Mişcarea Populară | dreapta naţională

Ruşinea de a fi român io(h)anit

2015-11-15T12:16:00.002+02:00

De-a lungul timpului s-a tot vorbit populist despre „mândria de a fi român”... Fireşte, sintagma e idiotizantă şi complet lipsită de sens, mai ales în zilele noastre. Popor vegetal, lipsit de obişnuinţa cogitării şi mare amator de bălăceală în noroiul politic actual, românii n-au reuşit să capete reflexe democratice. Ca urmare, abuzurile puterii roşii, ca şi încălcările ei flagrante ale legii au rămas nesancţionate popular. Pe cale de consecinţă, escaladarea acestor ieşiri din legalitate a ajuns să contureze în România, o scenă pe care se „joacă” mereu piese de teatru absurd, din ce în ce mai absurd şi mai grobian.

Preşedintele României, pentru a nu face notă discordantă cu restul bandei care l-a adus la Cotroceni, face un salt în timp (înapoi, fireşte) şi se imaginează în timpul domniei lui Cuza; sasul de la ţară se visează „principe elector” şi se comportă corespunzător. Nu mă voi referi la paltonul aruncat pe capota maşinii, la Paris, pentru că asta e doar o chestiune de educaţie, iar el, plecând la şcoală de la 6 ani, n-a avut timp să-şi termine educaţia elementară. Dar, dacă asta e scuzabil în ochii marginalilor societăţii româneşti, gestul n-a trecut neobservat în cancelariile europene, iar asta nu generează vreun fel de mândrie naţională.

Presa româna, plină de coloane vertebrale de melc, s-a grăbit să-i spună soţiei prezidenţiale „prima doamnă”, plagiind din prostie și slugărnicie funcţia oficială cu acelaşi nume din SUA. Preşedintele n-a avut reacţia firească unui om educat, aceea de a respinge o asemenea porcărie. Asta l-a măgulit şi l-a făcut să se simtă bine, tocmai pentru că n-a resimţit jena pe care românii au trăit-o în locul lui. Această „primă doamnă”, mult şi nejustificat mediatizată, spunea undeva că ea nu se simte bine în Bucureşti şi, mai mult de-atât, îi lipsesc elevii săi din Sibiu. Ca urmare, doamna în cauză şi-a luat puţinul bagaj şi s-a întors acasă la ea. De ce să n-o facă, dacă soţul îi făcuse cadou o ţară?! Conta că protocolul spunea altceva? Nu. Ca soţie a preşedintelui, madam Iohannis era obligată să stea cu soţul, în Bucureşti, dar mitocănia a fost mai puternică. Acea mentalitate joasă, a plebei ajunse sus, drapată în politeţe, dar prin care răzbate fără efort lipsa crasă a educaţiei – s-a manifestat şi la cuplul prezidenţial. De ce trebuia să stea doamna în Bucureşti, cu soţul ei? Pentru că acesta, în weekend pleacă acasă, la Sibiu, deşi RAPPS i-a pus la dispoziţie o casă. N-ar fi grav, dacă nu s-ar ivi situaţii în care prezenţa sa în Capitală să fie imperios necesară. O asemenea situaţie a apărut vineri, când nişte terorişti au masacrat fără alegere, francezi şi români.

Reacţiile europene au fost rapide, atât ale preşedinţilor, cât şi ale statelor din UE. Doar România n-a avut reacţie, alta decât formală şi neoficială. În timp ce ISIS anunţa alte atacuri în ţările europene pentru sâmbătă şi duminică, preşedintele României... era absent. A scris pe facebook câteva cuvinte şi atât. Deşi trebuia să convoace imediat CSAT-ul, singura convocare a fost a guvernului interimar, care a discutat, a stabilit, a cercetat şi a ieşit cu o declaraţie a premierului interimar: nici un român nu se afla printre decedaţii şi răniţii de la Paris. După o oră de la prezentarea sentenţioasă a unei situaţii despre care habar n-avea, Câmpeanu a aflat că doi români au murit în atentatele groazei. În acest timp, preşedintele posta pe facebook şi atât. Nişte români muriseră, ţara putea fi ameninţată de atacuri teroriste, iar el stătea la Sibiu, în weekend. Nici măcar nu s-a simţit să vină la Cotroceni, ca prezenţă doar şi să meargă la Ambasada Franţei pentru a prezenta condoleanţe în numele său şi al poporului pe care s-a obligat să-l reprezinte. L-a trimis pe Lazăr Comănescu, de parcă pe ăla îl alesese cineva ca reprezentant.

Klaus Iohannis, implicat adânc în scandalul penal al caselor pe care le-a pierdut pentru că intrase în posesia lor ilegal, stătea la Sibiu, în timp ce ţara era lăsată de izbelişte. Nici o acţiune prevăzută în fişa postului său de preşedinte nu s-a petrecut, nici o reacţie oficială a statului român nu a avut loc, nimic din firescul politic european n-a existat la noi... Iohannis era liber, în familie şi nu avea timp şi chef de vreo reacţie prezidenţială. Această atitudine e departe de a fi calificată drept gafă! E de-a dreptul o sfidare la adresa unui popor care aştepta ca preşedintele să ia acea atitudine menită să-l pună la adăpost de eventuale atacuri teroriste, dar şi o încălcare flagrantă a Constituţiei! Pentru aceste motive, Klaus Iohannis trebuie să demisioneze de urgenţă! România nu-şi permite un preşedinte cu probleme penale dovedite şi nici unul care îşi deleagă atribuţii pe care doar el le poate avea, conform Legii fundamentale a statului român. Indiferenţa e, în acest caz, criminală... O crimă la adresa siguranţei naţionale...! Aşa cum Hollande se face vinovat în fata francezilor de morţii de la Paris, Iohannis este la fel de culpabil pentru românii pe care a ales să nu-i reprezinte, pe motiv de... weekend! Pentru el am un singur cuvânt pe care i-l voi repeta oricât trebuie: „Dégage, Iohannis!”.

Un popor mândru că e nefericit

2015-10-28T10:04:00.001+02:00

În existenţa noastră ca popor, n-am avut experienţa revoluţiilor autohtone şi nici a solidarităţii. Nu am fost nici luptători, ca nemţii şi nici solidari, ca polonezii. Noi ne-am dus existenţa, când luptând, dacă am avut lideri, când schimbând steagul turcesc cu cel rusesc sau pe cel unguresc, cu ăla polonez. Am avut şi domnitori de ispravă, despre care nu prea vorbim, ca Ioan Vodă cel Viteaz, dar şi lepre care au jupuit zeci de ani o populaţie cu pretenţii de popor, cum a fost Constantin Brâncoveanu şi pe care „biserica roşie” l-a sanctificat. Ne-am văzut de ale noastre, când mai bune, când mai rele, suportând orice şi răbdând toate, cu un soi de fatalism demn de o cauză mai bună. Peste secole, la şcoală, am învăţat că ei, domnitorii erau buni şi iubiţi de popor şi că s-au luptat aprig cu turcii, ungurii, ruşii sau polonii, deşi ei îşi cumpărau anual tronul, supunând populaţia la biruri greu de suportat. Şi totuşi, acest popor le-a acceptat fără să mârâie şi, mai ales, fără să ia atitudine.

Vremurile au trecut, iar noi ne-am trezit în zilele noastre post”revoluţionare”, la fel de săraci şi, din păcate, la fel de proşti. Ca o fatalitate, supuşenia şi indiferenţa noastră ancestrală, iată, se manifestă şi azi, când o mână de briganzi roşii au pus mâna pe ţară şi o despoaie în folos personal şi de partid. Instituţiile statului nu mai funcţionează, ci doar mimează activitatea în folos public. Parlamentul dă legi de protecţie a infractorilor politici, pe de o parte, iar pe de altă parte – legi ce restrâng drepturile fundamentale ale cetăţeanului. Justiţia, la rândul ei, cu un procuror-șef absolut obedient puterii roşii, se preface imparţială, fără a uita să dea sentinţe absolut simbolice infractorilor politici de la vârful usl. Apoi, clica roşie, de ochii lumii împărţită în „putere” şi „opoziţie”, a reuşit simulând conflictul dintre ele, să impună un preşedinte care, în cel mai bun dintre cazuri, face figuraţie, tăcând cu aplomb, vorbind (rar) și complet lipsit de conţinut, unul care n-are nici o opinie, indiferent de subiectul avut în discuţie. Avocatul poporului e ca şi inexistent, cu excepţia cazurilor în care un membru al bandei este arestat. Cu clienţi politici plasaţi în funcţii cheie, bandiţii roşii practică (iar asta o certifică orice manual de profil) o dictatură de grup. În acest timp, românii complet neinstruiţi, ascultă sideraţi ştirile care în fiecare zi vorbesc despre alte şi alte dimensiuni ale hoţiei, înşelătoriei celei mai grosolane, spolierii fără ruşine a bugetului de stat. În stare de prostraţie, românul nu poate avea reacţie, nu iese în stradă şi nu opune nici o rezistenţă; şi asta de 25 de ani...

Democraţia românească e demult apusă, suguşată de sistemul mafiot al politrucilor roşii. Oricât ar părea de exagerat, 13-15 iunie 1990 nu a însemnat doar întoarcerea noastră în „epoca de piatră” a politicii, dar şi sfârşitul democraţiei ce nici nu începuse bine. După explozia de inimaginabilă violenţă de atunci, românii au abandonat brusc demonstraţiile în stradă. „Cârpa kaghebistă” „plantase o piele de iepure pe spinarea fiecărui român”, lăsând loc liber jafului şi trădării de ţară. Frica sădită atunci, coroborată cu completa neînţelegere a mecanismelor democratice la români, azi se arată hidos: avem un premier judecat pentru multiple infracţiuni penale, parlamentari care invocă grobian „prigoana politică” pentru a se sustrage justiţiei, briganzi roşii închişi, dar fără a li se confisca averile, minciuni fioroase ieşite din guri înşelătoare, în cea mai perfectă „limbă de rumeguş” (când nu vorbesc golăneşte). Cu toate astea, românii se mulţumesc să comenteze, cum o făceau şi în „epoca de aur” şi atât. În stradă nu ies, deşi ar vrea ca sistemul să fie schimbat, dar schimbarea să o facă alţii. Degeaba oficialii americani veniţi la Bucureşti i-au îndemnat „luptaţi pentru democraţia voastră”, că românii „luptă” doar pe site-urile de socializare şi arătând (doar între prieteni) cât sunt ei de „opozanţi”.

Unii promovează resemnarea. Preferă (ştiu ei de ce şi poate nu doar ei) să critice inacţiunea evidentă a românilor, dar fără a încerca să-i trezească din amorţeală pe cei care sunt „mândri că sunt nefericiţi”. Idiotizarea politică agresivă se instalează cu fiecare zi, fără ca liderii de opinie să ia atitudine, fără ca intelectualitatea noastră să iasă dintre cărţi pentru a-şi îndeplini misiunea de a conduce masele spre o societate cu adevărat democratică. Se ştie că sistemul stalinist instalat prin lovitură de stat în 1989 şi-a „construit” mecanismul dual putere-opoziţie, în deplină concordanţă cu directivele moscovite: „noi să deţinem şi puterea, dar şi opoziţia; în felul ăsta putem mima democraţia, în timp ce, subteran, instalăm dictatura cea mai dură”. Intelectualii români, jurnaliştii (cei adevăraţi, nu analfabeţii care îşi spun aşa), politicienii oneşti etc. se încăpăţânează să nu scoată oamenii în stradă. Românii au căpătat o tristă şi ruşinoasă faimă internaţională, de popor becisnic, impotent politic, dominat de golani şi plagiatori, de briganzi şi de conspiratori în folosul Moscovei.

Dar avem responsabilitatea de a reacţiona la toată mârşăvia pe care o vedem crescând zilnic. Suntem obligaţi să ieşim în stradă, locul unde este adevărata democraţie, să le strigăm „Până aici!” şi să-i trimitem la plimbare (sau în puşcarii) pe aceia care azi ciocoiesc la drumul mare. În anii de după război îi aşteptam pe americani, să ne scape de cizma moscovită, dar noi preferam duplicitatea colaborării cu ocupantul comunist. Doar unii au avut curajul, doar unii au înţeles care le e datoria şi s-au opus cu arma în mână, plătind cu viaţa sau cu ani grei de muncă silnică. Restul au îndurat, ca şi azi, umilinţa de a avea copiii „educaţi” de caloriferişti deveniţi profesori peste noapte. Arc peste timp, parlamentarii noştri de azi sunt indivizi cu dosar „sănătos”: tractorişti, şoferi, sculeri-matriţeri, lăcătuşi cu doctorate plagiate etc. E timpul ca lumpenproletariatul să plece din instituţiile statului şi să lase locul altora, complet diferiţi de ei. Nu mai avem nevoie de „creşteri” ale economiei, pe care tot noi le vom suporta cu greu, nu peste mult timp. Nu mai avem nevoie de agramaţi „fatigaţi”, măscărici penibili cu funcţii în stat, ci de o societate normală, una cu instituţii funcţionale, cu norme morale europene, în care munca să fie plătită, iar furtul – pedepsit.

Haideţi în stradă, oameni buni! Nu două ore, cum vor briganzii roşii, ci atât cât e nevoie pentru ca democraţia să-şi reintre în drepturi. Avem o datorie de împlinit, faţă de noi, faţă de urmaşi, dar şi faţă de ţară (sună ca dracu' sintagma asta, demonetizată de comunişti, dar în conţinut ea e cât se poate de reală și actuală). Dacă vom aştepta alegerile pentru a regla problemele de azi, nu vom face decât să-i lăsăm să facă uz de instrumentele cu care de atâta amar de ani înşeală populaţia: institute de „sondare” şi alegeri trucate. Să ieşim în stradă şi să le spunem „Plecaţi! Penalii nu pot conduce o ţară!”. Încă nu e prea târziu... Să nu aşteptăm ca dictatura să devină de neînlăturat! „Cine nu învaţă din greşelile istoriei, risca să le repete”... Să arătăm că am învăţat, că ne putem schimba în bine soarta şi mândria de a fi român are o bază solidă. Altfel vom rămâne „mândri” de supuşenia noastră.

Cronica unui divorţ demult anunţat

2014-02-16T21:07:00.000+02:00

Nu ştiu dacă şi-a pus cineva problema, dar de ce se rupe alianţa infracţională ? În aparenţă, pentru că nu vrea Căcărău ca în guvern să existe un vicepremier pe nume « ăla micu’ »… Ăsta e motiv pentru a ieşi de la guvernare, de a nu mai candida el la prezidenţiale ? Fireşte că nu !

Dacă ar merge împreună la prezidenţiale, eşecul ar fi asigurat ; până în decembrie, nici împreună nu ar realiza un scor de 40%, pentru că graficele nord-coreene, manipula(n)te nu ţin loc de creştere a nivelului de trai, taxele sunt concrete şi la fel creşterile de preţuri. „Fracturarea” uniunii roşii este o soluţie de salvare a partidului comunist, altfel una anunţată încă din 2012 de către Puiu Hașoti: psd va fi la putere, iar pnl – în opoziţie. Când asta, n-a spus... Iată că a venit şi momentul ca „profeţiile” lui Hașoti, profeţii ieşite direct din „laboratoarele” ideologice iliesciene, să se-mplinească, iar usl să se „rupă”. Din acest „divorţ” vor câştiga ambele găşti: eşecul economic îl vor arunca până la saturaţie unii în cârca celorlalţi, iar poporul, prost cum se ştie, se va împărţi în două. Unii, puţini, vor milita pentru psd şi vor spune că ministerele economice au aparţinut pnl, „uitând” să spună că miniştrii de resort erau psd-isti camuflaţi în liberali. Ceilalţi vor tuna şi vor fulgera în discursuri fulminant „anticomuniste”, spunând că ei au vrut, dar n-au putut şi, aproape pe nesimţite, vor acapara o dreaptă extrem de şovăielnică şi condusă de personaje incapabile să înţeleagă abc-ul doctrinelor: liberalii sunt de stânga, nu de dreapta, aşa cum se ştie şi istoric, dar şi ideologic.

Va urma o perioadă în care oricum nimeni nu va guverna, elemente „izolate” din pnl vor susţine parlamentar psd-ul şi tot aşa ne vom trezi în noiembrie, în campania electorală pentru prezidenţiale. Populaţiei îi va fi fost inoculată minciuna istorică numită „liberalii sunt de dreapta”, aşa că nu va ezita să voteze aceasta „dreaptă” oferită insidios de către „cârpa kaghebistă”, în timp ce reminescenţele a ceea ce se dorea a fi dreapta vor fi izolate şi anemice, ca şi până acum, de altfel.

Alianţele nu se vor lăsa aşteptate... Primul „tren” de „emigranţi” din pnl a ajuns deja în PNŢ-CD, aşteptând momentul ales de Partid pentru a scurtcircuita unul din partidele aflate în opoziţie, unul ce promitea a fi de dreapta. Anumite simpatii pseudo-ideologice vor duce la alianţe stranii şi pentru FC, că PMP n-are nevoie de „ajutor” pentru a se neantiza. Oricât ar părea de ciudat, Căcărău şi compania îşi vor îndeplini misiunea pe care „tătucul” partidului unic le-a încredinţat-o.

Rezultatele nu sunt greu de anticipat: un candidat al psd va pierde alegerile răsunător, dreapta fiind cea care va da preşedintele. E suficient ca aceasta dreaptă să fie infestata de microbii roşii liberali, şi nimeni nu se îndoieşte că viitorul preşedinte, de „dreapta”, va fi exact pe placul lui ilici, dar şi al Moscovei. Apoi îşi vor vedea de treabă, subteran, fireşte, iar românii se vor trezi în faţa a două mandate de 8-10 ani în care ţara va bate pasul pe loc, dacă nu cumva pasul va fi pe „muzica” de kazaciok. UE, NATO, Schengen încep să devină orizonturi din ce în ce mai îndepărtate.

„Drumeţ în calea lupilor”

2014-02-02T11:00:00.002+02:00

În ţara unde oamenii „dorm” 25 de ore din 24, viaţa se desfăşoară după alte reguli decât în restul lumii. Ca într-o adevărată Zonă Crepusculară, evenimentele cele mai grave nu reuşesc să mişte sau să impresioneze nişte locuitori ce au treabă şi sunt şi ocupaţi; ocupaţi să facă nimic...

Tentativele de lovitură de stat, îndemnurile Occidentului de a ieşi în stradă democratic, n-au reuşit să clintească nişte oameni suficient de idiotizaţi încât să nu mai ştie ce se petrece în jurul lor. Cum tocmai pe lipsa lor de reacţie mizau şi comuniştii, aceştia au parcurs neabătuţi paşii către desăvârşirea dominaţiei lor asupra ţării, viitoare gubernie. Acum poate că românii se gândesc să protesteze, doar că timpul a trecut; e prea târziu... Încălcările legii comise de puterea roşie au şocat lumea democratică, incapabilă să înţeleagă ce fel de oameni sunt românii. Ei au rămas cu şocul, noi cu... televizorul...

Colaborarea trans partinică s-a născut odată cu lovitura de stat numită generic „revoluţie”. Imediat a apărut Frontul fost conspirativ şi tot aşa de repede s-a născut o altfel de „democraţie”: „pluripartidism în interiorul Frontului Salvării Comunismului”. „Despotul luminat” a fost de acord să apară anumite partide, repede infestate cu agenţi de control filosovietici; astfel s-au născut partidele gândite să facă o „opoziţie constructivă”, dar şi „echidistanţa”, cea atât de utilă comuniştilor.

Cu un sistem comunist ce a infestat totul, „cârpa kaghebistă” a pus bazele dominaţiei roşii asupra României. Din sistem n-a ieşit nimeni până la Traian Băsescu, deşi o tentativă o făcuse Coposu, dar fără a putea finaliza acţiunea. Acest sistem împărţise eşichierul politic în partid de stânga (fsn/pdsr/psd) şi partide de „dreapta”, în fapt – partide de stânga colaboraţioniste cu puterea comunistă. În această ultimă categorie se înscriu şi pnl, dar şi pdl.

PDL s-a născut din fuziunea PD (un partid socialist desprins din fsn) cu o ramură a pnl, de asemenea de stânga şi era (ca şi azi) populat cu diverşi colaboratori, miniştri şi înalţi funcţionari guvernamentali din guvernările iliesciene. Apoi, aparent măcar, şefii PDL au schimbat direcţia convenită, fireşte, sub presiunea lui Traian Băsescu. Subteran, colaborarea nu a încetat, multe decizii ale partidului fiind subţire criticate de Blaga, cel despre care mereu „oponenţii” vorbeau cu un nefiresc respect. Asta a stârnit nedumeriri în epoca în care comuniştii foloseau un limbaj deșănţat la adresa puterii PDL, nedumeriri repede spulberate după prima lovitură de stat din 7 mai 2012. Partidul lui Blaga, fost PDL, l-a promovat pe cel care, pentru a parveni politic era dispus să colaboreze cu oricine, inclusiv cu gaşca de oligofreni ajunsă la putere – Predoiu. Politician şters, lipsit de convingeri şi bun la toate, Predoiu s-a remarcat mai mult prin ricoşeu, fiind generatorul unui Cod Penal bun pentru Elveţia, dar uluitor pentru România. Elaborat în perioada când usl se afla în opoziţie, Codul le foloseşte de minune celor care azi au puterea. Un Cod născut de fosta putere PDL, dar care foloseşte puterii usl, mai ales după corecturile aduse în timpul celei de-a două lovituri de stat bolşevice! Ce lovitură magistrală! PDL are cu ce se „mândri”; şi are tupeul să se declare de dreapta şi să propovăduiască unirea dreptei, probabil a partidelor de stânga, plasate „mai la dreapta” extremei stângi usl-iste.

Intrarea în vigoare a unui Cod Penal pe care nu ei l-au făcut, ci doar l-au „corectat”, reprezintă adevărata lovitură de stat, dusă la bun sfârşit de data asta, pe care naţional-socialiștii români au dat-o programat şi cu instrumente „străine” lor. Acum pot să urle ipocrit că au încheiat cu codul similar comunist, deşi Codul anterior nu avea nimic politic, nici comunist şi nici din altă ideologie, dar care avea prevăzute pedepse drastice pentru anumite infracţiuni. De la 1 februarie e deschis drumul jafului fără limite şi fărădelegii ca manieră de guvernare, iar principalii beneficiari sunt chiar bolşevicii de la putere, indivizi care, în absenţa unui Cod favorabil, riscau să-şi termine guvernarea din „palatul” Jilava.

Ce va urma? Nimic. Leprele guvernamentale mai au un singur „bastion” de cucerit: STS şi dacă vor reuşi, ţara va fi cum a spus Iorga: „drumeţ în calea lupilor”.

Coşul zilnic la români

2014-01-19T11:38:00.000+02:00

Sub „cea mai cinstită” guvernare comunistă, românii fac foamea, hrănindu-se zilnic cu minciuni ordinare servite cu generozitate de primul plagiator şi acoliţii săi. Niciodată nu pomenesc despre ceea ce socialiştii europeni se ocupă cu prioritate, fiind mereu cu gândul la următoarele alegeri: coşul zilnic minimal pe care trebuie să-l asigure votantului; fără ca el să fie suficient – sunt „mâncaţi”. Vorbesc însă, lăudându-se, că au făcut şi au dres, că au asigurat pensii şi salarii, în timp ce ei încearcă să dea alocaţiile pentru copii doar acelora care provin din familii sărace; discriminarea e ceva obişnuit în guvernările comuniste.

Derbedeii aflaţi la guvernare vor mereu să pară că ne ridicăm la nivelul Europei civilizate (probabil de-aia pregătesc ei ţării statutul de „gubernie”), dar uită că suntem departe de aşa ceva; românii trăiesc mult mai prost decât cetăţenii restului Europei, în timp ce miliardarii noştri din bani furaţi de la buget sunt mai bogaţi decât ai lor.

Primul oligofren minte ca benzina din România e cea mai ieftină din Europa, aşa că s-a gândit că pentru binele românilor şi pentru "dreptate până la capăt" s-o facă printre cele mai scumpe. "Uită" să spună că la noi e cel mai mic salariu minim (178 euro) şi cea mai mică pensie minimă (cca. 78 euro; în UE - 1000 euro) din Europa. Salariul minim şi pensia minimă se calculează în funcţie de câţiva indicatori economici, printre care şi "coşul zilnic de bază" care ar trebui să fie la nivel european. Ce cuprinde coşul zilnic în România? A fost el luat în calcul la stabilirea salariului minim pe economie? Nu, fireşte! În raport cu acest indicator, România are un preţ la benzina de vreo 3-4 ori mai mare decât oricare altele din Europa.

Să vedem ce produse sunt luate în calcul la stabilirea coşului zilnic de bază în Franţa, dar şi cel săptămânal în Canada, iar apoi să ne imaginăm ce poate cuprinde un coş similar în România. Cu această ocazie, poate se va trezi cineva din visare şi-i va pune primului oligofren gubernamental o întrebare simplă: ce conţine coşul zilnic de bază în România şi în ce cantităţi din fiecare produs? Fireşte, habar n-are şi nici nu va face nimic pentru a corecta asta, dar nu spunea el ca toată grija lui se îndreaptă spre ~~hoţi~~ cetăţeni?

Aşadar, coşul zilnic în Franţa este compus din produsele cuprinse în următoarele categorii de produse: aperitive tari, batoane de cereale, biscuiți și prăjituri industriale, băuturi nealcoolice, supe și ciorbe, cereale pentru micul dejun, mezeluri, ciocolată și produse din ciocolată, compoturi, dulceţuri, conserve din fructe, înghețată și șerbeturi, sucuri și nectaruri, margarină, pâine de casă, pâine proaspătă, pizza congelată, mâncăruri gătite la conserve, preparate pentru deserturi, produse lactate și similare, produse semipreparate proaspete, produse din cartofi prelucrați, sosuri calde, sosuri condimentate, siropuri și băuturi concentrate pentru a fi diluate.

Să vedem acum şi coşul zilnic din Canada, cu cantităţile prevăzute pentru o săptămână şi să facem comparaţia, dacă ea se poate face :

lapte (2 %) proaspăt sau UHT - 4,76 l

mozzarella - 0.485 kg

felii de brânză topită - 0.385 kg

iaurt - 1.67 kg

lapte evaporat 2 % - 1,58 l

lapte praf degresat - 0.09 kg

ouă calibru mare - 8 ouă

ciocănele de pui - 2.68 kg

carne de porc cotlet tăiat - 1.21 kg

carne de vită - 1.34 kg

muşchi de vită - 0.47 kg

şuncă felii - 0.135 kg

batoane pește congelat - 0.135 kg

conserve de somon roz - 0.27 kg

conserve de sardine în ulei de soia - 0.27 kg

conserve de șuncă - 0.2 kg

mortadella - 0.06 kg

cârnăciori afumaţi - 0.1 kg

unt de arahide - 0.09 kg

conserve de carne de porc - 0.05 kg

conserve de carne de vită - 0.04 kg

fasole în conservă de 0,29 l

tocăniță de vită în conserve - 0.18 kg

sos de spaghete cu carne în conserve de 0,155 l

pâine albă produse din cereale îmbogăţite 0.66 kg

pâine integrală de grâu 100% - 0.66 kg

făină - 1.92 kg

biscuiți simpli - 0.275 kg

macaroane sau spaghete - 0.385 kg

orez alb cu bob lung prefiert - 0.33 kg

fulgi de ovăz - 0.275 kg

fulgi de porumb - 0.44 kg

macaroane cu brânză în cutie de 0.55 kg

portocale - 1.23 kg

suc de mere concentrat congelat - 0,033 l

suc de portocale concentrat congelat - 0,282 l

suc de mere (la cutie) - 0,88 l

suc de portocale (la cutie) - 0375 l

tomate în conservă - 0.215 l

conserve sos de roşii - 0,3 l

mere - 4.38 kg

banane - 3.58 kg

struguri - 0.5 kg

amestec de fructe conservate în suc - 0.855 l

piersici conservate în suc - 0,285 l

ananas conservat în suc - 0,285 l

cartofi proaspeți - 3 kg

cartofi prăjiţi congelaţi - 0.48 kg

cartofi instant - 0.22 kg

morcovi - 2 kg

ceapă - 0,695 kg

varza - 0.52 kg

nap - 0.35 kg

broccoli congelat - 0.695 kg

morcovi congelate - 0.26 kg

porumb congelat - 0.26 kg

amestec de legume congelate 1.74 kg

mazăre verde conserve - 0,9 l

porumb boabe în conservă - 1,09 l

conserve de fasole - 0,315 l

morcovi în conservă - 0,325 l

amestec de legume în conservă - 0.545 l

margarină - 0.715 kg

unt - 0.065 kg

ulei vegetal - 0,185 l

untură - 0.105 kg

zahăr alb - 0.6 kg

Întunericul vine de la Răsărit

2014-01-15T18:19:00.001+02:00

Vizita Victoriei Nuland s-a încheiat, la fel şi cea de la Paris... Când era la Bucureşti, Nuland a tras un semnal de alarmă; fireşte, diplomatic, dar pe deplin lămuritor: „va trebui să luptaţi din greu pentru democraţia voastră”. Asta venea după întâlnirea cu Preşedintele Băsescu şi după informarea lui detaliată. În ce privinţă? Să vedem ce putem citi printre rânduri...

Înainte de orice, propun să luăm în discuţie un şablon: „derbedeii de la guvernare aşteaptă fonduri de la chinezi”. Este tipul de idee pe care şi ei au vrut s-o implementeze în presă, prin vizita inopinată şi nu prea agreeată de chinezi, a primului oligofren la Beijing (să ne amintim că derbedeul a stat în Macao până ce chinezii au catadicsit să-l primească absolut formal). China n-are deloc interese comune cu cartelul instalat la putere la Bucureşti. China a investit în România ca ţară UE, nu în România, nu contează din ce organizaţie face ea parte; chinezii au bani foarte mulţi, dar nu risca nici măcar un dolar. Ca piaţă de desfacere, România nu contează pentru chinezi, dar UE este partenerul economic principal al Chinei. O scoatere forţată a României din UE, va antrena şi retragerea investiţiei făcute de chinezi. Un exemplu: Huawei, al doilea producător mondial de smartphone-uri a investit în România pentru a putea produce în UE şi, automat, pentru a putea vinde fără taxe în Comunitatea Europeană. Ieşirea ţării noastre din UE ar lovi sever în interesele economice ale Chinei, iar susţinerea puciştilor ar duce la un dezacord cu UE şi SUA de care chinezii se feresc că dracul de tămâie. Aşadar, orice ajutor chinez pentru manevrele bolşevice de la Bucureşti este exclus cu desăvârşire.

Cu toate acestea, minciunile fără măsură, politica economică dezastruoasă şi manevrele de satisfacere a baronilor locali au dus alianţa penală într-o situaţie deloc de invidiat. Cu DNA-ul pe urme şi cu o scădere fioroasă de popularitate, scădere ce a fost permanent mascată de sondaje contrafăcute, uniunea socialistă ştie prea bine că eşecul în alegeri e sigur, cum la fel de uşor de prevăzut este şi pierderea puterii, dacă alegerile sunt corecte. În aceste condiţii, banda roşie are o singură carte de jucat: cea a loviturii de stat, mascată sau nu. Din fericire, nu sunt nici atât de solidari cum apar „pe sticlă” şi nici atât de inteligenţi pe cât ar vrea ei să pară. Din aceste două „carenţe” a rezultat... o vizită, cea a EMISARULUI SPECIAL american în câteva capitale europene, printre care şi Bucureşti. Să luăm în discuţie un scenariu posibil: Nuland a venit la Bucureşti şi l-a informat pe Preşedinte despre planurile ponto-ruseşti de a scoate România din sistemul scutului antirachetă. După discursul Preşedintelui şi referirile sale diplomatice la posibile legături ale derbedeilor roşii cu entităţi teroriste, ne puteam gândi că aluzia priveşte legăturile destul de străvezii ale psd cu Hezbollah, dar nu, ele fiind deja în atenţia SRI. Personal, cred că aceste legături ale psd/usl sunt cu o altă entitate teroristă, una declarată ca fiind un duşman al Occidentului civilizat: Coreea de Nord. Arsenalul militar, în general şi cel nuclear, în particular, fac din Coreea comunistă un stat terorist şi un duşman al civilizaţiei mondiale, exact cum se manifestă şi oligofrenii de la Bucureşti.

Dar ajutorul coreean nu incumbă şi un interes major coreean... El trebuie căutat în altă parte, la Moscova. Singura care ar câştiga de pe urma unei potenţiale ieşiri a României din UE şi NATO, ar fi Rusia, şi prin izolarea Moldovei de UE, dar nu doar atât. România, în schimb (iar puciştii nu cred că au luat în calcul asta), ar intra în faliment de ţară în maxim două săptămâni de la scoaterea noastră din rândul ţărilor europene civilizate şi democratice. Nuland s-a oprit la Paris, a obţinut de la Hollande neimplicarea sa ca socialist şi, imediat, socialiştii europeni s-au disociat de bolşevicii de la Bucureşti. În acest moment, cancelariile europene ştiu ce se pregăteşte la Bucureşti, iar puciştii nu au prea multe soluţii: ori abandonează lovitura de stat, pierd puterea treptat, dar mai rămân din ei în libertate, ori o dau şi vor intra aproape in corpore la puşcărie. Cine îşi imaginează că aceste jivine fac ce vor în ţara unde sunt componente esenţiale ale scutului antirachetă american, e într-o gravă greşeală. Lupta este inegală; de o parte se plasează UE, SUA şi lumea civilizată, de cealaltă – o şleahtă de jigodii, Rusia şi Coreea de Nord. Da, românii vor avea o luptă grea de dus, ieşind în stradă democratic. Dacă nu, vor ieşi milioane, dar ţara va fi în prăpastie când se vor decide ei s-o facă.

Ce va fi după Nuland ?

2014-01-11T22:58:00.001+02:00

Spre deosebire de ruşi, celebri pentru cinismul limbajului lor diplomatic, americanii sunt mult mai nuanţaţi; tot ceea ce spun e în cheia tipică a interesului SUA la nivel mondial şi nu lasă cu uşurinţă să răzbată adevăratele mesaje pe care vor să le transmită. Acelaşi limbaj a folosit în timpul vizitei la Bucureşti şi subsecretarul de stat Victoria Nuland. Oricât au fost de abrupte întrebările pe care presa le-a pus, ea a găsit mereu soluţia cea mai potrivită pentru ca mesajul să plece, dar el să fie înţeles doar de cei avizaţi. Discursul său aparent incolor, ascunde însă înţelesuri importante, minunat exprimate voalat.

Unele mesaje au fost deja interpretate, în general corect, în opinia mea. S-a spus că doamna Nuland ar fi exprimat o opoziţie faţă de proiectata, la nivel de dorinţă, unire cu Moldova de peste Prut; nici vorbă despre aşa ceva! Din contră, subsecretarul de stat a arătat că poziţia SUA faţă de acest subiect este una favorabilă, dacă se respectă suveranitatea Republicii Moldova şi dreptul ei de a decide în această privinţă. În acest fel, Departamentul de Stat s-a plasat pe exact aceeaşi poziţie cu Preşedintele Băsescu, pentru că nici el n-a spus că vrea o unire forţată, ci una care să vină firesc şi legal, cu respectarea dorinţei locuitorilor ei.

Un accent nu foarte evident ca număr de cuvinte, dar foarte apăsat ca ton a fost pus de către doamna Nuland pe lupta grea pe care românii ar trebui s-o ducă pentru a păstra ceea ce au câştigat cu sacrificii, dar şi pentru a păstra ţara ca stat de drept. Poate că n-are legătură motivul pentru care tonul doamnei Nuland a fost astfel, cu dispariţia aproape halucinantă a primului oligofren, dar poate că totuşi are... O interpretare a spuselor subsecretarului de stat ar putea fi aşa: „aveţi grijă, că ăştia nu renunţă la a da o lovitură de stat, aşa că trebuie să luaţi şi voi atitudine, indiferent dacă faceţi parte dintr-un partid sau nu, dacă vreţi să rămâneţi în lumea civilizată”. Când auzim de lovitură de stat, primul gând care ne vine în minte este că derbedeii de la putere vor atenta la instituţiile fundamentale ale statului de drept, dar nu e deloc obligatoriu să fie aşa.

Fuga primei jivine guvernamentale poate fi doar o strategie ţigănească, o manieră de a nu se angaja oficial că renunţă la ticăloşii de stat, dar nu ştiu dacă fuga din ţară era obligatorie. Urmând modelul mentorului său, puşcăriaşul Năstase, primul oligofren putea să facă o vizită „de neamânat” în ţară; în felul ăsta scăpa de o întâlnire ce se anunţa a fi deosebit de „contondentă” pentru primul plagiator. Cu toate astea, pramatia guvernamentală a părăsit ţara (aşa se pare; oricum, Victoria Nuland i-a spus exact Preşedintelui unde se află vietatea) după venirea înaltului demnitar american, plecând spre „necunoscut”. Desigur, această plecare poate fi rezultatul înapoierii mintale a subiectului, dar ea poate fi generată la fel de bine şi de un plan ce va fi pus în aplicare poate chiar de luni, plan ce vizează acapararea puterii de către gaşca neo-bolșevică aflată la putere.

Sondajele de opinie măsluite nu pot ţine locul realităţii decât la tele-vizuinile supuse mogulilor, dar ea, realitatea e diferită. Un partid care a minţit din greu, care a înşelat grav populaţia şi care a comis fărădelegi aproape la drumul mare, statistic e departe de sondajele fastuos împopoţonate pentru prostime. Cu un 20% pentru psd şi cam tot aşa pentru pnl (celelalte partide din usl sunt lipsite de importanţă statistică), leprele guvernamentale nu au de gând să dea piept cu electoratul pentru alegerile prezidenţiale. Oricât sunt în stare să mintă, de-acum principalii lor adversari sunt propriile fapte; ele vor sta mărturie că sunt doar nişte nenorociţi care înşeală populaţia, dar şi care fură de la buget în propriul beneficiu. Nu, n-au nici o şansă la prezidenţiale, mai ales când candidatul opoziţiei unite va fi unul de talia lui M.R.Ungureanu.

Ce le rămâne de făcut? Au ajuns la putere prin fraudă, minciună şi înşelătorie, dar credibilitatea acestui arsenal este terminată. Cum ar putea să-şi mai adjudece fotoliul prezidenţial? Puterea lor e efemeră, iar probabilitatea ca ei să-şi poată termina mandatul de 4 ani e din ce în ce mai scăzută. „Salvarea” lor este lovitura de stat, pentru ca apoi să poată organiza un simulacru de alegeri prezidenţiale, iar frauda să dea preşedintele pentru următorii 5 ani. Nu am nici o îndoială că vor încerca (poate de mâine, poate nu), dar la fel nu mă îndoiesc că vor da greş, luând calea Jilavei pentru următorii 15 ani.

Cocalarul roşu guvernamental

2014-01-09T23:03:00.000+02:00

Ce este un cocalar? Este acel individ analfabet, derbedeul de cartier care se îmbracă în tricou „de firmă”, dar cu sclipici chinezeşti şi pantaloni de stofă, încalţă papuci (eventual cu şosete), pune un lanţ de aur cât de gros îşi permite şi conduce o maşină de fiţe la mâna a doua sau a treia. Cu ochelarii „Ray Ban” la ochi, cocalarul scuipă seminţe şi face glume grosolane când trece pe lângă el o fată elegantă.

Aproape prin definiţie, cocalarul politic e „roşu”, „egalitarist”, mincinos, incapabil şi cu un apetit crescut pentru o conducere discreţionară. Scena politică românească e plină de asemenea cocalari, drojdia clasei politice, indivizi incapabili să conducă, dar foarte dispuşi să fure cât mai mult din bugetul naţional, din banii europeni (dacă se poate) şi, în general, de oriunde pot veni bani mulţi şi repede.

Primul cocalar politic (sau măcar cel mai „important”) a fost şi va rămâne puşcăriaşul Năstase. A fost premier şi a girat afaceri cât se poate de „negre”, a luat mită şi a furat ceea ce n-a primit, a încălcat legi şi tratate, a minţit şi a patronat jafuri naţionale şi adopţii internaţionale ilegale. Casa lui, cea care nu diferă de ale consangvinilor săi care ridică „pagode” şi „tajmahale” este decorată în cel mai pur stil ţigănesc: o sorcovă de culori ţipătoare adunate în aceeaşi cameră, obiecte de valoare obţinute aşa cum a stabilit şi instanţa, alături de coşuri chinezeşti de la „orice obiect 1 leu”, pe scurt, o casă - monument al kitsch-ului, simbolul cocalarului politic ajuns prin căsătorie de la Bolintin la Bucureşti şi din pcr în „noul” pcr, rebotezat psd.

Prostul gust şi poza deșănţată sunt alte caracteristici ale cocalarului politic. Tot ce spune şi tot ceea ce face el ca gesturi publice sunt menite să şocheze, aşa că minciuna grosolană este obligatorie şi la fel de necesară este şi fuga lui de orice responsabilitate. Cocalarul roşu îşi va nega obârşia sau şi-o va ascunde cu grijă, va poza în anticomunist deşi cântă cu patos „Comandante Che Guevara”, dar îşi va clama convingerile sale „progresiste” şi de stânga, dacă soarta îl va duce în faţa unui socialist sau comunist european sau moscovit. Pentru cocalar, e de „bon ton” să atace SUA, dar va regreta că nu poate vinde cât mai mult din ţară şi la bani cât mai puţini, fireşte, către „anticomunista” Moscovă.

Discursul cocalarului roşu este unul semidoct, „şmecher” cu doi de „șm”, agresiv cu nuanţe vădite de mitomanie, un discurs plin de acele cocalarisme potrivite pentru un derbedeu de cartier, dar complet contrare unei funcţii de premier, de preşedinte de Senat sau de şef de Cameră a Deputaţilor. Laşitatea cocalarului sta la baza duplicităţii sale, caracteristică prezentă permanent în apariţiile sale televizate. Indiferent ce poziţie ocupă în stat, cocalarul se va da, înainte de orice, în stambă, îşi va arăta lipsa de caracter şi educaţia aproape inexistentă. Parvenit prin excelenţă, cocalarul nu va ezita să se laude că a fost lăcătuş sau sculer-matriţer, tot aşa cum un altul nu va avea jenă să se laude că a dormit în gara din Paris, uitând să mai spună şi din ce cauză a ajuns în acea situaţie.

Cocalarul roşu e un escroc, atât în relaţiile sale cu cei apropiaţi, dar şi cu populaţia nătângă. Înşelătoria cea mai grobiană îi provoacă adevărate orgasme faciale, fericit că a găsit cea mai „potrivită” ordinărie cu care să-l atace neghiob şi vag idiot, pe Preşedinte. Uzând de aceleaşi arme pe care le foloseşte şi cocalarul de cartier, cel politic îşi va aservi absolut tot ce înseamnă instituţii fundamentale ale statului de drept, fără ca asta să i se pară a fi exagerat. E un laş, dar conştiinţa că are gaşca în spate îl va face pe cocalarul guvernamental să atace, părând astfel curajos; în realitate, el este un individ josnic, unul care fuge în Africa de Sud când ai lui dau convenita lovitură de stat sau în Austria, când în ţară vine un înalt oficial american. Fireşte, oficialul american nici nu-l avea pe lista celor convocaţi la Ambasada SUA, dar el a fugit pentru a fi sigur că nu va deveni din nou „cârpa” de şters pe jos a SUA sau a Europei. Nu-i vorbă, prezenţa sa fizică nici nu era importantă, dar primul-cocalar nu ştie; este un indezirabil în politica internaţională, cel puţin de când a fost primit de Vicepreşedintele Biden încoace.

Cocalarul Ponta e un „rupt în figuri”, un figurant nenecesar, tot aşa cum nici Căcărău nu trebuie nimănui, pe picior de egalitate cu sculerul Zgonea sau cu lăcătuşul de Externe – Corlăţean. Toţi cocalarii sunt „doctori”, dar şi plagiatori sau auto-plagiatori, indivizi pe care analfabetismul a lăsat urme adânci, vizibile chiar şi prin hainele pe care le pun pe ei sau în accentul pe care îl pun pe vestimentaţie; făcând parte din prima generaţie de încălţaţi, nu vor să lase vreo urmă din care să răzbată originea lor umilă, dar reuşesc s-o afişeze în toată „splendoarea” ei.

România manelizată şi expusă cocalarilor roşii, totuşi nu va sucomba sub greutatea prostului gust ridicat la rang de virtute. Extrema stângă românească a câştigat alegerile din 2012, dar atât! Alegerile prezidenţiale vor marca începutul sfârşitului comunismului în România, prin impunerea unei personalităţi în fruntea statului nostru cel mult încercat: M. R. Ungureanu!

Tăcerea pieilor

2014-01-06T20:02:00.001+02:00

Aşa cum foarte bine a intuit ~~KGB-ul~~ ilici, „liniştea” e primordială la români. Au vrut linişte şi o au din plin, cel puţin de la Duminica Orbului încoace. L-au văzut pe Micul Mao în Parlamentul European, secondat de Căcărău şi „ăla micu’”, cerând sancţionarea României, dar, în linişte, i-au adus la putere. Nu i-a frapat nimic pe românii cu activitate cerebrală simbolică, aşa că au votat cu mândrie. Astfel s-a umplut Parlamentul de clienţi pentru puşcăriile patriei şi Guvernul de infractori. Şi din nou, românilor nu li s-a părut nimic straniu, văzând cum miniştrii sunt schimbaţi pentru a putea pleca în câte o lungă deplasare la Jilava, nici cum din mormanul de parlamentari, unii urmează acelaşi drum ca şi complicii lor de la Guvern.

Mânaţi de sloganuri goebbelsiene, proferate fără perdea, neo-bolșevicii nu s-au dat înapoi să dea o lovitură de stat, apoi şi pe a doua, la fel de nereuşită, dar românii au rămas tăcuţi.

Au promis că vor creşte salariile şi pensiile şi au minţit; au promis că vor creea locuri de muncă şi au făcut locuri în... şomaj; au promis că vor scădea taxele şi nu doar le-au mărit, ci le-au şi înmulţit; ţara s-a angajat alături de NATO şi UE, dar primul oligifren regreta că la licitaţiile trucate nu participă... ruşii... Şi pot continua lista, care e impresionantă, lista de „fapte” contrare promisiunilor. Pentru toate, românii păstrează o tăcere complice, una extrem de convenabilă „haiducilor” ce subtilizează sume enorme din bani publici. Din acest motiv, sloganul lor este, ca şi în 20 mai 1990, „avem nevoie de linişte (pentru a fura n.a.), oameni buni!”.

În precedentul dosar, puşcăriaşul Năstase sfida democraţia, sfida justiţia şi îi sfida pe români, postând pe blog din celulă şi arătând că el e „mai egal” decât restul puşcăriaşilor de drept comun. Cum era de aşteptat, nici un organ al statului, nici un demnitar pus să apere statul de drept nu a cerut ca această anomalie să fie curmată încă de la început. Presa a semnalat asta doar că pe un fapt divers, oarecum amuzant, iar populaţia iar a tăcut.

Neobrăzarea comuniştilor români este practic fără limite; sunt atât de o josnici încât n-au nici o tresărire să participe la pelerinaje creştine, să facă apel la „justiţia divină” şi să se arate ca fiind extrem de religioşi, deşi ei sunt nişte secături necredinciase, ce se închină doar banului public care le trece în buzunare. Lasă în părăsire o staţiune istorică, Herculane, dar iau miliarde din bani europeni pentru a construi una nouă alături (Baia de Aramă), în proprietatea lui Dragnea. Şi iarăşi nimeni nu iese din tăcerea care, nu-i aşa, „e de aur” ; sau cu dinţi de aur...

Europa ne-a arătat în repetate rânduri că drumul pe care suntem conduşi de o clică infracţională nu este cel normal pentru o ţară democratică şi, cu atât mai puţin pentru una europeană ; în spaţiul Schengen România are interzis, dar cine să ceară demisia responasabililor? Gângăvi pe jumătate, românii se simt în stare să laude ceea ce la vecinul lor ar blama, dar tot în linişte, mai mult acceptând toate situaţiile nefireşti, decât luând poziţie. Contează că o jivină îi face „râme” şi „laşi”, doar pentru că ei nu se simt să iasă în stradă în apărarea patrihoţului său frate? Nu, pentru români nu asta contează, cum nici pentru presă – mai mult decât la nivel de cancan – iar viaţa merge înainte şi economia în jos, în linişte; ei sunt „mândri de a fi români”...

În curând vom avea alegeri, întâi europarlamentare şi apoi prezidenţiale. E trist să constatăm că ele ne vor prinde cu un popor vegetal, incapabil să discearnă binele de rău, adevărul de minciuna cea mai grosolană şi cinstea de hoţia ajunsă la nivelul cel mai îngrijorător din Europa. Să avem speranţe că poporul se va trezi din amorţire şi se va desprinde de aburii „alcoolului” infuzat în organismul social de către o bandă de jefuitori la drumul mare? „Piesa” asta am mai trăit-o, iar după ea Parlamentul s-a transformat în Marea Adunare Naţională.

"Marxismul şi doctrina liberalismului clasic"

2014-01-05T10:43:00.002+02:00

Adolphe Blanqui, protejatul lui Jean-Baptiste Say, a fost succesorul acestuia la catedra de economie politică de la Coservatoire des Arts et Métiers. Într-o lucrare publicată în anul 1837, care constituie, probabil, prima istorie a gândirii economice, el scria: “În toate revoluţiile s-au înfruntat, în permanenţă, doar două părţi opuse: cei ce doreau să trăiască din propria lor muncă şi cei ce doreau să trăiască din munca altora… Patricieni şi plebei, sclavi şi oameni liberi, guelfi şi ghibelini, roze albe sau roze roşii, cavaleri regalişti (partizanii regelui Charles I al Angliei, n. tr.) şi “capete rotunde” (partizanii lui Cromwell, n. tr.), liberali şi servili, sunt doar varietăţi ale aceleiaşi specii.” Blanqui explicitează imediat ceea ce el consideră a fi miza aceastor confruntări sociale: “Astfel, în unele ţări, lucrătorului îi este răpit fructul străduinţelor sale în numele intereselor de stat, prin mijlocirea taxelor; în altele, prin mijlocirea unor privilegii, cum ar fi considerarea muncii drept o concesiune regală, regalităţii cuvenindu-i-se astfel o răsplată pentru dreptul de a i te devota. Acelaşi abuz este reprodus, într-o formă mai indirectă, dar nu mai puţin opresivă, atunci când, prin mijlocirea taxelor vamale, statul împarte cu industriile priviliegiate câştigurile provenite din taxele impuse tuturor celor ce nu deţin privilegii.”

Însă Blanqui nu este nicidecum iniţiatorul acestui tip de analiză liberală a conflictului dintre clase; mai degrabă, putem afirma că el se integrează într-o mişcare de idei specifică cercurilor liberale în primele decade ale secolului al XIX-lea. Marx şi Engels cunoşteau existenţa a cel puţin câtorva dintre formele incipiente ale acestei noţiuni. Într-o scrisoare adresată în 1852 unuia dintre adepţii săi, Josef Weydemeyer, primul exponent al marxismului în Statele Unite, Marx afirmă: “Nu există nici un temei în a mi se atribui descoperirea existenţei claselor în societăţile moderne sau a confruntărilor dintre ele; cu mult înaintea mea, istoricii burghezi descriseseră evoluţia istorică a luptelor dintre clase, iar economiştii burghezi, anatomia economică a claselor.” Cei mai importanţi “istorici burghezi” pe care îi menţionează Marx sunt francezii François Guizot şi Augustin Thierry; doi ani mai târziu, el se va referi la Thierry numindu-l ”părinte al “luptei de clasă în istoriografia franceză”.

Filiaţia “burgeză” a teroriei marxiste a fost recunoscută dechis de succesorii imediaţi ai lui Marx. Spre sfârşitul vieţii sale, Engels sugera că atât de puţin importanţi sunt indivizii pentru istorie, în comparaţie cu marile forţe subterane ale societăţii, încât chiar dacă Marx nu ar fi existat, “concepţia materialistă asupra istoriei” ar fi fost descoperită de altcineva; afirmaţia sa se baza pe faptul că “Thierry, Mignet, Guizot şi toţi istoricii englezi dinainte de 1850” se îndreptau spre ea. Franz Mehring, Plehanov şi alţi adepţi ai marxismului din perioada celei de a doua Internaţionale subliniau înrădăcinarea doctrinei marxiste a luptei de clasă în istoriografia liberală a Restauraţiei franceze. Lenin, la rândul său, creditase “burghezia” – şi nu pe Marx – pentru meritul de a fi iniţiat teoria luptei de clasă.

Importanţa deosebită pe care gânditorii liberali de la Le Censeur Européen o acordau exploatării nesăţioase a clasei productive de către clasa din ce în ce mai numeroasă a funcţionarilor de stat este un alt punct de întâlnire cu marxismul. După cum s-a mai observat, marxismul combină două viziuni extrem de diferite despre stat. Cel mai adesea, statul este considerat instrumentul prin care se exercită dominaţia claselor exploatatoare, clase ce sunt definite prin poziţia lor faţă de procesul social de producţie, de exemplu, clasa capitaliştilor. Cu toate acestea, Marx caracterizează uneori statul însuşi ca pe un agent exploatator independent. Astfel, în 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, Marx afirmă, într-o optică clar industrialistă: “Această forţă executivă, cu imensa ei organizare birocratică şi militară, cu complicatul şi artificialul ei mecanism de stat, cu o armată de jumătate de milon de funcţionari, pe lângă o altă armată de jumătate de milion de soldaţi, acest grozav organism parazitar care strânge ca într-o plasă corpul societăţii franceze, astupându-i toţi porii, s-a născut în epoca monarhiei absolute…”.

Potrivit lui Marx, toate regimurile de până acum au contribuit la extinderea acestui corp parazitar. El adaugă: “Orice interes comun a fost imediat desprins de societate şi opus ei ca interes superior, general, sustas iniţiativei membrilor societăţii şi transformat în obiect al activităţii guvernamentale, începând cu podul, clădirea şcolii şi averea comunală a unui sat, până la căile ferate, avuţia naţională şi universitatea Franţei… Toate revoluţiile au desăvârşit această maşină în loc de a o sfărâma. Partidele care se succedeau, luptând între ele pentru putere, considerau cucerirea acestui imens edificiu de stat ca principala pradă a învingătorului.”

Ulterior, în Războiul civil din Franţa, Marx scria despre “excrescenţa parazitară numită stat, care se hrăneşte de pe urma societăţii, stânjenind-i libera dezvoltare”. Astfel, concepţia “statului parazit” apare clar exprimată în scrierile lui Marx. Este, însă, incorect a afirma, aşa cum o face Richard N. Hunt, că Marx ar fi fost iniţiatorul acestei idei. Cu câteva decenii înaintea apariţiei scrierilor lui Marx, grupul de la Le Censeur Européen văzuse, deja, în statul parazitar, manifestarea cea mai semnificativă a spiritului spoliator şi devastator în societatea modernă.

O altă similitudine între industrailism şi marxism ţine de definiţia noţiunii de ideologie. Potrivit concepţiei industrialiste, există idei şi valori ce servesc intereselor claselor productive şi, respectiv, exploatatoare. Comte, de exemplu, menţionează judecata tipic feudală, potrivit căreia cei ce asudă pentru averea lor sunt lipsiţi de nobleţe, în timp ce aceia ce “o câştigă prin vărsarea sâgelui semenilor lor” se acoperă de glorie; o asemenea idee, prin excelenţă barbară, se încearcă a fi mistificată şi mascată, afirmă Comte, prin situarea ei în contextul antichităţii clasice. Comte vorbea chiar de existenţa a ceea ce s-ar putea numi “falsă conştiinţă”, adică susţinerea de către membrii unei clase a unor idei contrare propriilor lor interese şi folositoare intereselor clasei opuse. El afirmă: “Războiul purtat de către sclavi împotriva stăpânilor lor are ceva josnic în ochii noştri. Aceşti oameni luptă pentru ca roadele străduinţelor lor să nu fie jefuite de către cei care-i asupresc; este un război ignobil. În schimb, războiul purtat de Pompei împotriva lui Cezar ne încântă; miza acestuia este de a descoperi care dintre ei va tiraniza în viitor lumea; el se dă între oameni la fel de incapabili de a trăi din propriile lor eforturi; este un război nobil. Dacă cercetăm opiniile noastre, căutând originea lor, vom descoperi că majoritatea lor au fost produse de duşmanii noştri.”

Alte teorii liberale ale conflictului de clasă

Doctrina industrialistă nu a fost nicidecum prima şi singura teorie liberală a conflictului de clasă. În Statele Unite, câţiva jeffersonieni şi jacksonieni s-au ocupat şi ei cu chestiunea claselor, în sensul relevant politic al termenului, şi au ajuns la concluzii care amintesc de soluţia industrialistă. John Taylor din Carolina, William Leggett şi John C. Calhoun au fost observatori subtili şi critici ai grupurilor sociale despre care credeau că ar încerca să utilizeze puterea politică pentru a exploata restul societăţii, pe producători.

John Taylor era revoltat de ceea ce el considera că reprezintă o trădare a principiilor Revoluţiei americane de către o nouă aristocraţie întemeiată pe “interese juridice separate”, de către bancherii care se bucurau de privilegiul de a emite bani de hârtie cu statut de legal tender (mijloace legale de plată) şi de către beneficiarii lucrărilor de “utilitate publică” şi ai tarifelor protecţioniste. Societatea amenicană a fost divizată între cei privilegiaţi şi cei lipsiţi de privilegii “prin această resuscitate de fond a sistemului feudal.”

Două decenii mai târziu, în 1830, radicalul nordist William Leggett denunţa aceleaşi clase exploatatoare. Jeffersonian convins şi discipol al lui Adam Smith şi J.-B. Say, Leggett susţinea că principiile economiei politice sunt aceleaşi cu cele ale republicii americane: Laissez-faire, Do not govern too much. Acest sistem de drepturi egale a fost răsturnat de către o nouă aristocraţie. O parte a ei, categoria bancherilor racordaţi la stat devenise ţinta predilectă a atacurilor lui Leggett: “Nu avem oare şi noi categoriile noastre privilegiate? Nobilimea noastră cu înscrisuri?

Aristocraţi acoperiţi cu imunităţi speciale, care controlează, indirect, dar sigur, puterea statului, monopolizează sursele cele mai copioase de profit pecuniar şi storc până şi ultimul strop din truda altora? Pe scurt, nu avem oare, asemenea bieţilor servi din Europa, prea nobilul nostru stăpân…? Dacă cineva nu cunoaşte încă răspunsul la aceste întrebări, n-are decât să facă o plimbare pe Wall-Street.” Aristocraţia amenricană a favorizat, în mod firesc, o guvernare puternică, cu un control asupra sistemului bancar. Leggett, din contra, cere “separarea totală a guvernului de sistemul bancar şi de credit”.

John C. Calhoun, în lucrarea sa „Disquisition on Government”, atrage atenţia asupra puterii statului de a preleva impozite, putere al cărei “rezultat necesar” este “de a împărţi comunitatea în două mari clase: una alcătuită din cei ce plătesc efectiv taxe şi care, desigur, supotă exclusiv povara susţinerii guvernului; cealaltă, a beneficiarilor contribuţiei lor care sunt, în realitate, susţinuţi de guvern; sau, pe scurt, de a împărţi comunitatea în plătitori de taxe şi consumatori de taxe. Rezultatul este, însă, faptul că aceste două clase sunt plasate în raporturi antagonice relativ la activiatea fiscală a guvernului şi la întreaga suită de politici legate de aceasta.

Retorica liberală a conflictului de clasă a fost deseori invocată în cursul secolului al XIX-lea; în Anglia, ea a apărut ca o temă recurentă în disputele legate de respingerea legii cerealelor (corn laws), fiind invocată de Cobden, Bright şi de alţii. Ea stă în spatele atacului lansat de William Graham Sumner împotriva “plutocraţilor”, capitalişti ce folosesc mai degrabă statul decât piaţa pentru a face avere.

Conflictul de clasă în regimurile marxiste

Din punct de vedere ştiinţific, teoria liberală – care situează sursa conflictului de clasă în exerciţiul puterii statului – pare a avea cel puţin un avantaj major în comparaţie cu analiza marxistă convenţională: teoria liberală este capabilă să explice structura şi funcţionarea societăţilor marxiste însele. “Comuniştii – scria Marx – pot rezuma teoria lor într-o singură formulă: desfiinţarea proprietăţii private.” Cu toate acestea, societăţile comuniste care au desfiinţat proprieatea privată, nu par a fi pe drumul abolirii claselor. Acestă stare de fapt i-a condus pe teoreticienii marxişti spre tot felul de interpretări profund obscure, spre analize confuze şi lamentări justificate, privitoare la inadecvarea unei analize “pur economice” a conflictului de clasă pentru explicarea realităţii empirice din statele socialiste. În schimb, teoria liberală a conflictului de clasă pare cea mai potrivită pentru a aborda aceste probleme într-un context în care accesul la avere, prestigiu şi influenţă este determinat de controlul asupra aparatului de stat.

de Ralph Raico

(Traducerea - Mioara Cosmescu şi Cristian Comănescu)

De la Guernica la „despotul luminat”

2014-01-03T21:42:00.002+02:00

Guernica - Pablo Picasso

Încerc să creionez o imagine corectă şi exactă a comunismului, dar cuvintele şi dovezile istorice par sărace, mai ales când formatorii de opinii evită aceste dovezi. Ca să înţelegem şi mai bine unde se plasează comuniştii internaţionalişti, să privim în fugă războiul civil din Spania (1936-1939). Timp de trei ani, în Spania, comuniştii supuşi Moscovei au încercat ceea ce azi încearcă neo-bolşevicii români: să preia puterea totală. Lor li s-au opus nu forţele de dreapta, ci chiar foştii lor aliaţi – fasciştii spanioli conduşi de junta militară a lui Francisco Franco. Acest război civil arată că până şi fasciştii, de stânga prin definiţie, se plasează o idee mai la dreapta decât comuniştii pro-moscoviţi. Acest conflict istoric ne aminteşte azi de alte două partide de stânga, psd şi pnl, tot aliate şi tot extremiste, dar care ameninţă să intre în conflict deschis. Manifestările fascistoide ale lui Căcărău şi ale altor plecaţi-liberali, din această perspectivă, apar ca fireşti şi la fel şi discursurile lor din Parlament. România de azi pare a fi, cel puţin pentru o vreme, la cheremul unor demenţi politic şi trădători puşi în slujba Moscovei.

În doar trei ani, comuniştii spanioli, ajutaţi de cei români, printre care şi Ernst Neulander, alias Valter Roman, tatăl actualului parlamentar pnl au masacrat populaţia civilă, preoţi şi călugăriţe, oameni ce aveau o singură vină: nu doreau să-i ajute, unii sau îi slujeau Domnului – ceilalţi. Arhivele spaniole nu au reţinut un număr exact al morţilor, dar numai din rândul clerului catolic, numărul victimelor trece de 20.000, fără a mai socoti călugăriţele violate şi lăsate totuşi în viaţă, ele însele martore nefericite ale atrocităţilor comuniste. Nu-i vorbă, nici fasciştii nu au fost mai prejos la capitolul asasinate şi masacre (ba din contră), dar asta poate s-o ştie mai bine penelistul Iorgulescu, mare suporter al fascismului, aşa cum arată şi cartea scrisă şi publicată de el puţin după anul 2000.

Dar asemănările cu situaţia politică de azi din România nu se opresc aici: să spunem că, la fel ca în usl, liberalii spanioli au făcut front comun cu cominterniştii de care nu s-au despărţit decât după ce rebeliunea prosovietică a fost anihilată, fireşte, cu preţul vieţii zecilor de mii de nevinovaţi care au crezut în utopiile pseudo-naţionaliste (fasciştii) sau în cele internaţionaliste (comuniştii).

Prisos de mandrie…

2013-12-30T15:23:00.001+02:00

Să facem un exerciţiu de gândire, că nu dăunează (mă adresez "monarhiştilor")... După război, Stalin a decernat 7 decoraţii "Pobeda", cu câte un diamant uriaş la mijloc. Printre premianţi se afla şi tânărul rege al României. Churchill şi Montgomery au primit aceleaşi decoraţii, dar ei conduseseră războiul împotriva Germaniei naziste. În timpul ăsta, regele de operetă se juca liniştit cu maşinuţele, apoi şi cu maşinile mari şi sport. Pentru asta nu putea primi "Pobeda"... Atunci pentru care merite a primit-o? Oficial şi incomplet, pentru complotul filo-sovietic care a culminat cu actul din 23 august, arestarea lui Antonescu. Adică, ruşii ne asediaseră graniţele, iar românii le ceruseră prin Mareşal, capitularea condiţionată, deci recunoşteau că nu pot rezista ofensivei, iar după... învingătorul îl decorează pe învins? Ar fi de râs, dacă n-ar fi tragediile a sute de mii de familii care au dat morţi şi martiri ai închisorilor comuniste...

NU, nu pentru aşa ceva a primit Mihai decoraţia, ci pentru meritul de a fi deschis calea Armatei Roşii până în inima Europei, deşi altfel fuseseră împărţite sferele de influenţă. Când anglo-americanii s-au trezit cu ruşii la Potsdam, deşi ei sperau că românii să-i reţină, au înţeles că războiul european a fost câştigat de Stalin, datorită unui bâlbâit ce se ocupa de maşinuţe, dar care avea o mamă ce-i detesta pe români. Pe bună dreptate Mihai se mândreşte cu "Pobeda": e un erou al Uniunii Sovietice! Citeam uşor perplex ce povestea jurnalista de la "El Pais" care a mers în Elveţia să-i ia un interviu: a întâmpinat-o un bărbat în trening pe care l-a crezut a fi portarul; era chiar fostul rege, cel care n-a pierdut ocazia să-i arate cu mândrie, înainte de orice... "Pobeda"! În spatele decoraţiei comuniste se deschideau sute de mii de morminte şi şi mai multe familii distruse şi, nu în ultimul rând, o ţară distrusă până în ziua de azi. Dar de ce i-ar fi păsat de așa ceva marelui "iubitor" de… artă ? I-aş sugera lui Mihai să se căiască şi poporul îl va ierta; oricum, adevărul va ieşi la iveală în totalitate, iar el îşi va ocupa locul meritat în glorioasa noastră istorie; alături de Bastos.

Psd – de la mărirea fraudată la căderea inevitabilă

2013-10-28T11:12:00.001+02:00

Statisticile şi sondajele de opinie de la noi sunt complet contrafăcute, ca şi ultimele alegeri, chiar dacă opoziţia nu a protestat… În acest moment, usl nu mai există decât formal. În spatele uşilor nu foarte bine închise, combatanţii îşi dispută teritorii, funcţii şi putere. Şi pesediștii, dar şi liberalii practică un joc dublu, ceva normal pentru cele două partide de sorginte comunist-fascistă, în încercarea de a-şi adjudeca o felie cât mai importantă din ceea ce este azi accesul liber la putere. Ruptura s-a produs, dar nici unul dintre foştii parteneri nu se decide să o şi declare. Cică „încă nu e momentul”... Dacă psd a atras alianţe previzibile pentru a-şi asigura o majoritate în Parlament, pnl lucrează pentru un orizont apropiat, dacă nu chiar foarte apropiat, dar unul mai realist decât al psd-ului.

Comuniştii bolşevici (psd) se bazează pe puterea adjudecată prin furt şi fraudă, pe care şi-o doresc cu disperare. Rămânând în Parlament, cu majoritatea de partea lor, va fi simplu (cred ei) să dea legi care să-i favorizeze şi să organizeze (a se citi „frauda”) alegerile următoare. Proastă socoteală, pentru că deasupra lor şi mai inteligent decât toţi pesediștii laolaltă sta Preşedintele, iar populaţia a cam înţeles că minciuna nu e capabilă să guverneze România. De partea cealaltă, pnl curtează opoziţia al cărei lider se doreşte; şi nu orice opoziţie, ci pe aceea de dreapta... Aşadar, liberalii (de stânga prin definiţie) se vor „nucleul” dreptei româneşti, cu larga ~~colaborare~~ cooperare a lui Blaga şi a părţii din PDL pe care acesta o stăpâneşte (atât cât mai stăpâneşte...). Restul dreptei, majoritar încă necoagulata în partide, cochetează pe margine cu ideea colaborării cu pnl pentru ca astfel să scoată psd de la guvernare şi, dacă se poate, să-l trimită acolo unde îi e locul (de 23 de ani...): la lada de gunoi a istoriei.

Acum e momentul ca oamenii de dreapta să se decidă ce anume vor înainte de toate: puterea sau construcţia dreptei. Ideea de a elimina psd este perfect posibilă şi, înţeleg, deosebit de tentantă, dar nu ştiu cât este de fericită... Pe de altă parte, construcţia dreptei e o treabă dificilă care necesită, printre altele, timp. „Cântecul de sirenă” al liberalilor (cu sau fără Căcărău) poate exercita o anumită atracţie, dar asta ar îndepărta obiectivul care se numeşte idealist „dreapta unificată”. Fireşte, declarativ e posibil orice şi, la nevoie, chiar şi liberalii pot fi prezentaţi ca fiind de dreapta; în condiţiile în care în partidele declarate de dreapta e un talmeş-balmeş doctrinar şi ideologic, cine să-i contrazică?

Despărţirea psd-ului de pnl este o certitudine ce capătă contur din ce în ce mai mult, iar asta o vede oricine, fie în Parlament, fie pe pistă la Cluj, fie în diversele întâlniri mai mult sau mai puţin oficiale. Să vedem care sunt şansele fiecăruia, în cazul aşteptat, cel al separării:

psd – deşi se lauda cu procente fantasmagorice şi elucubrante, în realitate nu stă deloc pe roze... Îşi doreşte exerciţiul puterii politice acum şi cu orice preţ; dacă pierd puterea – niciodată nu vor mai reveni, iar ei ştiu bine asta. Nucleul dur al electoratului psd, acel electorat comunizat sau ne decomunizat, nu reuşeşte să formeze mai mult de 10-12%, ceea ce este absolut insuficient. Lor li se adăugă prostimea (o parte importantă a ei, că mai ia şi pnl o „felie” …) şi se poate ridica la un total ce nu poate depăşi 20%, aşadar lipsit de importanţă electorală în absenţa unei alianţe.

pnl – liberalii văd prea bine că împreună cu comuniştii, viitorul lor e pecetluit: pesediștii îi vor elimina în acel moment propice pentru ei, iar peneliștii vor rămâne de căruţă, nici la putere cu psd, dar şi compromişi şi trataţi ca leproşii de către opoziţia de dreapta. Sub „umbrela” usl s-au adăpostit o gamă foarte largă de alegători, cei care s-au regăsit şi în psd, cu anumite idei, dar şi în pnl – cu altele; ruptura celor doi aliaţi îi va mâna pe electori, o parte către psd, o alta către pnl, dar şi o a treia – către dreapta în formare. De aici răsare ideea că pnl poate să decidă ruperea de psd, dacă discuţiile purtate cu Forţa Civică prin proaspăt „plecaţii” din pnl şi cu PMP – prin interpuşi sau direct vor da rezultate. Forţarea alegerilor anticipate, eventual simultan cu europarlamentarele pare a fi singura soluţie pentru ca România să scape de comunism. Desigur, liberalii în frunte cu Căcărău s-au dovedit mai apropiaţi de fascişti decât de creştin-democraţi, dar „când e vorba de Stat, scopul scuză mijloacele”, nu-i aşa?

Turnul Babel al dreptei româneşti

2013-10-24T10:29:00.001+03:00

În politica românească e un adevărat Turn Babel cu limbile încurcate. Partidul comunist, rebotezat „social-democrat” îşi doreşte o rupere de... comunism şi, cel mai probabil o apropiere de bolşevism sau fascism, judecând după atacurile rar întrerupte (şi atunci de nevoie) asupra statului de drept. În realitate, cu obişnuita lor „limbă de lemn”, nu de comunism vor să se rupă, ci doresc să facă o regionalizare „originală”, una în care baronii psd îşi vor împărţi întreaga ţară. La Washington, primul oligofren al guvernului rosteşte la fel de ipocrit, apreciind că guvernarea sa dezastruoasă este cea care marchează sfârşitul comunismului în România! În aceeași ordine de idei, toţi activiștii comuniști, torţionarii, turnătorii și securiștii deplâng cu lacrimi de crocodil soarta nefericită a intelectualilor din perioada interbelică care și-au găsit tragicul sfârșit în închisorile comuniste. Cred că se răsuceşte Che Guevara pe tricoul său, dar nu oricum, ci în ritmuri de „Bella Ciao”, aproape imnul tineretului ~~comunist~~ „social-democrat”. Complicii lor în ale stângii cu nuanţe fasciste, liberalii, încearcă să-şi confecţioneze un profil ideologic de... dreapta, eludând alianţa cu neo-bolșevicii, dar şi atentatele comise împreună la siguranţa politică şi economică a naţiunii.

Cele două găşti extremiste au, împreună şi separat, crize grave de identitate doctrinară. Una dintre ele nu are curajul să-şi asume crimele fioroase comise de-a lungul timpului de întemeietorii săi antinaţionali, iar cealaltă ignoră cu bună ştiinţă apartenenţa lor la grupul de doctrine de stânga. Popularii europeni, continuatorii creştin-democraţilor n-au nici o treabă din punct de vedere ideologic cu liberalii. Locul unde ei pot avea puncte comune (dar asta nu e deloc obligatoriu) este economia, unde atât popularii, cât şi liberalii îmbrăţişează sistemul economic de piaţă liberă, fără (sau cu cât mai puţine) intruziuni ale statului. Cu toate astea, liberalii români au manifestat continuu o periculoasă propensiune pentru consolidarea statului, dar nu în sensul statului de drept, ci tocmai invers, în acela al unui stat semi-dictatorial, cu instituţii democratice în esenţă, dar corupte politic, în aşa fel încât ei să-şi asigure permanenţa la conducerea discreţionară a ţării. De altfel, fără urmă de ruşine, împreună „profeţeau” viitorul „de aur” al ţării, cu ei la guvernare, cu ei în parlament şi cu Căcărău la preşedinţie, fără ca opinia românilor în momentul alegerilor să mai conteze; firesc, ştiu ei prea bine cât pot falsifica la urne… Altfel spus, ei „ştiu mai clar ce e bine pentru prostime”.

Dacă încă de la apariţia lor, liberalii au fost în opoziţie netă cu conservatorii şi dacă azi foştii conservatori sunt popularii europeni, infractorii de la conducerea pnl vor să se insinueze în... dreapta(!), în pofida evidenţelor doctrinare, ideologice şi practice. Dar nu oricum... Ei, cei care au luat procente serioase prin furt electoral, minciună şi înşelătorie – se consideră îndreptăţiţi să constituie capul şi corpul dreptei româneşti incapabile să se nască fără cezariană. Din „opoziţie”, Blaga glăsuieşte mieros la adresa altei panarame politice, pe care îl vede „serios şi un adevărat om de dreapta”; da, este un tip care colaborează serios cu ilici şi compania sa de tristă amintire şi care e dispus să construiască o dreaptă pe care s-o pună în slujba aceloraşi jivine bolșevice. Acest Blaga, colaboraţionistul de la 9 decembrie 2012, este un alt „stâlp” al unei drepte... stângi, un vândut pe banii bugetari luaţi de ginere şi un factor de influenţă al stangii extreme în orice alianţă de dreapta s-ar face. El, ca „opozant”, va certifica orice năpârcă trimisă de bolşevici pentru a suguşa dreapta înainte ca ea să se nască sau, dacă nu, măcar s-o omoare din faşă.

O speranţă a dreptei rămâne Mişcarea Populară. „Fundaţia” mişcării este cea responsabilă de doctrină, „Partidul” – de ideologie şi de bătălia politică. Programul lor comun este cel puţin straniu, o formă frumoasă, dar lipsită de conţinut, o pastişă a ceea ce ar fi fost bine să fie Mişcarea, o înşiruire de idei generoase, multe de dreapta, dar şi altele ce pot fi întâlnite mai curând în stânga; din nefericire, chiar şi la stânga contemporană. Întemeietorii „Fundaţiei” au elogiat şi în Program, dar şi în discurs, „elitele”... Care elite? Ce concept politic de dreapta este „elita”? Adică un ţăran harnic şi gospodar, care munceşte nu doar cu braţele, ci şi cu creierul, el nu merită a face parte din elita satului românesc? Dar strungarul care e capabil să facă nu doar şaibe, ci şi adevărate opere de artă în domeniu, el nu este în elita strungarilor? Ca un corolar, aş întreba dacă „părinţii fondatori” ai Mişcării, cu toţii sunt „elite” în meseriile lor (ştiu eu o „doamnă” care nu pare a fi în elita avocaţilor romani, ci în alta, mult mai bulevardiera)?! Prima grijă n-ar fi trebuit să fie autodefinirea şi autoglorificarea, ci elaborarea doctrinei, ceea ce până acum lipseşte.

Mişcarea Populară se reclamă ca fiind inspirată de „tradiţia creştin-democrată şi clasic-liberală din Europa”. Posibil... Cu toate astea, „creştin” apare de trei ori în Program, de două ori în sintagma „creştin-democrat” şi o singură dată singular, „religie” nu apare deloc, „tradiţie” – de trei ori, dar fără a puncta fundamental etc. Până la creştin-democraţia europeană, România are nevoie de una autohtonă, modernă, dar adaptată perfect tradiţiei, culturii, caracteristicilor profunde ale unui popor legat de valorile ce în ultima vreme au început să cam dispară, dar şi una bazată pe ordine socială, merit, siguranţă, religie şi conservatorism adaptat zilelor noastre. Cât despre „clasic-liberal”, cred că sintagma a apărut „paraşutată” cel puţin neinspirat. Probabil vrând să lase o uşă deschisă liberalilor, „popularii” „stâlpi” ai dreptei au omis că aceasta e o doctrină din care s-a născut şi marxismul, de la ea preluând Marx unul dintre conceptele de bază ale ideologiei comuniste: „lupta de clasă”. Capitolul din Program numit „solidaritate” ar fi putut lipsi, noţiunea fiind una care este asociată indeobște stângii, alături de „egalitate”, „progres”, „nesupunere” etc.

Despre dreapta ce n-are şanse a se naşte se poate vorbi mult, dar la ce bun? Noii creatori ai dreptei sunt cu adevărat nişte capacităţi profesionale, cel puţin majoritatea lor. Asta însă nu le dă dreptul la aroganţă şi superficialitate şi nici nu constituie o garanţie că şi politic vor performa. Din păcate, drumul de până acum al Mişcării Populare este unul inconsistent, discursul liderilor fiind deseori nefericit şi, uneori, chiar descărcat de cuvenita convingere intimă faţă de ideile promovate. Doctrina populară sau creştin-democrată a Mișcării încă n-a fost elaborată (sau dacă a fost, atunci e acoperită de o exagerată discreţie), dar partidul şi-a şi făcut apariţia, fără a uita să vorbească despre „criza politicii românești” care „vine din lipsa unor doctrine clare, clădite pe valori și principii şi lipsa unor politici coerente, izvorâte din doctrina partidelor”. Cu forme fără fond pot să creeze orice, dar nu o dreaptă şi, cu siguranţă, nu alături de liberali, cu sau fără Căcărău. Conceptul de „unificare a dreptei” poate fi discutat, dar nu ăsta e primul pas, ci chiar ultimul; până la unificarea ei, drepta ar trebui clădită, cu seriozitate şi responsabilitate şi abia apoi o vor unifica, după ce partidele ce se reclamă în dreapta vor fi capabile să se definească doctrinar si ideologic şi să se dovedească aparţinând acelei părţi a eşichierului politic. Dreapta nu se vorbeşte, ci se dovedeşte.

Lovituri de stat pe jos pentru proști

2013-10-21T07:13:00.000+03:00

De ceva vreme asistăm la cea mai mare manipulare de la uriaşa mistificare numită Revoluţie, încoace. Cei care au dat naştere fenomenului numit Piaţa Universităţii, cei care au participat la el sau cei care doar au simpatizat cu ideile profund democratice şi anti-comuniste pe care Piaţa le-a generat, toţi aceştia au privit impasibili cum „Km Zero al Democraţiei” a fost acaparat de neo-comuniștii travestiţi în... anticomunişti, în 2012. S-au instalat acolo, au manifestat cu activiştii lor şi cu pegra societăţii, indivizi care habar n-aveau de ce se află acolo, dar proteste n-am văzut. Încetul cu încetul, Piaţa Universităţii şi-a pierdut semnificaţia, deşi tocmai pentru acest simbol unii conaţionali au plătit cu viaţa, iar alţii s-au ales cu oasele rupte de bâtele „batalioanelor de asalt” minereşti aduse de infractorul ilici. Asistăm impasibili cum „Imnul Golanilor” cade în uitare, deşi Paţurcă şi Sterian (Dumnezeu să-i odihnească!) cântau din balconul Universităţii încă din primele momente, din prima noapte. Atunci românii îşi doreau democraţie, libertate şi prestigiu naţional şi în acel moment chiar aveam de ce să ne dorim toate astea: „Fenomenul Piaţa Universităţii” ne făcuse celebri în lume, Eugene Ionesco se declara „golan”, Emil Cioran (membru al Academiei Franceze) ne susţinea moral, iar marile cancelarii occidentale felicitau poporul român pentru determinarea lui de a se desprinde de trecutul înroşit de sânge, păşind spre democraţie cu hotărâre.

A urmat mineriada. Mapamondul a fost zguduit de imagini pe care lumea civilizată nu apucase să le vadă, mulţi dintre cei din Piaţă au emigrat, unii ca refugiaţi politici, iar populaţia a... tăcut cu „curaj”. A fost semnul pe care comuniştii îl făceau slugilor ce nu-şi ştiau „locul”, aşa că românii au înţeles că locul lor e în faţa televizorului ce începea să transmită telenovele. Piaţa Universităţii a mai fost locul unde o mână de oameni mai depuneau coroane de flori în memoria celor ucişi de comunişti sau, mai târziu, de... noii/vechi bolşevici, apoi totul s-a oprit, iar Piaţa mai era amintită la televizor de fiecare 13-15 iunie, dar şi asta din ce în ce mai palid.

În 2012, criminalii de atunci au ocupat simbolul democraţiei româneşti supuse de bâta comunist-minerească, protestând împotriva... comuniştilor! Nimeni nu a ieşit, nimeni nu a protestat în faţa acestui sacrilegiu, iar comuniştii au venit la putere în maniera proprie lor: prin minciună, înşelătorie, manipulare şi cumpărare de „conştiinţe”. Dar n-a fost suficient... Suntem în 2013 şi asistăm, tot impasibili, la reocuparea Pieţei, de data asta de către „ecologiştii” care s-au desprins de televizoare, din grijă faţă de... mediu! Dacă erau o sută sau două, aş fi crezut că sunt nişte „exaltaţi” Greenpeace care au un motiv să agite spiritele, dar nu... În prima zi, „spontan” au ieşit 5.000 de oameni, adică atâţia câţi au venit mobilizaţi (şi o singură dată) în momentele de glorie ale Pieţei Universităţii din 1990. Cum tupeul oragnizatorilor de demonstraţii „spontane” nu are limite, numărul „protestatarilor” întâi s-a dublat, apoi s-a triplat, apoi sindromul „ecologist” s-a propagat în toate oraşele mari. Nimeni n-a întrebat, aşadar nimeni n-a răspuns, cum de se poate ca spontan să iasă în strada 5.000 de oameni, ca la un semn, când şi la Revoluţie (partea de revoluţie, nu cea de lovitură de stat) şi chiar şi în Piaţa Universităţii cea de început n-au ieşit decât câteva zeci?! Preocuparea bucureştenilor pentru un mediu aflat la 500 km de casa lor e cel puţin stranie. Când au avut motive serioase să iasă în stradă, unul n-a mişcat, chiar dacă vedeau limpede că statulului de drept i se pregătea prohodul, nici când cei aflaţi acum la putere cereau sancţionarea ţării lor în Parlamentul European şi nici când procurorii DNA erau eliminaţi pentru că nu acceptau să bată palma cu infractorii guvernamentali.

În realitate, tot ceea ce se face acum în Piaţa Universităţii este doar o josnică manipulare a neo-comuniștilor care n-au curajul să le spună aliaţilor vest-europeni şi americani că ei vor să orienteze ţara către Moscova. Preferă să facă obişnuitul lor joc dublu, acceptând investitorii americani pe faţă, dar agitând activiştii – subteran. E cel mai simplu mod de a se spăla pe mâini de responsabilitatea de a alunga investitorii serioşi şi pentru a concesiona perimetrele aferente aurului şi gazelor de şist „investitorilor” ruşi. Tocmai din acest motiv, oficialii bolşevici îşi afirmă disponibilitatea de a concesiona gazele de şist, dar evită să spună şi cui; după ce „masele populare” îi vor alunga pe americani, ei, cei care îşi doresc independenţa energetică a „ţărişoarei”, ce să mai facă? Dau şi ei concesiunea... cui a mai rămas şi împotriva cărora, precis, populaţia nu va mai protesta: ruşii de la Gazprom.

În România sunt 30 de companii străine care explorează resursele de energie, atât cele convenţionale, cât şi cele neconvenţionale, iar asta peste tot în ţară. Dar „proteste”, atent vegheate la faţa locului de „Vocea Rusiei”, sunt doar la Pungeşti, polul sărăciei de la noi. Cei ieşiţi să „protesteze”, de departe înapoiaţi mintal majoritatea, n-au nici o idee clară despre subiect, cum nici cei care protestau şi protestează împotriva Roşiei Montane nu au, dar spune fiecare ce a înţeles din ceea ce le-a povestit un vecin care ştia de la vărul lui ce a spus popa la biserică, e drept, mai demult. Fireşte, că protestele la Pungeşti se fac acum fără perdea, cu participanţi de la Iaşi şi Bârlad, dar şi de la Bucureşti şi de aiurea, că localnicii sunt „ocupaţi” cu câte o cinzeacă de pufoaica. Desigur, toţi sunt veniţi... „spontan”... Absolut „întâmplător”, formula „Uniţi salvăm Roşia Montană” a suferit o transformare bruscă, atât de nume, cât şi de orientare; acum se numeşte simplu, tovărăşeşte, „Uniţi salvăm”... Ce salvăm şi de cine, asta nu mai contează; azi sunt gazele de şist în obiectiv, dar dacă mâine „salvatorii” primesc o altă însărcinare, iar să schimbe numele??? Aşa cum a devenit, formula organizatorică acoperă toată plajă de „salvari”, de la mici şi bere şi până la grătarele în aer liber.

Râmele de la guvernare şi resursele minerale

2013-10-20T12:55:00.000+03:00

Îşi mai aminteşte cineva "Cenaclul Flacăra"? Acolo se spuneau lucruri care în mod obişnuit erau interzise; şi toate astea cu acceptul Securităţii... De ce? Manifestarea unde Păunescu spunea lucrurile respective era supapa dorită de foarte mulţi, dacă nu de toţi. E adevărat că "fluiera în biserică", dar o făcea absolut controlat, fără să atingă subiecte periculoase pentru regim. Acelaşi lucru se întâmplă azi la demonstraţiile "ecologiste". Scopul organizatorilor este îndepărtarea americanilor de România, că ruşii pot să rămână, chiar pot să se extindă... Că tot nu mai au mult şi li se termină gazul natural; de ce să nu-l ia moca de la slugile lor, românii?

Când oligofrenii de la putere dădeau lovituri de stat, o mână de protestatari au luat aprobarea şi au demonstrat două ore, cât scria pe hârtie. Excesul de democraţie de care dă dovadă primul plagiator faţă de demonstraţiile neautorizate îndreptate împotriva Roşia Montană şi Chevron (că nu protestează şi împotriva Gazprom sau împotriva celorlalte peste 20 de societăţi cărora li s-au concesionat perimetre) mă duce cu gândul la un aranjament tipic comunist. În duplicitatea lor, gângavii de la guvern lasă demonstraţiile să-i alunge pe americani, după care, că tot şi-au declarat deschiderea pentru exploatarea gazelor de şist, îi vor "primi" pe ruşii de la Gazprom să le exploateze pentru că, nu-i aşa?, „tarişoara” îşi va asigura astfel independenţa energetică... Pe naiba! Îşi va asigura dependenţa totală de Moscova. Ruşii, o ştiu cei ce au trăit anii '50-'60, dar şi cei care au învăţat puţină istorie, au două mâini de luat, iar concesionarea către Gazprom a perimetrelor Chevron ar fi doar primul pas (deloc mic) spre eternizarea la putere a unui regim comunist compus din reduşi mintali şi alienaţi, ce nu sunt capabili decât să distrugă ceea ce a mai rămas de distrus şi să fure ceea ce le-a scăpat în guvernările anterioare.

În acest moment, România pare guvernată de nişte râme; ca şi râmele, dacă le tai în două, fiecare jumătate se regenerează şi dintr-o râmă rezultă două. În guvern sunt infractori cu diverse încadrări, incompatibili şi întârziaţi mintal, atât nativ, cât şi din cauza exceselor obişnuite la amărâţii rupţi în fund care dau brusc de avere bugetară. Aceasta clică de nespălaţi care vor orice, numai binele oamenilor nu, vor da resursele minerale plocon ruşilor, iar oamenii cinstiţi de dreapta le dau inconştient concursul (din fericire, nu toţi cei de dreapta au fost amăgiţi de mirajul unui guvern ce pare să cadă; n-o să cadă decât dacă DNA îşi va face treaba până la capăt).

Ştiu, e un punct de vedere personal, împărtăşit de unii şi în dezacord cu alţii, dar spun aici oricărui om cinstit, de dreapta sau nu, căruia îi pasă de viitorul lui şi al copiilor lui: „NU susţineţi demonstraţiile contrafăcute şi organizate de comuniştii de la putere după modelul demonstraţiilor anticomuniste din Piaţa Universităţii din 1990! Organizatorii nu vor nici să se spună adevărul despre licenţa secretă încă, acordată tot de ei firmei RMGC şi nici să acţioneze legal pentru ca România să beneficieze de un alt statut ca ţară, prin exploatarea gazelor de şist care ne-ar scoate de sub nefasta influenţă rusească. Aveţi de ales între independenţa şi viitorul european al României, pe de o parte şi servitutea faţă de ruşi şi eventuala asociere cu CSI-ul ruso-sovietizant, pe de altă parte”.

Păcăleala FMI de 1 aprilie

2013-04-15T04:22:00.000+03:00

Încă un pic şi vine primăvara; luni, pe 1 aprilie. Fireşte, ziua nu e una a păcălelilor pe toate planurile, pentru că venirea primăverii e reală. Dar, din nefericire, pe 1 aprilie vom avea şi „păcăleli” naţionale sau, cel puţin, atunci va începe seria lor.

Să urmărim discursurile bombastice ale derbedeilor de la putere, să ne uităm cum vor ei (doar declarativ) să facă şi să dreagă şi cum nu pot ei, chipurile, din cauza UE, să ridice poporul român „pe cele mai înalte culmi ale civilizaţiei”... Desigur, nu doar UE e de „condamnat” pentru situaţia economică în care se află azi România şi în care se va afunda şi mai rău de săptămâna viitoare, ci şi FMI. Ei sunt, în viziunea usl, inamicii „traiului pe vătrai” pe care ei cică l-au programat pentru prostimea mult prea credulă la vorbele lor.

Discursurile în „limbă de rumeguş” nu mai miră pe nimeni, dar ele nu vin întâmplător. Dintotdeauna, declaraţiile bombastice şi buruienoase la adresa străinătăţii au fost apanajul fasciştilor şi al bolşevicilor care ascundeau în spatele vorbelor realitatea crudă. De această dată, scopul este abaterea atenţiei de la relaţia cu FMI. Săptămâna aceasta se încheie acordul semnat anterior de guvernul Boc, acord ce a funcţionat de un an încoace în două „bujii” din patru din cauza abuzurilor uriaşe comise de uslaşi din 7 mai trecut. Reînnoirea lui este imposibilă, Fondul refuzând să dea bani unor spoliatori ai bugetului naţional, cei care se fac responsabili pentru răsturnarea tuturor prognozelor economice.

Am avut o creştere economică mică (2,5%), dar sănătoasă, cu o prognoză foarte bună de majorare a ei (4%); acum, după dezmăţul usl şi după economia lăsată în voia sorţii, creşterea este de... 0%, cu perspective negative în viitorul apropiat (nu vreau să mă gândesc la economia din viitorul pe termen mediu şi lung ca să nu mă ia cu frisoane). Acest progres economic a fost posibil datorită reformelor dure impuse de FMI şi asumate curajos de guvernul Boc. Premierul şi guvernul său s-au sacrificat politic promovând măsuri economice impopulare, dar economia naţională era mai importantă, aşa că au făcut ceea ce de 23 de ani nimeni nu a vrut să facă. Rezultatele începuseră să se vadă ca nişte ghiocei primăvara devreme, dar semnele şi semnalele interne şi externe erau evidente: toate organismele internaţionale, politice şi/sau economice apreciau efortul pe care românii l-au făcut în timpul guvernărilor Boc şi Ungureanu; doar românii înşişi – nu. Chicotind isteric şi cu miştocăreli bulevardiere, fasciştii îi încurajau pe români să-şi afirme nemulţumirea şi să-i aducă la putere, ceea ce s-a şi întâmplat.

Trădările şi alegerile fraudate, locale şi parlamentare, i-au adus pe bolşevici la performanţe electorale greu de imaginat de la Ceauşescu încoace şi, iată, azi deţin puterea discreţionar aproape. Opoziţia politică nu mai există, mai ales după Blaga, această glumă (blague în franceză) tristă care a dus la desfiinţarea PDL, Preşedintele e faultat în permanenţă şi nici Justiţia nu se simte mai bine. Presa de „opoziţie” îşi face treaba ei, adică arată cu degetul spre „vinovatul” de serviciu, Traian Băsescu. El ar fi, chipurile, responsabil de destrămarea PDL şi tot el ar trebui să-şi asume eşecul economic în care ne-a băgat usl. Greşit de la un capăt la altul! Preşedintele a fost, e limpede, „locomotiva” care a dus PDL la guvernare şi, dacă pedeliştii n-ar fi trădat, tot acolo ar fi fost şi azi. Pe rând au trădat majoritatea lor: întâi au fost parlamentarii PDL care au trecut contra cost în rândurile psd şi pnl, apoi a fost Foaieverde şi, mai recent, Blaga şi toată pletora de politicieni care îl susţin.

Să ne amintim că PDL s-a format prin fuziunea PD cu „aripa” desprinsă din pnl în 2005 şi să observăm că aceiaşi „liberali” veniţi atunci să dea o nouă orientare PD-ului, azi sunt cei care promovează, mai deschis sau mai pe ascuns o fuziune a PDL cu... pnl. Astfel, din „democrat-liberali” vor mai rămâne doar „democraţii” în căutarea unei mişcări de dreapta în care se pot regăsi; „liberalii” revin la partidul de bază, aripa psd-ului rebotezată pnl.

Dacă în plan politic este evident că stăm dezastruos, nici în plan economic lucrurile nu sunt mai roz, ba chiar dimpotrivă. Începând cu 1 aprilie, România va fi nevoită să găsească o cale pentru ca absenţa unui acord cu FMI să nu ducă la prăbuşirea economică altfel previzibilă. Cine în România e capabil să facă aşa ceva? Parlamentarii sunt preocupaţi de subordonarea justiţiei şi de privilegiile lor, guvernul „d-rului Schengele” este complet habarnist, iar Preşedintele nu poate să facă nimic atât din perspectiva funcţiei sale, cât şi din cauza frondei permanente a uslaşilor cu domnia sa. Cu toate astea, absenţa unui acord cu FMI va veni ca o lovitură de măciucă în moalele capului economiei naţionale şi abia atunci românii iubitori de asistenţă socială, lene şi „dolce far niente” vor realiza la ce a dus votul lor neasistat de o activitate cerebrală notabilă. E drept, vine primăvara, dar pentru economie va începe o iarnă lungă şi dureroasă.

Articol preluat de pe Almanahele Goagăl

Moralitatea dreptei

2013-04-14T10:31:00.002+03:00

Mişcarea Populară şi-a desemnat nucleul fondator. Este foarte bine că majoritatea componenţilor biroului de conducere sunt persoane cu cariere notabile, dar cred că accentul a fost pus greşit. O mişcare de dreapta trebuie să fie destinată tuturor, nu doar elitei cu IQ peste medie. Nu putem crea un curent care să se adreseze doar unei minorităţi, ci suntem obligaţi să-i avem în vedere, în principal, pe oamenii simpli, muncitori, inteligenţi şi întreprinzători, personalităţi locale, în felul lor, dar care n-au neapărat un IQ remarcabil. În acelaşi timp, cei care au pus bazele Mişcării trebuie să înţeleagă că pe români îi interesează mai puţin studiile lor înalte, dar sunt foarte dornici să-i vadă că sunt de-ai lor. Pentru a reuşi nu e suficient să afirmăm că Mişcarea porneşte de jos, mai trebuie să şi dovedim că « jos » nu înseamnă elită şi nici elitism.

E bine că nişte oameni şi-au asumat această responsabilitate şi sper că au înţeles exact ce presupune ea. Avem o uriaşă ocazie de a construi un curent inexistent în ultimii 70 de ani, de a forma o şcoală de gândire dedicată individului, dar asta nu se poate decât cu participarea directă a tuturor şi pentru toată lumea. Da, avem nevoie de un lider carismatic şi îl avem, chiar dacă deocamdată nu se poate implica prea mult, dar şi ceilalţi trebuie să-i calce pe urme. Din « sfere înalte » intelectuale - nimic sănătos nu se poate construi ; Mişcarea nu e un club elitist şi nici o fundaţie dedicată supradotaţilor, ci trebuie să fie un curent naţional cu participare generală.

Trebuie ca toţi, membri simpli sau membri fondatori, să arătăm că morala este esenţială într-o mişcare politică de dreapta, că noi nu înţelegem să procedăm ca politicienii şi să ne ascundem în spatele unor pretexte, scuze şi alte subterfugii dacă am comis ceva de natură a afecta imaginea Mişcării Populare şi curăţenia ideilor sale. Ca urmare, sunt convins că avocata Elenina Nicuţ va demisiona elegant şi fără zgomot. Prezenţa ei în rândurile Mişcării nu mai este binevenită atât timp cât a avut un limbaj nepotrivit în spaţiul public. Sunt sigur că are şi calităţi, dar nu ele sunt acum de luat în discuţie. Aceasta nu este valabil doar pentru Elenina, ci pentru oricare dintre membrii Mişcării, indiferent dacă ocupă sau nu o poziţie de conducere. Morala creştină, cea care a asigurat permanenţa valorilor naţionale reale, trebuie să ocupe un loc de frunte în programul noului curent de dreapta.

Nu cred că de acum toţi componenţii nucleului de conducere trebuie să apară la televizor. Mesajele către populaţie nu aşa se transmit, ci direct, la baza societăţii, acolo unde se afla ţăranul gospodar, muncitorul harnic sau profesorul care îşi înţelege apostolatul. La tv e necesar să vină cineva, dar pentru asta avem un comunicator principal, ofiţerul de presă. Nu prin vedetism fals pe la tele-vizuini putem construi o doctrină, ci prin acea activitate susţinută în afară birourilor de rector, decan etc. Apariţiile dese « pe sticlă » nu fac bine Mişcării, în condiţiile în care ea este atacată din toate părţile, iar « moderatorii » nu se sfiesc să-şi declare public orientarea de stânga. Comunicatorii trebuie să fie oameni cu experienţă în domeniu, care să cunoască bine subterfugiile exprimării şi care să ştie cum să iasă elegant şi eficient din cursele întinse de slugile comuniştilor. Stânga comunistă este puternic structurată, aşa că nu e deloc de ignorat organizarea ei şi nici solidaritatea membrilor săi, mai ales când e vorba despre ilegalităţi și manipulare.

Am spus şi o repet : Mişcarea Populară trebuie să fie o şcoală politică pentru toată lumea, bazată pe marile concept ale dreptei: morala creştină valorizantă, patriotism fără rezerve şi individul opus colectivităţii căreia i se adresează stânga.

Articol preluat de pe Munchausen Times

« Pentru o Românie cu fruntea sus ! »

2013-04-08T08:24:00.000+03:00

Lansarea oficială a Mişcării a fost o surpriză pentru foarte mulţi. Discursul lui Marian Iancu a ieşit din peisajul obişnuit în politica românească postdecembristă. Mesajul principal poate fi sintetizat chiar ca o lozincă : « Pentru o Românie cu fruntea sus ! ». Lansarea ei a fost semnalul că dreapta reală se construieşte, iată şi în România, respectând principiile de bază ale unei drepte europene : o construcţie de jos în sus, la care contribuie toată lumea, indiferent de poziţia ocupată în cadrul Mişcării, o şcoală de gândire ce se adresează fiecărui român în parte, nu unei colectivităţi neprecizate.

Vremea politicienilor ce-şi fac partide folosind votul popular pentru a accede la putere trebuie să se încheie. Mişcarea Populară, ca un curent politic formator va demonstra fiecărui cetăţean că politica se face altfel, modern şi fără ocolişurile obişnuite fiecărui partid existent azi în România. Toţi membrii Mişcării vor trebui să activeze permanent ; noi nu facem campanie electorală şi nici o campanie de imagine. Contactul cu populaţia trebuie să fie continuu, în oraşe sau la sate, în toată ţara, dar şi românii trebuie să-şi aducă aportul la această construcţie ce le este dedicată. Timpul mâinii întinse către bugetul de stat a trecut. Acum trebuie să ne înhămăm la « jugul » deloc uşor de purtat al ridicării României cel puţin la nivelul unde era cândva, când Bucureştiul era « Micul Paris ». Valorile naţionale atât de cumplit răsturnate azi, trebuie să se reaşeze acolo unde le e locul. Trebuie să facem în aşa fel încât butada « cine-i harnic şi munceşte are tot ce vrea, cine-i leneş şi chiuleşte are… tot aşa » să devină istorie. În România pe care cred că o dorim imensa majoritate, lenea şi chiulul nu pot fi mai bine văzute decât munca stăruitoare şi participarea responsabilă la marile proiecte naţionale.

Justiţia de azi este o instituţie moartă, după atacurile succesive ale extremei stângi rusofile. Justiţia romană a încetat să mai facă dreptate, ori românii asta au în memoria colectivă , asta vor de la cei care sunt puşi s-o împartă. Nu mai avem nevoie de pedepse insignifiante pentru infractorii de partid şi de stat şi ani grei de puşcărie pentru amărâţii care nu au din ce să plătească un avocat care să le susţină cauza. Justiţia română va trebui să reînveţe ce e dreptatea şi s-o împartă orbeşte, fără a ţine cont de poziţia ocupată de un inculpat sau altul. Mişcarea Populară va milita permanent pentru ca în faţa instanţelor de judecată românii să fie egali. Dacă actualii magistraţi nu sunt capabili să facă asta sau sunt mânaţi de diverse interese, atunci ei trebuie să părăsească posturile ocupate azi ; astfel de magistraţi nu fac cinste nici Justiţiei şi nici românilor. Cu toţii trebuie să reformăm sistemul judiciar şi împreună trebuie să-l determinăm să revină la poziţiile pe care le avea înainte de lovitura de stat bolşevică din 23 august 1944.

Se vorbeşte despre un aşa-numit « pol de dreapta » şi nu lipsesc îndemnurile la înjghebarea lui. Nu cred că un asemenea « pol » va exista vreodată, altfel decât că alianţă politică electorală între partide. Mişcarea Populară vine să înlocuiască asemenea construcţii efemere, dintre partide foarte diferite ideologic şi/sau ca interese de grup. Dreapta nu se clamează, nu se afirmă (de multe ori mincinos), ci se construieşte, prin munca asiduă a celor responsabili şi care înţeleg valorile autentice ale dreptei. Asta îşi propune Mişcarea şi prin asta este ea diferită. Nu, noi nu luptăm cu stânga şi nici cu extremă stângă comunistă (decât indirect), ci luptăm pentru un nou curent, pentru această şcoală de gândire care să ducă la ridicarea şi conştientizarea românilor. Odată treziţi la realitate, oamenii vor şti singuri ce să facă, de unde vine răul, corupţia, jaful şi căderea economică.

Aşa să ne-ajute Dumnezeu !

Articol preluat de pe Munchausen Times

Articoli nepoliticoși; proză politică — proză limbistică

2013-04-07T08:43:00.000+03:00

Sînt persoane — singulare sau colective — cari-s inamici comuni tuturor partidelor şi tuturor guvernelor, mai ales cînd acele partide sînt personale şi nu de principii.

Partide personale şi nu de principii? Ce va să zică asta? Ce? Nimica. Aţi auzit ceva nou? Ionescu şi cu Ion Ghica şi-au dat mîna ... Cum se poate — dar principii aşa de diferiţi? Iată ce va să zică partide personale. Partide de oameni fără caracter ... politic — oameni pe care nu poţi conta, factori cu cari nu poţi calcula.

Ce va să zică caracter? Un om cu principii bune or rele, totuna, pe cari cunoscîndu-le însă să ştii sigur şi tare că poţi proroci cu sfinţenie cumcă în împregiurarea cutare şi cutare, omul nostru se va purta aşa şi aşa — dar în fine numai aşa şi nu altfel. De se poartă altfel, chiar de s-ar purta bine, totuşi nu mai [e] cu caracter, ci fără. În fine omul a cărui fapte sînt dictate de principii bune or rele, salutarii or pernicioase, e om de caracter; iar omul care lucrează sub impresiunile momentului, fără ca prin faptele lui să se ţese firul cel roşu al principiilor, e om fără caracter, e un factor cu care nu poţi calcula, e un individ de care nu poţi şti cum se va purta anume în împregiurarea cutare sau cutare.

Un ministru, fie cît de genial, în România nu va isprăvi nimica, pentru că nu are [la] dispoziţiune alţi factori cu cari să calculeze decît astfel de oameni. Azi omul meu e de-un principiu, mîne bagi de samă că s-a schimbat. Azi roşu, mîne alb; azi alb, mîne negru; azi Rada, mîne Neaga — ba încă cu toate astea pretinde să-l şi respect, să şi zic: Mare-i mă! Şiretu-i, mă! Grozavu-i mă! Uite mă ! etc.

Iata ce vor să zică partidele-n România — pardon! partidele personale — cine-ar putea presupune aşa ceva despre onorab[ilele] partide din România şi mai cu samă încă de toate, fără deosebire! Auzi acolo prezumţiune.

Inamicul comun al acestor donquixonade e aşa numitul simţ comun. Ce principiu, domnule — îmi zicea un biet mitocan robust şi roşu la faţă — ce principiu şi libertate ... Nu vezi că toţi îmblă după chivirniseală. După chivirniseală. Vorbă mare, căci ea e deviza tuturor partidelor, tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice, căci în urma urmelor fiecare e în stare ca să moară pentru stindard şi pentru ... chivirnisală.

Dar acuşi mă pomenesc c-un ziar roşu ţipînd: Domnule! D-ta batjocureşti opiniunea publică. D-ta calomniezi ţara! D-ta, cinic şi corupt, despreţuieşti presa! D-ta insulţi naţiunea! Naţiunea! Ho, ho! Naţiunea va să zică. Un rău au partidele noastre : că se identifică fiecare din elecu naţiunea. ,,Sîntem naţiunea ... nu mai sînt partide-n ţară! Toată ţara-i numai o partidă: naţiunea!" Iată ce zic unii, iată ce zic şi ceilalţi.

Ba nu, domnişorilor, nu sînteţi dv. naţiunea, neci unii, neci alţii, neci măcar toţi la un loc, neci măcar generaţiunea toată, căci naţiunea are zeci şi iarăşi zeci de generaţiuni. Dv. puteţi fi o generaţiune, un fragment, drept să vă spui cam mizerabil şi cam putred, al acestui corp ce trăieşte zeci [de] secoli: naţiunea.

Dar dv. sînteţi consecuenţi. Aţi zis că sînteţi naţiunea şi vi se pare că o şi sînteţi — sau cel puţin faceţi ca şi cînd o aţi fi — îngrijiţi adică pentru dmv. şi — mărire cerului — numai pentru dv. Trecutului îi daţi cu piciorul, viitorulu[i] nu-i testaţi neci ştiinţa, neci limba, neci ţara, ci numai corupţiunea dv. cea mare şi partidele dmv. cele fără de caracter. Mîncaţi venitul ţărei, a trei generaţiuni viitoare, căci mîncaţi pe dătorie pînea copiilor, nepoţilor şi-a strănepoţilor dmv. Tot luxul ce-l faceţi azi poimîine la ei va fi mizerie. Dar finanţele ţărei se ruină. Ce vă pasă, voi sînteţi naţiunea... cu moartea voastră a murit şi naţiunea, vorba ţiganului: ce-mi pasă mie că trăieşte toată lumea, daca mor eu. Dac-am murit eu, toată lumea a murit.

Deficit lîngă deficit, împrumut lîngă împrumut, dătorie lîngă dătorie, gaură lîngă gaură, pînă ce finanţele României nu vor fi curînd decît o gaură mare. Aviz onor. ministeriu de ga ... de finanţe! Aviz mandatarilor ţărei!

Trei moduri sînt de-a rezolva o cestiune.

Cel întîi e că vezi lucrurile, surîzi amar, te îndoieşti ... dar stai la îndoială şi nu mergi mai departe. Scepticism.

Cel de-al doilea e că vezi răul, îţi sfărmi capăţîna de-i afli cauzele, calculezi cu cifre pozitive şi nu imaginare, iluzorii, îşi scurtezi din plapomă binişor şi te-ntinzi numai pe cît ţi-ai scurtat-o ... devii onest şi econom. Pozitivism!

Al treilea e că: văzînd răul, surîzi cu nobleţe şi dispreţ şi-ţi zici în minte: Ţara e bogată, ţara va plăti ... Timpul va şterge şi urmele. Optimism!

Să analizăm toate aceste trei moduri in rebus. Cel dentîi şi cel de al treilea sînt cele obicinuite în România, cel de al doilea e cel obicinuit prin alte locuri a lumei, maicuminţi. Atît scepticul cît şi optimistul se opresc la îndoiala însăşi şi nu merg mai departe. Unul ştie [răul] şi cată lîngă el, altul [îl] ştie şi sare cu ochii închişi peste el. Dar nevrînd a şti de rău şi ig[no]rîndu-l, el totuşi esistă. El ar esista chiar dacă nu l-ar şti nimeni, ar esista şi, ca tot ce-i rău, ar creşte şi s-ar mări progresiv pînă ce s-ar fini cu ruina statului român. Să ne esplicăm.

Azi sînt în România atîţia amploiaţi încît ai putea să împli cu ei două generaţiuni, nu una. Jumătate din aceşti oameni cari zgîrie la hîrtie ar putea să zgîrie brînză şi să cîntărească la măsline or să facă cizme şi haine. Cîte braţe s-a luat meseriei, cîte comerciului, ba cine ştii cîte artei şi literaturei! Daca Gr. Alexandrescu n-ar fi fost toată viaţa lui amploiat ar fi devenit unul din cei întîi literaţi ai Orientului. Ci aşa: toate puterile sufleteşti ale generaţiunei sînt absorbite de lupte de partide, şi la rîndul lor toate partidele nu sînt decît amploiaţi; pe de-o parte cei activi, pe de alta cei destituiţi. Aceştia se ceartă pe ţara cea de jaf. Modul cum se ceartă o numesc cu toţii presă. Ce fizionomie are drăguţa ceea de presă, despre aceea cititorul va fi avut bunăvoinţa de-a se informa din articolul meu intitulat: Limba în ziarele dinRomânia liberă.

Încă un rău au oamenii din România : înainte voia fiecare să fie domn, azi vrea fiecare să fie ministru. De nu fiecare, totuşi aş vrea să am atâtea monede de-un ban pe câţi i-am surprins cu vorba asta asupra visurilor lor celor mai fericite.

Mihai Eminescu

Articol preluat de pe Munchausen Times

Boarfele Împăratului

2013-04-05T22:13:00.002+03:00

Ne amintim cu toţii povestea în care împaratul mergea prin mulţime crezând că e îmbrăcat, el fiind gol-pușcă. La fel se spune povestea și transpusă în realitatea românească de azi. În urma deciziei lui Mickey Mao (devenit Minnie Mao) de a o desemna pe Kovesi, toate urgiile văzduhurilor rusofile s-au dezlănţuit delirant. Lovitura a fost năucitoare și, pentru prima dată, ţuţării trimiși la tele-vizuini n-au avut ordine de la « centru ». Văzându-se fără coordonare, fiecare a reacţionat cum l-a tăiat capul sau în funcţie de ordinele directe primite de la unul dintre cele două centre de putere din usl.

Dacă psd, prin trimișii săi a avut un discurs echilibrat (să nu ne lăsăm păcăliţi ; ca să poată ieși din clinci faţă de pnl, psd trebuie să joace pe « cartea » echilibrului și a interesului naţional), reprezentanţii pnl au făcut dovada unor intervenţii în cel mai pur stil fascist. Pentru ei, obiectivul e limpede, iar vinovatul e unul singur : Traian Băsescu. De aici începe și tot aici se termină delirul politic al fasciștilor. Firește, cea mai des auzită sintagmă a fost « regimul Basescu », cel opresiv, dictatorial și șantajist. În deruta lor, fasciștii nici nu mai știu cui « să-i spargă capul » ; Președintele a fost, este și va rămâne « vinovatul » lor de serviciu, ca un reflex mental ce de multă vreme a devenit anacronic și hilar, prin totala absenţă a celei mai mici dovezi în sprijinul celor proferate. Alături de Băse, iată că liberalii îl așează fără ezitare pe… Ponta ! Şi el este acum de vină ; pentru ce anume încă nu e limpede.

Presa aservită n-a ezitat să treacă la o ofensivă deloc proprie unei prese moderne. Jurnaliștii « fundamentaliști » au trecut la atacurile cele mai halucinante, ceilalţi, « răspândacii » mărginindu-se doar să preia și să dea mai departe mesajele primilor, într-o formă mult mai atenuată ; atenuată, dar în materie de dezinformare, cu un egal impact asupra populaţiei. Firește, CNA n-are obiecţii pentru că, nu-i așa, presa e liberă să spună orice, cu sau fără bază în realitate. Mă refer aici la modul absolut tendenţios în care tele-vizuinile au pus accentul pe o presupusă întelegere dintre Mickey Mao și Președinte. Chiar dacă o asemenea întelegere a existat (vom presupune, de dragul argumentului că da) nu reiese în ce fel ea trebuie să fie considerată ca o conspiraţie sau, în orice caz, ca un fapt dăunator democraţiei și statului de drept, în general. În aceeași ordine de idei, dacă e să punem în balanţă interesul naţional putem să considerăm că această cedare a prim-plagiatorului este prima sa faptă bună în interesul românilor.

Cu toate astea, ceva e limpede, chiar dacă e lăsat undeva în spatele duelurilor verbale de suprafaţă, ale acuzelor mai mult sau mai puţin voalate. Miza nominalizărilor este deloc lipsită de importanţă. Având în vedere cerbicia cu care Căcărău și acoliţii săi de partid au căutat să pună mâna pe Justiţie, cât și pe conducerile Parchetului General și a DNA, este evident că în spatele lor cineva are morcovul în fund cu tot cu iepure. Cine ? Şeful lui Căcărău – turnătorul rusofil Felix. Dosarul pe care-l are este covârșitor și singura lui posibilitate de scăpare ar fi adjudecarea Ministerului de Justiţie în integralitatea sa. Da, dar asta o știe și… ilici ! « Cârpa kaghebistă » amușină de multă vreme, discret, pe urmele varanului. Dupa cum se știe, prin Căcărău, Felix a făcut tot ce a putut pentru a se asigura că are controlul usl și, indirect – puterea. Acţiunile lui nu i-au scăpat bătrânului bolșevic, motiv pentru care i-a și copt mișcarea despre care vorbim. Rezultatul diferendului are și o altă semnificaţie : în usl nu mai există nici un fel de armonie, ba chiar luptele ce până acum s-au dus pe mutește, iată, acum se duc deschis. Fără dubiu, psd a pus mâna pe ceea ce Felix își dorea, iar acum se pregătește să elimine un aliat rapace și incomod din multe puncte de vedere.

Ce va fi ? Nu știe nimeni, dar putem să presupunem câte ceva. Întâi, Felix va ajunge la capătul procesului în scurt timp, apoi va « poposi » pentru câţiva ani la pușcărie. Nu în ultimul rând, Căcărău nemaiavând susţinerea varanului, puterea sa va lua sfârșit. Va rămâne un clănţău fără dinţi în scaunul de președinte al Senatului ; candidatura sa la prezidenţiale nu e de luat în calcul. Infractorul Năstase va rămâne liber, însă psd se va vedea nevoit să facă o politică europeană, vrând-nevrând, alături de… Traian Băsescu. Fasciștii din ambele găști se vor risipi, care prin închisori, care prin alte partide, iar partidul lor va redeveni unul de nișă.

La prima vedere, viitorul sună bine, dar nu-i deloc așa. Anul viitor avem alegeri prezidenţiale, iar prim-plagiatorul va candida din partea psd. Problema noastră este cine i se va opune ? Dacă Mișcarea Populară nu-și va lua repede în serios misiunea și dacă membrii săi nu vor acţiona, altfel decât au făcut-o Noua Republică și Forţa Civică, atunci drumul psd către puterea absolută e deschis ; pe perioadă nedeterminată. Să nu ne amagim… Activist bătrân, ilici are o experienţă ce nu trebuie ignorată. El este încă periculos pentru sănătatea și viitorul românilor, dar știu ce îl poate prinde complet descoperit : o mișcare de dreapta structurată atipic, ceea ce va fi de natură să-l scoată din tiparele ce-i sunt atât de bine cunoscute. În faţa unui curent ce declară fără înconjur că nu va fi partid, ilici va rămâne cu pantalonii în vine.

Articol preluat de pe Munchausen Times

Valahia despre care nu se vorbeşte

2013-03-28T22:45:00.000+02:00

Volcii sau volcae sunt un grup de popoare menţionate pentru prima dată în anul 69 i.Ch. de Cicero, în discursul său Pro Fonteio. Titus Livius, de asemenea, îi menționează în lucrarea sa Ab Urbe Condita în legătură cu Hannibal care-i întâlneşte în 218 î.Ch. pe ambele părți ale Rhône-ului. Apoi, Iulius Cezar, citându-l pe Eratostene, îi localizează pe volcii tectosagi în pădurea hercyniană ceea ce îl face să presupună că vin din regiunea Narbonne din Galia. Presupunerea s-a dovedit eronată, deoarece este mult mai probabil ca sudul Germaniei sa fie patria volcilor și unde, de altfel, germanii i-au şi întâlnit pentru prima dată. Schimburile importante dintre germani și volci ar fi dus la un împrumut lexical: cuvântul germanic wahl care desemnează oamenii de limbă celtică și prin extensie, de limbă romanică ar veni de la numele acestui popor.

Unii istorici susțin că volcii și tectosagii (numiţi separat de Cezar) au fost inițial triburi distincte. Ei ar fi alcătuit unul dintre noile grupuri etnice formate în timpul expansiunii militare celtice din sec. III î.Hr. pornind de la diverse grupuri migratoare situate în afara sistemului tribal.

Atunci când scriitorii antici plasau sosirea în Cispadana (Italia) a boii-lor transalpini în sec. V î.Ch., partea defrişată și cultivată din pădurea hercyniană (corespunzând aproximativ Boemiei actuale) pare să fi fost golită de foștii săi locuitori. (În limba germană, termenul de boier sau boer în olandeză are sensul de “țăran” sau “agricultor”. Numele Boemiei vine de la boio și proto-germanicul haimaz - "acasă" și ar însemna, prin urmare, "casa boii-lor”). S-au stabilit acolo în principal grupurile din platoul elvețian. O nouă entitate etnică s-a format treptat în Boemia și Moravia, fapt care poate fi atribuit volcilor tectosagi. În 278 î.Ch., un grup de celți desprins din ramura principală au trecut în Balcani și, sub două căpetenii, Leonnorius și Lutarius, au ajuns în Asia Mică (277 î.Hr.), înfiinţând un stat celtic care ulterior a devenit cunoscut sub numele de Galatia (de la care pare a proveni şi numele oraşului Galaţi de azi). O altă ramură, în jurul anilor 270/260 i.Ch. în Narbonne, Galia, atras de mercenariatul în serviciul cartaginezilor și romanilor, s-au împărţit în două, o parte volcii tectosagi cu capitala la Tolosa (Toulouse), iar ceilalţi, volcii arecomici în regiunea Nemausus (Nîmes) cu râul Hérault ca graniță între cele două triburi.

Etimologia volcae nu este stabilită cu certitudine. Pierre-Yves Lambert oferă câteva ipoteze: ori echivalentul germanicului folkam (folk în engleză şi Volk în germană), însemnând "triburi" sau „popoare”, ori echivalentul grec λύκος "lup", ori o formă derivată din numele de "Falcon", care ar avea la origine galicul gwalch - "șoim".

Istoricii considera “Romania populară” (nu România) o comunitate latină rămasă fără acoperire politică după retragerea legiunilor romane din faţa germanilor. Comunităţi latinofone au fost multe de la Marea Nordului (Insula Walcheren în Țările de Jos) și Marea Neagră („ţările valahe" romanofone), trecând prin Ardeni ("wallonii"), Vosgi și Alsacia ("welche") și Jura elvețiană („Welsches”), Alpii Bavarezi („Walchenthal”, „Walchengau”, „Walchensee”), Carpați ("Valahia moravă” în Moravia cehă şi „Vlachfölds” în Ungaria), munții Dinarici („Romania Planina”, „Vlašina”, „Vlašic” în Bosnia, „Stari Vlah” în Serbia) și Munții Balcani („Vlahina”, „Vlashina”, „Vlachoklissoura”), dar şi Vlașca, Vlăsia, Vlăhița etc. Locuitorii acestor Valahii se numesc ei înșiși români, romanşi, ladini, friulani, istriani, dinari, armâni, aromâni, cipani, grămușteni, fărșeroți, rămăni, rumâni. Aromâni şi rumâni au înlocuit numele anterioare de vlahi, termen devenit arhaic.

„Valahiile” sunt menționate în sursele vechi astfel:

• Valahia Albă - în Moesia secolului al șaptelea;

• Valahia Neagră sau Morlahia (Mavro-vlahi) - în Dalmația, în sec. VIII;

• Valahia Mare („Megali Valacheia”) în Macedonia și Thessalia secolului al nouălea;

• Regnum Bulgarorum et Valachorum ("Regatul bulgarilor și vlahilor" numit şi "al doilea regat bulgar" de către istoricii moderni) în sudul României și actuala Bulgarie – sec. XII-XIII;

• Principatul Transilvaniei sau „Valahia interioară”, în sec. XII;

• Principatul Țării Românești sau „Ugro-Valahia”, în sec. XIV;

• Principatul Moldovei sau "Bogdano-Valahia" din secolul XIV, care a fuzionat cu principatul Țării Românești, pentru a forma Principatele Române în 1859.

Cuvântul walach provine de la germanicul wahl care înseamnă "vorbitor de limba celtică sau latină” și care vine de la numele tribului celtic al volcilor. Walach înseamnă, de asemenea, celții: Welsh-ii anglo-saxonilor şi Walhs-ii francilor. “W” german oferă un “G” dur în limba franceză: „welsh” “a dat” „gali” (Țara Galilor) şi „walh” – Galia. Patronimul de origine flamandă De Gaulle înseamnă „non-germanic” (potrivit R. Rohlfs). Acest cuvânt a dat, de asemenea, cuvintele „Wallon” şi „Walonia”, unde regiunea (Valonia) a fost unul dintre teritoriile de frontieră între celți și germani.

Istoria termenului de valah începe cu cuvântul gotic „wahl” care în limbile germanice mai înseamnă şi "non-germanic". „Wahl” însuşi are același substrat lexical ca şi volcii, nume folosit pentru a desemna două populații diferite ale antichității: celţii în Galia şi italicii în Latium. Din „wahl” derivă Wales, Walcheren, Walchen, Welschen, Walachen în germană, vlachs sau wallachians în engleză, oláhok sau vlachok în maghiară, vlahoi în greaca modernă, și iflaklar în turcă.

Prima formă scrisă a acestui cuvânt a fost în scrierile istoricului bizantin Kedrenos la mijlocul secolului al XI-lea. În Evul Mediu cuvântul ia forme diferite în limbi occidentale: velaci sau valacchi (italiană), valaques (franceză), velascos (spaniolă), dar şi în variante grecești (moshovlahoi, koutsovlahoi sau mavrovlahoi sau „morlaci”, tsintsaroi etc.).

Termenul de valah este la origine un exonim. Îl regăsim, de asemenea, în literatura de specialitate etnografică și lingvistică, desemnându-i pe aromâni, istrieni, istro-romani, istro-români, megleno-romani, megleno-români sau megleniotes. Au existat evoluții începând cu secolul XX:

• Majoritatea aromânilor din Grecia utilizează în limba greacă, mai curând Βλάχοι ("Vlachoi" vlahi), decât Αρμάνοι („Armanoi”- Aromâni) şi sunt susținători ai apartenenței la „comunitatea națională elenistică” (Ελληνικη εθνικη κοινονια); o minoritate filoromână sau filo-latină, dar, de asemenea, anti-greacă, îşi atribuie alte identități, fie ca armânji („aromâni”) sau ca makedorromânji („macedoromâni”), derivate din porecla dată de obicei aromânilor din România. Cei mai extremişti dintre aceştia se reclamă ca fiind coborâtori direcţi din macedonenii antici;

• o minoritate română trăieşte în Serbia în Timočka Krajina (Valea Timocului). Deși ei vorbesc un dialect al limbii române, aceştia îşi zic în principal vlahi. În recensămintele din fosta Iugoslavie, aromânii din Macedonia și românii din Serbia sunt clasificaţi ca vlahi;

• megleno-românii sunt singurul grup care a folosit doar termenul de valah (vlaşi) pentru a se auto-desemna.

sursa: Wikipedia şi bibliografia indicată acolo

Articol preluat de pe Munchausen Times

„Cantareata cheala”

2013-03-28T22:27:00.000+02:00

Am ales acest titlu pentru că trăim în plin teatru absurd. Presa din România abundă de informaţii, dar multe dintre ele sunt lipsite de orice fundament. Se vorbeşte despre „regele Mihai”, „regina Ana” şi „principesa moştenitoare Margareta”, dar toate acestea sunt titluri de operetă, mai bune pentru un bâlci decât pentru un teatru.

În 30 decembrie 1947, regele Mihai abdica „pentru el şi pentru urmaşi” şi părăsea România, conform înţelegerilor din noiembrie 1947 şi anterior, cu guvernul comunist al lui Petru Groza. Ce nume a purtat acolo, încă nu e limpede, având în vedere că mai multe nume au tot apărut în diverse acte: Mihai Argeşanu (cf. paşaportului cu care a încercat să intre în ţara în 1990), Mihai de România sau Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen. Indiferent care e numele său oficial, ceea ce ştim clar e că nu mai este rege, iar asta o atestă actul de abdicare. În plus, noţiunile de „rege” şi „regat” sunt inseparabile, iar România este republică. Chiar şi DEX defineşte limpede noţiunea de „rege”: „suveran al unui regat”. Aşadar, prin căsătoria sa cu Ana de Bourbon-Parma, aceasta a devenit Ana Argeşanu şi nu „regina Ana”; simandicoasa doamnă n-a fost regină a României nici măcar un moment, dar azi uzurpă titlul purtat anterior de marea Regină a Românilor, Maria. Prin căsătoria cu Mihai, ea nu putea primi titlul de „regină” deoarece soţul nu mai era rege; toţi ceilalţi foşti suverani îşi spun „alteţe regale/imperiale”. Este singurul caz din Europa în care un fost monarh îşi spune „rege” când ţara sa e republică. Prima lor născută, Margareta, poartă pomposul titlu de „principesă moştenitoare”; moştenitoare a ce? A averii pe care Mihai a scos-o din ţară în noiembrie 1947, că altceva n-are ce moşteni. Nu poate moşteni tronul din cauza absenţei lui, dar şi din cauza actului de abdicare semnat de tatăl său.

Pentru ca spectacolul să fie complet, Mihai şi-a construit un univers paralel în care viaţa sa şi a familiei sale se desfăşoară după criterii doar de el ştiute si impuse. Are palatele pe care Tăriceanu i le-a înapoiat în grabă, are croitoraş personal, organizează licitaţii pentru a selecta firmele ce aspiră la statutul de... „furnizor al Casei Regale”, are purtător de cuvânt şi dă „decoraţii”, „ordine” şi „medalii”. În universul lui, legile nu sunt nici cele româneşti şi nici cele europene; legea e el. „Scuipătorile” nu sunt înregistrate nicăieri, nici la Cancelaria Ordinelor şi nici la “Comisia Internaţională Permanentă a Ordinelor Cavalereşti”. Fireşte, la cea din urmă este înregistrat Ordinul „Carol I”, doar că decernarea lui s-a oprit în 1947, fără a fi reluată oficial. Reluarea distribuirii sale în 2007, ca şi conferirea altora este ilegală nu doar conform legislaţiei României, ci şi din punctul de vedere al Comisiei; dreptul de fons honorum, cel care permite unui fost suveran să decoreze, nu se aplică şi regilor care au abdicat (punctul 3 din „Principiile implicate în stabilirea validităţii Ordinelor Cavalereşti”).

România pare a fi ţara cu o penibilă notorietate „regală”. Este republica bananieră europeană în care cine are chef se proclamă rege. Astfel, îl avem pe senilul trădător Mihai şi „curtea sa regală”, dar îi avem şi pe „regele” Cioaba, vărul lui ilici şi pe „împăratul Iulian”, tot al ţiganilor, toţi fiind „regi” fără regate. Fireşte, asta nu îl împiedică pe Cioaba să aibă şi el o „curte regală” şi toate acele „prerogative” ca şi Mihai. Cu toţii au transformat ideea de monarhie într-o mascaradă de prost gust ce nu poate prinde decât la prostimea de gură cască de pe la bâlciurile unde evoluează „femeia cu mustaţa” şi teatrul de păpuşi cu poveşti pentru soldaţi şi servitoare. În spatele „regilor” din România stă frecându-şi mâinile, eterna „cârpa kaghebistă”, ilici şi alături de el - marele său partid comunist, azi denumit usl.

Articol preluat de pe Munchausen Times

Solilocvii

2013-03-28T21:18:00.001+02:00

Eminescu marturiseşte: „Întâmplările petrecute în parlamentul român în noaptea de ieri, 9 spre 10 mai, nu ni sunt încă aşa de cunoscute ca să putem judeca de pe acum grava lor însemnătate. După depeşele sosite din Bucureşti se vede ca d. Fleva va fi dezvoltat printr-un discurs o interpelaţie a sa, că d. ministru de esterne a răspuns printr-un alt discurs şi că Adunarea deputaţilor a votat apoi următoarea moţiune: „Camera, mulţumită de esplicaţia guvernului asupra urmărilor ce a dat votului de la 29 april, ia act: că războiul între România şi Turcia e declarat, că ruperea relaţiunilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României a primit consacrarea lor oficială şi, comptând pe dreptatea puterilor garante, trece la ordinea zilei”.

Aşadar? Votul Adunării deputaţilor referitor la Independenţă fusese dat în 29 aprilie, iar pe 9-10 mai, Camera doar a luat act de starea de război dintre România şi Turcia. Partizanii sărbătoririi Zilei Independenţei pe 9 mai susţin că atunci s-a votat în Parlament Declaraţia şi, ca urmare, e ziua când putem considera că naţiunea română a devenit liberă de sub suzeranitatea Porţii otomane. Realitatea e diferită. Aşa cum spune Eminescu, pe 29 aprilie Parlamentul a votat Declaraţia şi pe 10 mai ea a fost ratificată de către Carol I. Chiar şi declararea războiului împotriva Turciei (de către guvern) a fost oficial consfinţită de către Cameră pe 10 mai, deoarece toate acestea s-au petrecut noaptea.

În realitate, comuniştii au schimbat data pentru a coincide cu ziua când ruşii sărbătoresc victoria asupra Germaniei naziste (chiar şi acest eveniment, nu-l sărbătorim pe 8 mai, ziua când Germania a semnat capitularea cu Aliaţii occidentali, ci pe 9 mai, când URSS a semnat acelaşi act). În perioada comunistă a României era de înţeles ca aceste date să fie manipulate, dar azi avem nevoie să revenim în rândul lumii, fără să mai falsificăm istoria de dragul unei politici dovedit catastrofale pentru noi. Carol I, devenind rege a ales ca Ziua Independenţei ţării să devină şi ziua regalităţii în România şi nu invers, cum sugerează comuniştii.

În 1990 s-a decis că stema comunistă a României trebuie schimbată; şi aşa era corect. Dar ce să punem în loc? Odată cu Constituţia, au început discuţiile despre cum să arate stema. Când discuţiile erau în toi şi “specialiştii” tutelaţi de ilici încercau să se pună de acord, se petrece un eveniment: fostul rege Mihai venea în ţară după 43 de ani de exil rezultat din negocierea financiară cu Petru Groza. Ilici se inflamează şi-l goneşte înapoi şi nu voi insista asupra acestui episod prea bine cunoscut. Ajuns la putere, conspiratorul moscovit ilici n-are nevoie de un rege care să-i submineze fragila putere cucerită, aşa că trece la fapte: în Constituţie apare art. 152 care spune că forma republicană de guvernământ nu poate fi revizuită (şi acum, într-adevăr, nu se poate schimba) şi apare stema cu vulturul pe ea, dar de pe capul pajurei lipseşte coroana. Pentru ilici, coroana este simbolul monarhiei şi el trebuie îndepărtat. Ceea ce ilici nu ştia (sau ştia şi a premeditat totul?) e că în heraldică alta e semnificaţia coroanei: INDEPENDENŢA. Pe orice stemă naţională europeană ce înfăţişează o pajură există coroana ca simbol al independenţei ţării. Rusia, de exemplu are ca stemă vulturul bicefal cu cele două coroane pe capete, desupra lor fiind o a treia coroană, mai mare.

E de discutat dacă ilici a determinat absenţa coroanei îngrozit fiind că România ar putea reveni la monarhie sau totul a fost un plan ce a culminat, în 1991, cu tratatul de subordonare a României faţă de URSS, ceea ce îngrădea teribil independenţa ţării. Cert este că Uniunea Sovietică se destrama 6 luni mai târziu, România îşi păstrează independentă, dar stema rămâne fără coroana independenţei, aşa cum este şi azi. Revenind în prezent, cred că ilici regretă acel art. 152 care îl împiedică să-şi ducă planurile la îndeplinire, mai nou, “monarhiste”, dar stema nu cred să intre în vederile lui. Poate Parlamentul va lua decizia de a îndrepta aceasta “eroare” şi va adăuga coroana independenţei ce nu a lipsit nicicând (exceptând perioada comunistă) de pe stema ţării. Fireşte, un alt Parlament, nu cel al infractorilor care au luat puterea absolută în 9 decembrie trecut.

"O serioasă turburare..." de Mihai Eminescu

2013-03-28T19:41:00.000+02:00

O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa. Cetăţenii liberi, independenţi şi înfrăţiţi ai republicei universale, cari la noi sînt reprezentaţi prin partidul roşu, încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat, şi dacă n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totuşi vor încerca s-o facă pe calea lor obicinuită a atentatelor, scenelor de uliţe, turburărilor etc., iar acele încercări încep a-şi arunca umbrele de pe acum.

Noi, cari sîntem siguri că victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricării culturi şi recăderea în vechea barbarie, vom combate tendenţele lor, ori în ce punct s-ar fi ivind. Lucrul stă astfel. Cultura omenirii, adecă grămădirea unui capital intelectual şi moral nu seamănă cu grămădirea capitalelor în bani. E drept că cei ce trăiesc astăzi se folosesc de rezultatele dobândite de alţi cugetători înaintea lor, însă acele rezultate ei nu le capătă deodată, ca o strânsură părinţească, ci trebuie să şi le aproprieze prin o nouă muncă individuală, prin studiu. Civilizaţia omenească se-ncepe oarecum din nou şi din fundament cu orice generaţie nouă, care, daca nu e silită a repeta anevoioasele cercetări făcute de părinţi totuşi trebuie să-şi cîştige prin propria memorie şi judecată cunoştinţele lor. Prin urmare cercul de oameni într-adevăr culţi cari conduc societatea şi au fost în stare să-şi aproprieze suma de cunoştinţe grămădite de părinţi, acest cerc e relativ foarte mic; împrejurul acestui cerc e unul mai mare, al publicului cult, care poate să priceapă şi să aprecieze munca învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. În afară de aceste cercuri e masa sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă şi lesne de amăgit, pe care oameni cu cunoştinţe jumătăţite, gemidocţi sau inculţi cu totul, caută a o amuţa asupra claselor superioare, a căror superioritate consistă în naştere, avere sau ştiinţă. Cultura oricărei naţii e împresurată de-o mulţime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie. Această mulţime nu se recrutează mai niciodată la ţară, între ţărani, ci tocmai în oraşe, între acei oameni produşi în condiţii nefavorabile şi trăind în ele, cari [sânt] crescuţi închirciţi fiziceşte şi intelectual, cari n-au mintea clară şi sănătoasă a omului născut şi crescut în condiţii normale. Chiar în oraşe însă ei s-au înmulţit prin căderea micei manufacturi şi victoria capitalului mare, reprezentat prin fabricele cu maşine de vapor.

Romanii şi în vremea noastră englejii caută a înlătura aceste nevoi sociale printr-un sistem practic de colonizare, căci colonia e un canal de abatere a superfluenţei populaţiei care, rămasă în ţară, ar îneca în valurile ei şi statul şi cultura.

În Rusia însă ne-ntâmpină ciudatul fenomen al tendenţelor comuniste agrarii. Daca socialismul oraşelor industriale e esplicabil, deşi nu justificat, cel agrar în vremile noastre nu are înţeles şi mai ales nu într-o ţară în care pământ nempărţit există cu prisosinţă şi populaţia e rară.

Socialismul industrial porneşte de la o iluzie economică. El ignorează pe deplin faptul că, chiar de s-ar împărţi averea toată a claselor bogate între cele sărace, chiar de s-ar organiza altfel munca, mijloacele prime de existenţă nu se pot îmulţi în infinit şi că nevoile sociale trebuie neapărat să consiste în renumita disproporţie formulată de Malthus, conform căreia populaţia se-nmulţeşte în progresie geometrică, adecă în patrat, pe cînd mijloacele de trai se-nmulţesc numai în progresie aritmetică. Contra acestei legi, în temeiul căreia omul e condamnat la muncă aspră pentru a putea să-şi întreţie existenţa fizică, nu există remediu. Dar omul se distinge tocmai prin aceasta de lumea animalelor, că are o existenţă deosebită morală, că are o cultură a minţii şi a inimei ai cării hrănitoare sânt puţin numeroasele clase avute. A le răsturna pe acestea sau a le face existenţa imposibilă însemnează a dărâma temelia culturei.

Iluziile economice a sectei socialiste s-a lăţit însă şi în state în care n-au raţiune de a fi.

În Rusia, comunismul are o mulţime de adepţi, şi unora dintr-aceştia pare a fi căzut jertfă şi generalul Metzentzow.

La noi în ţară socialismul are asemenea adepţi. A început a apărea foi periodice care, scrise fără ortografie şi fără primele cunoştinţe gramaticale, totuşi cred că cu acest minim capital de creieri şi învaţătură se poate reforma universul.

Cumcă liberalii noştri se bucură de progresul ideilor lor se înţelege de sine.

6 august 1878