Andreea T.

Malta

2015-12-22T01:07:00.000+02:00

La sfârșitul lui octombrie plecam cu cel mai mic bagaj pe care l-am avut vreodată cu mine spre un punct aproape indescifrabil pe hartă, spre o lume în care am întâlnit un mix de influențe orientale, exotice și europene, spre ceva cu totul nou. Îmi place să călătoresc atunci când trebuie să învăț ceva nou, poate chiar mai mult decât atunci când plec în vacanțe și stau cu o carte în mână pe plajă.

Malta mi-a oferit o nouă experiență de învățare, nu numai de explorare.

Când am coborât din avion cu bagajul meu minuscul pentru o săptămână aveam impresia că am aterizat într-o zonă boemă. Mă așteptam să văd oameni în cămăși înflorate lângă palmierii de lângă aeroportul cu miros de vară. Nu a fost chiar așa. Dincolo de palmierii de impresie am descoperit o lume modestă, primitoare, ospitalieră, lipsită de extravaganțe. Pe alocuri, peisajul era ușor dezolant. Nu chiar ce ne imaginasem inițial.

Am trecut de pe Malta pe Gozo în mai puțin de 20 de minute, după 12 ore de călătorie. Nu îmi venea să cred că voi ajunge, în sfârșit, într-un duș! Vă mărturisesc faptul că timp de o săptămână am uitat să traversez strada. Circulația fix pe dos de la ei mă oprea la fiecare trotuar preț de câteva secunde ca să gândesc în ce parte trebuie să mă uit. Bineînțeles, tot în stânga mă uitam :).

Am învățat, am împărtășit experiențe cu alți reprezentanți de organizații din Europa și am creat instrumente noi pe tema șomajului în rândul tinerilor - problemă dezbătută pe larg atât în România, cât și la nivel european. Le-am povestit despre Programul "Garanția pentru tineret" și despre Legea Voluntariatului actualizată în 2014 și m-am pregătit să devin multiplicator în rândul altor tineri pe această problemă.

Printre picături am reușit să vedem câteva puncte cheie de pe Gozo. Probabil că dacă voi trăi să fiu bunică peste 50 de ani, le voi povesti nepoților mei și, probabil, le voi arăta fotografii cu Fereastra de azur, pe care ei, din spusele specialiștilor, nu o vor mai prinde din cauza eroziunii apei. Am mers pe platforma cetății insulei cu lanterna. Am spus-o atunci și o spun și acum: în bătaia clopotelor la fiecare 15 minute și în întunecimea nopții m-am simțit ca într-unul dintre romanele lui Dan Brown.

Este foarte interesant să trăiești chiar și o săptămână (atât cât am stat eu) pe o insulă de acest tip, parcă mult mai puțin atinsă de branduri, cu mici proprietari de restaurante care fac din orice vizită a unui grup de turiști motiv de sărbătoare, cu magazine puține și liniște de la ora 18.00.

Înapoi în România, înarmată cu informații și instrumente noi (ce tehnic sună!), am organizat un workshop cu 16 tineri și tinere aflați și aflate într-o etapă frumoasă a vieții și lipsită de prea multe griji. Mi s-au lipit de suflet cu prospețimea lor. Parcă mă vedeam pe mine la 16-17 ani. Am discutat cu ei despre implicare, cetățenie activă, voluntariat & Lege Voluntariatului, atitudini față de cei de lângă noi, problema șomajului în România și la nivel european în rândul tinerilor - informații de care ei aveau nevoie pentru a-și pune temeliile viitorului și a siguranței lor, dar și pentru a da dovadă de spirit civic. Sper că le-am lăsat o amintire plăcută, a unui alt mod de a învăța și de a te educa, așa cum îmi aduc eu acum aminte despre această experiență.

Bagajul meu minuscul, dar nu imposibil

Fotografia mea preferată din avion. Ne pregăteam să aterizăm în Malta.

Fereastra de azur

Ferestre și construcții malteze

Labirint de străduțe înguste

Culori @Gozo

Singura plajă cu nisip din Gozo

Ferestre @Roma

Înapoi în București, în rolul de multiplicator

M-am întors la 2 zile după evenimentul de la Colectiv. De fapt, din lipsă de internet, am aflat abia la ora 3 dimineața despre ce s-a întâmplat (când deja eram pe drum înapoi). Din cauza zborurilor, programasem o escală frumoasă la Roma, însă evenimentele din țară ne-au luat tot cheful. Ne-am plimbat plouați câteva ore, citind constant știrile de acasă. Am vrut să scriu. Am vrut să dau frâu liber frustrărilor și tristeților pe care le-am simțit. M-am gândit la prietenii mei, la faptul că puteau fi ei sau puteam fi chiar eu. Însă nu am putut. Pe măsură ce se mai stingea o viață cuvintele mele se mărunțeau, mă făceau firimituri, reușind să mă adun doar noaptea în întunericul camerei mele ca să retrăiesc apoi aceleași sentimente. Încă nu pot să spun mai multe despre Colectiv.

Vara mea

2015-09-06T23:27:00.000+03:00

Nu știu cum a fost vara voastră, dar a mea simt că a fost foarte scurtă. Am așteptat cu sufletul la gură să vină luna august ca să iau pauza pe care o așteptam de ceva timp și m-am trezit după două săptămâni, foarte aproape de septembrie.

Scriam ultima dată că sunt împacată cu mine însămi și că trăiesc o perioadă de liniște. Mă bucur să văd că există o constantă în aceste sentimente. Ba chiar mă simt și mai împăcată când observ ce frumos ne arată viața adevărurile, uneori, ascunse în tufișurile din fața noastră.

Precum anul trecut, am lucrat vara aceasta și pot spune că acum înțeleg de ce ăi mai mari apreciază așa de mult cuvântul ,,concediu". Fu frumos, dar se și du.

Luna iunie a fost lună de sesiune. Am avut norocul unei sesiuni mai puțin stresante datorită stresului depus și premiat în timpul semestrului. Cu toate acestea, lucrări, lucrărici, hârtii și hârtiuțe m-au făcut să nu o simt. Iulie, când deja mă simțeam mai degajată și afirmam acea senzație de zen, am lucrat și participat la evenimente într-un București înfierbântat de coduri colorate.

Unul dintre evenimentele la care mi-am dorit foarte mult să ajung a fost Școala Română de Dezvoltare. Este unul dintre puținele momente din an în care pot avea acces la informații legate asistența pentru dezvoltare și sprijinul umanitar worldwide direct de la specialiști. Anul acesta tema centrală a constat în profilul României ca stat donator de asistență pentru dezvoltare. De altfel, evenimentul a marcat tematica 2015 - Anul European pentru Dezvoltare. Nu în ultimul rând, am avut ocazia să particip ca reprezentant al asociației APDD - Agenda 21 la târgul de organizații active în domeniul educației pentru dezvoltare.

Mai mult, asociația noastră a marcat 11 ani de existență și, ca în fiecare an, am marcat momentul în Adunarea Generală. În aceeași săptămână, echipa noastră a lansat și un nou proiect ambițios despre care scriem aici - ~~Guvernare Incluzivă.~~

Am legat și o colaborare foarte frumoasă cu revista online YUP, iar primul meu articol a apărut acum câteva zile. Suntem la început și sperăm să avem rezultate satisfăcătoare.

În afară de acestea, m-am bucurat de cofeina matinală în timp ce recrutam tineri pentru deplasări sau naiba știe ce am mai făcut sau n-am făcut la birou.

În sfârșit, a urmat și vacanța... vacanța aceea cu șlapi și scoici la care visam încă din februarie și la care pofteam cu toată inima. Am întâmpinat-o cu o escapadă de un weekend... tot la mare. Ne-am bucurat de nisip, de valurile cale și de serile pe faleză. Ne-am încărcat bateriile și... ne-am întors la realitate.

Urmează o toamnă plină. Agenda e deja aglomerată până la sfârșitul lui octombrie. De fapt, noul an universitar va fi plin. Cine știe ce mai urmează...

Ceai rece la sfârșit de vară

Școala Română de Dezvoltare

Dulciuri raw vegan tot la sfârșit de vară

@Castelul Reginei Maria - Balcic

Well... surorile sisters

Colaj de fericire

Super priveliștea din vacanță

Muntele și marea...

Find time to lose yourself in what you love.

Înainte

2015-07-07T00:52:00.002+03:00

Cred că de foarte puține ori ne simțim împăcați cu noi înșine, împliniți sau chiar... norocoși. Mereu avem ceva să ne reproșăm și facem un obicei din a ne dori la nesfârșit să ne depășim. Nu e rău, v-o spun eu - cel mai sever judecător pe care l-am cunoscut - însă câteodată este bine să ne mai oprim din a ne cere atât de mult, din a alerga pentru a fi ca X sau ca Y sau pentru a ne spăla păcatele față de ceea ce nu am ajuns să fim. Pentru că da - este o problemă. Avem tendința de a ne simți vinovați față de ceea ce ne-am dori să fim și totuși nu suntem și ne certăm, (supra)solicităm și ajungem să nu mai știm ce înseamnă mulțumirea, bucuria de a fi acum și aici sau împăcarea cu sine.

Eu am luat o pauză, deși trebuie să recunosc, mai iau și pauze la această pauză. Ori am trecut de o vârstă crepusculară - în care aveam tendința să văd teoria conspirației în lucrurile din jurul meu și să fiu mai pesimistă - ori viața mea a început să se mai relaxeze iar eu am început să îmi impun să mă feresc de procesele de conștiință inutile pentru psihicul meu.

Ies dintr-o perioadă de câțiva ani în care simt că am trecut multe teste - unele de răbdare, altele de curaj. Simt că sunt la capătul unui bildungsroman în care am fost personajul principal, iar adevărul este că mă simt mult mai împăcată cu mine însămi. Am înțeles că la vie en rose e o utopie pe care vrem să o trăim de fiecare dată când ne impunem ținte fără să ne gândim la noi înșine, am înțeles că viața înseamnă decizii și că nu toți care ne înconjoară trebuie să și rămână pe lângă noi. Mă simt ca o Anna Frank la sfârșitul jurnalului, înainte să fie dusă în lagăr. O Anna care scrie, înțelege și simte mai mult.

Cei 20 de ani și-au spus cuvântul asupra mea și, într-adevăr, schimbarea de prefix a venit cu alte schimbări la pachet. Nu știu dacă am reușit prea multe sau prea puține. Nu știu dacă mă mulțumesc ușor, cu puțin sau nu, dar știu că mă simt împlinită și împăcată așa cum sunt.

Nu sunt într-o vacanță în Thailanda și nici nu merg la yoga. Ba din contră, anii mei s-au transformat într-un "du-te vino" uneori epuizant, dar la care nu aș renunța. Îmi place tot ce fac, tot ce conturez și cred că dacă reușesc să îmi păstrez echilibrul, lucrurile bune nu vor întârzia să apară.

Tot ziceam că viața mea este mereu în viteză...

Mereu un kinder între facultate și birou.

Fericire :)

Primăvara vine cu schimbări, nu?

@Tușnad, târg de ONG-uri în cadrul unui curs de formare pentru bloggeri organizat de FDSC

Momente și rânduri pe care le împărțim fie cu apropiații, fie cu o gură de cafea.

În rolul de facilitator @Let's take care of the planet - Bruxelles

~~Va urma.~~

Continuăm să fim împreună pentru Alexandra!

2015-04-18T00:46:00.000+03:00

Trebuie să vă mărturisesc faptul că sunt zile în care stau și mă gândesc la ce înseamnă să nu mai fim. ~~Mă îngrozesc.~~ Și încerc să mă îmbărbătez spunându-mi că o să fim chiar și atunci când nu o să mai fim. Dar totuși, nu ar fi mai bine să fim atât timp cât putem fi?

Aveam 16 ani când o boală necruțătoare mi-a răpit bunicul care mă diviniza, dar nu a mai apucat să mă vadă în timp ce prindeam aripi. Uneori îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri. El, noi lângă el și liniștea. A luptat. A luptat până în ultimul moment, dar nu am putut să îl ajutăm să învingă. De atunci, mi-am promis că voi încerca așa cum voi putea să fiu alături de cei într-o suferință asemănătoare și care sunt... atât de frumoși.

Alexandra - pentru că așa prefer să îi spun acum evitând distanța în comunicare - mi-a fost unul dintre profesorii din liceu. Spun că mi-a fost pentru că a trecut și pentru mine ceva vreme de la ultimul clopoțel. . Din păcate, la scurt timp după ce am terminat liceul am aflat că este victima aceluiași cancer care mi l-a răpit pe cel drag.

La începutul anului am fost anunțată că are nevoie de 50.000 de euro pentru a se putea salva. O unică șansă, departe de România. Elevi, foști elevi, profesori, prieteni s-au organizat și au demarat o campanie pentru strângere de fonduri. Rezultatele au fost, probabil, nesperat de bune. A ajuns la Viena și aveam să aflăm, când ea încă era pe masa de operație, că lucrurile sunt atât de complicate încât este nevoie de o echipă de 8 medici pentru intervenție, iar suma brusc se dubla.

Și ne-am organizat. Spectacole, campanii on-line, presă, mediatizare, fundații, instituții - toate au sprijinit acoperirea costurilor.

Astăzi, Alexandra este pe drumul cel bun, însă are nevoie în continuare de sprijinul nostru: suma de 23 000 de euro ar putea acoperi costurile unei intervenții finale, necesară recuperării. Intervenția trebuie realizată tot în Austria, de aceeași echipă de medici.

Și-a dedicat viața elevilor, iar noi trebuie să îi fim alături în această cumpănă.

Și cred că este posibil să o ajutăm. S-au strâns peste 100 000 de euro pentru prima intervenție. Am demonstrat că putem și cred că vom reuși să strângem banii și de data aceasta!

Așa că, vă rog, dați un share acestui articol și gândiți-vă că oamenii buni trebuie ținuți alături de noi cât mai mult timp cu putință. Și dacă putem, de ce să nu o facem?

Conturile în care puteți depune banii sunt următoarele

LEI: RO11BRMA0999100068254434

EUR:RO11BRMA0999100068254628

USD:RO11BRMA0999100068255016
SFIRLOGEA MARIA ALEXANDRA

BANCA ROMANEASCA

Mai multe informații despre cazul Alexandrei găsiți accesând următoarele pagini și, bineînțeles, eu vă stau la dispoziție pentru orice răspuns:

Facebook - Împreună pentru Alexandra - Ajutorul tău contează

Știre Prima TV

Știre - Primăria Sectorului 6

Știre Antena 1

Ajută-l pe cel de lângă tine și te vei ajuta pe tine!

De la agonie la extaz

2015-04-04T23:45:00.000+03:00

Nu fac prea multe introduceri.

Andreea - în Gara de Nord.

Mă uit pe tabela de plecări să văd de la ce linie îmi pleacă trenul spre Băile Tușnad. Mă lămuresc, mă retrag și trec pe lângă doi indivizi. Unul (părea angajat al gării) făcea semne spre tabela de informații dar nu spunea nimic. Celălalt, un tânăr asiatic se uita din ce în ce mai nedumerit la el.

Pentru că nu pot rezista atunci când văd străini neajutorați la noi în țară am intervenit:

"Do you need help?"

"Yesss!" - spune tânărul asiatic de parcă îl prinsese pe Dumnezeu de picior.

Românul nostru dă din cap de parcă scăpase de la moarte și de parcă venisem în ajutorul lui nu în ajutorul străinului,

Mă uit pe biletul lui. Mergea spre Brașov.

"Ok. You have to follow me. We'll travel together. It's the same train."

"Great!!" spune el.

"But we have to wait 'cause I have to meet another person who travels with me."

"That's ok for me!" spune el.

Intrăm în vorbă. Venit din Coreea de Sud în Europa, student la Matematică în Lituania pentru o perioadă, iar la sfârșitul fiecărei săptămâni vizitează o altă țară din Europa.

"May I ask you something?" zice el.

"Yes, of course!"

"I tried to buy my ticket with my credit card, but they told me that it's impossible. Is it true?"

Rămân pe gânduri. Nu îmi pusesem problema asta vreodată, deși văzusem de multe ori în afară obiceiul ăsta.

"Mmmm, honestly, I have never tried, but it may be true. Actually, I have never thought of buying the train tickets with my credit card in Romania."

Îmi sună telefonul.

"Bună! Uite acum ajung în gară. Tu ai ajuns?"

"Da. Am ajuns. Ba chiar am ajutat un tânăr din Coreea că nu se descurca pe aici cu biletul și va călători în același tren cu noi."

"Ce tareeee! Îmi place cultura lor foarte mult."

Ajunge tânăra care mergea cu mine spre Tușnad.

Îi întinde mâna și îi spune în coreeană "Încântată"(cred). El rămâne blocat și îi răspunde tot în coreeană.

"How could you know?"

"I told her when she called me."

"Ah, ok. But still.." (mirat).

Climax. Agonie și extaz. Șoc. Spuneți cum vreți voi, dar eu i-am citit figura și mi-am spus că nu o să uit niciodată întâmplarea asta. Îmi aduc aminte că în decembrie, când mă întorceam de la Cluj, un alt tânăr (tot de pe alte tărâmuri) m-a întrebat unde e vagonul resturant. Eu i-am spus că nu există în acel tren, dar că îi pot oferi din mâncarea mea...

Atât pentru azi. Vă las în compania unui duet superb:

Despre un semestru zbuciumat

2015-02-25T22:14:00.003+02:00

...care a luat sfârșit. Despre acest subiect vă voi scrie în seara aceasta.

Când crezi că lucrurile nu au cum să fie mai agitate decât în T0 cu siguranță te înșeli. În fiecare semestru, de vreo 3 ani încoace, mă mint că în următorul are să fie mai bine, mai liniște, mai mult timp pentru mine. Și tot de 3 ani încoace realizez că fiecare semestru este mai agitat și mai plin decât cel din urmă.

Semestrul trecut, bineînțeles, le-a întrecut pe toate. Am amestecat cursurile, orele de lectură cu jobul, evenimentele și ultimele deplasări, am debutat scrierea proiectelor pentru facultate între București și Cluj, m-am obișnuit cu sediul nou al universității și cu drumul mai incomod între facultate și birou.

Dar măcar am scăpat de bulinele roșii de pe clădirile în care învățam anul trecut. În fine, era doar una că pe a doua au scos-o. ~~Oare mai crede cineva că vreo clădire din centrul vechi nu cade la primul cutremur?~~

Mulți spun că a fost cel mai greu semestru din această facultate. Vreau să îi cred. Mă aflu deja cu ambele picioare în cel de-al patrulea semestru din facultate și îmi doresc să se ușureze treaba. Cert e un singur lucru - lucrurile pe care le-am învățat în ultimele luni mi-au întărit convingerea cu privire la tema mea de licență. O da! Și de unde credeam că o să fug ca dracul de tămâie, tot acolo am ajuns.

Știți cum e? Până nu guști, spui că nu-ți place. Cam așa era și la mine. Am început facultatea crezând cu filosofia nu e de mine. Am început să citesc încă din semestrul trecut niște indivizi care spuneau niște lucruri interesante. Semestrul acesta am continuat cu alții tot pe linie filosofică. Mi-am pus întrebări și am răspuns la ele în fiecare miercuri de la 8 la 10 dimineața, din octombrie până în ianuarie. Woaahhh! O oră superbă pentru filosofie. Nici ochii nu mi se deschideau la ora aia. Dar știți ce? Am lipsit la un singur seminar de filosofie și nu pentru că abia mai trăgeam de mine, ci pentru că au năpădit altele pe capul meu într-o unică dimineață de miercuri.

Am simțit acest semestrul care tocmai a trecut ca pe-o sesiune întreagă. M-a ținut în priză și parcă m-a pus mereu pe fugă. La propriu. Însă, uitându-mă în spate, cred că mi-a și plăcut. Poate de aceea am rezistat ~~supraviețuit.~~

"Prezentare la Dworkin pentru săptămâna următoare?"
"Aha."

"E cel mai nenorocit text din acest semestru?"
"Aha."
"Ok. Let's do it."

Mi-am format o echipă de oameni minunați cu care am am colaborat în materie de texte, interpretări și plânsete. Păi da! Ne mai plângeam și noi câteodată. Așa, între noi și despre noi. M-am obișnuit să citesc la computer și am mai salvat niște copaci. Anul trecut, aveam vrafuri de hârtii și hârtiuțe cu texte de seminar. Anul acesta am renunțat. Prea multe principii încalcă o mașină de multiplicat, nu?

Prin ianuarie mi-am dat seama și cine aș vrea să îmi fie coordonator de licență. A fost o surpriza chiar și pentru mine! Sper să nu fie și pentru el (adică proful) sau măcar... să fie una frumoasă.

Am scris proiecte la 2 noaptea sau în trenul spre Cluj și mă gândeam la ele în timp ce îmi făceam duș. Serios vă spun că acolo îmi vin cele mai bune idei de teme. Dar na, s-au dus de parcă nici nu au fost. Nu am mai patinat deloc și regret tare, dar timpul parcă s-a condensat. Cer scuze celor dezamăgiți. A patinat soră-mea și pentru mine.

Am trecut cu brio și de alte examene - poate chiar mai importante. Mi-am răvășit iluziile și m-am trezit la realitate, am ascultat, am ascultat... și am cusut și descusut toate mesajele pe care le primeam. Am învățat multe lecții (de data asta nu de filosofie sau de politică comparată - apropo, mișto cacofonia, nu?), ci pentru mine și despre mine.

Urmează altele.

Urmează un alt semestru care, sper eu, să fie mai ușor. Cu mai puține deadline-uri. Nu de alta, dar parca viața ni s-a transformat într-un soi de termen limită, ~~iar agenda mea este deja plină.~~

~~Dar uneori îmi place!~~
~~Zău că-mi place!~~

Sursa foto

2014

2014-12-30T15:19:00.003+02:00

Dacă aș sta să compar anul 2014 cu anul 2013 cred că, dupa ce aș trage linie, aș realiza că a fost de două ori mai bogat. Și nu ma refer la bogății bănești. Mă refer la un an mai bogat în activitate, mai aglomerat și mai dificil.

A fost un an greu, însă, psihologic vorbind, mă aștept la doi ani și mai grei - 2015 și 2016. Dacă până acum credeam că pe măsură ce înaintez în vârstă am tot mai puține de învățat, 2014 mi-a demonstrat că nu este așa. În fiecare zi, cu cât trebuia să fac față mai multor cerințe cu atât trebuia să îmi scot de la naftalină teoria învățată sau să acopăr golul existent cu bunăvoința celor din jur.

2014 a venit, în primul rând, cu prima sesiune. A fost cea mai grea pentru că a fost și prima. Atunci am început să consum cafea în mod regulat, să adorm spre dimineață și să îmi folosesc memoria vizuală mai mult ca oricând. Uneori mă întreb cum am putut să citesc sutele de pagini și să îmi și rămână în minte atâtea lucruri într-un timp atât de scurt. Dar în fine, a trecut, iar a doua sesiune mi s-a părut floare la ureche.

Tot 2014 a venit cu prima călătorie în Germania care a avut nenumărate peripeții. Nu voi sta să le explic acum pentru că mi-ar trebui un articol separat. Însă da, m-am lovit și de ale vieții suprize ~~vezi furatul ciocolatei din bagajul de cală.~~ Tot 2014 mi-a dăruit și a doua călătorie în Germania. De data aceasta mult mai pașnică, din care am avut de învățat foarte multe lucruri. Mi-am făcut noi prieteni, am colaborat cu noi parteneri și am văzut locuri noi care îmi vor rămâne în sertarul cu amintiri plăcute pentru totdeauna.

De asemenea, am participat pentru prima oară la BISMUN. Aș fi vrut să scriu un articol la vremea potrivită, însă m-am lăsat dusă de valul priorităților și nu am mai făcut-o. A fost o experiență minunată în care mi-am exersat abilitățile de dezbatere, dar am furat tactici și de la ceilalți participanți. M-a îmbogățit spiritual, iar dacă timpul îmi va permite voi mai participa și în 2015.
A fost un an prielnic și pentru a-mi cunoaște mai bine țara. Chiar îmi aduc aminte că în clasele primare învățătoarea ne spunea că nu putem să plecăm în alte țări fără să ne cunoaștem propria țară. Niciodată nu am fost de acord cu aceste cuvinte, însă am înțeles că sunt locuri pe care trebuie să le văd în România. Așa că mini vacanța de 1 mai am petrecut-o într-unul dintre orașele mele preferate - Brașov. Luna iulie mi-a dăruit câteva zile la Sinaia cu ocazia Școlii Române de Dezvoltare. Tot în luna iulie, responsabilitățile de la birou m-au aruncat în mașină și am oprit într-un colț parcă rupt de lume - Izvorul Mureșului. Din păcate, am avut prea puțin timp la dispoziție ca să reușesc să admir peisajele din jur, însă suficient să respir aerul tare de munte. Uneori, ancorată în Bucureștiul acesta gălăgios și aglomerat, mă întreb dacă există cu adevărat locuri liniștite. Obișnuită să fiu mereu pe fugă, să îi simt respirația celui de lângă mine în metrou sau în autobuz, să alerg prin aeroport parcă uit ce înseamnă liniștea. Sunt nopți în care nu o găsesc nici în somn.
Luna aceasta am avut două escapade. Una la Cluj și alta la Drobeta Turnu Severin. Cred că și despre ele aș putea scrie câteva lucruri într-un articol - în special despre condițiile CFR. Însă, partea frumoasă a paharului este că am reușit să văd minunatul Cluj care mi-a oferit câteva zile extraordinare, fiind îmbodobit de sărbătoare înainte de Crăciun. Sunt norocoasă. Perioada aceasta din an este tocmai potrivită pentru a vizita Clujul. Parcă îți umple sufletul de bucurie și te încarcă de energie pozitivă. În Drobeta cred că nu mai am degete la mâini să număr pentru a câta oară am fost. Așa cum știam, a rămas un oraș liniștit, dar în care nu mă simțeam în siguranță pe stradă așa cum mă simțeam la Cluj. Am încercat să regăsesc locurile pe care le-am frecventat cu 5 ani în urmă, când am fost ultima dată. Nu le-am găsit. Au dispărut și îmi dau seama că datorită economiei slabe din județul Mehedinți. Una peste alta, m-am bucurat de aceste ieșiri chiar dacă au fost scurte și mereu pe fugă.
Bineînțeles, nu puteam să marchez vara fără să mă bucur de o carte pe malul mării.
Am cunoscut oameni frumoși în 2014 și sunt mândră că pot spune că am legat prietenii. Mi-am combătut prejudecățile, am iubit și mai mult, am învățat să fiu mai înțelegătoare, dar m-am și desprins de vechile prietenii pe care eu încă le mai credeam vii. De fapt, erau moarte de mult, iar eu am decis să nu le mai fac pomeni.
A fost un an plin și greu, fără prea multă vacanță dar cu alte surprize frumoase în spate. Și cred că de acum va trebui să mă obișnuiesc să am vacanțe din ce în ce mai scurte și zile și mai scurte. Simt că timpul se condensează și pentru mine și că îmi scapă printre degete. Să fiu oare eu de vină? Sau poate doar cursul inevitabil al vieții?
Cred că amândouă, însă pentru moment îmi place tot ce trăiesc, tot ce simt și apreciez tot ce mă înconjoară. Îmi doresc un 2015 înțelept cu timpul, plin de dragoste și de surprize plăcute, iar vouă, celor puțini care îmi mai citiți blogul, vă doresc un An Nou bogat în vești frumoase și zile cu soare!
Mai jos vă împărtășesc o parte dintre momentele mele din 2014 fotografiate pentru eternitate:

Apus de soare la malul mării

Cluj, decembrie 2014

1 mai @Brașov

Cetatea Brașovului, 1 mai

BISMUN, martie 2014

@Oybin, februarie 2014

@Berlin, februarie 2014

@Munchen, august 2014

@Passau, august 2014

20 - în curând

2014-11-10T00:42:00.001+02:00

Nu o să scriu mult. E destul de târziu, iar eu nu pot să spun că m-am bucurat prea mult de weekend.

Sunt puțin melancolică sau poate doar emoționată. Nu știu. Mă văd în ajunul unei ~~frumoase~~ vârste care mă pune pe gânduri. Am impresia că am strâns atâtea amintiri în ~~aproape~~ 20 de ani, am trecut prin atâtea experiențe încât mă întreb curioasă ce mai urmează.

20. Când s-au dus? E clar, pentru mine, noțiunea timpului a apărut în jurul vârstei de 4 ani. Cam de pe atunci am primele amintiri. Dar totuși... când s-au dus anii?

Când am terminat generala, când am terminat liceul, când am aflat și făcut atât de multe? Când s-au căsătorit prietenii mei? Când a crescut Raluca? Când am renunțat la păpuși?

Până acum 2 ani totul mi se părea foarte lent. Dar azi... este atât de rapid. Îl măsor în deadline-uri, examene, plecări, întoarceri, evenimente și, în cele mai fericite cazuri, în cărți citite.

20 de ani de zâmbete, plimbări în parc, teme, vacanțe, proiecte, cărți, părinți, bunici, tristeți, bucurii, olimpiade, role, patine, iubire, copilării, temeri, prieteni, așteptări, dezamăgiri, despărțiri, pagini scrise, clipe, aminitri, nisip, stilouri, realizări, surprize.

Uneori mă întreb dacă această viață îmi va ajunge pentru a face tot ce mi-am propus.

20. Așa cum nu vor mai fi vreodată.

În curând.

Sursă photo: pinterest.com

Germany, Deutschland, L'Allemagne

2014-09-17T00:54:00.002+03:00

Călătoresc din ce în ce mai mult și, cu toate că încă nu am bifat locurile pe care chiar îmi doresc să le vizitez (și care nici nu sunt destinații imposibile), mă bucur de fiecare destinație pentru că știu că am multe de descoperit.

Anul acesta am vizitat de două ori Germania. Ultima dată, chiar luna trecută într-o tabără de vară. Față de prima oară a fost o călătorie cu mai puține aventuri, fără bagaje pierdute prin aeroporturi sau alergături pentru a prinde avioanele. Am avut zbor direct (slavă cerului!) și m-am declarat fan TAROM. :D

Dacă în iarnă eram și cu un picior în Cehia, de data asta am fost cu unul în Austria. Mai exact, am stat în ,,orașul celor trei râuri" așa cum le place nemților să-i spună - Passau. Se află la intersecția Dunării, Inn-ului și Ilz-ului. Nu auzisem prea multe despre el și doar știți, în general când mergem în locuri despre care nu știm prea multe avem tendința să subestimăm. Mare mi-a fost surpriza să privesc de pe coline orașul în ansamblu. O minunăție! Străzi care miroseau a istorie, curățenie exemplară și oameni drăguți gata să te ajute la nevoie.

Pentru că am stat o săptămână, activitățile pregătite de organizatori au fost diverse, iar amintirile au rămas demne de povestit. Una dintre zile a fost dedicată unor excursii tematice și chiar dacă nu este domeniul în care excelez, am participat la o prezentare a unei firme de închiriat mașini electrice, am avut ocazia să merg într-o mașină electrică, dar am și făcut un tur de aproximativ două ore și jumătate într-una dintre cele mai mici fabrici BMW din Germania, iar când spun mică, mă refer la echivalentul unui orășel de aprox. 45.000 de locuitori. :) Să le luam totuși pe rând.

Ce înseamnă mașina electrică pentru noi? Un produs care nu este rentabil. Parcurgi distanțe mici, bateria te ține puțin, timpul pentru reîncărcare poate fi îndelungat (până la 9 ore - în funcție de dotările mașinii), sunt scumpe și nici nu se aud (dar deloc!). Dacă ne raportăm la România care abia se descurcă în domeniul autostrăzilor, nu putem avea pretenții prea mari. Spațiile pentru reîncărcare sunt rarisime, iar cererea pe piață este foarte mică. Însă când vorbim de Germania și de Bavaria în special - pentru că despre zona asta vorbesc - situația stă diferit. Guvernul a investit în localitățile din Bavaria pentru a monta panouri solare pe majoritatea caselor, panouri care după spusele celor de acolo, nu au nevoie de prea mult soare pentru a rezista o perioadă lungă de timp. Asta ca o paranteză cu bold. Găsești din localitate în localitate locuri de încărcat electric mașina, mall-uri cu aceleași facilități pentru a-ți putea face cumpărăturile până când broscuța sau ce ai tu se încarcă. E foarte adevărat că nemții își permit astfel de mașini și că vorbim despre un nivel economic mult deasupra celui românesc, dar de undeva au început și ei, no?

BMW - Știți emisiunea aceea de pe Discovery, ,,How is made?" sau ceva de genul? Ei bine, am văzut-o live. Pur și simplu am văzut cum o bucată de oțel devine BMW-ul pe care vecinul de pe strada mea îl face praf în fiecare zi tot mai mult. Procesul este impresionant, iar organizarea este la punct și virgulă, tipic nemțească. Fundația fabricii este atât de adâncă încât nu se simte nicio vibrație vibrație datorată preselor care dau startul unui nou BMW. Nu numai că fiecare angajat știe foarte bine ce trebuie să facă, dar lucrează pe cronometru în timp ce altul pregătește tot programul său materialele pentru ceilalți colegi. Ce m-a lăsat cu adevărat mască este că ei pur și simplu știu să își promoveze brandul prin orice. Inclusiv ghidul, care cel mai probabil învățase o poezie, nu ezita la o orice noutate să adauge o notă business de lipsă de modestie care totuși prinde - ,,Și pentru că ne gândim la sănătatea angajaților noștri, mașinile sunt ridicate la nivelul lor pentru a ne asigura că nu vor pleca acasă cu dureri de spate sau de coloană" ori ,,pentru că ne apreciem angajații și le respectăm timpul liber, le-am creat spații în care se pot juca pe play station în timpul pauzelor". Aha. De ce spuneam că este această făbricuță era un orășel de 45.000 de locuitori? Nu mai pun la socoteală că avea un spital, sală de fitness sau propria stație de pompieri, dar generatoarele lor ar fi putut alimenta un oraș întreg.

Și dacă tot suntem la capitolul mașini, educația nemților pe autostradă este exemplară. Vă amintiți de momentul în care ați intrat în depășire, iar inteligentul pe care voiați să îl depășiți a mărit viteza? Da, și eu. Doar că de astea am dat numai pe la noi. La ei în schimb, ți se face loc de cel din față cu mult înainte. Și nu știu dacă toți știți, dar au porțiuni fără limită de viteză. Acum, să mergi într-o mașină de 9 persoane pe ploaie cu 180 km/h sună ciudat, dar la ei nu e imposibil. Până la urmă, știm bine că nici la noi nu e imposibil, însă nouă ne lipsesc multe că să putem realmente să ne asumăm un astfel de risc. Așa că mai bine, lăsăm limita de 130 pe autostrăzi, (care oricum la noi înseamnă 160) decât să dai drumul carnagiului.

Lăsând vitezele și educația care nouă ne lipsește în trafic la o parte, vreau să demitizez acea vorbă conform căreia nemții sunt reci și nașpa, nu vorbesc engleză și nu te ajută. 2-3 cazuri în care chiar nu știau engleză am întâlnit, dar prin semne sau alte limbi ne-am descurcat. Am dat și pe stradă, nu numai printre organizatori de oameni minunați gata să te ghideze și cărora dacă le spuneam că sunt din România nu se strâmbau. Cu toate astea, când am ajuns în Munchen, parcă mi s-a mai tăiat avântul. Și nu din cauza lor, ci din cauza alcoolicilor care îmi vorbeau graiul și înjurau ca la ușa cortului în centru, pe lângă magazine sau la metrou. Păi cum să nu ni se scoată vorbe cu astfel de purtători de cuvinte de duh?

Dar de departe, momentul care mi-a adus cea mai mare fericire și pe care cred că nu o să îl uit niciodată a fost atunci când un tânăr polonez din tabăra de vară a venit și mi-a spus la sfârșit, înainte de plecare următorul lucru: ,,Nu am să uit niciodată cum ai vorbit despre țara ta. Dacă până acum tot ce auzeam erau numai vorbe împotriva românilor acum mi-am schimbat total opinia. Du-te acasă și luptă pentru țara ta pentru că are nevoie de tine." Și știți ce este și mai impresionant? Că replica a venit după ce, într-un workshop dedicat dezvoltării rurale, le-am explicat realitatea românească actuală cu durere, cu interes, cu alternative și totuși, cu mândria de a fi acolo și a spune lucrurilor pe nume. Aparent, e un lucru mic, însă puținul meu cu puțin altuia contează, iar cel care m-a auzit pe mine poate va vorbi și cu alții de la el de acasă și tot așa. :)

Așa că eu, astă seară, vă salut din țara în care toți copiii ar trebui să aibă manuale pe tabletă și în care vulpea a avut grijă de Romulus și Remus, iar școlile stau închise și mii de elevi parcurg kilometri pentru a le găsi la început de toamnă cu lacătul pus. Dacă am timp, voi pune câteva poze din Germania zilele acestea.

Passau

Ask.fm ?

2014-06-30T00:16:00.000+03:00

Dacă am crezut că am văzut multe, ei bine, de fiecare dată mai apare ceva nou. Așa cum am promis în urmă cu o săptămână, vom sta puțin de vorbă despre ask.fm și despre indivizii/individele care își petrec timpul pe această invenție din social media. S-ar putea să îmi dați block pe facebook, să mă scoateți de la prieteni sau să mă înjurați în mesaje anonime pe care oricum nu am să le aprob. Oricum o să scriu un update cu cea mai funny înjurătură, narcisiștilor! :D

Booonnnnn! Cum stă treaba cu acest ask.fm? Este o porcărie de site pe care copiii mari și mici îl accesează din diferite scopuri, de cele mai multe ori de plictiseală și prostie . Rareori am văzut o pagină de ask.fm utilă. Însă pentru a înțelege mai bine fenomenul voi explica pe categorii persoanele care utilizează acest mijloc prostesc. Menționez, că scriu acest articol după ce am urmărit câteva zeci de pagini de ask.fm când nu aveam ce face, ceea ce se întâmplă destul de rar la mine, în decurs de 7-8 luni.

Să începem totuși cu acele categorii despre care vă ziceam:

a) tipul preadolescentului rebel - sau puștiul/puștoaica aflat în ultimul moment al stadiului operațional concret (vezi Piaget), în jur de 12-13 ani, care scrie/primește mesaje cu tentă sexuală, în general anonime. De exemplu, ,,Ești atât de frumoasă încât te-ai mira dacă un băiat te-ar viola?". Tot ei sunt înnebuniți și după ,,15 aprecieri primilor 150000?" - habar nu am la ce sunt necesare. De asemenea, se vede că sunt la vârsta întrebărilor și problemelor existențiale - ,,Ai fost rănit vreodată?", iar răspunsul este ,,de prea multe ori că să mai am încredere în oameni".

b) tipul narcisistului kilometric - ei bine, tipul ăsta mă enervează la culmea. Sunt persoane care au impresia că sunt atât de importante încât își deschid această pagină pentru a arăta că au cultură generală, ocupate cu a da peste bot oricărei persoane care îndrăznește să le arate câteodată cât de penibile sunt. Se iubesc enorm, răspund ironic si dau răspunsuri extrem de lungi (aproximativ 10 rânduri) pentru niște întrebări scurte, de cele mai multe ori puse de plictiseală. Exemplu: ,,Ce îți place să faci în fiecare zi?" și începe, măi tăticule, să descrie fiecare moment al zilei, eventual și cu detalii despre orele la care merge la toaletă și stă împărat. Pe deasupra, mai sunt unii care se iubesc atât de mult încât își pun și întrebări singuri (lucru greu de demonstrat, tehnic vorbind, dar ușor de observat cu puțină atenție). Nu, așa nu. Și știți? Cel mai rău este că persoanele astea depășesc etapa operațional concretă a lui Piaget :).

c) tipul ipocritului - fraților, ăștia mă amuză teribil! Sunt indivizii/individele care, conștienți/conștiente de faptul că internetul este spațiu public și că oricine, dar absolut oricine le poate scrie întrebări, se arată deranjați/deranjate de anonimii care le spun lucruri incomode (și mai sunt și informați despre ei). Știți că vă expuneți pe internet? DA! Atunci de ce răspundeți cu ,,este viața mea și pe tine nu te interesează" sau ,,nu vă mai băgați în viețile oamenilor! Este problema fiecăruia ce face, cu cine iese, cu cine se pupă și cu cine doarme. Este intimitatea mea". E nu zău? Ce intimitate când tu te expui ca pe prima pagină de la FHM? Îți place să ți se spună ,,Ești frumos/frumoasă și deșteaptă!" și tu să răspunzi ,,Ei bine da, frumusețea am moștenit-o de la mama, care are ochii albaștri, părul blond, cracii lungi, unghii cu gel și merge la salonul X în fiecare joi de la 3 la 4, iar deșteptăciunea mea am arătat-o de atâtea ori la X, Y, Z concursuri de pictură în Bahamas, Timorul de Est și Guineea Bissau", dar nu îți place să răspunzi la întrebări de genul ,,De ce aveai întins rimelul la prânz, la coadă la pâine?" pentru că îți jignește demnitatea. Să fim serioși! Nu sunteți vedete și nici nu veți fi vreodată cu un amărât de cont pe ask.fm.

d) tipul plictisitului - o categorie neinteresantă din punct de vedere critic. Sunt oameni care-și pierd vremea, sau se distrează pe site-ul acesta pentru că ,,e în trend". De obicei, răspund la întrebări de genul ,, Îți place ostropelul sau pomana porcului?", ,,Unde ți-ai petrece vacanța de vis?" ori ,,Avon sau Oriflame?". În general, realizează și ei că activitatea asta nu își are niciun rost și își închid conturile orientându-se spre activități mai interesante.

e) tipul persoanei-care-vrea-a-se-face-utilă - și căreia uneori chiar îi iese. Un fel de "așa da pe ask.". În general sunt persoane care au un hobby, să zicem, fotografie, make-up, muzică și își deschid un cont tocmai pentru a răspunde altor pasionați la întrebări tematice. Din păcate, cum ask.fm le permite anonimilor să lase comentarii, nu se pot separa de întrebări incomode și uneori cad în patima tipurilor expuse anterior. Totuși, îi admir pentru că GĂSESC UN SCOP UTIL în a utiliza acest mijloc de socializare, dar le recomand totuși să își deschidă o pagină de facebook dedicată hobby-ului lor.

Cam atât despre această porcărie din social media. Aceste categorii sunt gândite de mine. Cred că ar mai fi și altele, dar nu am avut timp să le descopăr. În orice caz, așa cum temperamentele noastre sunt formate dintr-o combinație de 2 sau chiar 3 în proporții diferite, așa sunt și utilizatorii de ask.fm. Cu alte cuvinte, în același individ, poți să găsești toate categoriile sau doar 2. Depinde de cât timp își dedică acestei activități.

Atât pentru săptămâna asta. Acum să vă văd! Urmează ~~frustrările ascunse în comentarii și invective~~ masa, muzica și dansul, nu?

Foto

Vacanță

2014-06-20T00:43:00.001+03:00

Ei bine, da! Vacanță. Pot să pronunț cuvântul acesta de 10 ori. Acum chiar am voie.
Astăzi am terminat a doua sesiune și deja pot să spun că mă aflu cu un picior în anul al doilea de facultate. Ne mai separă doar... vacanța.

Îmi aduc aminte că anul trecut, pe vremea aceasta, eram cu nasul numai în comentarii la română, mă plângeam, iar cei mai mari, care erau deja la facultate îmi spuneau - ,,Da, da! Să vezi la anul... BAC-ul ți se va părea floare la ureche." Tindeam să le dau crezare. Îmi spuneam... ,,Ce? Sigur știu ei mai bine."

Acum, pot și eu să compar și pot să spun cu tărie că prefer de 1000 de ori mai mult să învăț pentru 7-8 examene la facultate decât pentru acel BAC.

Dragilor, dacă mergeți la facultatea pe care vreți VOI s-o urmați, nu părinții sau pisicii voștri, atunci aveți șanse foarte mari să vă placă ceea ce învățați. Eu aș putea să îmi descriu primul an de facultate drept o croazieră în care am întâlnit oameni deosebiți care au reușit să îmi păstreze vii în minte cursurile, lucru pe care profesorii din liceu nu se pot mândri; poate doar 2-3 excepții.

În sesiunea aceasta pur și simplu am avut impresia că învăț din amintiri. Îmi aminteam discuțiile de la seminar sau curs, îmi aminteam reacțiile profilor, comentariile noastre si răspunsurile lor. Nu știu daca este așa peste tot. Tind să cred că nu și, mai mult, cred că am făcut cea mai bună alegere când am dat la această facultate.

Nu am ascuns și nici nu voi ascunde că, și dacă mi se spunea că am curs cu prof. Cristian Pîrvulescu de la 5 dimineața aș fi venit. De fapt.. îl aveam de la 8 (teoretic). Iar eu mă prezentam în rândul al treilea gata să-mi încep ziua de marți cu prelegerea dragă.

Semestrul acesta am început și filosofia cu toate că materia în sine a avut o denumire lungă și plictisitoare. Hobbes, Locke, Rousseau, Machiavelli sau Tocqueville m-au făcut mai bogată.

Am avut și o materie cu 4 tipuri de evaluări. Da, da! 4. Teste în curs, seminar, probă practică și examen. Chiar dacă nu a fost una dintre materiile mele preferate l-am apreciat foarte mult pe profesor. Explica foarte bine conceptele și chiar cred că metodele de cercetare socială - pentru că despre asta era vorba - îmi vor prinde bine, mai ales în domeniul în care lucrez acum. Cea mai interesantă parte a acestei materii a fost proba practică, respectiv intervievarea a două persoane cu vârste de peste 55 de ani pe tema claselor sociale în prezent și înainte de '89. Aventura a fost că după ce le-am înregistrat a trebuit să le transcriu! 2 ore și jumătate fiecare - două săptămâni cu laptopul în brațe. Pot să spun că am scris o carte, nu?

Urmează o vară plină, cu multe task-uri, deadline-uri și călătorii. Printre ele, voi scrie mai des pe blog, voi citi și mai mult, mă voi reapuca de mișcare, voi lucra (pentru că nu pot vorbi de vacanță 100%) și prin august probabil că voi face și asta:

P.S. O vară frumoasă tuturor!

Foto

Flashback

2014-04-12T01:42:00.001+03:00

Sunt lucruri, persoane și momente pe care le-am uitat sau pe care le-am încuiat într-unul dintre sertarele cu amintiri din mintea mea. Există totuși zile în care reușesc să mă deconectez de la grijile și responsabilitățile curente și mă lovesc, fără să vreau, de amintiri.

Uneori mă întreb dacă i-am pierdut pe cei din mintea mea sau dacă m-am pierdut pe mine însămi. Să fiu eu oare cea care a rămas în urmă? Să mă fi pierdut în trecut și să mă fi trezit la aproape 20 de ani, printre deadline-uri, agitatație, autobuze și străzi?

Acum, că tot trăiesc un moment de retrospecție ~~și introspecție în același timp~~, mă holbez la copilița aceea dolofană din clasa a șaptea și mă întreb când naiba a trecut totul. Copilărie, apoi liceu, examene, poate prieteni, oameni dragi, vorbe, zâmbete?

Și oamenii din jurul meu s-au schimbat. Nu mai sunt aceiași. Puțini dintre cei vechi au rămas. Au plecat, am plecat, au dispărut, am dispărut. Mă văd înconjurată de multe fețe noi și străine cu care îmi petrec zilele și împărtășesc visurile. Și culmea. Parcă pe unii îi cunosc de o viață.

Îmi aduc aminte cum mi-am cunoscut una dintre cele mai bune prietene. Eram atât de inocentă, lipsită de griji și roșcată! Ea era în facultate, eu abia intram în liceu. Acum ea e căsătorită și eu sunt în facultate. E unul dintre puținii oameni care îmi sunt și azi aproape.

Altă persoană cu care îmi împărtășesc fricile și fericirile mi-a fost colegă de bancă în clasele primare. Azi vorbim despre idealuri mărețe și aventuri trăite împreună. Cu alta, jucam elasticul în fața blocului. Și poate că mai sunt și altele.

Dar totuși.. atâția oameni din trecutul meu au dispărut - simply vanished into thin air. Sau poate e doar o impresie, o iluzie turbulentă a trecerii timpului. Poate că m-am intersectat cu ei pentru o zecime din viața mea și nu pot înțelege asta. Poate voi mai avea șansa să îi întâlnesc vreodată.

Dar totul, totul mi se pare atât de ușor, atât de ... parcă am pocnit din degete și m-am trezit aici - la vârsta asta, în ziua asta, în lumea asta. Mi-e dor uneori de ei - de aceia care odată mi-au fost dragi și fără de care nu mă vedeam trăind, de satisfacțiile momentelor petrecute împreună.

Azi simt că toți suntem mai distanți, mai reci, tot mai cuprinși de febra grijilor. Ne vedem și parcă nu ne mai cunoaștem. Ne prefacem că ne salutăm amabil și apoi uităm că ne-am intersectat pe stradă. Ne-am uitat unii pe ceilalți, iar dacă ne dorim să ne regăsim realizăm că am devenit străini.

Era o vreme când unii mă întrebau de ce zâmbesc atât de des. Eu nu înțelegeam de ce mă întreabă. Eram îndrăgostită până peste urechi de orice prostioară. Astăzi nu mă mai întreabă nimeni. Probabil că am uitat să mai zâmbesc. Chiar citeam zilele trecute un articol al unui tătic din lista mea de "must read these blogs" că noi, oamenii ăștia mari și măricei, ar trebui să învățăm din bucuriile celor mici, că numai noi pictăm în alb sau negru zilele pe care le trăim și că bucuria pornește din interior, nu din exterior. Uite cum un copil îți devine profesor într-o clipă și te determină să te gândești de două ori la modul în care privești în jurul tău. Păcat că uităm lecția aceasta infantilă atât de repede.

Unde te-ai dus tu, timpule, cu anii mei, cu copilăria mea, cu inocența mea? Unde m-ai adus și unde i-ai dus și pe trecătorii din viața mea?

Sursă foto: pinterest.com

Despre primul semestru la facultate

2014-02-10T21:25:00.000+02:00

... și prima sesiune.

Am așteptat câteva zile de la terminarea examenelor ca să scriu articolul. Voiam să știu și primele note. Nu le-am aflat pe toate dar suficiente cât să îmi conturez ideile. Cred că scriam într-un alt post că nu sunt dezamăgită de facultatea aleasă. Ei bine, îmi mențin poziția cu existența unui ,,dar" (conjuncție adversativă, nu cadou). O să explic mai încolo despre ce este vorba.

Acum, dacă mă uit în urmă, realizez că primul semestru a fost o nebuloasă. Nu prea înțelegeam de ce e așa și nu în alt mod, dar încercam să îmi stabilesc o ordine în dezordinea din mintea mea. Mi s-a spus pe la început că sunt rața care își ghidează bobocii. Cine știe? Poate o să îmi pun o rață drept poză de profil. Doar că bobocii aceștia nu înțelegeau că și eu am mai am multe lucruri de înțeles. Am încercat, atât cât am putut ~~și cred că mi-a reușit~~ să descurc ițele și pentru ei. Cred că am făcut-o bine. Deocamdată nu am primit reclamații.

Tot în acest semestru (și sesiune) am inaugurat primul 10,50 din viața mea ~~luat pe activitatatea din seminar~~. Din clasa a 7-a tânjeam la el .Uite că a și venit. Cred ca acele 50 de sutimi nu au contat la nimic de fapt, dar pentru moralul meu a fost important. Am crezut că voi inaugura și primul 5 din viața mea. Se pare că și de data asta m-a ocolit. (A venit în formula "5 + 4".) Din acel moment am mers pe premisa că dacă la Sociologie am luat 9, e imposibil să nu iau la fel sau mai mult la celelalte materii. Azi, mi s-au confirmat așteptările în mare parte.

Per total îmi plac profii. Unii sunt apropiați de studenți, alții mai selectivi. Ce nu îmi place însă, și aici ajung la acel ,,dar" despre care vă spuneam mai devreme, este faptul că noi, ca studenți, în general trebuie să respectăm deadline-urile. În schimb, rezultatele întârzie să apară, iar la examene, cu toată ,,poliția" anunțată unii mai bagă o hârtie sub lucrare fără să fie văzuți. Pe sistemul ,,ori e laie ori e bălaie" ? Ori facem poliție ori ne jucăm de-a polițiștii? Dar nu mă plâng. Nu am note mici ca să pot spune că altul care a copiat are mai mult ca mine. Și în fond de ce să mă uit în farfuria lui? Eu știu ce pot, ce vreau și în niciun caz nu vreau să mă fur pe mine ca să îmi creez iluzia unui balon umplut cu apă.

Din păcate, am dus o luptă cruntă între ,,id" și ,,super-ego" în sesiune, între ceea ce îmi doream și ceea ce trebuia să fac. Bineînțeles, acel ,,trebuie" a învins, iar dorințele mele au trecut în așteptare. Cele mai frumoase seriale parcă apar în sesiune. Cele mai frumoase cărți parcă îmi pică în mână tot în sesiune. Pe birou mă aștepta vraful de hârțoage, iar pe marginea patului un Naghib Mahfuz și o Maria Duenas. Bineînțeles, îmi făceau ochii precum pendula. La început l-am ales pe Naghib și l-am savurat în două nopți. Am mai savurat și prima parte din cartea Mariei Duenas, dar în final... a trebuit să ma uit cu jind la ea până la finalul sesiunii.

Bineînțeles că am ajuns la acea concluzie la care ajung toți studenții în primul an de facultate - BAC-ul este un copil pe lângă sesiune. Uneori chiar mă întreb cum de am putut în ultimele săptămâni să înmagazinez atâta informație. Cu toate astea, nu mi-aș dori (dacă aș putea) pentru nimic în lume să dau sesiunea pe BAC. Măcar aici am învățat în proporție de 80% lucruri care îmi plăceau, nu a existat nicio presiune de tipul ,,Bacalaureatul, bacalaureatul!". Singura presiune a fost cea legată de plagiat. Cred că am pus referințe și în plus numai ca să nu îmi fie considerată lucrarea plagiată. Și da, acesta e un lucru mare pe care pune accent facultatea asta și de care sunt mulțumită. Încă un aspect care mă încântă este acela că se dă foarte mare importanță participării în seminar, iar de cele mai multe ori ponderea notei în seminar este mai mare decât cea din examen. Și pe bună dreptate! Dacă vii la facultate, măcar să nu vii degeaba.

Mi se părea simplu la început. Mi-am dat seama pe parcurs că nu este așa, ci doar că îmi place mie foarte mult ce fac. E adevărat, a fost un semestru de ,,introduceri" și ,,concepte fundamentale", de materii generale, dar am primit destule informații și pentru domeniul în care lucrez. Probabil că voi fi și mai încântată peste un semestru sau anul viitor. Un lucru este cert, când muncești din plăcere cu siguranță nu simți prea multe greutăți.

Cred că ar mai fi și altele de zis, dar m-aș întinde prea mult și v-aș plictisi. Eu mă retrag cu nasul în cărțile mele de pe marginea patului și termin prin a vă sfătui să alegeți întotdeauna varianta care se pliază cel mai bine sufletului vostru. Eu așa am făcut și nu am niciun regret până acum.

P.S. Mai terminați cu prostia aia de 14 februarie. Eu nu am nevoie de o zi specială că să îi spun că-l iubesc și nici el ca să-mi cumpere flori sau bomboane.

P.S. 2: Theo, am înnebunit cu melodia asta!

De ce nu mai vine Moș Crăciun sau alte aberații A.M.

2013-12-19T00:35:00.002+02:00

Că tot suntem în spiritul sărbătorilor, m-am gândit, după o absență tipică mie din blogosferă, să scriu în ton cu sezonul. Vreau să iau o pauză de la teoria etichetării, instituțiile totale, 1859, apolitism și altele.

Așa că mă voi concentra pe o întrebare absurdă pe care mi-o tot pun de câteva seri încoace. Am un talent deosebit la absurdități. De fapt, uneori poți fi atât de convingător când fabulezi.

~~Tocmai mi-am amintit de metoda reducerii la absurd de la matematică. Era chiar convingătoare.~~

Reîntorcându-ne la oile noastre, de ce nu mai vine Moș Crăciun? Unde a dispărut? De fapt, a existat vreodată? Așa cum ar zice un stimabil profesor de la facultate: ,,Unde-i piața? Eu nu o văd! Arătați-mi-o și vorbim despre ea."

În fiecare an obișnuiam cu nerăbdare să mă bag la somn ca să vină moșul pe geam în ajun. De fiecare dată, îmi promiteam că voi încerca să nu adorm. Să-l prind și eu pentru o secundă chiar dacă e ocupat tare să meargă la toți copiii. Într-o zi m-am dus la școală, iar castelul meu de nisip s-a năruit. Un coleg mai flegmatic îmi spune cu multă nonșalanță că moșul nu prea există și că părinții ne pun cadourile sub brad. Ce prostie! Cum adică să nu existe? Avea el dovezi? Apoi au urmat eternele întrebări ,,Tu crezi în Moș Crăciun? Dar tu?". Părerile erau împărțite. Toți se grăbeau să fie copii mari. Eu nu voiam să cred și de aceea, cu sufletul meu pueril, am continuat să cred în moș și în următorul an.

Acum nu mai vine nici la mine. Cei dragi au devenit moșul pentru mine și invers. Copilăria a trecut, timpul s-a condensat, iar eu cobor din metrou și urc în autobuze zilnic. Nu mai e vreme de inocențe, de greșeli acceptabile. Fuga asta după împlinire ne dezbracă de sensibilitate și ne lasă goi. De aceea nu mai vine moșul. Spiritul Crăciunului a devenit atât de comercial încât uneori tind să văd această perioadă ca o simplă afacere. Iar dacă ne întrebăm a cui.. a tuturor! Ei fac afaceri pentru că ne oferă porc, jucării, brazi, beteală, globuri și colinde la radio. Noi facem afaceri pentru că ne plac, le plătim și le consumăm. Dar unde rămâne sărbătoarea în sine? În buzunarele lor sau în casele noastre? Sau poate în burțile noastre îndopate cu grăsimi.

Vreau să simt spiritul acestei sărbători așa cum îl simțeam odată. Nu am să cred din nou în moșul care vine cu renii, dar aș vrea să mă bucur la fel ca atunci când mergeam la grădiniță de atmosferă. Parcă am crescut prea repede, iar ochii parcă m-au scos prea rapid din ignoranță. M-am lovit de afacerile sezoniere și s-a redus intensitatea emoțiilor acestui moment.

Însă de ajuns cu aberațiile. Am intrat în vacanță și intru în recuperări de somn.

Crăciun fericit și mult succes în regăsirea armoniei perioadei. Sau poate voi nu ați pierdut-o. Eu mă străduiesc să o găsesc. Sper că voi reuși înainte să îmi umplu burta cu porcine.

Foto: pinterest.com

Început de studenție

2013-11-21T22:50:00.005+02:00

În sfârșit o seară liberă și pentru sufletul meu. Am promis acest articol de ceva vreme, însă prioritățile m-au împiedicat să-l scriu. Acum stau liniștită în pat și încerc să îmi adun ideile din întunecimea camerei. O postare nu va fi de ajuns. Sunt sigură.
Nu aș vrea să spun că viața mea s-a schimbat radical odată cu începutul facultății, însă aș putea admite că au intervenit o serie de schimbări majore. Iar dacă acum câteva luni anticipam că nu voi regreta că am terminat liceul, ei bine acum sunt sigură. Îmi este dor de câțiva oameni cu care și păstrez legătura, însă nu de mersul la liceu în sine.
Cu o oarecare părere de rău trebuie să spun că am început să beau mai multă cafea decât obișnuiam (nu sunt persoana viciilor). Și se pare că i-am insuflat asta și mândrului :). Trezitul la 6 și sositul la 6 (în unele zile), teleportatul între sedii și alte activități adiacente mă lasă câteodată fără energie. Și atunci intervine cafeaua. Oh, you, sweet coffee!
Pe de altă parte am descoperit ce minune este autobuzul în viața studentului. Cum eu locuiesc în marele cartier cu metroul în faceri, am început să descopăr noi legături între mașini, noi străduțe și să mă întâlnesc și cu controlori mai des. Însă știți ce este cel mai important? Cititul în autobuz. Este sfânt! Când știu că stau prea mult pe drumuri și că pentru a doua zi am de citit, bag repede în geantă textul, un marker și zuppp...am ieșit din casă. Ba mai mult, mi se întâmplă să citesc în autobuz exact ce nu am timp să citesc acasă pentru sufletul meu. Pentru că, într-adevăr, lectura obligatorie pentru facultate nu îmi mai lasă timp și pentru alta. Însă, nu ma plâng. Textele pe care le am de pregătit îmi plac foarte mult.
Probabil că ar trebui să fiu destul de înverșunată pentru că nu avem un sediu al nostru, ne teleportăm între locații, urcăm etaje până ne ajunge limba la cot sau mergem la cursuri într-o sală în care numai să înveți nu îți arde. Însă vin alte aspecte care probabil ca sunt compensatorii, și atunci mă domolesc.
Nu regret alegerea făcută și cred că îmi și priește studenția. Am descoperit câțiva oameni frumoși printre colegii mei pe care aș vrea să îi numesc adevărați prieteni cândva.
Azi mă simt împlinită. Parcă drumurile mele au început să se împletească frumos, lucrurile au început să se lege, iar eu, chiar dacă fizic mă simt obosită câteodată, în interior simt că strălucesc.
Am oameni prețioși lângă mine, am familia alături, îl am pe el ținându-mă de mână, cărțile în jurul meu și cred că spiritual este lângă mine și bunicul care și-ar fi dorit să mă vadă zâmbind acum - toate motivele să mă simt fericită. Vouă cum vă mai este?

P.S. Abia aștept să pătrund în raiul cărților mâine. Voi ați fost?

Foto: Pinterest

Zile și nopți

2013-10-26T00:59:00.000+03:00

Deși mi se închid ochii parcă nu îmi pot împiedica mâna să curgă pe tastatură.

Când eram mică nu înțelegeam ce este timpul. Nu mă raportam la zile, momente, evenimente. Probabil că țineam seama doar de zilele în care mă duceau ai mei în parc. Astăzi în schimb, mă raportez la deadline-uri, la zile de naștere, evenimente plăcute sau nefericite, examene sau proiecte. De aceea, sunt nopți și zile care îmi doresc să treacă foarte greu, dar și altele, pe care nu aș vrea să le trăiesc sau peste care aș prefera să zic ,,pas".

Noaptea asta este una a retrăirii. Mâine va fi la fel. Nu știu dacă vreau să retrăiesc momentele care bat la ușa minții mele. Momentele care au fost și au să vină.

Mă revăd copilă, fără griji, trăind într-un univers complet. Îmi apar flash-uri, fotografii, voci sau vorbe pe care le-am pierdut și nu încetez să mă întreb de ce s-au mutat într-o altă dimensiune.

Ce-i omul până la urmă? O bucată de carne însuflețită și destinată pieririi?

Și ce ironie! Îi e dat să ajungă în același pământ pe care-l calcă zi de zi.
Ce miracol este viața și ce meschin este să dispari, nu?

" 'Oi trăi să te văd mireasă?"

Acum știu răspunsul.
Din păcate.

Lecții de moralitate

2013-09-27T00:50:00.001+03:00

Andreea în stație sâmbătă dimineață. Așteaptă un 168 la Valea Ialomiței și el nu mai vineeee.....

Lumea cu sacoșele de la piață se adună, și se adună - lume de toate vârstele și de toate mărimile. Timpul trece, autobuzul se lasă așteptat. Doar e sâmbătă nu?!

Prin fața Andreei trece o duduie cu un buchețel de flori în mână, încălțată cu o pereche de pantofi cu toc, toc nu prea înalt, dar nici prea jos. Poate se ducea la o cununie. Poate era ziua mamei ei. Poate... poate... Andreea nu acordă atenție pentru că fata nu cerea atenția publicului de fapt.

În spatele subsemnatei se aude o voce înțeleaptă. Pardon, înțepată.

- Cum poate să iasă așa din casă? Tocmai de aceea suntem noi văzuți așa cum suntem. Ce-i cu tocurile alea?

Persoana căreia i se adresase tace și afirmă din privire.

- Nu îi e rușine? Ne râd și curcile cu astea ale noastre. Am fost și eu tânără, dar nu ieșeam așa.. Cum or ieși așa? tot respectiva.

Cea care ar fi îndeplinit rolul interlocutorului tăcea în continuare, dar o privea cu un sentiment de complicitate.

Mă întorc și îi văd privirea ațintită spre duduia, cu siguranță majoră și vaccinată, care tocmai trecuse și prin fața mea. Mă mai uit și eu o dată, că-s muiere, și mai analizez și eu țoalele altora. Fata - decentă. Ciungă în păr nu avea și nici nu părea că ieșise din tura de noapte. Avea niște tocuri care nici măcar nu erau cui. Și ce?

Se consumă episodul. Andreea se tot uită la ceas... 168 nu mai vine..

Își ridică privirea din pământ și o vede pe cucoana care cu câteva minute în urmă dondănea traversând. N-ar fi fost nicio problemă dacă ar fi traversat pe locul rezervat acestei acțiuni. E adevărat, metroul, deocamdată absent, este incomod pentru toți locuitorii cartierului. (Ce norocoși suntem acum că s-a pus Varvara pe treabă!) Trecerile de pietoni sunt haotice, străzile și mai haotice, însă nu reprezintă o scuză pentru noi, pietonii, ca să traversăm pe mijlocul străzii și eventual să ne oprim între cele două benzi ,,oferindu-le prioritate celor pe roți" așa cum a făcut stimata doamnă.

În acel moment, m-am întors la interlocutorul respectivei și i-am zâmbit ironic. Nu știu dacă m-a văzut și de fapt nu mă interesează.

Cucoană, oriunde ai fi, chiar dacă îmi citești sau nu articolul, deși cred că ești prea ocupată pentru că te uiți la Capatos, să știi că tocurile duduiei nu au nicio treabă cu faptul că ție îți lipsește un minimum de educație civică. Și nu știu cât este vorba de educație civică, dar în special de faptul că încalci un regulament. Știi ce îți doresc? Îți doresc să traversezi pe la Moghioroș, chiar în dreptul stației de autobuz de la patinoar și să dai de un filtru de poliție. Să te amendeze și să te învețe la vârsta ta înțeleaptă cum se traversează. Și știi de ce? Pentru că de fapt din cauza ta și a educației tale proaste suntem arătați cu degetul. Stai liniștită că nu ești un caz izolat. Sunt mulți ca tine, și da, sunt mulți și ca mine care fac așa, dar măcar ei se pot recupera, însă tu... tu ai ajuns la vârsta la care consideri că este permis să traversezi ilegal, să judeci tocurile altora și eventual să mai și țipi prin autobuz că nu ai loc pe scaun. Dacă tinerii îndrăznesc să îți arate greșelile sunt needucați. Și mai știi ceva? Mă bucur pentru că am avut șansa să cunosc oameni prețioși de seama ta, iar azi acum cine să te compar.

Cine știe? Poate într-o zi voi lucra într-un proiect care urmărește educarea vârstinicilor care cred că totul li se cuvine, dar mi-e teamă că m-ar privi niște scaune goale.

Până atunci, însă, îmi voi investi energia în scopul educării populației tinere care mai poate fi modelată.

Și îmi voi purta și eu pantofii cu toc.

Știi de ce?

Pentru că știu să traversez pe trecerea de pietoni. :)

Astenie de toamnă

2013-08-31T15:22:00.001+03:00

Parcă sună mai bine decât ,,sfârșit de vară", nu? Sau poate mă feresc eu de ,,sfârșituri". Mă rog.

Uitându-mă cu un an în urma mea, îmi dau seama că în 2012 pe vremea asta eu încă nu îmi terminasem călătoriile. Chiar azi mă pregăteam de o Grecie încă însorită pentru ca, mai apoi, să îmi omor pantofii și picioarele prin Roma și în cele din urmă să îmbrățișez ultimul și cel mai greu an de liceu. Bine, nici anul acesta nu e mai prejos din punct de vedere al călătoriilor.

Parcă toamna trecută se anunța mai frumoasă. Aceasta, în schimb, se află într-o incertitudine totală. Mi se pare ciudat că nu mă pregătesc să mă duc la școală peste două săptămâni, că nu mai îmi fac griji că vine bacalaureatul și că o voi privi pe soră-mea cum va intra în vechea rutină.

Și totuși am senzația că nu am simțit nimic din vara asta. Ea a început pentru mine pe la mijlocul lunii iulie, moment din care am așteptat cu nerăbdare să se scurgă timpul care mă despărțea de plecarea la mare. A trecut și marea, a trecut și nisipul dintre degete. M-am regăsit în Bucureștiul destul de plictisitor în anotimpul cald cu antibioticul sub nas, dar sunt fericită că am reușit să mă pun serios cu burta pe carte. Și când spun asta mă refer la lectură. Cât uram să îmi pregătesc comentariile pentru BAC în detrimentul cărților care mă așteptau pe rafturi, și eventual, la capul patului!

Abia acum simt că mi-am revenit, că am scăpat de o oboseală care mă măcina de vreo doi ani. Mă trezesc, în ciuda zilelor relativ răcoroase și închise, cu chef de viață, de scris pe blog, de răsfoit cărți. Aveam nevoie de o schimbare. Ea a venit. O simt deși nu am cunoscut-o în totalitate. Știu că toamna aceasta are multe să îmi arate și cred că voi fi foarte receptivă. Probabil că facultatea își va spune cuvântul, dar și cariera la care meșteresc serios tot de vreo doi ani și ale cărei roade nu s-au sfiit să apară.

Acum miros aerul tomnatic și mă înfrupt dintr-o carte extraordinară despre un București interbelic. Poate că voi scrie despre ea peste ceva timp. Sper ca mâine să public articolul literar al săptămânii.

Respir un aer proaspăt.

Să fie o astenie de toamnă?

Foto

4 ani de Mica infinitate de gânduri

2013-08-18T12:31:00.001+03:00

... and still counting!

Foto: pinterest.com

Anunț

2013-08-04T23:38:00.000+03:00

Nu. Nu îmi închid blogul.
Nu. Nu mă mărit.
Nu. Nu plec din țară.
Nu. Nu se va întâmpla nimic ieșit din comun.

Intenționez să creez o nouă pagină prin care voi încerca să-mi instig la lectură cititorii. Bineînțeles, cei care se lasă mai greu de convins că cititul e benefic.
O fi bine? N-o fi bine? Nu știu, dar eu vreau să încerc.
Tot ce știu este că acum plec în vacanță, iar când mă voi întoarce voi veni cu inspirația la pachet.

,,Gen, epic, like&share"

Ce aș vrea să scăpam de ele!

Cum?
Simplu!
Prin ce au citit ochii mei și ce vor scrie degetele mele.

Totuși, până atunci, aș vrea să aflu câteva motive care vă determină să citiți sau să NU citiți. Ar fi interesant să le dezbatem. Vă aștept!

Photo: pinterest.com

Balada timpului sugrumat

2013-08-03T22:43:00.000+03:00

Omul înțelege timpul ca Procust* în propriul pat.
Se lungește și se taie măsurând ciudat secunda -
Ba-i lungă, ba-i scurtă
Ba nu are simț s-o simtă.

Când se plânge că-i lipsește îl sugrumă chiar degeaba;
Când se laudă că-l are stă și zace-n uitare,
Iar mâine își amintește
Că deja nu-l mai zărește.

Nu e leac nu e nici vraci să te curețe de-o boală -
Aia de-a ucide timpul în tramvaie gavrilești**
Mirosind frunze de moarte
Printre garduri vrăjitorești.

Și că vrei sau nu-ți dorești îl îngropi
Încet și repede
Și-i faci pomana zilnică
Iar tu iar arunci țărână
Pe coșciugul ceasului.

Ucigașule de clipe, de momente și de visuri,
Și azi și ieri ai săpat în groapa timpului!

Treci la treabă
Și construiește timpuri
Demne de statui și triluri
Nu de cruci și plecăciuni
Pentru regăsirea timpului!

* - vezi legenda lui Procust
** - vezi nuvela ,,La țigănci" scrisă de Mircea Eliade

Vârfuri sau adevăruri sumbre

2013-08-01T01:17:00.002+03:00

Am terminat liceul.

Am dat si BAC-ul, iar acum sunt şi studentă cu acte în regulă. Cu alte cuvinte, sunt detaşată de tot ce a însemnat liceu şi nici nu plâng noaptea de dorul cuiva. Ce-i drept, am plâns o singură dată - la bal - şi nu de tristeţe că mă despart de colectivul din care am făcut parte, ci doar pentru că am trăit un moment de ,,conştientizare acută" a ireversibilităţii timpului.

M-am gândit mult dacă ar trebui să scriu articolul acesta. Poate că şi de aceea am întârziat cu publicarea lui. Mi-l pot citi colegi sau profesori, persoane care nu mă înghit sau persoane care mă simpatizează, dar sincer, nu prea îmi pasă. Cine m-a iubit, mă va iubi şi în continuare, cine nu, ,,se uită şi rabdă" - ca să-l citez pe mucalitul Creangă.

Trecând prin anii de şcoală am constatat că a fi vârf într-un colectiv nu este un lucru uşor. Există şansa să te pierzi pe drum sau să fii pus în aceeaşi oală cu cei dezinteresaţi. Şi credeţi-mă, este frustrant! Ești conştient de capacitatea ta şi totuși ai în față un profesor care vă desfinţează pe toţi - inclusiv PE TINE! Chiar în cadrul unei simulări pentru BAC am avut un profesor care ne-a tot repetat că suntem buni fix de... nimic! Îmi venea să-l iau de mână și să-l dau afară. De aceea, detaşarea ar trebui să fie o lecţie învăţată cu mult înainte să mergi la şcoală. Păcat ca atunci suntem prea mici ca să înţelegem lucruri de ,,oameni mari".

Se spune că scopul sau idealul unui profesor este ca elevul să-l depăşească. Greşit! În România, ghinionul unui profesor este să fie depăşit de elevul său. În a X-a, unul dintre profesori mi-a spus că are impresia că stau să îi pândesc orice greşeală: ,,Eşti atât de puternică, încât ai momente în care pur şi simplu dărâmi profesorul; am impresia că pândeşti orice greşeală".

Păi da, a greşi e omeneşte, dar ca profesor nu este acceptabil să greşeşti în faţa unui ~~elev~~ om pe care se presupune că îl modelezi ~~şi care îşi şi dă seama de greşelile tale~~.
În orice caz, reacţia mea a fost - ,,Ce am făcut?"

Am ajuns şi pe la olimpiade. Nu o dată, nu de două ori, ba chiar de mai multe ori. Am excelat la limba latină, iar la restul nu am trecut de faza pe municipiu (nu pentru că nu eram capabilă, din alte motive - pe care nu aş vrea să le înşir aici);
Am simţit gustul amar al concurenţei între profesori (şi eventual licee) pentru că mi s-a întâmplat să ratez o naţională chiar şi cu 5 sutimi. Sumbru, nu? Și mai sumbru este faptul că după două săptămâni de la corectarea lucrărilor s-a mărit nota de plecare spre națională cu 50 de sutimi - exact atunci când, conform regulamentului, era imposibil să mai contest ceva.

De asemenea, am realizat că mulți profesori de astăzi au impresia că își fac meseria doar dacă vin și aștern pe tablă o lecție fadă sau dictează pagini întregi fără sens. Așa că voi spune scurt și la obiect - profesori sunt mulți, dar pedagogi puțini. Din păcate, în epoca noastră, mulți ajung la catedră cu o facultate privată terminată, cu câteva prezențe și examene luate în funcție de numărul de cărți cumpărate. Par exemple, vezi ce s-a întâmplat la definitivare acum câteva săptămâni.

Dar am plecat de la vârfuri și am ajuns la lucruri generale si deja știute de voi.
Nu pot să spun că mi-a plăcut vreodată să mă laud cu note sau medii. Întotdeauna aveam o reținere; poate că nu voiam să fiu etichetată drept tocilară. Ei bine, am avut și eu momente în care am tocit, ca oricare de fapt. Toți am tocit măcar o dată în viață - chiar dacă era pentru sfântul 5 sau pentru voiosul 10 - și nu este o rușine. Însă credeți-mă, am cunoscut și veritabilii tocilari de-a lungul anilor de școală - aceia care învățau by heart - așa cum zice englezul - iar dacă le puneai o întrebare de la mijlocul lecției îi băgai în ceață. De aceea, nu accept această etichetă - pentru că eu am știut CUM să învăț astfel încât să mă bucur și de alte aspecte ale vieții: aveam timp să ies cu rolele sau să merg la patinoar, să mă uit la un film, să mă cert cu soră-mea sau să visez la cai verzi pe pereți. Așa că da - am avut un secret - am fost autodidactă, iar asta a stat în spatele etichetei de tocilară pe care mi-o puneau unii fără să respecte proprietatea cuvântului. Și, într-adevăr, mi-a și plăcut să învăț!

În orice caz, sistemul de învățământ este de așa natură încât ești obligat să tocești pentru a atinge nivelul maxim. Ești condamnat să înveți toate balivernele pentru că a fost gândit drept o perioadă de formare a culturii generale. În alte țări, sunt văzute aptitudinile individului încă de la vârste foarte fragede și este orientat spre domeniul în care poate excela (nu de părinți, ci de cadrele didactice), dar asta presupune investiții mari în resursa umană - investiție care nouă ne lipsește. Nu știu cum e mai bine, însă eu mă bucur din suflet că am intrat la facultate și voi studia exact ce îmi place. Consider că atunci când studiezi sau lucrezi din plăcere obții și satisfacții foarte mari.

Și totuși, nu pot să nu menționez că în timpul liceului am descoperit și oameni frumoși, și uși deschise, dar și un ascuns a cărui șlefuire m-a adus în locuri prea puțin visate, în mijlocul unor experiențe definitorii pentru viitorul meu. Le sunt profund recunoscătoare unor oameni care m-au ajutat să-mi pun în balanță calitățile și defectele, să realizez ce vreau eu de fapt să fac în această viață. Nu vorbesc doar de profesori, dar și de oameni pe care i-am cunoscut prin profesori și care astăzi mă călăuzesc.

Cred că dacă m-aș mai lungi aș mai găsi și alte adevăruri sumbre, dar și cuvinte de laudă, însă cred că v-aș plictisi. Așa că voi încheia prin a vă spune un gând care probabil vă va mira: dacă aș fi trăit într-o altă Românie, cu siguranță aș fi devenit profesoară. Dar cum nu vreau să mă duc în fața catedrei și să lucrez pe un salariu de nimic, prefer să muncesc pentru educarea populației prin alte mijloace, care, cred eu, sunt mai eficiente. Cum? Ne vom mai întâlni și poate vă voi povesti.

Acum e târziu.. și e vacanță!

Foto: pinterest.com

Gaudeamus igitur!

2013-05-30T23:56:00.001+03:00

Nu am prea multe de zis, pentru că, de fapt, nici nu cred ca sunt prea multe de evidenţiat.

Până astăzi, nu am realizat că mâine totul se va termina: mersul la liceu, ceasul la 6:30, tramvaiul 25 în fiecare dimineaţă (aproape în fiecare dimineaţă), Anca în dreapta mea sau Theo în faţă cu cârlionţii ei.

Au fost patru ani speciali - cel puţin pentru mine, nu ştiu pentru alţii. Am evoluat mai mult decât m-aş fi putut gândi, iar dacă mi s-ar fi spus la începutul liceului că voi face atâtea lucruri nu aş fi crezut.

Din copiliţa cu părul electric, am devenit o mândră cu şuviţe. Mă amuz acum când mă uit la primele poze în liceu. Nu ştiu cât de imatură eram, dar cu siguranţă eram încă lipsită de multă experienţă.

Astăzi, trag linie şi pot spune cu certitudine că sunt mândră de tot ce am acumulat în toţi aceşti ani. Nu mă refer strict la orele clasice din clasă, ci la EXTRAorele petrecute în liceu în care am reuşit să descopăr legătura dintre interiorul meu şi lumea care mă înconjoară.

Am legat prietenii, poate că unele mai târziu decât aş fi crezut cu persoane la care la început nu m-aş fi aşteptat să îmi fie vreodată aproape. Acum le port în suflet şi sper să rămânem la fel.

Am iubit şi iubesc o parte din profesori, alţii mi-au fost indiferenţi. Probabil că îmi voi aminti mereu de cei care într-adevăr şi-au pus amprenta asupra mea. Şi îi voi căuta.

Nu regret că se termină această etapă din viaţa mea, dar nici bine îmi este. Aşa cum ziceam, până azi nu am suspinat deloc. Însă, după ultima oră de dirigenţie în care mi-am stăpânit emoţiile, am venit acasă cu un nod în gât. Parcă nu îmi vine să realizez că mâine este ultima zi.

Încă nu ştiu ce voi face peste 10 ani, dacă voi fi aici sau în altă parte, dar sper totuşi să ne revedem cu bine la întâlnire. Aşa cum le ziceam şi astăzi, vom ieşi câte unul din liceu si probabil că la întâlnirea de peste 10 ani ne vom întoarce 3. Dumnezeu ştie.

Un lucru este sigur, liceul mi-a dăruit o grămadă de bucurii care acum sunt deja amintiri, dar voi rămâne nişte amintiri unice. Vă îmbrăţişez cu căldură colegi şi profesori, prieteni şi părinţi şi vă promit să nu vă dezamăgesc.

Cred că alte cuvinte sunt de prisos.
De fapt nici nu cred că îmi mai găsesc altele...
E greu, e foarte greu.

12F... orever! Încă o generaţie părăseşte sala 27...

P.S.: Gaudeamus Igitur!

Politicovision

2013-05-19T12:43:00.002+03:00

Cred că nici nu au terminat de măturat Malmo Arena, iar eu m-am apucat să scriu despre ~~Euro~~politicovision.
Nu sunt supărată, nici dezamăgită si nici fericită. Ce? Nu v-aţi obişnuit să se voteze politic? Nici măcar basarabenii nu ne-au mai dat 12 puncte, iar spaniolii, care până acum ne dădeau 10-12 puncte, nu ne-au dat nimic. De... dacă le-am cules toate căpşunile! Fără glumă, am citit nişte comentarii pe facebook în care românii din Spania spuneau că nici măcar nu era deschisă linia telefonică pentru a vota România. :))

În orice caz, Cezar al nostru şi-a făcut treaba exact aşa cum trebuia. Restul nu a mai ţinut de el. Personal, nu m-am topit după melodie încă din semifinalele Eurovision România, dar fiind românul nostru, nu i-am dat în cap şi i-am ţinut pumnii mai departe. Am auzit/citit, însă, păreri despre vocea lui, apoi despre costumaţia şi punerea în scenă. Până si domnul Cristian Tudor Popescu, polivalent - aşa cum ne-a obişnuit, un talent deosebit al poporului nostru, l-a făcut cu ou şi cu oţet pe Cezar.

Să le luăm pe rând: vocea - este contratenor pentru cei care nu ştiau. Astfel de cazuri sunt destul de rare şi destul de căutate. Poate nu sunt cele mai bune pentru un concurs ca Eurovision, dar sunt foarte apreciate în alte cercuri. Costumaţia - într-adevăr şocantă. Şi eu am rămas mirată când am văzut semifinala. Însă, dragii mei, Cezar nu s-a îmbrăcat singur; a avut o echipă în spate, iar faptul că aducea a vampir era de fapt o formă de marketing/promovare a ţării. Pai, nu e România ţara lui Dracula? Măcar pentru asta suntem cunoscuţi. Până şi suedezii au încercat să-şi promoveze ţara în materialele cu doamna aceea enervantă. Foarte slab regizate! L-aţi considerat hidos (unii dintre voi). Păi, când au câştigat finlandezii în 2006 nu vi s-a mai părut hidos? Mie mi s-a părut groaznic. Dar au venit cu "altceva"? Au venit. Probabil că asta a încercat şi echipa României anul acesta. Să vină cu ceva nou, care să şocheze. În fine, Cezar - nu auzisem de el până acum câteva luni. Consider că are o voce remarcabilă, dar că este bine să rămână pe scena Ateneului pentru că acolo este apreciat la adevărata sa valoare.

Totuşi, de aici şi până la a interveni un specialist în materie de... orice precum CTP, este cale lungă. Cine este domnul acesta ca să îşi dea cu părerea ba despre muzică, ba despre film, ba despre tenis? Să rămână la politica lui că acolo îl ascult şi sunt cazuri în care sunt de acord cu el, dar să nu iasă din fişa postului. La nivelul dumnealui, ar fi trebui să audă de contratenori - doar este specializat şi în muzică mai nou! A spus că “Cezar Ouatu se încordează în fălci şi extrage de undeva din zona tiroidei un soi de triluri de bibiloi sugrumat”. Cred că pentru anul viitor ar trebui să votăm un duet CTP&Robert Turcescu pentru a ne reprezenta la Eurovision.

Cât despre melodia câştigătoare... am ştiut de la început că ea va fi în fruntea clasamentului. Chiar am scris pe facebook acest lucru înainte cu o oră să înceapă votarea. Se pare că nu m-a lăsat instinctul! :)) În opinia mea, este mult mai slabă decât piesa câştigătoare de anul trecut şi pun pariu că nu o voi auzi la radio.

Sistemul de votare, aşa cum am zis la început este politic. M-a amuzat faptul că dupa ani la rând în care Grecia nu ne-a dat niciun punct, ieri ne-a dăruit 10 puncte. Să fie oare situaţia economică din ambele ţări motivul care ne aduce în aceeaşi oală? Glumesc. Oricum vechile prietenii între ţări s-au văzut şi aseară...

Aşadar, nu am văzut nimic nou. Poate doar feţele personajelor principale. În rest... esenţa a rămas aceeaşi. Politica a rămas la nivel macro. Din păcate, şi la nivel micro, adică la noi în ţară, Eurovisionul a devenit Politicovision..

Iar prezentatoarea...

Adam şi Eva

2013-05-12T23:42:00.001+03:00

Poate că nu veţi fi de acord cu mine în următorul articol, însă este subiectiv - mult mai subiectiv decât alte articole ale mele. Voi îmbina sentimentalul cu realul aşa cum mitul androginului ne creionează căutarea continua dintre femeie şi bărbat. Nu am fost niciodată o susţinătoare a relaţiilor intime dintre persoane de acelaşi sex şi nici nu voi fi vreodată. Probabil că sunt o încuiată la capitolul acesta, dar prefer să rămân aşa decât să accept şi eu răsturnarea legilor naturii.

Nu mă laud cu o viaţă extraordinar de pioasă şi nici nu cred că o voi face vreodată, dar dacă au fost lăsaţi un Adam şi o Eva prima oară pe lumea aceasta, consider că nu ar trebui să îi iau eu locul lui Dumnezeu şi să accept anormalitatea. Însă nu aici voiam sa ajung: am vrut să îmi exprim crezul despre sexualitate şi/sau dragoste între indivizi pentru a atinge punctul pe care mi l-am propus: dependenţa dintre Adam şi Eva.

Suntem atât de dependenţi unii de alţii - femei de bărbaţi - încât orgoliul nostru are de suferit constant. Cred că este o problemă de acceptare a situaţiei: în momentul în care vei accepta, vei înţelege într-un alt mod viaţa. Totuşi, presupune un anumit grad de maturitate înţelegerea acestui fenomen.
Aud foarte des sintagma ,,vreau sa fiu independentă / sunt o femeie independentă". Cu alte cuvinte, orgoliul feminin fiind pus de sute de ani la încercare iese la iveală, însă Eva ar trebui să ştie că dacă nu este întreţinută de Adam şi iese des la o cafea cu celelalte reprezentante ale sexului ei, tot va rămâne dependentă de maniera în care este temperată de el atunci când se simte zeiţă şi se dezbracă de caracter, de mângâierea lui pe şira spinării sau de modul în care îi deschide sutienul şi o aruncă între cearceafuri.
Pe de altă parte, nici Adam nu rămâne mai prejos. Oricât de ,,feroce" sau ,,macho" s-ar crede, tot va avea nevoie de pielea unei femei, de unghiile ei lungi pe spate, o gospodină care să îi întindă cutele de pe cămaşă sau o prietenă cu care să-şi împărtăşească visele în fiecare noapte.
Ştiinţific vorbind, dependenţa dintre Adam şi Eva este vizibilă şi la alte capitole. El are orientare în spaţiu, ea mai puţin; ea poate să calce şi să vorbească la telefon în acelaşi timp, el dă radioul mai încet dacă este apelat; el se descurcă mai bine cu o hartă, ea mai bine cu întrebatul pe stradă şi cu siguranţă lista ar putea continua. Statistic vorbind, cele mai multe accidente mortale de maşină au fost provocate de bărbaţi, deşi femeile conduc mai prost ca ei. De ce? Pentru că el îşi asumă mai multe riscuri; ea este mai precaută.
Adam a fost mereu vânător fiind plecat toată ziua pentru a aduce hrană familiei, iar Eva rămânea mereu lângă peşteră având grijă de copii şi de ,,cămin". Aşadar, el va fi mereu capul familiei, dar ea va fi gâtul lui.
Cu alte cuvinte se completează, iar de aici ajungem înapoi la dependenţă. Un bărbat nu este complet niciodată fară o Eva a lui, iar nicio femie nu este completă fără un Adam al ei. Oricât ar fi de dependenţi, vor căuta mereu sexul opus pentru că acolo vor găsi ceea ce fiecăruia îi lipseşte: ying şi yang.
Aşadar, clar şi concis, fară verb, ,,bărbatul şi femeia - doua contradicţii complementare" (Vasile Butulescu).

Sunt conştientă că ei mă vor iubi pentru articolul acesta, iar ele mă vor urî.
De ce?
Pentru că ,,femeie devii, nu te naşti" - (Simone de Beauvoir)
Iar dacă nu ai înţeles slovele mele, mai ai până vei ajunge pe drumul cel bun.
De nu vrei să le înţelegi, nu vei ajunge niciodată.

Subiectiv 100%.
Mâine mă trezesc la 6:30. Noapte bună!