Toate bune și frumoase până la fotografiile cu bannerele sponsorilor. Cine apare în prim-plan? Gold Corporation, adică RMGC, compania canadiană care dorește să pornească exploatarea cu cianuri a aurului de la Roșia Montană. Foarte tare, acolo le e și locul. Nu, nu pentru că ar fi prins peștișorul de aur, ci pentru să sunt experți în povești pescărești. ”Și o să avem un profit uite atââââââââât de mare”, ”Și nu o să facem niciun răăăăăăăăăăăăăăăăăău naturii”. ”Și cianura e bunăăăăăăăăăăăăăăăă”. Vă sună cunoscut?

Foto: Aventuri la pescuit

Cu fiecare generație de studenți fac un exercițiu asemănător și nu tocmai. Îi rog să-și imagineze o zi din viața lor de peste cinci ani. De dimineața până seara. Atât pe plan profesional, cât și ca viață personală. Și le cer să facă asta oferindu-mi cât mai multe amănunte, pornind de la tehnologia pe care o folosesc și până la defalcarea pe ore a activităților din ziua respectivă. De fiecare dată când fac acest exercițiu rămân cu un gust amar. Chiar și cei mai imaginativi dintre ei îmi descriu o zi a anului 2015, întocmai precum o zi a anului 2010.

Există o incapacitate de previzionare și de utopizare a viitorului. Să vă dau un exemplu. Pentru o generație crescută cu internetul în brațe (celebra Generație Y, cum o numesc sociologii), o ședință de redacție (e vorba de studenți de la ”jurnalistică”) se desfășoară în 2015 tot ca în 2010. Chiar dacă au beneficiat aproape din scutece de binefacerile tehnologiei, nu-și pot imagina că în 2015, pentru un jurnalist, nu va mai fi nevoie de o ședință de redacție în sensul clasic al cuvântului, o ședință care presupune, în primul rând deplasarea fizică de acasă la locul de muncă. Deja și acum tehnologia poate suplini timpii morți pierduți în trafic, cu mijloacele de transport în comun ori mașina personală. Pentru mine este încă o necunoscută de ce, la ora actuală, un ziarist trebuie să se deplaseze dintr-un cartier în altul, uneori străbătând întreg orașul, pentru a ajunge să se întâlnească ”face to face” cu șeful lui, pentru ca apoi să plece pe teren în cu totul alt colț al orașului.

Această incapacitate de previzionare nu se rezumă însă la un astfel de exemplu, aplicat, precum cel de mai sus. Atunci când le solicit să-mi ofere amănunte de ambient, fie legate de străzile pe care le parcurg, fie de interiorul redacției, mi le descriu la fel ca cele din zilele noastre. Nu există nicio schimbare.

De ce vă povestesc toate acestea? Duminică și ieri am publicat două articole legate de posibilitatea construirii unui Muzeu Guggenheim în România. Printre comentariile, de altfel, de bună-credință, am regăsit aceeași problemă pe care o au și studenții mei. Incapacitatea de a gândi mai departe decât în termenii de ”azi” și, cel mult, ”mâine”. Ce i se reproșa unui asfel de proiect? Mai întâi oportunitatea și costurile lui și apoi faptul că într-un astfel de muzeu nu am avea ce expune.

Pentru cei care s-au legat de oportunitate și costuri: un Muzeu Guggenheim nu costă mai mult și nu e mai greu de construit decât un mall, de genul celor care au răsărit mai peste tot în orașele noastre mari. Iar costurile cele mai mari nu sunt suportate din bani publici, ci sunt investiție privată. Autoritățile (locale și/sau centrale) trebuie să participe cu terenul, cu asigurarea infrastructurii, cu o contribuție eventuală la susținerea achizițiilor.

Colecția muzeului. Ei bine, o colecție de valoare nu poate fi achiziționată peste noapte, într-un an, cinci ani sau zece ani. Ar fi o nebunie să-ți închipui că într-un muzeu nou o să te trezești, încă de la deschidere, cu exponate de genul celor strânse la Luvru, Prado ori Hermitage în… sute de ani. Fără crearea însă a unui cadru în care o asemenea colecție să se formeze, nici nu va exista vreodată. Și aici vine marea provocare: poți să-ți imaginezi demararea unui proiect (și să te implici în acel proiect) a cărui finalizare va avea loc la ani buni după dispariția ta?

Exemplul studenților de la ”jurnalistică” și a Muzeului Guggenheim sunt mostre ale faptului că, la ora actuală, suntem inadaptați să ne implicăm în proiecte de durată. E o stare generală (nu știu dacă e specifică doar românilor sau și altor nații). Cea mai simplă scuză este să dăm vina pe criza continuă prin care trecem, care ne obligă să ne consumăm energia strict pe rezolvarea problemelor de ”azi” și de ”mâine”. Spun că aceasta este doar o scuză pentru că ea reprezintă o cauză externă. Marea problemă vine, însă, din interiorul fiecăruia, pentru că, pur și simplu, nu ne-am propus și nu ne propunem să ne implicăm în proiecte pe termen lung.

De aceea la final, vă propun un exercițiu. Necesită 5, maxim 10 minute. Imaginați-vă o zi din viața d-voastră de peste zece ani. Cu toate amănuntele legate de problemele personale, sarcinile pe care trebuie să le rezolvați la muncă, tehnologia pe care o folosiți (de la roboții casnici până la telefonie, mașină personală sau transport în comun), străzile și piețele prin care treceți, birtul sau teatrul la care o să mergeți seara. Decupați această imagine a proiecției din viitor și comparați-o cu imaginea unei zile de acum. Dacă seamănă prea mult, înseamnă că avem o problemă. Că, în 2020, vom continua să trăim la fel precum în 2010. Pentru că dacă nu încercăm să ne imaginăm cum va arăta 2020, schimbările care se vor produce și, mai ales, modul în care acționăm în fiecare zi pentru a produce aceste modificări, cu siguranță totul va arăta la fel. Iar dacă or să apară schimbări, ele vor fi făcute de alții și nu garantează nimeni că vor fi și pe placul nostru.

”Valul polar s-a plimbat până în Siberia, s-a suprarăcit, a intrat în Europa. Meteorologii spun că gerul năprasnic din România este cauzat de faptul că iarna aceasta valul de frig venit dinspre cercul polar a făcut un soi de “buclă” peste Siberia şi abia după aceea a intrat în România, “suprarăcit”.

Viorica Dima, meteorolog ANM, ne-a spus: “Până acum, frontul polar pătrundea în ţară direct peste Scandinavia, nordul Rusiei, Polonia. Acum, însă, s-a dus în nord-estul Asiei, a trecut peste Urali, apoi s-a suprarăcit în Siberia şi a intrat şi în România”, se mai arată pe gândul.info.

Ce nu spun colegii de la ”Gândul” (n-au aflat ori poate vor să ne protejeze) e faptul că acesta este un experiment, un test al armei meteorologice botezate ”Flacăra Vânătă” (de frig), o armă de cel puțin o mie de ori mai puternică decât ”Flacăra Violet”, cea care protejează România. De altfel, această armă ar fi trebuit testată încă din decembrie 2009, înainte de al doilea tur de scrutin al alegerilor președențiale din țara noastră. Acesta este și motivul pentru care Mircea Geoană s-a deplasat, în mare secret, la Moscova. Asigurările pe care i le-a dat Putin că arma va fi gata la timp au fost nefolositoare.

Conform rapoartelor serviciilor secrete de intoxicare, se pare că, atunci, ”Flacăra Violet” a reușit să treacă peste barajele de securitate ale laboratoarelor rusești de unde a sustras întreaga provizie de castraveți murați a cercetătorilor care pregăteau arma. Astfel, aceștia nu au reușit să se trezească din beție decât după al doilea tur de scrutin, când ”Flacăra Violet” ieșise deja învingătoare în România.

Utilizarea ”Flăcării Vânăte” acum are mai multe explicații:

1. este o acțiunea de represiune și răzbunare pentru înfrângerea suferită în decembrie;

2. trebuie să umple conturile magnaților ruși, proprietari ai conductelor de gaz către Europa, ale căror afaceri au fost grav afectate de criză;

3. este un răspuns pe care rușii l-au transmis americanilor, după ce aceștia au testat arma tectonică în Haiti (despre această armă a scris colega mea Laura Cernahoschi pe VoxPublica).

Ș-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa. Cine-o crede, ăla e.

Fără să aștepte confirmarea știrii, detractorii s-au grăbit să trâmbițeze dispariția ziarului. Că au făcut-o prea devreme s-a dovedit ulterior, când fosta echipă de la ”Clujeanul” a decis să continue împreună, editând din fonduri proprii și voluntar ”Viața Clujeanului”. ”Viața Clujeanului” nu este, însă singurul mod în care ”Clujeanul” a mers mai departe.

Iată cum arăta aseară, ”prima pagină” a celei mai importante platforme de opinii și comentarii din presa online din România, voxpublica.ro:

Articolele de deschidere le aparțin lui Dragoș Stanca, Alin Fumurescu și suprasemnatului. Toți trei, foști ”subsemnați” (sau ”suprasemnați”, în funcție de layout) în ”Clujeanul” (și la fostul ”Ziar de Cluj”, pe scheletul căruia s-a format ”Clujeanul”). E o mică mostră despre ceea ce a reprezentat (și reprezintă în continuare) ”Clujeanul”. Pentru cei care înțeleg.

Primele răspunsuri. Cu plata: am primit un mail prin care eram informat că din ianuarie se vor plăti și colaborările la VoxPublica, în funcție de încasările de publicitate și de o grilă calculată luând în considerare numărul de articole, vizualizări, comentarii etc. Am estimat la o eficiență maximă – da, cred că voi putea ieși cu prietenii la o bere, o dată sau de două ori. Pentru o cină romantică ar trebui însă să mai vin cu bani de acasă.

Cu mogulii: colaborator extern fiind scriu despre ceea ce consider că merită să scriu, ce mă enervează, ce mă deranjează ori ce îmi place. Dacă vă irită ceva ori nu sunteți de acord cu ceea ce scriu nu dezvoltați teorii ale conspirației. Singura ”vină” o am eu.

Mai mult pe voxpublica.ro

Pentru că, înainte de 89, din piața liberă a Timișoarei veneau ghetele Otter și blugii Levi Strauss, care îi urcau cel puțin o scară în ierarhia socială pe fericiții lor proprietari. Timișoara avea o echipă de fotbal care dădea peste cap calculele cooperativei. La Timișoara, la televizor se prindeau ”sârbii” și de acolo s-au extins în Deva, Sibiu și în alte orașe ”parabolicele” și televiziunea prin cablu (tot înainte de 89). La Timișoara stadionul se umplea la spectacolele trupelor sârbești, care băteau, de departe reprezentațiile Cenaclului ”Flacăra”. Înainte de Bregovici și Kusturica, de la Timișoara aveam o casetă audio cu Bajaga, pe care dansam până dimineața la chefuri (puteți asculta o piesă a lor, în timp ce citiți restul articolului).

***

În numele Timișoarei și al Punctului 8, în primăvara lui 90 am luat umbrele în cap la mitingurile anti-Iliescu de la Deva. Asta pentru că simpatizanților lui Iliescu li se băgase în cap că cei care protestam eram ”huligani aduși de la Timișoara cu autocarul, plătiți fiind cu mărci și dolari pentru asta”.

Cu toate acestea, pentru că, în 92, la Timișoara nu exista facultate de ”drept” sau ”jurnalistică”, am ajuns la Cluj. Nostalgia a rămas însă. Când mi se făcea dor, urcam seara în ”Foamea”, negociam cu nașul, și dimineața eram în Complex, la colegii mei care ajunseseră să facă facultatea acolo. Obiectivele ”turistice” erau bine definite: 1. hamburgerii de la tarabele din Complex; 2. berea nefiltrată de la ”Fabrică” (unde prima comandă era ”o masă de bere”, ceea ce însemna că masa, care nu era deloc mică, trebuia acoperită în întreaga ei suprafață de halbe pline) și 3. ciocolata caldă de la o gelaterie italiană deschisă în Piața Operei.

Plecam pentru 2-3 zile și ajungeam să stau câte o săptămână. Într-o zi, la Deva, unde ajunsesem chipurile venind de la Cluj (de fapt veneam de la Timișoara), mă interoghează mama: ”Auzi ce mă întreabă azi o colegă (care avea o fiică studentă la Timișoara -- n.m)” ”Ce?”, întreb eu. ”Că tu unde ești student, că ea știe că ești student la Cluj, dar fiica ei te vede toată ziua prin Timișoara?” ”Și, dumneata ce i-ai răspuns?” ”Că și eu știu că ești student la Cluj”… Într-atât de mult mă obișnuisem cu aerul orașului încât fanii lui Poli mă luau cu ei să intrăm prin spatele stadionului, unde era un gard cu sârmă pe care îl tăiau cu cleștele, iar într-o zi am ajuns să dau un examen scris la Facultatea de Matematică, în locul unui prieten care absenta. Și să și iau examenul în numele lui.

Anii au trecut, nebuniile studenției s-au rărit. Între timp m-am împăcat și cu Clujul (oraș pe care îl detestam din cauza stării de asediu în care trăia, dar asta e altă poveste), escapadele la Timișoara s-au rărit, dar mitul a rămas în picioare. Asta până la sfârșitul anului trecut.

Despre ce s-a întâmplat pe 1 Decembrie 2009, am scris și atunci, ”la cald”. Mi-am propus să revin ”la rece”, după ce vorbesc cu prieteni din Timișoara (unii dintre ei au și fost în Piața Operei în acea zi) dar și după ce tensiunea campaniei electorale se va mai diminua. Pentru că imaginea acelui 1 Decembrie (cu mitingul și contra-mitingul pro/anti Geoană, Antonescu, Ciuhandu) mi-a arătat o cu totul altă față a orașului. O urbe auto-suficientă, mândră și izolată în mândria ei. Un oraș închis, în care este permis un singur punct de vedere și un singur adevăr -- ”adevărul superior”.

În urma scrisorii deschise adresate atunci intelectualilor din Timișoara am aflat un lucru care m-a stupefiat: că există o hotărâre de Consiliu Local prin care mitingurile din Piața Operei sunt interzise. Adică în numele celor care în decembrie 89 au ieșit în stradă revendicând, printre altele, libertatea de exprimare, în Piața Operei este interzisă tocmai libertatea de exprimare! Pornind de la o motivare onorantă -- respectarea memoriei eroilor căzuți acolo -- se obține exact efectul contrar. Pentru că această hotărâre de Consiliul Local legitimează post-factum atât represiunea lui Ceaușescu, cât și eventuale represiuni ale altor dictatori (de s-o întâmpla să mai avem parte de așa ceva). Pentru că într-un spațiu în care, prin LEGE, sunt interzise mitingurile publice, autoritățile au DREPTUL LEGITIM de a interveni (inclusiv în forță) pentru a dispersa eventualele demonstrații!

”Chintesența democrației se poate exprima într-o singură frază. Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fi de acord cu mine. Dacă ești în stare să faci treaba asta, atunci am început să învățăm ce însemnează democrația”. Aceasta e una dintre lecțiile oferite de un politician drag timișorenilor care au ieșit pe 1 Decembrie în Piața Operei, Ion Rațiu (o puteți asculta aici). De ce nu o aplică este un lucru pe care cu greu îl pot înțelege.

Nu, Timișoara pe care o știu eu nu mai are nicio legătură cu Timișoara de astăzi. Din orașul deschis, care se răscula împotriva lui Ceaușescu și îi dădea cu tifla lui Iliescu, au mai rămas doar poveștile și amintirile. Timișoara de astăzi trăiește în stare de asediu. Și-a proclamat propriul adevăr și refuză să asculte (nu neapărat să și fie de acord) cu opinii contrare. Iar dacă ceilalți nu sunt de acord cu ei și nu le dau dreptate, se baricadează în spatele zidurilor. În perioada Funar, am trăit și am simțit pe viu, timp de 12 ani, ce înseamnă un oraș în stare de asediu. Ceea ce se întâmplă acum cu Timișoara este, practic, repetarea acelui experiment grotesc de la Cluj. Un experiment care poate avea diferite denumiri: ”adevărul nostru e mai bun”, ”noi știm mai bine”, ”să nu ne învețe alții”, ”noi suntem fruntea”.

Sper să ajung ca într-o zi să-mi plimb copiii pe străzile din Timișoara, să le povestesc despre Otter, Levi Strauss, Piața Operei, berea nefiltrată de la ”Fabrică”, Poli și Bajaga. Dar mi-e frică să nu dau peste un oraș cu porțile închise. Eu îmi vreau Timișoara mea înapoi.

***

Tot Bajaga:

Apoi am început să citesc în stânga și în dreapta că starea asta e un sentiment de ”normalitate” în a treia săptămână a lunii ianuarie pentru oamenii din întreaga lume. Și, dintr-o dată am început să mă simt mai bine . Nu, nu e sindromul morții caprei vecinului, ci un sentiment de solidaritate cu toți ”nefericiții” celei de-a treia săptămâni din ianuarie, de pe tot globul.

Pentru că e simplu: dacă nu găsești resursele necesare, resortul intern, care să te determine să zâmbești, atunci fă un exercițiu: încearcă să-i faci pe alții să zâmbească. Dacă reușești, la final, cu siguranță vei zâmbi și tu.

***

INSERT PUBLICITAR: Luni, 25 ianuarie 2010, cei care vor fi ”prinși” zâmbind pe stradă, vor fi premiați. Mai multe detalii, aici:

***

Soluția anti-depresie, varianta 2 (v-am mai prezentat-o și cu altă ocazie). Când te crezi cel mai ghinionist om din lume, gândește-te la Marele Coiot, din Marele Canion. Privește clipul de mai jos și spune dacă ești mai ghinionist decât el:

Pentru viitor, Ion Iliescu rămâne o fantomă, dar iese din calcule, atât din cauza vârstei, cât și a prevederilor constituționale care îl blochează pentru un alt viitor mandat la Cotroceni. Motivele pentru care se află în fruntea listei nu mai are sens să le reiau.

De departe, Adrian Năstase a fost cel mai corupt (și coruptibil) premier român de după 1990 și doar presiunile UE care ne-a dorit integrați înainte de a fi pregătiți pentru asta au reușit să-l mai tempereze.

Marea dezamăgire poartă numele Băsescu, cel care, încercând să resusciteze varianta partidului unic a spart echilibrul din Alianța D.A., o construcție politică de care România ar mai fi avut nevoie măcar câțiva ani. Dar și Băsescu se află la al doilea mandat.

Astfel încât, oricât am scrâșni din dinți și ne-am enerva, la ora actuală Adrian Năstase este principalul candidat pentru viitoarele alegeri prezidențiale, nu în PSD, ci pentru fotoliul de la Cotroceni. Și, paradoxal sau nu, principalul lui agent electoral este Traian Băsescu.

În isteria provocată de gripa porcină și flacăra violet, semnificația alegerilor pentru Sectorul 1 al Capitalei a fost relativ minimalizată. Majoritatea comentariilor și analizelor s-au axat pe teribilismul clanului Prigoană și pe excentricitățile acestuia. Astfel, prea puțin a ieșit în evidență învingătorul, mai exact Radu Stroe. Și, totuși, nu interesează pe nimeni cine e politicianul care a adunat peste 70% din voturi? Ce a făcut Radu Stroe pentru a beneficia de o asemenea susținere populară? Cu ce s-a remarcat el în mod deosebit?

Ei bine, să fim înțeleși, Radu Stroe nu e vreun Făt-Frumos din Lacrimă, coborât din înalturi pentru a face curățenie în politica românească. Nu e niciun edil care să se fi bucurat (motivat sau nu) de susținerea unui oraș important al României – nu se află în situația lui Boc la Cluj, Johannis la Sibiu, Ciuhandu la Timișoara ori chiar Mazăre la Constanța, politicieni care au obținut scoruri asemănătoare la alegerile locale, după unul sau mai multe mandate de primari. Nimic din toate acestea. Radu Stroe s-a remarcat doar prin modul în care a reușit să se propășească din fostele structuri de partid comuniste în cele liberale.

La o altă scară, e drept, confruntarea dintre Radu Stroe și Prigoană jr. a semănat cu cea dintre Iliescu și Vadim din turul II al președențialelor din 2000. Unii dintre cei mai vehemenți opozanți ai lui Iliescu l-au votat doar pentru a nu ajunge nebunul președinte. Acele alegeri au reprezentat mai mult decât un vot negativ – a fost, mai degrabă, un vot disperat. Până și Iliescu era ”bun” în comparație cu Vadim. O asemenea disperare s-a manifestat și în cazul Radu Stroe. Altfel, un politician cu CV-ul lui nu avea cum, în mod rațional, să obțină un asemenea scor.

Cauzele acestui vot disperat trebuie căutate în măsurile luate de Traian Băsescu în luna care a urmat victoriei lui împotriva lui Geoană. Schimbarea care nu s-a produs, promovarea cu nesimțire a incompetenței Elenei Udrea, pumnul în gură băgat în gura celor 80-90% dintre români care se opun proiectului Roșia Montană (IMAS a realizat un sondaj anul trecut pe această temă, dar nu l-a dat publicității), până și punerea la colț a lui Cristi Preda, democratul care a sesizat derapajul grav din rândurile propriului partid, sunt câteva dintre deciziile care au provocat o asemenea disperare.

În aceste condiții, dacă Adrian Năstase va ajunge să obțină 70% dintre voturile românilor peste cinci ani, să nu se mire cineva. Traian Băsescu și PD-L fac tot posibilul ca acest lucru să se întâmple.

***

Când cauți un lucru sau o informație, ultimul loc unde răscolești e lângă tine. Săptămâna trecută am dat sfoară în țară pentru a-l găsi pe artistul român care interpretează la țambal, într-un clip postat pe youtube, celebra piesă a lui Metallica ”Nothing Else Matters”.

O primă informație primită îmi spunea că îl cheamă Radu Șeu. Pe Radu Șeu îl țineam minte însă mai tânăr și cu plete, din niște înregistrări mai vechi pentru diferite televiziuni. Noroc cu un prieten care mi-a semnalat că pe Radu Șeu l-am promovat în urmă cu un an și jumătate în ”Clujeanul” . Atunci fusese invitat la inaugurarea librăriei de carte și vin ”Origine”. Concertul l-am ratat pentru că s-a suprapus cu deschiderea Festivalului Internațional de Film ”Transilvania” (TIFF).

Am căutat articolul și nu mai este niciun dubiu -- despre Radu Șeu e vorba. E drept, între timp și-a pierdut pletele și a intrat la categoria ”grizonați”.

Iată și câteva fragmente din articolul realizat în urmă cu un an și jumătate de colega mea Anca Mureșan.

***

”Radu Șeu a învăţat să cânte la ţambal în cinci ore şi, de atunci, nu s-a mai despărţit de acest instrument. Radu Şeu foloseşte un ţambal electro-acustic, unic în lume, pentru a cânta într-un stil nemauzit până acum.

“Cred în muzică şi în oameni. La ţambal am ajuns întâmplător: m-am întors într-o zi acasă, la Bistriţa, şi aveam un chef nebun să cânt la pian. Am mers la Casa Armatei şi acolo pe scenă în loc de pian am găsit un ţambal. Curios, am mers spre el şi am cântat timp de cinci ore, până ce am învăţat toată grafura lui complicată. De atunci nu m-am mai despărţit de el”, a povestestit Radu Şeu.

Primul contact cu muzica l-a avut însă la cinci ani, atunci când părinţii i-au cumpărat un acordeon, iar la zece ani a început să cânte la pian. Mama lui, Viorica Şeu, a fost cea care l-a sprijinit mereu. “Mama s-a impus în faţa tatei. A pus verigheta pe masă pentru pasiunea mea”, se mândreşte artistul. A urmat Şcoala de Muzică din Cluj şi apoi Academia de Muzică “Gheorghe Dima”, secţia percuţie.

El regretă însă că academiile de muzică din România nu pun accent şi pe reinventarea tradiţiilor. “La noi nimeni nu se gândeşte să folosească într-un mod ingenios instrumentele tradiţionale. Studenţii trebuie să fie învăţaţi să se promoveze şi să îşi vândă marfa, dar trebuie împinşi şi spre original,că piaţa e plină de violonişti şi de pianişti”, crede Radu Şeu.

Cel mai mare vis al artistului este să poată cânta la ţambal în faţa unui stadion plin cu 10.000 de oameni. El spune că ţambalul electro-acustic are o rezonanţă perfectă, indiferent de sistemul de sonorizare şi spaţiul de concert, iar un public numeros nu ar avea probleme în a simţi vibraţiile unice ale acestui instrument.”

Strict anecdotic, Radu Șeu este cel care l-a descoperit și lansat pe Mihai Trăistariu, compunându-i și piesa cu care acesta s-a lansat la Mamaia. “Maestrului Radu Şeu îi datorez totul: viaţa, cariera, totul! El m-a găsit şi m-a lansat, iar fără el poate nici nu s-ar fi auzit de mine”, a recunoscut Trăistariu.

***

Varianta la ”Nothing Else Matters” o puteți urmări aici. Dar puteți asculta și alte interpretări ale lui Radu Șeu. Și apoi întrebați-vă de ce la TV și la radio se promovează ce se promovează. Că eu refuz să mă întreb, că sigur mă enervez.

Scrisoare către îngerul meu

Nostalgie după Rahmaninov

Vanghelis

Cine iubește și lasă

Pentru că ea reflectă o stare de spirit care ne afectează pe toți. Pentru Prigoană și colegii lui de partid, politica e un fel de entertainment. ”Ne-am distrat câteva săptămâni. N-a fost să fie. Poate data viitoare”. Cam ăsta e mesajul pe care îl transmite Prigoană. I-a dat pe mâna băiatului o jucărie – o candidatură cu care nu prea a știu ce să facă. No, ce-i așa mare scofală. E un copil acolo, care confundă treburile statului cu benzile animate.

Desigur, rațional, te-ai aștepta ca PD-L să învețe ceva din povestea asta. Să privească scorul de 70%-30% cu care a pierdut alegerile de sector ca un cartonaș galben și un ultim avertisment înaintea eliminării de pe teren. Sunt convins că nu o va face. Pentru că șefii PD-L au debaraua plină de cravate mov și violet. Și ei le poartă, că doar nu-s copii precum Honorius.