Mihai Cuza

Două prostii

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Mon, 30 Jan 2012 08:40:27 PST

Elevul a intrat gâfâind în clasă, la mult timp după începerea orei. L-a salutat stânjenit pe profesor şi a prezentat scuze pentru întârziere, cu respiraţia întretăiată.

Se observa că alergase cu disperare şi acum, uite-l, stătea aşa, cu zâmbetele superioare ale colegilor revărsându-se asupra lui precum vântul uscat al zilei peste o rufă leoarcă de zoaie întinsă la uscat de o gospodină leneşă.

După ce şi-a mormăit scuzele, a rămas acolo încurcat, în aşteptarea permisiunii de a-şi ocupa locul în bancă sau, poate, a mustrării pentru indisciplină. După câteva secunde grele, profesorul i-a spus, gânditor:

-Vezi, ai făcut două prostii. Prima, că ai întârziat, evident. A doua, că ai alergat. Dacă tot ai văzut în primă instanţă că nu ai plecat la timp, puteai măcar să mergi liniştit şi să prinzi din oră cât se mai putea fără să ne deranjezi pe toţi. Acum, gâfâi, eşti transpirat, ne-ai stricat şi nouă ora şi nici tu nu ai cum să-ţi revii prea repede.

Cele mai frumoase filme

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Fri, 27 Jan 2012 00:03:24 PST

I-a venit cuiva aseară ideea poznaşă de a-şi invita prietenii de pe Facebook să pomenească titlurile de filme care descriu... viaţa lor sexuală. Ideea s-a răspândit cu repeziciune în rândurile celor tineri şi foarte tineri, care preferă în domeniu filme precum:

Noaptea iguanei
The Pursuit of Happyness
Some like it hot
Kiss Kiss Bang Bang
Doamna şi vagabondul
How to train your Dragon
Basic Instinct
Toate pânzele sus
Alice in Wonderland

sau...

As good as it gets

Au urmat titlurile preferate ale celor aflaţi într-o bună condiţie fizică:

Tunurile din Navarone
Marele Gastsby
Frumoasa şi bestia
Operaţiunea monstrul
Magnifico
Anaconda
Şoimul maltez

şi preferatul meu...

Columna

Fireşte, nu puteau lipsi filmele oamenilor obişnuiţi, cu vieţi neobişnuite:

Totul se plăteşte
Naked gun
Dirty Dancing
Me, myself and irene
Parfum de femeie
Zbor deasupra unui cuib de cuci
88 minutes
Any given Sunday

şi blockbusterul genului...

How I met your mother

Au apărut, evident şi titlurile consacrate de cei care, dintr-un motiv sau altul, nu pot juca la dublu:

Nimic nou pe frontul de vest
Home Alone
Cool hand Luke
Free Willy
Mission: Impossible
Toy Story

şi, evident, capodopera...

Cu mâinile curate

În fine, spre dimineaţă am rămas să votăm şi noi, cei care, de-a lungul multor ani de experienţă, ne-am dovedit maturitatea, înţelepciunea şi serenitatea:

While you were sleeping
Ultimul cartuş
Goldfinger
Dead man walking
Gone in 60 seconds
Scary movie
După 20 de ani
Moartea domnului Lăzărescu
Great Expectations

şi excepţionala operă cinematografică

Dulcea pasăre a tinereţii

Sinistrat

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Thu, 26 Jan 2012 09:58:18 PST

Când am deschis azi dimineaţă uşa, un metru cub de zăpadă a căzut pe mine. Am aflat abia mai târziu că sunt chiar norocos în comparaţie cu cei care au reuşit să iasă din case, pentru a fi mai apoi acoperiţi de zăpezi.

Copiii au avut şansa de a savura un pic din farmecul iernii, într-o atmosferă siberiană. Ei sunt azi dovada vie că nu totul e rece şi îngheţat, că mai există căldură... umană.

O lacrimă-n potop

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Wed, 25 Jan 2012 04:15:22 PST

O poezie mai puţin cunoscută a marelui nostru poet naţional George Coşbuc, intitulată "Fragment", spune povestea simplă a alegerii pe care omul a avut-o de făcut întotdeauna între libertate şi necesitate, între ambiţie şi dragoste, între lumea largă şi intimitate.

Ea nu-i închide ușa, nu-l prinde de vestmânt,
Nu-l roagă și nu-i cade cu hohot la picioare
Să-i zică : — „Stai, iubite !" Nu cată plângătoare
În ochii lui —
Năvalnic afară bate vânt,

De-al fulgerelor vuiet văzduhurile tună,
Dar dânsul vrea să iasă prin noapte și furtună,
S-alerge fără țintä, nebun, un om pribag,
Să fugă, să se știe departe de-acest prag
AI casei locuite de cea mai rea femeie !
Nu-și ia nici ziua bună, nu-i vrednic să-i deie
Nici mâna, căci pierirea e-nchisă-n mâna ei;
Nu vrea să-i vadă ochii sălbatici și mișei!
Femeie e și dânsa ! Gândirea-i e infamă,
Înșală, și-i soție, ea minte, și e mamă !
A fost un mizerabil, efemeiat poet
Cel ce-a creat legenda lui Crist din Nazaret —
Pe-un Dumnezeu să-l nască satan ! E blasfemie
Să crezi în întruparea lui Crist dintr-o Marie !
Și dacă e să credem poeții pe cuvânt,
O dat-a fost ea numai Marie pe pământ,
Dar ea de milioane de ori e Magdalenă !
Vampir, când te iubește, și-n ura ei, hienă —
Un demon !
El năvalnic a pus picioru-n prag.

Atunci din ochii veștezi de dornicul lui drag
Tăcând a șters femeia o lacrimă cu iia.
Și el, el a văzut-o ! Și-n pieptul lui mânia
O clipă șovăiește, rămâne-ncremenit—
Și cum deștepți din leșin pe om, când l-ai izbit
Puternic d-un perete, așa era ! Colosul
De gânduri, la privirea femeii, s-a topit!
Și galben la picioare-i s-așterne furiosul.

L-a pironit acolo un strop, un singur strop
Cât n-a putut tot cerul cu-ntregul potop!

Excepţional, la Ateneul Român

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Wed, 25 Jan 2012 01:45:30 PST

Biroul de presă al Filarmonicii George Enescu ne spune despre Corul prestigioasei instituţii că «reprezintă, de 60 de ani, al doilea pol muzical de anvergură al instituţiei muzicale bucureştene. În 1950, când ansamblul a fost înfiinţat, se simţea nevoia stringentă a unei recuperări. Istoria muzicii corale precede cu mai multe secole istoria muzicii instrumentale şi, cel puţin cantitativ, a deţinut supremaţia chiar şi în perioada apariţiei marilor opusuri simfonice ale veacului al XIX-lea. Până la mijlocul secolului trecut însă, lucrări de mare repertoriu vocal-simfonic fuseseră doar sporadic reprezentate în viaţa muzicală românească, in interpretarea unor coruri private sau grupuri formate ad-hoc din profesionişti şi amatori, care nu se ridicau întotdeauna la nivelul Orchestrei Filarmonicii.
Odată cu apariţia Corului de Stat a avut loc o adevărată transformare a percepţiei publicului asupra muzicii. Printr-o activitate susţinută şi variată ansamblul vocal a interpretat toate capodoperele genului- oratoriu, recviem, misa, motet – de la Monteverdi la Bach, de la Haydn la Brahms, până la cele mai avangardiste opusuri ale muzicii contemporane. Asemenea colegilor instrumentişti, membrii Corului ies adesea în prim-plan, preluând cu succes ştimele soliste sau apărând în recitaluri de arii şi lieduri. Selecţia strictă a membrilor Corului şi colaborarea cu dirijori consacraţi – Lawrence Foster, Sergiu Comissiona, Cristian Mandeal – au contribuit în egală măsură la păstrarea nivelului profesional şi situarea sa în vecinătatea standardelor impuse de Orchestra Simfonică. Rezultatul muzical răspunde de fiecare dată aşteptările publicului obişnuit la Filarmonică cu concerte de excepţie: parcă abia atunci când cele două ansambluri cântă împreună, acustica formidabilă a Ateneului prinde viaţă cu adevarat, amplificând şi rotunjind sonorităţi strălucitoare, incarcate de emotie, pe cât de copleşitoare, pe atât de entuziasmante. În astfel de momente se poate vorbi de ceea ce se numeşte un „spectacol total“.

Începând cu 1990, Corul Filarmonicii „George Enescu“ a luat parte la manifestări extraordinare în viaţa muzicală din România, cu ecouri prelungite si dincolo de granite. Astfel, ansamblul a avut posibilitatea să colaboreze în 1995 cu marele compozitor polonez Krzysztof Penderecki, iar în 1998 a realizat împreună cu Orchestre Nationale de France şi Lawrence Foster o variantă de concert a operei Oedipe de George Enescu, în cadrul Festivalului Internaţional omonim.

Din 1997, Corul Filarmonicii este condus de dirijorul şi pianistul Iosif Ion Prunner, membru şi continuator al unei familii renumite de muzicieni şi oameni de cultură din România. Acesta încurajează atât explorarea continuă a literaturii muzicale vocale din toate epocile, cât şi prezentarea de recitaluri de lied, susţinute de membri ai Corului şi acompaniate la pian, nu de puţine ori, de dirijorul însuşi. Intrat de mulţi ani în circuitul european, Corul Filarmonicii realizează regulat turnee internaţionale, remarcându-se în săli de concert din Spania, Franţa, Italia, Bulgaria şi Grecia.»

Duminică, 29 ianuarie, de la ora 19:00, Sala Mare a Ateneului Român va găzdui un concert coral extraordinar, susţinut de Corul Filarmonicii, cu valsuri, arii şi coruri din operetele "Liliacul" şi "O noapte la Veneţia" de Johann Strauss-fiul.

De iarnă

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Tue, 24 Jan 2012 01:52:10 PST

A trecut repede, dar e bine că am apucat să "gustăm" totuşi iarna asta, să ne mai amintim de bujorii în obrăjori, de oamenii de zăpadă, de mănuşile ude, sfârâitul prin aer al bulgărilor, râsetele cu clinchet de ţurţuri şi, bineînţeles, de acele ninsori ca nişte mari doamne din alte vremuri revenind azi cu toată melancolia din versurile lui Villon: "Pe unde-s, Doamne, şi de cînd,/ nu căuta ! Cheia-i păstrată în versul meu : ...Dar unde sînt/ zăpezile de altădată ?"


Catedrala Pecherskaia Lavra din Kiev.
Foto: Serghei Supinski, AFP

Gulmarg. În India! Foto: Farooq Khan, EPA

Kabul! Afganistan! Foto: Agerpress.


Vedere aeriană a unei biserici din satul elveţian Jenisberg. Foto: Arnd Wiegmann, Reuters

Inima are raţiunile ei...

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Fri, 13 Jan 2012 04:59:02 PST

...pe care raţiunea nu le înţelege. Îmi amintesc foarte clar acele tricouri pe care le primisem eu şi cu Vlad. Erau exact la fel, să se vadă că suntem fraţi. Se încheiau pe umăr cu doi năsturaşi şi aveau un model cu dungi foarte subţirele de verde şi violet pe un fond alb. Eram unici şi inconfundabili cu ele. E drept, noi eram unici şi inconfudabili oricum.

Am ieşit pe-afară şi, pesemne, ne-am dat seama repede că ar fi nişte năzdrăvănii mai interesante de făcut prin casă, astfel încât ne-am întors. Cred că aveam cinci ani, iar Vlad trei. Şi deschizând noi uşa să intrăm în casă, aproape că ne ciocnim de mama care ieşea într-o fugă, cu o cârpă de vase în mână.

Când ne-a văzut, s-a oprit şi ne-a spus că s-a speriat, din pricina noastră. Văzuse de la geam, de la etajul 4, cum un domn urca în maşină doi copii ca noi, îmbrăcaţi la fel, în tricouri albe. Nevăzând clar, de la acea distanţă, într-o fracţiune de secundă instinctul i-a spus că ne răpeşte pe noi şi a luat-o la fugă. Noroc că am venit exact în acel moment.

Îmi amintesc şi acum ce nedumerit am fost. În primul rând că tricourile nu sunt albe. Ar fi trebuit să îşi dea seama, ţineam atât de mult la ele... Ne-a spus că, oricât de frumos şi colorat e modelul, din păcate de la distanţă se vede alb. Însă nedumerirea cea mai mare a fost de ce ea o lua la fugă după noi... cu cârpa de vase în mână... Ce, putea să prindă maşina, dacă într-adevăr am fi fost răpiţi?

Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri. Am întrebat-o: "Ce făceai dacă ne-ar fi luat pe noi?" Şi mi-a dat atunci cel mai incredibil răspuns al copilăriei mele. Halucinant, pentru un băieţel care crede că oamenii mari au raţiuni solide pentru orice. Mi-a răspuns: "Nu ştiu". Iar mie mi-a trebuit să treacă treizeci de ani ca să-mi dau seama cum vine asta. Câteodată pur şi simplu nu ştim. Şi nici nu e important.

Un prilej pentru a dărui

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Thu, 12 Jan 2012 05:38:56 PST

În ceilalţi, ne vedem pe noi înşine. Cum îi judecăm pe ei, la fel ne judecăm pe noi. Defectele care ne deranjează la ei sunt defectele noastre. Dar nu toţi ne dăm seama cu uşurinţă de acestea. Nu toţi înţelegem instinctiv că potenţialul nostru maxim se atinge căutând în ceilalţi oameni prilejuri pentru a dărui. Iată trei feluri de a fi ale oamenilor, în funcţie de cum se raportează la ceilalţi. Nu spun trei feluri de oameni, pentru că mulţi dintre noi putem trece prin toate aceste niveluri, etape sau moduri de a relaţiona.

Foto: Octav Ganea, Mediafax

Mai întâi, pe cea mai de jos treaptă, se află aceia care au nevoie să primească de la ceilalţi pentru a se simţi bine. Sunt oamenii de tipul: dă-mi, dă-mi, dă-mi! Dă-mi atenţie, dă-mi importanţă, dă-mi afecţiune! Ei nu dau înapoi şi nici nu ştiu să primească ceea ce li se dă, pentru că a şti să primeşti este tot un fel de a dărui. Aceşti oameni fac rău celor cu care intră în relaţie, secându-i de energie, cerându-le în permanenţă celorlalţi să le alimenteze golul sufletesc şi să le gâdile orgoliul. Sunt atât de nefericiţi şi de neîmpliniţi, încât, dacă nu li se acordă atenţia gratuită pe care o cer, recurg la violenţă ori la şantaj.

Mai apoi, sunt cei care ştiu să dăruiască şi ştiu să primească. Atunci când li se dăruieşte grijă, atenţie, dragoste, ştiu să se bucure de ele şi, prin urmare, să dăruiască înapoi bucuria răspunsului. La rândul lor, ei dăruiesc, însă doar în măsura în care sunt siguri că li se dăruieşte, ca într-un schimb. Sunt oameni de tipul: îmi dai, îţi dau; nu-mi dai, nu-ţi dau! Cele mai multe dintre relaţii au această structură de tranzacţie. Când nu primesc în măsura în care au dăruit, se retrag sau coboară pe treapta inferioară a celor care doar cer.

În cele din urmă, iată-i şi pe cei pentru care relaţiile cu ceilalţi sunt prilejuri pentru a dărui. Veselia şi tristeţea celorlalţi sunt pentru ei ocazii rare şi fără precedent de a dărui voie bună sau compasiune. Sunt oamenii care se iubesc pe ei înşişi. Prin urmare, îi pot iubi şi pe ceilalţi în aceeaşi măsură, cum cere Evanghelia. Dragostea pe care o simt e suficientă pentru ei înşişi, rămânând multă şi pentru a oferi. Ei ştiu să primească, de asemenea, înţelegând ca nimeni alţii ce plăcere neasemuită provoacă celor ce dăruiesc. Dar dăruiesc necondiţionat. Fără să aştepte nimic în schimb. Ei respectă principiul fundamental al comunicării: pune-l pe celălalt pe primul loc, tu vei fi bine oricum!

Autocontrol şi autoconducere

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Mon, 09 Jan 2012 14:00:49 PST

Cele mai multe dintre hotărârile şi dorinţele de început de an sunt după 10 zile date uitării. Mâncatul sănătos, exerciţiile fizice, efortul suplimentar la serviciu, organizarea mai bună a timpului, îmbunătăţirea relaţiilor cu cei dragi, reparaţiile pentru casă şi maşină, programarea la consultaţie, renunţarea la fumat, cărţile de citit şi aşa mai departe au fost deja îngropate în agitaţia zilnică. Eşecul acestor rezoluţii ne face, de obicei, ori să ne simţim noi defecţi, considerând că avem sădite în noi înşine probleme insurmontabile de adaptare la lumea asta, ori că pretenţiile noastre la o viaţă mai împlinită sunt pur şi simplu nerealiste. Ambele aceste concluzii sunt greşite.

În realitate, singurul eşec vine din imposibilitatea de a simţi ceea ce mintea ar dori să simţim. Putem spune şi altfel: lipsa de respect faţă de ceea ce simţim. Societatea ne determină să credem într-un pragmatism bizar şi nefuncţional în care emoţiile şi sentimentele noastre sunt considerate nesemnificative şi secundare faţă de raţiunea practică. Autocontrolul e văzut ca o virtute chiar şi în situaţiile în care devine autosiluire.

Încercăm în permanenţă să ne disciplinăm, dar majoritatea tentativelor noastre au în comun faptul că ele sunt încercări de a ne forţa să fim altfel decât suntem de fapt. de ca şi cum am fi greşit construiţi de natură. Nimic mai dăunător: omul e întodeauna scop, niciodată mijloc - spune filozofia morală. Dacă acest lucru e adevărat pentru ceilalţi, de ce nu ar fi valabil şi pentru noi înşine?

De exemplu, unora dintre noi le place să repare lucruri şi sunt consideraţi buni şi de nădejde când ceva se strică, dar sunt consideraţi leneşi când au de pregătit un examen. Altora, le place să citească, sunt foarte pricepuţi cu stiloul, însă sunt total pe dinafară când problema se rezolvă cu şurubelniţa. Aşa se face că talentatul mecanic trăieşte cu complexul că nu e suficient de inteligent, iar şoarecele de bibliotecă se chinuie cu ideea că e leneş.

Dacă am fi un pic mai respectuoşi cu propriul fel de a funcţiona, cu priceperile şi talentele noastre, dar în aceeaşi măsură cu neplăcerile şi idiosincraziile noastre, nu am mai încerca atât de chinuitor să ne forţăm către zone de activitate care nu sunt pentru noi şi care ne mai şi deprimă, suplimentar. E drept, unele dintre acestea sunt inevitabile pe termen scurt, pentru că nimeni nu mai dispune de sclavi în ziua de azi. Daaaar...

Importantă este înţelegerea fenomenului: nu autocontrol, ci autoconducere. Aceasta înseamnă că, în loc de a căuta soluţii pentru a ne forţa să fim altfel decât suntem, trebuie să căutăm soluţii pentru a adapta activităţile la felul nostru de a fi. Ca şi cum am fi nu proprii noştri şefi, ci proprii noştri manageri. Să ne punem la locul nostru! În acest fel, rezoluţiile de anul nou vor veni să completeze ceea ce deja facem bine şi cu plăcere.

Calea potrivită

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Thu, 05 Jan 2012 23:56:26 PST

La răscrucea destinului său, Hercule nu a ales drumul cel mai greu, cum spune legenda, căci dacă ar fi apucat pe calea fără pericole ar fi avut de luptat cu plictiseala, cu renunţarea, cu lipsa de temeiuri, cu absenţa scopului, cu irosirea, cu neîncrederea, risipirea, disperarea, amăgirea, pierderea de sine...

Pe lângă acestea, câţiva monştri înfiorători de ucis, nişte fiare acolo, un balaur, nişte grajduri de curăţat, amazoanele, Cerber însuşi - floare la ureche!

Pentru că, de fapt, vezi, Hercule a ales calea cea mai uşoară. Mergi pe calea uşoară şi tu, mergi pe calea cu acele pericole care vor face şi din tine un erou al propriei vieţi. Nu dificultatea mai mică sau mai mare a problemelor te va face fericit, ci mai degrabă cine te vor face ele să devii. Mergi pe calea ta.

Gândire şi pedeapsă

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Wed, 04 Jan 2012 23:45:03 PST

Spinoza a fost un gânditor strălucit, un geniu unic în istoria ideilor, îmbinând o rigurozitate logică fără precedent în filozofie cu o concepţie splendidă asupra realităţii şi universului. El a descris lumea ca fiind complet determinată şi toate lucrurile ca aflate într-o armonie deplină şi veşnică, pentru că Însuşi Dumnezeu se relevă ca atare în ele. Albert Einstein i-a împărtăşit această concepţie.

A trăit în Olanda şi a fost toată viaţa şlefuitor de sticlă. Colosalul gânditor Baruch Spinoza făcea lentile pentru a supravieţui. A fost probabil cel mai solitar dintre marile spirite ale lumii. Evreu. Ca tânăr, genial. A îndrăznit să-şi expună faţă de coreligionari unele îndoieli cu privire la exactitatea afirmaţiilor din Vechiul Testament, multe dintre ele contradictorii sau absurde.

Urmarea ar fi putut fi ca membrii comunităţii respective să plece urechea la îndoielile tânărului. S-ar fi putut întreba în ce măsură problemele sale sunt justificate. Dar atunci când oamenii sunt convinşi că tradiţia lor conţine adevărul absolut şi că ei, prin nu se ştie ce taină, au ajuns să-l deţină, se întâmplă ce i s-a întâmplat şi lui Spinoza. După o tentativă eşuată de a fi omorât, a fost anatemizat în felul următor:

“Conform hotărârii îngerilor şi judecăţii sfinţilor, îl afurisim, îl blestemăm şi îl repudiem pe Baruch de Espinoza cu încuviinţarea preasfântului Dumnezeu şi a acestei sfinte comunităţi cu anatema cu care a blestemat Joshua pe Jericho, cu anatema cu care a blestemat Elisa băiatul şi cu toate blestemele care sunt scrise în lege. Blestemat să fie el ziua şi blestemat să fie noaptea; blestemat să fie când se întinde şi blestemat să fie când se ridică; blestemat să fie când iese şi blestemat să fie când intră. Să nu-l ierte niciodată Dumnezeu, să se aprindă mânia şi supărarea Lui împotriva omului acesta... şi să-i stârpească numele de sub cer şi să-l alunge spre nenorocirea lui din toate triburile lui Israel... Dispunem să nu aibă nimeni de-a face cu el prin vorbă sau prin scris, să nu-i facă nimeni vreo favoare, să nu zăbovească nimeni sub un acoperiş cu el, să nu-i vină nimeni la patru coţi în preajmă, să nu citească nimeni o scriere compusă sau scrisă de el.”

E greu să-mi imaginez cum e să plăteşti astfel îndrăzneala de a gândi liber. Şi corect. Dar dacă tânărul filozof a suferit astfel, bătrânul filozof Galileo Galilei nu a avut parte de o judecată mai puţin aspră. Îl numesc filozof pentru că, în activitatea lui, anii în care s-a ocupat cu filozofia au depăşit ca număr lunile în care s-a îndeletnicit cu fizica.

Galilei a devenit părintele ştiinţei având convingerea că lumea e guvernată de legi care se pot descrie în limbaj matematic. A considerat că lumea e un mecanism enorm, alcătuit din atomi materiali. A făcut o lunetă, a explorat cerul, a aruncat pietre din turnul din Pisa şi a stabilit astfel legile mecanicii (căderea corpurilor, planul înclinat, paralelogramul forţelor, legea inerţiei etc.) şi a făcut printre altele observaţia că teoria heliocentrică e justă, că se verifică faptic.

Totuşi, ce matematică, ce fizică, ce filozofie şi care bun simţ ar putea contrazice autoritatea celor care ştiu prin harul numai de ei înţeles care este supremul adevăr? Puteau puternicii zilei să acorde atenţie uluitorului salt al inteligenţei umane făcut de contemporanul lor? Din contră, pus faţă în faţă cu legendele tipărite ale religiei care a avut şansa să-l protejeze, bătrânul a fost umilit şi forţat să rostească această retragere:

“Eu, Galileo Galilei, în al 70-lea an al vieţii mele, în genunchi în faţa eminenţelor voastre inchizitoriale, având dinaintea ochilor Evangheliile pe care le pipăi cu propriile mele mâini, abjur, blestem şi detest eroarea şi erezia mişcării pământului”

Faptul că ar fi şoptit: "şi totuşi e mişcă!" este o legendă, venită probabil din imposibilitatea spiritelor fine de a înţelege cum ar putea suporta o pedeapsă ca asta un geniu de talia lui Galilei şi care a dat omenirii şi fiecăruia din noi mai mult decât toţi inchizitorii lumii.

În marea trecere

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Mon, 02 Jan 2012 23:43:41 PST

Poate că visezi chiar acum la momentul când vei termina ce ai de făcut, când îţi vei atinge scopul şi va fi bine. Credem că viaţa asta se defineşte prin reuşitele noastre, prin scopurile pe care le-am atins... greşit. În cele din urmă rămân călătoria, drumul, experienţa. În cartea "Tehnicile programării neuro-lingvistice" de Sue Knight, găsesc următoarea metaforă, pe care o transcriu aici pentru a ne aminti de valoarea clipelor prezente şi de faptul că suntem construiţi să învăţăm în permanenţă, la tot pasul.

"A fost odata un cuplu care îşi împlinise multe ambiţii în viaţă. Totuşi, îi mai rămăsese un scop neatins: voiau să înoate până-n Japonia. Cei doi s-au gândit la acest vis multă vreme şi într-o zi au pornit la drum. Nu erau foarte buni înotători şi şi-au dat seama că-şi propuseseră un lucru dificil. Îşi simţeau membrele foarte grele, iar efortul continuu le dădea dureri, mai ales atunci când înotau împotriva curentului. Treptat trupurile lor au început să se obişnuiască cu înotul şi au găsit un mod de a înota în care să depună mai puţin efort.

Au început să observe apa din jurul lor, de exemplu, felul cum aceasta îşi schimba culoarea pe măsură ce se scurgea ziua. Dimineaţa devreme era limpede şi albastră, iar într-o anumită lumină avea o nuanţă verde de smarald. Când soarele stătea să apună, apa împrumuta culorile calde ale cerului de seară. Au început să observe fiinţele din apă, peştişorul argintiu care înota ziua alaturi de ei, umbrele întunecate care se întindeau dedesubt, în adâncuri.

Au început să audă sunetul valurilor care le clipoceau la urechi şi simţeau subtilele schimbări ale vremii, cum ar fi briza care se transforma în vânt şi apoi se liniştea la loc. Au învaţat să găsească hrana în apă şi cum să-şi folosească corpul fără mult efort. Şi-au dezvoltat un simţ al mirosului ascuţit, încât puteau simţi orice schimbare din mediul înconjurător doar adulmecând briza.

Au înotat zile şi saptamâni fără să vadă urmă de pamânt. Într-o zi, au văzut la orizont conturul întunecat al uscatului. Au înotat până acolo şi au recunoscut linia de litoral a Japoniei. Pe măsură ce se apropiau de mal au devenit tăcuţi; în cele din urmă, uitându-se unul la altul, au ştiut ce aveau de facut: s-au întors cu spatele la ţărm şi au continuat să înoate."

Cât de mult rezişti

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Mon, 02 Jan 2012 04:18:28 PST

În toate culturile şi mentalităţile lumii, scopul vieţii este liniştea sufletească, pacea, lipsa grijilor şi a stresului, fericirea moderată a confortului. Că i se spune Rai, Paradis sau Nirvana, oamenii şi-au visat întotdeauna un loc în care să scape de presiuni, apăsări şi probleme. Vestea proastă este că un asemenea loc nu există. Vestea şi mai proastă este că nici nu ar putea exista. Viaţa înseamnă stress, prin esenţa ei. Dacă te instalezi în orice soi de confort, mori în cele din urmă.

Lumea asta are la baza ei nişte reguli, dintre care una, foarte clară, spune că dacă nu evoluezi, dacă nu creşti, dacă nu lupţi pentru a răzbate, atunci înseamnă că te duci în jos, îmbătrâneşti, te degradezi, aluneci spre sfârşit. Starea pe loc, rămânerea într-un echilibru fericit - sunt iluzii ale minţii. În realitate, nimic nu stă pe loc. Emoţiile nu stau pe loc. Gândurile nu stau pe loc. Nici stelele şi nici fluturii nu stau pe loc.

În ciuda a ce simţim deseori, problemele noastre sunt ceea ce ne face să fim vii şi viaţa să fie sau să pară că merită trăită. Incapacitatea de a ne confrunta cu ele ne omoară. Nu contează aşa de mult capacitatea de a le rezolva, fiecăruia i se potrivesc propriile probleme. Ba chiar, cu cât suntem mai vii, cu atât ne căutăm problemele.

Iată-i pe oamenii bogaţi. Ei au mai multe probleme cu banii decât oricine. Chiar le plac. Iată-i pe oamenii care iubesc mult. Au cele mai multe probleme în dragoste. Par a şi le căuta cu lumânarea. Iată-i pe oamenii de spirit. Sunt cei care se confruntă cu cele mai multe şi grave nelămuriri ale lumii. Asta îi face vii.

Ce probleme îţi alegi pentru viitor? De ce stress ai nevoie în 2012? Cu ce situaţii disperate ţi s-ar potrivi să te confrunţi? La câtă presiune rezişti? La câtă plăcere rezişti? Cât succes şi câtă aversiune poţi îndura? Cât din toate astea meriţi?

Rezoluţie 2012

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Sun, 01 Jan 2012 11:15:45 PST

Este cea mai normală zi, 1 ianuarie. Deşi nu există nicio diferenţă de esenţă între ea şi celelalte zile ale anului, o percepem ca pe un început al tuturor împrejurărilor din viaţa noastră. Ne punem dorinţe. În engleză, există termenul consacrat de new year resolution, adică nu doar o simplă dorinţă, ci chiar o soluţie, o reţetă, un plan.

Ce se întâmplă de fapt cu această zi? Ea aşează timpul nostru psihologic în cursul lui firesc, acest curs care, în majoritatea celorlalte zile, este distorsionat. În prima zi a anului simţim (nu doar înţelegem) că trecutul s-a terminat, că a rămas în urmă, că a devenit istorie. Ne despărţim de el cu bucurie, recunoscători pentru ce ne-a adus bun şi, mai ales, închizând pentru totdeauna uşa în urma a ce a fost rău.

De 1 ianuarie, în acelaşi timp (subiectiv), simţim că viitorul se întinde înaintea noastră nou şi proaspăt, plin de toate posibilităţile lumii şi de toate şansele pe care ni le-am putea dori. Astăzi, de asemenea, prezentul e prezent, aici şi acum.

În restul timpului, deşi noi ştim - raţional - că trecutul s-a sfârşit pentru totdeauna, că viitorul nu a sosit încă şi că în el se află conţinute toate lumile posibile, că trăim în prezent, totuşi simţim că depindem de tot ce-a fost, trăim în trecut, avem impresia că viitorul va egala trecutul şi că prezentul ne fuge de sub picioare.

Prin urmare, prima zi este şi cea mai normală zi a anului. Indiferent ce dorinţe ne-am pune fiecare, probabil înaintea lor ar trebui să vină rezoluţia de a păstra starea de spirit a acestui început de-a lungul întregului an şi de a ne păstra sănătatea propriului timp.

Fotografii vechi

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Fri, 30 Dec 2011 00:42:58 PST

George Călinescu se mira: "Îmi privesc fotografiile vechi: ce-i cu voi, băieţaşi? Pentru ce purtaţi numele meu?" Am impresia că îl înţeleg numai pe jumătate. Într-adevăr, tot ce simt astăzi că sunt nu pare să mai aibă vreo legătură cu ipostazele mele anterioare, din copilărie. Nu par a le datora nimic acestor băieţi. Totuşi, îmi amintesc atât de bine şi atât de multe, încât multe dintre fotografii mi se par ciudate doar din pricina perspectivei: le văd de dinafară în vreme ce mi le amintesc pe dinăuntru. Am fost un copil timid şi vesel în acelaşi timp. Acum sunt ori timid, ori vesel.

Prima mea fotografie color, la 4 luni, cu mama. Fotografia a apărut în revista Sănătatea, nr. din noiembrie 1976

Mihăiţă (poza în care mă recunosc cel mai bine). Melancolia inteligenţei.

Răsfăţat şi vesel.

Cei mai veseli frăţiori, Mihai şi Vlad. Iubire mare!

Cu Bunica şi Vlad la Poiana Braşov. Privind viitorul cu intransigenţă şi determinare.

Fraţii Cuza, gata de petrecere.

În clasa întâi, recitând la Moş "Câinele ovreiului" de Topârceanu


În clasa a 4-a. De la stânga, în foto: Monica Lespezeanu (pe atunci Cliseru), Florin Dumitru, Carmen Pavelescu, George Ivaşcu (lângă mine), Vasilică Ionescu, Bucur Mărăcine (Dumnezeu să-l odihnească, s-a chinuit mult) şi Valentina (uit numele de familie).

În clasa a 8-a, alături de Adrian Dobrişan. Eram pasionaţi de muzică, filme cu mafioţi, maşinuţe de fier, engleză, matematică (mai ales eu), desen (mai ales el) şi pateuri cu brânză foietaj.

La sfârşitul liceului, cu Ionuţ Cioroianu, verişorul meu care începea acelaşi liceu, "Grigore Moisl", profil matematică.

Arta lui Mircea Cuza

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Mon, 02 Jan 2012 23:56:04 PST

Mircea pare că vede lumea într-un mod foarte organic şi dinamic. La el, totul e viu şi se mişcă. Concepţia arhaică a hilozoismului (toată materia e vie) e transpusă de acest băieţel în lumea metropolelor de astăzi. E un semn că noua generaţie simte, fără să înţeleagă totuşi, că geometria euclidiană a luat sfârşit, că nu mai trăim în lumea descrisă de ecuaţile lui Newton şi că universul este curbat, infinit maleabil, flexibil, iar rostul nostru în lume este să-l modelăm. Turnul din Pisa, care a însemnat pentru Galilei prilejul de a calcula legile căderii corpurilor ar putea fi pentru aceşti copii un simbol pentru superioritatea creativităţii asupra ştiinţei.

Grafică şi acuarelă: Mircea Cuza (10 ani), decembrie 2011

Cel mai acid pamflet din presa românească

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Thu, 29 Dec 2011 02:13:50 PST

Textul pe care îl reproduc în continuare este, în opinia mea, cel mai acid pamflet scris vreodată în România. Desigur, există pamflete mult mai cunoscute, cu un impact mult mai mare (ceea ce le justifică scriitura specifică genului), mai artistice sau mai grosolane. Dar mai acid, mai mustrător, mai usturător decât acesta nu cunosc vreunul. E un portret în aquaforte al lui Valentin Stan într-o anumită ipostază a sa, în televiziune. Nu mă interesează în acest caz nici opiniile pamfletarului, nici ale celui pamfletizat (şi chiar maimuţărit în text, în mod genial). Interesante sunt scriitura, verva, aplombul, invectiva. Procedeele autorului sunt duse la limita lor extremă, până la înjurătură şi jignire, dar rămânând, cu toate acestea, într-un mod ciudat, probabil din pricina umorului nebun, în zona artei pamfletului.

«Dar, campionul absolut şi scandalos al istericalelor a fost Valentin Stan. O face, şi el, 1 punct de rating, dragă Mihai Gâdea? Specimenul a devenit enervant, cu faţa lui de dihor mutant şi cu ţipetele alea de castrat cu lama Willkinson. Nebun de legat îl ştiam, dar uite că primăvara l-a căpiat şi mai tare, băgîndu-l în criză. Pentru a scoate în relief superioritatea copleşitoare a englezilor (?!), acest Stan i-a înjurat pe români (?!). Urît. Infect. Abject. Să-i băgăm trotil în rect. Dementul încerca să ne convingă de faptul că bătălia de la Călugăreni a fost o înfrîngere a noastră, victoria fiind repurtată de turci (?!). Iar pe vremea aceea, la 1595, nu existau români, ci valahi (?!). Ce imbecil! Ce pregătire istorică are schizofrenicul ăsta? Prost cu ifose, exaltatul Stan se lansează şi într-o băşcălie ieftină: „Încă nu venise Carol I să-i bată pe turci şi să ne scoată de sub papucul Sultanului“. Hai sictir de tîmpit! Referindu-se la o luptă pe care au dat-o englezii în Războiul Crimeii (1853-1856), dobitocul de Stan chiţăie ca un şobolan şi se lansează în afirmaţii stupide: „Mereu am fost în umbra acestor oameni“ (adică a englezilor). De unde şi pînă unde? Care sînt acele momente istorice în care Principatele Române au fost în umbra englezilor? Dacă prostul ar fi ştiut ceva carte, ar fi pomenit despre vizita, la Londra, a lui Petru Cercel, fratele lui Mihai Viteazul, chiar pe vremea cînd trăiau Regina Elizabetha I şi William Shakespeare. Dar el nu cade pe spate numai în faţa englezilor, ci şi în faţa ruşilor, debitînd o inepţie de zile mari: „Cavaleria Ţarului, o forţă impozantă, din toate războaiele lumii, din această parte a Europei“ (?!). Cum vine asta? Toate războaiele lumii, din această parte a Europei? Şi încă ceva, Sissy Boy: era aşa de „impozantă“ cavaleria rusească în Războiul Crimeii, încît a luat bătaie de la turci. Luîndu-şi avînt, ca orice incult care vrea să epateze, Valentin Stan se credea la un curs, înaintea unor studenţi care numai de el n-au chef, fiindcă se bulănesc pe sub bănci. El le ţinea telespectatorilor (cîţi mai rămăseseră la acea oră) o lecţie de Istorie, deşi habar n-are pe ce lume trăieşte, dar aşa este el, născut lichea, să se pişe pe el de fericire în faţa străinilor şi să-i altoiască pe români. Tot ce fac englezii ăştia arată „loialitatea faţă de ţară“! Pînă şi Războiul Malvinelor, din 1982. Care ţară mă, boule? Arhipelagul Malvinelor (Falkland) se află la mii de kilometri de Marea Britanie, în Oceanul Atlantic, fiind o colonie. Avînd idei puţine, dar fixe, găina zăpăcită V. Stan zice că şi fratele mirelui, Harry, a luptat în Afganistan tot din „loialitate faţă de ţară“ (?!). Şi dă-i cu „naţiunea britanică“ şi cu „poporul britanic“! Numai că aşa ceva sună ca „naţiunea sovietică“ şi „poporul sovietic“. Adică NU EXISTĂ. Da, poţi vorbi de „naţiunea engleză“ şi de „poporul englez“, dar asta e altceva. Acest circar nebun crede că dacă vine cu nişte terfeloage sub braţ şi tot cere în regie „failul“ („dosarul“) X, Y, Z, care nu reprezintă altceva decît nişte „deşeuri“ pescuite de pe Internet, sau de pe la Televiziunile străine, păcăleşte pe cineva. Lipitura e vizibilă cu ochiul liber: chicotind isteric, făcînd mişcări de maimuţoi decerebrat, schimonosindu-şi faţa aia ca o mască de teatru kabuki, ambuscatul încearcă să potrivească „molozul“ imagistic cu gărgăunii din capul lui teşit, cu aerul că, atansion, ia uitaţi-vă acilea, eeee? Ce ziceţi? Hi-hi-hi! Nu-i aşa că-i supertare? În realitate, ideile şi argumentaţiile lui sînt rodul minţii bolnave a unui imbecil, care vrea să dea senzaţia că a fost „ciupit“ de Marele Licurici şi va veni şi vremea lui, pentru vreun post de ministru sau ambasador. El trece drept „dom’ profesor“, cam aşa, ca Nicolae Iorga odinioară. Ce cursuri ţine prostul ăsta? Ce cărţi a scris? Care e specialitatea lui? Geopolitica? Facem ceva pe geopolitica lui, şterpelită de prin nişte cărţi de 2 lei. Mai bine ar fi atent parazitul ăsta cu faţă de frizer lovit de tren la gramatica limbii române: „Nici unul din cei care o însoţeşte“ (corect se zice ,,cei care o însoţesc”, repetentule mic şi plin de muci). Şi încă o gafă, de proporţii: „Preşedintele SUA, Gerald Ford, a primit-o pe Regina Elizabetha a II-a“. Să pretinzi, tu, că eşti ditamai profesorul universitar, dar să nu fi aflat că un şef de stat nu îl primeşte, ci se întîlneşte cu un alt şef de stat – iată o dovadă de gravă incultură politică!»

Pamfletul a apărut în revista "România Mare" şi este semnat Alcibiade.

Secretul inteligenţei: percepţia continuă

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Tue, 27 Dec 2011 22:39:54 PST

Un psiholog american, dr. Wenger, după o viaţă de studii asupra inteligenţei, şi-a formulat mesajul esenţial, nucleul concepţiei sale, în următorul fel:

"Îmi imaginez că fiecare dintre noi are ceva destul de special de spus înainte ca totul să ia sfârşit, dar niciodată nu ajungem cu adevărat la acel ceva. Anumite momente ne dau ocazia de a reflecta şi apoi de a exprima ce a fost cu adevărat important în viaţa noastră, sau ce observaţie specială am vrea să transmitem mai departe...

Am intenţia de a mai fi prin preajmă multe seri de-acum încolo, dar dacă ar fi să mor diseară, asta aş vrea să rămână spus de mine:

Ascultaţi-vă unul pe altul! Interogaţi-vă unul pe altul. Şi atunci când este rândul tău să vorbeşti, acordă mai multă atenţie la ce percepi pe moment decât la ceea ce ştii. Şi nu te repeta mult. Universul este infinit: urmărindu-ţi perceptiile, devii şi tu infinit. Şi tot astfel şi persoana pe care o interoghezi. Chiar şi cel mai insignifiant dintre noi este o fereastră spre Dumnezeu, indiferent de cum îl defineşti."

În aparenţă, mesajul are puţină legătură cu inteligenţa. În realitate, are toate legăturile posibile, pentru că inteligenţa creşte dacă este utilizată în mod dinamic, divers şi distinct (Ken Robinson), fără cantonare în anumite tipare. Preferinţa pentru observaţia originală este prima dintre calităţile unei minţi performante. Aşadar, creativitate mai degrabă decât ştiinţă, percepţie mai degrabă decât memorie, experienţă mai degrabă decât teorie.

Eşarfa galbenă

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Mon, 26 Dec 2011 15:05:48 PST

Aceasta este o poveste adevărată.

Când a fost luat cu arcanul la război, un bărbat a apucat să-i spună soţiei lui că va încerca să se întoarcă viu şi nevătămat, dar că ştie şi înţelege că războiul e lung. Durează ani! În tot acest timp, ea ar trebui să stea singură, să îl aştepte şi, după ce războiul se va termina, după ce vor trece şi anii următori, în care se mai întorc prizonierii, e posibil ca el totuşi să nu se întoarcă. Astfel, ea şi-ar pierde viaţa aşteptându-l.

Bărbatul i-a spus că îşi poate găsi pe altul, cu binecuvântarea lui. Nimănui nu i se poate pretinde un astfel de sacrificiu. I-a spus că o iubeşte prea mult ca s-o ştie suferind atâta, de singurătate, de teamă, de trecerea timpului. Ea l-a întrebat ce s-ar întâmpla totuşi dacă ea şi-ar găsi un alt bărbat, considerându-l pe el pierdut, iar el s-ar întoarce în cele din urmă?

Au făcut următoarea înţelegere: în afara satului lor era un salcâm uriaş, undeva la marginea drumului mare, către deal. Acel salcâm va fi acolo şi peste zece, şi peste cincizeci de ani. Pe acel drum se va întoarce el, dacă va trăi. I-a spus că el se va uita în salcâm, iar dacă ea îl aşteaptă acasă, atunci să lege o eşarfă galbenă de o ramură a salcâmului. Galbenul e o culoare care se vede de departe, fie vară, fie iarnă, fie zi sau noapte.

Acesta era semnul că are voie să vină acasă. Dacă venind, nu va zări eşarfa, înseamnă că ea îşi va fi găsit alt om şi atunci se va duce în lume şi va rămâne dus, ca nimeni să nu mai ştie dacă a fost ucis sau, pur şi simplu, nu a mai vrut să strice noul rost al casei pe care o făcuse.

Şi a plecat. Şi s-a bătut. Şi au trecut toţi anii grei. Şi a fost prizonier. Şi i s-a dat drumul. Şi s-a întors mult după sfârşitul războiului în sat. Şi a aşteptat ca, urcând dealul, pe partea cealaltă să-i apară salcâmul. A mers din ce în ce mai încet rugându-se să vadă într-o ramură, undeva, o eşarfă galbenă. O, doamne, salcâmul e un arbore plin de spini! Biata lui soţie nu s-ar putea urca să o atârne prea sus... Va trebui să spere, să se apropie, să o caute atent...

Trebuia să fie pregătit şi pentru cazul când nu ar vedea nicio eşarfă şi atunci... Dar când a ajuns pe coastă şi a privit de-a lungul drumului în jos, către sat, a văzut salcâmul şi a rămas năucit: întregul arbore uriaş era plin de eşarfe galbene. Câte o eşarfă era înnodată de fiecare creangă şi crenguţă.

Venit de la război, cu toată umilinţa pământului în inimă, cu spaima că nu ar mai avea unde să se întoarcă, a rămas privind salcâmul şi licărul din privire nu era lacrimă. Miile şi miile de eşarfe galbene, legate acolo, una câte una câte una, în luni şi ani, zi după zi, cu mâinile ei, printre toţi acei spini, îi umpleau ochii de toată disperarea cu care îl aşteptase.

Colindă de inimă

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Thu, 29 Dec 2011 02:26:56 PST

Voi colinda cu inima mea
mergând prin zăpadă,
mâna mea în cinci colţuri ca o stea
începe cuvinte să vadă.

Braţul meu, o coadă de cometă;
umărul şi pieptul meu - cer.
Căldura lor secretă
luceşte albastru de ger.

Să fiţi liniştiţi, să aveţi parte de linişte albă
sub cetina verde împodobită.
Ochii mei, două vergele-ntr-o salbă,
împodobesc ora, clipita.

Ave vouă, barbaţilor, femeilor,
inima mea vă salută,
ninge deasupra secundelor, orelor,
cu zăpadă argintie şi mută.

Ding-dang, numai inima, ding-dang numai ea
bate la mesele voastre,
în noaptea aceasta e-o singura stea
şi-o nenumărare de ceruri albastre.

Nichita Stănescu

Moş Crăciun la un test de logică

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Fri, 23 Dec 2011 14:36:44 PST

Copilul are unele probleme greu de rezolvat. Aşa cum spunea Richard Bandler, toate problemele oamenilor vin din aceea că au prea mult timp la dispoziţie pentru a se gândi. În primul rând, e convins că Moş Crăciun e hoţ. El fură cadourile pe care le aduce copiilor, pentru că, evident, nu vine să stea la coadă la supermarket pentru ele. Nu ar trebui să fie o problemă pentru el partea cu spargerile, doar e antrenat să intre pe coşurile caselor fără să fie observat.

În al doilea rând, el are într-un fel sau altul o înţelegere cu părinţii. De ce copiilor săraci nu le aduce nimic, sau le aduce numai lucruri... mă rog, nu cele mai bune? Aşadar el, Moşul, e un soi de escroc. Fură cadourile şi apoi ia bani de la părinţi ca să le dea din ele şi copiilor lor.

Toate acestea ar putea fi explicate prin faptul că Moşul, de fapt, nu există, părinţii le cumpără copiilor cadouri şi le dau ca şi cum ar fi aduse de Moş. Această variantă explică şi de ce el nu aduce decât rar ceea ce copiii îi cer. Se comportă cam prea părinteşte.

Şi dacă pentru toate cele de mai sus există scenarii de răspuns, precum contul Moşului pentru cadouri, pe care părinţii cu bani îl alimentează de-a lungul anului... mai e şi faptul că mulţi dintre colegii lui se duc cu părinţii împreună la cumpărat cadourile. Se pare că trăim o vreme în care magia tainelor e înlocuită treptat de comoditatea sincerităţii fruste.

Let it snow, leliţo, leliţo

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Fri, 23 Dec 2011 16:36:58 PST

Atmosfera Crăciunului este la ea acasă, de câţiva ani, în marile centre comerciale. Am văzut o scenă care, pe moment, m-ar fu putut scoate şi din cea mai adâncă depresie. Cel mai potrivit loc: la baie. Cel mai potrivit om: omul de serviciu.

Acest tip, pe la 60 de ani, mărunţel, uscăţiv, nebărbierit de trei zile, l-ai fi luat cel mai probabil drept cerşetor sau beţivan dacă nu avea uniforma. În afară de uniformă, avea însă şi un zâmbet şiret sau oţ, cum s-ar spune. L-am privit în oglindă.

În difuzoarele mall-ului, care, bineînţeles, la toalete se percep cel mai bine, se auzea "Let it snow". Melodia în varianta ei mai săltăreaţă. Şi omul nostru dansa cu mopul. N-am pomenit aşa ceva nici în filme. S-a jenat un pic de mine şi s-a prefăcut că lucrează serios, dar apucasem să-l observ. De aceea l-am privit în oglindă.

Dar cântecul... cântecul era genial aşa cum îl fredona el şi cum îi suna lui refrenul în româneşte. Mormăia ce mormăia, până la refren... And since we've no place to go... era la el mmmmmmm... iar apoi, pe întreitul let it snow, se dezlănţuia brusc, odată cu muzica: leliţoo, leliţoo, leliţooo. Minunat!

Un ultim cuvânt: opţiuni infinite

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Wed, 21 Dec 2011 00:09:16 PST

Există soluţii pentru absolut orice problemă. În orice situaţie de viaţă, există opţiuni. Nu doar că ele există, ci sunt infinite.

Uneori pur şi simplu nu le vedem. Atunci putem aştepta în linişte ca ele să apară, putem cere sfaturi de la prieteni sau putem întreba oameni special antrenaţi în acest sens.

Un lucru însă ar trebui să ni se fixeze în minte o dată pentru totdeauna: să nu renunţăm nicio clipă la încercarea de a căuta fericirea, capacitatea de a ne simţi bine indiferent ce, de a fi împăcaţi cu noi înşine şi de a nu ne fixa niciodată.

Limitele cele mai importante ale personalităţii noastre nu ţin atât de ceea ce nu putem face, cât de ceea ce nici măcar nu am încercat să facem. Opţiunile sunt infinite.

I have learned that to be with those I like is enough.
Walt Whitman

Your vision becomes clear when you look inside your heart. Who looks outside, dreams. Who looks inside, awakens.
Carl Jung

There is no remedy for love but to love more.
Henry David Thoreau

Be daring, be different, be impractical, be anything that will assert integrity of purpose and imaginative vision against the play-it-safers, the creatures of the commonplace, the slaves of the ordinary.

Cecil Beaton

First they ignore you, then they laugh at you, then they fight you, then you win.
Mahatma Gandhi

One of the most important decisions you can make is to decide to use whatever life gives you in the moment.
Anthony Robbins

Twenty years from now you will be more disappointed by the things that you didn't do than by the ones you did do. So throw off the bowlines. Sail away from the safe harbor. Catch the trade winds in your sails. Explore. Dream. Discover.
Mark Twain

N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie
Medicamente boala să-mi luaţi,
Un singur leac îmi trebuieşte mie:
Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi.
Adrian Păunescu

Cine n-a simţit dorinţa nimicirii de sine în persoana iubită nu cunoaşte iubirea.
Eduard von Hartmann

The most authentic thing about us is our capacity to create, to overcome, to endure, to transform, to love and to be greater than our suffering.

Ben Okri

Felicitări

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Wed, 21 Dec 2011 00:14:13 PST

desen de Mircea Cuza

desen de Ana Cuza


(probabil îi lipseşte "space"-ul)

Argumentul ontologic

noreply@blogger.com (Mihai Cuza) — Wed, 21 Dec 2011 00:13:16 PST

Impresia generală pe care mi-a lăsat-o întotdeauna filozofia evului mediu este aceea de siluire cumplită a raţiunii, a bunului simţ, a oricărei gândiri normale, un teribil viol al logicii şi inteligenţei, scăpat fără pedeapsă şi comis în numele credinţei fără temeiuri. Cu toate că natura şi spiritul ni se dezvăluie progresiv şi fascinant, cu toate că învăţăm din ce în ce mai mult din lume, totuşi, pare a spune spiritul medieval, toate acestea trebuie refuzate şi respinse cu violenţă, de vreme ce noi ştim că trebuie să credem în povestioarele semi-idioate ale unor strămoşi semi-docţi. Acum nu mai am chiar aceeaşi impresie, în parte şi datorită unei înţelegeri mai umane a argumentului ontologic al fericitului Anselm de Canterbury.

În lupta pentru explicarea raţională a dogmelor creştine, Anselm (1033 - 1109) este un vârf de lance. Cea mai interesantă şi plină de consecinţe idee cu care a rămas pe drept cuvânt în istoria filozofiei este o scurtă demonstraţie că Dumnezeu există, dintr-o lucrare intitulată Proslogion. Această demonstraţie, numită argumentul ontologic, pleacă de la fiinţa lui Dumnezeu şi ajunge la existenţa lui.

Să clarificăm un pic termenii: numim fiinţă existenţa-întrucât-e-gândită, ceea ce se reflectă sau poate fi descris în conceptele noastre. Din această perspectivă, e clar că Dumnezeu este, pentru că Îl putem gândi, ba chiar Îl putem defini, ca şi noţiune, evident. Cu alte cuvinte, putem răspunde la întrebarea cine sau ce este Dumnezeu. Problema e dacă El există. La fel cum Dumnezeu este, sunt şi zmeii, şi zânele, şi Moş Crăciun. Ce L-ar face pe Dumnezeu deosebit de toţi aceştia?

Argumentul ontologic se bazează pe faptul că Fiinţa (tot ceea ce este) e mai cuprinzătoare decât existenţa şi el spune aşa: Dumnezeu este fiinţa perfectă. În termenii lui Anselm: quo majus cogitare nequit. Iată ce-L face diferit faţă de toţi ceilalţi prieteni imaginari. Dacă nu ar exista - o reducere la absurd, formă de argumentaţie "brevetată" de Euclid - nu ar mai fi o fiinţă perfectă, pentru că ar avea deasupra Sa un grad de perfecţiune mai mare: fiinţa care mai şi există.

Dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci conceptul Său, de fiinţă perfectă, ar fi contradictoriu, pentru că I-ar lipsi atributul existenţei. Or, fără acesta, perfecţiunea Lui ar fi ştirbită. Scriu pronumele pentru Dumnezeu cu literă mare pentru a respecta spiritul argumentului de care fac vorbire, căci deşi e vorba despre noţiunea de Dumnezeu, la Anselm, ca şi în teologie în general, aceasta Se confundă cu Dumnezeu Însuşi.

Pentru o minte de tânăr intelectual din secolul nostru, e un pic ridicol, un pic absurd şi chiar inutil un astfel de mod de gândire. Cui foloseşte? Şi de ce şi-ar pierde cineva timpul cu astfel de fantezii? Pentru a face trecerea aceasta siluită de la logic la ontologic nu e nevoie nici măcar de spirit. Eu însă nu am ajuns încă la experienţa de viaţă pe care o avea Anselm când scria Proslogionul. Însă cu cât mă apropii, cu atât tind să-l înţeleg mai bine, căci nu totul în lume e chiar atât de raţional.

Nu vreau să fac concesii de tip teologic, dar Anselm, referindu-se la ideile din mintea omului, numeşte pur şi simplu acea idee încărcată de toate atributele perfecţiunii, cum ar fi bunătatea, adevărul, frumuseţea, dreptatea, dragostea şi celelalte, cu numele de Dumnezeu. Dacă bunătatea ar fi doar o idee şi nu am întâlni-o în lume - în diversele ei forme, din care, fireşte, niciuna nu e absolută - atunci am putea spune cu temei că bunătăţii îi lipseşte un grad de perfecţiune: aceea că nu există.

Aşadar, cu tot absurdul său, înţeleg acum mult mai bine povestea. Din nou: dacă dragostea ar fi doar un concept, doar în mintea noastră, doar în inima noastră, doar în imaginaţie, poate că ar fi lipsit de temei s-o mai numim dragoste. Poate aşteptare, poate dor, poate amăgire... Mai trebuie argumentat suplimentar? Nu, lucrul acesta se simte direct. Însă despre adevărul lucrurilor care se simt direct a început să se scrie la mai mult de jumătate de mileniu după Anselm. Şi abia aştept să ajungem şi la povestea aceea.