Minuni Petrecute in Romania si din lume

Minunile Sfintei Xenia

2011-07-12T11:35:00.001-07:00

Ajutorul şi milostivirile revărsate de sus către cei credincioşi prin mijlocirile Sfintei Xenia, cea iubitoare de Dumnezeu

Exemplele ce urmează privitoare la ajutorul şi milele revărsate prin rugăciunile Sfintei Xenia sunt doar câteva din mulţimea binefacerilor ei. Multe din mărturiile darurilor ei ne-au fost lăsate prin viu grai, şi arareori scrise, deoarece cea mai mare parte a înregistrărilor existente au dispărut în timpul revoluţiei.Primele mărturii au fost adunate dintr-o lucrare de la începutul acestui secol fiind înregistrate parţial în cartea "Slujitoarea lui Dumnezeu, Binecuvântata Xenia", publicată de mănăstirea "Sfânta Treime" din Jordanville. Alte mărturii provin din surse ce sunt notate acolo unde apar în text. Strângerea unor astfel de mărturii nu este încă încheiată. Ea continuă încă în vremea noastră.Dar înainte de a le da la iveală este necesar să amintim câteva cuvinte despre tradiţia creştinilor pravoslavnici ruşi de a-i slăvi prin slujbe religioase speciale (panihide) pe asceţii a căror pomenire este cinstită de oameni, fiind "binecuvântaţii ce nu au fost încă canonizaţi". Să urmărim însă explicaţia de mai jos:
Biserica Ortodoxă a lui Hristos, ca o mamă iubitoare, ne învaţă că toţi cei care cred în Domnul nostru Iisus Hristos (şi aparţin Sfintei Sale Biserici) vii sau morţi, formează o singură comunitate, o singură familie. Şi precum într-o familie, cei apropiaţi şi rudele se ajută unii pe alţii în toate, aşa şi noi, ca fraţi întru Hristos, trebuie să ne ajutăm între noi: viii să-i ajute pe cei repauzaţi, iar aceştia să-i ajute pe cei vii. Cei vii trebuie să-i ajute pe toţi cei morţi prin rugăciunile lor (pomenindu-i la Sfânta Liturghie) iar repauzaţii, şi ei, la rândul lor, îi ajută pe cei rămaşi în viaţă prin rugăciune.
Urmând astfel învăţătura Sfintei Biserici şi simţind o strânsă legătură cu toţi cei dragi adormiţi întru credinţă, considerăm ca o datorie, ca o obligaţie creştinească să ne rugăm permanent pentru ei, pentru iertarea păcatelor lor, pentru odihna lor "în loc de lumină şi de verdeaţă, unde nu este durere nici suspin ", pentru viaţa lor cea veşnică. Prin rugăciunile noastre pentru repauzaţi, ne exprimăm totodată şi recunoştinţa pentru dragostea ce ne-au purtat-o fiind ei în viaţă, şi credem cu neîndoire că acum, aceasta este şi mai puternică în sufletele lor după fericita lor mutare la cele veşnice.
Repauzaţii, potrivit dragostei ce o au pentru noi, încearcă prin rugăciunile lor către Dumnezeu să ne răsplătească dragostea ce le-o purtăm. Şi cu cât cel adormit e mai apropiat de Dumnezeu, cu atât rugăciunile lui sunt mai folositoare pentru noi.
În necazurile noastre, obişnuim adesea să apelăm la ajutorul Sfinţilor ca fiind cei mai apropiaţi de Dumnezeu, prietenii Lui iubiţi, cerându-le să mijlocească pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Moi nu ne rugăm pentru iertarea păcatelor lor, fiind convinşi că Dumnezeu a făcut deja aceasta datorită vieţii lor curate, cu adevărat trăită în Hristos.
În ceea ce priveşte slujitorii lui Dumnezeu care încă nu au fost canonizaţi, nădăjduim că şi păcatele acestora au fost iertate, dar încă nu avem convingerea deplină, deoarece "nu este om care să fi trăit fără de păcat". De aceea socotim că este de datoria noastră să îi mai pomenim pe unii ca aceştia la slujbele Sfintei Biserici, rugând pe Milostivul Dumnezeu ca nu numai să le ierte păcatele, dacă ele nu le-au fost încă iertate, ci şi pentru ca El să îi şi aşeze pe ei acolo "unde lumina Sa nu conteneşte să străluceaşcă". Ne rugăm ca şi ei să aibă parte de bucurii dumnezeieşti tot mai mari, după vrednicia lor în timpul vieţii.
Ca răspuns la dragostea noastră, la dorinţa noastră sinceră ca ei să se bucure de toate darurile cereşti, aceştia ne răspund cu o dragoste puternică, mijlocind pentru noi la tronul lui Dumnezeu cu rugăciunile lor cele bine primite.
Mii şi mii de asemenea cazuri uluitoare ale ajutorului primit în urma rugăciunilor acestora sunt cunoscute de oricine s-a interesat vreodată de biografia asceţilor, fie ei din vremurile de demult, fie din zilele noastre.
Un astfel de exemplu îl oferă şi Xenia, slujitoarea Lui Dumnezeu, despre ale cărei binefaceri revărsate asupra celor ce i-au cerut ajutor am aflat direct de la cei ce au alergat la ea cu nădejde, de la cei ce vin la mormântul ei şi i se roagă cu credinţă. Altele dintre acestea au fost continuu consemnate în diverse publicaţii, iar cele mai multe circulă oral, transmiţându-se din generaţie în generaţie.
Încercăm să vă prezentăm măcar unele dintre ele:

O tânără este salvată de la o mare nenorocire

Văduva locotenentului-general Kirov era descendenta unei familii foarte bogate, de rang nobiliar, cumulând pe lângă propria ei zestre şi averea soţului ei. Cinstea însă, cu o deosebită veneraţie, amintirea Sfintei Xenia şi, când s-a hotărât să se înalţe un paraclis deasupra mormântului fericitei, ea a participat direct la acest proiect, contribuind cu o mare sumă de bani la construcţia acestuia. Doamna Kirov avea o fată de măritat şi nu mult după ridicarea acestui paraclis aveau să cunoască un tânăr colonel. Acesta începu să le viziteze adesea şi, în cele din urmă, o ceru pe fată în căsătorie. Propunerea i-a fost acceptată şi s-a hotărât nunta.
Toţi care o cunoşteau pe văduvă şi pe fiică ştiau de evlavia lor către Sfânta Xenia şi se arătau bucuroşi pentru fericirea proaspătului cuplu. Tinerii erau amândoi frumoşi, bogaţi şi potriviţi. Totul făgăduia un viitor fericit. "Aceasta este urmarea rugăciunilor Binecuvântatei Xenia, şi Dumnezeu i-a trimis un soţ minunat'' - obişnuiau să spună prietenii lor - "deoarece ele o iubesc şi o respectă atât de mult".
Şi acesta era adevărul. Nici doamna Kirov şi nici fiica ei n-ar fi luat niciodată vreo hotărâre importantă fără a trece mai întâi pe la mormântul fericitei Xenia, căreia îi cerea ajutorul prin slujbe. Şi, într-adevăr, aceasta le-a venit în ajutor, dar într-un mod cu totul diferit de cum gândeau prietenii lor.
Cu o zi înainte de nuntă, văduva împreună cu fiica sa au mers la cimitirul Smolensk ca să se roage Binecuvântatei Xenia, dând şi o slujbă de pomenire. Ele s-au rugat fierbinte pentru fericirea căminului ce urma să se întemeieze şi Fericita le-a răspuns pe loc.
În timp ce ele erau la mormântul Sfintei, logodnicul fetei s-a prezentat la o instituţie bancară centrală, încheind actele necesare în vederea primirii unei mari sume de bani. Intrând în incinta acestei instituţii care roia de mulţimea funcţionarilor şi a negustorilor, colonelul şi-a scos actele din buzunar fără a observa că un supraveghetor de lângă el îl fixa uimit. După ce l-a urmărit îndelung cu privirea s-a îndreptat spre el, adresându-i-se direct: - Cum de-ai ajuns aici? Recunoscându-l, colonelul, speriat, a scăpat actele din mână. Cei din jur au fost miraţi de maniera în care acela îndrăznise să se adreseze unui ofiţer de rang superior şi, nedumeriţi, i-au înconjurat.
- Dumnezeule, a strigat gardianul ca să acopere rumoarea ce se stârnise. Acesta nu e colonel, ci e un evadat scăpat din închisoare. L-am trimis în Siberia la galere acum şapte ani. îl recunosc bine.Mulţimea se apropie tot mai mult de ei:
"Colonelul", realizând că nu mai avea nici o scăpare, a recunoscut în cele din urmă temeinicia acuzaţiei. Predat autorităţilor, el a mărturisit totul detaliat:
"După ce am scăpat de la galere, am rătăcit în taigaua Siberiei vreme îndelungată, înfometat, înfrigurat şi lipsit de putere. în cele din urmă, am reuşit să traversez munţii Urali. Odată, pe când străbăteam un drum ce trecea printr-o pădure deasă, abia trăgându-mi picioarele de oboseală, am zărit un ofiţer într-o caleaşcă ce parcă mă urmărea. După epoleţi, mi-am dat seama că era colonel. Cum nu doream să fiu văzut de nimeni, am grăbit pasul fără a-i da vreo atenţie, convins că am scăpat de el. Dar mă înşelasem, căci colonelul mă văzuse, şi în starea jalnică în care mă aflam m-a strigat, întrebându-mă ce-i cu mine. I-am spus şi, fiind el o persoană cultivată, i s-a făcut milă de mine şi m-a invitat în caleaşca sa.
- Ce să mai spun? Am străbătut un timp împreună pădurea atât de deasă şi stufoasă, încât nimeni nu te-ar fi auzit dacă strigai după ajutor. Am profitat de această ocazie şi l-am omorât atât pe colonel cât şi pe vizitiu. După care, dezbrăcându-l repede de haina militară, i-am luat toate actele şi banii, m-am debarasat apoi de cadavrele lor şi mi-am văzut mai departe de drum.
Ajungând la Sankt Fetersburg, am reuşit cu uşurinţă să trec drept colonel. Aici am cunoscut pe această fiică de general, cu care urma să mă căsătoresc mâine".
Nu mult după aceea "colonelul" a fost judegăt şi, potrivit faptelor comise, şi-a primit pedeapsa capitală.

Autorul acordat la intrarea în corpul cadetilor

Soţia unui colonel a adus cu ea la Sankt Petersburg pe cei doi fii ai ei ca să-i înroleze în corpul de cădeţi; dar toate eforturile acesteia au eşuat. Fără a se ţine seama de faptul că băieţii absolviseră cu succes toate examenele, nu s-a găsit nici un loc pentru ei acolo.
Mama făcuse o depresie ce tindea să ajungă până la disperare. Se părea că totul este pierdut şi de acum, descurajată, hotărâse să se întoarcă acasă cu băieţii. Dar în preziua plecării, în timp ce se plimba de-a lungul unui pod plângând de supărare, o femeie necunoscută, îmbrăcată simplu, într-o fustă şi o jachetă, apropiindu-se de ea, a întrebat-o:
- De ce plângi? Du-te şi fă o rugăciune la mormântul Sfintei Xenia şi totul se va rezolva.
- Dar cine-i Xenia? întrebă mama mirată.
- Dacă vrei, poţi afla, îi răspunse necunoscuta şi dispăru în josul străzii.
Soţia colonelului, interesându-se imediat de Sfântă şi de mormântul ei, se duse degrab la cimitirul Smolensk unde făcu cuvenita slujbă de pomenire şi se rugă cu multă credinţă; şi, într-adevăr, totul se rezolvă imediat în mod fericit şi mai presus de orice nădejde.
La prima vedere s-ar părea că aici s-a rezolvat o simplă problemă, că faptul de-a nu fi fost acceptat în corpul de cădeţi ar fi fost, desigur, o dezonoare atât pentru copiii colonelului cât şi pentru colonelul însuşi, că toată problema - în esenţă - ţinea doar de o mândrie personală. Dar, mai bine, să nu ne grăbim cu concluziile. Nu suntem în măsură să cunoaştem toate implicaţiile ce ar fi putut surveni. Nu se ştie care ar fi fost finalul, dar un lucru este cert: mama a fost astfel determinată să se întoarcă la Dumnezeu, şi rugăciunile Sfintei Xenia au avut ca rezultat şi întărirea în credinţă a tuturor celor implicaţi. Ştim că Dumnezeu lucrează în mod negrăit, prin Sfinţii Lui, pentru mântuirea sufletelor.
N-ar trebui să judecăm ceea ce nu suntem în stare să înţelegem deplin, ci, ca nişte creştini ortodocşi, să le acceptăm pe toate prin credinţă.

Ajutor în găsirea unei slujbe

Doctorul Bulaci a venit la Sankt Petersburg pentru a-şi găsi o slujbă, dar oriunde încerca, el era refuzat. Vreme de trei săptămâni şi-a epuizat toate resursele în acest scop. De-acum îşi pierduse orice încredere. Prietenii însă l-au sfătuit să se roage la mormântul Sfintei Xenia şi să facă o slujbă acolo. Le-a urmat întocmai sfatul şi în ziua următoare a şi găsit un serviciu bun în oraşul Rzhev. Nu ştim dacă Dumnezeu a avut vreun plan cu doctorul Bulaci de-a fi în Rzhev şi nu în Sankt Petersburg, dar ştim cu siguranţă că rugăciunile Binecuvântatei Xenia i-au venit acestuia degrab în ajutor.

Un alt ajutor în găsirea unei slujbe

Domnul Ispolatov a experimentat o situaţie similară când a ajuns în Sankt Petersburg. în ziua în care a făcut slujba la mormântul Binecuvântatei Xenia, la îndemnul rudelor, i s-a oferit posibilitatea de-a alege între patru oferte de serviciu.
Şi numeroase asemenea cazuri au fost relatate de persoane care, în urma rugăciunilor la mormântul Sfintei, au primit ajutor în găsirea unor slujbe.

Un om este salvat de la pierzanie şi eyutat să-şi găsească un nou drum în viată

Domnul V.A. se ocupa cu afacerile, dar fiind cam fluşturatic, eşuase în viaţă. I se oferiseră multe slujbe în repetate rânduri, dar nu şi le putea păstra pentru prea mult timp. Lucra sporadic, câte o săptămână sau cel mult două, după care renunţa pe motiv că ori nu se înţelegea cu superiorii, ori munca i se părea prea grea, ori nu se înţelegea cu camarazii de serviciu.
După câţiva ani petrecuţi astfel, reputaţia i se ştirbise şi acum se simţea stânjenit de câte ori se întâlnea cu cei cunoscuţi. Era nevoit să se mulţumească numai cu slujbe temporare şi îşi câştiga cu greu existenţa. Însă cel mai trist era faptul că situaţia aceasta o îndurerase profund pe credincioasa lui mamă.
Dar iată că la începutul anului 1907, V.A. a primit o slujbă modestă chiar în cartierul său. Iar asta s-a întâmplat în ziua în care mama sa se afla la cimitirul Smolensk, de unde se întoarse acasă cu o icoană a Sfintei Xenia. Ajungând acasă, ea a pus-o pe perete împletind şi un fel de ghirlandă din diferite culori, cu care a înrămat-o.
Fiul ei şi prietena acestuia - fiind de faţă - au început să râdă de biata femeie. Ea tot mereu încerca să le insufle credinţă în Hristos, dar zadarnic.
În ziua următoare, atât V.A., cât şi prietena lui au fost concediaţi. Vreme de cinci ani, V.A. arareori a mai avut câte o şansă de a mai lucra pe undeva.
La fel s-a întâmplat şi cu tânăra lui prietenă, care, lipsită fiind de orice ajutor material, se zbătea acum în mare sărăcie.
În tot acest răstimp biata lui mamă, deşi înaintată în vârstă, continuă să se roage neîncetat Bunului Dumnezeu şi Sfintei Xenia pentru mântuirea fiului ei. Iar Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. V.A. a înţeles că Dumnezeu l-a pedepsit pentru că luase în derâdere credinţa mamei sale şi pentru că îi hulise pe Sfinţii Lui. Cu cât tânărul cugeta mai mult la cele întâmplate, cu atât mai mult se convingea de justeţea pedepsei pe care o meritase.
În cele din urmă, sufletul i-a fost străbătut de o rază de lumină. Trezindu-se într-o dimineaţă foarte devreme i-a cerut mamei să-l ducă şi pe el la mormântul Sfintei Xenia pentru a-i cere iertare şi a lua binecuvântarea ei. Mama, mirată, i-a împlinit bucuroasă această dorinţă şi Bunul Dumnezeu l-a iertat pe tânărul vinovat, dar îndreptat acum spre pocăinţă.
Întors acasă de la cimitir, V.A. a trimis o scrisoare la "Oficiul pentru oferte de serviciu din cadrul căilor ferate" solicitând orice s-ar găsi de lucru. în această scrisoare el a avut grijă să strecoare şi o bucăţică din icoana Sfintei Xenia. Deşi înainte i se refuzase orice slujbă în cadrul căilor ferate, câteva zile mai târziu, avea să primească răspunsul prin care i se făcea cunoscută angajarea lui într-o funcţie în care existenţa lui era pe deplin asigurată.
Când domnul V.A. ne-a relatat acest caz (era încă în viaţă când lucrarea despre Fericită se publicase pentru întâia dată) ne-a solicitat publicarea acestuia în ediţia ei următoare, afirmând că este dispus să depună mărturie sub jurământ pentru veridicitatea spuselor sale.

Ajutor în găsirea unei slujbe

Cât poate fi de mare credinţa oamenilor simpli, obişnuiţi şi cât de mult cinstesc aceştia pe Sfinţii lor, o demonstrează cazul d-lui Egorov, un muncitor forestier. El a lucrat mulţi ani în fabrica Lebedev, fiind apreciat pentru priceperea lui, pentru seriozitate şi punctualitate. Un oarecare negustor de cherestea din Oranienbaum i-a oferit însă lui Egorov un salariu dublu. Câteva luni mai târziu, prin nişte împrejurări independente de el, Egorov şi-a pierdut slujba din Oranienbaum şi s-a întors acasă. Aici însă, în loc să înceapă prin a trimite degrab cât mai multe scrisori de cerere de angajare, lucru ce ar fi fost foarte firesc după logica lumească, el s-a dus mai întâi la cimitirul Smolensk să-i ceară ajutor Binecuvântatei pentru a-şi găsi o slujbă.
Credinţa lui nu i-a fost înşelată, căci curând a primit trei oferte de serviciu, toate cu salarii excelente.

Salvarea unui copil de la surzenie

În 1906, dna. M.G. Grigoriev relata următoarea întâmplare celor ce se ocupau de strângerea acestor materiale:
"Cu trei, patru ani în urmă s-a întâmplat să mă aflu în vizită în casa unei familii aristocrate din Sankt Petersburg, care urma să plece undeva în străinătate pentru un an şi jumătate din cauza tulburărilor din Rusia. Gazda, înaintată în vârstă (acum repauzată şi înmormântată în Lavra Cuviosului Alexandru), ne-a prezentat nepoatei ei de 11 ani, care studia într-un gimnaziu.
Mângâind drăgăstos căpşorul fetiţei, gazda îmi spuse:
- Priveşte ce nepoată frumoasă şi sănătoasă am. Şi ce talent de pianistă are. Ai putea crede că odată am fost pe punctul de-a o pierde şi eram cu toţii distruşi? Şi iată, ea este aici; dar ştii cui datorăm asta? nu vei ghici niciodată. Probabil vei gândi că au salvat-o medicii, nici vorbă.
Şi bătrâna continuă: "Olecika s-a născut sănătoasă şi a avut parte de cea mai bună îngrijire. Dar când a ajuns la vârsta de trei anişori - Dumnezeu ştie cum, probabil de la o răceală - Olecika a fost lovită de o asemenea boală, încât credeam că o vom pierde, sau în cel mai fericit caz că va rămâne fără auz pentru toată viaţa. Am consultat o mulţime de doctori şi toţi spuneau acelaşi lucru".
Cum eram interesată să cunosc cazul în amănunt, i-am cerut gazdei să-mi continue istorisirea:
- Bine, bine, dar totuşi nu mi-ai spus cine a ajutat-o să-şi redobândească sănătatea fără să-şi piardă auzul.
Ei, probabil, prin nişte mijloace simple, obişnuite, am gândit eu. Adesea se întâmplă ca medicii să greşească în stabilirea tratamentului şi atunci când se pare că nu mai există nici o soluţie, se iveşte ca din senin ceva salvator pe cea mai simplă cale.
Bătrâna, zâmbind, a replicat:
- Da, cam ai dreptate. într-adevăr, sunt situaţii când salvarea vine cât se poate de simplu. Şi Olecika noastră a fost salvată printr-o astfel de împrejurare, de aceea te sfătuiesc să nu uiţi niciodată să recurgi la asemenea ajutor cât de des posibil. Şi-n clipa aceea bunica şi-a trimis repede nepoata să-şi ajute mama în camera de alături, ca să-i întreţină pe ceilalţi oaspeţi.
Apoi a continuat: "Fiul meu s-a căsătorit acum 12 ani. Are doi copii - fete amândouă: Olecika şi Saşa. Olecika are unsprezece ani, iar Saşa, şapte. Pe vremea când Olecika s-a îmbolnăvit, Saşa nu se născuse încă. Aşa că Olecika era singurul nostru copil, singura noastră bucurie. Cât o mai iubeam şi-o răsfăţăm!... Era singura noastră bogăţie şi toţi eram topiţi de dragul ei.
Dar într-o zi, ca din senin, ea a început să se plângă de o durere groaznică de cap. I-am luat temperatura şi avea cu puţin peste 37°C. I-am făcut repede un ceai cu gem de căpşuni cu câteva picături tămăduitoare, apoi am aşezat-o în pat, cu gândul că până a doua zi dimineaţă va fi bine. Dar Olecika nu s-a putut odihni peste noapte, iar durerea ei de cap a persistat şi-n ziua următoare.
Am chemat doctorul şi după un consult minuţios a constatat că Olga avea o uşoară răceală - nimic grav. Ne-a prescris o reţetă şi a plecat. I-am dat medicamentele vreo două zile, dar starea ei nu s-a ameliorat câtuşi de puţin. Temperatura i-a crescut şi, în plus, acuza şi o durere în urechea dreaptă. Am anunţat din nou doctorul. Ne-a spus că răceala a produs nişte complicaţii şi şi-a exprimat îngrijorarea faţă de un abces ce se formase în urechea dreaptă. Ne-a prescris din nou o reţetă, promiţând că va trece s-o vadă şi-n ziua următoare. Olga n-a mai dormit toată noaptea; temperatura i se ridicase la 40°, iar durerea din ureche devenise de-a dreptul insuportabilă.
Am chemat urgent doctorul în puterea nopţii, dar ne-a spus că nu e nimic de făcut până a doua zi, că într-adevăr situaţia se agravase şi ne-a recomandat să consultăm un orelist. îţi poţi imagina în ce stare eram cu toţii, în special părinţii.
Ne-am interesat degrab de nişte medici specialişti orelişti, cerându-le să vină la 8 dimineaţa. Mulţumim lui Dumnezeu că nu ne-au refuzat, au apărut chiar patru medici la ora fixată. Doctorul nostru de familie le-a relatat toată istoria bolii fetiţei, aşa că şi ei au început s-o examineze cu atenţie, în timp ce micuţa scrâşnea şi plângea de durere, de ţi se rupea inima de mila ei.
În cele din urmă, s-a încheiat şi consultaţia şi aşteptam cu sufletul la gură diagnosticul. Dar ce am auzit ne-a îngrozit pe toţi. Doctorii au constatat un abces în spatele timpanului şi trebuia să-l lăsăm să se coacă vreo trei, patru zile, timp în care micuţa continua să sufere. După asta, urma să suporte o intervenţie chirurgicală pentru a drena abcesul. în caz că operaţia n-ar fi reuşit, atunci abcesul ar fi cauzat o septicemie ce i-ar fi fost fatală copilului.
Vă puteţi imagina ce am gândit şi am simţit în acel moment, îndeosebi fiul meu şi soţia lui? Acest chin a continuat trei zile. Nici unul dintre noi nu s-a dezbrăcat şi nici nu a îndrăznit să se odihnească. Ne plimbam prin camera micuţei Olga şi sufeream la fel de mult ca ea. încercam să ignorăm gemetele ei, dar nici unul dintre noi nu ne puteam desprinde de uşa fetiţei. Câte rugăciuni am făcut şi câte lacrimi am vărsat numai Dumnezeu ştie. Dar rugăciunile cuiva au fost auzite.
Doctorii o vizitau pe Olecika de câteva ori pe zi încercând să ne liniştească; timp de două zile ne-au spus că boala nu avansează pentru ca în dimineaţa celei de-a treia zi să ne informeze că în ziua următoare s-ar putea să se decidă operaţia ei. Între timp, suferinţele fetiţei şi ale noastre au atins apogeul. Nu vă puteţi imagina cum arătam. Micuţa gemea cumplit de durere; tatăl şi mama erau de-a dreptul înnebuniţi. Eu mă simţeam inutilă. Stăteam cu toţii încremeniţi lângă uşa ei. Mâine, gândeam noi, mâine va avea loc operaţia; Olecika va muri sau îşi va pierde auzul pentru totdeauna.
Eram deja la capătul disperării. Dar Dumnezeu ne-a auzit şi ne-a arătat milostivirea Lui. În cele din urmă, toţi trei stăteam tăcuţi în faţa camerei Olgăi, renunţând la orice speranţă şi încredere în ajutorul lumesc. Cu ochii plini de lacrimi ne-am îndreptat spre Dătătorul tuturor bunătăţilor, lăsându-ne de-acum numai în voia Lui. În acel moment doica copilului, Agathia, a venit la fiul meu cerându-i permisiunea să meargă la cimitirul Smolensk şi să se roage la mormântul Sfintei Xenia, despre care, fără îndoială că aţi auzit".
Am dat aprobator din cap, pentru că n-aş fi dorit s-o opresc din expunere.
Aşa că bătrâna a continuat: "Fiul meu i-a spus să facă tot ce doreşte, dar, pentru Numele lui Dumnezeu, să-i salveze fetiţa. Agathia a plecat, noi rămânând pe hol pentru câtva timp, când deodată am simţit că gemetele Olecikăi parcă se mai liniştiseră, ca în final să înceteze complet.
"Doamne, Dumnezeule! Fetiţa a murit!" Pe moment, ne-a străfulgerat acest gând îngrozitor şi-am dat buzna toţi trei în camera micuţei. Ne-am uitat cu ochii măriţi. Agathia şi sora medicală erau în picioare lângă pătuţ; Olecika stătea întinsă pe partea dreaptă şi dormea liniştită.
- Slavă lui Dumnezeu, ne şopti Agathia. Am fost la cimitirul Smolensk, la fericita Xenia, m-am rugat acolo şi am adus puţin pământ de la mormântul ei şi nişte ulei din candela de la capelă. Acum negreşit Olga va fi mai bine.
Stăteam toţi ca ieşiţi din minţi. Ascultam cuvintele doicăi şi nu înţelegeam nimic; ştiam doar că se petrecuse o schimbare uimitoare cu Olecika şi că pericolul trecuse.
Cu un strigăt sfâşietor tatăl copilului s-a aruncat la pieptul soţiei sale şi nu mai ştiu dacă din profunzimea durerii sau din bucuria neaşteptată a salvării Olecikăi, el a izbucnit într-un plâns cu suspine atât de adânci încât cu greu l-am putut linişti, târându-l spre pat.
Nu-mi amintesc felul în care eu şi nora mea am părăsit camera şi nu ştim nici cum am dormit şi unde, după trei nopţi de nesomn! Dimineaţa, m-am trezit pe divan în camera mea, auzind-o pe doică strigând la mine.
- Doamnă, doamnă, sculaţi-vă vă rog, căci au venit doctorii, iar fiul şi nora dumneavoastră nu se pot trezi.
- Ce, ce tot spui? am bolborosit eu, sărind din pat. Cum se simte Olecika?
- Slavă lui Dumnezeu, acum se odihneşte - răspunse doica - şi a dormit liniştită toată noaptea.
M-am dus imediat nepieptănată şi nespălată să-mi trezesc fiul şi nora şi să le spun că au venit doctorii şi că Olga s-a odihnit liniştită.
Parcă speriaţi că îndrăzniseră s-o părăsească pe micuţa bolnavă toată noaptea, ei au sărit din pat şi, îmbrăcându-şi halatele, s-au repezit spre camera Olecikăi.
Eu am coborât în salon la doctori, mi-am cerut scuze pentru ţinuta mea şi le-am spus că mulţumită lui Dumnezeu, fetiţa dormise liniştit de aseară până dimineaţă. Doctorii au zis că vor aştepta şi că e bine să lăsăm bietul sufieţel să se dezmeticească din somn, pentru că operaţia nu va fi deloc uşoară, mai ales pentru un copil atât de mic şi slăbit.
Au apărut şi părinţii care au confirmat că fetiţa dormea. Odihna şi relaxarea ei evidentă, după atâta durere, fusese ca o mângâiere pentru noi, dar prezenţa doctorilor şi gândul la operaţie ne-a reamintit pericolul situaţiei şi încă o dată ni s-au strâns inimile. Dar ce puteam face? Era necesar să tratăm copilul, operaţia trebuia să aibă loc.
Astfel am aşteptat cu toţii o oră şi apoi încă una. La început doctorii s-au aşezat şi ei, discutând liniştit unul cu altul, dar încetul cu încetul au început să-şi exprime nerăbdarea, pentru ca în cele din urmă să ne ceară să trezim copilul. A intrat mai întâi mama, apoi sora şi Agathia încercând să o trezească, dar biata de ea fiind atât de epuizată, nu se putea scula. A intrat apoi tatăl, i-au urmat doctorii şi eu la urmă. Fiecare dintre noi am încercat pe rând să o trezim; micuţa se întorcea câte puţin, dar nu se putea scula.
În cele din urmă, mama a luat-o pe Olecika în braţe şi a ridicat-o din pat. în timp ce o ridica, am putut vedea că perna, pătura, obrăjorul drept şi gâtul, toate erau acoperite de puroi. Abcesul spărsese şi acum fetiţa îşi continua liniştită somnul în braţele mamei.
Doctorii au înmărmurit văzând această schimbare fericită a situaţiei. Me-au dat sfaturi cum să-i spălăm şi să-i îngrijm urechiuşa. După ce am aşezat-o pe Olecika pe un aşternut curat, ne-am dus la doică s-o întrebăm ce făcuse de şi-a revenit copilaşul.
- N-am făcut nimic, doamnă; m-am dus doar la cimitirul Smolensk, la Mătuşica Xenia, m-am rugat, am dat o slujbă, am luat nişte ulei din candelă, puţin pământ de pe mormânt şi m-am grăbit spre casă. Când am ajuns, m-am dus direct la Olecika dar am ascuns sticluţa cu ulei în buzunar şi am aşteptat să plece sora; mă temeam să nu se supere pe mine dacă ar fi văzut că îi torn ulei în urechiuşa infectată. La un moment dat, asistenta m-a rugat să iau loc lângă pat, că ea va lipsi pentru o clipă. Tremuram de bucurie, nici n-am mai aşteptat ca uşa să se închidă bine că m-am îndreptat spre Olecika, i-am desfăcut repede bandajul de pe ureche şi i-am picurat puţin ulei. Nu ştiu cât de profund a pătruns, căci umflătura era doar atât de mare.
- Să fie după cum vrea Dumnezeu şi Mătuşica Xenia - am gândit eu.
- I-am pus la loc bandajul pe ureche, fetiţa a gemut puţin, s-a întors pe partea dreaptă şi a adormit. Sora s-a înapoiat în cameră, a observat cât de liniştită devenise Olga şi probabil a crezut în sinea ei că murise; dar nu era aşa, ea doar dormea. Ne-am aplecat asupra copilaşului şi am văzut că dormea frumos şi liniştit şi atunci voi toţi aţi intrat în cameră. N-am făcut nimic altceva.
- Şi cine te-a învăţat să mergi la Xenia? De unde ai aflat despre ea? - am întrebat-o eu.
- Nu ştiu exact, răspunse Agathia. Am aflat de ea cu mult înainte şi am fost la mormântul ei de mai multe ori. Adesea am văzut cum oamenii luau ulei pentru vindecare, dar eu n-am făcut-o pentru că, mulţumesc lui Dumnezeu, am fost întotdeauna sănătoasă. Şi cum stăteam lângă patul micuţei bolnave mi-am amintit de Mătuşica Xenia. Am vrut de mai multe ori să vă rog să mă lăsaţi să merg la mormântul ei, dar mă temeam, mă gândeam că s-ar putea să râdeţi de mine, sau să mă certaţi. Dar cum micuţa nu mai avea nici o scăpare, m-am gândit: "M-au decât să mă certe, eu le voi cere asta; fie că acceptă sau nu, găsesc eu o cale de a ajunge acolo pe ascuns". Dar slavă Domnului, că m-aţi lăsat imediat. Am luat repede o trăsură, spunând vizitiului să gonească pe cât poate mai repede, gândind în tot acest răstimp: "Doamne nu-i aşa că Tu o vei salva pe Olecika? De ce să mai sufere atât?" Eram inundată de lacrimi, încât nici n-am văzut când am ajuns la poarta cimitirului. Am grăbit paşii spre capela Sfintei Xenia. Când am intrat, era plin de lume care se ruga; ardeau candele şi lumânări în jurul mormântului şi un preot stătea deoparte. M-am îndreptat spre el, cerându-i să facă o Panihidă pentru slujitoarea lui Dumnezeu, Xenia, şi să se roage pentru micuţa Olga, aflată pe patul de suferinţă. A făcut întocmai, spunându-mi să mă rog şi eu.
Am cumpărat două lumânări; una am pus-o în sfeşnic, pe cealaltă o ţineam eu însămi în mână. în timpul slujbei am îngenuncheat, făcând închinăciuni şi metanii, plângând şi chemând mila lui Dumnezeu, deşi mă simţeam nevrednică, şi repetam întruna: "Doamne, n-o lăsa, salveaz-o pe Olga! Sfântă Xenia, ajută-ne!" Când slujba s-a terminat, am luat binecuvântarea părintelui, puţin pământ de pe mormântul Sfintei Xenia, ulei din candelă şi am dat fuga spre casă. Despre ulei, v-am spus deja ce am făcut cu el. Pământul însă l-am pus într-o punguţă şi l-am aşezat sub perna fetiţei. E acolo şi acum.
- Dar cine ţi-a spus despre Xenia? De la cine ai aflat de ea? - am întrebat-o din nou.
- Doamnă, vă rog să mă credeţi că nu mai ştiu; răspunse Agathia. Se spune că dacă se îmbolnăveşte cineva sau orice problemă ar avea, pur şi simplu nu are decât să meargă la mormântul Sfintei Xenia, să se roage cu credinţă, să-i ceară preotului să-i facă o slujbă şi în mod sigur va primi ajutor. Oricine ar avea nevoie, fie de serviciu, de-o menajeră, de-o soră medicală, cu rugăciune la mormântul Sfintei se rezolvă toate.
Eram cu toţii uluiţi de credinţa de neclintit a Agathiei şi de puterea ei de convingere. Olecika se înzdrăvenise. Într-adevăr, aşa cum ne spusese însuşi Mântuitorul, credinţa adevărată mută şi munţii din loc. în ziua următoare, fetiţa se simţea şi mai bine; fiul şi nora mea au plecat la mormântul Binecuvântatei Xenia ca să dea o slujbă de mulţumire şi să-şi exprime recunoştinţa. Şi de atunci, adesea mergem acolo să-i mulţumim Sfintei pentru ajutorul ce ni l-a dat în durerea noastră fără margini.
- Iată - continuă gazda mea - ai văzut care este calea ce nu trebuie uitată şi pe care o recomand oricui. Vezi, draga mea, vremurile se schimbă, sau mai curând aşa se spune, dar totul rămâne la fel. De fapt, eu am povestit adeseori despre boala Olecikăi şi de vindecarea ei miraculoasă, dar mulţi nu vor să creadă. Ei caută un fel de explicaţie raţională chiar şi atunci când n-au cum s-o găsească. Da, vremurile s-au schimbat. Când vin necazurile asupra lor şi nu există soluţie omenească, atunci să vedem ce vor face ei numai cu mijloacele lumeşti. în ceea ce mă priveşte, eu n-am nici cea mai mică îndoială că totul s-a datorat numai rugăciunilor Sfintei Xenia, că Olecika noastră este astăzi sănătoasă mulţumită ei; de aceea întotdeauna voi alerga la dânsa în vreme de necaz, iubind-o şi cinstind-o din toată inima mea, ca pe o adevărată Sfântă a lui Dumnezeu.

Salvarea unui alt copil de la surzenie

Un alt caz similar a avut loc în Eparhia Orenburg, în noiembrie 1911. O tânără pe nume Valentina, fiica preotului P. Speransky, a suferit şi ea de un abces la urechea dreaptă, în spatele timpanului. Ca şi în cazul Olgăi, doctorul, constatând situaţia gravă a copilului, a trimis-o la un specialist. S-a hotărât operaţia, socotită ca absolut necesară pentru ca Valentina să mai rămână în viaţă.
Părinţii, auzind de cazul Olgăi, întrucât aveau o sticluţă cu ulei sfinţit de la candela de pe mormântul Binecuvântatei, au început să picure din el în urechea infectată a fetei, nespunând nici un cuvânt doctorilor despre aceasta. Apoi, pe 10 noiembrie 1911, au trimis o telegramă preotului ce slujea la capela Sfintei cerându-i ca prin rugăciuni fierbinţi către Sfânta să li se salveze copilul grav bolnav.
Curând durerea a încetat, abcesul a spart şi temperatura a revenit la normal.
În ziua următoare, pe 11 noiembrie dimineaţa, venind doctorul şi consultând-o a constatat că pericolul trecuse, iar intervenţia chirurgicală nu mai era necesară.

Salvarea de la moarte şi vindecarea unui ofiţer infimi din armată

Timp de câţiva ani, începând din momentul asedierii înălţimilor din Skipki, în timpul apărării mănăstirii Sfântului Hicolae de turci, locotenent-colonelul Vladimir Ivanovici Nikolski a început să acuze stări de răceală serioasă, fără însă a lua vreun medicament, tratând boala cu indiferenţă. Dar aceste răceli repetate i-au zdruncinat serios sănătatea, afectându-i şi starea piciorului. în cele din urmă, boala a avansat până într-atât, încât medicii l-au trimis urgent la staţiunea de recuperare din Crimeea. De trei ori a repetat tratamentul în Saki, dar de fiecare dată, la întoarcere, boala îi recidiva, iar picioarele îi înţepeniseră şi abia mai putea merge.
Doctorii şi profesorii pe care îi consultase dădeau din umeri, spunând fiecare acelaşi lucru: "Puteţi să mai încercaţi tratamentul, dar eu nu sunt Dumnezeu".
Văzând situaţia aproape fără scăpare, Micolski a fost cuprins de deznădejde. Disperarea era cu atât mai mare la gândul că va fi lipsit de orice posibilitate de a-şi întreţine familia, care va trebui să lupte din greu cu sărăcia după moartea lui, căci pensia nu însemna mai nimic.
Dar într-o zi, în această stare cumplită de disperare, şi-a amintit că mulţi şi-au aflat ajutor prin rugăciunile către Sfânta Xenia şi atunci s-a hotărât să ajungă şi el la mormântul acesteia. Deşi nu se punea problema mersului pe jos, totuşi el a refuzat orice mijloc, gândind că de va îndura toată durerea astfel, se va considera mai vrednic de ajutorul ce şi-l dorea. Aşa că a pornit pe jos de acasă, din strada Iamskaia, până la staţia de tramvai Ludensk, apoi a luat maşina până la capătul liniei 17 pe Insula Vasiliev şi din nou pe jos până la capela Sfintei Xenia.
A pornit-o la drum dis-de-dimineaţă, abia târându-se până la staţia de tramvai. Mersul atât de dureros i-a luat cea mai mare parte a dimineţii, apoi cu tramvaiul încă 40-50 de minute. Drumul de la staţia de tramvai până la mormânt l-a chinuit îngrozitor încă două ore. Se înserase când a ajuns la mormânt şi slujba pentru el a fost ultima pe care preotul a făcut-o în ziua aceea.
Vladimir i-a cerut părintelui să-i facă o slujbă, după care s-a aşezat cu greu în genunchi, rugându-se fierbinte Sfintei. A sărutat apoi şi crucea de pe mormântul Binecuvântatei, capela s-a închis şi el a pornit-o spre casă împreună cu preotul, lăsând totul în seama Sfintei Xenia.
S-a despărţit apoi şi de acesta, constatând însă cu mirare că drumul pe jos de la capelă până la tramvai l-a parcurs fără efort, deşi numai cu o oră înainte se chinuise două ceasuri să parcurgă aceeaşi distanţă. Era de-a dreptul înmărmurit şi vrând să-şi dea seama dacă într-adevăr se însănătoşise, a mărit distanţa drumului mergând o staţie în plus pe jos, (până la staţia Mali Prospect), deşi tramvaiul se apropia de el. A parcurs drumul atât de repede încât tramvaiul nu apucase să ajungă încă în staţie, ba chiar l-a mai şi aşteptat.
Hicolski nu putea descrie starea de bucurie de care a fost cuprins. Suferise de artrită reumatoidă, de un ulcer varicos cronicizat şi de o proastă circulaţie a sângelui. Fusese infirm şi la un pas de moarte. Acum, în 1907, el este sănătos şi în putere să-şi continue serviciul în cadrul Regimentului de Infanterie al 93-lea, unde se află din anul 1873.

Tratarea unei infecţii de dinţi

Tatiana Prokopievna Ivanova, o femeie simplă de la ţară, care locuia pe strada Galernaia nr. 33 din Sankt Petersburg, suferea de aproape doi ani de durere de dinţi. Fusese prin multe spitale din Sankt Petersburg pentru ameliorarea durerii, dar nu se putea face nimic pentru ea. Oricare va fi fost diagnosticul ei, probabil era vorba de o parodontoză, durerea i se agravase într-atât, încât devenise insuportabilă. Vreme de trei luni, nu s-a mai putut odihni şi nici hrăni. Slăbise îngrozitor.
În cele din urmă, pe 17 ianuarie, biata femeie, epuizată şi descurajată, a renunţat la orice ajutor lumesc, căutând salvarea la Sfinţii lui Dumnezeu. Aşa a ajuns ea la cimitirul Smolensk unde, în ciuda durerii ei cumplite, începu să se roage din tot sufletul la mormântul Sfintei Xenia. A luat puţin ulei din candelă, cu care şi-a uns obrajii, şi, ca prin minune, durerea i-a dispărut. A trecut mult timp de atunci, dar durerea nu i-a mai reapărut. Ivanova consideră ca o datorie sfântă să treacă pe la mormântul Binecuvântatei în fiecare an, pe 17 ianuarie, pentru a da slujbe de mulţumire şi a cinsti memoria celei ce a salvat-o.

Salvarea vieţii ţareviciului Alexandru

Alteţa sa imperială, ţareviciul Alexandru Alexandrovici (mai târziu împăratul Alexandru al III-lea), se îmbolnăvise grav şi viaţa îi era ameninţată. Soţia sa, Maria Teodorovna, l-a îngrijit cu tot devotamentul fără a-l slăbi din ochi.
Dar într-o zi, printr-o întâmplare, ea fiind pe culoar, a fost oprită de un slujitor, de la palat, care o întrebă dacă îi poate fi de vreun ajutor ţareviciului. Acela a început să-i relateze experienţa lui, felul în care se însănătoşise el ca urmare a rugăciunilor făcute la mormântul Sfintei Xenia. I-a dat ţarevnei puţin pământ, spunându-i să-l pună sub perna bolnavului, atât de îndrăgit şi respectat de toţi. Aceasta a urmat întocmai sfaturile devotatului slujitor de la palat.
Şi iată că în noaptea aceea, stând pe patul soţului ei bolnav, ea a aţipit şi a avut o viziune.
Înaintea ei stătea o bătrână îmbrăcată destul de bizar şi cu o înfăţişare cam ciudată. Aceasta i s-a adresat cu vorbele: "Soţul tău se va însănătoşi, iar pruncul ce îl porţi va fi o fetiţă. Pune-i numele Xenia, după numele meu. Ea va avea grijă de familia voastră după tragedia ce va urma, când vei rămâne numai cu ea".
Când ţarevna s-a deşteptat, femeia nu mai era acolo, dar tot ce i-a spus Xenia în vis avea să se întâmple la vreme.
Ţareviciul şi-a recăpătat sănătatea, copilul ce s-a născut a fost o fetiţă, căreia i-au pus numele Xenia.
Ca recunoştinţă pentru ajutorul primit, ţarevna, chiar şi după ce a devenit împărăteasă, venea la mormântul Sfintei an de an, făcând slujbe de mulţumire. nimic din mulţimea de îndatoriri şi răspunderi ce le avea n-au oprit-o vreodată pe Maria Teodorovna de la împlinirea acestei obligaţii morale.
Mai trebuie remarcat că la numai câteva luni, după ce marea ducesă Xenia s-a căsătorit, ţarul, care era deplin sănătos şi părea să fie plin de vitalitate, a murit.

O mamă salvată de la moarte

Domnul Kl... , un bărbat de origine poloneză şi de credinţă creştină, lucra de câţiva ani ca funcţionar în cartierul din Gubernia Sankt Petersburgului. Era însurat cu o femeie creştin-ortodoxă şi amândoi au fost tare fericiţi în primii ani ai căsătoriei lor. Dar întrucât familia s-a mărit, au început treptat să se confrunte cu mari probleme materiale. Oricât încerca soţia să mai contribuie şi ea la cheltuielile casei - printr-un mic atelier de croitorie în care cosea - situaţia lor materială nu se îmbunătăţea deloc.
Domnul Kl..., care fusese o persoană liniştită şi grijulie faţă de familie în primii ani de căsătorie, începuse acum să dea semne de iritare şi să-şi exprime tot mai des nemulţumirea faţă de modul în care-şi ducea viaţa. Ajunsese ca adeseori să lipsească de acasă, neştiind nimeni pe unde îşi petrecea nopţile. Refuza să dea cea mai mică explicaţie atunci când soţia încerca să-i vorbească, şi îi trata pe copii cu indiferenţă, ajungând ca un străin în propria-i casă.
Înrăutăţirea relaţiei cu soţul ei, pe lângă grijile sporite pentru copii, i-au afectat grav sănătatea soţiei sale, slăbindu-i plămânii. Dar peste această familie s-a abătut o nenorocire şi mai mare: soţul a fost dat afară din serviciu. Vestea aceasta a distrus-o de-a binelea pe biata femeie, care a căzut la pat. Medicii au consultat-o şi i-au pus diagnosticul de tuberculoză. Era foarte dureros pentru nefericita mamă să ştie că viaţa copiilor ei rămâne în mâna unui soţ şomer.
Se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-l readucă pe soţul ei pe calea cea bună, iar pe ea s-o mai lase să trăiască pentru a-şi creşte copiii. în acelaşi timp a reuşit să-l convingă pe soţul ei să trimită o scrisoare unei bune prietene de-a ei, Maria P. din Sankt Petersburg, rugând-o pe aceasta să meargă la cimitirul Smolensk ca să dea o slujbă şi să se roage Binecuvântatei Xenia ca ei să i se redea sănătatea şi soţul ei să fie ajutat în ispitele şi necazurile lui.
Primind scrisoarea, Maria a dat fuga la Sfânta Xenia, a făcut slujba cerută, a luat pământ şi ulei de la mormânt şi le-a trimis degrabă bunei sale prietene.
Mama muribundă a pus pământul sub pernă şi s-a uns cu ulei sfinţit. Din acel moment, boala doamnei Kl... a început să se amelioreze. Într-o lună şi-a revenit complet, iar soţul ei a găsit un serviciu cu un salariu bun în Kovno. De atunci, familia a cunoscut iarăşi o viaţă liniştită şi îndestulată.

Un sot pierdut a fost regăsit şi o femeie s-a salvat de la sărăcie

La sfârşitul secolului al XlX-lea, familia Mihailov locuia în Vilno. Domnul Mihailov era pensionar militar cu o pensie de 970 de ruble pe an. El, soţia sa, Maria, şi unica lor fiică, Evghenia, deşi nu aveau decât posibilităţi materiale modeste, aveau un cămin fericit.
Dar tragedia care s-a abătut asupra familiei lor le-a distrus toată liniştea şi bucuria, căci Evghenia, îmbolnăvindu-se de o gripă în urma căreia s-a ales cu complicaţii pulmonare, a murit.
Părinţii au fost copleşiţi de durere. Mama îşi petrecea mai tot timpul la mormântul fetei, iar tatăl a căzut în patima băuturii. Dintr-un om paşnic şi echilibrat cum era înainte, devenise un continuu turmentat de băutură, care se manifesta printr-o violenţă verbală greu de suportat. în locul liniştii de odinioară, familia a ajuns să trăiască o viaţă de infern, cu insulte şi blesteme. Când, deodată, în mod cu totul surprinzător, Mihailov s-a liniştit; el a încetat să mai bea, părând că s-a resemnat, parcă gândind însă la ceva anume şi dispărând de acasă din zori şi până noaptea târziu. Aproape că nu mai vorbea cu soţia lui.
După şapte, opt luni de la moartea fetei, Mihailov şi-a anunţat soţia că nu va mai locui în Vilno, pe motiv că îşi găsise serviciu în Taşkent, iar ea, dacă voia să-l însoţească, n-avea decât să-şi vândă lucrurile, să-şi ia doar strictul necesar, urmând ca ei să plece într-o săptămână. Dacă însă nu ar fi fost de acord cu planul lui, putea rămâne mai departe în Vilno, el urmând să-i trimită cincizeci sau şaizeci de ruble lunar.
Maria a reflectat îndelung la propunerea soţului ei. în cele din urmă, ataşamentul ei puternic faţă de fiica sa moartă, faptul că era obişnuită să trăiască în Vilno şi teama de a fi alături de un soţ care oricând ar fi putut să cadă din nou în aceeaşi patimă - prin care îi pricinuise atâta durere - departe, într-un oraş străin, toate acestea au determinat-o să rămână în Vilno.
Curând soţul ei a părăsit-o cu o indiferenţă totală, plecând în Taşkent. în primele luni, el i-a trimis Măriei banii promişi ca ajutor necesar existenţei ei, deşi nu îi scria nimic. Însă şi acest ajutor pecuniar a început să se micşoreze cu timpul, pentru ca în cele din urmă să înceteze cu totul.
Maria a trebuit să-şi vândă tot ce avea, inclusiv casa, şi să se mute într-o cămăruţă. în cele din urmă, ajunsese în starea de subexistenţă, nemaiputându-şi acoperi cheltuielile legate de chirie şi hrană, fiind pusă şi în situaţia de a cerşi. Dar din fericire pentru ea, "Societatea de protecţie a femeilor din Vilno" i-a venit în ajutor. I-a oferit un adăpost, o locuinţă într-un cămin şi au început să-i caute soţul. Mu aflase deocamdată nimic în legătură cu acesta, aşa că a fost sfătuită să meargă în Sankt Fetersburg pentru cercetări. Ajungând aici, a încercat pe la toate societăţile de binefacere pentru a afla adăpost, în final găsind o cameră într-un aşezământ de nefamilişti.
Maria s-a mulţumit şi cu acest loc, dar bucuria i-a fost de scurtă durată, deoarece fiind trecută de 58 de ani era nevoită să suporte jigniri şi insulte de la vecinele ei mai tinere. Între timp, căutările pentru soţul ei n-au avut nici un rezultat. Cei de la cancelariile militare nu i-au putut face cunoscut decât faptul că el părăsise Taşkentul şi că pensia îi fusese transferată altundeva, dar unde trăia şi cum ar fi putut da de el, nimeni nu ştia; se mai aflase că-şi schimbase adresa şi serviciul de vreo şapte ori de la plecarea lui din Vilno. Sărmana de ea, era din nou într-o stare disperată. Stătea ore în şir în părculeţul de lângă biserica grecească şi îşi plângea suferinţa ce nu mai avea sfârşit.
Odată însă, aflându-se ca de obicei în parc, o bătrânică s-a aşezat lângă ea, întrebând-o de ce e cuprinsă de atâta tristeţe. După ce au vorbit o vreme, pe când îşi lua rămas bun de la Mana, bătrânica îi spuse:
- Mamă dragă, de ce îţi pierzi timpul pe la uşile tuturor cancelariilor? Du-te mai bine la cimitirul Smolensk la Sfânta Xenia. Roagă-te la mormântul ei din tot sufletul şi ea îţi va afla soţul.
- Dar cine e această Sfântă Xenia? - întrebă Maria.
- Când îţi va găsi soţul, atunci vei înţelege cine este ea, răspunse bătrânica. La revedere, draga mea, mai am şi alte lucruri de rezolvat acum; nu uita însă să mergi la Xeniuşca. Fii sigură că nu vei regreta nicidecum.
Spunându-i acestea, femeia şi-a văzut de drum, lăsând-o cu gândurile ei. Maria a mai rămas acolo pentru câteva momente, după care s-a ridicat şi a plecat pe jos spre Smolensk. Ajungând la capela Sfintei Xenia, a făcut multe metanii, a plâns şi s-a rugat din toată inima. Se simţea umilită că nu poate face şi o mică donaţie. Apoi a plecat spre casă. A doua zi n-a mai bătut drumul pe la cancelarii, fiind obosită de atâta mers în ziua precedentă şi de atâtea rugăciuni făcute în picioare.
În cea de a treia zi însă, s-a dus totuşi la oficialităţi şi vă puteţi imagina cât de mare i-a fost uimirea, aflând că soţul ei fusese găsit în Chişinău. I s-a dat noua lui adresă.
Maria a trimis degrabă o petiţie la Curtea din Sankt Petersburg ca să-şi obţină dreptul. Cazul i-a fost rapid soluţionat, urmând să primească 30 de ruble lunar din pensia soţului ei.
Maria a mai locuit un timp în căminul Maria Andreevna, trecând adesea cu smerită recunoştinţă pe la capela Sfintei Xenia. Ceva mai târziu, s-a reîntors în Vilno, unde a răms până la sfârşitul vieţii, când a fost înmormântată lângă fata ei mult iubită.

Printre marinari şi navigatori, printre toţi cei care îşi câştigă existenţa de pe urma mării, există o vorbă, o zicală care spune: "Cel care nu a fost pe mare n-a cunoscut suferinţa; cel care nu a navigat niciodată nu L-a cunoscut pe Dumnezeu".
Aceasta presupune că marea e înşelătoare. Este plăcut să navighezi pe o mare paşnică, liniştită, când nimeni n-ar vrea să părăsească vasul pe care navighează. Dar, ca din senin, se stârneşte furtuna, marea se agită, valurile devin tot mai mari, vântul se înteţeşte şi liniştea de odinioară se risipeşte repede. Atunci, precum o surcică, nava e purtată de talazurile uriaşe, părând că nici o putere nu o mai poate salva.
În acel moment, călătorii îngroziţi, văzând şi simţind că vasul nu mai este controlat de căpitan, aflându-se în această situaţie înfricoşătoare, stârnită pe neaşteptate, sunt cuprinşi de panică şi disperare. Nu le mai rămâne decât ajutorul lui Dumnezeu şi numai acum se întorc la El, implorându-L să-i salveze.
Acelaşi fenomen poate fi observat şi pe marea vieţii. O persoană trăieşte mulţumită şi fără grijă atâta vreme cât totul e liniştit şi paşnic.
Arareori aceasta se gândeşte la viitor şi cu atât mai puţin la Dumnezeu.
Dar deodată, o furtună neaşteptată poate izbucni în viaţa ei. Şi, ca un val uriaş, toate speranţele şi planurile acesteia se năruiesc. Este târâtă ca într-o ambarcaţiune fragilă pe marea tulbure a vieţii, căutând peste tot ajutor şi sprijin, dar fără rezultat. Adesea, persoana aceea, numai când este confruntată cu astfel de necazuri şi furtuni se întoarce la Dumnezeu.
Fericit este acela care în asemenea clipe grele nu îl uită pe Dumnezeu, căutând adăpost în iubirea şi mila Lui.
Mărturiile de mai jos sunt grăitoare în acest sens.

Diferite cazuri de ajutor primite de aceeaşi persoană

Agathia Alexandrovna, o tânără ce lucrează la o firmă din Sankt Petersburg, a trimis următoarea informaţie în legătură cu ea, în două scrisori, adresate editorilor lucrării. Iată ce ne relatează ea:
A: La începutul acestui secol, în tinereţea mea, eram casieră la unul din magazinele din Sankt Petersburg. M-am familiarizat cu serviciul şi curând m-am îndrăgostit de unul din colegii mei. Me-am căsătorit şi amândoi lucram în acelaşi magazin. Soţul meu se bucura de o bună reputaţie, fiind abil în afaceri şi tratându-i pe clienţi cu deosebită atenţie. Şi, cum vorbea fluent germana, a reuşit în scurt timp să-şi atragă clienţi din întreaga comunitate germană din oraş. O firmă de comerţ din Moscova, auzind despre el, i-a propus soţului meu să lucreze acolo, cu făgăduinţa de a-i dubla salariul. Dar şi patronul nostru căuta să-l convingă să rămână în serviciul lui, promiţându-i şi el o mărire de salariu. Soţului meu însă nu i-a convenit propunerea acestuia, aşa că am plecat împreună la Moscova.
Dar mama noastră adoptivă, Moscova, nu ne-a primit prea călduros. Noii colaboratori ai soţului începuseră să-l invidieze, făcându-ne tot felul de şicane şi neplăceri. Am dus-o aşa aproape un an, dar în cele din urmă, soţul meu nemaisuportând această situaţie a renunţat la serviciu, aşa că ne-am reîntors în Sankt Petersburg, sperând ca vechiul patron să-şi menţină oferta.
Dar planurile noastre au dat greş, căci acela, ofensat de plecarea soţului, a refuzat categoric să-l reprimească. De atunci soţul meu a bătut la toate uşile, căutând ceva de lucru. Ne-am epuizat toate rezervele, ne-am pierdut toată agoniseala. Trăiam în mare lipsă şi sărăcie. Se părea că nu mai aveam nici o ieşire din această situaţie grea, când, deodată, în mod cu totul neaşteptat ne-a venit salvarea.
Într-o zi, relatând unei vecine situaţia dezastruoasă în care ne aflam, aceasta m-a sfătuit să merg la cimitirul Smolensk să mă rog la mormântul Sfintei Xenia.
- Du-te la mama Xenia cu toată încrederea, ea poate multe. Ia-l şi pe soţul tău cu tine, îmi spuse ea.
Am avut impresia că ceva parcă s-a desprins din sufletul meu păcătos, la cuvintele ei pline de credinţă. "Cum de-am putut fi atât de oarbă de L-am uitat pe Dumnezeu? De ce n-am căutat ajutorul Lui?" - gândeam eu. M-am dus repede la soţul meu; deşi membru al unei secte lutherane el a fost de acord cu mine, astfel că am plecat împreună. Am rămas în capela Binecuvântatei mai mult timp şi m-am rugat fierbinte acesteia, cerându-i ajutor în durerea noastră.
Spre seară am revenit în cameră; am pregătit ceaiul şi ne-am aşezat la masă să-l bem. Dar în clipa aceea uşa s-a deschis brusc, intrând o cunoştinţă de-a noastră, un funcţionar de la un mare magazin din Storona Petersburgului.
- Ţi-am venit cu o ofertă, Ivan Ivanovici - spuse el, salutându-l pe soţul meu. Un angajat de-al nostru a murit. Aşa că postul lui a rămas liber. Salariul este excelent. Şi cum această funcţie cere cunoştinţe de germană, te-am propus pe tine. Şeful vrea să te cunoască.
Soţul meu şi cu mine eram de-a dreptul uluiţi cât de repede ne-a venit Sfânta Xenia în ajutor. În ziua următoare, soţul meu s-a prezentat la proprietarul magazinului. S-a încheiat contractul şi el şi-a început lucrul.
Eram din nou fericiţi, gândind mereu la ajutorul miraculos revărsat asupra noastră de Sfânta Xenia.
B. Însă această fericire n-avea să dureze prea mult. Nu ne refăcusem încă bine bugetul, când soţul meu a făcut o răceală serioasă şi a căzut la pat, grav bolnav. A zăcut vreo două luni şi, cu toate încercările medicilor, el n-a mai putut fi salvat. S-a mutat la cele veşnice. Boala soţului şi toate cheltuielile legate de înmormântare m-au adus într-o cumplită stare de sărăcie, dezechilibrându-mă şi nervos.
Rudele soţului, văzând greutăţile cu care mă confruntam, m-au chemat la ele, unde am rămas tot anul. în acest timp mi-am mai restabilit sănătatea, dar mă simţeam în continuare slăbită nervos. Eram însă destul de tânără şi cu putere de muncă, aşa că am încercat să găsesc ceva de lucru; dar toate eforturile mele au fost zadarnice.
Atunci m-am hotărât să părăsesc Sankt Petersburgul, să plec din oraş într-un sătuc îndepărtat unde aveam nişte prieteni pe care îi cunoscusem când am avut problemele cu soţul meu. Ei îmi spuseseră mai demult că pe timpul verii aş putea lucra la câmp. Nu era prea uşor, dar ar fi însemnat totuşi ceva pentru existenţa mea.
În ajunul plecării mele însă m-am dus la mormântul Sfintei Xenia, rugându-mă fierbinte şi cerându-i ajutorul.
Fiind primită călduros de prietenii mei, le-am vorbit şi lor despre problemele mele, cerându-le să mă ajute.
-Va fi bine. De mâine vom începe să însămânţăm ceapă, sfeclă şi morcovi şi tu ne vei ajuta până când îţi vom găsi altceva - mi-au spus ei.
Eram mulţumită că puteam lucra iarăşi şi încercam să mă pregătesc pentru asta, dar Dumnezeu hotărâse altceva pentru mine.
În ziua următoare am primit o scrisoare de la proprietarul unui magazin unde lucrasem împreună cu soţul meu. Îmi oferea o slujbă de casieră. Sigur că am acceptat oferta şi m-am reîntors bucuroasă la Sankt Petersburg. Din nou puteam gusta puţină fericire. Mi-am început munca, mulţumind Sfintei Xenia pentru ajutorul neaşteptat.
Au trecut astfel trei ani şi jumătate. Relaţiile mele cu patronul, cu controlorul-supraveghetor şi cu ceilalţi colegi ai mei erau din ce in ce mai bune. Mi s-a promis chiar şi o majorare a salariului. Dar într-o zi am început să simt o oarecare răceală şi o atitudine ciudată din partea supraveghetorului meu. Cu timpul am observat acelaşi lucru şi din partea patronului. Neînţelegând ce se întâmplă, mi-am sporit eforturile, făcând tot posibilul să restabilesc bunele relaţii cu superiorii mei. Însă toate încercările mele rămâneau fără rezultat, ivindu-se discuţii şi reproşuri la fiecare moment. Era imposibil de a mai continua astfel, aşa că am hotărât să renunţ la slujbă, deşi ştiam cât e de greu pentru o femeie singură să se descurce în Sankt Petersburg fără mijloace de existentă.
Mai era o săptămână până la sfârşitul lunii, timp în care luasem hotărârea de a-mi părăsi serviciul. Dar, potrivit obiceiului meu, în duminica următoare m-am abătut pe la cimitirul Smolensk, la mormântul Sfintei Xenia, implorând-o să mă salveze din nou, să-mi găsesc un alt serviciu.
Şi ce credeţi că s-a întâmplat? Cum am ajuns la magazin a doua zi, am constatat cu mirare că supraveghetorul meu nu numai că nu m-a mai admonestat, dar s-a arătat chiar plin de politeţe fată de mine. Mi-a spus că e mulţumit de felul în care muncesc şi m-a rugat să rămân după programul de serviciu pentru a discuta. Nu eram în stare să înţeleg această schimbare bruscă în comportarea lui, aşa că mi-am văzut mai departe de lucru. Pe la ora două după-amiaza, supraveghetorul a venit din nou la mine, făcându-mi cunoştinţă cu o doamnă în doliu. În timpul conversaţiei cu aceasta, am aflat că ea era sora lui. Rămăsese văduvă de curând şi fără mijloace de existenţă, dar acum, prin mila lui Dumnezeu, ea găsise un serviciu bun pe care urma să-l înceapă chiar în ziua următoare. După lucru, supraveghetorul s-a îndreptat spre mine, cerându-şi scuze că m-a nedreptăţit. Grija ce i-o purta surorii sale îl făcuse să se gândească la ea ca să-mi ia locul şi aceasta îl determinase să mă trateze astfel. Acelaşi lucru aveam să-l aflu în ziua următoare şi de la patronul meu, căruia tot el îi strecurase acest gând.
Întorcându-mă acasă, seara, am început să mă rog, mulţumind lui Dumnezeu şi Sfintei Xenia pentru tot ajutorul primit. Dar, de parcă acest noroc n-ar fi fost destul pentru mine, două zile mai târziu am primit un pachet prin poştă conţinând diverse lucruri de îmbrăcăminte - un costum, o fustă, două capoate de mătase, mănuşi, o pălărie şi altele, însoţite de un bilet:
"Dragă necunoscută, sper să primeşti aceste mici atenţii pe care ţi le-am trimis. Mie nu mai îmi fac trebuinţă şi, cunoscându-ţi situaţia, îmi dau seama cât de greu este pentru o văduvă să se descurce în viaţă".
Neştiind ce să fac cu pachetul i-am cerut sfatul şefului meu. A citit şi el biletul şi mi-a spus: "Primeşte-le ca pe nişte daruri din partea lui Dumnezeu şi mulţumeşte-I că mai există oameni pe pământ care nu-i uită pe cei sărmani".
A trecut destul timp de atunci şi eu - având astfel existenţa deplin asigurată - mă aflu în cele mai bune relaţii de colaborare atât cu patronul meu, cât şi de adevărată prietenie cu toţi colegii mei de serviciu. Şi aşa mi-a ajutat Bunul Dumnezeu să trăiesc până la sfârşitul vieţii. Mă simt îndatorată pentru tot binele rugăciunilor şi ajutorului miraculos al Binecuvântatei Xenia, pe care o voi considera întotdeauna drept o mare Sfântă.

Salvarea unei familii de la dezastru în trei situaţii diferite

Soţul doamnei I., Dimitrie, suferea de patima băuturii de mai mulţi ani. Din acest motiv, în familie erau numai certuri, discuţii şi neplăceri de tot felul. Soţia încercase în repetate rânduri să-l convingă să renunţe la acest viciu, rugându-se fierbinte Sfintei Xenia să-i vină în ajutor.
În cele din urmă soţul s-a îmbolnăvit grav, pierzându-şi adesea cunoştinţa. Dar soţia devotată nu a deznădăjduit. Se ruga acum Sfintei Xenia cu şi mai multă stăruinţă, iar când soţul şi-a revenit, i-a cerut să se roage şi el. Rugăciunile acestei femei credincioase au fost auzite.
Odată, după ce-i trecuse criza, Dimitrie îi spuse soţiei:
- Roagă-te mai mult; îţi dau cuvântul meu că dacă mă fac bine, n-am să mai iau strop de votcă în gură.
Şi aşa s-a întâmplat. Soţul s-a liniştit şi şi-a redobândit sănătatea. De atunci au trecut cinci ani şi nu numai că nu s-a mai atins de băutură, dar acum încearcă să-i convingă şi pe alţii să renunţe la ea.
Recăpătându-şi sănătatea, D. J. a început să-şi caute serviciu. A încercat multă vreme, dar n-a reuşit. În cele din urmă a hotărât să plece în oraşul învecinat şi să vadă ce poate face acolo. Înainte de plecare el şi soţia s-au dus amândoi la biserică, rugându-se cu lacrimi Sfintei Xenia. Soţul a plecat şi n-au trecut patru zile că soţia a primit o telegramă de la el, anunţând-o că s-a angajat.
Totuşi necazurile n-au luat sfârşit, deoarece la zece luni după ce începuse lucrul, Dimitrie s-a îmbolnăvit de o febră îngrijorătoare, care l-a chinuit tot anul. Nu-i ajuta nici un medicament. Luptând cu boala soţului, d-na I. s-a hotărât să plece la Sankt Petersburg la Sfânta Xenia. A făcut o slujbă la mormântul acesteia, a luat nişte pământ şi a cumpărat o iconiţă. Întoarsă acasă, a cusut pământul în perna soţului şi i-a agăţat iconiţa de pat. Rezultatele credinţei ei s-au văzut pe loc. În prima noapte, soţul a dormit liniştit, febra nu l-a mai chinuit, iar dimineaţa s-a trezit complet refăcut. A trecut o perioadă bună de timp de atunci, dar crizele febrei nu l-au mai supărat.

Salvarea fiului de la un accident mortal

Feliciata Treskina cinstea cu evlavie de mai mulţi ani pe slujitoarea lui Dumnezeu, Xenia, şi întotdeauna apela la ajutorul ei în vreme de necaz. Şi toate rugăciunile ei se făceau auzite.
D-na Treskina a lăsat scris într-o scrisoare: "Locuiesc în oraşul Nerekht din provincia Kostroma. Cei doi fii ai mei, amândoi căsătoriţi, locuiesc şi muncesc la vreo patruzeci de verste de Nerekht.
În ianuarie 1909 amândoi mi-au făgăduit că mă vor vizita. Am aşteptat multă vreme sosirea lor. Deoarece n-au ajuns, am început să mă neliniştesc. Simţeam în sufletul meu că s-a întâmplat ceva.
Eram deja agitată, căci se apropia pomenirea Sfintei Xenia şi ţineam cu tot dinadinsul ca în ziua aceea să ajung la mormântul ei şi să mă rog. Dar se părea că nu mai era posibil, această situaţie de neexplicat cu fiii mei aducându-mă într-o stare de mare nelinişte.
Pe 23 ianuarie, neavând nici un semn de la ei, am început să plâng. Am umblat toată ziua cu ochii plini de lacrimi, dar cu sufletul numai într-o rugăciune către Dumnezeu şi slujitoarea Lui, Xenia, pentru a-mi trimite ajutor mie şi copiilor mei. Când ceilalţi din familie m-au întrebat ce, oare, s-a întâmplat, nu le-am spus nimic, dar lacrimile nu mai conteneau. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în ziua următoare.
În cele din urmă, n-am mai putut suporta asta. M-am îmbrăcat repede şi am pornit-o spre catedrală pentru vecernie. Am rugat preotul să-mi primească acatistul, am plâns şi mă rugam întruna Sfintei Xenia. Şi am simţit că dintr-o dată mă liniştesc; când m-am întors acasă nici n-am avut răgaz să mă dezbrac, că băieţii au şi apărut. Cu nespusă bucurie am alergat în întâmpinarea lor, dar când au început să se facă comozi, am observat un bandaj la mâna stângă a fiului celui mic şi l-am întrebat:
- Ce ţi s-a întâmplat? De ce ai mâna bandajată?
- Mamă, acum sunt bine, nu te speria, răspunse el.
Probabil că te-ai rugat pentru mine astăzi şi rugăciunea ta mi-a salvat viaţa. Ieri am hotărât să venim, ştiind că tu doreşti să cinsteşti neapărat ziua Sfintei Xenia.
Dimineaţa am stabilit să-l iau şi pe Dimitrie şi să venim împreună. Când am ajuns la el acasă, nu era încă pregătit, aşa că a făcut-o atunci. în timp ce îşi împacheta lucrurile a scos un pistol dintr-un raft şi l-a aşezat pe masă; apoi a intrat într-o altă cameră să-şi ajute soţia. Cum mă plictisisem, am început să mă joc cu pistolul şi să-l examinez, fiind convins că nu e încărcat. Pe când îl studiam, gândind cât e de mic şi totuşi câţi oameni mor de pe urma lui, am apăsat pe trăgaci. S-a auzit pe loc o împuşcătură. M-am speriat îngrozitor, deşi nu simţisem nici o durere. Dimitrie şi soţia sa au dat buzna în cameră - au privit lung; încheietura mâinii mele era plină de sânge şi în mâna dreaptă ţineam pistolul. Stăteam nemişcat, pălisem şi abia mă mai ţineam pe picioare. M-au aşezat imediat pe scaun, mi-au spălat şi mi-au bandajat mâna, apoi au trimis după doctor.
S-a întâmplat ca glonţul să treacă numai prin partea cea moale a mâinii mele stângi, printre degetul gros şi arătător, doar atingându-mi osul. Doctorul m-a bandajat şi mi-a spus că nu e nimic grav, iar în câteva zile mâna se va reface complet. Apoi el a plecat şi noi ne-am pregătit de drum - îşi încheie el spusele.
Ce am simţit eu în timp ce îmi istorisea băiatul nu se poate exprima. înţeleg doar cât e de puternică rugăciunea mamei şi cât de sensibili sunt Sfinţii lui Dumnezeu la rugăciunile noastre.
- Minunate sunt lucrurile Tale săvârşite prin Sfinţii Tăi, o, Doamne?
Am cerut atât fiilor cât şi nepoţilor mei să o cinstească precum se cuvine pe Sfânta Xenia şi să n-o uite niciodată la nevoie.

Un ţăran este salvat de la pedeapsa cu închisoarea, care i-ar fi distrus familia

În 1909, în Griasoveţk, un sătuc din provincia Vologda a avut loc o întâlnire la care s-au discutat diferite probleme de agricultură. Ţăranii au dezbătut toate în amănunt, dar părerile lor fiind împărţite, în final n-au ajuns la nici o concluzie. Cum adesea se întâmplă, s-au stârnit discuţii, certuri între ei, ajungându-se până la bătaie. În timpul unei astfel de izbucniri A. I. Krutikov l-a lovit pe vecinul lui, Frokofiev, atât de tare, încât i-a rupt mâna.
Deoarece incidentul s-a produs în plin vacarm, totul a trecut neobservat, nimeni nu ştia că braţul Iui Prokofiev fusese rupt. Dar a doua zi, când Krutikov a aflat de Prokofiev, a alergat repede la el acasă să-i ceară iertare. S-a rugat mult ca să-l ierte, dar Prokofiev nici nu voia să audă.
- N-am să te iert pentru asta. Te voi da în judecată - îl ameninţă acesta.
Krutikov şi-a vizitat vecinul de mai multe ori, de fiecare dată exprimându-şi sincer regretul pentru cele întâmplate şi rugându-l să nu-l reclame, ştiind că rezultatul nu ar fi fost decât închisoarea. Prokofiev nu l-a luat în seamă şi obţinând un certificat de la medicul legist l-a înaintat instanţei spre acuzare. Krutikov s-a înspăimântat. A plecat la Vologda să consulte un avocat, care însă nu l-a încurajat. I-a spus că fapta comisă nu poate fi iertată şi cazul lui e pasibil de o pedeapsă de 6 luni privare de libertate.
Krutikov s-a întors acasă complet descurajat, nu-i mai trebuia nici mâncare şi nici odihnă. Peste asta s-a mai adăugat şi o altă nenorocire. A izbucnit un incendiu care i-a distrus aproape totul. Dar oricum, această nouă lovitură parcă l-ar fi însufleţit. Pentru un timp, el a uitat de tot necazul şi a început să-şi repare casa.
Când s-a sfârşit lucrul şi familia locuia acum într-o casă nouă, i-au revenit gândurile privitoare la proces. Curând a primit şi o citaţie pentru a se prezenta la tribunal.
Krutikov îşi pierduse orice nădejde. Adesea îşi spunea:
- De-acum să nu mai aud de masă sau de somn. Chiar dacă familia mea se poate odihni, eu unul, nu mai sunt în stare. Nu îmi mai rămâne decât să plâng şi să mă rog întruna: O, Doamne, crută-mă de necazul ăsta.
Într-o seară s-a întors acasă foarte obosit şi s-a pregătit de culcare. Dar iarăşi gândul la proces nu l-a lăsat să se odihnească. A început să se roage şi să se închine. în cele din urmă, nemaiavând răbdare să stea în pat, s-a sculat şi a plecat să-şi viziteze un vecin, încercând astfel să-şi alunge mâhnirea. S-a întâmplat ca tocmai în ziua aceea să vină în vizită şi o rudă de-a vecinului care locuia în Sankt Petersburg.
S-au discutat de toate, iar Krutikov i-a povestit şi acestuia necazul lui.
- Ia cărticica asta, îi spuse străinul. Am auzit că Sfânta Xenia e de mare ajutor la necaz. Ia-o, citeşte-o şi roagă-te cu credinţă. Poate Dumnezeu te va ajuta în durerea ta.
"Lectura m-a impresionat deosebit de mult - scrie Krutikov. Cu cât citeam mai mult, cu atât doream să aflu mai multe despre Sfânta Xenia. Descrierea despre milostivirea lui Dumnezeu revărsată asupra celor care cer ajutor cu credinţă Sfinţilor Săi, Sfintei Xenia, m-a uimit până într-atât, încât simţeam că mi se zbârlise părul şi sângele îmi îngheţase în vine".
Krutikov a citit cărticica, cu nesaţ, de mai multe ori, iar spre dimineaţă a stins lumina şi s-a închinat, pregătindu-se de culcare. Dar din nou n-a putut adormi.
- Ce se va alege de familia mea dacă voi fi închis? Se apropie şi recoltatul, iar eu sunt singurul ei sprijin. Ceilalţi sunt fie prea mici, fie prea în vârstă, nimeni altul nu mai e capabil de muncă. Familia mi-e pierdută, gândea el.
S-a ridicat din pat, s-a îndreptat spre icoana Sfintei Xenia şi a început să se roage cu toată fiinţa pentru a fi ajutat, făgăduind să-i ţină aprinsă permanent o candelă spre pomenirea ei, dacă aceasta îl va scăpa de la închisoare.
Şi ce credeţi că s-a întâmplat? La ziua fixată, cazul lui a ajuns la Curtea de apel. Se adunaseră aici mulţime de reclamanţi şi pârâţi. Toţi vroiau ca problemele lor aflate pe rol să fie soluţionate în aceeaşi zi. Prokofiev şi Krutikov au fost programaţi ultimii. S-au început dezbaterile. Judecătorul audiase multe cazuri în ziua aceea şi cam întârziase. Era şi o căldură sufocantă în sala arhiplină, se făcuse ora mesei şi cazul lor nu fusese încă dezbătut.
Atunci Krutikov, vrând să mai încerce pentru ultima oară o rezolvare paşnică cu Prokofiev, evitând calea instanţei, a întrebat-o pe secretară:
- Cazul nostru va fi audiat curând?
- Nu, nu chiar, mai durează ceva, doar este ultimul, spuse aceasta.
- Atunci am mai avea timp de un ceai?
Zâmbind, parcă ghicindu-i gândul, secretara privi lung părţile, rostind:
- Desigur că este timp de un ceai.
Krutikov şi Frokofiev împreună cu martorii au părăsit clădirea, îndreptându-se spre o ceainărie. De-a lungul drumului Krutikov se ruga neîncetat Sfintei Xenia. Din nou încercă să-l roage pe Prokofiev să pună capăt conflictului pe cale amiabilă, dar Prokofiev era de neclintit. Au ajuns la ceainărie, au comandat ceaiul şi Krutikov gândi: "Poate aici, la ceai, reuşim să cădem la pace".
Au băut ceaiul şi Krutikov era pe punctul de a-l ruga iar pentru împăcare, când un gardian de la tribunal dădu buzna strigând revoltat: "Ce faceţi, părţilor, aici? Cazul vostru a fost strigat iar voi beţi ceai; grăbiţi-vă la tribunal!"
Krutikov a dat fuga acolo ca un nebun, dar Prokofiev cu martorii lui şi-au văzut mai departe de ceai fără a-l lua în seamă pe acesta. Krutikov a ajuns înaintea completului de judecată chiar în clipa când judecătorul striga: "Krutikov şi Prokofiev, nu vreţi să soluţionaţi problema paşnic?"
- Desigur că aceasta îmi este dorinţa, onorată Instanţă, răspunse Krutikov.
- Bine, bine, dar tu, Prokofiev, ce ai de spus?
- El nu este prezent, replică secretara. A ieşit cu martorul să bea un ceai.
- Ce?! Porcul! Eu am venit special din oraş ca să-i ajut, iar ei, fiind doar la două verste distanţă n-au avut răbdare să li se examineze cazul? - spuse judecătorul vizibil iritat.
Apoi a consemnat ceva în filele dosarului şi a anunţat:
- Cazul Prokofiev contra Krutikov este clasat.
Tocmai anunţase asta când Prokofiev apăru cu martorii.
- Sunt aici - spuse el judecătorului.
- Afară! - strigă acesta către el. Pleacă şi termină-ţi ceaiul. Cazul s-a pronunţat.
Sala a izbucnit în râs la adresa lui Prokofiev, dar nimic nu era amuzant şi pentru Krutikov; el era cuprins numai de uimire.
"Acesta este - cugetă el - răspunsul rugăciunii mele către Sfânta Xenia. Aşa lucrează Dumnezeu prin Sfinţii Lui".
Krutikov se grăbi spre casă spre a împărtăşi vestea cea de bucurie casnicilor săi, neştiind cum să-i mulţumească Sfintei Xenia. El a trimis bani pentru uleiul din candela ce ardea neîntrerupt la mormântul acesteia, dând slavă lui Dumnezeu Celui minunat întru Sfinţii Săi.

Vindecarea unei suferinţe îndelungate

În districtul Kuban, un om pe nume Ştefan, zăcea bolnav de doi ani. Rudele au încercat totul pentru salvarea lui, însă nimic nu-i era de ajutor. Auzind că Binecuvântata Xenia ajută pe mulţi care îi cer ajutorul cu credinţă, una din rudele bolnavului, Ivan Osipovici Andrienki, un cetăţean respectabil, a trimis o scrisoare la paraclisul cimitirului Smolensk cu rugămintea de a se face rugăciune pentru cel bolnav. A primit o scrisoare de confirmare a cererii lui şi la scurt timp după aceasta, el a trimis o nouă scrisoare în care mărturisea: "Vă sunt nespus de recunoscător pentru slujba dumneavoastră. Bolnavul nostru. Ştefan, şi-a revenit. A suferit vreme de doi ani, dar acum şi-a redobândit sănătatea".

Ajutor în rezolvarea unei probleme familiale ce părea de nerezolvat

Întâmplarea de mai jos este o copie fidelă după mărturia lăsată de Filip Ivanovici Sorokin privind ajutorul revărsat asupra lui de către Binecuvântata Xenia. Domnul Sorokin e un consilier universitar pensionat.
"Vreme de doi ani n-am avut linişte din cauza familiei mele, a problemelor legate de casă şi nu puteam găsi nici o soluţie de rezolvare. Dar cum se întâmplă întotdeauna, trebuia să apară ceva.
Trăiesc în Kiev, dar o dată a trebuit să plec la Sankt Fetersburg pentru câteva zile. La plecare, soţia mi-a spus că auzise de la o prietenă de-a ei că Sfânta Xenia, al cărei mormânt se află în cimitirul Smolensk, oferă ajutor oricui i l-ar cere.
Înainte de-a ajunge în Sankt Petersburg, exact pe 25 aprilie, am trecut pe la mormântul acesteia să mă rog, cerându-i ajutor în situaţia mea. După aceasta, în ziua următoare, pe 26 aprilie, în decurs de două ore am ajuns repede la o concluzie privind problema mea, căreia nu-i găsisem rezolvare timp de doi ani. Acum totul era uşor de rezolvat de parcă o putere mai presus de fire mă dirijase, arătându-mi calea.
Pun această minune pe seama Atotputernicului Creator şi a rugăciunilor Binecuvântatei Xenia. Pe 28 aprilie, am mers pentru a doua oară la paraclisul Sfintei Xenia ca să-mi exprim mulţumirea şi să dau slavă Bunului Dumnezeu pentru milostivirea revărsată asupra mea, păcătosul.
Nu mă refuzaţi, ci binevoiţi să primiţi din partea mea o candelă de argint şi 25 de ruble pentru uleiul care să ardă continuu la mormântul acesteia tot anul".

Ajutor din belşug revărsat de Binecuvântata (o povestire relatată de d-na A. Smirnov)

Într-o primăvară, mă întorceam la Sankt Petersburg de la moşia unei bune prietene. Era necesar s-o ţin de-a lungul drumului şi, cum era o primăvară capricioasă, am avut destule probleme. După ce am parcurs aproape douăzeci de verste de la ultima staţie, era imposibil să ne continuăm drumul din cauza inundaţiilor. Se înserase şi, la sfatul vizitiului meu, ne-am întors, cerând ospitalitatea unei doamne pline de amabilitate, a cărei proprietate era chiar în drumul nostru.
În timp ce ne îndreptam într-acolo, vizitiul mi-a explicat că acolo locuia o anume Maria Sergheevna Goreva, o persoană evlavioasă şi cunoscută ca făcând multă milostenie.
Într-adevăr, doamna s-a dovedit a fi o gazdă cât se poate de sinceră şi primitoare. Aflând că sunt din Sankt Petersburg, doamna m-a primit cu mare bucurie, ca pe o rudă de-a ei.
I-am cerut scuze pentru deranj, dar ea nici nu m-a luat în seamă.
- Destul, destul! - exclamă ea. Sunt atât de fericită să aud vorbindu-se de Sankt Petersburg şi mai ales să am plăcerea să primesc vizita unei persoane chiar deacolo. Sankt Petersburg este oraşul meu natal - adăugă ea zâmbind, spre a-şi justifica interesul deosebit manifestat fată de el.
Maria era încă tânără şi frumoasă. Avea atâta căldură şi bunătate în privirea ei, încât automat se confirma tot ce auzisem despre ea de la însoţitorul meu.
Întreaga ei fiinţă era inundată de o lumină deosebită, lăuntrică şi în ciuda simplităţii ei, avea ceva tainic, simţeai o tărie profundă, care irezistibil te atrăgea spre ea încă de la prima vedere.
După ce-am băut ceaiul, am trecut din sufragerie în salon şi curând conversaţia noastră s-a animat. Cu un viu interes mi-a cerut să-i vorbesc despre Sankt Petersburg în cele mai mici detalii.
- Cât eşti de fericită că vei revedea Petersburgul atât de curând - spuse ea, şi deodată privirea i s-a cam întristat. A făcut o pauză în care m-a urmărit lung, de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva, dar nu era încă hotărâtă dacă s-o facă sau nu.
M-a străfulgerat un gând:
- Poate aţi dori să vă fac un serviciu ajungând în Sankt Petersburg; puteţi fi sigură că am să vă ajut cu toată plăcerea - i-am spus eu.
- O, te-aş ruga nespus de mult, dacă ai fi atât de amabilă şi nu te-ar deranja prea mult... - îmi spuse ea, şi, ridicându-se, a intrat într-o altă cameră de unde a revenit într-o clipă cu nişte monezi de aur într-un plic, pe care mi le-a înmânat.
- Iată, continuă ea, dându-mi plicul. Când ai să ajungi în Sankt Petersburg du-te te rog la cimitirul Smolensk; ai să vezi acolo mormântul Sfintei Xenia. Mulţumeşte-i din partea mea şi împarte monezile astea săracilor.
- O voi face cu mare plăcere - am spus eu. De când îmi doresc să ajung şi eu la mormântul acesteia, de care am auzit atâtea! Dar probabil că aveţi un motiv anume să-i cinstiţi astfel memoria Sfintei Xenia.
- O, desigur, nu este nici un secret şi chiar de-ar fi, de dragul adevărului trebuie să trecem peste el.
Mi-a spus acestea cu atâta fermitate, încât n-am mai rostit un cuvânt şi aşteptam urmarea.
Între timp ea s-a ridicat, s-a dus de mai multe ori în sufragerie, parcă gândind la ceva, s-a aşezat apoi în faţa mea şi a început să-mi povestească pe un ton liniştit, dar plin de însufleţire:
- M-am născut în Sankt Petersburg, într-o familie de negustori. La început am trăit în mare îndestulare; aveam caii noştri, trăsurile, servitorii şi tot ce ţinea de bunăstare. Am fost educată într-un gimnaziu particular şi eram în clasa a V-a, când un mare necaz s-a abătut asupra familiei noastre. Tatăl meu a falimentat şi ne-am trezit cu poliţia la uşă, confiscându-ne toată averea, până şi îmbrăcămintea. Tata ne-a anunţat că suntem ruinaţi datorită căderii pieţii, că el pierduse 350.000 de ruble (bonuri de bancă) într-o lună şi acum nu mai aveam decât datorii.
Pe atunci eu nu conştientizam gravitatea celor întâmplate, dar ştiu că a fost o lovitură cumplită pentru mama.
Îmi amintesc acestea de parcă s-ar întâmpla acum. Mama se închina în faţa icoanei rostind: "Facă-se voia Ta, Doamne!' Cu o mare smerenie ea acceptase voia Lui.
M-a învăţat ca şi eu să fac la fel: "Niciodată să nu-ţi pierzi cumpătul, draga mea, oricât de grele ar fi necazurile", îmi spunea ea, "noi ne-am pierdut doar banii, dar viaţa constă în mai mult decât atât. Roagă-L pe Dumnezeu să te binecuvinteze cu un soţ bun, lipsit de viciul băuturii şi care să aibă evlavie la Sfânta Xenia pentru că ea v-ar fi de mare ajutor".
Din ce pricină mama era atât de speriată de un soţ beţiv aveam să mă întreb mai târziu. Nu înţelegeam prea bine pe atunci ce înseamnă un "beţiv", căci în familia noastră nu numai că nimeni n-avea meteahna aceasta, dar tata ne şi interzicea să ţinem în casă vreo picătură de alcool.
Curând după ruinarea noastră, tata a găsit de lucru într-un magazin, ca funcţionar, câştigând doar 60 de ruble lunar.
Era foarte greu pentru noi să subzistăm în aceste condiţii, aşa că eu a trebuit să renunţ la şcoală şi să încep să lucrez pe post de casieră în acelaşi loc cu tata. Situaţia familiei noastre s-a mai ameliorat puţin, dar curând ne-am trezit cu o altă nenorocire. Mama, care se îmbolnăvise din ziua necazului cu tata, a murit subit în urma unui atac de cord. Un an mai târziu, l-am pierdut şi pe tata, aşa că am rămas orfană la 17 ani. Am continuat să lucrez în acelaşi magazin.
La doi ani după moartea părinţilor mei, m-am căsătorit cu un patron care ţinea un magazin de carte - o persoană cu greutate, cu aceleaşi preocupări spirituale ca şi mine, fapt ce m-a şi atras spre el.
Într-adevăr, soţul meu se dovedise a fi un model de familist, un om cu totul deosebit. Primii trei ani de căsnicie au fost cei mai fericiţi din viaţa mea.
În acest răstimp ni s-au născut doi băieţi. Întrucât soţul meu câştiga foarte bine şi nu duceam nici o lipsă materială, credeam că această fericire nu va avea sfârşit. Dar Dumnezeu plănuise altfel viaţa noastră.
În acest moment Goreva suspină adânc şi tăcu pentru câteva clipe. Apoi îşi reluă istorisirea:
- Într-o seară, soţul meu s-a întors foarte târziu acasă, contrar obiceiului său, şi intrând în cameră a început să strige. Am crezut că îl durea ceva. Speriată, m-am repezit către el, dar în acel moment, deoarece el oftă adânc, am simţit că mirosea puternic a vin. La aceasta, o mare mirare mi s-a imprimat automat pe faţă şi, atunci, soţul meu a reacţionat neplăcut:
- De ce mă priveşti astfel? Ce eşti aşa surprinsă? Am băut şi eu ceva - un bărbat la treizeci de ani doar are dreptul să bea! Ce este atât de nemaipomenit?!
- Nimeni nu ţi-a spus asta.
- Nici nu e cazul! Şi de ce nu dormi la ora asta? Du-te la culcare!
Am încercat să adorm, dar n-am putut. Era ca un foc ce ardea în mine şi cugetam: dacă aceasta e numai începutul?
De fapt socrul meu suferise îngrozitor de patima asta, motiv pentru care şi murise. Mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă şi soţul meu l-ar moşteni şi simţeam că îmi vine rău la gândul ăsta.
Dimineaţă, soţul meu s-a trezit mai palid ca de obicei, dar liniştit, aşa cum îl ştiam, şi totuşi cam gânditor, n-a spus un cuvânt legat de cele întâmplate cu o seară înainte şi nici eu n-am deschis discuţia.
A trecut o săptămână, începusem să mă liniştesc când, deodată, s-a repetat acelaşi lucru, însă şi mai rău. Nu mai era nici o îndoială. Soţul meu căzuse în patima băuturii şi încă în asemenea măsură încât nu mai putea să adoarmă fără ea.
Calvarul ăsta a durat câteva luni, aproape un an. Soţul meu şi-a pierdut serviciul; între timp ni se născuse al treilea copil.
A trebuit să ne mutăm din apartamentul nostru mare şi frumos într-o cămăruţă în cartierul Perski. Acum trăiam doar din ce câştigam eu lucrând croitorie. Dar cum să te descurci cu trei copii când munceşte unul singur?
Ne-am trezit într-o sărăcie cumplită. Eram plini de datorii.
Îmi amintesc cum odată, în ajunul plăţii chiriei, pe când soţul şi copiii mei dormeau liniştiţi, a intrat proprietăreasa iritată, ameninţându-mă că de nu plătesc chiria până a doua zi, să-mi aleg: ori îmi va arunca beţivul din casă, ori pe noi în stradă.
Ce îi puteam spune?
Fiind epuizată de osteneala muncii şi de necazuri, eram atât de slăbită, încât simţeam că mă voi prăbuşi dacă îmi va mai spune ceva.
- Daria, te rog, vorbim mâine dimineaţă şi atunci îţi voi da răspunsul.
- Bine, spuse ea ridicându-se, dar înainte de-a ieşi din cameră, privindu-mă, îmi repetă ameninţarea ei.
Abia s-a închis uşa în urma ei, când, zărind portretul mamei, mi-am luat capul în mâini şi am început să plâng cu amar, spunând:
- Mamă dragă, de ce ţi-ai uitat fiica? Roagă-te pentru mine, ce să fac! Nu mai am putere şi simt că nu mai pot continua astfel.
Din acel moment n-am mai încetat rugăciunea şi imploram fierbinte mila lui Dumnezeu să-mi salveze soţul, dar Dumnezeu părea că nu mă auzea. Dumnezeu primeşte de fapt orice rugăciune, dar, câteodată, El vrea să i-o ceri prin Sfinţii Lui, ca să-i slăveşti şi pe aceştia. Dumnezeu ne cere nouă, păcătoşilor, să alergăm la Sfinţii Lui, ca, prin rugăciunile lor, plăcute Lui, El să ne împlinească dorinţele.
Aşa s-a întâmplat şi cu mine. După ce am plâns cât am putut, am încercat să mai lucrez, dar, epuizată cum eram, m-a cuprins o ameţeală, capul căzându-mi pe masă.
Nu-mi amintesc cât am aţipit, dar în timp ce dormeam am văzut un tânăr stând în faţa mea, îmbrăcat cât se putea de simplu. M-a luat de mână, rugându-mă să-l însoţesc.
Era de parcă o putere nevăzută mă ridicase, iar eu l-am urmat fără nici o obiecţie. Am mers mult timp pe nişte străzi întunecate şi am simţit deodată că picioarele mele nu mai atingeau pământul. în cele din urmă, ne-am oprit în faţa unei grădini mari şi frumoase. Privind prin gard am văzut în întunericul nopţii numai cruci albe. Am încercat să mă întorc dinspre cimitir, căci eram speriată, dar însoţitorul meu mă linişti:
- Mulţi drepţi odihnesc aici, de ce să te temi de ei?
Şi neaşteptând răspunsul meu, m-a luat de mâna dreaptă iar cu stânga a deschis poarta fără a face nici un zgomot.
Eram în întuneric; în depărtare se vedea o lumină care ne atrăgea spre ea.
- Du-te într-acolo! - îmi spuse el, căci este mult timp de când ele te aşteaptă acolo.
Apoi a dispărut şi nu l-am mai văzut. Am început să alerg speriată în direcţia luminii. în cele din urmă am ajuns acolo şi m-am trezit în fata unei capele de unde ieşea o lumină albăstruie, asemănătoare unui foc bengal.
Dinăuntru se putea auzi cântându-se "Veşnica pomenire". Am intrat şi am văzut-o pe mama aplecată peste mormânt; plângea. Am întins mâinile spre ea şi am strigat: "Mamă!" - după care m-am deşteptat.
A trecut mult până mi-am venit în fire după acest vis, şi-n timp ce priveam în jurul meu m-am liniştit deodată, cugetând la cele ce mi se descoperiseră.
Era de parcă îmi căzuse o perdea de pe ochi. Îmi aminteam limpede toate sfaturile pe care mi le dăduse mama şi de care eu uitasem în ultimii ani. Am înţeles că mama se ruga cu lacrimi Sfintei Xenia pentru binecuvântarea mea şi că însoţitorul meu tainic mă îndruma spre acea lumină. În zori, am hotărât să pornesc spre cimitir spre a da o slujbă pentru pomenirea mamei şi să mă rog Sfintei Xenia.
Aşa am şi făcut, lăsându-mi copiii şi soţul cu gândul că el se va trezi mai târziu.
Când am ajuns la capelă, viziunea din timpul nopţii mi-a reapărut atât de clar încât am retrăit totul şi, căzând în genunchi chiar în locul unde o văzusem pe mama, am rămas acolo rugându-mă neîncetat. Am simţit apoi că parcă mi se luase toată povara ce o simţeam pe suflet şi m-am întors atât de uşurată încât nici nu mi-am dat seama când am şi ajuns pe strada noastră. Dar, deodată, am auzit un zgomot de sirenă, nu departe de mine, şi ridicând capul am văzut o echipă de pompieri în faţa casei noastre. Tocmai stinseseră focul în căminul nostru.
Văzând aceasta, am îngheţat. M-am repezit strigându-mi copiii şi soţul. Vroiam să intru pe poartă dar nu mă mai ţineau picioarele. Totul mi s-a întunecat şi am căzut leşinată.
Când mi-am revenit mă aflam într-o cameră mare, strălucitoare, mobilată deosebit de frumos. La capul patului era un bătrânel ce îmi ţinea mâna luându-mi pulsul. Văzând că am deschis ochii, el s-a întors dinspre o femeie - şi ea în vârstă - ce stătea lângă un fotoliu, îmbrăcată într-o rochie de mătase neagră, şi-mi spuse:
-Ţi-ai revenit, pericolul a trecut. Totuşi ai nevoie de un sedativ.
Mi-am amintit de incendiu şi am întrebat de familia mea.
-Nu-ţi face griji - îmi spuse femeia cu glas liniştitor - soţul dumitale e doar puţin rănit, iar copiii n-au păţit nimic. Sunt în camera dealături. Doi dintre ei dorm iar cel mare o să apară imediat.
Observând privirea mea speriată, femeia m-a înţeles şi a cerut servitorilor ei să mi-i aducă pe copii ca să mă liniştesc.
Văzându-i în siguranţă m-am închinat şi am întrebat-o unde mă aflu.
- Eşti la mine acasă, în camera fostului meu soţ, generalul L., îmi răspunse văduva. Tocmai s-a întâmplat să mă întorc de la Sfânta Liturghie de la Lavra Alexandru Mevski când, trecând pe strada dumitale, am auzit strigătele. Mi-am lăsat trăsura şi am intrat în curtea plină de lume. Când am ajuns eu, pompierii deja îi salvaseră pe doi dinte copii scoţându-i pe geam; soţul dumitale era cu al treilea în braţe, dar, alunecând, şi-a fracturat piciorul; atunci am luat eu copilul şi i-am adus apoi pe toţi la mine. Servitorii mei te aşteptau deja, aşa că te-au luat şi pe dumneata. Focul a izbucnit în bucătăria proprietăresei dumitale şi în mai puţin de jumătate de oră a ars totul, aşa încât nu s-a mai salvat nimic din ceea ce aveai.
- Slavă Bunului Dumnezeu că mi-a salvat familia! Dar câtă neplăcere şi deranj v-am pricinuit, doamnă! - i-am spus întorcându-mă spre ea.
- Vă rog să nu vă gândiţi la aşa ceva. Casa mea e atât de mare, nu m-aţi deranjat deloc. în plus, ador copiii. Cu voia lui Dumnezeu, puteţi sta la mine până când soţul dumneavoastră se va însănătoşi, ca să fiti întremaţi cu toţii - îmi spuse gazda mea, plină de o amabilitate sinceră.
- Dar unde este soţul meu acum?
- Este jos; am o locuinţă cu două etaje - îmi explică soţia generalului. Acum este bandajat şi a fost tare îngrijorat de absenţa dumitale atât de matinală,
- Am să vă explic mai târziu unde am fost atunci, i-am spus eu.
M-am ridicat din pat a doua zi, dar soţul meu a mai zăcut două săptămâni.
Cât am stat împreună ne-am simţit tare bine; o îndrăgisem mult.
Era o văduvă cu un suflet minunat, ca de sfântă. Avusese şi ea copii dar îi pierduse de mici şi de atunci nu mai putea trece indiferentă pe lângă vreunul.
I-am povestit viaţa mea fără a-i ascunde nimic din toată durerea mea: m-am plâns de slăbiciunea soţului meu, i-am relatat viziunea mea şi i-am spus unde fusesem în dimineaţa incendiului.
Ascultându-mă, a început să mediteze adânc la ceva şi cred că uitase pe moment că mă aflam şi eu acolo.
- Ştii ce cred, draga mea? - spuse ea, privindu-mă. Simt că incendiul nu a fost nicidecum întâmplător în chiar ziua pomenirii unuia dintre copilaşii mei, care zace în cimitirul Alexandru Nevsky. Iată că, acum, Dumnezeu mi-a trimis copiii pe care să-i salvez în locul celor pe care i-am pierdut; iar dumitale ţi-a trimis ajutor în această grea încercare, aşa că trebuie să ne apropiem cu înţelepciune de calea pe care ne-a arătat-o El. Deci iată ce-ţi propun, - continuă ea după o scurtă tăcere. Eu am două proprietăţi la ţară; una din ele nu e prea mare. N-ar vrea soţul tău să stea acolo ca administrator un timp? Am un bătrân care îmi vede de ea; îi voi scrie. Poate soţul tău reuşeşte să o pună pe picioare.
N-am putut consimţi imediat; nu-mi venea să-mi cred urechilor şi nu eram în stare să mai articulez vreun cuvânt.
Soţul meu a acceptat propunerea cu multă recunoştinţă. Din ziua catastrofei el nu s-a mai atins de băutură şi aşteptam cu o oarecare teamă, dar şi cu nădejde să văd ce se va mai întâmpla, mulţumind în sinea mea Sfintei Xenia pentru tot ajutorul.
I-am povestit şi soţului meu viziunea mea; deşi n-a spus nici un cuvânt, era vădit că l-a impresionat profund; mi-a propus să mergem împreună la mormântul Sfintei pentru ca să-i mulţumim, lucru pe care l-am şi făcut mai înainte de plecarea noastră la ţară.
S-au scurs astfel câteva luni şi soţul meu şi-a revenit definitiv; a trecut un an destul de bun şi apoi alţi opt la fel care au şters orice urmă neplăcută a trecutului.
Dar, totodată, mi-am dat seama că uneori, soţul meu era îngândurat, de parcă îl frământa ceva şi, cunoscându-i bine firea, mă gândeam să nu fie vorba de vreo boală. Temându-mă de urmări, l-am întrebat ce-i cu el. Mai întâi s-a bâiguit puţin, schimbându-se la fată, dar apoi mi-a spus:
- În dimineaţa în care tu te-ai dus la cimitir, iar eu dormeam adânc, am avut un vis groaznic. Se făcea că eram înconjurat numai de fiare sălbatice, îmi amintesc că te-am strigat, dar n-ai venit. Apoi a apărut o femeie cu toiag. Fiarele au dispărut imediat, iar ea, întorcându-se spre mine şi atingându-mă uşor cu toiagul, mi-a spus: "Soţia ta nu-i aici, este la mine. Lacrimile mamei ei mi-au inundat mormântul. încetează de a mai bea! Şi acum, scoală repede, căci copiii sunt în pericol de-a lua foc!" La aceste cuvinte femeia a dispărut. M-am trezit şi am privit în jur - tu nu erai acolo, iar copiii dormeau liniştiţi, aşa că am pus totul pe seama durerii mele de cap. Dar în mai puţin de 10 minute după acest vis am auzit strigăte dinspre bucătărie avertizând despre incendiu. Am luat repede copiii îndreptându-mă spre ieşire, dar uşa era deja în flăcări, aşa că m-am repezit la fereastră; mai departe ştii totul. Aceasta este explicaţia pentru faptul că m-ai văzut adeseori dus pe gânduri, draga mea, adăugă el. La început eram îngrijorat neştiind unde puteai fi în dimineaţa aceea. Când am aflat, am înţeles pe loc totul. Din clipa aceea, m-am scârbit de orice picătură de băutură.
- Am fost nespus de impresionată de cele auzite.
La un an după stabilirea noastră la tară, bătrânul administrator a murit şi soţia generalului l-a numit pe soţul meu în locul lui. Curând după aceea a trecut şi dânsa la cele veşnice. Negreşit ea este acum în împărăţia lui Dumnezeu.
Spunând acestea ea oftă adânc şi apoi continuă:
- Draga mea binefăcătoare, de care am fost foarte legată, prin ultimul ei testament, şi-a lăsat proprietatea cea mare nepoatei sale, iar pe aceasta, unde ne aflăm noi acum, ne-a dăruit-o nouă. Pentru toate acestea sunt profund recunoscătoare Sfintei Xenia şi mamei mele. Am aflat din jurnalul de amintiri lăsat de mama (cu precizarea ca eu să nu-l deschid înainte de-a împlini 30 de ani) că tatăl meu, în tinereţe, băuse zdravăn, iar mama suferise cumplit din această cauză, până când a învăţat-o cineva să ceară ajutor Sfintei Xenia; după aceea, tata şi-a revenit interzicând chiar şi o picătură de vin în casă. Abia atunci am înţeles de ce mama îmi spusese să mă rog să nu am parte de un bărbat beţiv şi mă sfătuise ca, la nevoie, să alerg la Sfânta Xenia. Era de parcă ar fi presimţit ce avea să se întâmple cu fiica ei, toate cele prin care va trebui să treacă. Acesta este motivul pentru care ţin în mod special să cinstesc pomenirea Binecuvântatei Xenia şi nădăjduiesc să pot vizita personal Sankt Petersburgul. Dar acum îmi este tare greu să ajung acolo. Mă reţin atâtea probleme, căci, de o lună, mă ocup singură de toate afacerile de la plecarea soţului meu în capitală, iar copiii nu s-au întors încă. Am şapte copii acum. Mâine am să ţi-i prezint: cinci băieţi şi două fete.
Când şi-a terminat istorisirea era trecut de miezul nopţii.
- Te-am obosit, nu-i aşa? - spuse ea, ridicându-se.
- Nu, nu, deloc, am răspuns eu, făcând la fel. Vă sunt recunoscătoare pentru toate cele ce le-am aflat. Mu adeseori pot asculta aşa ceva. Voi merge cât de repede la cimitirul Sfintei Xenia să mă rog şi eu binefăcătoarei dumneavoastră.
Mi-a mulţumit şi ne-am retras. În ziua următoare, aveam să văd că toate afacerile ei legate de casă erau ţinute într-o ordine exemplară. Mi-a făcut cunoştinţă apoi cu toţi cei şapte copii, de la un anişor până la treisprezece ani, cu care prilej m-a prezentat astfel:
"Aceasta este mătuşa voastră din Sankt Petersburg, unde se află mormintele Sfintei Xenia, ale bunicilor şi al soţiei generalului".
Unul dintre ei, un băieţel de cinci anişori s-a îndreptat spre mine cu destulă îndrăzneală pentru vârsta lui, întrebându-mă:
- Ai fost vreodată la morminte?
- Nu, am răspuns eu. N-am ajuns deocamdată acolo.
- Mama însă a fost.
- Am să merg şi eu, dar unde să-i găsesc?
- La Volkovoe şi nevsky, răspunse el.
- Rudele noastre - interveni mama, sunt toate înmormântate la cimitirul Alexandru nevsky.
I-am promis că voi da o slujbă de pomenire acolo şi că am să le scriu despre asta.
- Îti mulţumesc din suflet că m-ai făcut să retrăiesc atât de viu Sankt Petersburgul, oraşul meu natal; mă simt de parcă aş fi şi eu acolo, îmi spuse ea, conducându-mă spre trăsură.
Caii se odihniseră bine şi au pornit uşor. N-am mai luat-o pe acelaşi drum şi am pornit regretând că trebuia să părăsim o gazdă atât de ospitalieră. Multă vreme aveam să văd cum mama şi copiii ei - stând pe terasă - mă însoţeau cu privirea, pe mine, musafirul cel neaşteptat, care mă îndreptam spre oraşul lor natal, unde erau mormintele celor dragi lor şi ducând cu mine o sfântă însărcinare.

Vindecarea unei migrene

Alexei Ignatievici, un rezident din Voronej, suferea de o migrenă cumplită de mai bine de 10 ani. În repetate rânduri consultase tot felul de medici, dar fără nici un rezultat. Medicamentele prescrise de aceştia nu-l ajutaseră aproape deloc.
Din fericire, în timpul vizitei la un prieten, s-a întâmplat să citească o broşură despre Slujitoarea lui Dumnezeu, Xenia.
Uimit de revărsările milostivelor tămăduiri ale Binecuvântatei, i-a cerut prietenului său nişte ulei sfinţit sau pământ. Acesta i-a dat puţin pământ, căci ulei nu avea.
Alexei Ignatievici s-a înapoiat acasă şi, din 8 ianuarie 1912, a început să se roage cu credinţă.
Chiar din ziua aceea durerea i-a încetat. A mai trecut o zi, apoi două, apoi încă o săptămână şi nici vorbă de suferinţa pe care o îndurase. Neştiind cum să-I mulţumească Bunului Dumnezeu, Alexei, plin de recunoştinţă, a plecat repede la biserica unde sunt moaştele Sfântului Mitrofan al Voronejului, dând o slujbă de mulţumire Binecuvântatei Xenia.
Pe 12 februarie 1912 el a trimis o scrisoare către directorul cimitirului Smolensk în care îşi exprima bucuria profundă de a fi scăpat de boală, rugând să i se facă o slujbă la mormântul Sfintei Xenia, spre a pomeni în rugăciunile sale numele păcătoşilor Alexei şi Alexandra.

Vindecare de cancer la sân

În oraşul Novorossiisk, în anul 1911, trăia o femeie grav bolnavă, pe nume Xenia. I se diagnosticase cancer la sân şi în pofida tratamentului prescris de numeroşi medici, boala avansa rapid. Suferinţa creştea cu fiecare zi. Neaflând nici o ameliorare de pe urma medicamentelor, muribunda a rugat pe o bună prietenă de-a ei să trimită o scrisoare la cimitirul Smolensk pentru o slujbă la mormântul Sfintei Xenia, cerându-i ajutor pentru vindecarea ei. A rugat-o şi pentru ulei de la sfânta candelă.
Între timp, boala avansase atât de mult încât doctorii nu i-au mai acordat nici o şansă. Ba chiar mai mult, ei refuzau să-i mai uşureze suferinţa în vreun fel; sărmana de ea nu mai putea vorbi şi nici braţul nu şi-l mai mişca. Doar ridicând cu greu capul, se chinuia să mai soarbă câteva picături de apă ca să-şi mai aline setea. Era limpede că zilele ei erau numărate.
S-a zbătut în această suferinţă până în 21 iulie, în ziua aceea a primit o confirmare din partea cimitirului pentru slujba dată, două sticluţe cu ulei sfinţit şi puţin pământ.
O prietenă a muribundei i-a uns sânul bolnav cu ulei şi i-a pus puţin pământ sub pernă.
Spre seară ea a mai uns-o o dată.
Aproape de necrezut, dar bolnava a dormit liniştită toată noaptea, ceea ce nu i se mai întâmplase de multă vreme. Pe 22 iulie dimineaţa şi-a rugat prietena să-i lase sticluţa cu ulei ca să se ungă singură. Au trecut două, trei zile şi minunea s-a produs în văzul tuturor celor de faţă.
Muribunda s-a ridicat singură din pat, s-a îndreptat spre dormitor, apoi în hol şi s-a oprit în faţa uşii de la sufragerie fiind încă slăbită. Dar în ziua următoare a ajuns şi până în sufragerie, nemaisimţind nici o durere.
Toţi cei de faţă, care o cunoscuseră, nu puteau înţelege ce i se întâmplase. Privirea ei arăta ca a unui om renăscut din moarte.
Ne-a informat despre toate acestea prietena ei, cerându-ne să dăm o slujbă de mulţumire la mormântul Binecuvântatei Xenia, rugându-ne şi pentru puţin ulei sfinţit, iconiţe şi cruciuliţe de la paraclisul Sfintei.

Relatarea unei vindecări în oraşul Elabug din provincia Viatkaia

Sora medicală M.I. Sergheevna (din Elabug) într-o scrisoare datată din 5 octombrie 1912 către directorul cimitirului Smolensk ne relatează următoarele: "În ţinutul nostru, mulţi suferinzi o proslăvesc pe Fericita Xenia, de la care au aflat vindecare de tot felul de boli prin rugăciuni adresate acesteia. Un asemenea caz s-a petrecut şi cu o femeie din ţinutul Sarali, care, lovită fiind de paralizie în formă gravă şi nemaiputând a se ţine pe picioare, a trimis o scrisoare cerând ajutor de la Binecuvântata şi încă mai înainte de a primi confirmarea oficierii slujbei la mormântul Acesteia, boala i s-a ameliorat simţitor, în prezent ea fiind complet vindecată".

Vindecarea fizică şi psihică a unei persoane lipsite de credinţă

D-na A. Smelova, din provincia Perm, ne scria pe data de 11 ianuarie 1913:
"Multe dintre rudele mele sufereau de atâtea afecţiuni dureroase, încât nu ştiam unde să mai căutăm sau să mai cerem ajutor. Aflându-ne în această situaţie, desigur nicidecum întâmplător, am aflat de nenumăratele cazuri de vindecare miraculoasă săvârşite prin rugăciunile Sfintei Xenia, aşa că ne-am hotărât şi noi să apelăm la ajutorul Acesteia. Am strâns toţi banii de care dispuneam şi i-am trimis la paraclisul Sfintei pentru slujbe şi rugăciuni la mormântul ei. Credinţa noastră a fost răsplătită, căci am primit atâta ajutor, atâtea milostiviri necontenit revărsate de Dumnezeu asupra noastră prin mijlocirea Sfintei Xenia, încât este aproape cu neputinţă să le relatăm în totalitate.
N-am de gând să vorbesc despre alţii, ci numai de cazul meu personal. Eu, o mare păcătoasă, nu ştiam cum să mă rog; mai bine-zis, nici nu mă rugam, deşi sufeream îngrozitor de o migrenă şi de o teamă, o nelinişte de nesuportat. Am trimis totuşi o scrisoare la mormântul Binecuvântatei, cu toate că nu nădăjduiam cu adevărat în vreo ameliorare sau vindecare a bolii de care sufeream; de aceea nici nu am dat prea mare importanţă cererii mele. În prezent m-am refăcut, iar durerea şi neliniştea ce mă chinuiseră odinioară s-au ameliorat simţitor.
Îmi recunosc cu căinţă lipsa mea de credinţă, îmi mărturisesc orbirea în care trăisem înainte şi, în pocăinţa mea de acum, îl rog pe Milostivul Dumnezeu să mă ierte pentru păcatele mele cele grele şi mai ales pentru lipsa de credinţă. Nu numai că acum cred cu toată fiinţa, dar sunt şi ferm convinsă că vindecarea mea fizică şi psihică se datorează numai rugăciunilor fierbinţi înălţate pentru mine de cei credincioşi şi, îndeosebi, de Sfânta Xenia.
Oh, Doamne, iartă-mă pe mine păcătoasa".

Salvarea dintr-un scandal şi găsirea unui nou serviciu

D-na Vera Karpova, din Belilovka, provincia Kiev, ne scrie următoarele la data de 20 ianuarie 1913:
"Cu doi ani în urmă, am apelat la dumneavoastră să-mi daţi o slujbă la mormântul Binecuvântatei Xenia, pentru ajutorarea bunului meu prieten. După cum vă scrisesem atunci, acest domn, o persoană ireproşabilă, credincioasă şi plină de amabilitate, şi-a pierdut serviciul în urma unui scandal, cu toate că el era nevinovat. Avea o familie numeroasă şi, în afara salariului, nici un alt mijloc de existenţă. Prin pierderea serviciului, familia îi era ameninţată de o sărăcie îngrozitoare. Dar în acest timp, din fericire, am citit în "Pelerinul'' un anunţ despre Fericita Xenia, în care se spunea că dacă apelezi cu credinţă la ajutorul ei, în mod sigur Dumnezeu nu te va părăsi. Aşa încât am trimis şi noi imediat acea scrisoare împreună cu rugămintea mai sus-menţionată.
Vă puteţi închipui mirarea noastră, când, deodată cu răspunsul dumneavoastră, vă puteam răspunde imediat, în cea de-a doua scrisoare, că situaţia domnului O.K. urma să fie cercetată din nou. Şi, într-adevăr, problemele d-lui O.K. au luat pe loc o turnură cu totul neaşteptată. Dl. O.K. a fost reabilitat, găsindu-şi o slujbă cu mult mai bună decât cea pierdută.
Nu putem pune această schimbare fericită decât pe seama rugăciunilor înălţate lui Dumnezeu de către Xenia, slujitoarea Lui cea bine plăcută.

Ajutor revărsat asupra unei familii în diferite situaţii

D-na Vera I. Gabbina ne scria din Taşkent pe 26 ianuarie 1913, rugându-ne pentru o slujbă de mulţumire la mormântul Fericitei Xenia, exprimându-şi adânca recunoştinţă pentru împlinirea tuturor cererilor ei de ajutor revărsate din plin în mai multe rânduri de către Milostivul Dumnezeu asupra familiei sale.
Fiica sa, Valentina, îşi revenise total dintr-o boală grea şi îndelungată, simţindu-se bine şi în prezent.
Mama ei, Maria, lovită de timpuriu de o paralizie, cunoaşte acum o ameliorare vădită. Se poate mişca fără ajutorul cuiva, vorbeşte clar, fără nici o urmă pe faţa ei a bolii care o chinuise atâta vreme.
Toate rudele acesteia, mai înainte atât de legate între ele, ajunseseră să locuiască împrăştiate prin diferite locuri din Turkistan încât aproape nu se mai puteau întâlni între ele. Din această pricină erau tare mâhnite şi se rugau Bunului Dumnezeu ca prin mijlocirea Sfintei Xenia familia lor să se reunească. La sfârşitul anului 1912, în ajunul marii sărbători a Naşterii Domnului, lucrurile au evoluat în aşa fel, încât au ajuns cu toţii în acelaşi oraş, lângă Vera I. Gabbina, unde trăiesc şi acum ca într-o singură familie.

• • •

Aceste relatări completează colecţia numeroaselor lucrări miraculoase săvârşite de Sfânta Xenia, lăsate nouă înainte de revoluţie. Ele sunt, fără îndoială, dovezi scrise sau orale pe care le considerăm întru totul edificatoare pentru a demonstra clar că drumul ce duce la inima Binecuvântatei a fost străbătut nu numai de oameni simpli, ţărani, muncitori, ci şi de generali, doctori, oameni de vază - ajungând până la rang împărătesc. Chiar şi pe cel cu o credinţă slabă aceste mărturii îl impresionează; dar faptul că ele continuă încă să se adune, faptul că veneraţia faţă de Sfânta Xenia se manifestă tot mai pregnant - totul este dovada unui fenomen duhovnicesc sublim şi grandios: slăvirea unei Sfinte a lui Dumnezeu. Iar mijlocul de slăvire a acesteia e Biserica Ortodoxă de pe pământ, luptătoare.
Cele de mai jos sunt citate din diferite reviste şi alte surse de mass-media - cu înregistrări recente privind ajutorul minunat revărsat prin Fericita.
Acest articol a apărut în revista "Viaţa ortodoxă" din ianuarie 1955:
"Aduceri-aminte ale copilăriei. Tot ce s-a petrecut aici este dincolo de orice închipuire. încerc să-mi amintesc de Sankt Petersburg, oraşul meu natal. Astăzi el nu mai este cunoscut sub acelaşi nume, dar tot ce ţine de sfinţenia lui este încă viu, iar amintirile legate de el mi-au pătruns adânc în suflet.
Un monument armonios se ridică în mijlocul vegetaţiei abundente din cimitirul Smolensk. Aici sliybele de pomenire, ca şi cele de mulţumire, au loc la fiecare jumătate de oră. în orice moment te-ai afla în cimitirul Smolensk, poţi vedea şi astăzi, precum a fost şi odinioară, un fluviu viu de pelerini ce se îndreaptă spre capelă. Multe lacrimi a alinat Sfânta Xenia şi multe altele le-a şters pentru totdeauna aici, la mormântul ei.
În toiul iernii, prin zăpada adâncă, a existat mereu o potecă uşor de străbătut spre capela ei. îmi amintesc de drumul nostru spre Binecuvântata Xenia. Din şoseaua principală trebuia să te întorci spre drumul Cinterov, apoi pe un altul, ca să ajungi la capela Sfintei Xenia. Capela era suficient de încăpătoare, asemeni unei bisericuţe şi întotdeauna plină de flori, având şi o mulţime de icoane de toate mărimile, oferite ca recunoştinţă din partea pelerinilor.
În orice moment puteai trece cu uşurinţă pe poteca ce ducea spre capela deosebit de caldă şi primitoare pentru locuitorii capitalei.
Îmi amintesc de viaţa Sfintei din povestirile bunicii pe care şi ea, la rându-i, le auzise de la mama, bunica şi străbunica ei, care adesea veneau şi se rugau la mormântul Fericitei Xenia. încerc cu toată exactitatea să dezvălui amintirile bunicii mele, aflate de ea de la diverşi martori oculari contemporani Binecuvântatei.
Sfânta Xenia a trăit în timpul împărătesei Ecaterina a II-a. Provenea dintr-o familie cu o viaţă îndestulată, fiind fericită în căsătorie. Soţul ei a fost colonel. Mutându-se pe neaşteptate la cele veşnice, moartea lui i-a schimbat întreaga viaţă. De atunci ea a renunţat la toate bunurile ei, împărţindu-le săracilor, rămânând chiar fără de adăpost şi fără nici un mijloc de existenţă, săracă lumeşte dar hotărâtă să se îmbogăţească în Dumnezeu.
Se întâmpla să nu aibă unde să-şi pună capul şi de aceea îşi vizita numeroasele cunoştinţe la care rămânea câte o zi sau două. Acestea o primeau cu nespusă bucurie, ştiind că prezenţa ei aducea linişte şi pace în casele lor. Atunci încetau toate discuţiile şi neplăcerile, oamenii uitând chiar şi motivele lor de neînţelegere existente mai înainte de venirea acesteia în casele lor.
Mila lui Dumnezeu se făcea simţită în mod tot mai vădit tuturor în ea şi cu vremea a primit de la Dumnezeu şi darul înainte-vederii. Se întâmpla adesea să viziteze pe câte cineva, pentru ca apoi brusc să se cufunde în tăcere - ascultând parcă un glas tainic, şi deodată să se pregătească de plecare. Iar la întrebarea unde urma să plece, ea doar făcea semnul de rămas-bun cu bastonul şi - pe când părăsea casa - dădea de înţeles că este aşteptată într-alt loc.
Odată a intrat şi în casa străbunicii mele. Era o zi toridă de vară şi toţi stăteau la umbră în grădină, bându-şi ceaiul. Pe când Xenia se pregătea de plecare, spuse gazdei: "Mâine, pe vremea asta, să aveţi mult lapte la îndemână". Toţi au rămas uluiţi la aceste cuvinte, unii chiar începând să se amuze la auzul lor.
Dar în ziua următoare, la aceeaşi oră, s-a stârnit o furtună cu tunete şi fulgere, trăznind casa, care a fost cuprinsă de flăcări. Potrivit tradiţiei populare, oamenii ştiu că focul provocat de fulger se stinge cel mai repede cu lapte. Aşa că bătrâna doică ce o iubise şi o venerase pe Sfânta Xenia, ascultând sfatul ei, fără a spune nimănui nimic, pusese deoparte un vas mare cu lapte. Imediat ce focul a izbucnit, a dat fuga în pivniţă, a adus laptele şi l-a aruncat peste flăcările care s-au stins numaidecât.
Iată şi un alt episod relatat de bunica mea:
La începutul lui noiembrie 1796, Binecuvântata a început să treacă pe la toţi prietenii ei, bătând la ferestre şi strigând: "Economisiţi făina pentru colaci". Mulţi s-au alarmat, gândind că le va muri cineva. După două zile, împărăteasa Ecaterina a II-a repauză.
Tot de la bunica am aflat şi despre felul în care Fericita Xenia s-a mutat la veşnicie. Începuse să slăbească vizibil. A trecut pe la toate cunoştinţele ei şi îşi luă rămas bun, spunându-le că trebuie să se pregătească "pentru un drum lung", după care, n-a mai fost văzută. A fost găsită în cimitir, sub un copac, adormită întru Domnul. Au înmormântat-o prietenii şi i-au ridicat o frumoasă placă funerară la mormânt. După un timp s-a înălţat un mic paraclis, iar apoi generaţia următoare a ridicat un altul mai mare şi mai frumos, care a rămas până astăzi.
Am notat toate acestea potrivit amintirilor bunicii, dar întâmplarea de mai jos mi-a fost relatată aici, în Est.
Cu patru ani în urmă, în 1951, am întâlnit o doamnă din aceeaşi provincie, o persoană tare cumsecade şi bine educată din Sankt Petersburg. ne întâlneam adesea şi petreceam câteva clipe plăcute împreună, ne aminteam de minunatul Sankt Petersburg şi încercam să căutăm persoane comune pentru conversaţiile şi amintirile noastre.
Şi iată că, la una dintre întâlniri, prietena mea mi-a relatat ceva cu totul deosebit.
În timpul primilor ani de emigraţie, soţul meu, eu şi cei doi copilaşi ne-am trezit în Teheranul mohorât. Soţul s-a îmbolnăvit grav şi a zăcut vreo trei luni. Şi cum boala i se tot înrăutăţea, se părea că nu mai are scăpare, nu se mai atinsese de mâncare de opt zile şi zăcea cu ochii închişi. Abia se mai zărea o urmă de viaţă în el.
Cu prilejul vizitei pe care i-a făcut-o pe când se afla în această stare, la plecare doctorul m-a privit lung şi grav, dându-mi de înţeles să mă pregătesc pentru ce e mai rău.
Am trimis copiii la vecinii mei, la familia Pirogov, iar eu aşteptam în tăcere şi rugăciune. Era o căldură insuportabilă şi, simţind că mă sufoc, am deschis uşile să se facă puţin curent. Prin minte îmi treceau cele mai cumplite gânduri. Gândul la durerea despărtini de un soţ atât de bun şi credincios, ideea de a rămâne cu doi copii într-o ţară străină şi grija de a-i creşte singură mă îngrozeau.
- Dacă acum aş fi acasă, în Sankt Fetersburg, m-aş duce la mormântul Sfintei Xenia şi acolo mi-aş plânge toată durerea - am gândit întru sinemi.
Zgomotul porţii trântite de vânt mi-a alungat gândurile; mi s-a părut că cineva a intrat în grădină. Atunci, prin uşa deschisă, un musafir ciudat, o femeie, şi-a făcut apariţia în prag. Era imposibil să-i apreciez vârsta, dar cel mai ciudat lucru era îmbrăcămintea ei: pantofi moi şi călduroşi, un palton lung cu croială deosebită, cu cute adânci, o basma ale cărei capete erau legate în jurul gâtului, în felul în care odinioară tărăncile se îmbrăcau la înmormântări pe timp de iarnă. Dar, în toate acestea, întreg felul ei de-a fi era de-a dreptul încântător.
- Spune-mi draga mea, unde locuiesc Pirogovii?
- Două case mai jos, am răspuns eu.
Şi apoi a trecut uşor prin camera soţului meu, aruncându-şi pentru o clipă privirea asupra lui.
- Soţul dumitale e bolnav? - întrebă ea, arătând spre uşa camerei unde zăcea el. Ascultă-mă dragă, spuse ea îndreptându-se spre mine. Nu te necăji. Ieri a fost aici un medic cu renume din Sankt Petersburg şi a spus că soţul dumitale trebuie hrănit la fiecare jumătate de oră; dar să nu înghită decât un dumicat de fiecare dată; puţin ceai, lapte şi mai departe ai să vezi.
- Dar el nu şi-a mai deschis gura de câteva zile.
- N-are importanţă, tu doar încearcă! Rămas bun dragă, mă grăbesc.
Şi a dispărut. De data asta poarta nu s-a mai trântit. Am ieşit pe terasă ca s-o urmăresc cu privirea. Puteam vedea bine strada, atât în dreapta cât şi în stânga pe o distanţă considerabilă, căci era luminată de soarele strălucitor; dar oaspetele meu ciudat nu se zărea nicăieri.
Abia atunci am înţeles ce însemna apariţia ei îmbrăcată, ca într-o zi de iarnă, pe o arşiţă copleşitoare a unei după-amieze din Teheran.
M-am dus la soţul meu muribund. Şi-a deschis ochii şi cu greu am priceput că ar vrea ceva de băut. Cu mâinile tremurânde, i-am adus o ceaşcă cu ceai, nesperând în vreo revenire.
- Cine a fost la mine? întrebă el.
Nu ştiam ce să-i răspund.
- O doamnă necunoscută, am spus eu.
El a oftat atât de adânc, de parcă s-ar fi eliberat de o povară.
- Parcă mă simt mai bine; cine a venit totuşi la mine? - întrebă el din nou, nedumerit.
Între timp se întorseseră şi copiii. I-am întrebat de ciudata doamnă îmbrăcată aşa de gros, venită în vizită la familia Pirogov.
Copiii au dat miraţi din cap, spunând că n-au văzut pe nimeni intrând la aceştia.
M-am dus la soţul meu cu o ceaşcă cu lapte. M-a aşteptat cu un zâmbet slab pe faţa lui vlăguită de durere, dar care acum devenise de nerecunoscut. A sorbit câteva picături.
- De ce nu-mi spui cine a fost aici?
I-am explicat pe cât am putut că fusese o doamnă necunoscută, care căuta familia Pirogov. Am plecat apoi la vecinii mei să-i întreb despre vizita femeii îmbrăcate atât de ciudat.
Am aflat că nu ştiau nimic despre ea, ba chiar începură să facă glume la adresa mea în legătură cu femeia.
"Cum să fie îmbrăcată cu palton şi ghete pe canicula asta! Fie că a fost sfânt sau altceva, n-ai văzut decât o nălucă".
M-am întors acasă, fără a mai spune un cuvânt. Soţul meu stătea în pat, rezemat pe pernă.
- Ei, ai aflat? - i-a fost prima întrebare.
- Nu, n-am aflat nimic. Ea n-a fost pe acolo.
- Ascultă, spuse soţul meu. Ştim amândoi că eram în agonie. Mu mai aveam putere nici să deschid ochii şi nici să te strig, simţind cum mi se scurge viaţa. Dar deodată am simţit că cineva se îndreaptă spre mine şi am fost cuprins ca de o boare plină de viaţă. Aceasta n-a durat decât o secundă. Voiam parcă să îmbrăţişez acest suflu dătător de viaţă. Din clipa aceea am ştiut că mă voi face bine. Cui te-ai rugat pentru mine?
- Sfintei Xenia, am răspuns eu şi am izbucnit în plâns.
Când soţul meu şi-a revenit complet, a început să se intereseze cu dinadinsul despre doctorul care venise din Sankt Petersburg în Teheran. Dar nu fusese nici unul şi nimeni n-o mai văzuse pe femeia cu capul acoperit.
În sufletele noastre păstrăm convingerea fermă că numai Sfânta Xenia putuse fi aceea care apăruse şi ne ajutase în acel moment crucial şi cumplit, mai presus de price nădejde».
Anna Ananova Lebanon

Următoarele două articole sunt luate din ziarul "Rusia pravoslavnică", din februarie 1971.

"După ce-am citit recent broşura "Slujitoarea lui Dumnezeu, Binecuvântata Xenia", publicată în limba rusă de mănăstirea Sfânta Treime, m-am hotărât să relatez detaliat ajutorul primit de noi, păcătoşii, prin mijlocirea Sfintei lui Dumnezeu.
La început am aflat despre aceasta de la o bună prietenă ce locuise cândva în Sankt Petersburg. Mi-a spus cât de des obişnuia ea să meargă la mormântul Fericitei dând slujbe pentru ajutor în toate durerile şi necazurile omeneşti şi îndeosebi pentru tinerii aflaţi în examene.
Cum pe vremea aceea, viaţa îmi era plină de greutăţi şi necazuri în familia mea numeroasă şi ne zbăteam în mari lipsuri materiale, prietena mea m-a sfătuit să merg la mormântul Sfintei Xenia pentru ajutor. La început am ascultat totul neîncrezătoare, dar neavând altă soluţie, i-am urmat sfatul şi ajutorul a venit pe negândite.
Nu îmi amintesc chiar toate detaliile, dar mă voi opri asupra a două întâmplări, mai ales că cea din urmă s-a petrecut recent.
Fiul nostru ne-a cerut ajutor pentru el şi soţia lui. Ajunseseră în imposibilitatea de a-şi plăti apartamentul şi nu aveau nici o soluţie. Era greu şi pentru noi să-i ajutăm; şi pentru că nimeni nu ne-ar fi putut salva în lumea asta, ne-am dus la un prieten sfânt. Binecuvântata Xenia.
Şi ce credeţi că s-a întâmplat? Curând am primit o sumă de bani de unde nici nu mă aşteptam. Era suficientă ca să acopere chiria şi celelalte cheltuieli. Le-am spus şi copiilor cui datorăm aceasta, le-am arătat o mică iconiţă de-a Binecuvântatei şi au fost adânc impresionaţi.

Şi iată al doilea caz:

După alţi mulţi ani, soţul meu a rămas şomer şi eram înglodaţi în datorii. Aveam un apartament frumos, bine mobilat cu toate cele de trebuinţă şi deoarece nu mai eram în stare să-l întreţinem, am şi fost evacuaţi. Am fost nevoiţi să ne mutăm la ţară, unde am găsit o căsuţă, transferându-ne toate lucrurile într-un şopron încăpător, unde proprietarul ne-a permis să le depozităm în schimbul unei plăţi. Dar după câtva timp, proprietarul a avut din nou nevoie de şopron şi am fost obligaţi să ne mutăm iarăşi. Deoarece nu ne-am putut pune ordine în afaceri, în timp ce datoriile creşteau, avutul ne-a fost confiscat şi scos la licitaţie, rămânându-ne doar nişte lucruri fără valoare şi ceva cărţi.
În timpul acestor mutări, am pierdut un document foarte important privitor la locuinţă. Soţul meu a scotocit prin toate sertarele, a verificat toate actele noastre, însă ceea ce ne interesa atât de mult nu a putut fi găsit.
Mult s-a tulburat soţul meu din această pricină. Cu doi ani în urmă, administraţia provinciei noastre hotărâse să verifice toate construcţiile şi loturile de pământ aferente din acel district. Totul trebuia dovedit cu acte, iar noi nu mai aveam nimic. Ce era de făcut? Căsuţa fusese cumpărată de curând şi actul nu era de găsit, iar fără de el noi nu puteam dovedi dreptul de proprietate.
Am hotărât să ne îndreptăm nădejdea spre Binecuvântata Xenia, rugându-ne fierbinte să ne vină în ajutor. Şi ajutorul ei a venit neîntârziat. Soţul meu a mers la locul unde erau depozitate lucrurile noastre pentru a căuta o carte şi - ce credeţi că a găsit? Într- un loc vizibil, printre alte acte se afla actul pe care îl pierdusem.
Soţul meu a fost uluit, eu însă nu eram prea surprinsă. Ştiam cine ne salvase şi de această dată. Atunci i-am spus şi soţului meu că trebuie să-i mulţumim Bunului Dumnezeu şi Sfintei Xenia pentru ajutorul revărsat din nou asupra noastră.
Cu adevărat, "minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi".
V.T.
Roma, Italia

• • •

Articolul următor este luat din aceeaşi ediţie a aceluiaşi ziar: "întrucât soţul meu fusese nevoit să renunţe la slujbă din cauza vârstei, situaţia noastră materială s-a înrăutăţit. Speram în obţinerea unei pensii, dar s-au ivit atât de multe complicaţii, formalităţi de tot felul, încât nu mai întrevedeam soluţia. Indiferent de factorii de resort la care am apelat, de la nimeni n-am primit vreo rezolvare.
Era cât se poate de important să avem această garanţie materială, altfel n-am mai fi avut dreptul să rămânem în Roma (unde locuim şi în prezent) şi n-am mai fi fost recunoscuţi nici de biserica ortodoxă, fiind lipsiţi de slujbele şi de Sfintele ei Taine, ceea ce ar fi însemnat ceva grav, care ne-ar fi afectat profund.
În acelaşi timp s-a mai abătut şi alt necaz asupra noastră. Soţului meu i s-a promis o mare sumă de bani, care însă nu s-a materializat; el între timp a făcut datorii. Pe lângă acestea toate am primit şi de la fiul meu vestea că era pe punctul de a fi ruinat din cauza taxelor, în timp ce băiatul cel mare - care abia terminase Universitatea - căuta şi el o slujbă, însă fără succes; acum trăia şi el tot pe seama noastră. Situaţia devenise critică. Atunci m-am hotărât să mă întorc la Sfânta Xenia, rugând-o iarăşi pentru ajutor, şi într-adevăr răspunsul ei a fost miraculos.
Totul s-a schimbat pe loc în bine. Eram de-a dreptul uluită.
În ziua următoare soţul meu a fost informat că i se aprobase una din lucrări, pentru care îşi va primi onorariul. În scurt timp el a mai aflat că pensionarea i-a fost acceptată, la sprijinul unei persoane influente.
Şi fiul nostru s-a bucurat de un succes neaşteptat, îţi mulţumesc, binecuvântată slujitoare a lui Dumnezeu, Xenia. îţi mulţumesc, Doamne Dumnezeule, pentru milostivirea Ta".
V.T.

Întâmplările următoare sunt spicuite din revista "Cuvântul Ortodox" - ediţia mai-iunie 1971.

"Binecuvântata Xenia, care se numără printre nebunii pentru Hristos ai secolului al XVIII-lea din Petersburg, deşi nu a fost canonizată până acum, se bucură astăzi de o mare popularitate, întrecând chiar pe aceea a unor Sfinţi canonizaţi. Sfânta Rusie venera - recunoscând de îndată pe cei vrednici de aceasta şi ajunşi cu adevărat la măsura sfinţeniei prin mijloace ascetice - pe acei nevoitori capabili de a renunţa la tot lumescul, de a depăşi acea "nor- malitate" după standardele omeneşti în scopul mântuirii. Fericita Xenia şi-a dovedit sfinţenia arătându-se ca fiind o nebună pentru Hristos prin mărturii lucrătoare, printr-o bogată revărsare de minuni îndată după moartea ei.
În secolul al XlX-lea, Binecuvântata Xenia a fost mult venerată şi slăvită în întreaga Rusie, devenind în mod evident pentru toţi o candidată la canonizare. O dată cu exilul ruşilor în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului după Revoluţie, gândul proslăvirii Sfintei i-a însoţit pretutindeni.
Astăzi, fiecare pomelnic are înscris numele ei alături de cel al rudelor apropiate. Amintirea ei este acum venerată şi de mulţi alţii, nu numai de ruşi. În Grecia deja i s-a pictat icoană şi numeroşi membri ai Bisericii au solicitat recent Sinodului Bisericii Ruse din Diaspora să-i grăbească canonizarea. Ca un preambul al canonizării ei, Valerii Hoecke i-a compus slujba, cu toate cântările cuvenite, şi Acatistul, ambele primind aprobarea Sinodului rus din Diaspora încă din 1938. Această slujbă religioasă s-a publicat deja în 1968, ca fiind întru totul conformă canoanelor bisericeşti, după un manuscris aflat în arhiva fostului arhiepiscop Ioan Maximovici.
Şi în Rusia contemporană, amintirea Fericitei Xenia este tot mai vie. Iată relatarea unui student de la Universitatea din Leningrad - pe nume Vladimir G. Derughin, emanând o adâncă veneraţie pentru Binecuvântata Xenia.
"Dacă din autobuz cobori în strada Detskaia, nu se poate să nu observi un gard lung de lemn care se întinde de-a lungul unui bloc. Primăvara şi toamna poti vedea în spatele gardului o minunată pădurice de mesteceni; iarna, ei sunt acoperiţi de un strat gros de zăpadă. Gardul are multe găuri şi crăpături. Dacă cineva ar privi prin ele, ar putea vedea morminte deteriorate şi cruci părăsite. Aici se află cimitirul Smolensk. Printre mestecenii înalţi şi printre sălcii, cu greu ai putea găsi un mormânt în bună stare. Aproape toate crucile sunt rupte şi avariate, iar câteva morminte sunt total lipsite de ele. De ani de zile, bande de comsomolişti se năpustesc asupra lor pentru a le rupe sau mutila. După aceste scene de vandalism, câteva bătrâne încearcă după putere să le repare din veniturile lor sărăcăcioase.
În incinta cimitirului se ridică biserica din Smolensk cu hramul Maicii Domnului. Ea este pe deplin ascunsă de dumbrava împădurită, aşa că din stradă nu poate fi observată. Această biserică e frecventată mai mult de bătrâne. Tot anul, o liotă de cerşetori aşteaptă afară, ca o mărturie limpede a paradisului socialist sovietic. Ei îşi întind mâinile, implorând cu amar: "Miluiţi-ne, pentru Humele lui Dumnezeu!" Sunt cu toţii bătrâni şi bolnavi, în zdrenţe, purtând parcă o grea povară în ochii lor trişti, ca şi cum toată viaţa lor ar fi îndurat cea mai apăsătoare şi mai dureroasă năpastă, iar acum îşi aşteaptă sfârşitul cu umilinţă.
Dar credincioşii vin la cimitir nu numai pentru liturghie şi slujbe de pomenire, ci şi pentru a se ruga la capela Fericitei Xenia. Capela e separată de biserică. De aproape şapte ani ea a fost închisă de autorităţile sovietice. Nu se ştie dacă Sfintele ei moaşte se mai află acolo sau au fost furate de bolşevici. Dar capela, deşi este sigilată, fără cruci şi fără ferestre, nu-i tulbură pe credincioşi. Ei vin aici în tot anul, împodobind-o cu flori (care sunt grozav de scumpe la Leningrad), cu ramuri de sălcii şi se roagă fierbinte, cu lacrimi în faţa acestei capele, închinăndu-se şi făcând metanii. Uneori, când se strâng mai mulţi credincioşi se citesc şi se cântă rugăciuni.

Xenia Grigorievna Petrova, o femeie bogată, de 26 de ani, avea o căsnicie fericită, când, deodată, soţul ei a murit la o petrecere cu totul nepregătit, fără a se fi împărtăşit cu Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe. Această lovitură i-a deschis Xeniei ochii spre viaţa spirituală. Pentru a-L urma pe Hristos, ea şi-a împărţit toată averea la săraci şi rătăcea pe străzi mărginaşe chiar şi noaptea, lipsită de un acoperiş. Aşa a rătăcit, adâncită în rugăciune, timp de 45 de ani. Ea a purtat îmbrăcămintea fostului ei soţ şi, când aceste veşminte s-au uzat, umbla în zdrenţe, mereu în două culori: roşu şi verde, culorile uniformei lui. Stăruia faţă de toţi s-o strige după numele soţului ei, Andrei Theodorovici, spunându-le că "Xenia este moartă" şi nu bărbatul ei, pentru al cărui suflet se ruga neîncetat. Pentru toate acestea Dumnezeu i-a dat darul înainte-vederii pentru a-i ajuta pe oameni şi a-i tămădui. Ea a trecut la cele veşnice între 1796 şi 1806, dar ajutorul ei miraculos, venind din lumea de dincolo continuă până azi. în cele ce urmează se vor prezenta astfel de mărturii, dovezi grăitoare ale ajutorului divin, strânse şi verificate cu multă atenţie şi discernământ".

Salvare din prăpastia morţii

Theodore G. Huene din Edmonton, Alberta, Canada, este martor al intervenţiei miraculoase a Binecuvântatei Xenia în viaţa lui, chiar dincolo de hotar. Prin rugăciunile acesteia, el a fost eliberat din marasmul morţii atât fizic cât şi spiritual; pentru că el a fost mort şi a înviat ca mărturie a credinţei ortodoxe.
T. Huene, un luteran din Rusia, suferea de mulţi ani de un ulcer care nu putea fi ameliorat de vreun tratament medical. în 19 iulie 1952, boala i s-a complicat cu sângerare internă şi a fost internat într-un spital unde a suferit o intervenţie chirurgicală, în timpul căreia i s-a oprit inima, intrând în stare de moarte clinică. Timp de câteva minute i s-a făcut masaj cardiac şi inima lui a reînceput să bată. Medicul a informat-o pe soţia şi pe copiii acestuia că inima poate rezista fără să bată cel mult zece minute, dar a concluzionat totuşi că "noi nu ştim exact care a fost durata stopului său cardiac". Se pare că intervalul morţii clinice fusese mai îndelungat, deoarece creierul nu fusese oxigenat pentru prea mult timp şi ar fi putut interveni semne de deteriorare a acestuia, cu simptome de agonie. Chiar dacă printr-o minune el ar fi supravieţuit, creierul i-ar fi fost afectat. Soţia lui, care era doar cu numele creştin-orodoxă, scrie: "în ziua următoare el a avut convulsii, a fost ţintuit la pat şi a început o înfricoşătoare agonie. Aproape o săptămână a rămas inconştient. În acest timp, o prietenă, d-na Barbara Kirillovici, a sfătuit-o să se roage împreună Binecuvântatei Xenia, încurajându-ne: "Veţi vedea că într-o jumătate de oră el se va simţi mai bine". Ea mi-a dat o sticluţă cu un fitil în interior îmbibat cu ulei din candela de la mormântul Fericitei Xenia. M-a învăţat să-i fac semnul crucii pe frunte şi pe piept soţului meu, iar apoi s-o pun sub perna lui. Nu ştiam deloc, cine este Sfânta Xenia dar imediat am cerut preotului să ne facă o slujbă spre a primi ajutorul ei şi totodată ne-am rugat icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kursk. Aceste rugăciuni au fost făcute imediat. Şi iată că numai după o jumătate de oră, soţul meu şi-a deschis ochii pentru prima oară, m-a strigat pe nume şi mi-a cerut ulei (unt). Primul meu gând a fost că era înfometat, deoarece "ulei" şi "unt" sunt redate în limba rusă prin acelaşi cuvânt, dar el a continuat cu glasul vlăguit: "Acum mă simt mai bine". Abia atunci am înţeles; l-am miruit din nou, făcând semnul crucii peste el şi astfel a adormit liniştit.
Când fata l-a văzut după ce îşi recăpătase cunoştinţa, acesta i-a spus cu mare bucurie: "Am văzut îngeri; ştiu că voi supravieţui" şi insista să-i arate "acea icoană albastră". După câtva timp şi-a revenit, relatându-ne cele ce urmează: Simţea că se află undeva în mijlocul unor tunele întunecoase, zbătându-se peste ţevile din şanţurile adânci, unde era îngrozitor de frig. Era pe punctul de a se îneca într-una dintre aceste gropi adânci, când o bătrână îmbrăcată în haine bărbăteşti a apărut deasupra. L-a prins de mână încercând de câteva ori să-l scoată la suprafaţă. în mai multe rânduri a simţit că se cufundă, dar în cele din urmă ea l-a scos şi l-a adus la lumină. Atunci a văzut-o el cum este îmbrăcată şi că trăgea după ea o sanie pe care era o icoană albastră a Maicii Domnului. Ea se îndrepta spre o biserică în construcţie şi pe acea sanie târa cărămizi sus, pe schele.
"Eu am întrebat-o dacă i-aş putea fi de vreun folos, dar ea mi-a răspuns că asta e numai datoria ei", a relatat dl. Huene care nu ştia nimic despre Binecuvântată. Numai după ce l-a vizitat pe arhimandritul Antonie (acum arhiepiscop în San Francisco), care i-a dat o cărticică despre viaţa Binecuvântatei Xenia având imprimată şi icoana ei, a realizat cine este cu adevărat ea, şi a exclamat cu recunoştinţă: "Aceasta este femeia pe care am văzut-o". Recuperarea lui a decurs cu o rapiditate uimitoare. D-na Huene scrie: "Când noi am părăsit spitalul, sora şefă era inundată de lacrimi, fiindcă nici unul din spital nu mai credea că soţul meu va scăpa cu viaţă. Când i-am mulţumit doctorului, acesta mi-a replicat: Nu-mi mulţumi mie, ci Doctorului din Ceruri. O putere de Sus l-a vindecat". în 26 august, de ziua Sfântului Tihon de Zadonsk şi a prăznuirii Schimbării la Faţă, soţul meu a fost botezat în Biserica Ortodoxă şi acum el participă activ la viaţa bisericii, fiind mâna dreaptă a parohului.
Relativ recent, dl. Huene a avut posibilitatea să vadă pentru prima dată icoana din Kursk în original, pe când vizita eparhia Edmonton. A contemplat-o cu veneraţie şi imediat a recunoscut dumnezeiasca icoană făcătoare de minuni; a împodobit-o cu o ramă albastră strălucitoare, aidoma celei văzute în cealaltă lume, pe când Binecuvântata Xenia o purta cu o evlavie ieşită din comun. Sfânta Xenia care i-a deschis lui drumul spre mântuire iar asupa noastră a revărsat necontenit bogate milostiviri fără de număr de la Bunul Dumnezeu.
Această relatare a fost probată cu martori şi verificată de dl. şi d-na T. Huene, d-na Eugenia Pafnutieff, dl. şi d-na Kirillovici, dl. şi d-na D. Horvath.

Ajutor grabnic în restabilirea sănătăţii

Soţul meu, S.P., era bolnav şi zăcea în pat, văitându-se de dureri mari în tot abdomenul. În timpul nopţii am chemat pe doctorul M. de trei ori şi acesta i-a prescris injecţii contra durerii, care însă nu l-au ajutat. Pe la şapte dimineaţa durerile nu încetaseră, aşa că l-am chemat pe doctorul chirurg Cernici, care a venit şi i-a înlocuit medicaţia cu alte injecţii contra durerii şi imediat l-a trimis pe soţul meu la spitalul francez. Au mai fost consultaţi şi alţi medici cum ar fi: dr. Klirenov, profesorul M. Viki şi doi medici francezi, dar în nici un fel nu l-au putut ajuta pe soţul meu. S-a văitat de dureri mari vreo zece zile şi i s-au făcut 16 radiografii. În cea de a zecea zi, doctorii i-au descoperit pietre la rinichi, care erau plasate în ureter. Rinichii se inflamaseră şi se impunea de urgenţă intervenţia chirurgicală pentru a le elimina. Dar doctorul Klirenov nu l-a sfătuit să se opereze, deoarece soţul meu suferea de inimă şi n-ar fi supravieţuit. El mi-a cerut să-l externez fără aprobarea medicului.
Peste o oră, doctorul Cernici mi-a telefonat să mă întrebe de ce părăsise soţul meu spitalul din moment ce operaţia nu putea fi evitată, căci altfel exista pericolul inflamării rinichiului, ceea ce ar fi cauzat uremia. Eu am replicat că el era vlăguit de dureri, de atâtea analize şi expunere la raze X, aşa încât dorea să se odihnească acasă timp de patru zile, ca apoi să revină în spital. Deodată mi-am reamintit de Binecuvântata Xenia. Păstram o iconiţă ce o reprezenta stând în genunchi la rugăciune; am pus-o sub perna lui, rugându-mă: "Binecuvântată Xenia, imploră-L pe Bunul Dumnezeu să Se milostivească de soţul meu şi să-l salveze de la operaţie". Am intrat apoi în camera mea, continuând să mă rog acesteia. După o jumătate de oră, m-am dus la soţul meu şi am aflat că durerile se amelioraseră. I-am spus: Roagă-te şi tu! Binecuvântata nu te lasă!" O oră mai târziu, el a adormit fără nici un medicament şi s-a odihnit bine până dimineaţa.
Apoi s-a trezit, spunând că nu mai vrea să meargă la spital. La ora patru mă pregăteam de lucru, când l-am văzut ieşind din baie şi spunându-mi: "Vino repede să vezi!" Avea trei pietre mari rotunde, pe care le eliminase fără durere sau urmă de sânge.
L-am sunat imediat pe doctorul Cernici care mi-a spus: Tiu poate fi decât o minune!" A venit şi el după o oră, a examinat calculii, apoi a sosit şi profesorul Viki, un urolog cu renume, care - constatând acelaşi lucru - a rămas înmărmurit. De-a lungul întregii sale cariere profesionale nu mai întâlnise un asemenea caz, iar profesorul, la vederea unor asemenea calculi uriaşi, eliminaţi fără sânge sau durere, a recunoscut şi el: "Este o adevărată minune!" I-am explicat că numai Binecuvântata îl putuse ajuta până într-atât pe soţul meu, bine voind să primească smeritele şi îndureratele mele rugăciuni ce i le adresasem. Iconiţa acesteia se afla încă sub perna lui. întotdeauna îi voi fi recunoscătoare Sfintei Xenia pentru ajutorul ei minunat.
San Francisco, California, 1960.
Capitolina F.

Făgăduinţa împlinită

Eram copilă pe când tatăl meu, generalul S. Şipov, suferea de crize îngrozitoare de angină pectorală, aşa încât mama şi cu mine făceam cu rândul la căpătâiul lui. Odată mama mi se adresă: "Du-te şi te odihneşte puţin! Rămân eu cu tată'. Eram cumplit de obosită şi descurajată de starea tatei, gândindu-mă că nu mai are nici o scăpare şi realmente m-am prăbuşit pe pat epuizată şi am căzut într-un somn adânc. Am visat imediat o bătrână, îmbrăcată în zdrenţe pe deasupra unei îmbrăcăminţi bărbăteşti, care îmi spuse: "Sunt Xenia. Tatăl tău se va face bine, iar tu vei fi fericită în viaţă". Când m-am trezit, am întrebat-o pe doică dacă ştie cine ar putea fi Xenia. Cum nici ea nu auzise de acest nume, l-am întrebat pe majordom, care ne-a spus că n-ar putea fi alta decât Binecuvântata Xenia, ale cărei sfinte moaşte sunt înmormântate în cimitirul Smolensk unde mulţi îşi găsesc alinare şi vindecare prin rugăciuni adresate ei. Ne-am grăbit spre cimitirul Smolensk, am dat o slujbă, ne-am rugat şi, într-adevăr, cuvintele Binecuvântatei s-au adeverit. Tatăl meu şi-a revenit, iar eu am avut o căsnicie fericită, pentru ca apoi, după sângeroasa Revoluţie, să duc o viaţă liniştită şi îndestulată într-o lume liberă. Fiicei mele celei mai mici i-am dat numele de Xenia şi ea este cea care îmi poartă de grijă, acum, la bătrâneţe.
Elena H. Besak Berkely, California, aprilie 1969

Ajutor grabnic în aflarea unei slujbe

Binecuvântata Xenia se roagă pentru noi, păcătoşii, în toată vremea la nevoie. Iată ce s-a întâmplat de curând. După ce a avut loc privegherea de sâmbătă noapte, un tânăr student le-a cerut preoţilor să se roage Sfintei ca să mijlocească pentru el spre a găsi un post de arhitect, de altfel foarte greu de obţinut. Am luat şi eu parte la cântările ce însoţeau această slujbă şi-L imploram pe Dumnezeu să ne ierte pe noi, păcătoşii, şi să asculte rugăciunile Sfinei Xenia, astfel încât puterea credinţei să-i întărească şi pe cei tineri. Şi, într-adevăr, milostiv este Bunul Dumnezeu!
Chiar a doua zi, tânărul s-a apropiat de mine şi mi-a spus: "Vă mulţumesc pentru că v-aţi rugat pentru mine. Deja am şi obţinut o slujbă. Mâine era ziua programată pentru a căuta de lucru, când iată că astăzi chiar, am fost căutat la telefon şi mi s-a oferit o slujbă potrivită şi foarte bine plătită".
Slavă Ţie, Doamne!
Anastasia Pavlov Australia, 16 iulie 1969

•••

Următorul pasaj este extras dintr-un articol despre Fericita Xenia scris de Vladimir Malcenko, care a apărut în ziarul rusesc "Rossiya", 1973.

"Acum zece ani, cam prin 1963, autorităţile sovietice au transformat capela Binecuvântatei Xenia în atelier de sculptură. Monumentul şi piatra funerară cu inscripţii religioase dedicate Fericitei Xenia împreună cu toate cele ce aminteau de binefacerile ei au fost mutate din capelă. Şi totuşi, cei credincioşi tot mai veneau la capela Binecuvântatei. Ei se închinau, se rugau şi îşi strecurau acatistele prin toate ungherele uşii şi ale ferestrelor. La început, credincioşii au fost profund mâhniţi, smulgând firma atelierului de sculptură de pe frontispiciul capelei. Câţiva au pătruns chiar în atelier şi s-au prosternat pe podea, cântând imnuri de mărire Xeniei celei Nebune-pentru-Hristos.
Credincioşii continuă până astăzi să facă pelerinaje la mormântul Binecuvântatei Maici Xenia, rugându-se pentru ajutor, între aceştia numărându-se nu doar cei vârstnici, după cum afirmă tendenţios autorităţile sovietice, ci şi foarte mulţi tineri. Iată ce cuprindea o astfel de rugăciune, printre multe altele răspândite peste tot, scrise pe bucăţele de hârtie de tinerii studenţi pe timpul Sovietelor: "Draga noastră Binecuvântată, ne îndreptăm ruga către tine şi te rugăm să ne fii sprijinitoare în viaţă, să ne călăuzeşti pe calea cea dreaptă şi să reverşi tot binele asupra noastră, niciodată nu te vom uita. Smeritele tale rugătoare: Vera, Zina şi Zora".
În zilele noastre se pot întâlni numeroase femei ce au făcut legământ să vină în pelerinaj la paraclisul Sfintei Xenia şi să facă acolo canon şi rugăciuni fierbinţi. Ele aduc câte o candelă, pe care o ataşează în afara zidului exterior al capelei aprinzând-o, apoi, protejând-o de vânt cu propriile veşminte, aşteaptă răbdătoare până când fitilul se stinge. Adeseori pelerinii se strâng în capelă unde înalţă imnuri întru preamărirea Binecuvântatei Xenia, stând fie în picioare, fie în genunchi. Iar aceasta se obişnuieşte în orice perioadă a anului".

sursa:crestinatate.ro

Minuni ale Sfintilor Inchisorilor(1)

2011-05-15T23:32:00.000-07:00

Am să vă spun o altă minune care s-a întâmplat cu aceste sfinte moaşte: o femeie bolnavă, care avusese cancer la colon, era foarte, foarte bolnavă; operaţia nu fusese de ajutor; femeia era pe patul de moarte, familia ei voia să cumpere sicriu, pentru că femeia nu se mai putea mişca, în momentul în care s-a închinat la aceste sfinte moaşte de la Aiud, trupul ei a simţit o schimbare şi femeia, după câteva luni de zile, merge pe picioarele ei.

Vreau acum să vă mai spun o mare minune făcută de mucenicii de la Aiud, o minune care arată că Dumnezeu vrea ca ei să fie cinstiţi cum se cuvine. Precum ştiţi, această mănăstire, Petru Vodă, a făcut atâta şi atâta misiune pentru cinstirea sfinţilor din închisori. Am să vă spun o minune pe care am auzit-o de curând, de la părintele Augustin de la Aiud, o minune prin care se arată cum sfinţii închisorilor vor să se facă racle pentru moaştele lor.

Ce s-a întâmplat? Un preot din Bucureşti a cerut de la Aiud părticele din sfintele moaşte şi a primit o coastă, o vertebră şi o claviculă. În cele din urmă, ajungând la Bucureşti, un alt preot a cerut şi el o parte din sfintele moaşte şi părintele a dat clavicula, păstrând pentru biserica sa – biserică de la o unitate militară – vertebra şi o coastă. Într-o zi a programat să facă Paraclisul Maicii Domnului. Şi, ducându-se la biserică, în loc să vadă biserica deschisă şi candelele aprinse, a văzut că totul era închis, uşa la biroul său din unitatea militară era închisă. A bătut la uşa biroului şi paracliserul s-a trezit din somn: „Ce-i, părinte?” „N-ai pregătit cele pentru slujbă? Ce-i cu tine? De ce dormi? Ţi s-a întâmplat ceva?” „Nu, părinte, nu mi s-a întâmplat nimic.” „Du-te la biserică şi pregăteşte toate pentru slujbă!” Paracliserul s-a dus la biserică şi iar a adormit. Şi când s-a dus părintele la el, l-a trezit: „Ce-i, omule, cu tine? De ce dormi, ţi s-a întâmplat ceva?” „Nu, părinte, dar trebuie să vă spun ceva. Cât am adormit în birou şi apoi aici, în biserică, am avut un vis care a început în birou şi a continuat în biserică. Mi-au apărut în vis doi tineri, îmbrăcaţi în haine strălucitoare, albe, şi mi-au spus aşa: «Să nu ne faceţi raclă de aur, ci să ne faceţi raclă de argint.»”

Paracliserul nu ştia că pentru acele părticele din sfintele moaşte voia comandantul unităţii militare să facă o raclă de aur. Nu ştia paracliserul acela de cele două părţi de sfinte moaşte. Şi au zis mucenicii: „Să ne faceţi raclă de argint, pentru că înainte cei care se despărţeau de Dumnezeu făceau idoli de aur. Dar nouă să ne faceţi raclă de argint.” Şi sfinţii i-au arătat paracliserului în vis racla, dimensiunile, cât de mare să fie, lungimea, lăţimea, ce icoane să aibă pe margine, unde să fie pusă şi vertebra şi coasta, şi bucata de catifea roşie care să fie pusă înăuntru. Şi părintele l-a întrebat: „Eşti sigur?” Şi paracliserul a zis: „Eu asta am visat, asta vă spun şi o să vă rog să mă lăsaţi pe mine, din banii mei, să mă ocup să se facă această raclă.” Şi au găsit un meşter căruia i-au spus tot, dimensiunea, lungimea, lăţimea, ce icoane să facă pe margine. Şi s-a făcut această raclă spre slava lui Dumnezeu şi cinstirea acestor noi sfinţi ai închisorilor.

În Vechiul Testament, Dumnezeu a dat indicaţii cum să fie făcut chivotul legii. A dat indicaţii precise legate de cele folosite în cult. Tot aşa, la mănăstirea Pecerska, prin arătare cerească, Dumnezeu a arătat cum să fie făcută biserica mănăstirii Pecerska, şi un om pe nume Simon a avut o vedenie: cu un anumit brâu să se măsoare lungimea şi lăţimea bisericii. Şi s-a făcut aşa. Şi acest om, Simon, este primul care a şi fost înmormântat la mănăstirea Pecerska.

Ei bine, Dumnezeu vrea nu doar să se facă racle pentru sfinţii închisorilor, Dumnezeu vrea ca noi să purtăm în inimile noastre jertfa lor. De ce nu ştim numele atâtor şi atâtor mucenici? Pentru că nu ne-am rugat lui Dumnezeu cum se cuvine să ne descopere numele lor. Sau poate că ne-am rugat, dar viaţa noastră nu a fost o viaţă de sfinţenie. Ne-am rugat cu gura, dar cu trupul am păcătuit, cu trupul am stat împotriva rugăciunii noastre.

La Cluj, un preot care primise o părticică din sfintele moaşte şi-a pus credincioşii să se roage, să postească, şi pentru jertfa credincioşilor, sfântul mucenic le-a descoperit că numele său este Gheorghe, şi ştiu ce nume să folosească în rugăciunile către acest sfânt.

La mănăstirea Vatoped, în Sfântul Munte Athos, s‑au găsit moaştele unui sfânt şi, neştiind ce nume să-i pună, i-au ales părinţii, sfătuindu-se cu stareţul, i-au ales un nume, i-au făcut slujbă, i-au pictat icoană şi, înainte de prima prăznuire, s-a arătat sfântul şi a zis: „Pe mine mă cheamă altfel. Dar dacă voi mi-aţi făcut slujbă şi icoană aşa, să rămână cum aţi decis voi.” Dar important este că părinţii au avut râvnă şi s-au rugat acelui cuvios. Tot aşa să ne rugăm şi noi sfinţilor închisorilor.

Un părinte din Cluj, care avea probleme foarte mari în parohie cu privire la o bucată de teren ce aparţinea bisericii, a dat în judecată pe cei care au luat acest teren. Ş mulţi ani de zile s-a tot judecat şi nu şi-a rezolvat această problemă. Dar, venind la Aiud, i-am dăruit un femur din osuarul de la Aiud. L-a primit cu lacrimi în ochi şi s-a bucurat foarte mult şi când l-a dus la biserică a ţinut mult ca să-i spună Sfântul care-i este numele. I-a pus pe toţi cei din parohie să se roage, au făcut slujbe speciale pentru acest Sfânt şi Sfântul le-a spus că-l cheamă Gheorghe. Asta a fost o bucurie foarte mare pentru el, pentru că şi pe el îl cheamă tot Gheorghe. Şi, după ce i s-a descoperit şi numele, nu a mai durat mult şi după câteva zile i s-a rezolvat şi problema aceasta juridică legată de acel pământ.

Nişte fii duhovniceşti de-ai acestui părinte, respectiv soţia, nu putea rămâne însărcinată de patru ani de zile. Şi le-am dat ulei din candela sfinţilor, spunându-le să ia câte trei picături după anaforă şi după aghiasmă. Au şi făcut, şi aceasta a rămas însărcinată. Tot acestei femei i-a crescut la un moment dat la piept un chist exterior cam de vreo 4 mm şi mi-a spus că s-a dat cu untdelemn de la sfinţi dimineaţa şi până seara nu mai avea nimic.

O altă fată din Cluj a venit cu un grup din oraş şi s-a închinat la Sfinţi, s-a închinat la icoana Maicii Domnului şi i-a cerut voie maicii care era la osuar dacă poate să se dea cu puţin untdelemn la cap. A făcut acest lucru şi a revenit după o perioadă spunând că după 4 zile, când s-a pieptănat nu mai avea nicio problemă la cap. Şi i-a arătat maicii căreia i-a cerut să-i dea voie să ia untdelemn locul unde era chistul la cap; era destul de mare. Se vedea în acel loc acum ca un punct alb şi ca o arsură.
Tot aşa nişte maici cu dureri foarte mari de cap s-au dat cu acest untdelemn din candela Sfinţilor şi li s-au oprit pe loc durerile.

O familie din Piteşti, soţ şi soţie, tineri, erau foarte întristaţi ca nu puteau avea un copil şi se gândeau să abordeze o viaţă de familie mai austeră, mai despărţită unul de celălalt. Eu le-am vorbit despre Sfinţi şi despre uleiul din candela Sfinţilor şi le-am dat să ia împreună acel untdelemn. Soţia avea un virus în organism care, dacă ea ar fi rămas însărcinată, ar fi provocat multe complicaţii fătului, acest lucru contribuind şi el foarte mult la stările lor de deznădejde. Dar, prin minune dumnezeiască, ea a rămas însărcinată şi, după ultima analiza medicală, a constat că acesta dispăruse din organism.

Unui bărbat din Bucureşti de 46 de ani, i-au venit în ianuarie surorile disperate cu maşina, plângând pentru că fuseseră prin Bucureşti pe la Sfântul Nectarie, pe la Sfântul Ilie Lăcătuşul, să le asculte Sfinţii rugăciunea şi să-l vindece pe fratele lor care era internat în spital, operat pe creier şi care se afla în comă din cauza unei tumori foarte mari, nemaiprimind nicio şansă de supravieţuire din partea medicilor. Şi, mergând la Radu Vodă şi aflând de la o femeie că sunt Sfinţi mari care fac minuni la Aiud, au venit spre seară şi plângeau cu amar din faţa casei şi până la osuar, şi acolo, în faţa icoanei Maicii Domnului şi a Sfintelor Moaşte. Le-am dat untdelemn şi le-am spus să-l dea pe cap în semnul Sfintei Cruci. Când au ajuns la Bucureşti aşa au şi făcut. Şi după ce l-au dat cu untdelemn, medicii s-au răzgândit şi l-au băgat din nou în operaţie. L-au operat şi minune dumnezeiască! După trei zile de la operaţie a fost în picioare, fără pierderi de memorie, fără ameţeli, fără nicio reacţie adversă la problema pe care a avut-o la cap. Iar în Săptămâna Patimilor, în Joia Mare, au venit împreună la Aiud şi plângeau toţi de bucurie. Bărbatul a fost cel care a condus maşina de la Bucureşti până la Aiud, ca să aducă mulţumire Sfinţilor pentru această minune care s-a făcut cu el. I-am şi văzut operaţia. Un sfert din cap era tăiat în zona frunţii. Şi era şi el oarecum şocat de locul Aiudului, pentru că nu se aştepta să vadă mănăstirea în forma în care este ea, adică pe Râpa robilor. Intrând în osuar, a rămas oarecum mut faţă de ce a văzut acolo – icoana Maicii Domnului şi Sfintele Moaşte. Mama lui spunea întruna de mulţimea lacrimilor vărsate pentru copilul său că i-au secat şi lacrimile şi mulţumea Maicii Domnului şi acestor Sfinţi că i l-a vindecat. Ţi se sfâşia inima când te uitai la ei. Ei sunt o mărturie mare de credinţă a unei întregi familii care s-au rugat pentru un fratele de-a lor ca Dumnezeu să-l vindece.

O femeie din Târgu Jiu a venit cu taxi-ul, maşină plătită de unul dintre băieţii ei, cu boli foarte multe în organism, printre care un diabet foarte ridicat, o infecţie foarte mare la picior, o gangrenă deschisă, care în timp, în loc să se cicatrizeze, s-a făcut şi mai mare din cauza diabetului, şi avea dureri foarte mari care nu o lăsau să doarmă noaptea. A spus că de luni de zile nu mai dormise. Era disperată. A mers pe la toate mănăstirile din zona Târgu Jiului, a fost la slujbele Sfântului Maslu foarte des, atât la mănăstire cât şi acasă, era spovedită şi împărtăşită. Şi tot aşa, ca în cazul celălalt, un părinte din Sfântul Munte i-a spus că la Aiud sunt Sfinţi care fac minuni foarte mari şi să meargă acolo neapărat pentru că va primi ajutor de la Dumnezeu. A venit la Aiud plângând cu disperare de durerile şi de necazurile ei. I-am dat un litru de untdelemn din candela Maicii Domnului de la Sfinţi şi i-am spus să se dea în semnul Sfintei Cruci pe rană de 40 de ori. Asta a şi făcut şi la mai puţin de o săptămână m-a sunat şi mi-a spus cu lacrimi în ochi că i-au încetat durerile. Nu o mai durea deloc, asta în condiţiile în care lua medicamente de la cele naturiste şi până la celelalte, fără niciun rezultat. Şi în mai puţin de două săptămâni mi-a spus că a început să i se cicatrizeze rana.

Un părinte din Satu Mare a primit binecuvântare de la preasfinţitul Iustinian de a aduce Sfinte Moaşte de la Aiud la biserică şi să le păstreze în Sfântul Altar. Şi mi-a spus că până să aducă sfintele moaşte în parohie erau întotdeauna neînţelegeri şi tensiuni între credincioşi. Dar de când au venit Sfintele Moaşte s-a aşternut o pace şi o linişte peste tot. Un alt lucru extraordinar pe care l-a spus părintele a fost că au început să vină oameni care până atunci nu cercetau deloc biserica. Pur şi simplu se vedea că erau parcă chemaţi şi aduşi în biserică de o forţă nevăzută, de harul lui Dumnezeu şi voiau să caute ceva în biserica respectivă. Şi părintele, văzându-i aşa porniţi, le-a spus despre Sfinţii de la Aiud la care s-au închinat cu multă evlavie şi cu lacrimi în ochi. Şi mai mult, părintele, având şi ceva construcţii de făcut, a început să primească donaţii datorită acestui har pe care îl au Sfinţii şi datorită liniştii pe care o primesc oamenii atunci când se închină la aceste Sfinte Moaşte.

O fiică duhovnicească din Aiud, având mari probleme cu sarcina din cauza unei infecţii urinare de care nu a scăpat cu niciun medicament, s-a închinat la Sfintele Moaşte, a luat din untdelemnul Sfinţilor şi înainte de naştere cu vreo patru luni de zile, după ce a repetat analizele, medicii i-au spus că nu mai are deloc acea infecţie urinară.

Un călugăr român din obştea mănăstirii Sf. Sava din Ierusalim mi-a relatat o întâmplare minunată. Într-una din zile, stareţul se ducea, după obicei, să se închine la sfintele moaşte din osuarul mănăstirii, care cuprinde părticele dintr-o mulţime de sfinţi mari, printre care si sfinte moaşte de la Aiud, pe care părintele stareţ le ţinea cu multă evlavie. Şi, în ziua aceea, când a intrat, o mireasmă puternică l-a învăluit deodată. Şi a căutat la toate moaştele să vadă de unde vine mireasma şi, spre surprinderea şi bucuria lui, a văzut că mireasma venea de la sfinţii de la Aiud. A chemat toată obştea să se închine şi mare i-a fost mirarea când a aflat că românii nu şi-au canonizat martirii şi zac aruncaţi în gropile Aiudului.
De aceea îndemn pe toţi credincioşii să se închine şi să îi cinstească pe aceşti mari martiri ai noştri, pentru că aşa cum spune Părintele Justin, numai rugăciunile lor ne mai pot scăpa neamul din căderea mondială de azi.

OFRANDE
Radu Gyr

Din luptele şi-nfrângerile noastre
aşternem trepte altor noi destine,
o scară de argint peste dezastre,
s-o urce paşii lumii care vine.

Din fiecare rană ce ne doare,
din orice răstignire mai adâncă,
am pus armuri pe piepturi viitoare
şi-o spadă grea în mâini ce nu sunt încă.

Din mărăcini, din lacrimi şi din cuie
vor creşte mângâierile fraterne
pe care, mâine, alţii le-or aşterne
pe frunţi ce-n urma noastră suie.

Iar dac-am plâns, din lacrima măiastră
răsare mângâierea de mătase
pe care mâine alţii au s-o lase
pe alte frunţi ce cresc din fruntea noastră.

Şi când, sub noaptea smârcului şi-a zloatei,
închidem luptă, lacrimă şi rană,
din viermuirea noastră subterană
noi creştem pâine pentru foamea gloatei.

surse: revista Atitudini, nr. 6

danionvasile.ro

Alta minune a Sfantului Nicolae, care a izbavit o corabie de inecare, pe cand era inca in viata

2011-05-15T23:23:00.001-07:00

Alta minune a Sfantului Nicolae, care a izbavit o corabie de inecare, pe cand era inca in viata

Oarecand, niste corabieri din Egipt calatoreau spre tara Ciliciei. Deci, cand li s-a intamplat lor sa strabata noianul marii lui Adrian, atunci a cazut peste ei o furtuna mare si niste valuri cumplite, cat si panzele li s-au rupt si toata corabia, de sila valurilor mari, s-a zdruncinat si acum toti desnadajduiau de a lor mantuire. Iar de vreme ce se instiintasera ei de slava marelui Arhiereu Nicolae, cel din Mira Lichiei, ca este grabnic ajutator, mai presus de nadejde, toti s-au intors la rugaciune catre dansul. Si in furtuna fiind, pe acela il chemau si numai de la dansul asteptau scapare. Iar Sfantul deloc zabovind, indata a venit in corabie si l-au vazut aceia cu ochii lor si le-a zis: "Iata, m-ati chemat si am venit voua in ajulor". Si asa le-a poruncit lor sa indrazneasca si, luand carma, se arata ca indrepteaza corabia. Iar, dupa aceea, a certat marea si a potolit primejdia cumplitelor valuri si era ca Insusi Domnul, Care a zis; "Cel ce crede in Mine va face si el lucrarile pe care le fac Eu" (Ioan 14, 12). Deci, dupa aceea, purtati de vant lin, au sosit la liman. Si toti, din corabie iesind, indata s-au dus ca sa afle pe acela ce i-a mantuit pe ei din primejdie. Si instiintandu-se ca el a intrat in biserica, au mers dupa dansul
Iar Sfantul se ferea de dansii si sta printre altii. Insa ei, dupa ce l-au vazut pe el, macar ca niciodata nu-l cunoscusera mai inainte, ci numai de la aratarea cea de pe mare, il stiau, alergand, au cazut la picioarele lui. Si isi pornira limba lor spre cuvinte de lauda si multumire pentru izbavirea din rele ce patimisera.
Dar minunatul Nicolae ii izbavi pe ei nu numai de primejdiile trupesti, ci se arata cu vrednicie si duhovniceasca ingrijire fata de dansii. De vreme ce, prooroc fiind cu dar duhovnicesc, si stiind ca ei cazusera in spurcaciunea desfranarii, care instraineaza pe oameni departe de Dumnezeu si de poruncile Lui, a zis catre dansii: "Cunoasteti-va pe voi, o fiilor, rogu-ma voua, cunoasteti-va si inimile voastre, si miscarile si ganduriie mintii voastre si indreptati-le spre buna placere a lui Dumnezeu, ca chiar daca ne vom tainui fata de oameni si vom parea ca suntem buni de Dumnezeu nicidecum nu pot sa se ascunda faptele noastre. Pentru aceasta, sarguiti-va cu toata osardia sa va paziti sfintenia sufleteasca si curatia trupeasca, biserica sunteti a lui Dumnezeu, precum zice Pavel, dumnezeiescul Apostol: "Nu stiti, oare, ca voi sunteti templu al lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, il va strica Dumnezeu pe el, pentru ca sfant este templul lui Dumnezeu, care suteti voi" (I Corinteni 3,16-17). Deci, asa invatandu-i Sfantul pe oamenii aceia, prin cuvinte folositoare de suflet, i-a slobozit pe ei la casele lor, cu pace; pentru ca era in obiceiul fericitului sa dojeneasca, asa ca un tata iubitor de fii. Iar vederea chipului sau era ca a unui inger al lui Dumnezeu, stralucind cu darul dumnezeiesc. Ca ieseau din chipul lui oarecare raze prea luminoase si mai mult decat fata lui Moise stralucea fata lui. Si din vederea lui, daca cineva ar fi fost ingreunat de vreo patima sau necaz sufletesc, unul ca acesta, numai cautand la dansul, isi afla din destul mangaiere in necazul sau. Ori, daca cineva vorbea cu dansul, multa sporire spre bine indata aceluia i se facea. Pana si din cei necredinciosi, de se intampla cuiva sa auda un cuvant din izbavitoarea lui gura, apoi si unii ca acestia se hraneau cu dulceata cuvintelor lui si, lepadand ratacirea ce din tinerete crescuse intru dansii, primeau in inima cuvantul cel adevarat si drept.
www.sfantulnicolae.info

Minunea Sfantului Parintelui nostru Nicolae, pentru Vasile, fiul lui Agricola

2011-05-15T23:22:00.002-07:00

Minunea Sfantului Parintelui nostru Nicolae, pentru Vasile, fiul lui Agricola

Nu socotesc cu dreptate nici cu vrednicie sa tac si sa nu graiesc acest cuvant, despre o alta minune a Sfantului si Cuviosului Parintelui nostru Nicolae.
Era un om oarecare, anume Agricola, cu bunatati si evlavie vietuind si avand un fiu, unul nascut, anume Vasile si care traia in tara Antiohiei, aproape fiind de saracini. Ci, cu darul lui Dumnezeu fiind impodobit, era imbelsugat si cu avutie multa. Si avea credinta multa spre Sfantul Parinte Nicoale. Pentru aceasta, in toti anii, la pomenirea Sfantului petrecea ziua aceea cu praznuire si punea mese pentru saraci si pentru vecini, prieteni si altii. Insa era o biserica zidita in numele Sfantului Nicolae, departe fiind de cetate ca la cinci stadii, si acolo, in tot anul, se adunau noroadele la pomenirea Sfantului Nicolae.
Iara intr-un an, la slavita lui pomenire, mult popor venind la praznic in sfanta lui biserica, atunci si binecredinciosul acela isi trimise pe fiul sau Vasile cu slugile sale, si zise lui: "Mergi, fiule, la biserica Sfantului Nicolae si sa faci dupa obicei, precum te-ai invatat de la noi in anii trecuti, adica la cantarea de seara, cu frica stand, sa iei aminte, asisderea la Utrenia toata si la dumnezeiasca Liturghie; dupa aceea sa te intorci in casa noastra la masa, iar eu si maica ta vom randui cele ce sunt de trebuinta saracilor". Deci, Vasile, acestea auzindu-le de la tatal sau, s-a dus cu bucurie. Iar cand a fost in vremea cantarii Utreniei, iata, fara de veste, au navalit saracinii si, inconjurand biserica, au robit tot poporul, asemenea si pe Vasile, fiul lui Agricola, si l-au dus in insula Creta si l-au dat pe el lui Amira, dregatorul, ca era foarte frumos. Si i-a poruncit lui domnul saracinilor sa se afle pururea inaintea fetei lui, iar pe altii i-a vandut, ba pe unii si in temnita i-a inchis.
Parintii lui Vasile, auzind aceasta, spre plangere si Unguire s-au intors. Si asa, ca doi ani petrecand, pomenirea Sfantului nu o mai faceau, ci se topeau de necaz si cu lacrimi se tanguiau, zicand: "Fiule al nostru preaiubite, cum nu te mai vedem pe tine acum, impreuna cu cei de varsta ta, ca sa te cuprindem cu mainile si cu buzele sa te sarutam. Mai bine ne-ar fi fost noua de te vedeam zacand in boala sau sa ti se fi intamplat tie moarte; inima noastra nu s-ar fi rupt ca acum." Deci unele ca acestea, graind ei, au auzit vecinii lor si toate rudeniile si s-au adunat toti, spre mangaierea necazului si a tanguirii lor. Si le ziceau lor: "Pentru ce va aratati, ca niste neincercati in necazuri? Au nu cunoasteti voi pe minunatul Nicolae, cat de multe minuni face pe uscat si pe mare? Inca si de sabie si de robie si de toate mortile cele nedrepte pe multi izbaveste". Si alte multe le graiau lor spre risipirea intristarii.
Deci, Agricola, auzind acestea, de la vecinii sai, si mangaindu-se putin din necazul sau, sculandu-se, a mers la femeia sa si i-a zis: "Oare, avem noi vreun folos din tot plansul acesta mult? Ci, iata, al treilea an avem de cand ne aflam in aceasta intristare si am uitat de pomenirea Sfantului Nicolae si n-am iesit la praznicul lui. Acum, dar, asculta-ma pe mine; sa luam lumanari si untdelemn si tamaie si sa mergem la Sfantul si sa ne rugam lui cu credinta, ca sa luam de la dansul mangaiere pentru Vasile, fiul nostru, si cu mare nadejde ne vom intoarce. Ca poate sa ne dea noua in maini pe fiul nostru, sau cu totul ne va adeveri noua de este el viu sau mort". Deci, acestea auzindu-le femeia lui, i-a zis: "Bine zici, stapane, sa facem precum voiesti, de vreme ce si praznicul Sfantului Nicolae a sosit". Si, asa sfatuindu-se, s-au sculat si cu bucurie au mers la biserica Sfantului Nicolae. Si au facut dupa obiceiul praznuitorilor, apoi s-au intors la casa lor si, chemand la cina pe rudele lor si pe toti vecinii cei de aproape, au pus masa si au inceput a manca si a bea intru slava lui Dumnezeu, pomenind minunile Sfantului Parinte Nicolae. Iar cand era in vremea cinei lor si sedeau la masa, au inceput cainii a latra cu mare pornire. Si a zis Agricola slugilor sale: "Mergeti si vedeti la ce navalesc cainii, poate o fiara este, sau altceva", iar slugile, iesind afara, n-au vazut nimic. Insa cainii mai mult se repezeau, latrand. Deci, Agricola a luat lumina si a mers ca sa vada cu ceilaiti si au vazut un om, in mijlocul curtii stand, in haine turcesti, si s-au speriat, ca nu se pricepeau ce putea sa fie. Iar dupa ce Agricola, a venit aproape de dansul, a vazut un tanar voinic, stand si tinand in mana un pahar plin de vin. Si cauta Agricola la dansul, nimic zicand, si cu frica si cu bucurie era cuprins. Apoi, abia a putut grai in spaima mare: "O, fiul meu, Vasile, iata acum te vad cu adevarat; oare tu esti, fiul meu, sau o naluca mi se arata mie, prin tine?" Iar tanarul Vasile degraba a raspuns: "Eu sunt tata, fiul tau, pe care saracinii l-au robit si in Creta l-au dus". Acestea auzind, Agricola, tatal sau, imbratisandu-l, il saruta pe el si zicea: "Spune-mi mie fiule, cum ai scapat din mainile saracinilor, celor fara Dumnezeu, sau cine te-a ajutat, spune-mi toate mie, tatalui tau". Iar tanarul a zis catre el: "Nimic tata, nimic din toate acestea, de care ma intrebi, nu stiu. Numai aceasta stiu, ca eu acum stam inaintea dregatorului saracinilor. Ca dupa ce m-au robit pe mine si m-au dus in Creta, saracinii m-au dat lui Amira, mai marele lor. Si dintru acea vreme, Amira dregatorul m-a pus pe mine ca sa dreg vin si sa-i tin paharul, stand inaintea fetei lui, precum ma vezi pe mine tata, acum. Si, iata, nu stiu cine, cineva puternic m-a rapit asa cum ma aflam, cu paharul acesta pe care inca il tin in mana, si ca un vant m-a adus si m-a pus aicea; si am vazut pe Sfantul Nicolae, care m-a asezat pe mine la locul acesta".
Deci, Agricola auzind aceasta, de bucurie, s-a umilit pentru aceasta mare minune si, luandu-l de mana, l-a dat maicii sale. Iar ea, vazand pe fiul ei, plangea de bucurie si, multe cuvinte graind si cu mainile cuprinzandu-l, il saruta zicand: "Acum te vad pe tine, Vasile, iubitul meu fiu. Acum pe tine, pe care nu mai nadajduiam sa te vad, in mainile mele te tin. Acum, din nou, pe tine, te am mangaiere sufletului meu si toate mahnirile mele se desleaga". Acestea si alte multe cuvinte de mangiiere graia catre dansul. Si, auzind vestea aceasta, oamenii cei ce locuiau imprejurul locului aceluia s-au adunat degraba la veselia acestei minuni negraite. Inca si cinstit praznic au facut Sfantului si Marelui Parintelui nostru Nicolae, slavind pe Preasfanta Treime, pe Tatal, pe Fiul si Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
www.sfantulnicolae.info

Cum a izbavit Sf.Nicolae de la inec un dreptcredincios

2011-05-15T23:22:00.000-07:00

Cum a izbavit de la inec un dreptcredincios

Un om oarecare din Constantinopol, cu frica de Dumnezeu si credincios in Hristos, care iubea pe Sfantul acesta si era iubit si el de dansul, vrand oarecand sa faca o calatorie in alta tara, grabindu-l treaba ce avea, s-a dus la biserica Sfantului de si-a facut rugaciunea dupa obicei si, luandu-si ziua buna de la rude si de la prieteni, a intrat in corabie. Iar cand a fost la 9 ceasuri din noapte, s-au sculat corabierii sa intoarca si sa intinda panzele, incepand alt vant. Deci, intru acea vreme, s-a sculat si acest smerit om sa mearga dupa apa si, avand toti de lucru cu intinsul panzelor, s-a intamplat ca s-a impiedicat si a cazut in mare. Si, fiind intuneric si vantul pornind corabia inainte, n-au putut corabierii sa-l ajute cu nimic, ci plangeau de amara moarte a acelui om. Iar el, cazand in mare, cum era imbracat, si aflandu-se acum in largul marii, a zis: "Sfinte Nicolae, ajuta-mi!" Si, strigand catva timp acest cuvant, o, minune!, s-a aflat omul in mijlocul casei sale, parandu-i-se ca este in adancul marii. Iar vecinii, auzindu-i glasul, s-au sculat, la fel si cei din casa, aprinsera lumina si, strangandu-se si vecinii de afara, l-au vazut cu totii stand in mijlocul casei si strigand; si apa de mare curgea din hainele lui. Deci, incremenind au ramas muti de groaza, iar el a zis: "O, fratilor, ce este aceasta ce vad?" Ca stiu bine ca ieri, la noua ceasuri, cand mi-am luat ziua buna de la voi, de la toti, intrand in corabie, am purces la drum, ca avand vant bun, am mers catva timp, iar cand a fost la a doua si a treia straja de noapte, adica la noua ceasuri, m-am dus pentru apa si m-am impiedicat de corabieri si am cazut in mare. Si chemam pe Sfantul Nicolae intru ajutor, iar acum nu stiu unde ma aflu, ci spuneti-mi voi ca eu mi-am iesit din fire si sunt uimit". Iar aceia, luand seama la cuvintele lui si vazand si apa marii, care curgea de pe dansul, strigau: "Doamne, miluieste!"
Deci, dezbracandu-se si luandu-si alte haine, s-a dus la biserica Sfantului Nicolae. Si acolo a petrecut cealalta parte de noapte, cazand cu lacrimi si cu rugaciuni, la icoana Sfantului. Si, venind vremea Utreniei si strangandu-se poporul, s-a facut cunoscut la toti minunea si s-au umilit toti si s-au minunat de acele dulci aromate ce le adusese acel om, spre multa multamita, Sfantului Nicolae, vazand si biserica plina de lumanari aprinse, slavind pe Dumnezeu si laudand pe Sfantul, vestindu-se aceasta mare si peste fire minune prin tot Constantinopulul. Si a ajuns pana si la urechile imparatului celui de atunci si ale Patriarhului, care, facand sfat, au zis sa cheme pe acel om. Si, mergand el si istorisind inaintea multora cele pentru dansul, toti au strigat: "Mare esti, Doamne, si minunale sunt lucrurile Tale si nici un cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale". Si asa, facand Litii si Privegheri la care se strangea mult popor, mergea el la biserica Sfantului, slavind si binecuvantand pe Dumnezeu si dand multumire credincioasei Sale slugi, Sfantului Nicoale.

Minunea Sfantului Nicolae cu un covor

2011-05-15T23:20:00.001-07:00

Auzim pe Sfantul Duh graind prin Proorocul David: "Precum doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule". Cu adevarat in acelasi chip doreste si sufletul credinciosului crestin auzirea cuvintelor lui Dumnezeu si cele ce se lucreaza prin Sfintii Sai. Deci, iata si alta minune a Sfantului Nicolae: Era un oarecare, cu numele Nicolae, in cetatea numita Constantinopol, hranindu-se din osteneala mainilor lui si era credincios lui Dumnezeu si avea randuiala lui sa nu treaca ziua Sfantului Nicolae fara de pomenire. Si aceasta, cu neobosire o facea el, ca auzea in Sfintele Scripturi graind: "Cinsteste pe Domnul prin toate ale tale drepte osteneli!" Si avea aceasta in mintea sa totdeauna.
Si a ajuns la adanci batranete, dar si la saracie, nemaiputand lucra. Deci, apropiindu-se ziua Sfantului Nicolae, gandea intru sine ce va face. Si a zis batranul catre sotia sa: "Femeie, iata, a sosit la noi ziua cea iubita a Arhiereului lui Hristos, Nicolae; deci ce vom face, ca fiind lipsiti, nu avem cele de trebuinta pentru aceasta zi sfanta?" Iar acea credincioasa femeie a raspuns barbatului ei: "Stii, domnul meu, ca, iata, ne-au ajuns batranetele si astazi sau maine va veni sfarsitul; deci, sa nu-ti abati mintea ta de la dragostea cea spre Domnul si catre Sfantul Nicolae". Si, aceasta zicand, i-a aratat lui un covor si a zis: "Ia-l pe acesta si mergand, vinde-l si te du de cumpara toate cele de trebuinta la pomenirea Sfantuiui Nicolae. Ca alta nimic nu avem si nu-l vom lasa mostenire copiilor pe care nu-i avem". Auzind aceasta, credinciosul batram a laudat foarte pe Dumnezeu si, luand covorul, a iesit.
Si, mergand el prin mijlocul ulitii, unde este stalpul Sfantului si marelui Constantin, si trecand de biserica Sfantului Platon, l-a intampinat pe el cineva, cu chipul ca un oarecare batarn cinstit, care i-a zis: "Prietene, unde te duci?" I-a raspuns cel ce ducea covorul: "Am trebuinta sa ma duc pana la targul de vanzari". Si i-a zis cinstitul batran: "Buna este socotinta ta, prietene, dar, spune-mi, cu cat voiesti sa dai covorul tau? Pentru ca eu voiesc sa cumpar un covor ca acesta". A zis batranul: "Cand l-am luat intai, am dat pe el opt galbeni, iar acum, cat imi vei da, atata voi primi". Si a grait cinstitul acela, catre batran: "Au, luavei sase galbeni?" Si a zis batranul: "Daca imi vei da, voi lua cu bucurie!" Deci, indata, punand mana in buzunarul sau si scotand galbenii, Sfantul Nicolae, ca el era, i-a dat sase galbeni mari in mainile batranului, zicandu-i: "Primeste, prietene, acesti galbeni si da-mi covorul". Si a luat batranul galbenii cu bucurie, pentru ca nu facea covorul atata.
Deci, luand Sfantul Nicolae covorul din mana batranului, s-a dus de la el. Si, cand s-au despartit unul de altul, ziceau cei de pe ulita care vedeau pe batran: "Oare, naluciri vezi, batranule, ca vorbesti de unul singur?" Pentru ca ei pe batran il vedeau si glasul lui il auzeau, dar pe Sfantul nicidecum; nici glasul nu-i auzeau, nici pe el nu-l vedeau, fara numai pe batran. Iar Sfantul Nicolae a mers indata la casa batranului, ducand covorul la femeia acestuia si zicandu-i: "Fiindca barbatul tau imi este prieten de demult, intalnindu-ma cu el, m-a rugat, zicand: "Fii bun si du acest covor la femeia mea, ca eu, zicea el, am alta treaba. Deci, iata covorul, pazeste-l pe el". Si, aceasta zicand, s-a facut nevazut. Si femeia, luand covorul, de frica, vazand in fata ei pe un asa barbat cinstit si cu lumina stralucind, nici n-a indraznit sa intrebe: "Tu cine esti?"
S-a aprins insa de manie asupra barbatului sau si, socotind ca el a uitat sfatuirea ce o facuse cu dansa si dragostea pentru Sfantul, a zis: "Vai mie, patimasa ce sunt, ca m-am insotit cu acest barbat calcator de lege si plin de minciuni". Si multe asemenea acestora zicand, nici nu vrea sa se uite la covorul ei, aprinsa fiind de dragoste pentru Sfantul.
Deci, barbatul ei, nestiind cele petrecute, a cumparat cele de trebuinta de ziua Sfantului Nicolae si se intorcea la casa sa, bucurandu-se pentru intamplarea cu vinderea covorului si ca si-a implinit dorinta sa. Si, ajungand el la casa lui, femeia sa vazandu-l, s-a aprins de manie asupra lui, si-l ocara cu cuvinte grele si zicea: "Sa te duci de la mine, din ziua aceasta, tu care ai mintit Sfantului Nicolae. Ca nu-i mincinos Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a zis: Nimeni care pune mana pe plug si se uita indarat nu este potrivit pentru Imparatia lui Dumnezeu" (Luca 9, 62). Acestea si altele asemenea zicandu-le, a adus covorul inaintea barbatului sau si i-a zis: "Ia-ti covorul, dar pe mine nu ma vei mai avea, ca ai mintit Sfantului".
Acestea auzindu-le si vazand covorul sau, batranul, se minuna si nu se pricepea ce sa raspunda femeii sale; si stand el, indelung, a inteles a fi o minune facuta de Sfantul Nicolae. Deci, a suspinat dintru adancul inimii sale si, umplandu-se de bucurie, a ridicat mainile sale spre cer, zicand: "Slava Tie, Hristoase Dumnezeule, Cel ce faci minuni prin minunatul Tau Sfant Nicolae." Si a zis batranul catre sotia sa: "Femeie, asa te jur, in frica lui Dumnezeu, sa-mi spui mie, cine ti-a adus tie acest covor, barbat sau femeie, batran sau tanar?" Si a raspuns femeia: "Un om luminat. in chipul unui om cinstit batran, cu stralucitoare haine a venit, purtand covorul acesta al nostru si zicand catre mine: "Femeie, barbatul tau imi este prieten; pentru aceasta, intalnindu-ma, m-a rugat ca sa aduc la tine acest covor; deci pazeste-l. Iar eu, luandu-l, nu indrazneam a-l intreba pe el: Tu cine esti?"
Deci, auzind acestea de la femeia sa si aratand femeii sale aurul cel ramas si cele cumparate, bucate si vin, prescuri si lumanari spre trebuinta zilei Sfantului, a zis batranul: "Viu este Domnul, ca cel ce a cumparat covorul de la mine, acela este cu adevarat Sfantul Nicolae, ca el a adus covorul, iarasi, la casa noastra, pentru noi, saracii si smeritii robii sai. Ca si cei ce ma vedeau pe mine vorbind cu el imi ziceau: "Au vreo nalucire vezi?, vazandu-ma ei numai pe mine unul, iar pe dansul nicidecum". Si indata au strigat ca dintr-o gura ammdoi, multumind lui Dumnezeu si laudand pe marele Arhiereu Nicolae, ajutatorul cel grabnic al tuturor celor din nevoi, care-l cheama pe el cu credinta. Si, umplandu-se de bucurie au alergat la biserica Sfantului Nicolae si, tuturor celor ce s-au intamplat acolo, le-au istorisit minunea. Si toti care auzeau proslaveau pe Dumnezeu si Sfantul Nicolae, cel ce face asemenea minuni cu robii sai.
Ci tu, Parinte cinstite, Sfinte Nicolae, nu uita pe robii tai, care fac cu credinta pomenirea Sfintiei tale, ca, prin facerile tale de bine, sa proslavim pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh. Amin.
sursa:sfantulnicolae.info

Vizitati http://mandriadeafiroman.blogspot.com/

2011-03-31T06:21:00.001-07:00

NU VA MAI LASA-TI IMPROSCATI CU URA IMPOTRIVA ACESTEI TARI MINUNATE,
A FI ROMAN E UN PRIVILEGIU.
AS DORI SA VA ABONATI LA http://mandriadeafiroman.blogspot.com/
VOM FACE TUTUROR O INJECTIE CU PATRIOTISM.
VA ROG SA NE ADUNAM TOTI CEI CARE CRED IN ROMANIA.
O viata avem Români si o cinste!Desteptati-va ca am dormit destul!(Filmul Mihai Viteazul 1971,regia:Sergiu Nicolaescu)

Minuni ale Parintelui Arsenie Boca - Cum citea gandurile oamenilor !!!!

2010-09-21T15:15:00.000-07:00

Interviu cu Parintele Ghelasie Tepes despre Parintele Arsenie Boca

Cum era Parintele Arsenie ca om?

Era un om foarte bine facut.Eu l-am cunoscut fara barba. Umbla intr-un fel de capot. Nu umbla in calugar: avea o cipilica pe cap si eu ma gandeam asa, pana sa-l cunosc: care sa fie Parintele Arsenie?

Asadar, harul nu-i statea nici, in rasa nici in barba?

Eu am vazut in dansul numai harul Lui Dumnzeu. Si, in plus, am aflat dupa aceea ca Parintele Arsenie Boca spunea: Eu am calugari albi in lume",. Este vorba aici de curatia suflteasca pe care pot s-o aiba si oamenii din lume nu numai calugarii.Chiar Parintele spunea :"Mai, nu toti cei din manastire se mantuiesc, asa cum nici toti din lume se prapadesc".

Cum indruma oamenii?

Vorbind cu noi despre calugarie si manastire[noi ne planegeam de ispitele care nu ne dadeau pace], la un moment dat Parintele a zis celorlalti din preajma:
"Iesiti afara ca-mi faceti greutati cu securitatea. Sa ramana aici numai cei doi rasofori".Dar o femeie intra tot timpul peste noi. Atunci Parintele s-a intors si i-a zis:"Tu sa nu mai intri aici!".Aceea nimic, intra din nou."Tu, te iau la bataie, mi-a facut mult necaz".Dupa nici doua minute femeia iar a intrat peste noi. Atunci Parintele a luat o matura si ia dat una direct pe spinare.

Stiti orice om se putea sminti rau vazand un calugar ca face asa ceva. Dupa nici un minut femeia iar a dat buzna. Parintele s-a intors catre noi si ne-a zis:"Vedeti, asa trebuie sa fie si calugarul ,mai copii!".Atat ne-a spus, iar noi am inteles. Am apucat doar sa-i mai spunem cu emotie:"Parinte avem si noi duhovnici acolo.Dar intariti-ne in credinta!".El ne-a luat pe dupa cap, ne-a binecuvantat si ne-a zis:" Sa stiti ca am sa va intaresc credinta!".

Cum l-ati cunoscut pe Parintele Arsenie Boca?

Incepand din febroarie 1982 am intrat ca frate incepator la M-rea Brancoveanu-Sambata de Sus. I-am auzit si eu pe calugari vorbind despre un parinte, fost staret, care a aflat har de la Dumnezeu.Tot timpul auzeam de Parintele Arsenie Boca.Incepusem sa am o ravna, un dor sa ma duc sa-l cunosc. Atunci, Parintele staret Veniamin Tohaneanu m-a trimis. Mai ales cand vedea ca nu prididea cu indrumarile pentru noi fratii tineri."Duceti-va la parintele Arsenie si dansul va va indruma!".

Dar unde era Parintele Arsenie?

Parintele era la Draganescu, langa Bucuresti, unde picta o biserica.Noi eram doi rasofori:eu si parintele Modest.

Ce varsta aveati?

19 ani. Eram tanar si plin de ispite, dar si de dorinta de a afla cat mai multe.
Ajungand noi la biserica unde picta Parintele Arsenie, am vazut lume multa;ce mai, gemea biserica! Sa fi fost vreo 300 de oameni. Noi nu-l vedeam numai ii auzeam glasul. Am intrat frumos, ne-am inchinat, am zis in gand rugaciunile ce le stiam, si incat incet, ne-am apropiat de dansul; am ajuns ca la vreo 2 metri.

Tinea predica?

Nu. nu era nici macar slujba, fiind peste saptamana, mai precis luni. Erau adunati acolo oamnei suferinzi, toti cu necazuri. Fiind aproape de parintele, numai ce auzim ca striga mai tare:"Mai calugarasilor haideti la mine!".Ne-am uitat jur-imprejur, ne-am ridicat si pe varfuri sa vedem ce calugari sunt cei pe care ii striga parintele. Nu putea fi vorba despre noi doi, caci eram imbracati civil.

De ce?

Parintii din manastire ne-au indemnat sa mergem civil, caci parintele era tare prigonit de Securitate, si nu-i mai trebuiau alte necazuri.Asadar, nu ne-am miscat din loc.Parintele a mai vorbit inca 10 minute, si a zis a doua oara:"Mai calugarasilor haideti la mine!".Vazand ca nimic nu se intampla, ne-a strigat pe nume:"Gherasim si Modest, voua va zic!".Cand am auzit asta, au inceput sa-mi tremure picioarele. In starea asta ne-am prezentat in fata parintelui. Eram foarte timizi, dar mai ales cand ne-a strigat pe nume si eu nu l-am vazut niciodata, am incremenit. Desigur ma stiam si pacatos in fata lui Dumnezeu si acestui om sfant, dar parintele s-a uitat asa la mine si mi-a zis:"Mai, de ce tremuri?".Eu am tacut dansul a continuat:"Nu-ti fie frica de mine. Uite, eu cunosc oamenii dupa chip, pentru ca am 3 facultati: medicina, teologia si artele plastice.Toate 3 licentele sunt strans legate una de cealalta".In timpul asta eu, ma gandeam exact asa[stiti, mintea omului nu sta o clipa]:"Pot sa fie toate scolile din lume, daca nu-i darul lui Dumnzeu, tot degeaba". Atunci parintele imi pune usor mana pe cap, ma mangaie si-mi spune:"Asa-i mai, si darul lui Dumnezeu..."

De necerezut...

Spuneti dvs, domnule Bucuroiu, cine stie gandul omului? Numai Dumnezeu si la cine vrea Dumnezeu sa i se descopere aceasta.

Dar diavolii nu stiu gandul omului?

Zice clar in Pateric ca diavolii nu stiu gandul omului!

Continuati povestirea cu parintele.

Da asa, m-a luat pe mine prima data. Zice: "Mai, tu pentru ce nu te-ai dus la scoala?".

Stia ca nu ati mers la scoala?

I-am spus eu chiar la inceput ca am 12 clase; or,pe vremea lui Ceausescu, credeam eu ca era bine.Dar parintele mi-a spus ca-i putin."Vine vremea - eu n-o mai apuc - cand nici cu doua sau 3 facultati nu mai ai unde sa te angajezi. Asadar, du-te la scoala!".In timpul asta eu m-am gandit exact asa:"Cat e de usor sa zici din gura si ce greu sa faci! Poate m-ar duce mintea sa fac o scoala, dar cine sa ma poarte?".Aveam o mama vaduva si inca 7 frati, era imposibil de conceput asa ceva.Dar parintele imi pune iarasi mana pe cap:"Da chiar, cine sa te poarte? Sa fii cuminte si sa asculti de parintele staret si cand te trimite la scoala sa nu te indoiesti! E darul lui Dumnezeu deasupra ta..."

Au trecut de atunci, domnule Bucuroiu, 8 ani. Am si uitat ce a zis parintele, cand vine la mine parintele staret Veniamin si-mi zice:"Gherasime, Gherasime, sa te pregatesti, ca vreau sa te dau la facultate!".Mai erau doua saptamani pana la examen.Ce sa inveti mai intai? Am luat si eu caietele dupa care a invatat un candidat care a intrat si va spun sincer: am invatat o lectie la romana, una la istorie, una la dogmatica.

Parinte, staret, sa nu-mi spuneti...

...Chiar subiectele alea au cazut! Puterea parintelui si ajutorul Domnului, caci mi-am adus aminte de ce mi-a zis parintele Arsenie:"Cand te-o da la scoala sa nu te indoiesti!".Si am mers cu toata taria. Eram in ascultare...

Minuni la mormantul Parintelui Ilie Lacatusu - se misca la atatia ani dupa moarte

2010-09-21T14:58:00.000-07:00

Sfinţi din închisori - Părintele Ilie Lăcătuşu

fragment din cartea Din temniţe spre sinaxare

Mărturia Părintelui Ioan de la Rarău
- Părinte Ioan, spuneţi-ne câteva cuvinte despre părintele Ilie Lăcătuşu, ale cărui moaşte întregi şi binemirositoare au fost găsite acum câţiva ani în Bucureşti…
- Aflând de la cineva de la Bucureşti de părintele Ilie Lăcătuşu, care zicea că părintele vorbeşte şi face minuni, de curiozitate am mers şi eu la un prieten care avea maşină şi m-a dus la cimitir. Eu nu cunosc Bucureştiul şi nu ştiam unde să merg. Şi a vrut Dumnezeu ca să vină fata părintelui Ilie Lăcătuşu la cimitir acolo, deşi nu fusese de vreo două-trei zile. Am socotit că Dumnezeu a vrut aşa ca să-mi facă un favor, pentru că eram străin de Bucureşti, la distanţă foarte mare şi poate pentru dorinţa asta de a-l vedea şi de a se confirma ceea ce am auzit, să văd personal cu ochii mei, Dumnezeu a vrut ca fata să vină.
Şi intrând înăuntru, am văzut un mort adevărat, cu ochii închişi, complet, nemişcat. M-am mirat când l-am văzut fără capac deasupra, fără mirosuri. Omul, când moare, în două-trei zile trebuie să-l trateze cu fel de fel de chimicale ca să nu răspândească mirosuri, ca să nu putrezească imediat; sunt mulţi care au început să putrezească din cauza păcatelor. Iar el - nimic, de atâţia ani, trăind în aer ca toţi oamenii, şi descoperit, şi fără niciun fel de miros. M-am pus în genunchi şi capul l-am aplecat pe sicriu şi am făcut o rugăciune. Şi, bineînţeles, în rugăciune am pomenit pe Mântuitorul, Maica Domnului şi după aceea pe el, personal, ca să se roage pentru iertarea păcatelor mele. Şi când am ridicat capul şi m-am uitat la el, era cu ochii deschişi mari. Atunci, neaşteptat - pentru că sfântul face minuni, deschide ochii, se mişcă, vorbeşte la cei care sunt vrednici - eu, socotindu-mă cu totul nevrednic de aşa ceva, am rămas impresionat când am văzut că a deschis ochii mari. Am plecat din nou capul şi am făcut o rugăciune şi când am ridicat din nou capul, ochii i-a mişcat în direcţia mea, se uita cum se uită oamenii fără să învârtă capul - dar ochii i-a învârtit exact spre mine. Şi fata Părintelui Lăcătuşu zice: „Părinte, tata vrea să-ţi vorbească, întreabă ceva”. Şi, în clipa aceea, neaşteptând altă invitaţie, m-am uitat în spate, ştiam când eram eu în cimitir mai erau vreo trei oameni - acum erau vreo patruzeci-cincizeci de oameni în spatele meu. Şi atunci m-am ridicat şi am plecat.
Şi am rămas cu convingerea că Sfântul Ilie Lăcătuşu este un sfânt cu adevărat mare, mare înaintea lui Dumnezeu. Nu-i cunosc activitatea, nu-i cunosc viaţa, ştiu că a fost un preot care a făcut puşcărie pe timpul comuniştilor şi din cauza asta nu vor să-l canonizeze conducătorii.
Am mai mers altă dată, ca la doi ani, şi am intrat iar la părintele Ilie Lăcătuşu. Am pus iarăşi capul pe sicriu şi m-am rugat; înainte însă iarăşi am pus mâinile mele pe mâinile lui - ţepene complet, reci ca gheaţa, cum sunt morţii şi, după ce m-am rugat puţin, am pus mâinile mele pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui se mişcă în sus şi în jos, se mişcau cu mâinile mele.
- Dumneavoastră îi mişcaţi mâinile sau nu?
- Eu le-am mişcat. Am pus mâinile mele pe mâinile lui.
- A, deci erau mişcate de mâinile dumneavoastră?
- Mâinile mele erau pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui nu mai erau reci ca gheaţa, erau calde. Şi am mişcat să văd dacă se mişcă. Se mişcau mâinile şi am rămas uimit. Am văzut un mort, da’ nu-i mort, un mort viu.
- Nu mai erau rigide?
- Nu, absolut deloc. Erau flexibile.
- Nu se vedeau semne de putrefacţie…
- Absolut nimic, ca viu, şi cu mustaţă şi cu tot absolut.
- Cu părintele Ilie aţi auzit şi alte minuni?
- Spunea cineva că a vorbit cu el şi am rămas atunci foarte gânditor: cum poate un mort după atâţia ani să vorbească? Cum poate de atâţia ani să fie şi să nu putrezească. Şi am auzit că ar fi spus, înainte de a muri: „Pe mine mă îngropaţi jos dar după nu ştiu câţi ani, o să puneţi preoteasa în locul meu şi pe mine o să mă lăsaţi deasupra” - exact cum s-a întâmplat acum. Era deci şi înainte văzător cu duhul, prin darul proorociei. Dacă n-ar fi fost sfinţii aceştia care străjuiesc ţara noastră din toate părţile şi se roagă pentru noi, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.
- Vă rugaţi lui ca unui sfânt? Faceţi rugăciuni către părintele Ilie?
- Nu ştiu cât de mult mă rog eu, dar ştiu că este un sfânt, un mare sfânt, aşa cum este şi Sfântul Calinic de la Cernica, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Filofteia, sfinţi mari, mari de tot.
- În închisoare aţi cunoscut astfel de părinţi cu viaţă sfântă?
- Da, am cunoscut. N-am stat cu ei, numai i-am văzut.
- Despre părintele Daniil, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, ce puteţi spune?
- E unul dintre cei mai mari mucenici, un mărturisitor al dreptei credinţe ortodoxe. Ieroschimonahul Daniil Tudor a fost un om cu viaţă sfântă, desăvârşită, un om studios; tot timpul scria şi se ruga neîncetat.
- L-aţi cunoscut?
- Da, l-am cunoscut. Era şi el cunoscător cu duhul. Avea mare trecere la rugăciune, la Maica Domnului. Schitul Rarău, unde era el atunci, era foarte, foarte, foarte sărac şi de multe ori nu era ce să mănânce nimeni, absolut nimeni. „Hai să mergem la Maica Domnului să facem o rugăciune” - zicea el. Se ruga la Maica Domnului câte o jumătate de oră şi Dumnezeu îi dădea de toate. Ştiu de la un mare cărturar că avea o cultură foarte mare, avea o credinţă fixă, zdravănă, îi combătea pe toţi activiştii de partid pe care îi trimitea stăpânirea ca să-l combată, ca el să nu mai meargă la Bucureşti să ţină conferinţe. El pe toţi i-a convertit.
- Despre ce ţinea conferinţe?
- Discuta sub toate aspectele, ştia vreo cinci şase limbi străine. Toată viaţa şi-a închinat-o lui Dumnezeu.
- Cum a murit?
- A murit în închisoare. L-au omorât. A murit în chinuri. A fost cel mai intransigent dintre toţi deţinuţii în ceea ce priveşte credinţa. A murit ca un mare mucenic, care mărturisea înaintea păgânilor dreapta credinţă. Dumnezeu vrea de la toţi hotărâre şi statornicie. Omul, dacă nu este convins, nu vrea să se ocupe cu nimic altceva. Dacă ei erau convinşi de valoarea crezului lor, au suferit. Viaţa sfinţilor ar trebui să fie pildă vieţii noastre. Nu-i place lui Dumnezeu compromisul. Ori eşti în lumină, ori în întuneric, ori cu Dumnezeu, ori cu Satana. Dacă nu apără cineva dreapta credinţă, înseamnă că nu-i cu Dumnezeu. Pentru mântuire, adevărul nu suportă schimbări tot aşa după cum viaţa nu suportă moartea. Viaţa nu există numai pe pământ, ci în veşnicie unde este exclusă moartea. Nu există viaţă pe pământ, este un termen, o posibilitate de a dobândi viaţa cea veşnică, prin fapte, atât. Zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Poţi să câştigi şi viaţa şi moartea prin faptele tale”. Dumnezeu Îşi alege oamenii. Acum e vreme de cernere. Făina dacă nu-i cernută, e cu gunoaie, trebuie cernută, aurul dacă nu-i încercat în foc nu se curăţă de materie străină.
Mărturia Părintelui Justin Pârvu
Cu Părintele Ilie Lăcătuşu am stat 4 ani la Periprava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva, şi atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să nu iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe neîsemnatul. Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Deltă, când Părintele Ilie a jucat un rol foarte important. În 30 ianuarie, ne-au trimis în colonie, la canal la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iarnă? Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi văzusem şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apă, de vreo patruzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să intrăm în apă. Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam noi astea? Nu avea niciun sens. Măi, şi cum să intri în apă? Calci te duci într-o ştioalnă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la început. Dar Părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi”. Măi, şi am intrat. Am ajuns acolo, până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Şi ne miram cu toţii că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii în sfârşit până la jumătate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Şi am scos. Am mers vreo trei ore în apă, şi am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai aşa că-l tai cu frunze, trebuia frumos, curăţat, măsurat, pus la dimensiune şi era un ger de - 30° afară, gheaţa groasă de 20-25 cm, încât vedea nufărul galben înflorit sub gheaţă. Sus ne însoţeau nişte păsări, care ne-au urmărit în tot acest timp şi dedesubt florile de sub gheaţă. Ei bine, eram cu toţii nevătămaţi şi uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Că dimineaţa, când am intrat noi era ceaţă, nori şi rece, aşa te prindea la oase. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a luminat de ziuă. Era o căldură, de se minunau şi caraliii. Ne-am dezbrăcat şi s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte sobă, aşa aburi ieşeau din toate. Ne-am încălţat, ne-am îmbrăcat şi hai la colonie. Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie niciun bolnav, niciun internat, n-o fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor Părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…
sursa:agnos.ro

Minune la moartea Sfantului Inchisorilor - Valeriu Gafencu

2010-09-21T14:57:00.000-07:00

Au fost minuni la moartea sa
Rep: Cum a murit Valeriu Gafencu?
dr. Aristide Lefa: A fost un miracol ca a supravietuit atat. Pe final abia mai putea respira, inima ii batea cu putere… I-am dat apa cu zahar caci n-aveam niciun tratament la dispozitie. Dupa ce a luat doua guri s-a ridicat si m-a mustrat usor: “Lui i-au dat pe cruce fiere iar voi imi dati mie miere?”….
Imediat ce i-a fost scos trupul afara si pus pe pamant, desi fusese o zi calduroasa, cu soare, pana atunci, in cateva minute s-a pornit o ninsoarea teribila care a acoperit tot noroiul din jurul corpului lui Valeriu.

Minunea Sfantului Vasilie, pe care a facut-o in Niceea

2010-09-21T14:51:00.000-07:00

Minunea Sfantului Vasilie, pe care a facut-o in Niceea

Odinioara, de nelegiuitul imparat Valens (364-378), in cetatea Niceea, s-au apropiat capeteniile ereziei ariene cerand ca, din soborniceasca biserica cea din cetatea aceea, sa goneasca poporul dreptcredincios, iar Sfantul locas sa-l dea adunarii lor celei arienesti. Si a facut asa imparatul cel rau, el insusi fiind eretic: a luat, adica, biserica de la cei dreptcredinciosi, cu sila, si a dat-o arienilor, apoi s-a dus la Constantinopol. Drept aceea, in mare mahnire fiind toata multimea dreptcredinciosilor, a sosit acolo marele Vasilie, aparatorul cel de obste al Bisericilor, la care toata multimea celor dreptcredinciosi venind, cu strigare si cu tanguire, i-a spus strambatatea ce li s-a facut lor de imparat. Iar Sfantul, mangaindu-i pe ei cu cuvintele sale, indata s-a dus la imparat, la Constantinopol si, stand inaintea lui, i-a zis: "Cinstea imparatului sta in judecata sa. Iar intelepciunea zice: Dreptatea imparatului la judecata se vede. Deci pentru ce, imparate, ai facut judecata nedreapta, izgonind pe dreptcredinciosi din Sfanta Biserica si dand-o raucredinciosilor? Zis-a lui imparatul: "Tot la invinuiri te intorci, Vasilie? Nu ti se cuvine tie sa fii asa." Raspuns-a Vasilie: "Se cuvine mie, pentru dreptate a muri." Si infruntandu-se ei si impotrivindu-se sta acolo de fata mai marele bucatarilor imparatesti, numit Demostene acela, vrand sa ajute arienilor, a spus ceva cu glas incet ocarand pe Sfantul. Iar Sfantul a zis: "Vedem aici si pe necarturarul Demostene." Iar stolnicul, rusinandu-se, iarasi a grait ceva impotriva. Sfantul i-a zis: "Lucrul tau este sa ai grija de mancari, nu sa fierbi dogmele Biserici." Si a tacut Demostene rusinat.
Iar imparatul, pe de o parte, maniindu-se si, pe de alta, rusinandu-se, a zis lui Vasilie: "Sa mergi tu intre dansii sa faci dreptate, dar asa sa judeci, ca sa nu judeci cu partinire poporului de-o credinta cu tine." Iar Sfantul a raspuns: "De voi judeca cu nedreptate, apoi si pe mine la surghiun sa ma trimiti si pe cei de o credinta cu mine sa-i izgonesti si Biserica sa o dai arienilor." Si, luand Sfantul scrisoarea de la imparat, s-a intors la Niceea. Si chemand pe arieni, le-a zis lor: "Iata, imparatul mi-a dat mie putere ca sa fac judecata intre voi si intre dreptcredinciosi pentru biserica pe care ati luat-o cu sila." Iar ei au raspuns lui: "Deci judeca, dar dupa judecata imparatului." Iar Sfantul a zis: "Sa mergeti, si voi arienii si voi dreptcredinciosilor, si sa inchideti biserica si, incuindu-o, sa o pecetluiti cu pecetile, voi cu ale voastre si acestia cu ale lor, si sa puneti de amandoua partile pazitori. Si mergand mai intai voi, arienii, sa va rugati trei zile si trei nopti si, dupa aceasta, sa va apropiati de biserica. Si de se vor deschide singure, cu rugaciunile voastre, usile bisericii, apoi sa fie a voastra biserica in veci. Iar de nu, ne vom ruga noi o noapte si vom merge cu litie, cantand, la biserica si de se vor deschide noua, sa o avem pe ea in veci. Iar de nu se vor deschide nici noua, apoi, iarasi, a voastra sa fie biserica." Si placut a fost cuvantul acesta inaintea arienilor. Iar drepcredinciosii se mahneau asupra Sfantului, zicand ca nu dupa dreptate, ci dupa frica imparatului a facut judecata. Si, luandu-se multe masuri de paza de catre amandoua partile, Sfanta Biserica strajuita a fost cu tot dinadinsul, pecetluita si intarita. Si rugandu-se arienii trei zile si trei nopti si de Biserica apropiindu-se, nu s-a facut nici un semn. Si se rugau de dimineata pana la al saselea ceas, strigand: "Doamne miluieste" si nu s-au deschis usile Bisericii si s-au dus fara dar si rusinati.
Atunci, marele Vasilie, adunand pe toti dreptcredinciosii, cu femeile cu copiii, au iesit din cetate la biserica Sfantului Mucenic Diomid, facand, acolo priveghere de toata noaptea, apoi au mers dimineata cu totii la cea soborniceasca biserica pecetluita, cantand: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi." Apoi , stand inaintea usii bisericii a zis catre popor: Ridicati mainile voastre si strigati cu dinadinsul "Doamne miluieste." Si aceasta facandu-se, a poruncit Sfantul ca sa faca tacere si, apropiindu-se de usa, a insemnat-o cu semnul crucii de trei ori si a zis: "Bine este cuvantat Dumnezeul crestinilor, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor." Si, glasuind tot poporul "Amin!", indata s-a facut cutremur si au inceput a se sfarama zavoarele, au cazut intariturile s-au dezlegat pecetile si s-a deschis usa, ca de un vant si furtuna mare, si s-a lovit usa de zis. Iar dumnezeiescul Vasilie a inceput a canta: "Ridicati portile voastre, ridicati-va portile cele vesnice si va intra Imparatul Slavei."
Si, intrand Vasilie in biserica, cu toata multimea drepcredinciosilor, si, savarsind dumnezeiasca slujba, a slobozit pe popor cu veselie. Iar multimea fara de numar de arieni, vazand acea minune, s-a lepadat de credinta lor cea rea si la cei dreptcredinciosi s-au adaugat. Si, afland si imparatul, de o judecata dreapta ca aceasta a lui Vasilie, si de minunea aceea preaslavita, s-a mirat foarte si a defaimat uraciunea relei credinte ariene, insa, orbindu-se de rautate, nu s-a intors la credinta cea dreapta si a pierit rau dupa aceea. Ca, biruit si ranit fiind el la razboi, in partile Traciei, a fugit si s-a ascuns intr-o sura de paie. Iar urmaritorii lui, inconjurand sura cu foc, au aprins-o si, acolo, imparatul arzand, si-a dat sfarsitul. Si a fost moartea aceasta a imparatului, dupa moartea Sfantului Vasilie, dar in acelasi an, intru care Sfantul s-a mutat catre Domnul.

Minuni intamplate in Romania

2010-09-19T15:03:00.000-07:00

BISERICA SĂPATĂ ÎN STÂNCĂ
În satul Nămăieşti de lângă Câmpulung Muscel, judeţul Argeş, în schitul săpat în stânca unui deal, atestat documentar din secolul al XIV-lea, se găseşte icoana cu adevăratul chip al Maicii Domnului, pictată, se spune, de Sfântul Apostol Luca, la cererea Sfintei Fecioare Maria. Sfântul Apostol Andrei, venind pe teritoriul românesc şi negăsind pe nimeni căruia să îi încredinţeze icoana, a ascuns-o într-o nişă din stânca unui deal, rostind cuvintele "Noma est" ( "Nu e nimeni"), devenite apoi Nămăieşti. Legenda spune că Sfânta Fecioară Maria le-a apărut în vis unor ciobani din zonă, sfătuindu-i să sape sub stânca pe care dormeau, căci vor găsi o icoană cu adevăratul chip al Maicii Domnului, să ridice apoi o biserică în cinstea Sa, cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului şi Izvorul Tămăduirii şi care să devină "loc de vieţuire şi închinăciune pentru treizeci de suflete". Biserica săpată în stâncă, folosindu-se dalta şi ciocanul, a adăpostit timp de 200 de ani câte 30-33 de măicuţe. Cu timpul s-a încercat să se restaureze icoana, dar nu a fost posibil, căci peste noapte pictura restaurată dispărea, şi icoana revenea la imaginea iniţială. De-a lungul timpului, cei care s-au rugat aici cu credinţă au fost ajutaţi în probleme de sănătate, scăpând, se spune, chiar de boli incurabile sau le-a fost adusă împăcarea în familiile dezbinate, au fost ajutaţi cei care nu puteau să aducă pe lume copii, i-a întors pe soţii care şi-au abandonat familia, l-a scos pe "cel rău" din oameni, a întors lucrurile furate la păgubiţi şi a liniştit multe alte tulburări sufleteşti şi trupeşti. Rugăciunile sunt însoţite de ritualuri bisericeşti care în final aduc realizarea dorinţelor.

SFÂNTA CUVIOASĂ PARASCHEVA
Încep cu moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, cea mai populară dintre toţi sfinţii, ale căror moaşte se găsesc pe teritoriul României. Ele se află în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, această sfântă fiind ocrotitoarea Iaşiului şi chiar a întregii Moldove. Originară din Epivat, Tracia, a trăit în perioada despărţirii Bisericii de la Roma de Biserica Ortodoxă (1054). Cu mare credinţă în Dumnezeu şi-a împărţit săracilor marea avere moştenită de la părinţi şi s-a retras într-o mănăstire din apropierea Constantinopolului. A mers apoi în pelerinaj pe la mai multe locuri sfinte, după care a revenit la locurile natale, unde, încă tânără, după doi ani, s-a stins din viaţă. După mult timp, în urma unui vis, a fost găsit locul unde se afla trupul "neputrezit şi plin de mireasmă", care i-a fost adus cu mare cinste şi depus în Biserica Sfinţii Apostoli din Epivat. Minunile săvârşite de moaştele sale au făcut ca această zonă să devină loc de pelerinaj pentru întreaga Peninsulă Balcanică. Apoi, moaştele i-au fost mutate dintr-un loc în altul, în 1235 la Tîrnovo pentru 160 de ani, apoi până în anul 1521 la Belgrad, an când au fost aduse la Biserica Patriarhiei de la Constantinopol, iar în 1641, domnitorul Moldovei Vasile Lupu a obţinut, cheltuind peste 300 de pungi la Poarta Otomană, strămutarea sfintelor moaşte la ctitoria sa, Mănăstirea Sfinţilor Trei Ierarhi din Iaşi. Însă, la 26 decembrie 1888, biserica a fost mistuită de foc, rămânând neatinse doar moaştele Sfintei Parascheva. De atunci, acestea se găsesc la Catedrala Mitropoliei ieşene, care la data de 14 octombrie a fiecărui an a devenit loc de pelerinaj pentru mii de credincioşi, pentru tămăduirea bolilor, ocrotirea caselor şi familiilor acestora, alungarea secetei, înlăturarea farmecelor şi blestemelor.

MĂNĂSTIREA BISTRIŢA
În Mănăstirea Bistriţa, din apropierea municipiului Râmnicu-Vâlcea, sunt adăpostite moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul. Acest sfânt, sărbătorit la 20 noiembrie, a fost nepotul unui alt sfânt, Simeon Mărturisitorul. Prieten al Papei, el şi-a desfăşurat viaţa misionară între Bizanţ şi Roma, trăind înaintea despărţirii celor două biserici, catolică şi ortodoxă. S-a stins din viaţă la Constantinopol, în anul 842, după ce a înfăptuit nenumărate minuni. În 1497 i-au fost aduse moaştele din Voivodina la Mănăstirea Bistriţa, construită cu şapte ani înainte de fraţii Craioveşti, Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei. Până în 1917, mănăstirea a fost catolică, după care ea a fost părăsită din cauza războiului. Măicuţele Olga şi Teodosia Gologan au transformat-o, după război, în mănăstire ortodoxă, astfel că, în 1948, patru sute de maici asigurau funcţionarea unor şcoli de la grădiniţă până la liceu, unor şcoli speciale de meserii, de studii muzicale, artizanat, covoare şi, nu în ultimul rând, de teologie, unde învăţau peste 600 de eleve. În 1959, mănăstirea a fost desfiinţată de comunişti, însă, cu timpul, şi-a recăpătat drepturile. Într-o perioadă de peste 500 de ani, moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul au ajutat mulţi credincioşi în tămăduirea suferinţelor trupeşti şi sufleteşti, precum şi în alte probleme de viaţă. Se spune că, în anul 1765, Superiorul Provincial al Ordinului Franciscanilor, Peter Blasius Kleiner, văzând moaştele sfântului, ar fi spus că ele sunt ale Sfântului Ioan de Capistran, franciscan cruciat, Apostolul Europei. Această întâmplare a produs o mare derută, a cărei prezenţă se simte şi astăzi. Din această cauză, credincioşii se roagă de multe ori la ambii sfinţi pentru a primi ajutor. Pentru a afla dacă Sfântul Grigorie Decapolitul îl va ajuta pe cel care-i adresează ruga, acesta îşi va pune în gând dorinţa respectivă, după care va încerca să ridice racla de argint a sfântului. Dacă va reuşi, dorinţa îi va fi îndeplinită, iar dacă nu, dorinţa nu va avea şanse de realizare.

MĂNĂSTIREA NICULA
În Mănăstirea Nicula, aflată la 5 km de Gherla, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, se găseşte icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, realizată de preotul Luca din Iclod în anul 1681. În 1694, la data de 15 februarie, un grup de ofiţeri şi soldaţi austrieci (Transilvania fiind atunci sub ocupaţie austriacă) vizitează mănăstirea din satul Nicula şi observă că icoana Maicii Domnului a început să lăcrimeze. Vestea despre această minune, care s-a manifestat timp de 26 de zile, s-a împrăştiat imediat, şi mănăstirea a devenit loc de pelerinaj. Groful Sigismund Corniş din Beneding (astăzi satul Mănăstirea), sub pretextul protecţiei icoanei sfinte, a dus-o la castelul său. Sătenii au reclamat abuzul acestuia la Curtea Imperială, care a decis ca icoana să fie aşezată din nou în lăcaşul sfânt, unde a rămas 189 de ani, când a fost mutată în noua biserică a mănăstirii. În 1948, aceasta a fost ascunsă de frica prigoanei comuniste, până la 24 martie 1992. Pe o perioadă de 300 de ani, icoana sfântă a înfăptuit multe minuni consemnate în volumul "Maica Domnului de la Nicula" (Gherla, 1930).

MĂNĂSTIREA ADAM
Se pare că şi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, căreia i se mai spune simplu Sfântă, aflată la Mănăstirea Adam (în comuna Cuca, lângă Bârlad), a fost pictată de Sfântul Apostol Evanghelist Luca. Spre sfârşitul veacului al XVII-lea, turcii au incendiat mănăstirea, care a ars din temelii. Icoana Sfântă a fost găsită de un cioban, câteva zile mai târziu, într-un copac secular la circa 100-150 de metri de biserica mistuită de flăcări. Avea urmele focului pe o parte a feţei, dovada că se aflase în mijlocul vâlvătăilor, dar a fost salvată miraculos. Cu trecerea vremii a fost înălţată o biserică şi apoi mănăstirea de astăzi, pe locul unde a fost găsită icoana. Pe timp de secetă, icoana este purtată prin satele din împrejurimi, pentru a aduce ploaia. În perioada comunistă, mănăstirea a fost desfiinţată, dar icoana nu a putut fi urnită din locul ei de cei însărcinaţi să o ia pentru a fi dusă la mănăstirea dobrogeană Celik Dere, decât după acordul feţelor bisericeşti din acea zonă. În 1990, a avut loc o mare procesiune cu ocazia aducerii Sfintei înapoi la Mănăstirea Adam, unde continuă să facă minuni.

MĂNĂSTIREA CĂLUGĂRA
Mănăstirea Călugăra din Munţii Banatului, la aproximativ 3 km de comuna Ciclova-Montana, judeţul Caraş-Severin, are o legendă frumoasă. Acolo există o stâncă din care se auzeau "cântări dumnezeieşti". Oamenii băteau icoane sfinte pe copacii din preajma stâncii şi aprindeau candele. Se poate vedea şi astăzi icoana Sfântului Prooroc Ilie încrustată pe un fag a cărui scoarţă nu a acoperit-o. La 8 iunie 1838, auzindu-se foarte puternic acele "cântări dumnezeieşti", a fost săpat locul, descoperindu-se o peşteră lucrată de mâna omului şi astupată cu pământ în timp. Acolo au fost găsite moaştele pietrificate ale unui sfânt necunoscut şi o icoană. Aceasta a fost dusă în biserica din Oraviţa, dar după două zile a dispărut, fiind găsită după o perioadă în peşteră. Astfel, în 1860 a fost întemeiată aici o mănăstire care a devenit loc de pelerinaj.

MĂNĂSTIREA NECHIT
Mănăstirea Nechit adăposteşte icoana făcătoare de minuni a Sfântului Zenovie. Aflată la 30 km de Piatra-Neamţ, lângă Tazlău, a fost ctitorită de Alexandru cel Bun cu hramul Schimbarea la Faţă, ea fiind cunoscută şi sub numele de Mănăstirea din Câmpu lui Dragoş. Construită în 1430, dărâmată apoi de tătari, reconstruită în jurul anului 1800, distrusă din nou în 1959 de comunişti şi apoi reclădită în 1990, este loc de pelerinaj pentru cei cu boli sufleteşti şi trupeşti care îşi găsesc alinarea cu ajutorul icoanei făcătoare de minuni a Sfântului Zenovie. În perioada persecuţiilor comuniste, icoana a fost păstrată în casa părintelui Zenovie Ghinescu, casă mistuită complet de un incendiu, dar din care icoana a scăpat neatinsă, sticla protectoare nefiind nici măcar afumată.

BISERICA DIN ALEXANDRIA
La Biserica Sfânta Adormire din Alexandria, construită acum 150 de ani, în vinerea de 28 iulie 1995, în timpul slujbei de dimineaţă, icoana Sfintei Fecioare Maria de pe catapeteasmă a plâns. Primele lacrimi au fost "culese" de o femeie cu un copil în braţe, pentru a le pune pe o rană a copilului care s-a vindecat imediat. De atunci, biserica deschisă până târziu în noapte primeşte numeroşi credincioşi care se roagă la Sfânta Fecioară pentru a fi ajutaţi. Un bătrân aproape orb, pe nume Dumitru Apostu, după ce a terminat rugăciunea la icoană a constatat că vede foarte bine florile aşezate sub ea. În stare de şoc, acesta a exclamat: "Văd mai bine decât vedeam în tinereţe!".
Monumentul marilor eroi ai neamului românesc: „Calvarul Aiudului”
Aiudul, pe lânga alte multe sfinte locuri ale acestei tari si-a scris cu litere de sânge si lacrimi memoria lui în istoria neamului românesc.
În anul 1947, conducerea politica a tarii a luat decizia de a transforma închisoarea din Aiud într-un mare centru de exterminare, dedicat elitei atât duhovnicesti cât si intelectuale a tarii. Acest masacru îsi duce misiunea pâna în anul 1964, când, la presiunea occidentului sunt eliberati toti “detinutii politici” ramasi în viata.
Este covârsitor de important pentru o tara ca cei care s-au nascut în ea sa-si cunoasca istoria. De aceea, istoria care s-a scris la Aiud va ramâne vie si neschimbata indiferent de planurile pe care le au strainii cu noi.
Rana lasata de comunisti în sufletul neamului românesc e greu vindecabila, dar Sfintii din închisorile comuniste, pe care Dumnezeu I-a ales sa duca greutatea pacatelor noastre pe Golgota acestei tari, ne lasa mostenire nadejdea mântuirii prin rugaciunile lor.
Putinii supravietuitori ai închisorilor au luat decizia în 1992 de a ridica în acest loc (denumit în ‘47-’64 “Râpa robilor”) un monument, ca simbol al biruintei lui Hristos, prin alesii sai, fata de înainte mergatorii lui Antihrist.
Constructia s-a finalizat în anul 1999, iar în anul 2000 IPS Bartolomeu (trecut si el prin temnita Aiudului) a sfintit Sfânta Masa din interiorul monumentului.
În anul 2001, revine în Aiud la “Râpa robilor”, pentru prima data de la eliberarea din 1964, parintele Iustin Pârvu, staretul manastirii Petru Voda si marele duhovnic al românilor. Cu aceasta ocazie parintele a lasat o marturie în sufletele celor care îl însoteau, pe cât de cutremuratoare pe atât de sfânta: “Mi-e si frica sa calc cu picioarele pe acest pamânt, pentru ca este plin de Sfinte Moaste.”
In septembrie 2004 IPS Andrei, episcopul Alba Iuliei, da binecuvântarea parintelui Iustin de a înfiinta un schit cu hramul “Înaltarea sfintei cruci”, în care sa fie pomeniti toti martirii neamului românesc.
De exemplu, un tânăr avea o boală gravă de piele, pentru care medicii nu i-au găsit leac. Mama lui era credincioasă însă, şi a luat de aici nişte ulei să-i ungă trupul. Când a ajuns acasă, i-a uns o parte din trup, pentru că tânărul nu avea încredere şi, o minune, dimineaţa, locul care fusese uns cu ulei, era dimineaţă fără pată, sănătos.
sursa:sanatate.jurnalul.ro
www.calvarulaiudului.ro

Sfantul Nicodim de la Tismana si minunile sale

2010-09-19T14:40:00.001-07:00

Sfantul Nicodim de la Tismana si minunile sale - Nascut in sudul Dunarii, intr-o familie de aromani, Nicodim si-a inceput viata calugareasca pe Muntele Athos, purtand apoi modelul aspru al monahismului ortodox si in Tarile Romane. Ctitor de manastiri - Vodita, Tismana, Prislop -, a trait ca un sfa...

Sfantul Nicodim de la Tismana si minunile sale - Nascut in sudul Dunarii, intr-o familie de aromani, Nicodim si-a inceput viata calugareasca pe Muntele Athos, purtand apoi modelul aspru al monahismului ortodox si in Tarile Romane. Ctitor de manastiri - Vodita, Tismana, Prislop -, a trait ca un sfant, adunand in jurul bisericii popoare de credinciosi. Faptuitor de minuni, cea mai mare dintre ele s-a petrecut dupa cinci veacuri si jumatate de la moartea sa, pe 26 octombrie 1955 cand, in plin comunism, cultul Sfantului Nicodim cel Sfintit de la Tismana a fost generalizat, in mod oficial, in toate biser

icile ortodoxe din Romania. Va invitam sa cititi povestea vietii lui -

Ucenicul lui Dumnezeu Desi calendarul ortodox il praznuieste pe cuvios in a doua zi de Craciun, pe 26 decembrie, traditia locala din Gorj si Mehedinti sustine ca sfantul s-ar fi nascut in luna mai, dupa cum spune o balada populara: "In mai se nastea,/ ca suflet de floare avea/ si sfant de frumos era,/ la chip si la duh aievea..." In ce priveste anul si locul nasterii, istoria arata ca Nicodim a venit pe lume in anul 1310, in sudul Dunarii, intr-o familie de aromani foarte credinciosi, din Prilep (Macedonia). Inca din copilarie ar fi avut inclinatie spre insingurare, rugaciune si monahism, dar parintii l-au dat la invatatura de carte, pentru a putea ocupa dregatorii de seama. Cu toata silinta sa, gandurile baiatului erau insa in alta parte. Cu prilejul unei vizite facute la Prilep de cativa calugari de la Muntele Athos, Nicodim s-ar fi intalnit cu acestia in biserica asezarii si i-ar fi spus celui mai batran dintre monahi: "Nu pot sa mai raman in lumea asta inselatoare, nici sa vad slavele ei cele desarte, ca niste naluciri mincinoase. Nu doresc inaltarea mea in slujbele politichiei. Vreau doar sa urmez calea cea stramta si placuta Domnului, pentru mantuirea sufletului meu". Calugarul cel batran a vazut, in chip tainic, ca inima tanarului Nicodim era plina de harul Duhului Sfant si a acceptat sa-l calauzeasca la Muntele Athos, cu acordul intelept al parintilor. Asa a inceput despartirea de lume a celui care avea sa devina cel mai important ctitor al monahismului romanesc timpuriu si un mare facator de minuni!
In Sfantul Munte, tanarul a trecut prin cateva lavre, unde s-a dovedit un iscusit copist si miniaturist, dar si un bun cunoscator al limbilor greaca, slava si romana veche (aromana). La Manastirea Hilandar, a devenit ucenicul Sf. Isaia, care l-a tuns in monahism si l-a hirotonisit ieromonah, adica preot calugar. Atat de mare a fost nevointa sa crestina, incat, dupa mutarea la cele vesnice a invatatorului sau, a ajuns egumen al Lavrei Hilandar si, mai tarziu, protosinghel al Muntelui Athos. Impresionat de virtutile ucenicului sau, in ultimii ani ai vietii, Sf. Isaia a lasat garantie pentru eternitate cateva cuvinte scrise pe o foaie ingalbenita: "Barbat cinstit si sfant, tare in carti si mai tare in judecata, mester la vorbitul cu Dumnezeu, la cuvinte si raspunsuri pentru credinciosi, dar inca si mai mare facator de minuni".

Inceputul apostolatului: crucea de plumb Traditia monastica din Sfantul Munte sustine ca tanarul cuvios era deja "inainte-vazator-cu-duhul", la o varsta cand altii abia uceniceau. El a avut mai multe vedenii, pe care le-a povestit mai tarziu invataceilor sai. In cea dintai dintre ele, Duhul Sfant i-a poruncit sa se intoarca in Macedonia natala (aflata intre Serbia si

Grecia, zona e populata si astazi de vlahi aromani), pentru a ridica trei biserici, in locuri in care crestinii erau stramtorati de multimea musulmanilor. Nicodim a ascultat porunca, si traditia populara din vechea Serbie Mare ii atribuie ctitoriile de la Vratna, Manastirita si Saina, in tinuturile Cladovei. Patru veacuri mai tarziu, intr-un Letopiset al lui Stefan Ieromonahul, se scrie ca fresca din pronaosul bisericii de la Saina il zugraveste pe ctitor in stanga intrarii si ca acela ar fi singurul chip adevarat al sfantului, dintre toate cele pictate prin alte lacasuri. Din pacate, astazi, fresca este definitiv degradata.
Pe cand pastorea intr-una din cele trei ctitorii ridicate la sud de Dunare, Sfantul Nicodim a avut o noua vedenie, in care i se dezvaluiau navalirile turcilor ce aveau sa urmeze in Tarile Romane. In vedenie, aparea si Maica Domnului, care ii cerea sa treaca apa Dunarii si sa ii ajute pe indoitii sai frati de neam si de credinta, in fata primejdiei ce se apropia amenintator. Mai mult decat atat, traditia spune ca, intr-o zi de mare sarbatoare, spre seara, sfantul a adormit cateva clipe, asezat intr-un jilt, si i s-a aratat in vis Sf. Antonie cel Mare, care i-a repetat porunca Maicii Domnului, adaugand indemnul de a cauta un loc numit "La Cascade", unde sa ridice o mare manastire, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. Trezindu-se din somn, cu bucuria unei asemenea minunate adeveriri, cuviosul Nicodim s-a hotarat sa dea ascultare noii porunci. El a cerut unui fierar sa-i toarne o cruce din plumb, in greutate de sapte ocale, inchipuind numarul zilelor din Saptamana Patimilor Mantuitorului, pe care si-a atarnat-o de gat, jurandu-se sa nu o mai scoata decat in ziua cand va vedea cu ochii lui ridicata manastirea din vis. Apoi si-a facut o boccea, in care a asezat o Biblie copiata de mana lui la Muntele Athos, a imbracat rasa calugareasca, s-a incaltat cu opinci din piele de porc, si-a luat un toiag si, facandu-si semnul sfintei cruci, a pornit-o la drum. Sfantul avea sa poarte la gat crucea de plumb vreme de douazeci de ani, pana cand i se va fi implinit visul.

</b><b>Prima minune: Trecerea peste Dunare Nicodim a ajuns pana in satul Tachia, pe malul sudic al Dunarii, in fata Orsovei, dupa doua zile de mers. S-a odihnit o noapte, iar in zorii celei de a treia zile a cautat vreun pescar care ar fi putut sa il treaca cu luntrea. Legenda spune ca, neafland pe nimeni in preajma, dupa indelungata vreme, sfantul a ingenuncheat pe malul fluviului, ridicand mainile catre cer si aducand slava lui Dumnezeu. Pentru ca, in smerenia lui fara de margini, nici nu indraznea sa creada ca ar putea calca pe apa, aidoma Mantuitorului, el si-a dezbracat rasa calugareasca si a rostit cu voce tare cuvintele lui Hristos din Evanghelie: "Trebuie sa fac pana este ziua lucrurile Celui Ce M-a trimis pe Mine, ca vine noaptea, cand nimeni nu poate sa lucreze. Faca-se voia Ta, Doamne!" Dupa care s-a inchinat, a aruncat rasa calugareasca pe suprafata apei, a pasit pe ea, cu bocceaua in spinare si toiagul in mana, si a plutit astfel pe valurile marunte ale Dunarii pana la malul celalalt!... In partile Orsovei si Ieselnitei se pastreaza, pana astazi, traditia puternica a acestei minuni a sfantului. Legat de venirea Cuviosului Nicodim cel Sfintit in Tara Romaneasca, se mai pastreaza, prin partile Mehedintiului, o alta traditie, numita Ciumarnita. In a doua jumatate a secolului al Xiv-lea, in acele locuri a fost o epidemie de ciuma neagra, adusa din Europa apuseana. Dupa sosirea sa, vazand nenorocirea si jalea, sfantul a calatorit din sat in sat si a facut vindecari in masa, prin rugaciuni rostite in aer liber, asezat in genunchi, in mijlocul bolnavilor. Atat de mare a fost credinta pe care a starnit-o oamenilor in acest fel, incat unii dintre ei l-au urmat, devenindu-i primii ucenici romani. Sarbatoarea Ciumarnitei, care se praznuieste numai in zilele de post si are data schimbatoare de la o asezare la alta, dupa cum s-a nimerit trecerea sfantului pe acolo, se tine pana in ziua de azi in Mehedinti si se datoreaza marilor minuni vindecatoare ale cuviosului, savarsite acum mai bine de sase sute de ani!
In calatoria pe care o incepuse, Nicodim se oprea la cate un loc ce i se parea prielnic pentru manastirea poruncita in vis. Facea popas si tabara, adunand din ce in ce mai multi fii duhovnicesti in jurul sau, carora le tinea predici sub cerul liber, deschizandu-le sufletul si mintea pentru credinta in Hristos. In fiecare din aceste locuri se ridicau altare din lemn sau piatra, unde ramaneau cativa ucenici sa continue viata de obste a viitoarelor manastiri, ce urmau sa fie zidite pe cheltuiala si cu eforturile localnicilor. Acest fenomen de o amploare istorica nebanuita a umplut tot Mehedintiul si Gorjul cu lacasuri monahale sau biserici, ducand vestea sfantului misionar pana la scaunul domnesc al lui Vlaicu Voda. Fapt fara precedent in istoria crestinismului romanesc: in loc sa trimita dupa cuvios, pentru a fi adus la curtea domneasca, voievodul a plecat el insusi in cautarea pelerinului, insotit de o suita de osteni. Traditia marturiseste ca Nicodim cel Sfintit a devenit duhovnicul lui Vlaicu Voda si acela care l-a sfatuit sa zideasca manastirea Vodita, ale carei ruine exista si astazi pe malul Dunarii. Biserica manastirii, unul dintre cele mai vechi lacasuri de piatra din Tara Romaneasca, a avut hramul Sfantului Antonie cel Mare, evlaviosul intemeietor al monahismului rasaritean, a carui pravila monahala o urma si o predica ucenicilor sai insusi Cuviosul Nicodim. Influenta duhovniceasca a sfantului s-a intins pana in Moldova, unde trei dintre ucenicii sai au ajuns la manastirea Neamt, introducand acolo randuielile athonite aduse de la invatatorul lor, cu doua veacuri inaintea celuilalt mare ctitor de viata monahala, Paisie Velicikovski. Dar sfantul nu si-a incetat calatoriile, trecand muntii prin "Portile de Fier ale Transilvaniei" si intemeind Manastirea Prislop din Tara Hategului, unde peste veacuri avea sa-si implineasca destinul duhovnicesc un alt sfant, Arsenie Boca. Istoria bisericeasca sustine ca Nicodim cel Sfintit a fost duhovnicul de taina al primilor patru domnitori Basarabi, Vlaicu Voda, Radu I, Dan I si Mircea cel Batran, pana la inceputul secolului al Xv-lea. Dar anii treceau si crucea de plumb atarna tot mai greu de gatul sfantului, care continua sa caute un loc pentru manastirea din vis.

</b><b>Manastirea din vis: Tismana In pelerinajele sale pentru aflarea locului numit "La Cascade", Cuviosul Nicodim s-a oprit, impreuna cu alti cativa ucenici, in satul Ponoare, din tinutul Mehedintiului. Dar, spre surprinderea sfantului, acesta a fost singurul loc in care oamenii nu l-au primit cu bratele deschise. Nicodim avea deja mare faima de ctitor monahal, iar taranii s-au temut ca intemeierea unei manastiri prin partea locului, daca va fi intarita si de un hrisov domnesc, va atrage dupa sine improprietarirea asezamantului cu satele din jur, asa cum obisnuiau voievozii acelor timpuri. Satenii nu voiau sa-si piarda libertatea si pamanturile nici macar de dragul lui Dumnezeu. In fata unei asemenea prostii omenesti, cuviosul s-a intristat si le-a spus mai-marilor asezarii: "Nimeni nu v-ar fi rapit libertatea sau roadele pamantului, dar daca ati fi pus umarul la zidirea lacasului si i-ati fi ajutat pe viitorii monahi, ati fi avut cu totii o mare casa in ceruri. Mi-e mila de prostia voastra si de saracia ce va asteapta, caci saracia sufletului vostru va va aduce si saracia vietii de care va feriti acum!". Legenda povesteste ca atat de amarnic au saracit oamenii acelor locuri, incat nu mai aveau cu ce se hrani. Intr-o buna zi, un taran care isi taiase ultima capra si o jupuise, s-a gandit sa faca un burduf din pielea ei pentru branza, dar neavand cu ce il umple, i-a venit ideea sa lege un fluier de gura burdufului, apucandu-se de cantat, ca sa-i treaca foamea. Asa a fost inventat cimpoiul, iar traditia populara romaneasca sustine ca taranii din Ponoarele Mehedintiului sunt cei mai priceputi cimpoieri din tara...
Parasind foarte intristat acele locuri, cuviosul se ruga necontenit sa-i indrume Dumnezeu pasii, pentru ridicarea manastirii din vis. Asa a ajuns in satul Aninoasa, de unde a pornit-o, de unul singur, pe valea unui parau, pana in catunul Vanata. Familia care l-a gazduit i-a spus ca spre deal, in susul apei, este un loc numit "La Cascada", dar lumea se fereste de el, caci acolo s-ar ascunde un sarpe mare. A doua zi, sfantul a pornit-o pe malul apei, insotit de baiatul cel mare al gazdelor. Dupa o vreme, s-a auzit sunetul cascadei. Nu mica i-a fost bucuria cuviosului cand a descoperit, la un cot al vaii, o cadere de apa ce izvora din munte. In apropiere se afla un platou inalt, strajuit de un arbore urias de tisa. Deasupra cascadei se afla o pestera, pe care sfantul s-a gandit sa si-o faca drept chilie. Legenda locului spune ca in acea pestera Nicodim a gasit un sarpe urias, care ii inspaimanta pe localnici. Cu putere de la Dumnezeu, el a ridicat crucea de plumb, pe care o purta la gat de douazeci de ani, si a blestemat intruchiparea satanei, aceasta transformandu-se in stana de piatra. Apoi a coborat pe platou, impreuna cu tanarul ce-l insotea si care avea sa-i devina ucenic, asezandu-se sub coroana arborelui singuratic. Sfantul s-a rugat fierbinte sa primeasca semn unde anume sa ridice sfantul altar. Atunci, din slava cerului, s-a pogorat asupra arborelui un sul de lumina, iar Nicodim, avandu-l martor doar pe tanarul de langa el, a auzit un glas bland: "Aici este locul unde am poruncit tie sa faci lacas de inchinaciune!". De la acest arbore, sfintit de Duhul Sfant, valea, raul si manastirea si-au luat numele pe care il poarta pana astazi. In doar cativa ani, pana la inceputul domniei lui Mircea cel Batran, intregul asezamant a fost ridicat din temelii si inzestrat cu odoare. Manastirea a fost prima "arhimandrie" din istoria crestinismului romanesc, dupa rangul de arhimandrit pe care cel dintai staret, parintele Nicodim cel Sfintit, il adusese de la Muntele Athos. Sfantul apucase ziua in care sa-si vada visul cu ochii! Porunca lui Dumnezeu fiind indeplinita, el si-a putut scoate de la gat crucea de plumb, in greutate de sapte ocale, pe care o purtase, drept canon, vreme de douazeci de ani.

Ultimele minuni Cat a staretit la Tismana, in cei din urma ani de viata, sfantul a facut multe si mari minuni. Zi si noapte veneau la el bolnavi si se tamaduiau. Unii dintre ei doar se atingeau de vesmintele sale, altii se vindecau prin binecuvantarea lui, dar cei mai multi se izbaveau doar chemand numele sfantului! Auzind de minunile Cuviosului Nicodim, insusi imparatul Sigismund al Ungariei, care avea o fata chinuita de un duh necurat inca din copilarie, se hotaraste sa viziteze Tismana, impreuna cu fiica bolnava si insotit de o mare suita. Avand incuviintarea lui Mircea cel Batran, Sigismund intra in tara pe la Orsova. In drum spre manastire, duhul cel necurat din fata se tulbura de apropierea de un loc sfant. Fata cade la pamant, in nesimtire, in clipa cand demonul nevazut o paraseste, apoi isi revine, definitiv insanatosita... Intreaga suita catolica a imparatului a incercat sa-l convinga pe Sigismund ca ar fi fost o minune venita de la Dumnezeu, fara nici un merit din partea Cuviosului Nicodim. Atunci monarhul a dat porunca tuturor sa nu spuna sfantului nimic din cele intamplate, cand vor ajunge la manastire, pentru a se lamuri in ce fel s-a tamaduit fiica sa. Fiind "inainte-vazator-cu-duhul", parintele Nicodim s-a imbracat cu sfintele odajdii, a luat in maini crucea si Sfanta Evanghelie si a iesit in fata manastirii, inconjurat de tot soborul, in intampinarea craiului maghiar. Cand Sigismund a ajuns inaintea sa, sfantul l-a binecuvantat si i-a spus: "Da slava lui Dumnezeu si Preacuratei Sale Maici, pentru mila ce au facut-o astazi cu tine, tamaduind pe fiica ta!". Sigismund s-a cutremurat la auzul acestor cuvinte si, in vazul tuturor, cu lacrimi in ochi, a sarutat dreapta sfantului, aducand multumire Celui de Sus. A doua zi a sosit la Tismana si Mircea cel Batran, intampinat cu aceeasi cinste de parintele staret si intreg soborul. Cei doi monarhi au participat, impreuna cu suitele lor si alaturi de miile de credinciosi care venisera la manastire, la marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, ce era chiar hramul asezamantului, asa cum i se ceruse parintelui Nicodim in vis. Reactia de mare emotie crestina pe care a avut-o imparatul fata de intreaga manifestare i-a facut pe clericii catolici din suita sa sa se teama ca nu cumva Sigismund sa ia hotararea de a trece la ortodoxie. Drept urmare, l-au sfatuit cu viclenie pe craiul maghiar sa mai puna la cale o ispitire inca si mai grea pentru Sfantul Nicodim. Desi era coplesit de tot ceea ce vazuse si auzise, imparatul i-a spus, in cele din urma, sfantului: "Parinte, suntem in zi de mare sarbatoare. Am citit in Sfintele Scripturi ca Dumnezeu, pe aceia pe care ii iubeste, ii scoate nevatamati si din foc si din apa. Te rog, parinte, arata-ne noua, astazi, puterea lui Dumnezeu asupra ta, intrand in foc, iar de vei iesi nevatamat, atat eu, cat si toti cei ce se afla cu mine, impreuna cu fiica mea vindecata, vom trece la legea ortodoxa!...". Atunci a poruncit sfantul Nicodim sa fie aprins un foc mare din busteni in fata bisericii. Cuviosul a intrat in biserica si s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu ca sa-Si arate puterea Sa prin foc, spre folosul sufletesc al celor care au cerut lucrul acesta. Apoi s-a imbracat cu toate odajdiile preotesti, a luat in mana crucea de plumb pe care o purtase la gat douazeci de ani si s-a apropiat de foc, urmat de diaconul Antonie, tanarul care il calauzise pana la locul manastirii. Au inconjurat focul de trei ori, diaconul cadelnitandu-l, apoi au facut semnul sfintei cruci, binecuvantand valvataia. Sfantul s-a intors spre tanar, intrebandu-l: "Crezi cu adevarat in puterea lui Hristos?" Antonie a incuviintat, tacut. Cuviosul l-a mai intrebat: "Ai curajul sa intri cu mine in foc, pentru credinta ta?". Tanarul a raspuns: "Da, parinte!". Atunci, spre uluirea generala, in ziua de 15 august, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, Nicodim cel Sfintit a intrat in foc, urmat de diaconul Antonie, ramanand o vreme in mijlocul valvataiei, ca sa vada toti minunea si sa creada... "Si au facut aceasta de trei ori - scrie Patericul - in numele Sfintei Treimi!" La iesirea din foc, a luat sfantul un carbune si l-a pus pe marginea sfantului epitrahil, ca sa dovedeasca tuturor celor de fata ca ar fi putut sa arda, iar locul unde a fost atins de carbune s-a parjolit. In aceeasi zi, imparatul maghiar, impreuna cu fiica sa si intreaga suita s-au botezat in religia ortodoxa. La botez, Sigismund a primit numele de Matei, avandu-l nas pe insusi Mircea cel Batran. El a ramas in istorie drept singurul imparat al Ungariei de confesiune ortodoxa! In muzeul Manastirii Tismana se pastreaza, pana in ziua de azi, epitrahilul ars de carbune, ca o marturie a acestei minuni adevarate, dupa sase veacuri...

Epilog Sfantul Nicodim cel Sfintit de la Tismana a trait 96 de ani si s-a mutat la cele vesnice in ziua de 26 decembrie a anului 1406. Moastele sale s-au pastrat cateva sute de ani in sfanta Manastire Tismana. Cu prilejul unei navaliri otomane, fratii calugari le-au ascuns intr-o pestera din adancul muntelui, pentru a le feri de pangarire, dar, pierzandu-si ei insisi viata, nimeni nu a mai stiut sa le gaseasca, pana astazi. Mai multe generatii de ucenici ai sfantului au ctitorit biserici si manastiri, din Mehedinti si Gorj pana in Oltenia si Valahia, pana tarziu, in epoca lui Matei Basarab si Constantin Brancoveanu. Se spune ca numarul tuturor acestor lacasuri ar depasi suta. La Manastirea Tismana s-a mai pastrat pana in ziua de azi numai degetul aratator de la mana dreapta a cuviosului, acela cu care a aratat toata viata sa spre Cel de Sus si spre Imparatia Sa.Marius Petrescu

sursa:formula-as.ro

10 miracole crestine ce au uimit lumea

2010-09-19T14:33:00.000-07:00

Aparitia Fecioarei Maria in Zeitoun (1968 – 1970)

Una dintre cele mai faiomoase aparitii ale Fecioarei Maria a avut loc in Zeitoun, Cairo. Imaginea a fost vazuta de cateva milioane de oameni intr-o perioada de 2-3 ani. Patriarhul Bisericii Copte a confirmat aparitia ca fiind una reala.

Moastele

Moastele sunt ramasite trupesti ale unor sfinti care nu au putrezit dupa moartea acestora. Acestea constituie un criteriu (desi nu determinant) in canonizarea sau declararea unui sfant de catre Biserica. Sute de astfel de moaste au fost descoperite de-a lungul timpului, printre cele mai celebre de la noi din tara fiind cele ale Sf. Imp. Constantin si Elena, Sf. Dimitrie cel Nou, Cuv. Parascheva, iar in Biserica Catolica cele ale Sf. Bernadette sau ale Sf. Silvan.

Therese Neumann (1896 – 1962)

Therese Neumann a fost o crestina catolica, de nationalitate germana, cunoscuta pentru stigmatele sale. Semnele patimilor lui Hristos (rani pe spate, pe frunte, la maini si picioare) ii apareau in fiecare vineri din Saptamana Patimilor. Acestea nu se vindecau si au putut fi constatate pe corpul sau si dupa moarte. Din anul 1922 pana la moartea sa (1962), Therese Neumann nu a mancat nimic altceva in afara de Sf. Euharistie. Acest fapt a fost confirmat in iulie 1927 de catre un medic si de patru calugarite franciscane care au supravegheat-o timp de doua saptamani. Discutiile pentru canonizarea sa ca sfant au inceput in Biserica Catolica in urma cu trei ani.

Statuia din Akita (1973 – 1975)

In 1973, sora Agnes Katsuko Sasagawa din Akita, Japonia, a avut o viziune cu Fecioara Maria. Pe 28 iunie, o rana in forma de cruce a aparut in podul palmei stangi a lui Agnes. Cateva zile mai tarziu, maicile au observat cum din palma dreapta a unei statui a Fecioarei Maria, aflata in biserica manastirii, au inceput sa curga picaturi de sange. Acest lucru s-a intamplat pana pe 29 septembrie, cand semnele au disparut. Doi ani mai tarziu, aceiasi statuie a inceput sa planga. Un profesor al Institutului de Medicina Legala din Akita a confirmat ca lacrimile si sangele sunt de natura umana. In iunie 1988, cardinalul Ratzinger (actualul papa Benedict al XVI-lea), sef al Biroului de Investigatii, a declarat minunile autentice.

Lourdes (1858)

Aceasta aparitie a Feciorei Maria a fost semnalata pe 11 februarie 1858, cand Bernadette Soubirous, o tanara in varsta de 14 ani, a povestit mamei sale ca a vazut o `doamna` in pestera Massabielle. Bernadette strangea lemne pentru foc impreuna cu sora sa si un prieten. Aparitii asemanatoare au avut loc cu alte 17 ocazii in acel an. Tanara a fost indemnata sa sape la baza unei stanci, unde va gasi un izvor. Izvorul a fost descoperit si constituie in prezent un loc de pelerinaj pentru milioane de oameni ce vin la aceasta pestera. Au fost semnalate numeroase vindecari miraculoase, confirmate de oficialitatile medicale din localitate.

Iosif de Cupertino (1603 – 1663)

Iosif de Cuperino este un sfant italian, cunoscut pentru faptul ca putea sa leviteze. Este considerat ocrotitorul celor care calatoresc cu avionul, al persoanelor cu handicap mental si al elevilor putin inzestrati. A fost canonizat in 1967. Unul dintre cele mai faiomoase zboruri ale sale este cel care a avut loc in prezenta papei Urban VIII.

Salul Sfantului Juan Diego (1474 – 1548)

Juan Diego Cuauhtlatoatzin este un sfant de origine mexicana. Aflat in drum spre unchiul sau muribund, sfantul a avut o viziune cu Fecioara Maria care l-a asigurat ca unchiul sau nu va muri. Mai mult, i-a cerut sa urce pe un deal pentru a culege flori (desi era luna decembrie). Juan Diego a ascultat si a gasit pe o colina trandafiri, pe care i-a dus ulterior episcopului. Acesta a putut sa vada pe salul lui Juan imaginea cunoscuta ulterior sub numele de `Doamna din Guadelupe`. Impresionat, ierarhul a poruncit construirea unui adapost, astazi loc de pelerinaj, pe colina unde sfantul a avut viziunea.

Padre Pio (Sfantul Pio de Pietrelcina) (1887 – 1968)

Francesco Forgione, cunoscut mai traziu drept Padre Pio, este un sfant italian, preot in ordinul monahal Capuchin, renumit pentru stigmatele sale. Desi a pastrat mult timp secrete ranile sale, acestea au fost in cele din urma analizate de numerosi oameni de stiinta. Moastele sale sunt pastrate astazi in biserica San Giovanni.

Minunea din Lanciano (700 d. Hr.)

In jurul anului 700 d. Hr, un calugar din orasul italian Lanciano a fost desemnat pentru a savarsi liturghia in biserica Sf. Legontian. In timpul slujbei, a vazut cum painea si vinul devin carne si sange – evidente pastrate pana astazi. Cazul a fost investigat in 1970-1971 de un grup de profesori ai Universitatii din Siena. Acesta a constatat ca atat carnea, cat si sangele sunt de natura umana, grupa AB.

Miracolul Soarelui

Acesta a fost observat de peste 100 000 de oameni, in data de 13 octombrie 1917, in apropierea localitatii Fatima, Portugalia. Trei copii de ciobani au prevazut evenimentul – lucru atestat de ziarele locale. Conform martorilor oculari, dupa o ploaie, soarele a aparut dintre nori sub forma unui disc opac ce se rotea. Mai multi dintre cei prezenti au declarat ca hainele, complet ude de la ploaie, au fost uscate instantaneu. Evenimentele au fost confirmate de Avelino de Almeida, reporter pentru ziarul portughez O Seculo si de Dr. Joseph Garrett, profesor de stiinte naturale al Universitatii din Coimbra. Minunea a fost pusa pe seama Fecioarei Maria de Fatima si a fost atestata de care Biserica Romano-Catolica in 1930.

Sursa: www.listverse.com

Din minunile Sfîntului şi Marelui Mucenic Gheorghe (23 aprilie)

2010-09-19T14:31:00.000-07:00

În părţile Siriei era o cetate ce se numea Ramel, în care se zidea o biserică de piatră, în numele Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe. Şi nu era în acel loc piatră de felul acela, din care s-ar fi putut face stîlpi mari, spre întărirea zidirii, ci din alte părţi depărtate se aduceau pe mare stîlpi de preţ. Deci, mulţi din cetăţenii cei iubitori de Dumnezeu s-au dus în diferite locuri ca să cumpere stîlpi de piatră pentru biserica ce se zidea. S-a dus şi o femeie dreptcredincioasă, văduvă, care avea osîrdie şi credinţă către Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, voind, ca din sărăcia sa, să cumpere pentru biserica sfîntului un stîlp. Şi, cumpărînd dintr-un loc un stîlp ales, l-a adus la malul mării, unde un alt bărbat bogat din cetatea Ramel, cumpărînd cîţiva stîlpi îi punea în corabie; şi a rugat mult femeia pe omul acela, să-i ia şi stîlpul ei în corabie, împreună cu ceilalţi şi să-l ducă la biserica mucenicului. Iar el nu i-a ascultat rugămintea şi nu i-a luat stîlpul ei; ci, aruncînd în corabie numai stîlpii săi, a plecat. Atunci femeia aceea, aruncîndu-se la pămînt, plîngea cu jale şi chema în ajutor pe Sfîntul Mare Mucenic, ca să rînduiască precum ştie el, ca şi stîlpul ei să fie dus în Ramel, la biserica lui.
Astfel femeia, mîhnindu-se şi plîngînd, a adormit şi i s-a arătat în vis Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe în chip de voievod, mergînd călare şi ridicînd-o de la pămînt, i-a zis: "Spune-mi de ce te mîhneşti, o, femeie?" Iar ea i-a spus pricina durerii sale şi a văzut pe sfînt descălecînd de pe cal şi zicînd către dînsa: "Unde voieşti să-ţi pui stîlpul?" Iar ea a zis: "În partea dreaptă a bisericii". Şi îndată sfîntul a scris cu degetul său pe stîlp astfel: "Stîlpul acesta al văduvei, să se pună în partea dreaptă a bisericii, după cel dintîi stîlp, ca să fie acesta al doilea". Aceasta scriind, a zis către femeie: "Ajută-mi tu singură".
Şi, apucînd ei stîlpul, piatra s-a uşurat şi de către amîndoi a fost aruncată în mare. Aceasta văzînd-o femeia în vedenia somnului şi deşteptîndu-se, n-a găsit stîlpul în locul acela. Dar punîndu-şi nădejdea către Dumnezeu şi spre Sfîntul Gheorghe, robul Lui, a pornit pe cale spre casa sa. Şi mai înainte de întoarcerea ei, precum şi a corabiei, adică îndată după acea vedenie din somn, chiar a doua zi s-a găsit stîlpul ei pe malul mării, în Ramel. Apoi după ce a sosit bărbatul acela, care îşi ducea stîlpii în corabie şi a ieşit la mal, a văzut stîlpul văduvei şi scrierea de pe el, care se închipuise pe piatră de degetul sfîntului foarte bine, ca şi cum literele ar fi fost însemnate pe lut. Atunci s-a minunat foarte şi cunoscînd minunea ce se făcuse de sfîntul mare mucenic şi pricepînd greşeala sa, se căia că trecuse cu vederea rugămintea văduvei şi cerea iertare de la sfînt, prin multe rugăciuni, ceea ce a şi dobîndit de la el, arătîndu-i-se în vedenie. Deci stîlpul acela al văduvei s-a pus în acel loc în care s-a poruncit, spre pomenirea femeii şi spre arătarea minunii făcute de marele mucenic, dar mai ales spre slava izvorului minunilor lui Hristos, Dumnezeul nostru.
După mulţi ani, saracinii luînd Siria sub stăpînirea lor, s-a întîmplat în cetatea Ramel, în cea mai sus pomenită biserică a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, o minune ca aceasta:
Un saracin vestit, împreună cu alţi saracini, au intrat în biserică, pe vremea citirii pravilei, şi văzînd icoana Sfîntului Gheorghe şi pe preot stînd înaintea ei şi închinîndu-se şi săvîrşind în taină rugăciuni, a zis către prietenii săi în limba saracinilor: "Vedeţi pe acest nebun, ce face? Se roagă la scîndură. Aduce-ţi-mi un arc şi o săgeată, să săgetez scîndura aceea". Şi îndată i-au adus un arc, pe care el, stînd dinapoia tuturor, l-a încordat şi a aruncat o săgeată asupra icoanei mucenicului; iar săgeata n-a zburat spre icoană, ci în sus şi căzînd din înălţime, a lovit pe saracinul acela în mînă şi i-a rănit-o.
Deci, a ieşit îndată afară, ducîndu-se acasă, durîndu-l mîna foarte şi curgîndu-i mult sînge; apoi se umflase şi striga suspinînd, fiind cuprins de o durere de moarte. Şi avea în casa sa nişte slujnice de credinţă creştinească, pe care chemîndu-le, le-a zis: "Am fost în biserica Sfîntului vostru Gheorghe şi am vrut să-i săgetez icoana lui, dar m-am săgetat pe mine, căci întorcîndu-se săgeata, mi-a rănit mîna şi iată mor de nesuferită durere". Iar ele i-au zis: "Oare ţi se pare că ai făcut bine, îndrăznind să loveşti chipul sfîntului mucenic?" Zis-a saracinul: "Au doară are putere chipul acela, să mă facă astfel, precum sînt acum de bolnav?" Slujnicele au răspuns: "Noi sîntem neînvăţate şi nu putem să-ţi răspundem, dar cheamă un preot şi acela îţi va spune cele ce ne întrebi pe noi". Barbarul a ascultat sfatul slujnicelor sale şi a chemat pe preot şi a zis: "Vreau să ştiu ce putere are scîndura aceea sau icoana, căreia te închini tu?" A răspuns preotul: "Eu nu mă închinam scîndurii, ci Dumnezeului meu, Ziditorul tuturor, mă rugam celui închipuit pe scîndură cu chipul Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, ca să fie mijlocitor pentru mine către Dumnezeu".
Zis-a barbarul: "Cine este Gheorghe, dacă nu este el Dumnezeul vostru?" Răspuns-a preotul: "Sfîntul Gheorghe nu este Dumnezeu, ci slugă a lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos, care a fost asemenea om pămîntean ca şi noi. El multe munci a răbdat de la păgînii care-l sileau să se lepede de Hristos, dar cu vitejie pe toate răbdîndu-le şi bine săvîrşindu-şi mărturisirea numelui lui Hristos, a luat dar de la Dumnezeu ca să facă semne şi minuni; iar noi, iubindu-l pe el, cinstim icoana lui şi, ca şi cum am privi spre el, ne închinăm lui, îl cuprindem şi-i sărutăm icoana, în acelaşi chip cum şi tu faci după moartea părinţilor şi fraţilor tăi; căci avînd îmbrăcămintea lor înaintea ta, lăcrimezi şi le săruţi, ca şi cum ai avea pe aceia înaintea ta. Deci, aşa şi noi socotim icoanele sfinţilor, nu ca pe nişte dumnezei, să nu fie aceea, ci ca pe nişte închipuiri ale slugilor lui Dumnezeu, care prin icoanele lor fac minuni, precum s-a întîmplat cu tine, cel ce ai îndrăznit a săgeta icoana sfîntului mucenic, ca să ştii puterea lui şi să fie şi spre învăţătura altora".
Acestea auzindu-le saracinul, a zis: "Ce voi face? Vezi mîna mea sîngerîndă, căci groaznică durere pătimesc şi de moarte mă apropii". Zis-a lui preotul: "De voieşti să fii viu şi întreg, porunceşte să aducă la tine chipul Sfîntului şi Marelui Mucenic Gheorghe şi-l pune pe patul tău; apoi o candelă plină cu unt-delemn arzînd, să fie înaintea lui aprinsă toată noaptea, iar a doua zi luînd untdelemn din candelă, să ungi mîna ta cea bolnavă şi atunci să crezi că te vei tămădui, şi-ţi va fi ţie aşa". Iar saracinul îndată a rugat pe preot, ca să-i aducă icoana Sfîntului Gheorghe, pe care primind-o cu bucurie, a făcut toate aşa precum a învăţat de la preot. A doua zi, după ce şi-a uns mîna cu untdelemn din candelă, îndată i-a încetat durerea şi i s-a tămăduit mîna.
De o minune ca aceea, mirîndu-se şi veselindu-se barbarul acela, a întrebat pe preot dacă avea ceva scris în cărţile sale despre Sfîntul Gheorghe. Iar preotul aducîndu-i viaţa şi pătimirea sfîntului, i-a citit-o şi el cu luare aminte ascultînd, ţinea în mîini icoana mucenicului, grăind către sfîntul cel închipuit pe icoană, ca şi către un viu, zicîndu-i cu lacrimi: "O, Sfinte Gheorghe, tu, tînăr, însă cu minte ai fost, iar eu bătrîn, dar nebun. Tu de tînăr eşti prieten a lui Dumnezeu, iar eu am îmbătrînit şi sînt lipsit de Dumnezeu. Roagă pentru mine pe Dumnezeul tău, ca să fiu şi eu robul Său". După aceea căzînd la picioarele preotului, îl ruga să-l învrednicească de Sfîntul Botez. Iar preotul nu voia pentru că se temea de saracini, însă văzîndu-i credinţa şi rugămintea lui cea cu dinadinsul, l-a botezat noaptea în taină, de frica saracinilor.
A doua zi, saracinul cel nou botezat a ieşit din casă şi stînd în mijlocul cetăţii în văzul tuturor, cu multă îndrăzneală şi cu mare glas, a început a propovădui pe Hristos, adevăratul Dumnezeu şi blestema credinţa saracinilor. Şi îndată s-a adunat la dînsul mulţime de saracini şi umplîndu-se de mînie şi de iuţime, au pornit asupra lui ca nişte fiare sălbatice şi cu săbiile l-au tăiat bucăţi. Şi aşa în scurt timp şi-a sfîrşit fapta cea bună a mărturisirii şi a luat cununa muceniciei, ajutîndu-i rugăciunile Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe.
În insula Melitinei era o biserică a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, slăvită şi mare. Locuitorii acelei insule aveau obiceiul ca în toţi anii, la ziua pomenirii sfîntului, să se adune în biserica aceea, ca să serbeze praznicul mucenicului. De acest lucru aflînd agarenii din Crit (insula Creta), într-o clipă au năvălit asupra locului aceluia şi cîţi oameni au fost afară din biserică, apucînd să fugă, au scăpat din mîinile agarenilor; iar cîţi s-au aflat în biserică, pe aceia prinzîndu-i şi legîndu-i, i-au dus în robie.
A fost robit atunci şi un tînăr oarecare de acolo şi ducîndu-l în Creta, l-au dăruit voievodului agarenilor. Iar după ce a trecut un an, sosind praznicul sfîntului, părinţii tînărului aceluia, deşi erau lipsiţi de fiul lor, însă nu şi-au schimbat obiceiul, ca în toţi anii să meargă la praznic în biserica mucenicului şi să facă în casa lor masă îndestulată întru cinstea şi pomenirea Sfîntului Gheorghe. Deci, cînd a început a aşeza la ospăţ pe cei chemaţi, maica tînărului robit s-a întors iar la biserică şi s-a aruncat la pămînt, plîngînd şi rugînd pe sfîntul, ca să-l izbăvească pe fiul său din robie, precum ştie el cu ajutorul său. Şi a fost auzită de ajutătorul cel grabnic. După ce şi-a sfîrşit rugăciunile sale, acea femeie s-a întors la ospăţ la cei chemaţi, iar bărbatul ei a chemat mai întîi numele Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe; apoi ajutorul şi sprijinul sfîntului lăudînd, a început a cinsti pe cei chemaţi, stînd dregătorii pregătiţi.
În acel ceas, fiul lor fiind scos de Sfîntul Gheorghe din robie, a stat înaintea lor ţinînd în mîini un pahar cu vin, dîndu-l maicii sale. Pentru că în ceasul acela, stînd în Crit la masa voievodului agarenilor, turnase vinul în pahar şi-l gătea să-l dea stăpînului lor; deodată, precum altădată Avacum, a fost răpit şi a stat în Melitina cu paharul de vin în mînă. Văzîndu-l, toţi cei ce şedeau şi se ospătau la masă, s-au înspăimîntat şi l-au întrebat unde a fost, de unde a venit şi cum s-a aflat în mijlocul lor? Iar el le-a răspuns: "Am umplut acest pahar cu vin, ca să-l dau boierului şi am fost răpit de un bărbat prealuminat, care era călare pe cal şi m-a pus pe mine lîngă el. Deci cu o mînă am ţinut paharul, iar cu alta mă ţineam de brîul lui; şi astfel mă aflu aici, precum mă vedeţi". Acestea auzindu-le toţi, s-au spăimîntat, minunîndu-se de acea slăvită minune. Apoi, sculîndu-se, au adus mulţumire lui Dumnezeu şi plăcutului Său, Marelui Mucenic Gheorghe.
Despre o asemenea minune, zisă mai sus, ne spune şi Cozma monahul, astfel: În zilele lui Vasile, împăratul grecesc, eu fiind tînăr, stăpînul meu, voievodul la care slujeam, a fost trimis de împărat la insula Cipru. După ce am ajuns, am auzit o minune a Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, care nu de mult o făcuse în biserica lui, la ziua praznicului. Căci spuneau locuitorii de acolo că fiul preotului, care slujea în biserica Sfîntului Gheorghe, a fost robit de saracini, şi la praznicul Sfîntului Gheorghe s-a aflat lîngă tatăl său în biserică, la vremea Liturghiei. Deci voievodul, chemînd la sine pe preot şi pe fiul lui, îl întreba cum a venit de la saracini? Iar tînărul a început a-i spune astfel:
"Precum Dumnezeu a voit, aşa Sfîntul Gheorghe m-a liberat. Însă eu nu ştiu cum am venit, decît ştiu numai, că am fost robit acum trei ani de saracini. Că mă trimisese tatăl meu într-o corabie cu alţi oameni pentru neguţătorie. Şi năvălind asupra noastră saracinii, pe toţi ne-au robit şi am fost dus de dînşii în Palestina, căci atunci Ierusalimul şi toată Palestina erau stăpînite de saracini. Acolo am slujit, zicea tînărul, stăpînului meu trei ani. Şi, iată, a optsprezecea zi este de cînd stăpînul meu mi-a poruncit să-i duc aşternutul la baia cea de obşte, vrînd să se spele acolo. Şi spălîndu-se, mi-a zis: "Nu mi-ai adus dulceaţă şi apă să beau?" Eu i-am răspuns: "Nu ţi-am adus stăpîne". Iar el voia să mă prindă, ca să mă bată. Dar eu am scăpat şi am alergat acasă la stăpîna mea şi, luînd degrabă de la ea dulceaţă, mă întorceam spre baie la stăpîn. Şi îmi era calea pe lîngă o curte creştinească, în care era o biserică şi se săvîrşea în acel ceas dumnezeiasca Liturghie. Atunci am auzit, după întîia intrare, cîntîndu-se condacul Sfîntului Gheorghe, pentru că era praznicul lui. Auzind acea cîntare, am plîns şi am zis: "Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, oare n-a fost primită lui Dumnezeu şi ţie nici o suspinare a robului tău, adică a tatălui meu? Pentru ce ai trecut cu vederea lacrimile şi rugăciunile lui, cele făcute de el pentru mine, în biserica ta, ca să mă fi izbăvit din această robie şi pradă?"
Aceasta zicînd, alergam spre baie, şi văzîndu-mă stăpînul meu plin de lacrimi, a început cu mînie a mă ocărî şi mi-a zis: "Toarnă!" Şi am turnat în pahar dulceaţa, şi mi-a zis stăpînul: "Toarnă!" Dacă am luat vasul să torn în pahar, am început a nu vedea pe stăpînul meu, zicînd ceva şi am auzit cîntarea ce se cînta: "Unul Sfînt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin!". Şi m-am văzut în altar, iar pe tatăl meu ţinînd Sfîntul Potir şi zicînd către eclesiarh: "Daţi-mi apă". Iar eu, stînd înaintea lui cu vasul, voiam să torn în Sfîntul Potir; pentru că, precum stăteam în baie înaintea saracinului, într-o mînă ţinînd paharul cu dulceaţă, iar în alta, vasul din care turnam şi deodată m-am aflat în Altar stînd înaintea tatălui meu pe cînd el slujea. Iar tatăl meu căutînd spre mine, a zis către eclesiarh: "Cine este acest tînăr?" Acesta a zis cu mirare: "Nu ştim cine este acesta şi de unde vine". Şi eram cu părul ras şi cu hainele saracineşti. Apoi am zis către tatăl meu: "Oare nu mă recunoşti pe mine, tată? Eu sînt fiul tău!" Şi a zis către mine tatăl: "Dar acest vas şi paharul pentru ce le ai în mîinile tale şi ce este în ele?" Şi am zis: "Aceasta este dulceaţă, pentru că fiind eu în baie cu stăpînul, aproape de Ierusalim, cînd voiam să-i dau lui băutura aceasta, îndată m-am aflat în biserică".
Iar tatăl meu s-a cutremurat de spaimă, şi puţin a fost, că n-a scăpat din mîini Sfîntul Potir, pe care îl ţinea. Iar eu am lăsat jos paharul şi vasul şi am zis: "Nu te tulbura, părinte, ci sfîrşeşte-ţi slujba". Apoi, punînd tatăl meu Potirul pe Sfîntul Prestol şi, ridicîndu-şi mîinile, a dat laudă lui Dumnezeu şi a preamărit pe Sfîntul Gheorghe. Iar paharul pe care l-a lăsat pe marmură nu s-a stricat, nici nu s-a vărsat, asemenea şi vasul celălalt. Şi sfîrşind tatăl meu slujba, m-a cuprins şi m-a sărutat cu lacrimi şi am mers acasă. Apoi, auzind de mine toate rudele şi prietenii noştri, s-au adunat la noi. Şi, văzîndu-mă, s-au bucurat şi au preamărit pe Dumnezeu şi pe Sfîntul Gheorghe, robul Lui, care m-a izbăvit de la saracini în clipeala ochilor".
O povestire ca aceea a fiului preotului, auzind-o voievodul şi toţi cei împreună cu dînsul, foarte mult au preamărit pe Dumnezeu şi pe Sfîntul Gheorghe. Şi dîndu-i şi tatălui său daruri mari, i-au liberat.
Asemenea acestor minuni mai sus-zise ale Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, se află şi această minune: În părţile Paflagoniei, în cetatea Amastrida era un bărbat, anume Leontie şi soţia lui Teofana, şi amîndoi aveau mare credinţă şi osîrdie către Sfîntul Marele Mucenic Gheorghe şi năzuiau totdeauna la biserica lui, care era nu departe de acolo, lîngă rîul ce se numea Partenos. După numirea rîului aceluia, biserica aceea a mucenicului se numea "Partenia". Pe acea biserică, cei doi soţi au împodobit-o din averile lor cu toată bunacuviinţă, din dragostea lor către Sfîntul Gheorghe, pe care îl aveau peste averile lor purtător de grijă, păzitor şi apărător. De aceea, în toţi anii săvîrşeau pomenirea mucenicului cu cinste şi cu cucernicie, făcînd milostenii multe şi masă îndestulată săracilor, scăpătaţilor, străinilor, rudeniilor şi prietenilor. Aceia aveau un fiu, căruia îi dăduseră numele Gheorghe, pentru ca să aibă pomenirea mucenicului totdeauna în minte şi pe limbă cu dragoste.
În zilele acelea împărăţea la greci, Constantin al VIII-lea, care a fost fiul împăratului Leon cel înţelept. Şi au ridicat război bulgarii cu grecii, pentru că bulgarii, ungurii şi cu tătarii, năvălind asupra părţilor greceşti, le pustiau, prădîndu-le şi a fost nevoie ca oastea grecească să se adune în cete. Iar de vreme ce Leontie era locuitor al cetăţii Amastridei în Paflagonia, din rînduiala ostăşească, îi poruncea şi lui să iasă la război. Însă Leontie acum era bătrîn, iar fiul Gheorghe era în vîrstă de bărbat; deci, a socotit ca în locul său să-şi trimită fiul la oaste. Şi luîndu-l pe el Leontie şi Teofana, l-au dus mai întîi în biserica mai sus-zisă şi, rugîndu-se înaintea icoanei mucenicului, au zis: "Ţie, o, Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, îţi încredinţăm pe fiul nostru cel unul-născut şi iubit, pe care cu numele tău l-am numit, pe tine iubindu-te; deci, tu să-i fii povăţuitor în cale şi păzitor în război şi să-l întorci la noi întreg şi sănătos, ca rodul credinţei noastre celei către tine, prin a Ta facere de bine luîndu-l, cu multe faceri de bine să preamărim totdeauna a ta purtare de grijă şi apărare pentru noi".
Aşa rugîndu-se, au liberat pe fiu la ceata oştirii greceşti. Iar cînd s-a făcut război cu vrăjmaşii, mai întîi grecii au biruit pe bulgari, iar după aceea, îndreptîndu-se bulgarii au început a birui pe greci, căci aşa a lăsat Dumnezeu pentru păcat. Şi s-a făcut măcel mare şi a căzut puterea grecească în ascuţişul sabiei vrăjmaşilor, încît abia a scăpat cineva de la acel război.
În acea vreme Gheorghe fiul lui Leontie, fiind prins viu de un bulgar oarecare, s-a păzit cu rugăciunile sfîntului de la moarte. Văzîndu-l bulgarul tînăr şi frumos la faţă, l-a cruţat şi l-a dus la pămîntul lui, unde Gheorghe slujea aceluia ca un rob. Iar Leontie şi Teofana, auzind de biruirea taberilor greceşti şi văzînd că nu s-a întors fiul lor, plîngeau şi se tînguiau cu nemîngîiere, socotind că este ucis la război; şi căzînd la icoana Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, în biserica lui strigau: "Oare într-o nădejde ca aceasta, mucenice al lui Hristos, ţi-am încredinţat pe fiul nostru cel iubit, ca să fie mîncare păsărilor cerului şi fiarelor pămîntului? Oare aşa ai auzit rugăciunile şi suspinurile noastre? Dacă pentru noi cei ce am îmbătrînit nu ţi-a fost milă, apoi cel puţin pentru tinereţile cele înflorite ale aceluia să te fi milostivit. Pentru ce ai trecut cu vederea pe a noastră ticăloşie, plăcutule al lui Dumnezeu?"
Acestea şi cele asemenea cu acestea grăindu-le, cu negrăită tînguire şi strigare cîtăva vreme, la toţi cei ce erau acolo, i-a pornit spre lacrimi, iar mai cu seamă maica plîngea neîncetat cu amară tînguire. Şi a fost acea biruinţă asupra grecilor în luna lui August; dar trecînd toamna şi iarna, a sosit luna aprilie şi praznicul Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe. Atunci Leontie cu soţia sa, deşi îşi pierduseră orice nădejde, crezînd că fiul lor a căzut de sabie la război, n-au încetat rugăciunile către sfîntul mucenic şi, după obicei, au pregătit, precum se cădea, masă îndestulată. Iar după săvîrşirea slujbelor bisericeşti, au luat la sine mulţi oaspeţi şi săraci, care toţi fiind aşezaţi la masă şi ospătîndu-se, de nimic nu le era vorba decît numai de Gheorghe, fiul lor, care nu se întorsese de la război.
Deci, părinţii s-au pornit a plînge, iar oaspeţii îi mîngîiau şi mai ales pe maica care se tînguia. Iar fiul său Gheorghe, fiind în robie, avea la stăpînul său slujba bucătăriei şi în aceiaşi zi, fierbînd bucate, îşi aduse aminte de casa părinţilor săi şi de prăznuirea lor, apoi de rudenii, de prieteni şi de vecini şi zicea în mintea sa: "Acum în casa părinţilor mei, ce fel de mese sînt? Cine sînt acei care se ostenesc? Ce fel de pomenire au pentru mine? Oare viu mă vor socoti că sînt, sau mort?" Zicînd acestea se tînguia amar.
Apoi a sosit vremea să prînzească stăpînul lui şi trebuia ca singur Gheorghe să ducă mîncarea cu ulcica, înaintea stăpînului său. Deci, ştergîndu-se de lacrimi, a luat de la foc ulcica fierbînd şi o ducea. Şi îndată s-a aflat în casa părinţilor săi, înaintea feţii tuturor celor ce se ospătau. O, ce minune! S-au spăimîntat toţi văzînd deodată pe fiul lui Leontie, anume Gheorghe, stîndu-le înainte şi fierbîndu-i ulcica în mînă. Iar părinţii lui credeau că văd o nălucire. Dar dacă s-au convins că este adevărat, iar nu nălucire, s-au repezit la dînsul cu bucurie şi căzînd pe grumajii lui, îl cuprindeau şi-l sărutau, plîngînd de nemăsurată şi nenădăjduită bucurie. Asemenea şi toţi cei ce erau acolo plîngeau de bucurie.
Şi fiind întrebat Gheorghe, cum a rămas viu de la război, unde a fost şi cum a venit la dînşii, el le-a spus toate cu amănuntul. Iar pentru a sa răpire din robie, le-a spus astfel: "În acest ceas slujeam în bucătăria stăpînului meu şi aveam poruncă ca să-i aduc ulcica cu mîncarea aceasta, pe care luînd-o, o duceam la masă. Dar păşind eu pe cîteva trepte spre foişorul în care stăpînul meu ospăta, deodată am văzut un ostaş călare pe cal, strălucind cu negrăită lumină, care m-a luat cu ulcica aceasta şi nu ştiu cum m-a adus aici înaintea voastră.
Auzind toţi aceasta, şi mai ales părinţii lui, au dat mare mulţumire lui Dumnezeu şi Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe. Şi au gustat apoi toţi din mîncarea aceea şi s-a făcut altă minune; căci cu cît gustau din ulcica aceea, cu atît într-însa se înmulţea mîncarea; şi era ulcica mică, cît să mănînce un om, iar cei ce mîncau erau foarte mulţi şi toţi au mîncat din destul, lăudînd pe Dumnezeu şi zicînd: "Iată că Sfîntul Marele Mucenic Gheorghe, ne-a trimis la praznicul său hrană aleasă de la bulgari". După aceasta a dat ulcica la biserica Sfîntului Marelui Mucenic, cu multe mulţumiri şi jertfe. Şi se păstra ulcica aceea între sfintele vase ale bisericii, în pomenirea acelei preasfinte minuni a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe.
Acea biserică a Sfîntului Gheorghe din vremea cea de demult a fost mică şi învechită şi acum era să cadă, nefiind cine să zidească alta nouă, sau pe cea veche să o dreagă şi să o înnoiască. Însă aceasta era din lipsa locuitorilor celor de acolo şi aşa biserica aceea, nefiind îngrijită, s-a pustiit, şi s-a întîmplat într-însa o minune ca aceasta: nişte copii adunîndu-se acolo, se jucau; şi era între dînşii un copil totdeauna biruit şi ocărît de ceilalţi. Dar supărîndu-se copilul de ocările cele multe şi-a întors ochii spre biserica Sfîntului Gheorghe şi a zis: "Sfinte Gheorghe, ajută-mi, ca să biruiesc şi îţi voi aduce în biserică o plăcintă frumoasă". Şi îndată copilul acela a biruit pe ceilalţi copii la jocurile lor cele copilăreşti şi încă nu odată sau de două ori, ci de multe ori a făcut aceasta, mai mult decît ceilalţi.
Deci, ducîndu-se la maica sa, i-a spus că a făgăduit sfîntului să dăruiască o plăcintă şi o cerea de la dînsa, ca să-şi împlinească făgăduinţa sa către Sfîntul Gheorghe. Iar maica iubitoare de fiu şi mai ales către mucenic, a îndeplinit rugămintea copilului şi i-a dat o plăcintă bună şi caldă, iar el, ducînd-o în biserică, a pus-o înaintea Altarului şi, închinîndu-se, s-a dus. Apoi, în acea vreme, trecînd pe acolo patru neguţători, au intrat în biserică, să se închine Sfîntului Gheorghe şi au aflat plăcinta bună, că era caldă şi cu aburi bine mirositori. Şi au zis în sine neguţătorii: "De aceasta nu are trebuinţă sfîntul, s-o mîncăm noi şi în locul ei să punem tămîie". Iar după ce au mîncat-o, vrînd să iasă din biserică, nu nimereau uşile bisericii, pentru că li se păreau că e zid şi nu puteau să iasă. Deci au pus cîte un ban de argint dar n-au ieşit; apoi au pus toţi un galben şi s-au rugat sfîntului ca să-i lase să iasă şi n-au putut, fiind cuprinşi de orbire. Apoi toţi cei patru au pus cîte un galben şi s-au rugat cu căldură; şi astfel li s-a dat ieşirea, pentru că au găsit uşile bisericii deschise şi au ieşit fără să-i oprească.
Acei galbeni şi bani de argint au fost începutul adunării banilor, ca să se înnoiască biserica aceea. Pentru că a străbătut ştirea despre acea minune în toată partea aceea şi mulţi oameni dreptcredincioşi dînd de la ei mult aur şi argint, au zidit o biserică nouă şi mare de piatră, au înfrumuseţat-o cu podoabe şi au îndestulat-o cu lucrurile cele de trebuinţă. Şi se săvîrşeau în acea biserică minuni preaslăvite, întru slava lui Hristos Dumnezeu şi întru lauda Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe.
Să se scrie şi această minune a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, despre un tînăr ce era muşcat de un şarpe veninos. Căci unul din monahii cei plăcuţi lui Dumnezeu, anume Gheorghe, avînd ajutător pe Sfîntul Mare Mucenic de un nume cu el, ne-a povestit cele ce urmează: Ducîndu-mă pe calea spre munte, avînd în mîini o cruce, m-a întîmpinat un monah bătrîn şi, luînd de la mine crucea, se ducea înainte. Şi mergînd puţin, s-a abătut din cale pe o cărare, iar eu mergeam în urma lui. Şi iată o turmă de oi, iar tînărul care era păstor zăcea jos muşcat de şarpe. Era în apropiere un izvor şi stareţul mi-a zis: "Scoate apă şi să udăm crucea". Făcînd aceasta şi deschizînd gura tînărului, i-am turnat apă, ce era vărsată pe cruce, iar stareţul i-a zis: "În numele Preasfintei Treimi, să te vindece, robul lui Dumnezeu, Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe". Şi, întorcîndu-se, tînărul a vărsat dintr-însul nişte venin purtător de moarte şi s-a sculat. Iar stareţul i-a zis: "Spune-mi, cum te-ai jurat ieri către văduva aceea săracă, pe a cărei oaie, care ţi-a dat-o s-o paşti, ai vîndut-o cu trei arginţi şi tu i-ai spus că a mîncat-o lupul?" Tînărul a zis: "Adevărat, părinte, aşa este; dar tu cum de ai ştiut?"
Stareţul a răspuns: "Şezînd eu în chilia mea, a venit la mine un bărbat pe un cal alb şi mi-a zis: "Sofronie, scoală-te şi du-te degrabă la izvorul care este de-a dreapta ta, spre miazăzi, unde vei găsi un tînăr muşcat de şarpe. Vei întîmpina acolo pe un monah purtînd o Cruce în mînă, săpată în lemn şi, luînd Crucea aceea, să torni pe ea apă şi să dai tînărului aceluia muşcat de şarpe să bea din apa aceea, zicîndu-i astfel: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, te vindecă pe tine robul lui Dumnezeu, Mucenicul Gheorghe". Şi să-i zici să nu se jure mai mult pe numele lui Dumnezeu, nici pe numele sfinţilor Lui, nici să facă cuiva strîmbătate şi să dea oaia văduvei celei sărace, ca să nu-i fie ceva şi mai rău"".
După ce a auzit aceasta de la acel bătrîn, tînărul a căzut la picioarele lui, zicînd: "Iartă-mă, părinte, că aşa este; am vîndut oaia acelei femei pe trei arginţi şi ieri am amăgit-o, zicînd că a mîncat-o lupul. Iar femeia mi-a zis: "Oare acesta este adevărul sau este minciună?" Eu i-am răspuns: "Aşa este, mă jur, pe Dumnezeul Cel adevărat!" Şi femeia a zis: "Tu nu mă ştii că sînt săracă? Cum voieşti, aşa să faci; dar va cere-o de la tine Dumnezeu şi Sfîntul Gheorghe; căci am făgăduit acea oaie pentru praznicul Sfîntului Gheorghe, să o dau de mîncare la săraci". Deci, eu - zice tînărul - am greşit, şi rog a ta iubire de Dumnezeu, părinte, roagă-te pentru mine lui Dumnezeu şi Sfîntului Gheorghe, ca să mi se ierte păcatul acela, căci voi da acelei femei trei berbeci de ziua Sfîntului Gheorghe şi în toată viaţa mea, pentru praznicul acestui sfînt, voi da zeciuială la săraci din turma pe care o pasc".
Şi astfel, tînărul care s-a tămăduit, cerînd rugăciune şi iertare de la fericitul stareţ Sofronie, s-a dus la locul său, mulţumind lui Dumnezeu şi plăcutului Său, Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe".
Dar nu se cuvine a tăcea şi acea vestită minune despre uciderea balaurului, pe care a făcut-o Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, aproape de Palestina, patria sa, în părţile Sirofiniciei, lîngă cetatea Viritului, peste marea cea mare a Siriei, nu departe de cetatea Lida, unde s-a îngropat trupul Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe; pentru care au fost zugrăvite diferite icoane din vechime de cei vrednici de credinţă zugravi ai pămîntului Palestinei, despre acea minune ce se pomeneşte. La cei ce călătoresc în Palestina, este arătat locul acelei minuni, care s-a făcut astfel:
Era lîngă cetatea Viritului, spre muntele Libanului, un lac foarte mare, în care era un balaur înfricoşător şi ucigător, care, ieşind din lac, pe mulţi oameni îi apuca şi-i pierdea, mîncîndu-i. Şi de multe ori oamenii, înarmîndu-se spre uciderea lui, erau goniţi şi ucişi, căci balaurul apropiindu-se de zidurile cetăţii, cu suflarea sa cea pierzătoare, umplea văzduhul de venin purtător de moarte; încît mulţi se vătămau şi mureau. Şi era necaz şi mîhnire, strigare şi plîngere mare neîncetată în acea cetate, în care oamenii erau necredincioşi cu însuşi împăratul, stăpînitorul lor, fiind toţi închinători la idoli.
Deci, într-una din zile, adunîndu-se oamenii acelei cetăţi, au mers la împăratul lor şi i-au zis: "Ce să facem, că pierim de balaurul acesta?" Iar el le-a răspuns: "Ceea ce îmi vor descoperi zeii, aceea vă voi spune". Şi prin descoperirea diavolilor, care locuiau în idolii pierzători de suflete omeneşti, un sfat ca acesta le-a dat: "De nu vor voi să piară toţi, să dea în fiecare zi la rînd şi cu sorţi, fiecare pe copiii lor, fecior sau fată, spre mîncare acelui balaur". Şi a zis împăratul: "Dacă va veni rîndul pînă la mine, apoi şi eu, deşi am numai o fiică, şi pe aceea o voi da". Şi au primit acel sfat împărătesc, dar mai ales diavolesc, oamenii aceia, şi astfel hotărînd, făceau după sfatul şi după rînduiala aceea. Şi îşi dădeau toţi cetăţenii mari şi mici pe copiii lor balaurului, în fiecare zi spre mîncare, punînd pe malul acelui lac pe fiii şi fiicele lor, cîte unul, înfrumuseţîndu-i cu bună podoabă, deşi le era jale şi plîngeau foarte mult pentru ei. Iar balaurul acela ieşind, îi apuca şi-i mînca.
După ce a înconjurat rîndul pe toţi oamenii cetăţii aceleia, au mers la împărat şi i-au zis: "Iată, împărate, noi toţi, după sfatul şi după hotărîrea ta, am dat pe copiii noştri balaurului. Dar acum s-a sfîrşit rîndul. Deci, ce ne mai porunceşti să facem?" Răspuns-a împăratul: "Voi da şi eu pe singura mea fiică pe care o am, iar după aceea ce ne vor descoperi iarăşi zeii, eu vă voi spune". Deci, chemînd împăratul pe fiica sa, i-a poruncit să se împodobească cu bunăcuviinţă, cu toate că îi era jale de ea şi a plîns foarte mult cu toată casa sa. Însă, neputînd să strice hotărîrea aceea, ca şi cum ar fi fost dumnezeiască, după descoperirea diavolilor, pentru jertfa lor legiuită a hotărît să o dea pe ea la balaur, ca pe o jertfă zeului iadului; iar el cu ai săi, privind din înălţimea palatului, cu ochii plini de lacrimi o petreceau. Iar fecioara, fiind pusă pe malul lacului la locul obişnuit, unde se dădea balaurului jertfă, stătea acolo tînguindu-se şi aşteptînd să iasă balaurul din lac şi să o mănînce.
Însă, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce voieşte ca toţi să se mîntuiască şi cetatea aceea voind să o izbăvească de pierzarea trupească şi de cea sufletească, a sosit acolo Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, ostaşul Împăratului ceresc, care avea suliţa în mîini. Şi văzînd pe acea fecioară stînd pe mal şi foarte mult plîngînd, a întrebat-o: "Pentru ce stai aici şi plîngi aşa?" Iar ea a zis lui: "Bunule voinice, fugi degrabă de aici cu calul tău, ca să nu mori împreună cu mine!" Iar sfîntul a grăit către ea: "Nu te teme, fecioară, ci spune-mi mie, ce aştepţi, şi de ce priveşte la tine poporul de departe?" Zis-a către el fecioara: "O, alesule tînăr, te văd viteaz şi voinic, dar pentru ce doreşti să mori împreună cu mine? Fugi degrabă de la locul acesta". Iar sfîntul i-a zis: "Nu mă voi duce, pînă nu-mi vei spune adevărul. Pentru ce zăboveşti aici plîngînd, şi pe cine aştepţi?" Deci, i-a spus lui fecioara toate pe rînd, despre balaur şi despre sine. Şi a zis către ea Sfîntul Gheorghe: "Nu te teme, fecioară, că eu în numele Domnului Dumnezeului meu Cel adevărat te voi izbăvi de balaur". Iar ea a răspuns: "Bunule voinice, nu dori să pieri cu mine, ci fugi şi te izbăveşte de moartea cea amară! Ajută-mi mie, să mor singură aici, căci nici pe mine nu mă vei izbăvi de înghiţirea balaurului, dar şi tu vei pieri".
Acestea grăindu-le fecioara către dînsul, acel balaur înfricoşat s-a arătat ieşind din lac şi se apropia la obişnuita lui mîncare. Pe acesta văzîndu-l fecioara a strigat cu mare glas, zicînd: "Fugi, omule, iată că balaurul vine!" Iar Sfîntul Gheorghe s-a însemnat cu semnul Crucii şi chema pe Domnul, zicînd: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh", şi s-a repezit cu suliţa asupra balaurului. Deci învîrtind suliţa, l-a lovit pe acela în gîtlej şi, ră-nindu-l, l-a culcat la pămînt, iar calul călca pe balaur cu picioarele. După aceea Sfîntul Gheorghe a poruncit fecioarei, să lege pe balaur cu brîul şi să-l ducă în cetate ca pe un cîine. Iar poporul privind cu mirare la aceea şi văzînd pe balaur fiind dus de fecioară, a început a fugi de frică. Apoi Sfîntul Gheorghe a zis către dînşii: "Nu vă temeţi, ci nădăjduiţi spre Domnul nostru Iisus Hristos şi credeţi în El, căci El m-a trimis la voi ca să vă izbăvesc de balaur!" Şi a ucis Sfîntul Gheorghe pe balaurul acela cu sabia în mijlocul cetăţii. Apoi oamenii, trăgîndu-i trupul afară din cetate, l-au ars cu foc.
Atunci împăratul cetăţii aceleia şi tot poporul au crezut în Hristos şi au primit Sfîntul Botez. Şi erau cei botezaţi douăzeci şi cinci de mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. În acel loc, după aceea, s-a zidit o biserică mare şi preafrumoasă, în numele Prea-sfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu şi întru cinstirea Sfîntului purtătorului de biruinţă Marele Mucenic Gheorghe, căci, precum a izbăvit el pe fecioara aceea de balaurul cel văzut, aşa păzeşte fără prihană Biserica lui Hristos şi pe tot sufletul cel dreptcredincios, cu ajutorul său, de cel nevăzut balaur din adîncul iadului şi de păcat, ca de un şarpe purtător de moarte.
Aici s-a mai făcut şi o altă minune. Căci în acea vreme cînd s-a sfinţit biserica cea zidită în cinstea Sfîntului purtătorului de biruinţă Gheorghe, atunci, ca semn al dumnezeiescului dar ce s-a vărsat acolo, a izvorît din altar apă vie, care tămăduia toate bolile celor ce năzuiau cu credinţă, spre slava lui Hristos, Care este izvorul vieţii, Împăratul slavei, Dumnezeu în Treime, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, lăudat între sfinţii Săi în veci. Amin.

Minunile Maicii Domnului

2010-09-19T14:24:00.000-07:00

Protosinghel Nicodim Măndiţa
Editura Bunavestire, Bacău, 1994

Certarea şi miluirea iudeilor necredincioşi, la Adormirea Maicii Domnului

În vremea în care a voit Domnul nostru Iisus Hristos sa mute din lumea aceasta pe Maica Sa cea cu totul Preacurata, la viata cea cereasca si prea fericita, ca sa împarateasca cu Dânsul vesnic, dupa cum I se cuvenea, a poruncit ca sa se adune Apostolii - din toata lumea de pe unde se aflau risipiti, propovaduind cuvântul cel de mântuire, în satul Ghetsimani, unde era Preasfânta ca s-o înmormânteze. Atuncea dar, cu dumnezeiasca voie si chemare, i-au rapit norii si s-au aflat toti într-un minut de ceas înaintea pururea Fecioarei, care vazându-i pe dânsii, s-a bucurat foarte. Si a spus lor cum ca s-a apropiat vremea ca sa se duca sa se veseleasca împreuna cu Fiul ei si Stapânul. Si dupa ce a grait câte a avut de grait, sfatuindu-i si învatându-i si i-a mângâiat, dupa cum se vede la povestirea cea pentru adormirea ei, asezându-se cu trupul ei cel prea slavit, si cu totul prea cinstit pe patul de moarte, i-a binecuvântat pe dânsii, si si-a dat prea sfântul ei suflet în mâinile cele preacurate ale vesnicului Dumnezeu.
Atunci, dupa porunca ei, Apostolii au luat acel prea sfânt pat si mergând cu buna rânduiala si evlavie, cântau într-un glas cântarea cea de iesire. De asemenea si sfintii îngeri împreuna o petreceau pe pe Doamna si Împarateasa lor, si cântau nevazut, si o laudau minunat cu glasuri preadulci, care se auzeau în vazduh.
Iar iudeii cei zavistnici si necredinciosi, aratând ca întotdeauna urîciunea pe care au avut-o catre Domnul si rautatatea lor, s-au pornit asupra patului pe care se purta trupul cel începator de viata al Nascatoarei de Dumnezeu, gândind în mintea lor sa-l arunce la pamânt si sa necinsteasca lacasul cel cu totul cinstit si dumnezeiesc.
Dar îndata i-a ajuns dumnezeiasca osânda pe îndraznetii aceia, caci când s-au apropiat au orbit toti. Iar unul dintre dânsii, mai obraznic, a îndraznit cu nerusinare, nepriceputul, de a apucat acel sfintit pat, vrînd sa-l arunce jos de pe umerii Apostolilor. Însa sfintii îngeri n-au suferit ca sa se faca o ocara ca aceasta la cortul cel împaratesc, ci au pedepsit cu dreptate nerusinarea si obraznicia lui, taindu-i nevazut mâinile lui, care au ramas spânzurate de pat, întru privire prea înfricosata si jalnica a tuturor celor de fata. Iar cel ce a patimit aceasta, plângea tânguindu-se cu amar.
Deci, Petru ca un urmator al Învatatorului sau, s-a milostivit si s-a întristat pentru lacrimile acestuia, si apropiindu-se i-a zis lui: Crede cu toata inima ta ca aceasta este cu adevarat Maica Fiului lui Dumnezeu, Care S-a nascut dintru dânsa fara de samânta, si atunci vei cunoaste puterea ei, ca sa-ti iei iarasi mâinile tale.
Iar el cu lacrimi a strigat, zicând: Cred, Doamna mea, si marturisesc caci cu adevarat si fara de stricaciune ai nascut pe Stapânul si Mântuitorul meu Iisus Hristos, Fiul Adevaratului Dumnezeu si Parintelui. Atunci sfintitul Petru l-a apropiat la mîinile cele taiate, si punându-le pe dânsele la locurile lor (o înfricosata minune!) s-au lipit mai presus de fire, dupa cum si mai înainte cu minune au fost taiate si toti au slavit pe Dumnezeu si pe Preacurata Stapâna.
Iar ceilalti care au orbit, auzind de minunea aceasta mare, desi erau aspri si vârtosi la inima, însa ca sa-si ia vederile au marturisit cu lacrimi pacatul lor, si au crezut în Domnul. Dupa care Petru a zis lor: apropiati-va si voi cu ochii vostri de haina ei, si ca o Maica a milei se va milostivi ca sa va vindece.
Deci, dupa ce au facut asa, si ei de asemenea au vazut. Si cine va putea povesti slava pe care au dat-o lui Dumnezeu, multumirea catre Fecioara? Toti o laudau, pâna ce au ajuns în Ghetsimani, si îngropând trupul cel prea curat, au ramas acolo trei zile auzind laudele îngerilor. Pâna ce s-a luat trupul sau si s-a înaltat la ceruri si a sezut de-a dreapta Fiului ei si Mântuitorului nostru.
Si sa nu i se para cuiva de mirare, cum ca trupul acela primitor de Dumnezeu a murit si a fost pus în mormânt, caci daca Fiul ei a primit a se îngropa, cum sa nu patimeasca asemenea si Preasfânta lui Maica? Cu cuviinta era dar sa intre si ea în mormânt, si de acolo sa se duca în rai, pentru ca sa credem si noi cum ca din pamânt avem sa ne sculam când va veni Domnul. Dar pe când noi intram în mormânt spre dezlegarea trupului si spre stricaiune, pentru ca sa se dsezradacineze pacatul din el, trupul cel prea curat si Sfânt al Fecioarei, ca unul ce a fost din zamislire sfintit de Duhul Sfânt, nimic n-a patimit în mormânt, ci îndata s-a ridicat de Fiul ei la ceruri si împarateste împreuna cu Dânsul vesnic, în slava aceea negraita si netâlcuita veselie de care o! de ne-am învrednici si noi nevrednicii, pentru sfintele ei rugaciuni.
Amin!
(Minunea 85)

***

Împăratul trufaş adus la pocăinţă prin cuvântul Maicii Domnului

Un împarat plin de trufie, a poruncit sa fie sterse din Sfânta Evanghelie, acele cuvinte pe care Maica Domnului le-a rostit catre Elisabeta: "Coborît-a pe cei puternici de pe tronuri si a înaltat pe cei smeriti" (Lc. 1, 52), socotind ca pe dânsul nu-l va surpa nimeni din scaun. Dupa aceea, mergând sa faca baie într-un lac, în timp ce se afla în apa, dezbracat, hainele fiind pe mal, vine un Înger al lui Dumnezeu, care luând chipul împaratului si îmbracându-se cu hainele lui, a plecat cu slugile împaratului la palat. Si s-a urcat pe tron.
Împaratul iesind din apa si negasindu-si hainele lui, s-a îmbracat în niste trente de cersetor ce i-au fost lasate în loc si a plecat spre palatul sau împaratesc. Ajungând aici, a început a se mânia si a striga ca el este împaratul, si ca va pedepsi pe cei ce si-au batut joc de dânsul. Dar slugile necunoscându-l, si crezându-l ca este nebun, râdeau si îsi bateau joc de un asemenea stapân. Acelas lucru s-a întâmplat si cu Iovian împaratul, pe care la fel l-a umilit Dumnezeu.
Împaratul vazând acestea, si-a adus aminte de trufia sa si si-a plâns pacatul sau, caindu-se pentru ceea ce a vrut sa faca. Dupa aceasta umilire, îngerul-împarat l-a chemat la sine, i-a dat hainele înapoi si l-a sfatuit ca de aici înainte sa nu se mai trufeasca. Dupa aceea asezându-l în scaunul sau împaratesc, s-a facut nevazut.

(Minunea 136)

***

Maica Domnului salvează pe monahul patimaş

Un monah oarecare era chelar intr-o chinovie, si impartea vin fratilor. El avea multa evlavie catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, nelipsind niciodata de la slujba bisericii, fiind osirdnic la slujbele lui cele sufletesti, dar nelenevos si la cele trupesti ale calugarilor. Insa iubea vinul, sarmanul! Si fiindca avea slujba aceea, de multe ori bea mai mult decat altii.
Intr-una din zile a cinat si a baut pana cand s-a imbatat si a cazut in asternutul sau. In ceasul Utreniei era adormit, insa auzind toaca, s-a sculat cum a putut ca sa se duca la biserica. Pentru ca, dupa cum am zis mai sus, el avea mult dor de cele dumnezeiesti, si nu voia sa se lipseasca niciodata de adunarea cea de mantuire a fratilor.
Deci, mergand putina departare de los, cu greu inainta spre biserica, pentru ca il durea capul de betie, insa pentru dorul pe care il avea, se ducea inainte. Atunci diavolul, prefacandu-se in chipul unui taur, venea inaintea lui si se arata cum ca vrea sa-l loveasca cu coarnele, insa monahul nu s-a speriat si facandu-si cruce, vrajmasul s-a departat putin. Si iarasi inchipuindu-se, s-a facut caine negru si-l impiedeca, sa nu mearga mai departe, dar facandu-si cruce ca si mai inainte, se ducea. Iar cand a ajuns la poarta bisericii, s-a facut dracul leu prea infricosat si s-a pornit asupra lui sa-l rupa. Atunci, aratandu-se o femeie preafrumoasa a izgonit pe dracul, mustrandu-l pe dansul cu ingrozire, cum de a indraznit sa faca rau robului ei. Apoi, apucand pe monah de mana, l-a dus la chilia lui, zicandu-i: "Pazeste-te de acum inainte sa nu te mai imbeti, daca doresti sa te mantuiesti; marturiseste-ti pacatul acesta la cutare duhovnic, si sa faci canonul care ti-l va da". Iar monahul a intrebat-o pe dansa, cine este, de a facut atata bunatate cu el? Iar ea a raspuns: "Eu sunt Maica lui Iisus Hristos!" Acestea auzindu-le el, a cazut la pamant cu frica multa, ca sa I se inchine, dar ea s-a facut nevazuta.
Deci, a plans de bucurie si s-a aflat in ceasul acela sanatos si nevatamat de betie. Marturisindu-se cu sarguinta si cu dinadinsul, dupa porunca cea dumnezeiasca, a pazit canonul si s-a departat de vin, dupa cum s ecada sa faca fiecare crestin care se biruieste de aceasta patima. Si care nu se va marturisi cu de-amanuntul, sa stie ca se va munci.
Toti sunt datori sa se pazeasca de multa bautura, ca de mare desfranare. Deschide-ti ochii vostri, cei ce iubiti betia, si va siliti ca sa va departati de ea, pentru ca sa nu va lipsiti de vesnica veselie si indulcire. Pe care, dea Dumnezeu, ca noi toti sa o dobandim, pentru rugaciunile cele bine primite ale pururea Fecioarei Maria, Nascatoare de Dumnezeu.
Amin.

(Minunea 138)

***

Icoana prea frumoasă a Născătoarei de Dumnezeu

Un monah oarecare se linistea în muntele Eleonului. El avea o icoana prea frumoasa a Nascatoarei de Dumnezeu, în chilia lui, la care avea multa evlavie. Si I se ruga în fiecare zi cerând ca sa-l izbaveasca de dracul curviei. El avea atâta razboi de la aceasta patima, ca nu-l lasa nici ziua nici noaptea si îl avea atât de biruit, încât se primejduia sa cada si în fapta.
Deci, îndata ce se aprindea în inima lui vapaia aceea vatamatoare de suflet a spurcatei pofte, alerga la Sfânta Icoana, si rugându-se în lacrimi, se prapadea sminteala trupului.
Desi bine vedea vrajmasul, cum cu ajutorul Nascatoarei de Dumnezeu, fratele se izbavea, el nu înceta, ci totdeauna îl ispitea. Si într-o zi, stând afara din chilie, i-au venit iarasi viclenele gânduri. Deci, vrând sa alerge catre rugaciune dupa obisnuinta lui, vazu cu ochii aratat pe diavolul, caruia îi zise: "Până când, vrajmasule al adevarului, vrei sa ma ispitesti? Nu ai cunoscut socoteala mea, cum ca nu ma supun? Pentru ce în zadar ma muncesti?"
Raspuns-a lui diavolul: "Eu pe multi altii mai îmbunatatiti decât tine am biruit, si voiesc sa te fac si pe tine sa te biruiesti mai pe urma, caci nu ma lenevesc, nici alta slujba decât aceasta nu am. Însa daca vei face ceea ce îti voi zice tie, voi înceta sa te mai supar".
Iar acela a zis: "Ce voiesti sa fac?"
Raspuns-a lui dracul: "Cu înlesnire si putin lucru este ceea ce îti cer tie. Dar fa juramânt, cum ca nu vei marturisi altcuiva, si îti voi spune".
Iar pustnicul, ca un om neînvatat si fara rautate ce era, pentru dorul ca sa se izbaveasca de acest fel de razboi, s-a jurat ca sa nu spuna altcuiva.
Deci, i-a zis lui vicleanul sarpe: "Sa nu te mai închini de acum icoanei ce o ai în chilia ta; scoate-o pe dânsa afara din chilie, si eu de acum nu te voi mai supara".
Iar monahul a zis: "Mâine îti voi da raspuns pentru aceasta".
Dupa care dracul facându-se nevazut, monahul se sfarâma cu gândurile, nestiind ce sa faca din doua. Si avea mare necaz si scârba, mai ales pentru ca s-a jurat ca sa nu marturiseasca nimanui. Caci divalolul cel prea viclean s-a silit sa-i încuie usa, ca sa nu întrebe pe vreun dascal care sa-l învete despre greseala cea mai mica, sau cea mai mare dintre ele.
Însa în ziua aceea a venit în munte Avva Teodor Eliotul, care era iscusit în Sfintele Scripturi si deprins în faptele bune, din ispitele dracilor, si câti îl întrebau luau mare folos sufletesc. Deci, ducându-se si monahul cel înselat, i-a vestit lui pricina; iar Avva l-a canonisit greu pentru juramânt, apoi i-a zis lui: "Nu stii cum ca vrajmasul nu scoate vreodata, pe cineva din pacat mare ca sa-l arunce în pacat mic, ci totdeauna în mai mare primejdie-l prapastuieste? Care mai mare faradelege este, decât ca sa nu te închini Stapânei celei Prealaudate? Mai mic pacat este sa curvesti de mii de ori, decât sa te lepezi de Nascatoarea de Dumnezeu cea pururea Fecioara. Deci, sa nu asculti de acum mai mult pe vicleanul diavol, ci o roaga pe Dânsa si Ea îti va ajuta, ca sa-l rusinezi pe el."
Dupa aceea plecând pustnicul de la Avva si ajungând la chilie, l-a întâmpinat dracul, zicându-i:"O! Batrânule rau, au nu te-ai jurat mie, ca sa nu spui nimanui orice îti voi zice tie? Sa stii ca pentru calcarea de juramânt ai sa te muncesti, si eu nu voi înceta pâna în sfârsit a te ispiti".
Iar calugarul a raspuns: "Vrajmasule al binelui, si preaînrautatitule, ori curvar de voi fi, ori jurator strâmb, nu me vei judeca tu, ci numai Dumnezeu si Stapânul, Fiul pururea Fecioarei, de care zici sa ma lepad. Însa eu nu te voi asculta. Si acum poti sa faci cu mine ce vrei; darul Ei îmi va ajuta si ma va izbavi de ispitele si crusele tale".
Atunci dracul s-a facut nevazut, iar monahul facând o iconita mica, dupa chipul Icoanei Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu pe care o avea în chilie, o purta cu el totdeauna. Si de atunci n-a mai putut sa-l supere vicleanul, ci a petrecut toata viata lui cu fapte bune, si s-a învrednicit fericirii celei ceresti, pe care sa dea Bunul Dumnezeu ca si noi toti sa o dobândim, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia I se cuvine slava în veci, Amin.
(Minunea 139)

***

Maica Domnului scoate din iad pe ucenicul Cuviosului Pavel

Acest prea fericit Parinte Sfânt, ne istoriseste aceasta, zicând:

"Am avut un ucenic foarte lenes, care mai cadea si în alte pacate felurite, fara ca eu sa stiu. Dupa ce a murit ma rugam lui Dumnezeu si Maicii Domnului, sa-mi descopere în care loc se afla. Rugându-ma eu asa fierbinte multe zile, am vazut în vedenie pe ucenic tinându-se de doi oarecare. Neferecitul ucenic era ca o piatra, sau caramida, de la cap pâna la picioare, neavând nici cum vreo lucrare, a sufletului sau a trupului. Aceasta vazând-o eu, m-am mâhnit mult. Îndata mi-am adus aminte de cuvinteleStapânesti, când a poruncit sa-i lege mâinile si picioarele aceluia care nu avea haina de nunta si sa-l arunce în întunericul cel mai dinafara. Venindu-mi în sine din uimire, am început sa ma mâhnesc mult si sa ma amarasc. Dadeam milostenie, faceam Liturghii, rugam ziua si noaptea pe prea Puternica Împarateasa si pe iubitorul de oameni Dumnezeu ca sa-l miluiasca. Am postit de multe ori, cu toate batrânetele mele.
Dupa multe zile, vad pe Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu si Pururea Fecioara Maria, zicându-mi: "Ce ai Pavele de te mâhnesti?"
Eu i-am raspuns: "Pentru fratele, stapâna mea, ca l-am vazut muncindu-se". Ea mi-a zis: "Nu m-ai rugat ca sa ti-l arat? Iata am ascultat rugaciunea ta". Eu am raspuns: "Asa este Doamna mea, dar nu vreau sa-l vad si sa ma mâhnesc".
Atunci mi-a zis iarasi prea Laudata: "Du-te dar si pentru ostenelile tale, smerenia, lacrimile si dragostea ta, am sa si-l arat iarasi ca sa te veselesti".
Trecând o zi, vad pe fratele venind catre mine, cu totul vesel si plin de bucurie. El îmi zise plin de veselie: "Rugaciunile tale Parinte au mijlocit catre Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu (ca mult te iubeste), si a rugat pe Mântuitorul si m-a dezlegat din legaturile vrajmasului, în care eram legat mai înainte. Acestea zicându-mi, văd si pe Preasfânta, zicând catre mine: �Te-ai încredintat acum, rugatorule pentru fiul tau?" Eu am zis: "Asa Stapâna! Foarte multumesc iubirii Tale de oameni". Atunci iarasi mi-a zis: "Du-te, dar adu-ti aminte totdeauna de fratele tau, în rugaciunile tale, milostenii si aduceri (de jertfe) facând ca pre mult foloseste pe mort milostenia si aducerea (de jertfa la Sfântul Altar) cu credinta."

(Minunea 149)

Biruind razboiul curviei de cinci ori, de cinci ori s-a încununat

Doi frati au fost trimisi de la manastire, la ascultare. Ei calatoreau împreuna, rugându-se fiecare lui Dumnezeu. Ajungând la locul destinat, s-au apucat de lucru, asupra unuia din ei, s-a ridicat razboi de la diavolul, de cinci ori, ca sa pacatuiasca. El sculându-se facea rugaciune, si nu s-a lasat biruit de gânduri, dar a fost suparat tare de patima. Întorcându-se ei catre Parintele lor duhovnicesc, fata fratelui aceluia era tulburata.
Fiind întrebat despre cauza tulburarii, acela a pus metanie si a raspuns: "Roaga-te Parinte pentru mine, ca am cazut în curvie". Apoi I-a povestit, cum a fost luptat de gânduri. Batrânul fiind vazator cu mintea, vedea pe capul ucenicului sau, cinci cununi. Cunoscându-I lupta si biruinta lui asupra patimii si a diavolului, care o ridicase asupra lui, i-a zis: "Îndrazneste fiule, ca nu te-ai biruit; ci, mai vârtos, ai biruit cu acea împotrivire, ca n-ai savârsit pacatul".
Fratele, prin credinta în Dumnezeu si evlavia ce o avea catre Maica Domnului, a fost ajutat sa biruiasca de cinci ori, ispita divoleasca si astfel, s-a încununat de cinci ori, cu darul lui Dumnezeu.
Orice patima sau ispita diavoleasca biruita de noi cu ajutorul lui Dumnezeu si osârdia noastra bine chibzuita, este o cununa stralucita, cu care ne încununam de sus.

(Minunea 188)

***

Maica Domnului salvează din înec o femeie săracă care a născut

În largul oceanului este un ostrov ce se cheama Tumva. În acel ostrov era o biserica, zidita în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail. La praznuirea hramului acestei Manastiri, se aduna mult popor, de prin multe parti. În aceea vreme, la un praznic, mersera pe mare multi oameni si femei. Între ele era si o femeie sarca, însarcinata, care era aproape sa nasca. Deodata se stârni o furtuna mare. Oamenii înspaimântându-se cumplit s-au coborât în barci si s-au îndreptat spre ostrov, lasând pe acea femeie în mijlocul valurilor.
Fiind învaluita de mare primejdie, plângea si se ruga lui Dumnezeu, Maicii Domnului si Sfântului Arhanghel Mihail sa o scape din primejdie. În acel moment i s-a aratat ei Maica Precista, care a scos-o din valurile marii si a dus-o într-un loc fara de grija, unde a nascut prunc. Dupa ce s-a asezat marea, femeia vazându-se scoasa pe mal, a spus oamenilor toate. A spus cum n-a lasat-o Maica Precista sa se înnece în mare; ci ca o milostiva a mântuit-o de la moarte.

(Minunea 211)

***

Maica Domnului îndeamnă la pocăinţă, pe calugărul ce a facut mult bine bisericii Sale

Sfântul Ierasm, calugarul de la Pecersca, a avut multe comori mostenite de la parintii sai, pe care le-a dat bisericii Maicii Domnului. Dupa aceea, cu îndemnarea vrasmasului sufletesc, a început a petrece viata necuvioasa, lenevindu-se la rugaciune, la post si la alte bunatati sufletesti. În acea vreme îmbolnavindu-se, era aproape sa moara. Atunci i s-a aratat lui Maica Domnului tinând în brate pe Hristos ca Prunc si i-a zis lui: "Ierasme, fiindca tu ai împodobit biserica mea cu icoane, eu înca voi cere Fiului meu, ca sa te primeasca si sa vietuiesti în Împaratia lui, numai scoala-te din starea în care te afli si te pocaieste de pacatele tale, facându-te schimnic, caci peste trei zile te vor lua la mine".
Auzind acestea, Ierasm si-a marturisit pacatele sale în fata tuturor fratilor calugari, parându-i rau de tot ce a facut. A treia zi, dupa fagaduinta Maicii lui Dumnezeu, a plecat din aceasta viata urcându-se la cer, pentru a intra în locasul cel de veci.

(Minunea 230)

***

Maica Domnului salvează prin Sfânta Icoana pe pictorul ce era să se prabuşească

În tara Flandrei, un pictor evlavios picta icoana Maicii Domnului, pe cât putea mai frumos; iar pe capetenia diavolilor, cum putea mai urât. Odinioara s-a aratat lui duhul cel necurat si s-a laudat cu mare mânie, ca-l va pedepsi de va mai zugravi chipul lui atât de urât.
Pictorul, din acel ceas si mai mult s-a îndemnat a supara pe duhul cel rau prin acest lucru. Într-una din zile, pe când lucra la pictarea unei biserici si se afla sus pe schela, avea de executat chipul Maicii Domnului cu Dumnezeiescul Prunc în brate.
El lucra cu multa râvna si dragoste, cautând sa redea Chipului Sfânt, cele mai nobile si placte trasaturi; iar pe mai-marele diavolilor din contra, l-a pictat cât s-a putut mai monstruos, sub picoarele Sfintiei Sale.
Pe când lucra la terminarea acestei Icoane, aflându-se sus pe schela, deodata, din ispita diavoleasca, s-a pornit în biserica un vifor mare, care i-a surpat toata schelaria de sub el, fiind în pericol sa se prabuseasca. Vazând pericolul în care se afla, mai înainte de a cadea a strigat cu glas mare catre Maica Domnului sa-l salveze. În acea clipa, chipul ei din Icoana a întins mâna si l-a sutinut pe pictor, pâna ce oamenii au venit în ajutorul lui.
Astfel, intervenind grabnic, Maica Domnului salveaza de la moarte sigura pe robul ei, care, ca drept multumire, a lucrat cu si mai mare dragoste si râvna, la împodobirea bisericii cu Chipuri Sfinte.

(Minunea 254)

***

Fraţi certaţi împăcaţi de Maica Domnului

Într-o chinovie, din îndemnarea diavolului, s-au certat doi fraţi. Deci unul, ca un îmbunătăţit şi dreptcredincios ce era, îl iertase pe celălalt şi se ruga pentru sufletul lui, pe când acesta se mândrea şi spunea egumenului minciuni, a zis că tovarăşul lui ar fi făcut un păcat de ruşine. De aceasta luând cunoştinţă monahul cel cucernic, s-a mâhnit foarte şi s-a ruşinat, neputând să sufere o clevetire ca aceea. însă neavând în oameni nădejde, ci la Atotputernicul Dumnezeu şi la Preacurata lui Maică, a alergat la darul lor ca sa-i ajute, pentru ca să nu se ruşineze de fraţii săi.

Deci într-o dimineaţă, când se cânta Utrenia, văzu pe clevetitorul său stând în strană cu neruşinare, aproape de el, nicidecum căindu-se pentru nedreapta lui clevetire. Atunci fratele fiind biruit de mâhnire, neputând să-l vadă, a plecat din biserică şi ducându-se într-un Paraclis, a căzut la pământ rugându-se cu lacrimi şi zicând: "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, nădejdea celor deznădăjduiţi şi ajutorul celor neajutoraţi, grăbeşte şi mă izbăveşte de clevetirea cea nedreaptă, că dacă nu va apuca înainte darul tău, nu găsesc alt ajutor". Acestea zicând, a văzut pe Preasfânta că şedea aproape de sfinţita masă, împreună cu un drept şi încuviinţat bărbat. Iar fratele privind la ei cu frică şi cu evlavie, i-a văzut că s-au închinat către răsărit când au cântat cântăreţii: "Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh". După care întorcându-se Stăpâna către dânsul, i-a zis privind cu faţa lină: "Să nu te mâhneşti mai mult, că m-am rugat pentru tine Fiului meu şi a luminat pe vrăjmaşul tău ca să se căiască de păcatul lui, pentru ca să nu se muncească, iar tu ca să te izbăveşti de nedreapta clevetire". Iar el a zis: "Te rog pe Tine, Doamna mea, spune-mi cine este Sfântul acesta care şade împreună cu Tine şi pentru ce acum vă închinaţi?" Preasfânta i-a răspuns: "Acesta este Ioan Evanghelistul, fiul meu cel dăruit de Stăpânul când era pe Cruce. Şi să nu te miri că ne-am închinat lui Dumnezeu, pentru că totdeauna când voi oamenii cântaţi aici pe pământ laude şi slavoslovii Sfintei Treimi şi noi cei din Împărăţia Cerească ne închinăm şi împreună ne bucurăm pentru slava cea care cu cuviinţă şi după datorie se dă Preaslăvitului Dumnezeu; şi ne aplecăm cu evlavie capetele, închinându-ne Făcătorului şi Mântuitorului nostru". Acestea zicând, s-a înălţat la ceruri Împărăteasa Atoate, lăsând în urma ei o aşa bună mireasmă, încât toţi s-au minunat. Iar clevetitorul acela, din mirosul acelei bune miresme desăvârşit umplându-se, a mărturisit înaintea tuturor nedreapta clevetire.

Deci, monahul cel cucernic, povestindu-le cu de-amănuntul vedenia şi ducându-se la biserică unde s-a arătat Stăpâna, ieşea încă bună mireasmă din marmura pe care stătuse cu preacuratele sale picioare; pe care marmoră scoţând-o, a păstrat-o şi păzit-o totdeauna ca pe nişte moaşte sfinte, pentru aducerea aminte de minunea pe care a făcut-o Preaslăvita Născătoare de Dumnezeu.
Pentru ale cărei rugăciuni, o! de am dobândi fericirea cerească! Amin (M.M.D. 34 d. Neamţ).
(Minunea 259)

sursa:www.biserica-mihai-viteazul.ro

MINUNILE DE LA HADAMBU

2010-09-19T14:17:00.000-07:00

Intr-o manastire din Podisul Moldovei, patru icoane plang cu lacrimi de mir. De la Vaslui catre Iasi, Podisul inalt al Moldovei urca spre cerul albastru al toamnei ca o golgota de lut. Drumul trece la inceput prin campie, dupa care se desprinde si se inalta, lasand in urma satele risipite printre lanurile de floarea-soarelui. Prin colbul lui rosiatic trec carute, masini si autobuze, dar si grupuri compacte de oameni care din cand in cand se opresc sa se inchine, plini de evlavie. Crucile lor, care par sa uneasca pamantul cu cerul, transforma urcusul acela anevoios intr-un pelerinaj. "Pe Dealul Hadambului se urca mai usor cu sufletul decat cu trupul", spune cate-un drumet, oftand. Asa si este: lent la inceput, urcusul devine din ce in ce mai nevolnic, pe masura ce se apropie de final. (O penitenta a naturii?) Sus, la capatul lui, o platforma acoperita de iarba se deschide spre spatiu, ca o baza de zboruri intergalactice. Sau ca un aerodrom pentru ingeri. Ultima varianta pare sa fie mai aproape de adevar: pe podisul acela inaltat peste acoperisul Moldovei, se afla o manastire alba, stralucitoare, pe care soarele toamnei isi revarsa tot aurul. E Schitul Hadambului: vestitul lacas monahal in care de la o vreme se petrec nemaivazute miracole. Intre zidurile sale vechi de sute de ani, patru icoane plang cu lacrimi de mir. O minune adevarata, care atrage mase de pelerini.
Numaratoarea suspinelor Comunitatea monahala de la Schitul Hadambului numara abia douazeci de calugari tineri, care s-au despartit de viata si au parasit zarva acestei lumi, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. Inaintea lor s-au nevoit aici, in saracie, castitate si ascultare, mai multe generatii de monahi ale caror oseminte odihnesc sub iarba adanca a locului, ceea ce il face pe staretul Nicodim Gheorghita sa exclame, cu o fericita intristare: "De la intrare pana in pragul bisericii, calcam numai pe sfinti!". Tanarul pastor de la Schitul din Dealul Mare - cum mai numesc localnicii asezamantul - a venit pe aceste meleaguri in luna martie a anului 1990, la indemnul Inalt Prea Sfintiei Sale Pimen Suceveanul, pentru a incepe o noua viata de obste. Chiar in ziua de Bunavestire, preotul-calugar a slujit prima Sfanta Liturghie, dupa ce lacasul fusese parasit, timp de trei decenii, in era prigoanei comuniste. In varsta de numai 35 de ani, s-a ostenit la inceput de unul singur, ca intr-un adevarat surghiun, intr-o chilioara stramta din vechiul zid al manastirii. Dar numaratoarea suspinelor duhovnicesti de la Schitul Hadambului este cu mult mai lunga! Ctitorie de la 1659 a boierului venetic Iani Hadambul, asezarea a fost abandonata de calugarii greci dupa secularizarea averilor manastiresti, ramanand pustie vreme de aproape un veac. Abia in 1937, prin vointa staretului Iov Mazilu si cu binecuvantarea patriarhului Miron Cristea, sfantul lacas a fost repopulat cu monahi si renovat, cunoscand o scurta perioada de inflorire, pana in 1960, cand fratii au fost alungati de autoritatile comuniste si s-au risipit prin satele sarace din imprejurimi, unde lucrau cu ziua. Suferinta si prigoana cunoscute de acest loc indepartat ii fac astazi atat pe monahi, cat si pe crestinii pelerini, sa fie incredintati ca minunile petrecute aici, de sapte ani incoace, nu sunt intamplatoare. Acest colt uitat de lume a fost ales de Dumnezeu pentru a da semn ca "s-au apropiat timpurile...".
Tristetea Fecioarei Maria In dupa-amiaza blanda de toamna, multimea credinciosilor asteapta vecernia, in timp ce parintele-ghid le povesteste pelerinilor nou veniti istoria miracolelor de la Schitul Hadambului. Curtea manastirii este plina de bolnavi sau infirmi, de oameni chinuiti, veniti de departe, cu speranta vindecarii si a alinarii suferintelor. Un sir lung de crestini se perinda prin fata altarului, sarutand Icoanele Facatoare de Minuni, coplesiti de mireasma paradisiaca a Sfantului Mir, ce adie parca de pe alta lume. Oamenii privesc cutremurati urmele lasate de dumnezeiestile lacrimi pe chipul, pictat in ulei, al Maicii Domnului. Un tanar calugar, cu coada pe spate si cu privirile iluminate de o mistica bucurie, vorbeste despre miracol. Credinciosii bolnavi asculta istorisirea sa cu o deznadejde aproape inflacarata si nu putini sunt cei care izbucnesc in plans... In 1937, preotul Octavian Zmau din Roman a pictat doua icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul, pe care le-a inchinat, ca danie, Manastirii Schitul Hadambului. In perioada celor treizeci de ani de parasire a lacasului, odoarele au fost inchise intr-o lada, in altar, asteptand tacute schimbarea vremurilor. Abia in 1990, au fost asezate in biserica, dupa noua sfintire a acesteia, iar cativa ani mai tarziu li s-a facut ferecatura de aur si de argint. In duminica de Boboteaza a anului 1992, s-a starnit mare tulburare duhovniceasca in manastire, cand fratii au observat ca ochiul drept al Maicii Domnului plange cu lacrimi de mir, sfintele picaturi prelingandu-se pe uleiul icoanei. Minunea s-a repetat anul urmator, in ajunul Sfintei Parascheva, cand icoana a inceput, din nou, sa verse mir si a ramas umezita vreme de aproape doua saptamani. De atunci, odorul lacrimeaza in fiecare saptamana, iar Sfantul Mir, adunat cu migala si evlavie de monahi, a dovedit miraculoase calitati vindecatoare. In ultimii ani, icoana insasi a savarsit, la randul ei, vindecari de-a dreptul supranaturale, astfel incat faima dumnezeiasca a schitului s-a raspandit cu repeziciune in intreaga regiune. Incepand de prin 1995, siruri lungi de credinciosi, veniti de la Iasi sau din alte orase, urca Dealul Mare cu ravna pe care le-o da speranta salvarii.
O mireasma de pe alta lume A doua icoana, asezata si ea in fata altarului, care alcatuieste astazi o sfanta pereche cu cea dintai, a varsat mir in anul 1997, chiar in Postul Pastelui. De catva timp, ea se afla in chilia fratelui Vechentie, caci fusese scoasa din vechea catapeteasma a bisericii, inainte de renovare. Intr-o pasnica zi de primavara, cand calugarul se intorcea in camaruta sa pentru rugaciunile dupa-amiezii, cuviosul a ramas inmarmurit in pragul usii caci icoana atarnata pe zid raspandea o lumina suprafireasca. Apropiindu-se, cutremurat de evlavie, monahul a descoperit ca Sfanta Icoana izvora mir din trei locuri! Vestea s-a intins ca fulgerul in manastire, iar a doua zi odorul a fost mutat in biserica, printr-o procesiune religioasa savarsita cu mare fast ecleziastic. De atunci incoace, icoana a mai varsat Sfantul Mir de cateva ori din vesmintele Maicii Domnului, starnind aceeasi mistica stupoare printre monahi si pelerini. In chilia fratelui Vechentie a ramas acelasi parfum de Rai care pluteste si in sfanta biserica, ceea ce il face pe calugar sa exclame, fara incetare: "Asta este o mireasma venita de pe alta lume! Nicaieri pe pamant nu exista asa ceva... Doar tristetea si milostivirea Prea Sfintei Maicute a Domnului pot raspandi asemenea parfum, care pluteste in pasunile Raiului!". Incepand de anul trecut, prestigiul de-a dreptul dumnezeiesc, pe care aceste minuni l-au atras la Schitul Hadambului, a facut ca pelerinajul sa devina de proportii neobisnuite. Penitenta urcarii anevoioase a Delului Mare pare sa-i pregateasca pe crestini pentru marea intalnire cu semnele divine... Si pentru ca adanca lor credinta trebuie intarita inca o data, milostiva intristare a Fecioarei Maria a facut si cea de a treia icoana sa planga cu lacrimi de mir! Minunea s-a repetat de patru ori, de la sfarsitul verii trecute pana toamna, starnind o adevarata frenezie cucernica printre pelerini! De atunci, schitul a inceput sa fie vizitat chiar si de inalte fete bisericesti.
Un Athos moldovenesc Apoteoza acestei suite de miracole a debutat in luna ianuarie a acestui an, cand cea de-a patra icoana, infatisandu-l pe Sfantul Ioan Botezatorul, s-a umezit cu mirul frumos mirositor! Minunea dumnezeiasca s-a repetat dupa numai trei zile, dupa care celelalte icoane au continuat sa lacrimeze, din timp in timp, pana in postul Sfintei Maria. Ultima oara, cel dintai odor a plans in ziua de 3 august, in prezenta unui mare numar de credinciosi, cutremurati de gratia divina ce li se infatisa dinaintea ochilor, in toata simplitatea si maretia sa, fiind insotita de aceeasi paradisiaca mireasma care adia prin biserica, starnind murmure. "Nimeni nu poate dezlega misterul acestei avalanse de minuni petrecute in sfanta noastra manastire!", glasuieste parintele-ghid, cel ce-si spune singur "monahul pacatos". Dar cuviosia sa stie ca la Dumnezeu nimic nu este intamplator si ca toate semnele au talc ascuns. Inmultirea miracolelor savarsite prin cele mai uitate colturi ale pravoslavnicei Moldove ii incredinteaza totusi pe crestinii pelerini ca aceasta provincie se afla sub binecuvantarea Celui de Sus. Athosul moldovenesc de la Manastirea Schitul Hadambului este chiar dovada acestei milostiviri, caci pe langa incredibilele semne divine, s-au petrecut din ce in ce mai multe vindecari de copii sau bolnavi incurabili, ceea ce marturiseste ca Duhul Sfant si-a aflat locul aici.
Minunile nevazute Daca toate aceste miracole evocate pana acum s-au petrecut in prezenta unui numar foarte mare de martori atat din randul monahilor, cat si din randul credinciosilor laici ce au vizitat biserica de-a lungul ultimilor sapte ani (fapt care face sa soseasca astazi la manastirea Schitul Hadambului autobuze cu pelerini din toate colturile tarii), mai exista o suita de minuni, asa-zise "nevazute", traite de diferiti crestini, ce depun marturie in fata intregii lumi pentru miracolele savarsite de cele patru Icoane Facatoare de Minuni de la Schitul din Dealul Mare. Va relatam doar cateva dintre ele, cu mentiunea ca eroii acestor intamplari au dorit sa-si pastreze anonimatul. O credincioasa din comuna Mogosesti, aflata chiar la poalele Dealului Mare, a cumparat de la manastire, acum doi ani, o imagine a primei Icoane Facatoare de Minuni, care avea formatul unei carti postale, fiind acoperita cu membrana de plastic cu mentiunea "Sfintita". Femeia s-a intors acasa, dar - din neglijenta - a ratacit reproducerea icoanei intr-un vraf de hartii nefolositoare, pe care le-a aruncat in foc. Spre stupoarea ei, la numai cateva clipe dupa ce focul din soba a fost aprins, cele trei inele de fonta ale godinului au sarit si, sub privirile sale uluite, reproducerea sfintita a Icoanei Facatoare de Minuni a tasnit drept in mijlocul camerei, pe covor, fara nici o urma de arsura si fara macar sa fie infierbantata!!! Un preot paroh din Brasov a cazut la pat bolnav, fiind suspect de leucemie. Inainte de a-si face toate analizele medicale, el a trimis-o pe sotia sa la Schitul Hadambului cu straiele sale preotesti, rugand-o sa le atinga de icoanele ce plansesera cu lacrimi de mir. Intoarsa acasa, preoteasa si-a gasit barbatul foarte abatut, caci primise intre timp confirmarea necrutatorului diagnostic. Amintindu-si de vorbele Mantuitorului: "Rugati-va ca si cand ati primit deja ceea ce cereti si vi se va da voua dupa credinta", Sfintia Sa ne-a povestit ca a imbracat straiele preotesti atinse de Icoanele Facatoare de Minuni, cu mare incredere in milostivirea Prea Sfintei Fecioare Maria. Dupa o saptamana, preotul brasovean era complet vindecat si sosea la Manastirea Schitul Hadambului, unde ingenunchea in fata Sfintelor Icoane, plangand cu lacrimi fierbinti de recunostinta. Asta-primavara, chiar in acest an, o credincioasa din Suceava a venit la Schitul din Dealul Mare pentru ca suferea de o grava leziune a coloanei vertebrale, ce o condamna la o operatie chirurgicala extrem de periculoasa si fara sorti prea mari de izbanda. Femeia a ramas doua zile la manastire, rugandu-se neincetat la toate cele patru Icoane, cu gandul la cei doi copii pe care ii avea de crescut. Intr-o duminica, dupa Sfanta Liturghie, disperata mama a ramas in genunchi in fata uneia dintre icoane, chiar si dupa ce biserica se golise de lume. Privind in ochii Prea Sfintei Fecioare Maria, i s-a parut ca icoana clipeste, dupa care a simtit o atingere usoara pe spate, ca un curent de aer. S-a intors sa vada daca mai era cineva langa ea, dar a descoperit ca ramasese absolut singura in biserica. O data ajunsa acasa, femeia s-a internat la Spitalul Municipal din Suceava. Examenele medicale premergatoare operatiei i-au facut pe medicii chirurgi sa descopere uluiti ca leziunile coloanei vertebrale disparusera in chip de-a dreptul miraculos. Femeia ne-a povestit ca doctorii care au venit in rezerva spitalului sa-i comunice vestea incredibilei vindecari nu intelegeau de ce pacienta lor plange in hohote, inchinandu-se, in loc sa rada! De atunci, credincioasa din Suceava, ca si preotul de la Brasov, vin aproape in fiecare luna la Manastirea Schitul Hadambului pentru a da slava Numelui lui Dumnezeu si pentru a multumi Prea Sfintei Fecioare Maria, care ii priveste cu blandete, iubire si milostivire, din rama Icoanelor Facatoare de Minuni. Aidoma lor, mii de credinciosi viziteaza in fiecare zi acest veritabil "Athos romanesc" din inima batranei Moldove, cu speranta salvarii sufletelor sau cu nadejdea unor vindecari pe care nu le mai pot astepta de la doctori. Toti crestinii sunt impresionati de urmele vizibile pe care le-au lasat lacrimile de mir pe uleiul pictat al icoanelor. Dar mai mult decat orice, pelerinii inspira cu nesat aerul binecuvantat din biserica, parfumat cu miresme uluitor de frumoase, ce adie de pe lumea cealalta, caci numai la Schitul Hadambului Fecioara Maria plange pentru toti credinciosii romani, nemangaiati de soarta! "
sursa:www.forum.santamia.ro

Semne minunate la Locuri Sfinte

2010-09-19T14:15:00.000-07:00

Taborul, Sinaiul şi Iordanul. Trei locuri biblice demult celebre, trei popasuri pentru arătări dumnezeieşti, de la Moise până la Hristos, de la umbră la deplinătate. Peste ani, teofaniile îşi păstrează pecetea spre contemplare tuturor celor ce vor să vadă…
Norul care învăluie Taborul
În Galileea neamurilor, la 610 m de la nivelul mării şi 855 m de la cota Tiberiadei cu pescuirile minunate se înalţă singuratic muntele Schimbării la Faţă a lui Hristos, Taborul, rămas pe veci în istoria mântuirii. Pe vârf, un mic podiş străjuieşte câmpia roditoare a Israelului.
Cei patru inspiraţi Evanghelişti au surprins clipa în care Apostolul Petru dialoga uimit şi copleşit cu Hristos Cel Schimbat la Faţă: pe vârful muntelui s-a coborât un nor luminos care i-a acoperit pe toţi, profeţi şi Apostoli, iar îndată a răsunat însăşi vocea Tatălui Ceresc.
An de an, Taborul este aureolat de un fapt miraculos, impresionant, spre întărirea credinţei celor ce îşi schimbă viaţa după şi prin Sfinţenia lui Hristos. La Sărbătoarea Împărătească din 6 august, în timp ce în biserica ortodoxă a mânăstirii de pe vârful Taborului se săvârşeşte Sfânta Liturghie, la ceasurile dimineţii un nor acoperă pentru câteva ore numai piscul muntelui. De îndată ce se apropie marele praznic, ortodocşii din Ierusalim sau împrejurimi se pregătesc să urce masivul Transfigurării. Ard de dorinţa să zărească mirificul nor care să le readucă în memorie „un nor asemănător luminos ce i-a acoperit pe ei”. Se spune că toţi cei curaţi cu sufletul surprind norul binecuvântat intens în luminozitate şi strălucire. O pecete divină peste sărbătorile creştine.
Rugul aprins şi pietrele de pe Sinai
Din Pământul făgăduinţei să ne mutăm privirea spre muntele minunat din Peninsula Arabiei, Sinaiul repetatelor arătări divine către conducătorul din vechime al lui Israel, Sfântul Prooroc Moise (aniversat anual la 4 septembrie). Lectorul fidel al Vechiului Testament reţine episodul teofaniei în chip de rug „aprins şi care nu ardea”. În spatele altarului celebrei mânăstiri sinaitice „Sfânta Ecaterina” se păstrează până astăzi rugul din vechime, care înverzeşte anual. Cu toate că există numeroase plante spinoase în necuprinsul pustiu arab, nu se mai întâlneşte absolut nici un rug!
Mai mult, în semn de adeverire a descoperirilor de altădată, Dumnezeu a lăsat motivul rugului întipărit pe stâncile din Sinai, şi la suprafaţă şi în interiorul lor. Fenomenul este uimitor: rugul este impregnat adânc, deşi pe unele porţiuni pare decolorat, pe altele curat, iar în alte zone neatins. După trei milenii, vizitatorii muntelui pe care a „păşit” Dumnezeu, văzând minunatele formaţiuni, nu omit să culeagă câteva pietricele, oferite contracost şi de micii negustori, copii de beduini.
Un astfel de fenomen supranatural nu este observat pe nici un alt munte de pe glob. Dacă undeva se vor găsi desene pe alte pietre, cercetătorii vorbesc de o pseudofosilă „arboricolă”, nu şi în cazul Sinaiului. Desenul rugului este prezentat în exclusivitate pe stâncile sinaitice, martore ale milenarei descoperiri dumnezeieşti…
Peştii Iordanului şi icoana Botezului
Să cercetăm apoi cu mirare râul sfânt unde S-a botezat Hristos şi unde Treimea Sfântă s-a descoperit spre închinare ca şi la Transfigurarea taborică. Aici vieţuiesc cei mai mari peşti de apă dulce, care pot depăşi un metru lungime şi o greutate de 40 de kg.: somnii.
Vieţuitoare corpolente, de pradă, cu mustăţi ca nişte antene radio, cu pielea ornată cu desene şi arabescuri ca frunzele toamnei, cu îmbelşugate şi gustoase icre, ei se întâlnesc în diferite lacuri şi râuri, fiind dotaţi cu deosebita capacitate de a presimţi cutremurele. La „seismografele vii” din apele Iordanului se observă însă un element unic, supranatural. Dacă îndepărtăm carnea de pe partea superioară a capului, mai mare de o şchioapă, vom distinge pe os o uimitoare reprezentare: diversele striaţiuni interne şi proeminente formează la mijloc un corp omenesc.
După descrierea arhimandritului Daniil Gouvalis, în dreapta şi în stânga se disting aripile întinse ale unor îngeri iar deasupra, clar şi accentuat, se vede un porumbel cu aripile deschise; lângă pasăre, lateral, razele se orientează în jos. O întruchipare limpede a Botezului lui Hristos, aşa cum este înfăţişat şi în iconografia creştină. Elementul neobişnuit este caracteristic numai somnilor din Iordan sau din lacul Ghenizaret (denumirea lucanică a Mării Tiberiadei), format din apele binecuvântatului curs de apă.
Dacă se întâmplă ca pescarii israeliteni să prindă şi vreun somn de Iordan sau Ghenizaret, îl aruncă înapoi deoarece are legătură cu Botezul lui Hristos, în care unii dintre urmaşii pescarilor-Apostoli nu cred încă…
Cucernicii pelerini de la Locurile Sfinte consideră procurarea unui craniu din unica specie piscicolă drept o mare binecuvântare. Se obişnuieşte să se facă mai intensă surprinzătoarea reprezentare printr-o coloraţie potrivită.
Când faptele vorbesc cu putere, cuvintele şi comentariile sunt de prisos. Legile bine păzite ale naturii, rugul şi pietrele de pe Sinai, peştii din apa Iordanului sau norul taboric întăresc pe cei slabi şi îi reînvie pe cei atrofiaţi în credinţă, pentru ca flăcăruia slab pâlpâitoare să se transforme în foc uriaş risipind întunericul îngheţat.
sursa:laurentiudumitru.ro/

MINUNEA DIN SERBIA - O MARE MINUNE DIN VREMEA NOASTRA

2010-09-19T14:12:00.000-07:00

foto: Orthphoto

Cândva, oarecum în trecut, prin începuturile mele duhovnicești un Avva cu putere blândă își chema pelerinii să le dea evloghia înspre muzeul mănăstirii. O mănăstire impunătoare, cu tradiție și cu duh de trăire autentică. În acest loc cald, cu multă dragoste, creștea în duh, ori de câte ori ajungea înspre aceste locuri, sufletul meu. Profitam întotdeauna, ajungând cât puteam de des. Nu rămâneam niciodată nefolosit duhovnicește… o carte, un cuvânt, o binecuvântare… toate însemnau prea mult pentru mine, cel ce nu cunoșteam mai înainte frumoasa dragoste creștină, frumosul trai ortodox.

Și dragostea față de mănăstire și de acele locuri creștea proporțional cu zilele…Avva era bun și este încă, cu părul alb și cu privirea de copil inocent, cu glas cald și atitudine cuminte, oarecând, cu voia Domnului, pentru obișnuita evloghie ne cheamă iarăși în muzeu, locul cu multe amintiri, locul cu binecuvântări și experienţe minunate – amintiri calde ce încă se mai pastrează în adâncul inimii. Cu bucurie acceptam şi acum, neștiind că de data aceasta era ceva mai deosebit ca de obicei… Avva pregătise o broșură, aparent simplă, aparent neînsemnată.

Avva este Teofil cel Blând din Slănicul Argeșean, cunoscut tuturor…

Avva Teofil - foto Lumea Credinţei

Broșura formează, inspiră, înfricoșează… te schimbă. Așa s-a întâmplat cu mine. Am pus-o mai jos spre bucuria de obște, sperând să vă bucure, aşa cum m-a bucurat şi pe mine cu ani în urmă.

I.T.

O MARE MINUNE DIN VREMEA NOASTRĂ

Această descoperire dumnezeiască despre viaţa de dincolo de mormînt a avut loc în vara anului 1976, către un creştin ortodox sîrb care se afla în îndoială şi nepocăinţă. Ea s-a răspîndit repede în toate ţările ortodoxe din Balcani, fiind acceptată de majoritatea credincioşilor ca adevărată şi ziditoare de suflet. Cel dîntîi s-a tradus şi s-a tipărit la Muntele Athos în limba greacă. Apoi, Protosinghelul Petroniu Tănase, egumenul Schitului Românesc Prodromul, a tradus textul din greacă în limba română, în vederea difuzării ei în ţara noastră.

Căutînd să împlinim dorinţa părinţilor români atoniţi, dăm la tipar aceste pagini, spre folosul de obşte al credin¬cioşilor noştri, sub titlul: “O mare minune din vremea noastră”. Obştea Schitului Prodromul-Muntele Athos 1992

Spre Mănăstirea Ziţa

Mă străduiesc din toate puterile să povestesc faptele pe care le-am trăit în ziua de 11 iulie 1976, în cel de al 48-lea an al vieţii mele. În urma vedeniei duhovniceşti pe care am avut-o atunci, viaţa mea s-a schimbat cu desăvîrşire. Fiind invalid de război, în fiecare an merg să fac trata¬ment medical la una din staţiunile noastre balneare. Astfel, în anul acela, 1976, sfîrşitul lui Iunie şi o parte din luna Iulie, le-am petrecut la băile Matarusca, fiind găzduit la hotelul Ziţa.

După zece zile de tratament, la 9 Iulie am întrerupt provizoriu şederea mea la Matarusca şi m-am întors acasă în Kragughievaţ, pentru a lua parte la parastasul unei rudenii apropiate. După parastas, în ziua următoare, adică la 11 Iulie, puţin înainte de ora 10, am plecat de acasă cu automobilul meu spre băile Matarusca, spre a continua tratamentul început. Cînd am ajuns la podul lui Ibar, în Cralievo, circulaţia era întreruptă, datorită, precum spuneau şoferii prezenţi, unui accident de circulaţie, întîmplat lîngă depozitul de benzină, în drumul către mănăstirea Ziţa. Accidentul lăsase maşinile răsturnate şi îngreuia circulaţia. Dar în aceste împrejurări, ce poţi face? Trecînd pe pod, am luat-o spre dreapta, pe drumul care duce la mănăstirea Ziţa. La o depărtare de cîteva zeci de metri de pod, se află staţia locală de autobuze pentru transportul călătorilor spre mănăstirea Ziţa şi spre băile Matarusca. În staţie, cîteva zeci de călători aşteptau autobuzul, iar între ei se aflau un călugăr şi o călugăriţă, de o uimitoare frumuseţe.

Oaspeţi cereşti

În această parte a drumului, terenul era puţin înclinat şi aveam o bună vizibilitate; avînd şi viteză mică, am putut vedea bine ce se petrece înaintea mea. Am observat că monahul era de statură mijlocie, cam de 70 de ani, cu barba albă, deasă şi ondulată, dar după mişcare părea să nu aibă mai mult de 50 de ani. Purta rasă neagră, nouă şi culion cu camilafcă neagră care cădea pe spate. La piept purta, legat cu lanţ sau cordon, o cruce luminoasă şi de alt lanţ un engolpion sau iconiţa cu Maica Domnului şi Iisus Hristos. Călugăriţa de lîngă el, purta şi ea haină intens neagră şi pe cap avea culion la fel ca şi călugărul, numai că valul ei negru cădea pe umeri. Era de statură mijlocie, cu ochii mari şi frumoşi. La gîtul ei atîrnau, ca şi la monah, Cruce şi engolpion, care străluceau la soare. Eu pînă atunci, nu ştiam cum este îmbrăcămintea călugărească.

Călugărul şi călugăriţa făceau semn cu mîna ca să oprească vreo maşină din cele ce treceau pe lîngă ei, dar în zadar. Nici un şofer nu voia să oprească deşi în multe automobile erau locuri libere pentru două persoane, ba şi pentru mai multe. în .sinea mea am osîndit pe şoferii care puteau să-i ia, dar nu voiau. De ce nu-i iau? mă întrebam eu, doar şi călugării sînt oameni ca şi noi! De ce toţi îşi întorc capul de la ei? Nu puteam suferi această lipsă de bunăvoinţă faţă de călugări şi m-arn hotărît să-i iau eu, în cazul că nu mi-o va lua altul înainte. Dar nu i-a luat nimeni! Cum am ajuns aproape de ei, mi-au făcut şi mie semn să opresc. Am ieşit din rînd cu automobilul şi m-am oprit alături, ca să-i iau. Atunci călugărul s-a apropiat şi mi-a zis: “Dumnezeu să ajute!” şi eu i-am răspuns: “Dumnezeu să vă ajute”. Nu obişnuiam să salut aşa, fiindcă nu credeam în Dumnezeu, dar i-am răspuns aşa ca să-i fac plăcere. M-a întrebat apoi dacă pot să-l duc pe el şi pe soră pînă la mănăstirea Ziţa. I-am răspuns că pot şi i-am invitat să intre în maşină, deschizînd portiera din dreapta şi ridicînd scaunul din faţă, ca să intre în spate unul cîte unul. Cînd s-a apropiat de maşină, călugăriţa a pomenit şi ea pe Dumnezeu şi i-am răspuns de asemenea: “Dumnezeu să vă ajute!”. A intrat ea întîi în maşină şi s-a aşezat în spatele scaunului meu, apoi a intrat şi călugărul şi s-a aşezat alături. Ca să se simtă mai bine le-am zis: “Staţi lejer şi nu vă înghesuiţi”. La care călugărul mi-a răspuns cu bunăvoinţă: “Ne simţim bine, Duşane, numai tu să conduci cu atenţie”.

La acest răspuns am tăcut şi am închis uşa bine, ca să nu se deschidă cumva în timpul mersului. Fiindcă mă aflam în afara şirului de maşini, care circulau pe drum, aşteptam ca să-mi facă cineva loc spre a continua drumul cu pasagerii mei. În timp ce aşteptam, călugărul mă întreabă: “Nu aşa, Duşane, că te întorci de la parastasul din Kragughievaţ?” A pus întrebarea şi tot el a răspuns. M-a mirat de unde îmi cunoaşte numele şi ştie de unde vin. Surprins, n-am mai avut timp să mă gîndesc şi i-am răspuns: “Da, vin de la Kragughievaţ. Ieri am avut parastasul de un an a unei rudenii de a mea”. Călugărul mă ascultă şi continuă: “Şi acum mergi la Matarusca, deşi nu faci băi”. “Nu îndrăznesc să fac, i-am zis, pentru că apa este foarte caldă şi după fiecare baie trebuie să mă păzesc mult ca să nu răcesc şi să nu mă simt mai rău decît înainte”. Abia a încetat călugărul să vorbească şi a început călugăriţa: “De unde eşti, Duşan? Din Zacuta?” Tot aşa făcea şi ea; punea întrebarea şi tot ea răspundea. Apoi a continuat: “Duşane, toţi ai tăi sînt bine sănătoşi: tata Dumitru, mama Darenca, sora Duşanca, fratele Dragoliub. Ei cred în Dumnezeu şi cinstesc pe sfîntul patron al casei, dar sînt nestatornici. îndată ce se supără puţin înjură de cele sfinte. Fratele tău Milovan are şcoală înaltă şi este mare învăţat, dar şi mare ateu”.

După ce ea a tăcut, a continuat călugărul: “Şi tu, Duşane, crezi că Dumnezeu a făcut pe om şi nu eşti adeptul acelei concepţii că omul provine din maimuţă, dar nu te rogi lui Dumnezeu. Ai însă inimă bună şi eşti cinstit. De trei ori ai avut ocazii potrivite ca să te îmbogăţeşti, dar n-ai voit s-o faci în chip necinstit şi ai bunăvoinţă faţă de bătrîni şi săraci. Bunătatea ta te-a făcut să opreşti maşina, cum ai făcut azi şi spre binele tău. Ai răspuns la semnul nostru şi ne-ai luat, pe cînd ceilalţi la care le făceam semn, întorceau capul şi treceau. Mai bine nu se năşteau decît să se poarte în acest fel”.N-am înţeles atunci rostul acestor cuvinte, dar tremuram de frică. Între timp, un şofer mi-a făcut semn că pot intra în rînd înaintea lui, lucru pe care l-am şi făcut îndată. Am trecut repede de locul unde fusese ciocnirea maşinilor şi cînd am vrut să iau viteză, pentru a ajunge cît mai degrabă la mănăstirea Ziţa, pe neaşteptate, de pe un drum lateral de ţară, ne-a ieşit înainte un camion încărcat cu cărămidă şi alte materiale de construcţii, care ne-a încetinit dintr-odată drumul, pentru că mergea încet şi în aceiaşi direcţie cu noi. Eram silit să merg după el conducînd încet şi cu atenţie, deoarece din direcţia opusă veneau continuu maşini. Această situaţie mă obliga să iau aminte şi la circulaţia din spate, ca să văd dacă nu cumva cineva vrea să mă depăşească. Şi aşa, uitîndu-mă în oglindă, văd o privelişte neaşteptată: călugărul şi călugăriţa, care stăteau pe canapeaua din spate, aveau faţa foarte luminoasă şi în jurul capului aureolă de lumină-orbitoare.

Tremuram de frică şi am înţeles că aceştia nu erau nişte oameni obişnuiţi. Din pricina atîtor surprize pe care le avusesem cu călătorii mei, atenţia a început să-mi scadă; degeaba reu¬şeam să conduc maşina şi de aceea am început să merg mai încet decît îngăduiau regulile circulaţiei. în timpul acestei încetiniri a mersului, călugărul şi călugăriţa au început, pe rînd, să-mi spună viaţa mea de cînd îmi aduc au aminte de mine şi pînă în ziua aceea. Aminteau tot ceea ce am făcut, bune şi rele, precum şi planurile pe care nimeni nu mi le cunoscuse şi nu le realizasem cîndva, din diferite pricini. Spre uimirea mea, povestirea lor era cu totul adevărată, ca şi cum îmi citeau viaţa dintr-o carte oarecare. Pentru cele bune mă lăudau, iar pentru viaţa fără rînduială, mă mustrau cu blîndeţe. Eram bucuros să intru în pămînt sau să mi se întîmple orice altceva numai să scap de acest chin, dar nu era scăpare, eram silit să le aud şi să le sufăr pe toate. Nu pomenesc toate mustrările pe care mi le făceau, pentru unele fapte ce privesc viaţa mea personală. Mai tîrziu, pe toate acestea le-am spovedit şi m-am pocăit pentru ele.

Voi pomeni totuşi un reproş pe care mi l-a făcut călugăriţa, cu amănunte. “De ce, Duşane, n-ai vrut să vorbeşti cu tatăl tău la onomastica lui Desa, fiica surorii tale?”. I-am răspuns ce s-a întîmplat în realitate. “Tata nu îmi atrăsese atenţia în legătură cu ceilalţi copii ai săi. Nu avea locul care i se cuvenea înaintea noastră şi voiam cu comportarea mea să-i arăt că este neplăcut şi dificil cînd într-o adunare de oameni, fiul nu vorbeşte cu tatăl său”. La această explicare a mea, călugăriţa mi-a răspuns: “Cine eşti tu şi cine sîntem noi ca să judecăm? Dumnezeu este Cel ce judecă şi face dreptate. Dumnezeu a spus în porunca Lui, ca să cinstim pe mamă şi pe tată şi celui ce împlineşte porunca, i-a făgăduit răsplată, că va trăi pe pămînt mulţi şi fericiţi ani. Părinţii sînt pentru copiii lor lucru sfînt. Tu însă ai procedat bine, pentru că ai inimă bună şi în ziua următoare ai mers la el, l-ai îmbărţişat, l-ai sărutat şi i-ai cerut iertare. Tatăl a plîns de fericire şi a zis: “Te iert, fiule!”. Călugăriţa mi le-a spus toate cu exactitate şi am rămas fără glas la această lecţie. Cînd am ajuns la podul din faţa mănăstirii Ziţa, călugărul mi s-a adresat din nou: “Duşane, ceea ce ţi s-a întîmplat acum şi ceea ce ţi se va mai întîmpla în cursul zilei, să nu spui la nimeni înainte de trecea celor trei luni de zile care urmează; dar după aceasta poţi s-o faci numai la rudenii şi prieteni”. I-am răspuns scurt: “Bine!” Şi m-am uitat iarăşi în oglindă, ca să văd dacă pot întoarce la staţia de maşini din faţa mănăstirii Ziţa. Şi de data aceasta, spre uimirea mea, văd aureole în jurul capetelor lor. Starea mea sufletească era foarte tulburată, din pricina tuturor acestor lucruri. Simţeam o nestăpînită nevoie să mă despart cît mai repede posibil de aceşti călători.

Tulburare şi uimire

În staţia de parcare, din faţa mănăstirii Ziţa, se aflau cîteva maşini şi o mare mulţime de turişti, care admirau mănăstirea şi împrejurimile ei. Am condus maşina pînă la aripa din faţă, la zidul înconjurător al mănăstirii. Am ieşit din maşină ca să deschid portiera, să poată ieşi cei doi călători. Dar nici de data aceasta nu mau cruţat. Cînd mă uit în maşină, deja nu se mai afla nimeni. Am început să tremur de frică. Privirea mi-a căzut pe uşa deschisă, privind pînă la uşa cealaltă. Nu puteam crede ochilor. M-am uitat iarăşi de mai multe ori, cu foarte mare atenţie, dar în maşină nu era nimeni. Necredinţa, spaima, tremurul m-au cuprins din toate puterile. Nesiguranţa de mine depăşise orice măsură. Mă temeam să nu-mi pierd mintea. Pentru a mă trezi din această stare, am început să-mi muşc mîinile, să mă trag de păr şi să-mi dau palme peste obraz, fără măsură. în acest chin fiind, n-am observat că în jurul meu se adunase lumea care venise la Ziţa şi că unii mă întrebau ce mi s-a întîmplat şi de ce mă lovesc. Starea mea era deznădăjduită şi tremuram ca de febră. Le-am răspuns: “Plecaţi, oamenilor, de aici!”. Am ieşit din mulţime şi m-am depărtat ca să mă con¬centrez şi să cuget asupra mea. în singurătatea mea, m-am uitat la ceas şi ora ora 11,30. Am început să-mi amintesc de fiecare cuvînt pe care mi-1 spusese călătorii mei, de cînd i-am luat în maşină şi pînă cînd au dispărut în chip inex¬plicabil. Din toate cîte mi se întîmplaseră, m-au tulburat ul¬timele lor cuvinte, adică, să nu spun la nimeni în următoarele trei luni ceva din cele mi se întîmplaseră şi cele ce se vor întîmpla în cursul zilei. Din pricina emoţiei teribile, am început sa voroesc tare: “Doamne, ce ar putea să mi se întîmple! Voi merge la băi, nu voi mînca, ci mă voi culca imediat ca să mă odihnesc. Ce ar putea să mi se întîmple, am repetat? Poate să mor? Dar mi-am adus aminte că omul nu poate povesti dacă moare şi că aceia îmi spuseseră să nu spun la nimeni nimic înainte de a trece trei luni. Din aceasta mi-a venit oarecare mîngîiere, eu care mai înainte nu mă temeam de moarte, însă în starea în care mă aflam nu-mi puteam lămuri toate aceste lucruri enigmatice. După puţină odihnă, mi-am continuat drumul spre băile Matarusca, dar nici pînă astăzi, nu-mi pot da bine seama cum în aşa tulburare am putut conduce maşina de la mănăstirea Ziţa pînă la băi. Din fericire, am ajuns cu bine, fără urmări neplăcute, dar eram cu totul uimit şi zdrobit de oboseală. Fără cîteva minute era ora 12, cînd am ajuns în faţa hotelului Ziţa. Lumea mergea la masă la restaurant, dar mie nu-mi era foame, deşi era ora mesei. Aveam absolută nevoie de odihnă. Mi-am luat lucrurile din maşină, am mers la camera mea să mă întind pe pat şi să mă gîndesc pe îndelete la toate cele întîmplate. M-am întins pe pat, fără sa scot nimic de pe mine, împotriva obiceiului meu, cînd era vorba chiar şi de puţină odihnă. Deodată am simţit durere în mijlocul pieptului şi apoi a urmat ceva ca o puternică împunsătură de ac în inimă, după care m-a cuprins o somnolenţă nestăpînită şi am căzut într-un somn adînc. Ceea ce mi s-a întîmplat, apoi, depăşeşte orice închipuire.

SURSA trandafirescu.wordpress.com

Minunile Sfântului Dimitrie cel Nou

2010-09-19T14:05:00.000-07:00

Prezenţa Sfântului Dimitrie cel Nou în centrul oraşului Bucureşti vorbeşte lumii de astăzi despre harul şi binecuvântarea pe care Dumnezeu le dăruieşte celor ce se roagă cu credinţă Lui. Mijlocirile făcute de sfinţi pentru oamenii care le cer ajutorul aduc alinare sufletelor şi trupurilor. Multe fapte minunate s-au petrecut şi la racla moaştelor Cuviosului Dimitrie cel Nou. Câteva dintre ele ne-au fost povestite de mai mulţi părinţi, slujitori la Catedrala patriarhală, care adăposteşte, de mai bine de 200 de ani, trupul nestricăcios al smeritului păstor din Basarabi.

Părintele Daniel Pantazi, mai întâi cântăreţ, începând cu anul 1973, iar mai apoi slujitor al Catedralei patriarhale din 1985, ne-a mărturisit: „Mi s-a întâmplat să aud de la cineva despre ajutorul deosebit primit de la Sfântul Dimitrie cel Nou. Omul cu pricina avea meseria de horticultor, fiind şi un foarte bun cântăreţ bisericesc. Biserica unde mergea şi unde l-am întâlnit era situată lângă Poşta Mare. Îl chema Dumitru şi venise în Bucureşti din Constanţa. Când a ajuns în Capitală, a început să muncească şi s-a căsătorit aici. Fata pe care o luase era una cu înclinaţii mai lumeşti. Văzând că nu se potrivesc, au hotărât să se despartă. Uşor de zis. Dacă divorţa, băiatul rămânea fără casă, pentru că locuiau în apartamentul fetei. Văzându-l abătut, lumea din biserica unde cânta îl întreba: «Domnuâ Dumitru, de ce sunteţi aşa întristat?» El le răspundea: «Am nişte necazuri acasă. Acum sunt pus în situaţia de a nu avea unde să locuiesc. Nu am unde mă duce».

Dumitru a început să meargă des la Catedrală pentru a se închina la moaştele Cuviosului. Trecând mai multe zile, într-o noapte i s-a arătat Sfântul în camera unde se odihnea. Omul l-a recunoscut. Avea chipul asemenea cu cel zugrăvit în fresca de la raclă. Nu i-a spus nimic, doar a înclinat puţin capul, după care a dispărut. A doua zi, ieşind din biserică, Dumitru a plecat din nou îngândurat. Mergea fără nici o destinaţie. Din urmă, a fost ajuns de o bătrână. L-a întrebat: «De ce eşti mereu lipsit de bucurie?» «Nu am unde să mă duc. Soţia mă goneşte de acasă, nu am unde locui». «Dacă cauţi gazdă, eu am două camere. Vino şi vezi». Dumitru a plecat la bătrânică şi a rămas la ea. S-a căsătorit cu nepoata acesteia şi viaţa lui a reintrat pe făgaşul normal. Pentru priceperea lui în aranjamentele florale, Dumitru a ajuns să fie cunoscut chiar de Ceauşescu, care i-a dat sarcina să se ocupe de cele mai importante grădini publice din Bucureşti. Ba i l-a recomandat şi preşedintelui Iugoslaviei, Tito, care l-a primit la Belgrad pentru a înfrumuseţa grădinile din capitala sârbă. Dumitru are acum 80 de ani.”

Omul care a plecat fără cârje de la moaştele Cuviosului Dimitrie

Părintele Iustin Bulimar, slujitor la Catedrala patriarhală din anul 1989, povesteşte despre faptele minunate petrecute în viaţa creştinilor care s-au rugat la moaştele Sfântului: „În 1989, în urma slujbei Sfântului Maslu, un credincios pe care eu l-am văzut de mai multe ori participând la această Sfântă Taină şi la celelalte slujbe ale Bisericii rămânea întotdeauna ultimul de se închina. Şi, într-una din zile, la fel procedând, a urcat la racla sfintelor moaşte (dar de ce rămânea ultimul să se închine? – pentru că umbla cu cârje), şi-a aşezat cârjele, ca de obicei, ca să şi le poată lua după rugăciune, după îngenuncherea pe care o putea face el acolo în felul lui, şi minunea s-a întâmplat: s-a ridicat, s-a închinat, a coborât treptele, n-a realizat pe moment că el de fapt îşi uitase cârjele şi de-abia după ce a coborât Dealul Patriarhiei şi-a dat seama de miracolul, de minunea întâmplată. S-a întors înapoi plângând şi mulţumind cu lacrimi în ochi lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie, povestindu-i preotului de pe vremea aceea – era un arhimandrit deosebit, un preot evlavios, iubit de credincioşi, părintele Grichentie, care s-a retras după Revoluţie, la pensie, la Mănăstirea Secu – şi dânsul a rămas foarte impresionat, deşi mai văzuse şi alte minuni petrecute la racla Cuviosului Dimitrie cel Nou.”

„Dacă nu te-aş fi văzut cu ochii mei şi nu te-aş fi consultat, nu te-aş fi crezut”

„O altă faptă minunată, îşi aminteşte pr. Iustin Bulimar, este cea întâmplată unei doctoriţe de la Spitalul de Oncologie din Fundeni, care era fiică duhovnicească a unui părinte de la Catedrală, acum superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, părintele Ieronim Creţu. Femeia a venit spunând că nu se simte bine şi că, în urma unui examen făcut de colegii ei de la acelaşi spital, era suspectă de cancer ovarian. Bineînţeles că în urma consultării, fiind depistată pozitiv, primul drum pe care l-a făcut după rezultatul biopsiei, înainte de actul chirurgical, a fost la moaştele Sfântului Dimitrie. Acest caz s-a petrecut sub ochii mei, ştiam deci despre ce este vorba, şi cu emoţie aşteptam toţi rezultatul – să vedem dacă e cancer sau nu. Primul drum pe care l-a făcut a fost acela de la Spitalul Fundeni la Catedrala patriarhală. Disperată, într-un fel, dar având în suflet o credinţă nemărginită, s-a rugat, a venit zile la rând, a urmat un program de cobaltoterapie, în urma căruia a mers la aceeaşi comisie care a investigat-o prima dată şi un mare medic, profesorul Pavel, care era pe vremea aceea şeful Clinicii de Oncologie de la Fundeni i-a spus: «Dacă nu te-aş fi văzut înainte de tratament şi nu te-aş fi consultat eu cu ochii mei, şi ai fi venit acum să-mi spui că ai fost bolnavă, ţi-aş fi spus că eşti nebună». Deci, Sfântul Dimitrie, la fel, a făcut minune şi a vindecat-o, iar dânsa şi astăzi e o mărturie vie, lucrează în continuare şi vindecă, la rândul ei, persoane bolnave de cancer.

Şi cred că sunt şi alte multe minuni pe care Sfântul Dimitrie le-a săvârşit celor ce s-au rugat cu credinţă la racla lui de-a lungul timpului. Eu v-am spus doar două pentru că la acestea am fost martor ocular.”

Pelerinajul, marea minune a Sfântului Dimitrie cel Nou

Părintele protosinghel Arsenie Muscalu, fost slujitor şi duhovnic la Catedrala patriarhală ne-a spus: „Pe lângă vindecarea sufletului şi a trupului, dobândirea liniştii şi a împăcării, primirea de ajutor în lipsuri şi nevoi, Sfântul Dimitrie cel Nou săvârşeşte an de an o minune pe care o trecem cu vederea de multe ori şi anume aceea că la ziua lui de prăznuire reuşeşte să adune atâţia oameni care, mai ales în lumea agitată şi grăbită de astăzi, găsesc cu cale să lase deoparte toate grijile şi preocupările venind să-i aducă cinstire, stând ore întregi, de multe ori pe vreme rea, cu frig sau ploaie, rămânând chiar peste noapte ca să sărute sfintele moaşte, primind în schimb ajutorul Cuviosului.”

„Roagă-te lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie şi n-o să rămâi fără răspuns!”

Despre minunile Sfântului Dimitrie am aflat şi de la părintele Antim David, mare eclesiarh la Catedrala patriarhală.

„Multe dintre minunile Sfântului Dimitrie, care se săvârşesc permanent la racla sfintelor sale moaşte, sunt cunoscute numai de cei asupra cărora s-au produs şi de Hristos Domnul. Foarte puţine sunt cuprinse în Vieţile Sfinţilor. Eu însumi am fost martor la câteva minuni pe care Sfântul Dimitrie le-a săvârşit aici, în Catedrala patriarhală.

Aş dori să scot în evidenţă una care pe mine m-a marcat foarte mult.

Aveam aici, la Catedrala patriarhală, o creştină, una dintre cele mai fidele, care venea zilnic şi se închina la sfintele moaşte. Avea o mare suferinţă, vorbea foarte rău, stâlcit. Venea şi se spovedea de multe ori la mine. Ar fi trebuit să golesc biserica de lume, căci vorbea foarte tare. De aceea, preferam să o spovedesc într-un loc separat, fără a înţelege mare lucru din spovedania sinceră pe care această persoană o făcea înaintea lui Dumnezeu. Aveam totdeauna grijă să îi spun: «Roagă-te lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie şi n-o să rămâi fără răspuns!». Acestea erau cuvintele pe care i le strecuram în suflet totdeauna.”

„Părinte, eu vorbesc!”

„Într-o zi de vară, în urmă cu câţiva ani, era puţină lume în catedrală şi o văd pe Stela (aşa o cheamă) cum se aşează la moaştele Sfântului Dimitrie. A stat, cred, un ceas rugându-se Sfântului. Şi s-a ridicat, venind cu bucurie mare în suflet. Atâta mi-a spus: «Părinte, eu vorbesc!». Şi din acea zi sora Stela vorbeşte, o auzim cu toţii cum se exprimă clar, datorită Sfântului Dimitrie, după ce, mai înainte, nu putea să lege două vorbe”.

Stela are în jur de 50 de ani. Este căsătorită şi are două fete. „Avea o viaţă mai dificilă cu soţul ei. Era o fiinţă foarte chinuită. După aceea aveam să aflu, din ceea ce mi-a relatat această creştină, că, de fapt, neputinţa aceasta îi venise din multele bătăi pe care le primise de la soţul ei”, a mai adăugat eclesiarhul Catedralei.

„Vreau să mă duc la Sfântul Dimitrie, căci el m-a făcut sănătoasă!”

„Într-o altă zi, dimineaţa, îşi mai aminteşte părintele Antim, înainte de începerea Sfintei şi dumnezeieştii Liturghii, a venit la mine un creştin a cărui soţie era în comă la spital. Aveau 5 copilaşi, 3 dintre ei erau cu el. M-a marcat suferinţa şi lacrimile lor. Verdictul medicului era: «Nu mai am ce să-i fac. Luaţi-o acasă!». Le-am spus să se roage Sfântului Dimitrie. S-au rugat cu toţii, iar Sfântul i-a mai liniştit. S-au întors la spital cu inima împăcată. Acolo, chiar pe holul din faţa salonului unde era internată soţia, au găsit o hărmălaie de nedescris. Bolnava, fiind conectată la aparate, ca orice om în comă, îşi revenise datorită Sfântului Dimitrie şi îşi scosese toate tuburile. Striga pe holul spitalului, ţinută fiind de asistente şi medici: «Vreau să mă duc la Sfântul Dimitrie, căci el m-a făcut sănătoasă!». Era o zarvă nemaipomenită, avea să îmi spună soţul mai târziu. La patul ei se prezentase cineva, în vedenie, care i-a spus: «Scoală şi du-te acasă la copii şi la soţ!». Era Sfântul Dimitrie cel Nou, de aceea striga în gura mare că vrea să meargă să îi mulţumească. N-au avut ce să-i facă. Au venit la Sfântul Dimitrie, parcă şi acum văd, cu cei 5 copilaşi, cu soţul, în hohote de plâns, mulţumindu-i Sfântului pentru miraculoasa vindecare. După aceea, s-au întors la medici să confirme minunea negrăită pe care Sfântul Dimitrie a făcut-o”, ne-a spus părintele Antim o altă minune a Sfântului Dimitrie, pe care a văzut-o cu ochii săi.

Racla cu moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou

„Părinte, eu vreau să mă spovedesc”

„Multe sunt minunile Sfântului Dimitrie, dar mai importantă decât vindecarea trupească este lucrarea tainică pe care Sfântul Dimitrie o săvârşeşte în sufletul omului, faptul că foarte mulţi credincioşi vin şi îngenunchează la sfintele sale moaşte şi se ridică senini, luminaţi, îndreptaţi, pocăiţi şi iertaţi prin rugăciunea şi binecuvântarea sfântului. Aceasta cred că este cea mai mare vindecare pe care Sfântul Dimitrie o săvârşeşte. De altfel, vezi un om care n-a călcat în faţa altarului de multă vreme, care se ridică din faţa raclei şi spune: «Părinte, eu vreau să mă spovedesc» sau «Părinte, am făcut cutare păcat». «Dar cine v-a îndemnat?», îi întreb. «Părinte, nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar când m-am pus la moaştele Sfântului Dimitrie, am simţit că trebuie să mărturisesc păcatul acesta pe care îl tăinuiesc de ani şi ani de zile». Cea mai mare lucrare pe care Sfântul Dimitrie cel Nou o săvârşeşte asta este, aici în mijlocul acestui oraş atât de zgomotos şi preocupat de cele materiale. De foarte multe ori, noi, creştinii, căutăm să vindecăm trupul, să ne vindecăm de cancer, de boli, dar uităm adesea de lucrarea tainică, harică, pe care Dumnezeu o săvârşeşte prin aceste minuni ale sfinţilor în viaţa noastră. Şi mai mult decât atât, este importantă îndreptarea. Nu poţi să rămâi cum ai fost, după ce te-ai închinat la moaştele unui sfânt”, a conchis părintele Antim David, mare eclesiarh al Catedralei patriarhale.

“Antihristul” pocăit

Părintele protosinghel Dimitrie Irimia, slujitor al Catedralei patriarhale, dă şi el mărturie despre vindecările de boli săvârşite prin mila Sfântului Dimitrie cel Nou: „De obicei, în Biserica Ortodoxă, noi nu contorizăm cazuri de minuni, pentru că aşa Mântuitorul a spus: «Fericit eşti, Toma, că ai văzut şi ai crezut, dar mai fericiţi sunt cei care n-au văzut şi au crezut». Deci, pe acest principiu ne orientăm şi noi în Biserica Ortodoxă şi, aşa cum am spus, nu căutăm să scoatem în evidenţă aceste minuni, pentru că foarte uşor s-ar putea cădea în acest extremism, adică să se creeze la Catedrală un fel de «fenomen Maglavit».

Minunea se produce în sufletul omului, nu trebuie ca, după ce s-a produs minunea, omul să fie interesat, adică accentul se pune pe credinţă, pe relaţia omului cu Dumnezeu, aşa cum avem şi exemplul Sfântului Dimitrie care s-a rugat şi a fost atât de discret toată viaţa, încât cei din timpul său n-au ştiut că el este un sfânt. De unde vine discreţia aceasta? – din faptul că el a înţeles că rugăciunea îl face pe om să aibă o relaţie personală cu Dumnezeu, îl face pe om nu numai să practice rugăciunea, ci să o trăiască şi să trăiască în şi pentru Dumnezeu. Vă voi povesti şi eu două cazuri pe care le consider minuni ale Sfântului Dimitrie.

Unul, petrecut în anul 2004 – a venit la mine cineva în jur de 30-35 de ani şi mi-a spus că doreşte să i se facă special, numai dânsului, dezlegări, pentru că are păcate foarte grave. Sigur, am întrebat despre ce păcate este vorba. Mi-a spus că în timpul regimului comunist a scris o carte care avea subiect anticreştin, împotriva lui Hristos.

Când a ajuns la mine, omul era bolnav, avea o semiparalizie. I-am spus să scrie de-acum şi să îndrepte ce a făcut rău, tot prin scris. Sigur că i-a fost foarte greu, adică nu mai avea aceleaşi pârghii pe care le avusese înainte. Cert este că el a venit tot timpul la Catedrală, a venit în special la moaştele Sfântului Dimitrie, s-a rugat şi, după multă vreme, a ajuns să se îndrepte. El era adus cu maşina, altfel nu se putea deplasa; era în cărucior, paralizat. Numai că, după câţiva ani, şi-a revenit şi el însuşi a mărturisit că, deşi doctorii nu i-au dat nici cea mai mică şansă de vindecare, credinţa în ajutorul Sfântului Dimitrie l-a făcut sănătos.”

„Eu numai cu o mână am zgâriat, dar îmi curge sânge din amândouă”

„Un alt caz care m-a impresionat, îşi aminteşte părintele Dimitrie Irimia, a fost acela al unei doamne ce avea în jur de 40 de ani care, efectiv, a fost revoltată asupra celor din familia ei pentru că veneau şi stăteau la Sfântul Dimitrie foarte multe ore în şir, în ploaie, în frig. De aceea, a venit cu gând vrăjmaş la racla Cuviosului Dimitrie. Ea nu concepea, nu putea înţelege, şi a venit cu acest gând de răzbunare împotriva Sfântului şi cu o mână a zgâriat cu unghiile moaştele Sfântului Dimitrie în locul unde ele sunt descoperite spre a fi sărutate de credincioşi. Când a venit la mine, mi-a spus, ascunzând fapta sa: «Părinte, am fost la toţi doctorii; am o boală foarte rară – îmi curge sânge din buricele degetelor». I-am făcut dezlegări, apoi s-a mai liniştit; era foarte agitată. I-am explicat că trebuie să se spovedească, să ţină post, şi atunci mi-a spus: «Eu numai cu o mână am zgâriat acolo, dar îmi curge sânge din amândouă mâinile». Apoi, a venit cineva din familie şi mi-a spus că s-a vindecat. De atunci nu am mai văzut-o, dar acest caz a fost unul deosebit din câte am văzut şi auzit.”

autori: diac. George ANICULOAIE şi Augustin PĂUNOIU

sursa: Ziarul “Lumina”

Minuni ale sfinţilor martiri din Aiud

2010-09-19T14:00:00.001-07:00

Minuni ale sfinţilor martiri din Aiud

O bătrânică din judeţul Cluj, fiind bolnavă de cancer, gradul IV metastază, a fost dată de duhovnicul ei cu untdelemn din candela Maicii Domnului de la osuar, spunându-i că după câteva zile să meargă la medic şi să-şi repete analizele. Medicii au rămas uimiţi pentru că nu mai găsiseră nici o urmă de cancer.
Un băieţel din Slatina, de 12 ani, s-a îmbolnăvit de o boală foarte rară de piele. Avea bubiţe pe tot corpul din creştet şi până în tălpi care supurau puroi şi sânge şi care mai şi produceau o mâncărime foarte mare. Mama copilului s-a dus disperată la duhovnicul ei, spunându-i că nu ştie ce să mai facă cu băiatul ei, pentru că cei mai buni doctori de piele din Bucureşti nu reuşiseră să-i găsească diagnosticul şi chiar în ziua respectivă trebuia să meargă din nou la Bucureşti. Părintele i-a spus: „Soro, chiar acum am primit untdelemn din candela Sfinţilor de la Aiud şi dacă avem credinţă, Dumnezeu va face minuni”. L‑a dat pe copilaş şi, în drum de la Slatina spre Bucureşti, în tren, i s-au uscat bubiţele, au căzut jos şi a ajuns complet vindecat la medici.
Un preot cu o evlavie deosebită la Sfinţii din temniţa Aiudului mi-a cerut o bucăţică de sfinte moaşte pe care i le-am trimis printr-un diacon. Părintele diacon ajunsese noaptea la locuinţa părintelui şi, dându-i‑le, acesta se ducea cu bucurie mare spre camera lui, voind să le pună la locul special amenajat pentru Sfânt. La un moment dat, înainte să ajungă în cameră, aude din spate o voce care a strigat aşa: „Ioan!!!”. Părintele, uimit, s-a uitat în spate şi n-a văzut pe nimeni. Venindu-şi puţin în fire şi înţelegând că n-a fost voce de om cunoscut, a deschis cu grijă capacul răcliţei şi, uitându-se spre sfintele moaşte, le-a întrebat: „Te cheamă Ioan?” iar sfântul i-a răspuns: „Da!!!”
Două femei din Aiud, venind la mănăstire, mi-au spus că acuză dureri foarte mari la încheieturile genunchilor şi gleznei. Le-am dat untdelemn din candela Maicii Domnului şi a sfinţilor, sfătuindu-le să se dea la locul durerii. După o săptămână au venit şi mi-au spus că după ce s-au dat cu untdelemn, li s-au luat durerile cu mâna. M-am cutremurat!
Un alt preot avea Sfinte Moaşte de la Aiud acasă; s-a trezit într-o zi cu patru vrăjitoare la poartă care i-au zis: – Părinte, i-a de aici 400.000 de Euro şi mută-te de aici! Dându-şi seama repede cu cine stă de vorbă le-a răspuns scurt: – Eu nu mă mut de aici! Rămânând uimite de refuz au continuat cu insistenţă să-i spună: – Dacă nu te muţi tu, atunci spune-i la acela care stă în casă cu tine, el să se mute. Înţelegând părintele că este vorba de Sfântul de la Aiud le-a zis: – Eu nu-L dau pe Hristos afară din casă!!! Şi le-a închis poarta în nas. Până să aducă Sfintele moaşte acasă avea mari necazuri cu vrăjitoarele, dar din ziua aceea nu le-a mai văzut şi nici nu a mai avut probleme.
Uneori vin oameni bolnavi care nu au o credinţă aşa de mare şi se dau cu untdelemnul sfinţilor cu multă îndoială şi chiar şi aşa, sfinţii fac minuni. Aşa dar mare au primit aceşti pătimitori ai lui Hristos!

De exemplu, un tânăr avea o boală gravă de piele, pentru care medicii nu i-au găsit leac. Mama lui era credincioasă însă, şi a luat de aici nişte ulei să-i ungă trupul. Când a ajuns acasă, i-a uns o parte din trup, pentru că tânărul nu avea încredere şi, o minune, dimineaţa, locul care fusese uns cu ulei, era dimineaţă fără pată, sănătos.
Odată a venit un părinte de la Timişoara şi mi-a spus că mama lui a avut un atac cerebral şi era într-o stare foarte gravă de comă. Au dat-o cu untdelemn şi şi-a revenit complet.
O femeie din Aiud avea dureri foarte mari la glezne. Cum s-a dat cu ulei i s-a luat durerea instantaneu ca și cu mâna. Şi nu s-a dat cu o credinţă cum o au de pildă unii bolnavi de cancer faţă de Sf. Ierarh Nectarie de Eghina sau Sf. Ioan Rusu. În schimb, aici, chiar dacă vin cu o credinţă foarte mică, se dau cu untdelemn şi se tămăduiesc.
Iarăşi, un domn din Aiud lucrează la penitenciar şi are foarte mari probleme cu spatele şi era caz de operaţie. După ce s-a dat cu ulei de la Maica Domnului, nu mai avea nici o durere şi nu a mai fost nevoie de nici o operaţie.
Nu mai spun de cazuri de demonizare. Au venit aici nişte fete demonizate şi numai ce se apropiau de osuar, începeau să zbiere şi să cadă pe jos, de ziceai că-s în gură de şarpe. Au fost două demonizate de la Satu Mare şi după ce au venit aici la rugăciune, li s-a mai ameliorat starea o bună perioadă de timp, dar am auzit că acum iar se simt rău.
A fost un grup de sârbi cu evlavie la martirajul românesc din temniţele comuniste şi era şi o doctoriţă printre ei, care mi-a mărturisit: „Părinte, n-am vrut să vă spun dar totuşi vreau să vă spun ce mi s-a întâmplat”. Îi dădusem, când venise prima dată aici, o parte de oseminte, ca să le pună la dânsa la spital. Şi-mi zice: „Părinte, când am plecat de la Aiud spre Petru Vodă, în drum am aţipit. Şi, când am aţipit, am văzut în faţa ochilor un tânăr foarte frumos, cu foarte multe hematoame pe cap şi-i curgea sânge, şi foarte frumos la chip. Când l-am văzut, m-am înspăimântat; s-a menţinut câteva clipe vedenia, după care a dispărut şi în locul chipului lui a apărut o cruce foarte luminoasă, care a persistat câteva secunde, după care m-am trezit şi am bufnit în plâns”. Sfântul i s-a arătat.
Mărturii ale martirajului sfinţilor din Aiud
1. Acest femur a fost rupt şi s-a lipit fără îngrijire medicală. Ar fi trebuit să-i pună tijă metalică, cu plăcuţă, cu şurubele, imobilizat obligatoriu la pat – ca să se poată prinde această ruptură.
2. Acesta îşi păstrează firele de păr inclusiv cu piele carbonizată. Deci este imposibil să fii ars în foc şi să-ţi rămână părul pe piele.
3. Aici este o aşchie smulsă din os, din timpul vieţii şi vă daţi seama prin ce dureri inimaginabile trecea omul acesta…
4. Aici se vede limpede cum a fost împuşcat; vedeţi o gaură de glonţ şi în interior se păstrează sânge închegat de la hemoragia pe care a avut-o.
5. Acesta a fost tăiat cu pânză de circular pe viu.
6. Sfântul acesta are încă fire de păr pe cap
7. Acesta după dantură are maxim 28 de ani. Acesta a avut infecţie la mandibula de jos. Infecţia se numeşte furia dinţilor şi cauzează dureri atât de mari, încât dacă nu este dus imediat la medic, ajunge să înnebunească de dureri.
8. Acesta şi-a păstrat carnea între vertebre.
9. Osul acesta, uitaţi ce anormal de curbat este, la 90 de grade, de la poziţiile incomode în care au fost puşi să stea – este ultimul os de la coloana vertebrală.
10. Tibie deformată şi refăcută fără îngrijire medicală.
11. Acestea două aparţin aceluiaşi sfânt, uitaţi-vă la asemănarea perfectă între ele şi cât de galbene şi frumoase sunt.
12. Asta este mărturia coastei căreia i-a fost băgată suliţa în inimă. Nu ieşea nici unul din închisoare fără să i se bage suliţa în inimă de către gardian, ca să fie sigur că e mort.
Mărturii adunate şi relatate de Ierom. Augustin, preot slujitor la Mănăstirea Aiud.
Sursa:/bisericasecreta.wordpress.com

Minunea de la Iasi cu moaştele unor sfinţi ai închisorilor

2010-09-19T13:56:00.001-07:00

La 12 ani de la trecerea la Domnul a lui Virgil MaximJoi, 19 martie 2009, ora 22.00, la Teatrul Luceafărul din Iaşi a avut loc conferinţa „Noul Babel european şi prigoana împotriva creştinilor”, susţinută de ieroschimonahul Hrisostom Manolescu şi scriitorul Danion Vasile. Sala – de 500 de locuri – a fost arhiplină, mulţi stând în picioare. S-a vorbit despre direcţiile în care Uniunea Europeană prigoneşte credinţa ortodoxă (cerând intrarea femeilor în Sfântul Munte Athos, scoaterea orelor de religie din şcoli, promovarea ecumenismului prin controversata Chartă ecumenică, adoptarea legislaţiei privitoare la drepturile homosexualilor, dezincriminarea incestului, introducerea actelor biometrice cu microcip).

Spre sfârşitul conferinţei s-a făcut referire la cinstirea mărturisitorilor ortodocşi anticomunişti, modele de rezistenţă creştină pentru vremurile noastre.După conferinţă, credincioşii s-au putut închina la moaştele unor mărturisitori ortodocşi din temniţa Aiudului, aflate într-o răcliţă adusă de Danion Vasile (au putut săruta o parte din craniul unui mărturisitor, dăruită de părintele Justin Pârvu. Sub această părticică se află şi părticele din moaştele altor patru mărturisitori, trei dintre acestea fiind primite de la Aiud de părintele Serafim de la Mănăstirea Căşiel).

La 10-15 minute după ce mulţimea de credincioşi a început să se închine la sfintele moaşte, s-a întâmplat o minune: părintele Hrisostom, care ţinea răcliţa în mână, a observat următoarele: „Înclinând puţin răcliţa, am simţit un lichid uleios curgându-mi pe degete. Concomitent am simţit o puternică mireasmă, ca mai apoi, privind la osemintele din răcliţă, să constatat că deasupra moaştelor se afla o impresionantă cantitate de mir, circa două trei linguriţe. Surprins peste fire, le-am arătat credincioşilor racla cu mir. Unii dintre cei care sărutaseră deja moaştele s-au întors uimiţi, mărturisind că, cu puţin timp înainte, în raclă sfintele moaşte se aflau uscate. Pe dată creştinii s-au strâns în jurul răcliţei, din care se vedea cum izvorăşte mirul. Mulţi dintre cei de faţă au fotografiat sau filmat racla cu mirul.”

Ca semn de mulţumire pentru milostivirea arătată de Dumnezeu prin sfinţii Săi, poporul a cerut să se facă o rugăciune către sfinţii închisorilor. Părintele Hrisostom a citit Acatistul Noului Mărturisitor Valeriu Gafencu şi Rugăciunea de proslăvire a noilor mărturisitori. În timp ce creştinii se rugau, din raclă, o dată cu înmulţirea mirului s-au răspândit valuri de mireasmă, fapt simţit de mulţi dintre cei de faţă, fără a se fi consultat între ei. Anunţăm pe cei sceptici că mirosul emanat de mirul osemintelor întrecea ca intensitate şi ca obişnuitul miros al mirului de la pangare.

Danion Vasile a spus: „Mi se pare că e mai mir decât mirul obişnuit, mirosul era de mir dar şi de altceva, mai profund…”

„E chiar greu de spus cum era mirosul, era nepământesc. Nimic n-ar fi de ajuns pentru a descrie mirosul, e greu de exprimat în cuvinte. Mireasma era îmbătătoare”, a spus o credincioasă.

Câteva zeci de credincioşi, rămaşi până după ora 23.00, când s-a terminat citirea acatistului, au ţinut să întărească prin semnătură – pe liste făcute ad-hoc – cele petrecute.

La sfârşit au venit să se închine la această slăvită minune doi părinţi cunoscuţi ai vremii noastre – ieroschimonahul Ioan de la Rarău şi părintele Mihail Popescu de la Piatra Neamţ, împreună cu un grup de credincioşi veniţi de la altă conferinţă. Ei au fost impresionaţi de cele întâmplate, închinându-se cu multă evlavie.

Credem că această minune vine în sprijinul canonizării sfinţilor din închisori şi al rezistenţei împotriva apostaziei şi desfrâului promovat de Uniunea Europeană, dovedindu-se un argument care spulberă îndoielile privitoare la sfinţenia mărturisitorilor secolului XX.

Se cuvine ca poporul drept-slăvitor, în frunte cu întâi-stătătorii Bisericii, să ia aminte la acest semn dumnezeiesc, sporind evlavia faţă de mărturisitorii ultimei prigoane”.

„Maxim intuia perfect starea de lucru. De altfel, mulţi o intuiau, dar el o şi prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei. Despre el a spus cineva, de mare competenţă, că e singurul care ar putea fi patriarhul ţării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviinţat.” Părintele Arsenie Papacioc (mărturie din volumul îngrijit de monahul Moise: Sfântul închisorilor - mărturii despre Valeriu Gafencu).

Câteva secvenţe, nu foarte clare, pot fi vizionate pe [moldovamare.wordpress.com] sau descărcate de pe [s4.transfer.ro] . În zilele care vin vom posta materiale de claritate mai mare.
Alecsandra Corbu – Grupul Areopag (alecsandra_corbu@yahoo.com)

Preluat de pe blogul lui Danion Vasile

O ISTORIOARA ADEVARATA - Parintele Cleopa

2010-09-19T13:41:00.001-07:00

Un preot, mergând pe strada, întâlneste un copilas, ca de cinci-sase ani, cu picioarele crapate de glod, parul încâlcit în cap, zoios, nespalat, cu mâinile crapate, si-l întreaba:
- Mai copile, de unde vii tu?
- Din iad vin!
Preotul s-a minunat de copilul acesta.
- Cum îl cheama pe tatal tau?
- Satana!
- Dar pe mama ta?
- Aripa satanei!
- Dar frati si surori ai?
- Da.
- Cum îi cheama?
- Diavoli.
Si atunci preotul a spus:
- Unde stai, copile?
- Hai, ca eu stiu unde!
Si a mers cu preotul. Si în marginea satului îi arata o casuta stricata, veche si o ograda cu gardurile rupte. Preotul ia copilasul de mâna si intra acolo. Aude sfadindu-se în casa tatal cu mama sa.
Barbatul o înjura pe femeie groaznic, iar femeia îi spunea: "Du-te de-aici, satano!" Barbatul zicea: "Tu esti aripa satanei!" Au trecut niste copii pe acolo: "Treci, drace, de-aici!" Dar femeia striga pe urma: "Vai de mine, casa asta este iad!"
Preotul a auzit de afara. Si atunci si-a dat seama de ce spune copilul ca vine din iad. El nu stia cum sa spuna. A auzit pe mama-sa ca este iad în casa ei; ca pe tatal sau îl cheama satana si pe mama-sa, aripa satanei, si pe fratii lui îi cheama diavoli. Asa auzea graind în casa.
Dar stiti voi de ce se face casa iad? Unde nu-i post, unde nu-i rugaciune de dimineata si de seara, unde nu-i viata curata, unde nu merg oamenii la biserica, unde se apuca si beau de dimineata, fumeaza si înjura, casa aceea se face cu adevarat iad. Si diavolul vine acolo si apoi, vai de zilele care le mai traieste omul pe pamânt!
Toata ziua înjuraturi, toata ziua batai, toata ziua suferinta. A intrat diavolul! Diavolul aduce ura, sfada, mânie, iutime, ocara, blestem, înjuraturi, batai, morti, betii, desfrâuri. Asa! Unde a intrat el, distruge. Casa o face iad!
Iar unde oamenii se scoala dimineata si se închina lui Dumnezeu si merg la lucru cu rugaciunea în minte si postesc sfintele posturi de peste an, si fac milostenie si citesc sfintele carti, si rabda scârbele si necazurile cu bucurie, acolo este si binecuvântarea lui Dumnezeu si toate se rânduiesc dupa iconomia Lui pentru folosul sufletului si pentru mântuirea noastra.
Parintele Cleopa

Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan

Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000

MINUNEA FACUTA DE DUMNEZEU CU VADUVA ANASTASIA

2010-09-19T13:39:00.001-07:00

Imparatul Nichifor Votaniatul, al Constantinopolului ( 1078-1081 ), a facut o catedrala mare, aproape cat Sfanta Sofia. A venit patriarhul Ierusalimului, al Constantinopolului si al Alexandriei, ma rog, ca atunci cand se sfinteste o biserica imparateasca.
Cand a terminat-o, a anuntat sfintirea . Sfintirea bisericii se anuntase cu cateva luni inainte, ca sa aiba lumea timp sa vina. Ca atunci nu erau masini, avioane, sau trenuri. Tractiunea se tacea cu boii, caii si magarii, iar pe mare veneau cu corabiile.
La sfintirea bisericii imparatului Nichifor au venit patriarhi, 40 de mitropoliti, mii de preoti, ca la o biserica imparateasca.
Au inceput a veni la sfintire mii de care. Unii aduceau covoare, altii butoaie cu vin, cu untdelemn, altii aduceau faina, altii lumanari. Fiecare aducea ce putea.
Atunci traia o vaduva in Constantinopol, pe care o chema Anastasia. Aceasta vaduva, de 50 de ani se ducea la biserica si se ruga lui Dumnezeu. Ea statea in marginea orasului, tocmai langa drumul acela pe care treceau carutele la sfintire.
Dar era tare necajita. Avea o cocioaba de casuta, n-avea bani, n-avea untdelemn, n-avea faina, n-avea ce sa duca si ea. Cand a vazut ca trec atatea perechi de boi la sfintire, s-a gandit si ea sa duca un brat de iarba. Atat avea ea, o secera si o furca de tors.
Vaduva saraca material, dar bogata in credinta. Iarna torcea canepa si lana pe la oameni, iar vara se ducea cu secera pe lan si aduna spicele de pe urma seceratorilor, le punea pe un tol, le batea si facea oleaca de grau. Si asa, cate putin cate putin, facea si ea un sac de grau pentru dansa. Asa de saraca era vaduva Anastasia !
Ea, daca a vazut ca trec atatea care cu boi, incarcate cu poveri grele cu alimente pentru praznic la sfintire, ce s-a gandit saraca ? " Bani n-am, covoare n-am, untdelemn n-aml, n-am nimic. Ma duc sa duc si eu un brat de iarba acolo !" Dar se temea, ca n-avea pamant. De unde sa taie iarba ca sa nu faca rau ?
A luat un tolisor si s-a dus pe un hat unde creste un fel de iarba, numita pir. A luat pir, ca sa nu strice cumva din ogorul cuiva. A taiat pirul si l-a pus intr-o sarcinuta. Ce s-a gandit ea ? " Voi da si eu la niste boi un brat de iarba, macar ca nu-i de la mine de pe hat ".
Intr-adevar, si-a luat betisoruI, s-a dus acolo unde era sfintirea cu acea lume multa, si tocmai atunci a vazut o pereche de boi, care gatisera mancarea dinaintea jugului. Se uitau plavanii; ar mai fi mancat ei ceva, dar nu mai era.
Matusa Anastasia a dezlegat si ea sarcinuta ei de iarba, a pus-o inaintea boilor si a zis : " Doamne, primeste bratul acesta de iarba, ca n-am ce aduce la sfintirea acestei biserici si sa ma ierti, ca nu-i de pe ogorui meu !" Si plangand s-a dus de acolo la biserica, dupa ce-a dat iarba la boi.
Cand a vazut atata lume si atatea podoabe, caci biscrica era pregatita ca o mireasa de nunta cu toate podoabele gata de sfintire, atunci ea s-a dus la icoanele din urma, unde se inchina femeile. Batrana, nacajita, cu fata zbarcita de batranete, cu un tulpan vechi pe ochi, incaltata cu opinci, cu o catrinta rea, a ingenuncheat si se ruga Domnului : " Doamne, iarta-ma ca n-am adus nici un dar la biserica ! N-am nimic. Imparatul este imparat si pe pamant si va fi si in cer ! Dar eu saraca de mine, n-am avut bani, n-am avut nimic...", se ruga ea cu lacrimi.
A venit si imparatul Nichifor Votaniat, cu dregatorii lui, cu spatarii lui, cu tot. Cand a intrat in biserica, spatarul lui, pe care-l chema Petru, i-a aratat inscriptia. ( La biserici, la manastiri, la monumentele istorice, inscriptia este scrisa deasupra usii ).
Era o placa mare de marmura, scrisa cu slove de aur : " Intru slava Preasfintei Treimi, a Tatalui si a Fiului si a Duhului Sfant, facut-am aceasta dumnezeiasca biserica cu toata cheltuiala mea, eu, imparatul Nichifor Votaniat ". I-a placut tare inscriptia, ca el daduse ordin.
Si au intrat in biserica imparatul, imparateasa si generali multi, sa vada cum este pregatita biserica pentru sfintire, ca a doua zi era sfintirea. Picturi frumoase, icoane lucrate in aur, perdele frumoase, vesminte aurite, policandre, chivote, potire pe sfanta masa, Evanghelia, tot ce trebuia.
In timpul acela, matusa Anastasia, care a dat un brat de iarba, plangea la icoanele din urma. Avea multi ani. In timpul acesta ingerul Domnului a schimbat inscriptia imparatului.
Era scris mai frumos : " Intru slava Preasfintei Treimi, a Tatalui si a Fiului si a Duhului Sfant, facut-am aceasta dumnezeiasca biserica cu toata cheltuiala mea, eu, vaduva Anastasia ".
Oamenii au incremenit. Mai inainte citeau numele imparatului, dar era lume, schela era luata de la biserica, nimeni nu putea sa spuna ca ar mai fi putut cineva schimba ceva.
Oamenii au inceput a citi :
- Ce scrie acolo, mai ?
- Ce scrie ?
- Pai uite scrie ca o vaduva a facut biserica !
- Dar mai inainte, cand a intrat imparatul, era numele lui.
- Mai, daca aude imparatul !
- Aceia se temeau sa-i spuna imparatului si au spus spatarului. Dar spatarul imparatului, Petru, dupa ce a citit, a zis :
- Mai, asta-i mare minune ! Lasa, ca-i zic eu imparatului !
Imparatul il asculta, ca era urechea lui. La imparat si imparateasa, cununi de aur le straluceau pe cap ca razele soarelui, cu porfira, cu hlamida, cu ostasi langa el. Toata suita imparateasca.
- Maria ta, hai oleaca in pridvor !
Vine imparatul. Cand se uita a ramas uimit :
- Mai, doar cand am intrat noi in biserica, era inscriptia mea !
- Cred ca a ta, imparate, a fost. Toata lumea stie. Dar uite ce scrie acolo !
- Vai mie, pacatosul ! Aici este mare minune ! Nimeni n-a putut face aceasta, decat Dumnezeu ! Asta-i minune mare ! Am pierdut biserica pentru ca am facut-o cu mandrie ! A dat-o unei vaduve !
A adunat sfetnicii lui si a spus asa :
- Nu se sfinteste biserica aceasta, pana nu se gaseste aceasta vaduva ! Si cand o gasim, o sfintim pe numele ei, ca-i mai mare ea la Dumnezeu decat mine.
A dat porunca sa trimita in toata imparatia sa-i gaseasca adresa acestei vaduve, Anastasia.
Dar Dumnezeu, cand vrea sa descopere un lucru repede, a descoperit-o printr-o alta vaduva, care era cam de-o seama cu aceasta batrana, aflata printre lume. Dar ea nu stia ca Anastasia este acolo.
- Ce se aude ?
- Uite ce se aude...
- Pe Anastasia eu o cunosc ! Sta aici in marginea orasului.
- Cum matusa ? Hai la imparat !
Si i-a spus imparatului locul unde o gaseste pe vaduva Anastasia, iar el a trimis soli s-o caute si s-o aduca la biserica.
Solii, calari pe cai, repede au plecat in marginea orasului Constantinopol, s-o caute pe matusa Anastasia si s-o aduca la imparatul.. Acolo au vazut niste copii, care se jucau.
- Mai copii, nu stiti unde sta matusa Anastasia ?
Dar unul mai marisor a zis :
- Matusa Anastasia sta acolo in gradina.
S-au dus ei pe un parleaz. Cand ajung la usa vaduvei, ce sa vada ? Ce lacate mai erau acolo ! Ce zavoare ! Ce incuietori mai avea ! Ca cel ce n-are nimic, de nimic nu se teme. Erau doua belciuge la usa, legate cu ata de canepa si un bat in usa. Era semn ca matusa nu-i acasa. Acelea erau toate zavoarele ei. N-avea ce-i fura. Ea era dusa la sfintire la biserica.
Vin inapoi cei trimisi de imparat. " Uite, mai, nu-i acasa batrana Anastasia !"
- Mai copii, n-ati vazut pe matusa Anastasia ?
- Matusa Anastasia s-a dus cu un brat de iarba acolo, la iarmaroc.
Copiii nu stiau ca acolo este o sfintire de biserica. si atunci cei trei generali, care au fost trimisi soli de imparatul, au intors caii si au venit sa-i dea raportul imparatului.
- Maria ta, am fost ! Are o casuta mica in marginea Constantinopolului. Niste copii se jucau pe acolo si au zis ca matusa Anastasia este pe alci, prin lumea asta, pe undeva.
Vaduva care a cunoscut-o pe cealalta a zis :
- Este in biserica, se roaga la Mantuitorul !
- Daca-i in biserica, spuneti-i sa nu se teama, ca ea n-a fost niciodata in fata mea, imparatul Nichifor Votaniat. Trimiteti niste femei batrane si faceti o veste ca la sfintirea bisericii, imparatul da cate o vaca la batrani.
La porunca imparatului, au gasit pe batrana Anastasia si i-a zis :
- Nu te teme, Anastasie, ca te-ai invrednicit de mare dar de la Dumnezeu ! Ce jertfa ai adus dimineata la sfintirea bisericii ?
- N-am adus nici un dar, maria ta, ca sunt saraca !
Caci ea nu socotea bratul cel de iarba pe care l-a adus si l-a dat la boi, ca este dar.
- Totusi, adu-ti aminte, mama Anastasie, ca ai adus un dar mare, prin care mi-ai luat biserica mea !
- N-am adus nici un dar, ca n-am bani, n-am nimic ! Toata averea mea este o secera si o furca. Iarna torc si eu lana pe la oameni, iar vara cu secera ma duc si adun spice de pe lan, in urma seceratorilor. Si le strang si fac si eu oleaca de grau. N-am nici un fel de avere.
- Dar aceasta biserica imparateasca, in care am cheltuit atatia galbeni de aur si argint, am facut-o numai pe cheltuiala mea si iata acum scrie pe inscriptia ei ca este facuta de Anastasia !
- Ce dar ai dat la aceasta biserica ?
- N-am dat nimic, decat un brat de iarba la boii injugati la car.
- Nu te teme, mama Anastasie, ca a scris Dumnezeu, nu dumneata ! Dumnezeu a scris. Biserica este a matale !
Si era scris asa : " Intru slava Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, Unuia Dumnezeu in Treime, facut-am aceasta dumnezeiasca biserica cu toata cheltuiala mea, eu vaduva Anastasia". Ii citea, iar ea tremura, ca nu stia carte.
- Vezi, matusa, zici ca n-ai adus nici un dar, insa adu-ti aminte ca ai adus un brat de iarba !
- L-am adus, dar n-o fi pomana ca l-am taiat de pe hatul unui om.
- Iata, matusa Anastasie, bratul acela de iarba al matale, a fost mai scump decat toate vistieriile pe care le-am bagat eu ! Iata, ingerul Domnului ti-a trecut biserica pe numele tau si a ta ramane in veac. Vom sfinti biserica - ca erau cei patru patriarhi -, cu aceeasi sfintire, cu aceeasi pompa mare, dar biserica va ramane a Anastasiei pana in veac.
- Sa stii, matusa, se sfinteste biserica pe numele matale, pe care ingerul ti-a dat-o de sus si te-a scris aici.
Ea saraca a ramas uimita. Toti se mirau : " Mai, mare minune ".
Cand a murit fericita Anastasia din Constantinopol, imparatul i-a facut mormantul in Sfantul Altar : " Aici, in biserica pe care i-a dat-o Dumnezeu prin minune, este ingropata vaduva Anastasia ".
Un brat de iarba dat in numele Domnului cu smerenie si cu durere de inima ca nu poti face mai mult, a facut mai mult decat cheltuiala imparatului Nichifor. Asa cere Dumnezeu !
Sfantul Efrem Sirul zice : " Dumnezeu nu se uita la multimea darului pe care il aduci, ci la vointa cu care il aduci ". Cat de mic dar ai dat, daca dai cu smerenie si cu parere de rau ca nu poti face mai mult, aceea este adevarata milostenie.

Cea mai cunoscuta minune recenta :Minunea din Siria - arabul taiat in bucati

2010-09-19T13:38:00.000-07:00

MINUNEA DIN SIRIA

În decembrie 2004, un arab saudit, musulman, s-a înfatisat la mai multe agentii de presa pentru a relata urmatoarea întamplare de necrezut, care i s-a petrecut si care i-a schimbat viata. Povestea aceasta a aparut la televiziune, la radio, pe internet, a circulat în ziare, reviste si brosuri în întreaga Arabie Saudita, în Siria, Palestina si în tarile vecine.

Acum cativa ani, acel barbat s-a casatorit cu o musulmanca foarte bogata, însa stearpa. Anii au trecut, si în pofida tuturor straduintelor si a cheltuielilor medicale însemnate, facute la multi doctori, au ramas fara copii. Parintii lui i-au propus sa se casatoreasca cu o alta femeie, pastrandu-o si pe întaia sa sotie (legea locala îngaduie pana la patru casatorii concomitente).

Obosit, nelinistit si deznadajduit, barbatul nu a primit sfatul parintilor sai, ci a ales sa plece în vacanta cu sotia sa în Siria. Ajunsi acolo, au închiriat o limuzina si un sofer care sa îi poarte ca ghid în calatoriile lor prin Siria. De-a lungul vacantei, soferul a observat ca perechea saudita parea amarata, îndurerata, mahnita. Deoarece devenise apropiat de pereche, soferul i-a întrebat îngrijorat de ce sunt nefericiti – poate pentru ca nu sunt multumiti de felul în care conduce excursia?

Perechea i-a marturisit soferului ca pricina nefericirii lor este neputinta de a avea copii. Soferul, care era si el musulman, le-a spus atunci ca, în Siria, crestinii ortodocsi au o manastire numita Panaghia Saidnaya (nume compus dintr-un cuvant grecesc care înseamna Preasfanta si un cuvant arab care înseamna Doamna noastra) si ca multi oameni care nu pot avea prunci se îndreapta catre icoana ei facatoare de minuni. Ei merg la manastire si li se da sa manance din fitilul candelei care arde înaintea icoanei celei minunate. Iar apoi „Maria” crestinilor le da cele ce doresc, dupa credinta lor.

Însufletiti de emotie, arabul saudit si sotia sa i-au cerut soferului sa îi duca la manastirea „Saidnaya” a „Doamnei Crestinilor”, spunand: „Daca vom avea un copil, ma voi întoarce si îti voi da 20.000 de dolari SUA, iar manastirii 80.000 de dolari SUA”. Astfel, s-au dus la manastire si au facut precum li s-a zis. Mai apoi, s-au întors la ei acasa si dupa ceva vreme, femeia a fost gasita însarcinata. Dupa cateva luni, a nascut un baietel minunat. A fost cu adevarat o minune a Doamnei noastre, de Dumnezeu Nascatoarea.

Acum, de îndata ce sotia sa a nascut, barbatul saudit a vrut sa se întoarca în Siria, ca sa-si tina fagaduintele pe care le facuse. La întoarcere, l-a sunat pe acelasi sofer si i-a cerut sa îl ia de la aeroportul din Damasc. Însa soferul era un om viclean si rau, si i-a convins pe doi prieteni ai sai sa mearga împreuna cu el la aeroport ca sa îl ia pe bogatul arab saudit, sa îi ia banii si sa îl omoare. Asadar, l-au luat pe bogatas de la aeroport, iar el, în timp ce conduceau, fara sa îsi dea seama ca planuisera sa îl omoare, le-a spus prietenilor soferului ca le va da fiecaruia dintre ei 10.000 de dolari SUA.

Fiind ei tot nemultumiti, s-au abatut de la drumul catre manastire si au mers într-un loc pustiu, unde l-au omorat pe barbatul saudit, apoi i-au taiat capul si celelalte parti ale trupului sau (mainile si picioarele) în bucati. Orbiti de patima si coplesiti de fapta groaznica pe care tocmai o savarsisera, au pus ramasitele barbatului în portbagajul masinii, în loc sa le paraseasca acolo. Dupa ce i-au luat banii, ceasul si tot ce mai avea, au purces sa caute un alt loc pustiu pentru a scapa de ramasite.

Apoi, pe cand se aflau pe autostrada nationala, masina a facut o pana si s-a oprit în mijlocul drumului. Cei trei s-au dat jos ca sa vada ce se întamplase cu motorul. Un trecator s-a oprit sa îi ajute, însa ei, temandu-se ca nu cumva sa se descopere fapta lor cea groaznica, au spus ca nu au nevoie de ajutor. Însa în timp ce pleca, motociclistul în trecere a observat sange picurand din spatele vehicolului, si a chemat politia pentru investigatii, caci întreaga scena si cei trei oameni dadeau de banuit. Politistii a sosit si, vazand sangele de sub masina si de pe asfalt, au ordonat deschiderea portbagajului.

Ei bine, atunci cand au deschis portbagajul, dintr-odata!, barbatul saudit s-a sculat, în chip vadit si minunat în viata si teafar, zicandu-le: „Chiar acum aceasta Panaghia a ispravit sa-mi coasa gatul, chiar aici (si le-a aratat zona marului lui Adam), dupa ce mi-a cusut restul trupului”. Vazand aceasta, cei trei ucigasi si-au pierdut de îndata mintile – au înnebunit. Politia le-a pus catusele si în timp ce erau purtati catre un spital de nebuni, criminalii strigau ca este cu neputinta ca barbatul saudit pe care îl omorasera, decapitasera si macelarisera sa mai fie în viata.

Sauditul a mers la un spital pentru a fi examinat de catre doctori, iar acestia au confirmat si au întarit faptul ca cusaturile erau facute de putina vreme, validand astfel aceasta întamplare minunata. Cusaturile erau, si sunt înca, evidente. Atunci cand sauditul a iesit din portbagajul masinii, parea a fi, literalmente, facut din nou (pus laolalta), marturisind într-una ca Panaghia a pus la loc trupul sau si l-a înviat cu ajutorul Fiului ei.

Imediat dupa aceasta, arabul saudit si-a chemat rudele în Siria, si au mers toti împreuna la manastirea Panaghiei Saidnaya, dand lauda, slava si rugaciuni, iar în locul darului initial de 80.000 dolari SUA (pe care îl fagaduise), a dat 800.000 de dolari SUA pentru Nascatoarea de Dumnezeu.

Astazi, atunci cand barbatul acesta istoriseste amanuntele acestei minuni coplesitoare, îsi începe povestirea cu cuvintele: „Pe cand eram musulman, mi s-au petrecut cele ce urmeaza…” – ceea ce arata ca nu mai este musulman, nici el, nici familia sa.

Aceasta minune a covarsit cu înfricosata surprindere toata lumea araba – musulmana si întreg Orientul Mijlociu.

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pre noi!

sursa:sceptik.wordpress.com