dumnezeul meu! Dacã în necredinta noastrã culturalizatã si în teologia noastrã obscurã si în slãbiciunea noastrã spiritualã am întristat si încã mai întristãm pe Duhul Sfânt, de ce nu ne versi din gura Ta? Dacã nu poti sã Te folosesti de noi si nu poti lucra prin noi, atunci, Te rugãm, Dumnezeule, fã ceva fãrã noi! Treci pe lângã noi si alege-Ti un popor din cei care acum nu Te cunosc! Mântuie-i, sfinteste-i si împuterniceste-i prin Duhul Sfânt pentru o misiune a minunilor!

Trimite-i în lume „frumosi ca luna, curati ca soarele, si viteji ca o armatã cu flamuri desfãsurate”, ca sã trezeascã la viatã o Bisericã bolnavã si sã cutremure din temelii o lume înglodatã în pãcat!"

Gânditi-vã la lucrul acesta: Dumnezeu nu mai are ce da altceva lumii. A dat pe unicul Sãu Fiu pentru pãcãtosi. A dat Biblia Sa pentru toti oamenii. A dat Duhul Sfânt ca sã convingã lumea de pãcat si sã zideascã Biserica. Dar la ce foloseste un cec dacã nu e semnat? La ce foloseste o adunare, oricât de fundamentalã în crez, dacã Domnul cel viu lipseste din ea?

Avem datoria sã împãrtim drept Cuvântul adevãrului. Textul: „Iatã, Eu stau la usã si bat" (Apocalipsa 3:20), n-are nimic de a face cu cei pãcãtosi si Domnul. Nu! Aici e tabloul tragic al Domnului nostru la usa Bisericii Sale din Laodicea încercând sã intre înãuntru! La fel, în majoritatea orelor de rugãciune care text e mai des folosit dacã nu acesta: „Acolo unde sunt doi sau trei adunati în Numele Meu, sunt si Eu în mijlocul lor"? Dar foarte adesea El nu este în mijlocul lor. El e afarã, la usã. Noi lãudãm Numele Lui, dar pe El Îl tinem afarã!

Cu o stivã de cãrti în jurul nostru, cu schite si notite din plin, ne-am imunizat pe noi însine fatã de adevãrul mistuitor al Cuvântului imutabil al lui Dumnezeu! Nu mã mai mir azi asa de mult la rãbdarea pe care o are Dumnezeu cu pãcãtosii ce rãmân ca de piatrã la chemarea Sa. În definitiv, n-am fi si noi rãbdãtori cu un om care e si orb si surd? Asa sunt cei ce zac în pãcat. Dar mã mir de rãbdarea lui Dumnezeu fatã de Biserica de azi în starea ei de adormire, amortire si egoism! O Bisericã pierdutã într-o lume pierdutã, iatã marea problemã pe care trebuie s-o rezolve Dumnezeu azi!

Oh, sãracii de noi, credinciosi orbi, sãrãntoci si slãbãnogi, dar îngâmfati si lãudãrosi! Suntem goi, si nici nu ne dãm seama! Suntem bogati (n-am avut niciodatã atâtea instalatii si aparate), dar suntem de fapt sãraci (niciodatã n-am fost mai fãrã putere)! N-avem nevoie de nimic (si adevãrul e cã n-avem nimic din ce avea Biserica Apostolicã). Cum poate sta Dumnezeu în mijlocul nostru când noi ne facem expozitie din goliciunea mândriei noastrã?


Oh, avem nevoie de foc sfânt! Unde e puterea Duhului Sfânt care sã distrugã pãcatul si sã-i atragã pe pãcãtosi la pocãintã? Azi mi se pare cã suntem mai interesati în a avea biserici cu aer conditionat decât încãlzite cu rugãciuni. „Dumnezeul nostru e un foc mistuitor!" Dumnezeu si focul sunt de neseparat; la fel sunt si oamenii si focul. Fiecare din noi acum strãbate o traiectorie de foc: dacã esti pãcãtos, e traiectoria iadului; dacã esti credincios, traiectoria judecãtii din urmã a faptelor. ªi fiindcã Biserica a pierdut focul Duhului Sfânt, milioane de oameni se îndreaptã spre focul iadului!

Moise a fost chemat prin foc. Ilie a cerut foc din cer. Elisei a fãcut un foc. Mica a prorocit despre foc. Ioan Botezãtorul a strigat: „El vã va boteza cu Duhul Sfânt si cu foc." Isus a zis: „Am venit sã aduc foc pe pãmânt." Dacã ne-am feri de botezul cu foc, dupã cum ne ferim de botezul cu apã, am avea o Bisericã înflãcãratã, un alt Rusalii. „Firea veche" s-ar putea sã ocoleascã botezul cu apã, dar e mistuitã de botezul cu foc, cãci El „pleava o va arde într-un foc care nu se stinge."

Pânã ce n-au fost curãtiti prin foc, ucenicii care fãcuserã minuni si care vãzuserã gloria învierii Domnului, n-au fost lãsati sã porneascã la slujirea Crucii. Cu ce autoritate slujesc unii azi, fie în tarã fie în strãinãtate, când nu au experienta din „camera de sus"? Nu ducem lipsã de predicatori ai profetiilor, dar n-avem predicatori profetici. Nu avem nevoie de ghicitori spirituali cu pronosticuri senzationale. Avem destui. ªi de fapt n-avem nevoie de nicunul, cãci avem Biblia si descoperirea gândirii Domnului nostru
în ea. 

Dar avem nevoie de oameni care sã proclame Evanghelia. Nimeni nu poate pune monopol pe Duhul Sfânt, dar Duhul Sfânt poate monopoliza pe oameni. Asa oameni sunt prorocii: niciodatã asteptati, niciodatã anuntati, niciodatã prezentati. Doar sosesc. Sunt trimisi, sunt pecetluiti, sunt extraordinari. Ioan Botezãtorul "n-a fãcut minuni" - adicã n-a existat nici un puhoi de oameni care sã curgã spre el si sã-l vadã cum vindecã. Dar a ridicat nivelul spiritual al unei natiuni întregi!

Ni se înroseste fata de rusine când vedem pe unii din evanghelistii nostri, care anuntã cã au avut o evanghelizare
extraordinarã, cu mii de suflete care s-au predat, si apoi, ca sã linisteascã pe fundamentalisti, spun cã „nimic neobisnuit si nimic senzational n-a avut loc." Dar poate avea loc un cutremur de pãmânt si sã nu fie senzational? Sau un uragan si sã nu fie ceva neobisnuit? Oare n-a scuturat Anglia lucrarea de trezire a lui Wesley? Biserica Anglicanã a trântit usa în fata „unui om trimis de Dumnezeu si numele lui era Ioan" - Wesley! Dar acesti „pitici religiosi" n-au fost în stare sã opreascã torentele trezirii aduse de Duhul Sfânt!

Cititi cu lacrimi rândurile ce urmeazã: „Un Protestantism slãbãnog ascultã azi cum urmasii Inchizitiei laudã evanghelisti protestanti." Vi i-ati închipui pe aceiasi oameni ai sutanelor lãudând pe un Luther sau un Savonarola? „O, Doamne, inspirã-ne la predici profetice care sã cerceteze si sã mistuie! Trimite-ne o generatie de predicatori-martiri - oameni gata sã poarte poveri, sã se aplece, sã se îndoaie si sã se frângã sub coplesirea viziunii unei judecãti iminente si a unei osânde sub spectrul iadului necrutãtor si vesnic pentru toti cei nepocãiti!


Predicatorii îsi aduc renume amvoanelor; prorocii, închisorilor. O, dacã ne-ar trimite Dumnezeu proroci -oameni
extraordinari, care plâng în hohote si nu crutã, care stropesc natiuni cu furtuna vaiurilor lor - oameni prea fierbinti ca sã-i atingi, prea tari ca sã-i asculti, prea drastici ca sã-i cruti. Am obosit cu cei care se îmbracã în haine moi si au predici moi, care folosesc râuri de cuvinte dar o linguritã de ulei sfânt. Acestora le pasã mai mult de concurentã decât de reverentã, mai mult de promovare decât de consacrare. Acestia folosesc propaganda în locul propagãrii, si tin mai mult la bunãstarea membrilor decât la starea sfinteniei lor.

Oh, comparându-ne cu Biserica apostolicã suntem atât de sub-apostolici, atât de sub-standard! Grija pentru „doctrine adânci" i-a pus pe multi din membrii bisericilor într-un somn adânc; cãci „slova" nu e de ajuns. Trebuie aprinsã! Numai slova împreunã cu Duhul dau viatã. O predicã în legãturã cu o doctrinã sãnãtoasã, prezentatã într-un limbaj impecabil, cu o interpretare fãrã nici o eroare, poate fi la fel de fãrã gust ca o gurã de nisip. Ca sã luptãm împotriva rãtãcirilor de la credintã avem nevoie de o Bisericã botezatã cu foc. Un rug aprins l-a atras pe Moise; o Bisericã aprinsã îi va atrage pe oamenii de azi sã audã în mijlocul ei glasul Dumnezeului cel viu!

„Oh, de-ar fi sã mã mistui pentru Dumnezeu! Însã orice mi-ar cere Dumnezeu sã fac, n-as putea face fãrã rugãciune. Oh, fã-mã, Doamne, om al rugãciunii!”
Henry Martyn

„Iubirea arde ca un foc, si fãclia acestui foc este entuziasmul. Flacãra e aerul pe care îl trãieste orice experientã crestinã cu Domnul. Creste odatã cu focul. Se asfixiazã când focul se stinge. Când mediul e rece, de ghiatã, flacãra moare, sugrumatã, gâtuitã. Adevãrata viatã de rugãciune trebuie sã fie înflãcãratã!”<​/i>
E. M. Bounds

Asteptam o astfel de abordare si in bisericile din Romania, intrucat, in ultimii ani ne cam ferim de astfel de subiecte, ca sa "nu deranjam" in vreme ce acest curent ia o amploare extrem de mare, promovandu-se inchinarea superficiala, sub motivul ca "Domnul e bun si iarta" sau "frate, Domnul se uita la inima" (verset scos din context ca sa devina pretext)...

Doamne, da-ne harul pocaintei!
Autor:Cristian Boariu

Parca si acum imi amintesc de privirea din ochii aceia blajini ai baietelului care a tinut in mana pentru prima data o portocala… A gustat din ea cu pofta si printre molfaielile sale am recunoscut in priviri recunostinta.Era fericit poate pentru prima oara! Asa a fost vizita noastra la saraci din acel an geros de iarna. Cand am realizat ce inseamna saracia cu adevarat, m-am cutremurat. N-am inteles niciodata bucuria de a manca o portocala, insa am vazut-o prima data la un baietel de cinci anisori… I-am intins si o napolitana cu cacao. A luat-o imediat, a desfacut-o si a muscat cu pofta din ea. M-a facut sa rad acel chip murdarit de ciocolata, saltand printre piciorele noastre! Sa-i vad pe alti fericiti, m-a facut pe mine fericita, stiind ca am avut o mica contributie! Dupa atatia ani, amintirile acelea inca ma rascolesc… si de multe ori ma determina sa cred ca realitatea este cu mult mai aspra decat pare pentru noi. Ne plangem de atatea nevoi, insa nu stim ca altii au fost condamnati la o viata in mizerie si saracie. Sunt atatia copii, ca si Marius, care n-au gustat niciodata o portocala sau n-au avut sansa sa se joace cu o jucarie. Ma gandeam, cat sunt de nevinovati de soarta lor… Prea putini reusesc sa se ridice deasupra tuturor piedicilor puse de viata si sa inainteze spre succes. Restul raman ingropati in mocirla societatii in care traiesc, fara sa realizeze ca viata este mai mult de atat! Ca dreptul de a se bucura il au si ei, la fel ca si noi… Se modeleaza dupa vesnicul tipar mediocru, care nu cere decat acceptarea statutului propriu si resemnare… si raman ascunsi in umbra saraciei toata viata. Trist! Nu vor putea niciodata sa-si indeplineasca visurile, sau nici macar nu au visuri… Niciodata nu vor putea merge intr-o vacanta, cum cei mai multi o fac, ci doar sa-si mentina traiul de pe o zi pe alta… si mai grav, poate nu vor auzi niciodata de Dumnezeu! Sau Il vor respinge pentru ca nu inteleg… si dupa o viata de durere, ii astepta o vesnicie de durere… Nemaipomenit de trist! Cat de imuni putem ramane noi, la asemenea tragedii care se intampla chiar acum, chiar in aceasta secunda, pe acest pamant?

Articol scris de LUTA ANCA