Moldoveanul în pelerinaj

Poezii Cătălin Dumitrean: POEMELE DE LUNI....

2013-12-17T08:59:00.001-08:00

Poezii Cătălin Dumitrean: POEMELE DE LUNI....: DE CRĂCIUN De Crăciun o să mergem pe deal, Într-o noaptea cu stele și îngeri, De Crăciun vom cânta de Ardeal, Ca de raiul și v...

Pericolul sectar pentru copiii nostrii.

2013-08-10T13:40:00.001-07:00

Cândva copiii învăţau la şcoală Ceaslovul şi Psaltirea. Când învăţau literele din alfabet, ei buchiseau primele cuvinte citind din aceste cărţi sfinte.

Astfel, din fragedă copilărie ei aveau un înţeles cuminte, decent, moral, şi chiar sfânt asupra vieţii… Boierii îşi dădeau copiii în seama unor dascăli care-i învăţau în primul rând tainele credinţei ortodoxe. Mulţi fii şi fiice de domnitori s-au şcolit chiar prin mănăstiri în rugăciune şi în asceză. Iată de ce avem un trecut demn şi eroic – pentru că strămoşii noştri au trăit în credinţă şi în evlavie, respectând, totodată, şi tradiţia, şi datinile poporului nostru ortodox.

Dar astăzi statul şi societatea-însăşi se separă tot mai mult de Biserică, rezultând din asta secularizarea tot mai mare şi chiar păgânizarea lumii creştine. În timp ce credinţa străbună este neglijată, iar Biserica – alungată din societate, se înmulţesc ca ciupercile după ploaie casele sectare, semănând neghina învăţăturilor lor greşite în rândul creştinilor. Mai mult decât atât, statul scoate legi care pune credinţele greşite ale sectarilor la un nivel cu Ortodoxia, pentru a nu-i discrimina pe sectari. Ce va rezulta din asta?

În baza prevederii articolului 32. alineatul (7)a Legii Nr. 125 din 11.05.2007 privind libertatea de conștiință, de gîndire și de religie, învățămîntul moral-religios în școlile de stat de toate gradele a căpătat o bază legală și poate fi predat în mod opțional sau facultativ. Aceiași lege în articolul 15 alin.(1) prevede că toate cultele religioase sînt pe același picior de egalitate și discriminarea unui sau altui cult religios se pedepsește conform legislației în vigoare. Ce înseamnă asta: asta înseamnă că orice cult religios poate pretinde la predarea cursului moral-religios în orice școală de stat, bazîndu-se pe convingerile și învățăturile dogmatice ale cultului în cauză. Noi, însă, știm că adevărul divin și puterea mîntuitoare o are doar religia creștin-ortodoxă. Apare întrebarea: ce vor învăța copiii noștri în caz că la școli predă un sectar disciplina moral-spirituală, iar părinții acestor copii singuri nu sunt întăriți în informație catehumenică privitoare la credința creștin-ortodoxă? E lesne de înţeles gravitatea și pericolul acestor învățături pentru copiii vulnerabili, care, neavând o educaţie ortodoxă din familie, nu vor putea deosebi adevărul de minciună și binele de rău (în ceea ce priveşte învăţătura credinţei sectare de la orele de religie). În asemenea cazuri, se va folosi dreptul copiilor de a fi exceptați de la orele de religie în baza cererii părinților. Faptul că un sectar ar putea avea dreptul de a preda la copiii ortodocşi religia este inspăimîntător, deoarece ține de posibilitatea mîntuirii sufletești.

Potrivit LEGII INVĂȚĂMÎNTULUI Nr.547 din 21.07.1995 și anume artic.54 alin(2): formarea cadrelor didactice se realizează … după planuri de învăţămînt care cuprind discipline de pregătire teoretică şi practică în domeniile pedagogiei, psihologiei şi metodicii de specialitate. Iar „Academia de Teologie Ortodoxă din Moldova”nu are licență de pedagogie, în comparație cu, de exemplu, Colegiul Pedagocic Teologic Baptist din mun. Chișinău, str. A. Hajdeu 94. Reieşind din cele expuse mai sus, vedem că absolvenții Colegiului respectiv nu au nici un impediment legal de a deveni profesori de religie, pe cînd absolvenții Academiei Teologice Ortodoxe din Moldova nu se încadrează în cerințele formării ca pedagog, expuse în artic 54 alin (2).

Făcînd o comparație chiar cu vecinii noștri de peste Prut, din România, vedem că ei în cadrul facultăților de Teologie Ortodoxă au și un profil aparte și anume ”Teologie Didactică”, ce pregătește cadre didactice pentru învățămîntul primar, gimnazial și liceal la disciplina Religie Ortodoxă . Și toți absolvenții facultățiilor de Teologie Ortodoxă primesc diplomă de ”Teologie Pedagogie…” ce le oferă în mod nestînjenit posibilitatea să se angajeze într-o instituție preuniversitară. Și iarăși apare întrebarea: De ce atunci Academia de Teologie Ortodoxă din Moldova nu cere licență de pedagogie, pentru ca și absolvenții ei să fie pe aceiași poziție de egalitate privind predarea religiei?

Totuși, ca soluție preventivă, pentru absolvenții Academiei Teologice din Chişinău este dreptul la perfecționare si pregătire de specialitate, metodică și psihopedagogică sau de recalificare profesională în vederea obținerii de grade și categorii de calificare, drept prevăzut în art 54 alin (4) al LEGII INVĂȚĂMÎNTULUI Nr.547 din 21.07.1995 – deci, cu alte cuvinte, se pot face cursuri de pedagogie, stagii și programe de specializare, etc.

Chemăm toți Preoții spre luare aminte, ca să nu ne trezim intr-o bună zi cu copiii in mîinile sectanților!!!

,,Împărtășania este o data pentru totdeauna" Pr. Rafael Noica

2013-07-26T06:06:00.002-07:00

Întrebare: Vă rugăm să ne vorbiți puțin despre Sfânta Împărtășanie, despre deasa Împărtășanie. Poate cunoașteți problema de la noi din țară, referitor la cei doi mari duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Ioan de la Recea și Părintele Cleopa Ilie, care au păreri diferite. Ce legătură este între părerile lor?

Părintele Rafail Noica: Întâi aș vrea să îndemn pe toți frații să nu împărțim Biserica, să nu se “polarizeze” Biserica. Nu trebuie să gândim ca doi poli. Eu aș zice că cel mai drept ar fi să gândim ca școli diferite, pentru nevoi diferite. Eu nu știu de ce este așa, și las în mâinile Domnului, Care Singur știe să mântuiască pe om; dar s-ar putea ca în jurul Părintelui Cleopa Ilie să se mântuiască un anumit fel de om, iar în jurul Părintelui Ioan de la Recea, un alt fel de om – într-adevăr, nevoi diferite!

Această viziune a întregimii Bisericii nu este numai un arbitrarism pentru a evita scandale, ci este o trăire mai adevărată, dacă o trăim în duhul și în adevărul lui Hristos. Deci aș vrea să îndemn pe toți frații și surorile către această trăire, să știți întâi măcar teoretic; dar rugați-vă ca Dumnezeu să dezvăluie, și nouă, și Bisericii întregi, aceasta viziune – că mi-e teamă uneori de acest risc de polarizare. Și acesta este primul lucru.

Al doilea lucru pe care l-am văzut citind scrierile Părintelui Cleopa (am citit puțin și am auzit puțin din lucrurile nenumărate cu care ne îmbogățește Sfântul Părinte), dar văd că nu este așa de definită poziția lui ca fiind împotriva desei Împărtășanii. Din ce am citit eu, aș spune ca lasă cel puțin ușa deschisă, dar are și o anume poziție, și probabil că poziția aceasta este în legătură cu tipul de suflete pe care Dumnezeu vrea să le trimită la Părintele Cleopa.

Iar, între noi, eu zic așa: Domnul să lumineze pe fiecare – dacă sufletul meu are nevoie de școala Părintelui Cleopa, apoi la școala Părintelui Cleopa să mă mântuiască Dumnezeu (nu zic neapărat că trebuie să ne ducem la acest Părinte; dar oricare Părinte o să dea blagoslovenie, mai rar pentru unul, și mai des pentru altul). Iar dacă sufletul meu are nevoie de școala Părintelui Ioan de la Recea, apoi să am parte de școlirea în felul Părintelui Ioan. Deci trebuie să avem îngăduință, să lăsăm “uși deschise” și să dăm posibilitatea lui Dumnezeu să ne mântuiască pe fiecare cum știe, fiindcă omul nu este un obiect al producției în masă ca în fabricile moderne.

Fiecare om este o altă mântuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, care nu a mai fost niciodată în istorie și în toată creația, și niciodată nu va mai fi. Și asta are de-a face cu măreția fiecărui om. Și deci fiecare este o cu totul altă cale decât oricare alt om, dintru neființă întru ființă. Se aseamănă căile, uneori sunt aproape paralele, dar niciodată identice: precum razele unui cerc, cum descrie Avva Dorothei al Gazei.

În creația lui Dumnezeu nu există repetiție; se pare ca nici fulgii de zăpadă, câte miliarde de miliarde ar fi, nu sunt doi la fel: cu cât mai mult fiecare om are felul lui! Acuma, ce se întâmplă? (Eu totdeauna am avut tendința să gândesc între două extreme, să duc gândirea până la capăt, ba chiar adesea până la absurd) În Biserica Ortodoxă este oprită împărtășirea mai des de o dată pe zi. În Catolicism pot să facă până la șapte liturghii pe zi, și acel preot să se împărtășească de șapte ori. În Biserica noastră, nu.

Aș face un pas mai înapoi, în începuturile facerilor lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu nu există repetiție, dar în nici un fel și nicăieri. Dumnezeu face o dată pentru vecinicie, și cuvântul lui Dumnezeu nu se repetă. Dacă Hristos Și-a dat Trupul și Sângele ca să împărtășească pe om, omul se împărtășește o singură dată în toata vecinicia și e destul. Părintele Sofronie mergea mult mai departe; spunea că și orice rugăciune, dacă o spunem o dată, și nici măcar rugăciunea întreagă, doar cuvintele “Tatăl nostru,” în deplină conștiință duhovniceasca, suntem mântuiți pentru vecinicie.

Adică, în gândirea lui Dumnezeu, în facerea lui Dumnezeu, mântuirea s-a făcut. Dar ce se întâmplă: Noi care trăim în timpul acesta al spiralei, al repetiției, al renașterii, ș.a.m.d. – cicluri, ciclicitatea aceasta a vremii și a materiei – ne trebuie ceva din timpul acesta pentru ca să ajungem la desăvârșirea oricărui lucru pe care vrem să-l desăvârșim. Nimica nu se întâmplă ca pentru Dumnezeu: “Să fie!” – și iată a fost. Pentru om nu este așa, el trebuie să muncească pentru aceasta cu sudoarea frunții. Așa și la mântuire. Ce se întâmplă? Ne împărtășim; dar am cunoscut oare harul, în întregimea lui, fiindcă ne-am împărtășit cu Trupul și Sângele lui Hristos. Sau am cunoscut doar o pregustare (sau nimic – Doamne ferește! -cum de multe ori ne împărtășim, cum spunem în Rugăciune, “nedeslușind Trupul și Sângele Tău”). Și atunci ce facem? Păi revenim, și revenim, până când repetiția – nu pentru Dumnezeu, ci pentru mine – ajunge la un obicei, la o acumulare, la tot ce aduce repetiția.

Și revin la Biserica Ortodoxă, nu mai des decât o data pe zi, și o data numai într-un anume loc. De exemplu, nu se poate sluji Liturghia pe același altar de două ori în aceeași zi. Ce este acest înțeles al zilei? Pentru Dumnezeu este o dată, o dată pentru vecinicie. Vecinicia ce este? Nu este un “timp” care se desfășoară la un infinit matematic. “Vecinicia,” spunea tot Părintele Sofronie cu un zâmbet șiret, “este foarte scurta, este numai o clipa”, doar o clipa care nu sfârșește, nu are desfășurare, este vecinicul prezent.

Ce este prezentul pentru noi? Am zis prezent, dar acuma cuvântul meu este deja în trecut, iar ce am în gândul meu este în viitor; când îl spun, s-a și dus în trecut. În scurgerea aceasta a timpului nu există prezent. Din punct de vedere științific am putea zice că prezentul este o ficțiune. Dar noi nu zicem “ficțiune,” fiindcă nu-l facem mincinos pe Dumnezeu, pentru că prezentul îl trăim: dar prezentul este un fel de limită între trecut și viitor, care tot curge, curge, curge.

Vecinicia este învecinicirea acestei limite, care nu are nici un pic de timp, cum nimeni, din cei ce nu au trăit harul veciniciei încă de pe pământ, nu poate să o conceapă măcar. Noi, în cel mai bun caz, putem înțelege vecinicia printr-o capacitate “filosofică,” la care mă refer eu acuma.

Deci vecinicia este o clipă, clipă scurtă, dar să nu ne închipuim prea mult, fiindcă nici nu putem în starea noastră – numai harul singur ne-o poate dezvălui prin trăire. Dar, pentru moment, să ne oprim mintea la aceasta: pentru om, somnul unei nopți închipuie moartea; iar ziua ce se încheie cu noaptea – chipul întregii vieți; iar întreaga viață este chipul veciniciei. Așadar o zi este chipul întregii vecinicii, chipul “zilei celei neinserate”.

Limitați-vă gândurile la ziua de astăzi, e destul trezvia aceasta – “Astăzi de veți auzi glasul Domnului…”. Și acel astăzi devine un fel de vecinicie; nașterea zilei, moartea zilei, o ciclicitate caracteristică experienței vieții noastre de la naștere până la moarte. Și deci ziua reprezintă în viața pământească a omului un fel de “vecinicie.” Și Biserica spune: E un nonsens să te împărtășești de doua ori cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu nu ai nevoie să insiști niciodată: o data – și pe veci! Dar care veci? Ei uite, trăim un fel de “vecinicie” în douăzeci și patru de ore.

Dar acuma merg mai departe. Dacă “nu mai des de o dată pe zi,” înseamnă că împărtășania se poate primi în fiecare zi. Și Sfântul Vasile, dar și alți mulți sfinți spuneau că creștinii ar vrea să se împărtășească zilnic, ca să începem fiecare zi cu Dumnezeu, fiecare “vecinicie” s-o sfințim cu Dumnezeu.

Împărtășindu-ne cu Dumnezeu, avem acum puterea de a continua, de a trăi poate chiar ceea ce cerem în Liturghie, “ziua întreagă, desăvârșită, sfântă, fără de păcat.” Fără Dumnezeu nimic nu se poate face; că și Mântuitorul a spus: “Rămâneți în Mine, ca altoiul în viță, că fără de Mine nu puteți face nimic” – ca și cum ai tăia o cracă dintr-un trunchi, și se veștejește. Și aș zice că, într-o anume măsură, o zi fără împărtășanie este o zi în care ne vestejim duhovnicește.

Dar povestea noastră nu s-a oprit aicea. Experiența Bisericii este că nu toți au intensitatea și râvna Apostolilor care au cunoscut pe Hristos; și atuncea a intervenit, prin înțelepciunea, prin înțelepțirea omului dată de către Duhul Sfânt, și practica aceasta a abținerii. De exemplu: “Cu cine ești, omule, cu Dumnezeu sau cu satana? Dacă nu cu Dumnezeu, atunci rămâi fără Dumnezeu și gustă și vezi. Iți place? Vrei asta? Că Dumnezeu nu forțează nimica. Și aicea intervine noțiunea adevărat creștină de pedeapsa.

Pedeapsa înseamnă “educare de copii” (pes în grecește înseamnă “copil). Dumnezeu prin pedeapsa ne învață. Cum ne învață? Dacă noi ne tragem de la Dumnezeu, Dumnezeu nu ne trage către El, ci zice: “Bine, încearcă, gustă.” L-a oprit oare Dumnezeu pe Adam să mănânce din pomul acela? Fructul nu a fost oprit. Noi când zicem “oprit,” să băgăm de seamă ce zicem, să înțelegem ce zicem prin “rodul oprit.” Pericolul este că nu era “oprit,” nu l-a oprit Dumnezeu, ci a zis numai: “Adame..,” și asa mai departe. Acuma, vrei sau nu vrei? Dacă Adam “nu a vrut,” Dumnezeu i-a dat voie, dar mai târziu l-a cercetat; în cuvintele lui Dumnezeu, “Adame, unde ești?”, este un fel de a zice: “Te bucuri de asta? Nu ți-am spus Eu ca o să fie moarte dacă o să mănânci din asta? Ți s-au deschis ochii, cum ți-a spus șarpele? Asta era ce voiai să vezi? Să te vezi gol și să te rușinezi? Te rușinai tu înainte să mănânci din rodul acesta? Goliciunea pe care Eu ți-am dat-o avea vreo rușine în ea? Nu te acoperea harul cu lumina lui? Te bucuri de ce ești acuma?”

Adam nu a înțeles graiul lui Dumnezeu și a dus păcatul mai departe. În loc să zica “Am greșit, Doamne, într-adevăr nu voiam,” a dat vina pe Dumnezeu. “Păi, femeia pe care Tu mi-ai dat-o.” Și Dumnezeu iarăși l-a lăsat, și S-a întors către femeie: “Hai să-mi iau răspunderea asupra Mea, poate că el Mă vede pe Mine vinovat, pe Mine, Dumnezeu. Bun, îmi iau răspunderea, vorbesc cu Eva: Tu ce ai făcut?” Și Eva răspunde în același duh. Și atuncea ce se întâmplă? Pedeapsa, educația: Adam trebuia să guste din moarte și, gustând din moarte și din durerile ei, poate cândva avea să strige: “Miluiește-mă, Dumnezeule, greșit-am, nelegiuit-am înaintea Ta,” cum spunem în Canonul Sfântului Andrei. Și strigătul acesta al Proorocilor, “Pleacă cerurile și Te pogoară, Doamne, că fără Tine nu ne mântuim!” Și “a plecat cerurile,” și S-a pogorât, și a preluat creația Lui, reînnoirea omului. Dar vedeți că Dumnezeu nu oprește, ci lasă, și ăsta-i pericolul cu Dumnezeu. Și asta se întâmplă și cu noi.

Păgânii, fiind întorși dintr-un întuneric al păgânătății, au simțit harul puterii vieții celei noi, au putut să trăiască această nouă râvnă a dragostei lui Hristos, oarecum ca Sfântul Pavel (deși el nu era păgân). Ceea ce era lumina în Vechiul Testament, în Lumina lui Hristos s-a făcut întunerec; iar acuma, lumina în care marele Ilie a ucis opt sute de proroci ai lui Baal, făcându-se întuneric, cu aceeași râvnă mergea acest Pavel, “ca un al doilea Ilie,” să distrugă de pe fața pământului “secta asta care îndumnezeiește pe un om oarecare.”

Deci pentru râvna asta, bună în sine, chiar dacă prost întrebuințată, Hristos Dumnezeu, știind ce era bun în inima lui Pavel, vine și i se arată în Lumină. După Lumina aceasta, Pavel orbește (fiindcă ce era lumina în Vechiul Legământ rămâne ca întuneric față de lumina Noului Legământ, față de Lumina lui Hristos); și Pavel se preschimbă, și cu câtă insuflare poate să vorbească el despre Cel pe care odinioară îl omora și II prigonea, și devine marele stâlp al Bisericii, și “Apostolul neamurilor.”

Cu timpul însă s-a introdus în viața și experiența Bisericii o anume “polaritate” între ce este mântuitor și ce este ziditor – un paradox! Mântuitor este a se împărtăși cu Hristos. Dar în unele cazuri se arata a fi mai ziditor unora să nu se împărtășească o vreme, pentru felurite motive. Și aceasta, mai ales începând cu Sfântul Constantin cel Mare, când toți membrii Imperiului Roman au trebuit să se boteze, din porunca împăratului.

Da, creștinismul devenise religia noului Imperiu, dar dacă nu toți deveniseră creștini din convingere, nici conștiința lor nu era la înălțimea creștinismului originar. Și totuși, a început o perioada lungă în care Hristos avea să “împărățească cu sfinții Lui,” cel puțin în măsura în care Biserica a împărtășit lumii, prin sfinții ei, viziunea ei dogmatica, teologia ei, canoanele, ca un fel de norma etica a societății creștine. Creștine – dar numai într-o oarecare măsură, că aceste norme, aceste “valori,” formal acceptate de “toată lumea,” au suferit mult amestec cu ipocriziile și vicleniile unei omeniri, care în realitate niciodată nu a primit pe Hristos. Mircea Eliade zicea că două mii de ani nu au fost destul omenirii ca să înțeleagă mesajul lui Hristos.

În această “împărăție” a lui Hristos pe pământ cu sfinții Lui, care au dat canoanele și normele, felul de a fi, etosul și etica morală, omul nu a știut să trăiască niciodată lucrul acesta, așa cum Adam nu a știut să trăiască în Rai; și, în loc să se apropie de Dumnezeu, omul s-a înstrăinat, “i s-a urât cu binele,” cum zicem noi. Totul era așa ușor, biserici la doi pași una de alta, preoți câți vrei, cu duiumul, te puteai împărtăși orișiunde, orișicând și în fiecare zi: Raiul pe pământ! Ei, nu a fost să fie așa, fiindcă omul nu a știut să-și trăiască Raiul, și atunci Biserica a recunoscut nevoia de a îndepărta puțin împărtășania, de a introduce un “pelerinaj,” un post, și asta ca omul să vină la împărtășanie cu o conștiință ascuțită cât de cât, să simtă “pe pielea lui” ca este ceva important.

Căci ce vedem noi? Pai pe popa, care are o linguriță cu o bucățică de pâine și un pic de vin. Cum zicea un preot care întreba pe parohieni; “Știți cu ce vă împărtășiți? Știți ce este împărtășania?” “Apăi cuminecatură, Dom’ Părinte.” “Și cuminecatura ce este?” “Apăi împărtășanie, Dom’ Părinte.” Și nu o mai scotea la capăt. Și așa, am ajuns într-o situație în care omul nu mai are nici o noțiune despre cele sfinte; nici că un păcat este un păcat, și nu cunoaște “nici gustul harului.” Și atunci de unde să începi? Păi începi punând câteva stavile, înfricoșând puțin pe om, și aici trebuie multă băgare de seamă, ce fel de înfricoșare, nu ca să-l alungi pe om de la Biserică, dar ca să-i trezești o oarecare conștiință, să-l încreștinezi puțin câte puțin și să-l aduci la împărtășanie, la lucrul cel mântuitor, mai des.

Așadar se întamplă că neîmpărtășania poate fi în unele condiții – cum am spus mai sus – mai ziditoare. Acuma, acele vremuri au trecut, modernismul a ucis Biserica, și acum ne vedem în aceasta epocă postmodernă. Iar dacă vă gândiți la cuvântul acesta, este un cuvânt vădit eshatologic; pentru ca modernul nu are o epoca oarecare. “Modo” pe latină înseamnă “astăzi.” Deci suntem în “post-astăzi,” suntem în ziua de “mâine” deja, și viața tragica pe care, într-un anume sens, am simțit-o mai mult noi, pribegii în străinătate, în sensul că, acolo, nu mai aveam biserici ortodoxe, acolo eram străini în pământ străin, între neamuri străine, cu legi străine, totul era străin.

Și acolo, dacă am tânjit către Biserică, apoi tânjirea era vie, și era simțul morții în noi, și de aceea s-au făcut multe înnoiri, ca și pentru Israil în pribegiile lor babiloniene. S-au înnoit și ei într-o oarecare măsură, dar vreau să zic că acuma vine și aici (a venit, prin comunism, o urgie peste neamul acesta) și peste tot neamul ortodox, vine urgia “Noului Veac,” New Age, postmodernismul, sau cum vreți să-i spuneți, pe care l-am trăit noi deja în Apus, și se nimicește viața Bisericii, se reintroduce vechiul duh al păgânismului până la capăt.

În America, de mult, de zeci de ani, există înregistrate biserici sataniste: asta-i numele lor, și gata, sunt înregistrate în lege, și fac acolo ce fac. Vreau să zic că s-a terminat cu epoca aceea “ușoară;” acum din ce în ce mai mult este cernerea, și tare mi-e teama că o să vedeți și voi, dragi studenți, în zilele acestea… cine știe?

Deja, spune Preasfințitul, unii oameni – probabil botezați creștini ortodocși – nu se supun Bisericii, chiar dintre profesori. Asta este, ca să zic așa, normal pentru zilele noastre. Pregătiți-vă pentru acestea, și pentru mai rău. Cernerea este: “Vrei, Adame, sau nu vrei? Dacă vrei, ești cu Mine; dacă nu, ți-am spus.”

Cuvântul din Apocalipsa, “De acum, cel ce nedreptățește mai nedreptățească, cel ce spurca mai spurce, cel drept mai lucreze dreptatea și cel sfânt mai sfințească-se” arată că acum e un fel de “a face ce vrei”. Și aicea, iarăși zic, este pericolul pentru om de a se prăpădi. Dar în prăpădul acesta pe care-l trăim pe pământ se poate naște și conștiința (care a început poate mai ales în pribegie) unei nevoi mai mari de împărtășanie mai des. Și îmi închipui că va fi simțită nevoia aceasta din ce în ce mai mult și în România, și în Grecia, și aceasta unde Ortodoxia a fost prigonită ca la noi, celelalte țări de sub comunism, unde, având îndărătul nostru o inerție de doua mii de ani de istorie, greu se schimbă lucrurile.

În Apus, unde eram ca niște crăci tăiate din trunchi – cu craca poți să faci cum vrei, dar cu trunchiul este mai greu – dar vreau să zic că acolo imediat am resimțit nevoia de mai mare apropiere de Sfânta Împărtășanie. Aicea este încă lucrarea Bisericii Ortodoxe care ne mai ține. Și vă spun încă un lucru: sectarii și catolicii (greco-sau romano), românii botezați în orice secte, nici nu-și dau seama în ce măsură trăiesc și ei din sângele Ortodoxiei, din duhul, din aerul ortodox pe care-l respira.

Un pastor protestant Elvețian a venit de două ori în vacanță în România, și așa de mult a îndrăgit țara aceasta și Biserica Ortodoxă, încât pe cei doi copii ai lui i-a botezat ortodox la noi în țară, deși el și soția lui au rămas protestanți – că îmi închipui că nu voiau să facă scandal în biserica lor (nu știu exact, dar cam asta este problema clasica a lor). Și el zicea entuziasmat că în România parcă și natura este altfel simțită, și m-am bucurat să aud asta, că eu știu ca așa este. Asta se exprima în teologie în niște “formule” pe care le învățați. Dar uite că “formula” a izvorât dintr-o experiență trăită concret de cineva care a văzut că natura este sfințită.

Cum să nu fie sfințită, când în toată România sunt biserici ortodoxe de mai mult sau mai puțin de doua mii de ani – nu știu ce se întâmpla în Transilvania pe vremea lui Bukow – dar de vreo două mii de ani se tot sfințește apa la Bobotează, și se sfințește toată firea cu apă sfințită, și oamenii se împărtășesc, cât de cât. Și sectele care trăiesc aici la noi nici nu-și dau seama cât trăiesc din aer ortodox.

În Apus, unde acest “aer” nu există, sub presiunea modernității, duhovnicia apuseană din ce în ce mai mult dă faliment, și din ce în ce mai mulți dintre credincioșii apuseni se întorc către Ortodoxie. Ortodoxia, să știți, este mult mai apreciata în Apus decât aici, în țara noastră -bineînțeles, în cercurile capabile sa aprecieze. Nu vorbesc de lumea afaceriștilor etc, dar cei ce apreciază cât de cât duhul, poate nu devin ei înșiși ortodocși (ca și pastorul acela protestant, care nu a devenit ortodox), dar au un drag de Ortodoxie și o cinstire, pe care rar o găsești într-un ortodox în locul de baștină. Și aicea este un moment paradoxal: suntem în situația Evreilor de pe vremea lui Hristos, în care noi suntem pe poziția de a ne pierde moștenirea, spre profitul străinilor sau păgânilor. Adică păgânii L-au primit și iubit pe Hristos, și neamul Lui l-a lepădat. Și de aicea mai mult nevoia unei împărtășiri, pentru ca, pur și simplu, să putem supraviețui.

Știu că sunt oameni care se împărtășesc zilnic. Și chiar și Părintele Sofronie, când îl întrebau oamenii: “Ce sunteți voi, călugării, ce faceți? Ce vreți voi, de ce deveniți călugări?”, Părintele Sofronie le spunea, le explica în cuvinte ca acestea: “Noi am vrea, dacă am putea, să începem fiecare zi cu Sfânta Liturghie.” Dar cum știți, Înalt Preasfințite, la noi o Sfântă Liturghie nu înseamnă doar o slujba la care zicem “Amin,” “Doamne miluiește!” La noi toți se împărtășeau, în principiu, la fiecare Liturghie. Aveam Liturghia de trei ori pe săptămână, de trei ori ne împărtășeam; aveam de patru ori, mai toți se împărtășeau de patru ori. Nu puteam mai des, dar dacă ar fi fost zilnic, ne-am fi împărtășit ca în Săptămâna Luminată, când toți ne împărtășim zilnic (în afara de Luni, fiindcă ne-am luat noi un canon ca numai Lunea să nu ne împărtășim, fiindcă în noaptea de Paști mâncam o bucățică de carne, fie ea și “simbolică,” una pe an, și atunci, fiindcă am mâncat carne, nu se împărtășește decât preotul care slujește).

Dar am simțit o nevoie din ce în ce mai mare de împărtășanie, și cred ca o sa vina și aicea, o să se resimtă o nevoie din ce în ce mai mare pentru împărtășanie des, dar intre timp subzista aceste două tendințe care dau două școli diferite.

Acuma nu vorbesc de vrednicie și nevrednicie, fiindcă toți suntem nevrednici; este vorba de o calitate de nevrednicie, care face că pentru unii este mântuitor și ziditor sa se împărtășească mai des, sau chiar zilnic. Pentru alții este mai ziditor să se abțină, poate ca să întărească lucrarea – simțul pocăinței. Așa cum se cântă într-un Tropar din această săptămână a Postului Paștilor – “Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa;” deci să stârnească un pic de râvnă, de dor, de “dureri mântuitoare.” Dar, până la urmă, îmi închipui că o să rămână nevoi diferite.

Și, în concluzia acestei teme, aș zice că trebuie să fie așa: duhovnicul să fie cel ce hotărăște în cazul fiecărui suflet. Fiecare om, fiecare suflet are nevoie de altceva. Și, as zice, nu numai omul ca individ, dar poate și ca loc – cine știe dacă bietul Ardeal, care a cunoscut atâta prigonire de la 1700, și pe Bukow, și altele, nu are nevoie de împărtășire mai des. Și cine știe care-i situația în Moldova! De ce Părintele Cleopa este în Moldova și Părintele Ioan este în Ardeal?

Sunt lucruri pe care nici nu-i nevoie să le scotocim prea mult, ci doar, fiecare dintre noi să ne socotim înaintea lui Dumnezeu, pentru spovedania noastră, și să ne socotim cu Dumnezeu prin duhovnicul pe care-l avem, și să vedem cum ne rânduiește Dumnezeu mântuirea noastră.

În rest, atitudinea cea mai sănătoasă este să lăsăm la discreția duhovnicilor, și să știm că sunt mai multe căi, și mai multe tipuri de duhovnicie care corespund diferitelor tipuri de oameni, și că noi toți formăm o singură Biserică.

Sfântul Apostol Pavel spune: “Cel ce mănâncă să nu defaime pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă, pentru că Dumnezeu l-a primit, căci și unul și altul mulțumește lui Dumnezeu;” deci amândoi sunt pe calea cea buna.

Acum mi s-a limpezit și un alt gând în legătură cu Sfânta Împărtășanie. Anume, că teologic ar fi poate mai drept să zicem “împărtășanie des” decât “împărtășanie deasă.” Pentru că “des” se referă la viața noastră practică, o viață compusă din ciclicități (zile și nopți, toamne și primăveri etc); dar chiar această viață, cândva, se va trăi ca o singură “zi,” o singură clipă (de pildă, la Judecata de Apoi). În schimb împărtășania, ca tot actul dumnezeiesc, este prin însăși esența ei – o data pentru totdeauna.

Alt gând pe care l-aș împărtăși fără zăbavă este că niciodată, în legătură cu nici un subiect, nu trebuie să uităm contextul deplin din care face parte elementul pe care îl gândim. În cele de mai sus, m-am nevoit să răspund cât de strict la însăși întrebarea pusă; însă nu trebuie uitat tot restul contextului vieții mântuirii în Biserică: rugăciunea, postul, mult-discutata “pregătire,” pocăința, sufletul, vecinicia, Dumnezeu. Cugetul Bisericii este. “întreagă-cugetare,” ; “întreagă” – și în sensul de “sănătoasă” (“întreg la minte”), și în sensul de integritate a viziunii. Fără aceasta, riscăm să ne împărțim în diferite tabere, “mâiniștii” sau “picioriștii,” uitând că este vorba de întregul trup, unde nici mâna, nici piciorul nu pot fi disprețuite. Riscăm să uitam că ce este important, în final, este că toți să ne întâlnim “la Poarta Raiului,” cum ne zicea Părintele Cleopa.

Rugăciunea Sf. Nicolae Velimirovici pentru vrăjmaşi

2013-07-17T06:43:00.003-07:00

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii nu pot pierde sufletul meu.

Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.

Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.

Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.

Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.

Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.

Când am vrut să conduc pe oameni, ei m-au împins înapoi.

Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.

Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.

Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr, vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.

Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!

Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!

Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţini ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşii nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi, căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează, căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea, El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

De ce se schimbă numele cuiva atunci când devine monah?

2013-07-17T06:40:00.000-07:00

S-a păstrat obiceiul ca preacuvioşii monahi, care făgăduiesc să trăiască o viaţă virtuoasă, să îşi schimbe numele atunci când intră în monahism. Aceasta se face din două motive foarte însemnate. Primul este lepădarea totală a vieţii precedente şi permanenta amintire a acestei schimbări, şi al doilea, ca să avem drept pildă în viaţa noastră pe Sfântul al cărui nume l-am primit. Schimbarea numelui ne ajută să ne uităm trecutul şi neîncetat ne aminteşte de schimbarea care s-a petrecut cu noi şi de obligaţiile pe care ni le-am asumat şi pe care suntem datori să le împlinim cu multă dragoste şi râvnă.
Numele este atât de strâns legat de persoană, încât nu îl putem separa de aceasta. De aceea şi pomenirea numelui aduce în minte persoana, iar referirea la persoană nu se poate face în afara numelui. Câtă vreme avem vechiul nume există nedezlipită amintirea omului vechi şi, dimpotrivă, atunci când auzim noul nume avem în minte pe omul cel nou. S-a păstrat, aşadar, obiceiul de a se schimba numele pentru puterea morală pe care o are această schimbare. Schimbarea însă îşi pierde puterea atunci când voinţa noastră este trândavă în a săvârşi şi a pune în lucrare făgăduinţele date, pe care i le aminteşte omului noul nume primit. Asta se petrece pentru că omul vechi trăieşte în noi şi îl iubim mai mult pe acesta, de aceea şi suntem nepăsători faţă de aducerile-aminte pe care le primim atunci când suntem strigaţi după noul nume. Nepăsarea aceasta faţă de îndatoririle, pe care li le aduce aminte monahilor numele cel nou, dă mărturie de existenţa unui alt rău, şi anume abaterea de la glasul conştiinţei. Pentru că la fiecare abatere de la îndatoririle noii vieţi, de care aduce aminte noul nume, conştiinţa se ridică şi protestează, dar ea nu este ascultată, pentru că stăpânirea o are omul cel vechi, care dispreţuieşte demnităţile omului nou, ce se exprimă prin glasul conştiinţei. Dispreţuirea aceasta ajunge până într-acolo, încât să dezaprobe glasul conştiinţei, zicându-şi că aceasta pretinde lucruri absurde şi fără sens şi în cele din urmă o obligă la tăcere. Aceasta este împietrirea conştiinţei. Monahul care dispreţuieşte glasul ce-i aminteşte de ţinerea îndatoririlor sale, acela suferă de aceeaşi boala cu oamenii care şi-au împietrit conştiinţa. Şi vai de aceştia! Acesta va fi osândit, pentru că nu a trăit după Dumnezeu şi şi-a pus sinele şi propria-i părere mai presus de cunoaşterea cea primită de la Cuvioşilor Părinţi. Şi pentru că nu a adus jertfa cea bună. Şi fraţii Cain şi Abel au adus jertfe lui Dumnezeu, dar Cain nu a adus bună jertfă lui Dumnezeu şi aceasta nu a fost primită de Dumnezeu. A adus şi Ozia tămâiere lui Dumnezeu în cădelniţă de aur, dar a fost osândit, pentru că nu a adus bună ofrandă. Şi Saul i-a adus lui Dumnezeu jertfe, dar a fost şi el osândit şi respins de Dumnezeu, el şi casa lui, pentru că nu a adus bună jertfă. Aduceau şi iudeii jertfe, dar Dumnezeu nu le primea şi spunea: „le urăşte sufletul Meu”, aşa încât nu este de ajuns, pentru a bineplăcea cineva lui Dumnezeu, să ofere doar jertfe, daruri şi rugăciuni, ci trebuie să aducă o bună jertfă, adică să aibă simţământul nedesăvârşirii şi al nevredniciei sale. Dar, pentru a avea întru sine o asemenea simţire, se cere o desăvârşită lepădare de sine şi supunere faţă de poruncile lui Dumnezeu, smerenie şi neîncetată lucrare duhovnicească. Dacă, aşadar, numai în felul acesta oferim lui Dumnezeu jertfe vrednice, dacă prima şi cea mai mare jertfă este să îi oferim inima noastră, atunci cum vor fi bineprimite de Dumnezeu jertfa şi ofranda noastră, când noi nu suntem în stare să îi aducem jertfă bineplăcută, nici cele oferite nu sunt ofrandă vrednică de Dumnezeu? De aceea să nu ne culcăm pe-o ureche cu rugăciunile şi ofrandele pe care le aducem, dacă mai înainte nu ne-am îngrijit cu multă osteneală să ne facem pe noi înşine credincioşi vrednici şi jertfele noastre să fie bineprimite la Dumnezeu. De aceea se află în mare înşelare oamenii care cred că orice slujbă şi orice jertfă sunt bineprimite la Dumnezeu. Închinare bineplăcută şi jertfă bineprimită la Dumnezeu este „duhul umilit şi inima înfrântă”, iar nu duhul semeţ şi arogant şi inima neînduplecată şi pătimaşă. La acestea, aşadar, ţinteşte schimbarea numelui, potrivit primului motiv. Iar potrivit celui de-al doilea, urmăreşte ca îndatorirea să aibă ca pildă a virtuţii şi a desăvârşirii viaţa şi petrecerea Sfântului al cărui nume îl purtăm, şi în toată viaţa noastră să ne luptăm, ca să devenim desăvârşiţi, urmând pilda acestuia. Pilda de virtute a Sfântului îl întăreşte foarte mult pe cel care se luptă. De la Sfânt învaţă să se smerească, chiar dacă ar proveni dintr-o familie împărătească, învaţă să îndure, chiar dacă suferinţele ar fi de nesuferit, învaţă să iubească şi pe aceia care îl urăsc, învaţă să cinstească şi pe aceia care îl ocărăsc, învaţă să trăiască pentru fraţi şi să moară pentru legea lui Dumnezeu şi a dumnezeieştilor lui porunci, învaţă să iubească locul cel din urmă şi se bucură atunci când nu este băgat în seamă. Şi ce nu învaţă? Dacă aş număra una câte una cele pe care le învăţăm din pilda sfinţilor, nu ne va ajunge nici timpul, nici hârtia ca să le spun pe toate. Sursa: Sfântul Nectarie, «35 de Epistole pastorale », ed. Ypakoí, pp. 87-91.

Tunderea în monahism este o Taină

2013-07-17T05:05:00.001-07:00

1. În cadrul discuției noastre despre Sfintele Taine, vă voi vorbi și despre tunderea în monahism. Este călugăria o Taină? Firește că este Taină! După cum Biserica oficiază pentru un tânăr și o tânără care vor să întemeieze o familie Taina Cununiei, tot astfel pentru un tânăr sau o tănără care vor să se afierosească lui Dumnezeu și să trăiască în feciorie, Biserica oficiază o altă Taină: tunderea în Monahism! Este frumoasă, nespus de frumoasă este slujba acestei Taine. Vă îndemn să mergeți ori de câte ori auziți că urmează a fi săvârșită la vreo Mănăstire o tundere în monahism, ca să vă minunați nu doar de ceea ce veți auzi, ci și de ceea ce veți vedea!

2. În principiu, tunderea în monahism este un al doilea Botez. Toți care ne aflăm aici am fost botezați și am dat făgăduință în fața lui Dumnezeu că vom fi robii Lui. Am spus: „mă lepăd de satana” și „mă unesc cu Hristos”, ne-am afierosit lui Dumnezeu prin întreita tundere a părului nostru, iată deci, vorbim de „tundere”! Dar toate acestea le-am uitat. Într-adevăr, prin Botez ne-am legat că vom fi ai lui Dumnezeu. Prin cuvântul pe care l-am rostit atunci, prin gura nașului nostru, „mă lepăd” l-am izgonit pe satana din viața noastră, după ce l-am și scuipat tot atunci, așa încât nu mai avem nici o legătură cu el. Iarăși, prin acel „mă unesc” spus la Botez, am iscălit un zapis sfânt, încheiat în fața îngerilor și a oamenilor, că vom fi deplin ai lui Dumnezeu. Așadar, acel cuvânt spus de Domnul „oricine voiește să vină după Mine” pe noi nu ne mai privește, fiind pentru cei care nu au primit Botezul. Pentru noi se potrivește acel „vorbește, Doamne că robul Tău ascultă”. Este un lucru însemnat, frații mei, faptul că suntem botezați și că am devenit creștini. Este rău, însă, că în viața noastră uităm de juruințele cele sfinte ale Botezului și astfel pierdem Harul acestei Sfinte Taine.
Sunt, însă, suflete alese, bărbați și femei, tineri și tinere, care vor să reînnoiască făgăduințele date la Sfântul Botez, să rostească din nou, de această dată cu înțelegere, că se leapădă de lucrurile satanei și că se dau pe ei înșiși întru totul lui Dumnezeu, primind iarăși întreita tundere de care au avut parte la Botez. Vorbim de această dată de tunderea în monahism. În primul rând, tunderea părului capului simbolizează un prinos adus Domnului din cele de căpetenie ale trupului nostru, dar în al doilea rând, într-un plan mai adânc, înlăturarea gândurilor rele și afierosirea minții noastre lui Dumnezeu.

3. Așadar, tunderea în monahism reprezintă, în primul rând, reînnoirea făgăduințelor date la Botez. Dar nu este numai aceasta. Vă voi spune acum că tunderea în monahism este nuntă. Sufletul Monahului sau al Monahiei se logodește cu Hristos, iar îngerii ce stau de față la săvârșirea tainei, devin martorii acestei nunți sfinte, ce nu cunoaște despărțire. În slujba Tainei Sfintei Cununii, Preotul citește o rugăciune care Îl numește pe Dumnezeu „sfințitorul nunții celei tainice și preacurate și legiuitorul nunții celei trupești”. Nunta „trupească”, legiuită de Dumnezeu, știm care este. Este nunta părinților noștri, prin care ne-am născut și noi. Dar care este cealaltă nuntă, „tainică și preacurată” pe care o sfințește Dumnezeu, după cum spune rugăciunea de mai sus? Este nunta Monahilor cu Dumnezeu, este tunderea monahicească. Frumoasă și nespus de dulce este această nuntă a sufletului cu Hristos. Monahia știe că Mirele ei Hristos, nu o va lovi și nu Se va despărți niciodată de ea! Din contră, Mirele Hristos a fost biciuit și S-a răstignit pentru Mireasa Sa și îi gătește palat în ceruri, în Impărăția Sa cerească! La tunderea în monahism este vorba de o dragoste dumnezeiască ce topește. „Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, și m-ai schimbat cu Dumnezeiasca Ta dragoste”!

4. Vă mărturisesc că această nuntă, „tainică și preacurată” nu este proprie stării firești a omului. Firescul omului, în urma căderii, este ca femeia să se mărite, iar bărbatul să se însoare. Fecioria nu este o stare firească, ci mai presus de fire. Întreb, însă: „Cum reușesc Monahul și Monahia, care sunt purtători de trup, să treacă dincolo de cele firești și să trăiască cele mai presus de fire?” Este foarte simplu: se împărtășesc de cele mai presus de fire deoarece se află într-o neîncetată părtășie cu Dumnezeu Cel mai presus de fire! Unde vedem biruită firea, să cunoaștem că acolo este prezent Dumnezeu Cel mai presus de fire, spune Sfântul Ioan Scărarul! Monahii și Monahiile au propria lor lume. Trăiesc neîncetat acel îndemn, „sus să avem inimile”! Noi numim „tyflopáni” pânza cu care este legat cineva la ochi (gr. tyflós, orb și paní, pânză). O astfel de „pânză” este pentru monahi mărturia ruperii lor de lume: mandila purtată de Monahii, respectiv culionul și camilafca pe care o poartă Monahii și Ieromonahii. De aceea, iubiți creștini, să aveți grijă, mare grijă, când vă întâlniți cu Monahi și Monahii. Să fiți cu atenție la vorbele pe care le rostiți. Discuțiile voastre cu aceștia să nu fie despre lucruri lumești, ci despre cele dumnezeiești. Deoarece, dacă le vorbiți de lucruri lumești, îi scoateți „din lumea lor”, după cum obișnuim să spunem. Prin aceasta le aduceți vătămare, care se va întoarce împotriva voastră. Dacă Monahul întrerupe comuniunea cu Hristos, care trebuie să fie una neîncetată, și discută și se preocupă de cele lumești, atunci, îi veți spune să se roage pentru problemele voastre de familie, dar rugăciunea sa va fi fără putere și Dumnezeu nu o va auzi. Când mergeți la Mănăstiri, să vorbiți cu Monahii sau cu Monahiile ca și cum ați face și voi înșivă parte din același cin. Astfel, veți primi Harul lui Dumnezeu și al Maicii Domnului prin pelerinajul vostru la o Mănăstire.

5. Încheind, vreau să vă spun ceea ce este cel mai important: Dacă vă va spune copilul vostru, băiat sau fată: „mamă, tată, eu vreau să-mi afierosesc viața lui Dumnezeu și să merg la Mănăstire”, să nu îl împiedicați și să nu vă împotriviți doririi pe care a sădit-o în el Dumnezeu. Veți face cel mai mare păcat, dacă îl împiedicați de la aceasta, păcat mai mare și decât cel de a dărâma o Biserică. Și vă spun de ce: Dacă dărâmați o Biserică, adunăm bani și o construim la loc. Dacă, însă, îl împiedicați pe copilul vostru de a-și urma chemarea sfântă a sufletului său, atunci, acest rău nu se mai poate îndrepta. Este mare cinste și mare binecuvântare pentru o familie de a dărui un copil lui Dumnezeu, pentru a deveni Monah sau Monahie. Sursa: Publicația «Aplí Katíhisi», Ed. Sf. Mitropolie de Górtyna și Megalópolis

Te-ai dus Parinte printre sfinti ....

2013-07-12T11:29:00.003-07:00

La slujbă n-ai venit, părinte,
În sfânt altar n-ai mai intrat,
S-aprinzi lumina în cuvinte
Şi să ne aperi de păcat.

În zvon de clopote şi toacă
Călugări noaptea te-au adus
Biserica e mai săracă
Căci te-a chemat la El Iisus.

Tu pleci biruitor din lume,
Ai dus povară mult prea grea
Ţi-ai dăruit viaţa anume
Şi n-ai cerut să ţi se dea.

La seceriş tu ai fost lanul,
Osânda s-o priveşti în faţă,
Iar celor ce căutau limanul
Le-ai fost iertare şi povaţă.

Ne laşi, fiindcă sunat-a ceasul,
Cu grijile noastre mărunte,
Tăcut îţi este bun rămasul
Şi urci, rugându-te, alt munte.

Blândeţea ta de serafim
Ne cheamă să-ţi veghem mormântul,
Iar lacrima o moştenim
S-avem cu ce spăla pământul.”

de Casian Balabasciuc

Te-ai dus Parinte printre sfinti

La Ierusalimul cel de Sus

Unde nu este intristare

Si unde-I pacea lui IISUS

Acolo tu te rogi cu lacrimi
Pentru cei ramasi in urma
Nu este alinare sfanta
Decat mormantul tau in RUGA

Parinte drag ce ne-ai fost noua
Un dar nepretuit de multi
Acum te plangem prea tarziu
In linistea cea dintre munti

Acolo cand vei fi cu Domnul,
Sa nu uiti de ai tai ucenici
Care veneau la tine SFINTE,
Cu lacrimi multe si fierbinti

Si cand va fi la Judecata
Si sa fim pusi intr-o balanta
Sa fii Parinte langa noi
Sa ne-agatam de-o speranta

Sa fim cu tine langa ingeri
Sa te privim in slava ta
Cea casigata cu mult umblet
Pentru pamant si tara ta

Nu ne-ai lasat in veacul asta
Si te-ai rugat pentru noi toti
Te rog parinte sfinte astazi
Sa nu ne uiti si s a te rogi!

Eminescu si Manastirea

2013-06-15T00:01:00.002-07:00

Eminescu si Manasirea

De-a lungul timpului s-au scris multe despre Eminescu. Nu știm dacă Eminescu va mai prezenta același interes pentru viitorime. Oare se mai vărsa cerneală pe sute de pagini, ca și până acum, despre poetul nepereche? Oare va mai prezenta Eminescu interes? Oare vor mai fi români care să-l citească, să-i recite măiestritele stihuri și cărora să le vibreze sufletul când numele său va fi pomenit? Va mai sta Eminescu multă vreme în manualele școlare? Dar în vitrinele librăriilor și în sufletele românilor? Să nădăjduim că da, că Eminescu nu va fi uitat și că „aducerile aminte îl vor troieni cu drag” cât va fi suflare românească pe aceste vechi plaiuri românești. Revendicat de anumite curente literare, de oareșicare mișcări politice, Eminescu ne aparține tuturor, chiar și nouă, cinului monahal.

De ce? Pentru că neîntrecutul bard a iubit foarte mult viața cenobitică. Era fascinat de viețuirea din mănăstiri, de rugăciunea șoptită, de tihna patriarhală din așezările noastre călugărești. Nu-mi propun să fac aici exegeze și nici să concurez cu ele. Voiesc doar să trec în revistă tangențele poetului cu lumea monahală.

Mama lui, Raluca Jurașcu, provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, dintre care 5 s-au călugărit: trei fete la Mănăstirea Agafton, monahiile Fevronia, Sofia și Olimpiada. Ultima dintre ele, a fost vreme de 5 ani stareță la această mănăstire. Doi frați de-ai Ralucăi au devenit călugări: monahul Calinic și arhimandritul Ioachim Jurașcu (în unele adnotări apare cu numele de Iachint sau Jachift).

Sunt însemnări multe despre clipele petrecute de Eminescu la Agafton. Meditație, rugăciuni, participare la pravila călugărească; toate și-au pus amprenta asupra formării spirituale a viitorului poet. Se pare că una din mătușile sale, maica Fevronia, s-a atașat mai mult de nepot, participând chiar și la botezul acestuia. Bunicul din partea mamei, Iorgu Jurașcu, a construit la Agafton două case pentru progeniturile sale călugărite. O altă soră de-a Ralucăi, căsătorită, se pare că a purtat același dor neostoit după viața monahală, de vreme ce una din fiicele ei a fost îndemnată să ia drumul mănăstirii la o vârstă fragedă. Aceasta a fost crescută de măicuțele rude din obștea Agaftonului, devenind o călugăriță plină de râvnă, primind îngerescul chip cu numele de Xenia. Monahia Xenia Velisarie și mătușile ei, schimonahiile Fevronia, Safta și Olimpiada au fost trecute în Patericul românesc datorită vieții lor curate și râvnei pentru credință. Despre viața celor doi călugări din familia Jurașcu nu se știe mai nimic. Monahul Calinic și Arhimandritul Ioachim / Iachint / Jachift Jurașcu probabil că au viețuit la una din mănăstirile de călugări din Moldova, cel din urmă fiind stareț. Ar fi interesant de știut unde s-au nevoit și unde sunt înmormântați.

Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit

Revenind la vizitele junelui Eminescu la Agafton, Gala Galaction a surprins meșteșugit importanța acestei așezări monastice în devenirea spirituală a lui Eminescu: „…Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani…a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni, şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe”.

Viața neuitatului poet s-a întâlnit ciclic cu mediul monahal. Să ne amintim de vizitele sale la Mănăstirea Văratic. Academiciana Zoe Dumitrescu-Bușulenga, și ea oaspete vremelnic al frumoasei chinovii nemțene, a publicat mai multe materiale în care făcea referire la un act care spune clar că o modestă casă monahală era închiriată, începând cu anul 1874, de Mihai Eminescu de la proprietara sa, monahia Asinefta Ermoghin. Veronica Micle era găzduită de monahia Eufrosina Popescu, o rudă de-a sa, iar iubitul ei, vizitând-o la Văratic, își închiria câteva zile căsuța măicuței Asinefta. De asemenea, scriitoarea consemnează chiar numele unei maici bătrâne, care l-a cunoscut pe Eminescu. Monahia Pelaghia și-l amintea în anii săi de sfârșit, venind verile la căsuța de sub codru, stând visător la o fereastră, iar uneori primea vizita bunului său amic, Ion Creangă. Îi vedea pe cei doi ieșind diminețile din casă și pornind la plimbare, stihuitorul cu părul răvășit, pășind moale, purtând un sacou

albastru de șiac, iar pe Creangă cu mustață și barbă, îmbrăcat într-o haină neagră, aspră, de postav, așa cum poarta unii călugări de la munte. Și mai spunea maica Pelaghia un lucru foarte important: că Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit. Îl cunoscuse ea însăși pe preotul care a oficiat sfântul sacrament.

În timpul viețuirii sale la București, botoșăneanul ilustru a tânjit foarte mult după pacea mănăstirilor moldave și după viața monahală de aici. Atât de mult, încât și-ar fi dorit el însuși să devină călugăr. De unde știm de această intenție? Din cercetările eminescologului Theodor Codreanu. Într-un articol excepțional, intitulat Sacrificiul eminescian: călugărirea, moartea şi mântuirea lui Eminescu, aflăm că poetul îi spunea unui amic de-al său prin 1882: „..știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”.

O, ce călugăr, ar fi fost Eminescu! Ce scrieri profunde ar fi plămădit în tihna unei chilii! Ce stareț, ce egumen nu și l-ar fi dorit pe Eminescu monah în obștea vreunei chinovii? Sau poate că nu! Depinde cât și câți l-ar fi înțeles.

Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț

În împrejurări nu chiar fericite poetul a ajuns să locuiască la mănăstire. Aflându-se într-o stânjenitoare suferință, Mihai Eminescu afost internat între 9 noiembrie 1886 şi 10 aprilie 1887 în bolnița Mănăstirii Neamț. „A stat destulă vreme şi la M-rea Neamţ, unde, nu e vorbă, era tratat mai omeneşte decât ceilalţi bolnavi” scrie G. Călinescu. În registrul bolniţei era consemnat: „Mihai Eminescu de 34 de ani, ortodox, român, profesiune liberă, din urbea Iaşi, diagnostic: delirium tremens.”

Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț a fost tulburătoare. Se trezea la 5 dimineaţa, „pe tăcute” se îmbrăca, păşind uşor prin cernita odaie, să nu-i deranjeze pe ceilalţi bolnavi. Cineva spunea: „cât era de bun în nebunia sa”. Apoi ieşea la aer, căci nu putea suferi încăperea, plimbându-se ore în şir în cerdac, recitând, şoptind mereu vreme de câteva ore neîntrerupt, când, obosit şi la chemarea clopoţelului, mergea cu ceilalţi bolnavi la dejun. Mânca foarte puțin, căci din mica sa porţie dădea adesea celorlalţi. După o astfel de masă frugală, dormea până la ora 4, când ieşea din nou în cerdac, se aşeza pe un scaun, cu picioarele întinse peste coloanele cerdacului şi cu mâinile încrucişate, şi, vreme îndelungată, privea spre văzduh. Cina se lua pe la orele 6, după slujba vecerniei și pavecerniței. De multe ori visătorul pacient se făcea că mestecă, nu dorea să mănânce. „Era sătul de viaţă, d-apoi de mâncare!” Seara, după 8, când toţi mergeau să doarmă, „începea timpul când Eminescu se simţea în culmea fericirii”. Din nou în cerdac, dar de astă dată nu mai privea fix înspre cer, ci îl sfredelea. Când apărea luna, plângea de multe ori, îşi plângea „durerea, necazurile, suferinţele acestei deşarte vieţi.”

„L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu”

Dr. Şuţu scrie că Eminescu avea obiceiul ca, înainte de a se culca, să audă glasul buciumului, neputând adormi „decât în armonia acestui plâns şi tânguitor ecou”. Somnul venea pe la orele două ale nopţii. „Până s-adoarmă însă, cerca versuri.” De aici de la Neamț a trimis la revista „Convorbiri literare” de la Iași, poezia Dorința în care întâlnim un cuvânt specific zonei, „prund”: Vino-n codru la izvoru care tremură pe prund….

Tot la Neamț s-a întâmplat un lucru cu totul impresionant. Reputatul profesor și eminescolog Nae Georgescu, care a trudit cu entuziasm și nețărmurită dragoste ca să scoată la lumină cât mai multe lucruri despre pătimitul poet, în articolul Familia Eminescu și Spovedania de la Sfinții Arhangheli afirmă că în urmă cu câțiva ani profesorul Paul Miron a descoperit o însemnarepe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț. Un ieromonah care l-a spovedit pe Eminescu a făcut următoarea consemnare: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorba cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit”. Ca preot, ca duhovnic, m-am întrebat cum e să ai la scaunul de spovedanie un om pe care Dumnezeu l-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar, după cum însuși afirma. Trebuie să fi fost un dialog cu totul excepțional. O confesiune a unui geniu în fața Dumnezeului său. Această spovedanie și împărtășania de după i-au adus alinarea fizică și spirituală tristului poet.

Călinescu spune că, dacă până in ianuarie Eminescu era agitat și confuz, după sărbători, deci după spovedania și împărtășania de care vorbește însemnarea din ceaslov, poetul s-a limpezit, și a putut așterne versuri. Dar tot de la Neamț Eminescu i-a scris lui Vlahuță, care încerca să-l ajute printr-un fel de subscripție publică: nu te pot încredința îndestul cât de odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, recompensă națională. E drept că n-am bani, dar aceasta este departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus e desigur cel din urmă la care aș avea vreodată recurs.”

Totuși niște elevi inimoși de la școala de pictură din Iași au făcut liste de subscripție, vreo 500 la număr, prin care au reușit să strângă câteva mii de lei ce au fost înmânați Henrietei, sora lui Eminescu, care îi trimitea la Neamț sume de bani pentru nevoile personale ale poetului.

La bolniță clipele limpezi se rostogoleau într-un iureș amețitor cu cele tulburi. Citeam într-o carte mai de demult despre o afirmație interesantă făcută de unul din nepoții renumitului muzicolog ieșean Gavriil Musicescu. În visările sale, Eminescu s-a închipuit a fi chiar stareț. Într-o scrisoare trimisă din vechea ctitorie a Ioaniților către dulcele târg al Iașilor, îl roagă pe Gavriil Musicescu să pună cuvânt la vlădica Iosif Naniescu, Mitropolitul de atunci al Moldovei, ca să-l numească stareț la Mănăstirea Neamț. Asta se întâmpla cam cu un an înainte de a păși spre bolțile veșniciei. Să fi fost un alt dor neîmplinit de-al poetului, rămas ascuns în ungherele cele tainice ale sufletului său? O fi fost rămășițe în mintea sa atât de cuprinzătoare și învolburată, a vreunei socotințe născute în clipele tinereții la Agafton sau din zbuciumata-i existență bucureșteană? Rămâne o taină numai de Dumnezeu știută: o taină alături de alta care a străbătut întreaga-i existență și operă deopotrivă.

sursa : pelerinortodox

DUMNEZEU sa odihneasca in Pacea Lui sufletul zbuciumat al poetului care nu a incetat sa-L caute…

"Rugăciunea este mai puternică atunci când este spusă în faţa icoanei. "

2013-03-29T06:13:00.000-07:00

In traditia ortodoxa, din momentul in care o icoana ii reprezita pe Hristos, pe Maica Domnului sau un anumit sfant, ea devine un fel de releu al prezentei lor, al influentei si actiunii lor asupra noastra. Desigur, icoana nu este decat o bucata de lemn, care nu are nimic divin in sine; insa datorita faptuluica ii reprezinta pe cuvantul lui Dumnezeu cel intrupat, pe Maica Domnului, sau pe un sfant anume, prin intermediul ei beneficiem de energia, de iradierea DUHOVNICEASCA a acestor persoane.

Rugaciunea este o forma a dialogului nostru cu Dumnezeu. Prin rugaciune se stabileste si se intretine relatia noastra cu El. De aceea, rugaciunea nu trebuie sa cuprinda doar cererea, doar lamentatia noastra, ci si lauda lui Dumnezeu, precum si multumirea adresata Lui, pentru cele pe care ni le-a dat. Cum ar fi, de pilda, bucuriile simple, faptul ca am mai vazut soarele rasarind inca o data, ca ni s-a daruit inca o zi din viata. Rugaciunea are mai multe trepte: rugaciunea buzelor e prima treapta, prima forma a dialogului nostru cu El. Trebuie sa o rostim, nu cu glas tare, nu declamativ, ci doar atat cat sa ne concentram asupra cuvintelor. Gandurile sunt cel mai greu de tinut in frau, si trebuie pentru aceasta sa ne concentram, facandu-ne, zi de zi, "lectia" rugaciunii. Chiar daca la inceput nu reusim, trebuie sa perseveram. Apoi, urcam pe urmatoarea treapta, cand avem rugaciunea mintii, atunci cand reusim sa ne tinem mintea concentrata pe ceea ce rostim, adunandu-ne gandurile si reusind sa ne "amprentam" mintea de cuvintele rugaciunii, incalzindu-ne inima si fiind patrunsi de nadejdea in ajutorul lui Dumnezeu. Iar a treia treapta e rugaciunea inimii, a lui Iisus, pe care o practica parintii imbunatatiti si duhovnicii. "Sediul" relatiilor noastre cu Dumnezeu, "ambasada" si lucrarea Lui sunt acolo, in inima noastra.

Picaturi din lacrimile Plansului adamic.

2013-03-23T05:03:00.003-07:00

,,Este vremea pocaintei, iar eu vin catre Tine,Facatorul meu; ridica de la mine lantul cel greu al pacatului si,ca un indurate, da-mi iertare de greseli.”

,,Vremea pocaintei” este intreaga viata pamanteasca a omului. Apostolul Pavel spune:,, Iata acum vremea potrivita, iata acum ziua mantuirii” ( II Cor. 6;2).Dupa moarte, posibilitatea de pocainta nu mai exista:,, Ca nu este intru moarte cel cel ce Te pomeneste pe Tine. Si in iad cine Te va laud ape Tine?”( Ps. 6:5). Suntem datori, asadar, sa valorificam sansa care ni se ofera, ,, rascumparand vremea” (Ef. 5:16), fiindca ea este ,,scurta”(Cor. 7:29). Este cu cale, deci, sa ne trezim si, cat mai avem vreme, sa ne intoarcem, pocaindu-ne, la Dumnezeu”, marturiseste si Sf. IgntieTeoforul( Epistola catre smirneni9).EXPRESIA -,, lantul cel greu”de aici si din alte tropare,mai jos , se repeta ca un refren.

Tanguiri ale sufletului nostru la inceput de post

2013-03-22T02:42:00.000-07:00

Bogăţia sufletului cheltuind-o întru păcate, pustiu sunt de virtuţi creştineşti şi, flămânzind, strig: Părinte al îndurărilor, apucând înainte, miluieşte-mă.

Înaintea Ta cad, Iisuse;greşit-am Ţie, milostiveşte-Te spre mine; ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca un îndurat, dă-mi lacrimi de umilinţă.

Să nu intri cu mine la judecată, vădind faptele mele, cercetând cuvintele şi îndreptând pornirile; ci cu îndurările Tale, trecând cu vederea răutăţile mele, mântuieşte-mă, Atotputernice.

( Fragment din Canonul Sf. Andrei Criteanu )

Boboteaza la Petricani - 2013

2013-01-24T00:09:00.000-08:00

Slujba de Sfintire a crucii de gheata facuta dimineata inainte de slujba!

Atunci când spui Bobotează, gândul te poartă la “gerul Bobotezei” şi la crucile de gheaţă, prezente în aproape toate bisericile la slujba de pe 6 ianuarie. Simbolul credinţei, cioplit în gheaţă, a lipsit de la slujbele de Bobotează pana acum din diferite motive ... Si totusi dupa o perioada destul de lunga o mana de tineri au luat hotararea de a face o surpriza consatenilor lor .

Boboteaza este cea mai mare sărbătoare religioasă din câşlegile de iarnă după Crăciun, fiind o veche sărbătoare creştină întru amintirea Botezului lui Iisus Hristos de către Ioan Botezătorul în râul Iordan, principalul râu al Palestinei. Bobotezei în popor i se mai zice Boteaza sau Botezul Domnului î n diferite regiuni atât în Basarabia, cât şi în Bucovina, Transilvania, Banat ş.a. În biserica creştină Boboteaza se serbează cu deosebită solemnitate la 6 Ianuarie, fiind foarte bogată în datine şi credinţe.
Înainte de Ajunul Bobotezei 5, toată lumea posteşte timp de câteva zile, dar în special nu se mănâncă de frupt şi dulce în ziua Ajunului Bobotezei. Mulţi flăcăi, dar îndeosebi fetele mari, nu mănâncă nimic până la asfinţitul soarelui sau chiar până a doua zi dimineaţa pentru a avea noroc şi să se căsătorească curând cu o persoană frumoasă şi harnică.

În dimineaţa zilei Ajunului se merge la biserică, unde se face agheasmă. În ziua de Bobotează se sfinţesc apele, se face agheasma mare. Menţionăm că pe parcursul anului se mai face agheasmă, numită agheasma mică, iar slujbele acestea se fac de obicei în ziua întâi a fiecărei luni, sau ori de câte ori au nevoie credincioşii. Sfinţirea apei de Bobotează este însoţită de ceremonia stropirii cu apă sfinţită în amintirea Botezului Domnului. În aceste zile şi încă timp de două săptămâni, nu se spală rufele pentru ca să nu fie tulburate apele sfinţite. Fiecare gospodar aduce agheasmă acasă şi la o săptămână după Bobotează, stropeşte cu ea via şi pomii ca să fie fertili, de asemenea vitele şi păsările, ca să fie sănătoase. După amiază, în ziua Ajunului, preotul umblă pe la casele gospodarilor, sfinţindu-le şi vestind Botezul Mântuitorului în Iordan. Pe timpuri, spre seară, se expuneau icoane şi cruciuliţe sau uneori doar erau desenate cruciuliţe cu cretă la mijlocul lemnului uşilor şi ferestrelor. Acest frumos obicei s-a păstrat în unele sate până în prezent.

În seara Ajunului Bobotezei, cete de băieţi, de 7-12 ani, umblau cu Chiraleisa. Obiceiul era practicat şi de unii flăcăi. Denumirea acesteia provine de la cuvintele Kyrie eleison, care din neogreacă se traduc Doamne, miluieşte. Deşi iniţial era un obicei vechi precreştin, Chiraleisa a fost adaptat de biserică la sărbătoarea creştină a Bobotezei, fiind alipit aici la ritualul ortodox al îmblării preotului pe la case cu „sfinţitul”. Obiceiul Chiraleisa era larg răspândit pe timpuri, dar a început să dispară îndeosebi în a doua jumătate a secolului trecut. Prin anii 1970 – 1980, pe teritoriul ţării noastre, obiceiul se întâlnea tot mai rar . În prezent practic nu se mai umblă cu Chiraleisa, obiceiul e pe cale de dispariţie totală. Fiecare chiraleisar avea o cruce de lemn, numită chiraleisă, făcută de obicei, de meşteri, frumos încrestată şi împodobită cu smocurele de busuioc, legate cu fire de lână roşie. Fetele mari se străduiau să fure pe neobservate din busuiocul de la chiraleisă, spunând că este bun pentru făcut vrăji de măritat (care se făceau în aceeaşi seară). Ceata de chiraleisari, intrând în curtea gospodarului, începeau să zică într-un glas „Chiraleisa, Doamne!” Apropiindu-se de fereastră recitau textul Chiraleisei, la refrenul „Chiraleisa, Doamne!” înconjurau casa. În unele sate se intra în casa gospodarului cu lumânări şi cu tămâie aprinse, recitau textul lângă masa gătită cu bucate de post (colivă, vărzare, prune fierte, colaci ş.a.), iar în timpul refrenului înconjurau masa. Obiceiul este însoţit de texte folclorice cam uniforme în toate satele, fiind uşor accesibile, ritmice şi vioaie.

Versurile Chiraleisei sunt în marea majoritate asemănătoare cu mesajele din finalurile Pluguşorului, Semănatului şi Sorcovei, urând gazdelor noroc, belşug în toate, roade bogate, sănătate. În ziua de Bobotează, membrii cetei leagă la chiraleisă (crucea de lemn) un prosop şi se duc s-o sfinţească la Iordan.

În dimineaţa zilei de Bobotează, toată lumea se adună la biserică unde se petrece liturghia, după care se organizează o procesiune la vreun râu, izvor sau fântână, unde se sărbătoreşte Iordanul. . În trecut, în fruntea procesiunii mergeau tinerii care duceau steagurile bisericeşti, apoi preotul împreună cu cântăreţii, care erau urmaţi de toţi enoriaşii. Icoanele erau duse de fete mari. Pe drum se interpretau cântece de slăvire a Domnului. În gheaţa râului, din timp, era tăiat un produh. Alături era înălţată o cruce de gheaţă. În timpul liturghiei se făceau ultimele pregătiri la locul de sfinţire, se aşeza masa cu cele trebuincioase pe ea şi alături două sfeşnice cu lumânări aprinse. Ajungând acolo, lumea se aranja într-un semicerc mare în jurul produhului şi crucii de gheaţă. Preotul, cântând Iordanul, sfinţea apa din râu, crucea de gheaţă şi căldările pline cu apă de lângă ea. În unele regiuni, preotul la sfârşitul Iordanului aruncă crucea în apa râului şi unii flăcăi se aruncă să o prindă, crezând că astfel vor deveni foarte norocoşi şi sănătoşi tot anul. Se trăgea din puşti, iar unii preferau să-şi introducă puşca în apa sfinţită a râului pentru a avea noroc la vânătoare. Se dădea drumul la hulubi să zboare. În unele sate se trăgea din puşti cu hârtiuţe multicolore, pe care oamenii se străduiau să le prindă, se credea că ele sunt bune de afumat în caz de speriat. . După petrecera Iordanului preotul se întoarce la biserică unde este aşteptat de către enoriaşii cu copii nou-născuţi pentru a fi botezaţi

În ziua de Bobotează, până la agheasma mare, nici un creştin nu-şi permite să bea şi să mănânce. Se aghesmuesc fântânile şi casele, se stropesc cu agheasmă şi mormintele celor plecaţi în lumea celor drepţi.

De obicei, în ziua de Bobotează, se aşează la masă pe la amiază. Mai întâi se bea agheasmă şi se mânânca o bucăţică de nafură, apoi se servesc bucatele pregătite de frupt ca la Crăciun: răcituri, sarmale ş. a.
După amiază, în fiecare sat se organizează joc, la care participă toţi locuitorii

Cu Iordanul se termină sărbătorile de iarnă.
Sunt foarte multe datine şi credinţe legate de Bobotează şi de agheasmă. Menţionăm doar unele dintre ele:
– Gospodinele, în Ajunul Crăciunului, pun în cuptor o piatră, care este lăsată să stea acolo până în noaptea de Bobotează. Piatra este scoasă şi aruncată afară pe la miezul nopţii, urmată de cuvintele: „Cum dorm toţi oamenii şi nimeni nu vede, aşa să nu vadă uliul puii mei, ci să stea împetrit şi încremenit”;

– Începând cu Ajunul Crăciunului şi până la Bobotează, păsările sunt hrănite dintr-un vas cu doage, ca să fie găinile îngrădite şi să nu scurme semănăturile din grădină;
– Când hrănim păsările, nu se strigă, căci le mănâncă uliul. Numai după ce preotul a sfinţit agheasma, se poate striga, căci atunci toate dihăniile au fugit pe pustiu. Deasemenea nu e bine să se strige găinile la mâncare, căci auzind vecinele pot zice cu intenţia de a face rău: „Ţie penele, / Mie ouăle!”. Din acel moment găinele se cuibăresc şi se ouă la femeia respectivă, iar la stăpâna lor vin doar să mănânce;
– De la Crăciun până la Bobotează nu se coase (îndeosebi cei care au vaci a făta);

– În Ajunul Bobotezei nu se lucrează, că moliile şi şorecii îţi rod hainele şi covoarele;
– Dacă în ziua de Bobotează este crivăţ, vor fi roade bogate;
– Fetele mari, în ziua de Bobotează la biserică, se străduie să calce în urma preotului când iese cu procesiunea pentru a sfinţi apele la Iordan, crezând că astfel se vor marita mai degrabă;
– Înainte se credea că lupii atacă oamenii numai până la Bobotează, din această zi ei numai sunt periculoşi pentru oameni;

– Pe timpuri, dacă se năştea copilul mort, el era îngropat în grădină lângă un pom. Mormântul se stropea şapte ani cu agheasmă la Bobotează, zicând: „Botează-se robul lui Dumnezeu Ion (de este băiat), Maria (de este copilă), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin”, şi doar apoi, el se considera botezat;
– Agheasma se bea câte o linguriţă pe nemâncate Duminica şi de zilele mari;
– Miercurea se stropeşte cu agheasmă prin casă ca să nu să se apropie duhul necurat;

– În caz de speriet, de deochi, de somn neliniştit cu tresăriri şi în multe alte cazuri se apelează la ajutorul aghesmei. În popor se spune, că trebuie să avem în casă atât agheasmă de la Bobotează, precum şi cea din Ajunul Bobotezei, care fiind turnate la un loc într-un vas au o forţă foarte mare, ce ne ocroteşte de toate relele şi ne tămăduişte de toate bolile, chiar şi de cele incurabile ş. a.
Constatăm, că datinele şi credinţele legate de Bobotează fac parte din tezaurul de tradiţii moştenite din generaţie în generaţie, reprezentând specificul poporului nostru. Remarcăm necesitatea revitalizării şi readucerii pe larg în cadrul sărbătorilor de iarnă a tradiţiilor etno-folclorice ale Bobotezei: sfinţitul caselor, umblatul cu Chiraleisa, organizarea ca pe timpuri a Iordanului cu cruci de gheaţă la râuri şi fântâni etc.

In multe zone din ţară, în ziua de Bobotează se colindă, se fac şi se prind farmecele şi descintecele, se află ursitul, se fac prorociri ale timpului şi belşugului în noul an, se crede că se deschide cerul şi vorbesc animalele. Mihai Camilar, de la Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina - Gura Humorului, ne-a povestit că ajunul Bobotezei, ziua de astăzi, este foarte importanta pentru creştini.

"Dimineaţa de Ajun, înainte de aprinderea focului, se strângea cenuşa din sobă şi gunoiul din casă pentru a fi păstarte până în primăvară, când se presărau pe straturile cu legume pentru a le face rodnice şi le proteja de gujulii. Fânul de sub faţa de masă şi bulgarii de sare se adăugau în hrana animalelor pentru a le feri de farmece, de boli şi de duhurile rele. În acelaşi scop era folosită şi agheasma luată de la preotul care venea cu Iordanul.

Pelerinaj 23 – 31 iulie 2012

2012-06-08T02:45:00.001-07:00

Pelerinaj 23 – 31 iulie 2012

· Petricani( Plecare), M-rea Almas(Neamt), M-rea Bisericani(Neamt), Lacu Rosu, M-rea Sf. Dumitru Sighisoara,

· Schitul Pelisor(Sibiu), M-rea Nocrih, Hartibaci(Sibiu), M-rea Turnu Rosu(Sibiu), M-rea Turnu( Valcea),

· M-rea Govora( Valcea), M-rea Dintr-un Lemn(Valcea), M-rea Mamu, (Valcea), Schitul Dobrusa(Valcea), M-rea Clocociov(Olt), M-rea Brancoveni(Olt),

· M-rea Mainesti(Olt), M-rea Caluiu(Olt), M-rea Popanzalesti(Olt), M-rea Carcea(Dolj), M-rea Jitianu(Dolj- langa Craiova), M-rea Strehaia(Mehedinti), M-rea Dealu Mare(Gorj), M-rea ,,Sf. Treime” Stramba-Jiu,

· M-rea Camaraseasca(Gorj), M-rea Tg. Logresti(Gorj), M-rea Polovragi(Gorj), M-rea Crasna), TRANSALPINA, M-rea Oasa(Alba)

· , M-rea Tet(Alba), M-rea Strungari(Alba),M-rea Afteia- Cioara(Alba), M-rea PRISLOP- la mormantul Pr. Arsenie Boca(Hunedoara), M-rea Ghelari(Hunedoara), M-rea Crisan- Vaca(Hunedoara),

· Schitul Criscior(Hunedoara), M-rea Lupsa(Alba),

M-rea Sub Piatra, Salciua(Alba), Schitul Posaga( Alba), M-rea Baisoara(Cluj),

M-rea Floresti(Cluj), M-rea Sanmartinul de Campie(Mures), M-rea Nima Raciului(Mures), Petricani

Ajutorul preţios al mamelor - Sf. Nectarie din Eghina

2012-04-29T22:35:00.000-07:00

În urma problemelor de sănătate cu care ne confruntăm în casă am ajuns să facem cunoştinţă cu Sf. Nectarie. Tot citind despre minunile făcute de el, am găsit această mărturie

impresionantă şi demnă de ţinut minte (ca toate minunile, de altfel). Să luăm aminte...

O minune savarsita de Sfantul Nectarie in iulie 2006.

Marturia unei preotese din Sibiu

Sunt o fiinţă fericită! Fericită în primul rând pentru că Preabunul Dumnezeu m-a învrednicit să-L cunosc din fragedă pruncie, că a îngăduit să port numele Preasfintei Maicii Sale, apoi că mi-a dăruit bucuria maternităţii, prin cele trei fetiţe minunate: Anastasia (5 ani), Daria (3 ani) şi Nectaria (1 an) şi că în cele mai grele momente ale vieţii m-a purtat El Însuşi pe braţe prin sfinţii Săi, pe care i-a rânduit făcători de minuni şi doctori fără de arginţi tuturor celor care îi cheamă cu credinţă în ajutor.

Am văzut cu ochii mei fapte minunate săvârşite de unii dintre aceşti <> care, deşi mutaţi cu sufletul la cer, n-au uitat de noi cei de pe pământ, ci fie şi-au lăsat trupul îndumnezeit drept altar de închinare izvorâtor de tămăduiri trupeşti şi sufleteşti, fie au lăsat ca prin prăznuirea lor sau prin simpla pomenire a numelui lor, binecredincioşii aflaţi în nevoi, să-şi găsească de îndată izbăvirea. Aş aminti aici pe cei faţă de care nutresc o evlavie mai deosebită datorită grijii lor speciale faţă de noi: Sfântul Mare Mucenic Mina – izbăvitorul de pagube şi aducătorul lucrurilor furate sau pierdute, Sfânta Mare Muceniţa Varvara – patroana copilăriei

mele, Sfinţii Mucenici Gurie, Samona şi Aviv (+ 15 nov, Edesa), Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina din Lesbos (+1463; martirizaţi de turci) şi, nu în ultimul rând, SFÂNTUL NECTARIE al Eghinei, grabnic ajutătorul şi aducătorul de blândeţe, pace şi bucurie în case şi în suflete.

Demn de remarcat este faptul că deseori sfinţii ne caută ei pe noi, înainte ca noi să dăm de ei. Aşa s-a întâmplat cu Sfântul Nectarie: “m-a căutat” în anul I de Facultate prin cineva care dorea o traducere succintă a vieţii Sfântului din franceză în română. Atunci auzisem pentru prima dată de acest mare taumaturg dăruit de Dumnezeu grecilor şi întregii lumi. Dar, din păcate, nu l-am pus la inimă. Am luat doar cunoştinţă de existenţa lui şi l-am uitat. Au trebuit să treacă încă 10 ani ca să mă întâlnesc efectiv cu dânsul.

Şi aceasta s-a petrecut pe 19 octombrie 2003, ziua în care am adus-o pe lume pe Daria. Înainte cu câteva ore de a naşte (deşi mai aveam încă o săptămână până la termen), printr-un telefon providenţial, bunele şi grijuliile mele surori mă înştiinţează că Sfântul Nectarie ajută pe toate femeile însărcinate care se roagă lui să nască în mai puţin de o oră. Până în acel moment ştiam despre Sfânt că este vindecător de cancer. Nimic mai mult. Aveam să constat, la scurt timp, că dacă nu-l strigam pe Sfânt în chinurile cumplite ale naşterii, aceasta n-ar fi durat numai 50 minute – spre marea surprindere a mea şi a personalului medical, iar eu nu aş mai fi fost acum în viaţă. Până la orele 22.00 nu am avut nimic, nici o durere. La 22.50 mă aflam deja în faţa miracolului: o fetiţă superbă, cu ten curat rozaliu, blondă, cu ochii albaştri... Nu-mi venea să-mi cred ochilor! I-am pus numele Daria pentru că 9 luni de zile mi-a stăruit în minte numele acestei Sfinte (+19 martie), dar încă pe masa de naştere fiind, nu am rezistat să nu-i făgăduiesc Sfântului Nectarie că dacă Dumnezeu îmi va mai dărui o fetiţă îi voi pune numele lui.

Timpul a trecut ...şi în primăvara anului 2005 eram din nou însărcinată. Ce-i drept, aceasta mă luase pe nepregătite. Planurile mele de viitor se îndepărtau unul câte unul, semn că voia lui Dumnezeu era alta. Starea de rău general, greţurile teribile, durerile abdominale m-au îndreptat, vrând-nevrând, spre medicul ginecolog care, în urma unei ecografii, a declarat soţului meu: “Soţia dumneavoastră are o sarcină extrauterină. Trebuie neapărat operată, altfel există riscul ca una din trompe să explodeze, iar doamna să ajungă în stare de şoc la spital. Mâine dimineaţă o voi opera chiar eu. Vă aştept cu o confirmare”. Am rămas cu gura căscată. Nu am putut lua nici o decizie imediată. Şi cum oare aş fi acceptat operaţia când ştiam că aş săvârşi un păcat la fel de mare precum avortul? Am ajuns acasă bântuită de gânduri şi de mustrări de conştiinţă : “Să fie o atenţionare a lui Dumnezeu că nu am primit de la bun început <> cu bucurie, cu linişte, cu recunoştinţă, că m-am întristat, că m-am descurajat? De ce a îngăduit pentru mine această încercare? Sigur, am greşit! Acum ce voi face? Voi avea atâta credinţă încât să merg înainte aşteptând clipa fatală şi lasându-mă cu totul în mâinile Ştiutorului a toate? Te-am mâniat, Doamne, iartă-mă!” – strigam în străfundurile fiinţei mele. Şi mi-am amintit din nou de Sfântul Nectarie. „Îl voi lua ca mijlocitor. El e cel mai potrivit pentru situaţia în care mă aflu. De va voi, va putea preschimba răul în bine...“ – mi-am spus cu o oarecare vioiciune de spirit. M-am aşezat în genunchi şi i-am citit acatistul cu lacrimi, rugându-l stăruitor să-l treacă pe copilaş “pârleazul”, aducându-l în mediul lui propice de dezvoltare. Ce nu e cu putinţă la Dumnezeu? După acest “botez” al conştiinţei m-a împins sufletul să-i făgăduiesc încă o dată că, dacă va decurge totul firesc, copilaşul îi va purta numele, iar minunea o voi propovădui verbal şi în scris ca să cunoască toţi cât de “minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”. După 48 de ore m-am prezentat cu un bilet de urgenţă la un alt doctor pentru o nouă ecografie. Nu mai aveam cum să stau liniştită acasă. Am intrat cu prioritate, şi, după efectuarea examenului clinic de rigoare, doctorul mi se adresează zâmbind: “Despre ce urgenţă e vorba? Sarcina este absolut normală, la locul ei...Totul e OK”. Am tresărit de uimire... Bătăile inimii mele se armonizau într-un dans înălţător cu bătăile grăbite şi vesele ale micuţei inimioare. Am răsuflat uşurată şi profund mulţumită. Parcă mă întorsesem dintr-o bătălie. Purtam steagul biruinţei obţinute de marele meu binefăcător, Sfântul Nectarie, al cărui nume îmi revenea necontenit pe buze.

A sosit cu paşi repezi şi praznicul Sfântului (9 nov), zi în care am purces spre racla cu părticica din sfintele sale moaşte, adăpostită de Biserica Spitalului TBC din Sibiu. Până în acea zi nu am ştiut că Sibiul are o asemenea avuţie. A avut grijă Sfântul şi de data aceasta să ne cheme la el ca să-l putem “îmbrăţişa” prin rugăciune. Naşterea era programată la sfârşitul lunii, dar mă bucur să cred că Sfinţii Gurie, Samona şi Aviv “s-au înţeles” cu Sfântul Nectarie să aibă şi ei o contribuţie la fericitul eveniment. Am născut chiar de praznicul lor (15 nov), în prima zi a Postului Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. La ora 10.00 dimineaţa, când s-au înteţit durerile, m-a sunat sora mea cea mică încredinţându-mă că imediat va începe să citească Acatistul Sfântului Nectarie. La 10.30 punct, când ea a terminat Acatistul, şi-a făcut apariţia “zâna zorilor”, minunata Nectaria, care, printr-un ţipăt unic şi de neuitat, ne dădea de veste că a părăsit întunericul pântecelui matern, dornică de lumina neînseratului soare. Încă nu coborâsem de pe “masa de jertfă” când a trebuit să depun mărturie despre adevăratul nostru Salvamar. “Nectaria sau Nectarina?” – mă întreabă doctorul mirat. “NEC-TA-RIA!” – îi răspund silabisit şi complet epuizată. “Dar ce nume e ăsta? N-am mai auzit...”. Pe moment m-a ispitit gândul să-i dau un răspuns simplu, real şi străin de tainică realitate a comuniunii noastre cu lumea cerească (ex: “în compensarea amărelilor groaznice pe care le-am avut în timpul sarcinii...”), dar conştiinţa nu m-a lăsat: “De la Sfântul Nectarie, care a vindecat-o pe fetiţa mea cea mare de o boală grea şi care m-a ajutat la naştere...” “Cine e? E mort sau viu?” – continuă să mă interogheze uimit doctorul. “Şi una şi alta. E un sfânt al secolului trecut, ale cărui sfinte moaşte se află în insula Eghina din Grecia şi o parte chiar la noi în ţară. A fost profesor, mitropolit, sfânt!...”. “Şi cum comunicaţi: în greacă sau în română? Ştie şi limba română?”. “Ştie toate limbile pământului, domnule doctor!”. “ Ei, lasă-mă! Cum aşa?”. L-am lăsat..., dar în grija Sfântului Nectarie, să-l călăuzească cum ştie el spre adevăr.

Dar să revin la dulcea mea Nectarie, cu câteva remarci: o privesc şi nu mă mai satur. Nu pentru că îi sunt mamă, ci asta o spun toţi cei cu care ne întâlnim. Sper să nu fiu prea îndrăzneaţă dacă afirm că chipul ei are multe în comun cu chipul Sfântului Nectarie: ochii mari, albaştri, extrem de blânzi, sprânceana stângă mai coborâtă decât cea dreaptă, zâmbetul galeş şi suav. “Copiii <> sunt cei mai reuşiţi” – mi-a şoptit odată un preot sibian, tată a 5 copii excepţionali, iar Nectaria a certificat acest lucru. Dumnezeu nu greşeşte niciodată cu noi, dar noi adesea... Dar noi adesea şi iremediabil. Dacă aş fi ascultat de primul glas, aş fi pierdut o comoară mai scumpă decât tot pamântul cu toate bogăţiile lui. Dacă aş fi acceptat condamnabila operaţie şi nu mi-aş fi pus nădejdea în Atotputernicul Dumnezeu, Nectaria acum nu ar mai fi fost. În prezent nu mi-aş mai fi îndulcit văzul, auzul, mintea şi sufletul cu “mierea” îngerească a acestei “albinuţe”, ci m-ar fi aşteptat, fără să ştiu, “cupa” plină de “fiere” a Judecăţii de pe urmă. Slavă Preabunului Dumnezeu, sfinţilor Săi şi îndeosebi Sfântului Nectarie că nu m-au lasat să cad în ispită!
Am amintit mai sus de o altă minune a Sfântului Nectarie şi nu numai a Sfântului Nectarie, ci şi a Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina: tămăduirea primei noastre fetiţe, Anastasia, diagnosticată de la vârsta de 2 ani cu megadori colon şi constipaţie cronică. Clismele regulate pe care am fost nevoiţi să i le facem tot la 2-3 zile timp de 1 an o înspăimântau şi o aduceau într-o stare critică, cu transpiraţii abundente, tremurături, urlete, lacrimi etc. Supozitoarele cu glicerină nu-şi mai făceau de mult efectul. Pe 27 aprilie 2004 am consultat un medic naturist din Bucureşti, după care am fost şi la racla cu moaştele Sfântului Nectarie de la mânăstirea Radu Vodă. De această dată Dumnezeu ne-a pus credinţa la încercare. Minunea întârzia. Au trecut câteva zile. Eram abătuţi şi nedumeriţi. Am citit de câteva ori, împreună cu fetiţa, Acatistul Sfântului Nectarie şi Paraclisul Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina. Aflasem de curând că Sfântul Rafail a vindecat o femeie care suferea de constipaţie cronică şi că Sfântul Nectarie “se pricepea” şi la boli intestinale. În marţea luminată, a 3-a zi de Paşti, când sunt sărbătoriţi Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina, Anastasia a făcut la oliţă fără nici o intervenţie din partea noastră. Nici nu apucasem să-i administrăm tratamentul prescris de doctor. Am să redau cu exactitate dialogul pe care Anastasia l-a avut în februarie 2005 cu sora mea cea mică şi pe care l-am notat imediat:

N: - Am auzit că ai facut la oliţă. Vezi că te-au ajutat sfinţii dacă te-ai rugat?
A: - Da! Am visat că a venit la mine şi m-a ajutat să fac şi m-a împins aşa: hmmm!
N: - Cine a venit la tine?
A: - Sfântul Lafail!
N: - Şi cum arăta?
A: - Avea barbă lungă!
N: - Era mic sau înalt?
A: - Înalt!
N: - Şi cum era îmbrăcat?
A: - Ca tati!
(....)
N: - Ia să vedem, care din aceasta icoană?
A: - El! (l-a arătat exact pe Sfântul Rafail).

Se pare că sfinţii lucrează şi “în echipă”. Nu pentru că nu ar fi în stare să se “descurce” individual, ci pentru că le place smerenia, conlucrarea prietenească, intercomuniunea, ca unii ce sunt părtaşi ai Sfintei Treimi – “structura supremei iubiri”.

Şi în anul acesta (2006) Sfântul Nectarie ne-a avut sub oblăduirea sa. În luna iunie ne aflam în staţiunea Govora. Doamna doctor R.I. ne-a primit ca şi cum ne-ar fi cunoscut de când lumea. Asistenta dânsei era însărcinată; mai avea câteva zile şi trebuia să nască. Amabilitatea amândurora ne-a încurajat să orientăm discuţia spre tarâmul duhovnicesc al credinţei. Le-am povestit propria experienţă cu Sfântul Nectarie, sfătuind-o în special pe doamna asistentă să-l cheme în ajutor la naştere. Şi pentru ca să se convingă de cele spuse, le-am dăruit câte o carte cu viaţa, minunile şi Acatistul Sfântului. Apoi am urcat cu fetiţele cele mari la ultimul etaj. În ziua aceea mai aveam de făcut încă o procedură. Dar înainte de a o finaliza, din ispita şi răutatea diavolului care n-a suportat propovăduirea noastră, fetiţele au ieşit cu un minut mai repede. Am auzit în curând ţipete şi inima mi-a fost cuprinsă de nelinişte. Presimţeam că s-a întâmplat ceva rău. Când am coborât, Daria se afla în braţele unei femei care împreună cu doamna doctor R.I. ne-au spus, speriate, că fetiţa a alunecat pe scări şi s-a rostogolit de sus până la parter întocmai “ca un dovleac” şi, spre marea lor surprindere, n-a păţit nimic. Eu însămi am pipăit-o, am scuturat-o, am întors-o “pe toate părţile”: nici o lovitură, nici o vânătaie. Când am părăsit incinta spitalului, a început să zburde ca de obicei. Am ajuns în parc ca să ne întâlnim cu mama, care o avea în grijă pe Nectaria. Şi mama era oarecum tulburată. Ce se întâmplase? În acelaşi timp în care Daria căzuse, în căruciorul în care dormea Nectaria era gata-gata să intre o maşină care virase foarte aproape de banca pe care stătea mama. Câţiva centimetri în plus şi accidentul era inevitabil. Ne-a păzit însă Sfântul Nectarie, drept mulţumire....

Şi încă ceva foarte important: 7 luni de zile Nectaria nu dormea noaptea, iar ziua dormea doar 15-20 de minute. I-am administrat şi Romergan, dar degeaba. Căpătasem o oboseală cronică, vecină cu nebunia. Nu ştiam ce are. Mă scula din oră-n ora, certându-mă parcă... Cauza? Am făgăduit CEVA şi nu m-am ţinut de cuvânt, amânând în permanenţă din diverse motive. În momentul în care am început să scriu, Nectaria a început să doarmă. Concluzia? FĂGĂDUINŢELE FĂCUTE SFINŢILOR TREBUIESC ÎNDEPLINITE IMEDIAT, altfel apar atenţionările.
Binecuvântat eşti Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale! Amin.

Notă: Am primit de la o preoteasă iubitoare de Hristos relatarea de mai sus, pentru a o face publică. Îi rog pe creştinii care o vor citi să încerce să o răspândească mai departe, printată, xeroxată, (sau chiar trimisă prin e-mail-uri) pentru că mulţi au nevoie de ajutorul Sfântului Nectarie.
(Danion Vasile)

Convorbiri duhovnicesti cu noii Sfinti romani

2012-03-24T13:53:00.000-07:00

- De cate feluri este suferinta in lume?

De doua feluri: suferinta trupeasca si suferinta morala, adica sufleteasca, precum mustrarea de constiinta, intristarea, deznadejdea, indoiala, mania, ura etc. Suferintele omenesti se pot imparti inca in doua parti: unele spre indreptarea si lamurirea celor buni si altele spre pedeapsa si arvunirea osandei vesnice a celor rai (Calauza predicatorutui de Dr. C. Chiricescu si Pr. C. Nazarie, pag. 291-293).

- Pentru ce este atata suferinta pe pamant?

Zice dreptul Iov: " Omul este nascut pentru suferinta " (Iov 5, 7). Iar Sfantul Pavel zice ca " toate fapturile sunt in suferinta " (Romani 8, 21). Suferintele din lume sunt urmare a caderii omului din rai ( Facere 3,16). Suferintele sunt urmari ale pacatului (Iov 4, 8; Psalm 7, 14-16; Pilde 22, 8; Ieremia 4, 18). Suferintele sunt pedepse pentru pacate (Levitic 26, 24-28; 2 Regi 7, 14). Dar de vom primi toate suferintele cu rabdare si multumire, ne vor aduce mare folos duhovnicesc, spre mantuirea sufletului. In general, vedem ca cu cat se inmultesc pacatele si rautatile in lume, cu atat se inmultesc suferintele, adica foametea, cutremurele, razboaiele, bolile de tot felul si moartea. Grija noastra, a crestinilor, este sa parasim pacatele, sa ne impacam mereu cu Dumnezeu si sa avem frica de Dumnezeu, smerenie si rabdare si atunci toate suferintele noastre se vor imputna si ne vor fi de mare folos spre mantuire.

- Suferinta este o arvuna a muncilor vesnice sau o ispasire a pacatelor? Care este ratiunea si scopul suferintei?

Scopul suferintei pentru crestini este unul singur: ispasirea pacatelor pe pamant prin tot felul de boli, necazuri si dureri, spre curatirea si mantuirea sufletului. Pentru cei rai care nu voiesc sa se indrepteze, sa se pocaiasca, suferinta de pe pamant ramane ca o arvuna a suferintelor celor vesnice. Iar pentru cei ce primesc suferinta cu rabdare si cu multumire de la Dumnezeu si se intorc la pocainta, suferinta, de orice fel ar fi, este cea mai buna cale de indreptare si ispasire a pacatelor, izbavindu-i prin aceasta de chinurile cele vesnice.

Noi vedem ca cei care sufera mai mult pe pamant, sunt mai impacati cu constiinta, mai buni, mai tari in ispite, mai aproape de Dumnezeu si se mantuiesc mai usor, precum dreptul Iov, saracul Lazar, Sfintii Apostoli, mucenicii, cuviosii si atatia altii. Iar cei care traiesc bine, sunt sanatosi, au averi si tot ce doresc pe pamant, sunt de obicei slabi in credinta, nemilostivi, tirani, lacomi, egoisti, se tem de moarte si mor in pacate grele, spre osanda vesnica.

Suferinta ne este randuita de sus spre mantuire, spre iertarea pacatelor si spre crestere duhovniceasca, numai daca o primim cu multumire, ca din mana lui Dumnezeu, precum spune si proorocul David: " Toiagul Tau si varga Ta, acestea m-au mangaiat " (Psalm 22, 5). Deci, toiagul si varga suferintei, pe cei buni si credinciosi ii mangaie, ii sporeste in fapte bune, ii curateste de pacate si-i invredniceste de mai mare cununa si rasplata in cer. Iar pentru cei rai, toiagul suferintei este chemare de pocainta, este pedeapsa peste pedeapsa si frau in gura, pentru ca nu voiesc sa se apropie de Domnul (Psalm 31, 10).

- Cum trebuie sa rabdam boala, nedreptatea, ocara, saracia si orice fel de suferinte pe pamant?

Mai intai sa avem credinta ca suferinta, de orice fel ar fi ea, ne este randuita de Dumnezeu, Tatal nostru cel ceresc, spre mantuire, iar nu spre osanda vesnica. Apoi, s-o primim cu rabdare si multumire. Iar rabdarea noastra trebuie sa fie insotita de cuviosie si infranare (2 Petru 1, 6-7); sa fie insotita de bucurie (Coloseni 1, 11)si de nadejde. Rabdarea in suferinta sporeste in noi prin rugaciune, prin spovedanie si Sfanta Impartasanie; prin citirea cartilor sfinte, prin cugetarea la patimile Domnului nostru Iisus Hristos si ale tuturor sfintilor Lui; prin cercetarea celor ce sunt in suferinte mai grele decat ale noastre si prin cugetarea la fericirea vesnica in rai. Pentru ca alta cale de mantuire nu este decat numai prin cruce, prin suferinta, prin rabdare si jertfa, precum spune Mantuitorul " Intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre " (Luca 21, 19). " Cel ce va rabda pana in sfarsit acela se va mantui " (Matei 24, 13).

- Din ce pricini sufera copiii nevinovati? Ce pacate ispasesc ei?

Citim la Iesire: " Dumnezeu este ravnitor. El rasplateste pacatele parintilor in fiii lor pana la al treilea si chiar al patrulea neam " ( Iesire 20, 5). Si iarasi: " Dumnezeu aduce faradelegile parintilor peste fii, si peste fiii fiilor, pana la al treilea si al patrulea neam " (Iesire 34, 7; Deuteronom 5, 9; Psalm 36, 28;108, 13; Isaia 14, 21). Marele prooroc Ieremia zice: " Tu arati mila la mii si pentru faradelegile parintilor rasplatesti in sanul copiilor lor dupa ei " ( Ieremia 32, 18; Numeri 14, 18; Iov 5, 4; 21, 19; Isaia 13, 16). Proorocul Isaia zice: " Pregatiti macelul feciorilor din pricina faradelegilor parintilor lor (Isaia 14, 21).

Asadar, din aceste marturii ale Sfintei Scripturi se poate intelege destul de clar din ce pricina sufera copiii cei nevinovati si ale caror pacate le ispasesc ei.

- Cum alina Biserica suferinta omeneasca si ce datorie are crestinul fata de cei in suferinta?

Biserica alina si vindeca suferintele oamenilor prin tot felul de rugaciuni catre Prea Bunul Dumnezeu (Deuteronom 4, 29-31; II Paralipomena 7, 13, 16; Psalm 33, 17; 49, 15-16; 90, 15-16; Isaia 19, 22; Iacob 5, 14). Biserica a randuit diferite rugaciuni pentru alinarea suferintei. Cea mai importanta rugaciune pentru cei bolnavi este Taina Sfantului Maslu, precum si diferite molifte pentru dobandirea sanatatii.

Crestinul are o mare datorie fata de cei din suferina, ca sa-i ajute dupa a sa putere, atat prin mijloacele materiale, precum: imbracaminte, hrana, ospatare, ingrijire, bani etc., cat si prin mijloace spirituale, precum: rugaciune pentru cei bolnavi, imbarbatare prin cuvinte duhovnicesti, compatimiri, mangaiere etc, asa cum ne invata Sfantul Apostol Pavel care zice: " Bucurati-va cu cei ce se bucura si plangeti cu cei ce plang " ( Romani 12, 15).

- Ce intelegem prin ispite si de ce este lasat omul sa fie ispitit?

Ispitele sunt incercari care vin asupra omului de la diavol si de la slugile lui, oamenii cei rai (Iacob I, 13; Matei 4, 1; 16, 23; Marcu 8, 33; I Corinteni 7, 5; II Corinteni 11, 3; I Tesaloniceni 3, 5). Omul este ingaduit de Dumnezeu sa fie ispitit " spre incercarea dragostei fata de Dumnezeu " (Deuteronom 13, 3); spre incercarea supunerii noastre ( Deuteronom 8, 2); spre incercarea nedoririi de castig (Iov 1, 9; 12). De fapt, ispitele corespund intotdeauna slabiciunii firii omenesti. Celor mai tari in credinta, le randuieste Dumnezeu ispite mai grele, ca sa sporeasca in sfinftenie si sa se invredniceasca de cununi mai mari. Iar celor mai slabi in credinta si rabdare le randuieste pronia divina ispite usoare, ca sa le poata birui si sa nu deznadajduiasca. Iata ce spune Sfantul Apostol Pavel: " Ispita pe voi nu va ajuns, decat ispita omeneasca. Dar credincios este Dumnezeu care nu va va lasa pe voi sa va ispititi mai mult decat puteti; ci impreuna cu ispita va face si sfarsitul ei, ca s-o puteti suferi " (I Corinteni 10, 13). Acelasi lucru spune si proorocul David: " Nu va lasa Domnul toiagul pacatosilor peste soarta dreptilor pana la sfarsit, ca sa nu-si tinda dreptii spre faradelegi mainile lor " (Psalm 124, 3). Dreptul Iov spune ca cei credinciosi sunt impovarati cu diferite ispite prin ingaduinta lui Dumnezeu (Iov 7, 8; Iacob l, 2; I Petru l, 6). Dar niciodata Dumnezeu nu ingaduie la cei alesi ispite peste puterile lor.

- Care sunt adevaratele izvoare ale ispitelor?

Trei sunt izvoarele ispitelor: " Pofta truputui, pofta ochilor, trufia vietii ", cum spune Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan (I Ioan 2, 16); sau: " iubirea de placeri, iubirea de slava si iubirea de argint, din care se naste tot raul ", cum spune Sfantul Ioan Damaschin (Filocalia, vol. IV, p. 188). Cu aceste trei feluri de ispite a incercat satana sa-L ispiteasca si pe Hristos (Matei 4, 2-11).

- Care sunt dusmanii ce ne lupta si ne ispitesc pana la moarte?

Trei sunt dusmanii care ne lupta pana la moarte: diavolul, placerile lumii si trupul. Toti acesti trei dusmani ne lupta prin ispite de tot felul si putini sunt acei crestini care reusesc, cu darul lui Hristos, sa iasa biruitori in lupta cu ispitele si placerile acestui veac. Ca " de n-ar pazi Domnul cetatea, in zadar ne-am osteni ", zice Duhul Sfant prin gura psalmistului. Dar, ajutandu-ne Mantuitorul, ''nimenea nu va strica cetatea noastra " (Antifon, glas 3).

- Care sunt cele mai mari ispite cu care ne lupta acesti trei dusmani ai sufletelor noastre?

Diavolul, izvorul a tot raul, ne ispiteste direct indeosebi cu ganduri de necredinta, de hu!a, de indoiala, de deznadejde, de mandrie si de slava desarta. Iar indirect, diavolul ne ispiteste prin oameni cu ganduri de trufie, de slava desarta, de manie si desfranare; cu iubirea de argint, cu lacomia de avere, cu invidia, cearta, osandirea, limbutia si altele. Prin trup ne ispiteste diavolul cu lenevirea, lacomia pantecului, betia, desfranarea, moleseala vointei, nesimtirea inimii, trandavia si altele de acest fel.

- Din cate parti este ispitit crestinul?

Dupa marturia Sfantului Meletie Marturisitonul, crestinul este ispitit de diavolul din opt parti, si anume :

De sus ne ispitim cand ne silim la nevointe si virtuti peste puterile noastre proprii. Adica post pana la epuizare, osteneala peste masura a trupului, priveghere de toata noaptea si alte fapte bune la care abia ajung cei desavarsiti. De jos ne ispitim de diavoli prin moleseala si lenevire la lucrarea faptelor bune, slabindu-ne astfel vointa, ratiunea, mustrarea constiintei, barbatia si staruinta in lupta cea duhovniceasca. Din stanga ne ispitesc diavolii prin patimi trupesti de tot felul, prin betie, lacomie, zgarcenie, manie, ura, razbunare si tot felul de rautati trupesti si sufletesti. Se numesc asa pentru ca vin direct de la diavolul si fiecare isi da usor seama de cursele celui viclean. Din partea dreapta ne ispitesc diavolii prin patimi sufletesti si rationale subtiri, greu de deslusit si foarte greu de cunoscut si biruit, cum sunt: mandria, trufia, parerea de sine, slava desarta, osandirea altora, razvratirea mintii, neascultarea, egoismul, eresurile, sectele, increderea prea mare in mila lui Dumnezeu, cugetarea inalta, hula, indoiala, necredinta, visurile, vedeniile, vrajitoria etc. Aceste patimi, avand la temelie mandria din care a cazut Lucifer in adanc, sunt foarte cu anevoie de cunoscut si tamaduit.

Din fata ne ispitesc si ne tulbura diavolii cu nalucirea celor viitoare, adica ne arunca in griji, in banuieli asupra altora si in osteneli trupesti peste puteri pentru " ziua de maine ", ca si cum Dumnezeu nu ne-ar purta de grija in toata viata. Cei ispititi de aceste ganduri aduna averi pentru batranete, se ostenesc numai pentru viata aceasta, se tem cá nu vor avea ce manca si ce bea, isi avorteaza copiii, spunand ca nu vor avea cu ce-i hrani, se cearta pentru averi, sunt foarte zgarciti si iubitori de bani, nu fac milostenie si sunt egoisti.

Din spate ne ispitesc diavolii cu aducerile aminte ale pacatelor si patimilor care ne-au stapanit in tinerete, indemnandu-ne sa le facem din nou. Ca ne aduc aminte diavolii de persoanele cu care am pacatuit, de locul in care am gresit, de pricinile pacatelor care ne-au stapanit. Ne aduc aminte de cei cu care am fost certati, de cuvintele cu care ne-au suparat, ca sa incepem din nou a-i uri; ne aduc aminte de pacatele trupesti pe care le-am facut, de fetele care ne-au smintit, de betii si alte rautati din trecut, imboldindu-ne vointa sa cadem in aceleasi pacate de care cu greu ne-am izbavit.

Dinlauntru, adica din inima, ne ispitesc vrajmasii cei nevazuti cu toate patimile care stapanesc inima, precum: mania, rautatea, pofta, razbunarea, impietrirea, zavistia, mandria si celelalte, cum spune Domnul: " Iar ce iese din gura, iese din inima, si acestea spurca pe om. Caci din inima ies gandurile cele rele, uciderile, desfranarile, marturiile mincinoase, hulele... " (Matei 15, 18-19). De aceea si proorocul David se ruga, zicand: " Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si Duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele " (Psalm 50, 11).

Din afara ne ispitesc si ne biruiesc diavolii prin cele cinci simturi, care sunt ferestrele sufletului. Mai ales prin vedere, prin auzire si prin limba. Despre ispitele ce intra in inima prin simturi auzim pe proorocul Isaia, zicand: ' " Doamne, a intrat moartea prin ferestrele noastre ". Despre ochi zice Mantuitorul: " Cela ce cauta spre femeie spre a o pofti pe ea, iata, a preacurvit cu dansa intru inima sa " (Matei 5, 28). Iar despre limba auzim pe apostolul Iacob, zicand: " De nu greseste cineva in cuvant acesta este barbat desavarsit, putemic a-si infrana si tot trupul " (Iacob 3, 2).

Iata, dar, ca din toate partile arunca satana sagetile ispitelor asupra noastra, cautand sa ne raneasca prin pacate si sa ne traga in pierzare: Noi, insa, suntem datori sa ne marturisim toate cugetele cele rele la duhovnic si sa alungam de la noi ispitele diavolului cu rugaciunea, cu postul, cu smerenia, cu pazirea mintii si cu citirea cartilor sfinte. Iar daca, totusi, sagetile ispitelor nu se indeparteaza de la noi este semn ca radacinile patimilor sunt vii in mintea noastra. Este semn ca inca nu ne-am spovedit curat gandurile si a odraslit pacatul in noi. In acest caz este nevoie de mai fierbinte rugaciune, cu lacrimi si post, pana nu pune pacatul stapanire pe noi. (Dupa Razboiul nevazut, de Sfantul Nicodim Aghioritul, ed. 1937, pag. 82).

- Care sunt ispitele cel mai greu de canoscut si de biruit?

Cel mai greu de cunoscut si de biruit sunt ispitele cele rationale ale sufletului, adica: gandurile de hula, de indoiala in credinta, de deznadejde; apoi ispita parerii de sine, cugetarea inalta de sine, increderea in sine si altele. Iar dintre ispitele trupesti, cel mai greu de biruit si cel mai primejdios este gandul desfranarii, pentru ca este legat de fire, de trup. Apoi, pentru ca cel ce se mandreste intru sine este lasat de Dumnezeu sa cada in desfranare. De aceea Sfintii Parinti ne poruncesc sa fugim de orice prilej de desfranare, de orice cuget trupesc, pana nu devine pacat, sa ne ferim de orice persoana care ne sminteste si ne impinge spre cumplitul pacat al desfranarii.

- De ce are satana atata ura asupra omului si de ce ii ingaduie Dumnezeu sa ispiteasca si sa amageasca prin pacat faptura Sa?

Satana nu are putere si dezlegare sa stapaneasca, sa insele sau sa sileasca vointa omului la pacat. El numai il ispiteste prin tot felul de mestesuguri, naluciri, aduceri-aminte, prin imaginatii, prin simturi, prin slabiciunile firii, prin placeri, prin ganduri. Satana niciodata nu se arata omului in fata, nu se descopera direct ca dusman al omului. Ci il lupta pe ascuns, indirect sau prin oamenii rai, folosind tot felul de mestesuguri diavolesti, ca sa nu fie descoperit ca el insusi doreste caderea si pierzarea noastra. El se numeste ispititor si tatal minciunii, pentru ca prin ispite si prin curse mincinoase ne trage la pacat. Satana doar forteaza vointa noastra, atata patimile si pornirile trupesti si sufletesti ale firii noastre, creaza ocazii de pacat, ne aduce mereu aminte de caderile noastre, dar nu are voie si dezlegare de la Dumnezeu sa ne sileasca la pacat, ca atunci noi n-am avea nici o vina, nici o osanda si nimeni n-ar scapa de cursele lui. Insa, daca omul slabeste in vointa si rugaciune, daca se indulceste de momelile diavolului si accepta pacatul, atunci nu diavolul este de vina, ci omul. De aceea i s-a randuit inger pazitor ca sa-l ajute, i s-a dat harul Duhului Sfant ca sa-l intareasca, i s-a randuit Biserica, spovedanie, adica baie de curatire a pacatelor si duhovnic sa-l dezlege si sa-l sfatuiasca. De aceea i s-a hotarat plata, daca biruieste, sau osanda, daca este biruit.

Dumnezeu a ingaduit diavolului sa ispiteasca pe om, ca sa-l faca mai tare in credinta, ca omul sa-si puna toata nadejdea mantuirii numai in Dumnezeu, iar nu in puterile sale si ca omul credincios sa-si agoniseasca mai multa plata de la Dumnezeu. Dumnezeu lasa pe satana sa-l ispiteasca pe om, dar niciodata nu ingaduie diavolului sa-l ispiteasca mai presus de puterea credintei sale (I Corinteni 10, 13). Numai pe cel mandru si necredincios il lasa Dumnezeu sa fie ispitit de diavoli peste puterile sale, ca sa-l smereasca si sa ceara ajutorul lui Dumnezeu si al slujitorilor Lui. Omului insa i s-a dat putere sa se impotriveasca diavolului, sa-l biruiasca si sa-l alunge de la el (Efeseni 6, 11; 6, 16; Iacob 4, 7; I Petru 5, 9).

- Care sunt cele mai importante arme cu care biruim ispitele diavolului?

Doua sunt cele mai putemice arme cu care biruim toate cursele si ispitele diavolului. Intai este sfanta rugaciune si apoi smerenia. Noi ne rugam neincetat Tatalui ceresc, zicand: " Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel viclean " (Matei 6, 13). Adica cerem Tatalui sa nu ne lase in ispite peste puterile noastre si sa ne izbaveasca de toate cursele diavolului cele pline de viclesug. Deci, in orice vreme de ispita trebuie sa ne rugam staruitor, cu lacrimi, cu post si cu zdrobirea inimii. Sfintii Parinti ne recomanda sa zicem permanent rugaciunea lui Iisus, mai ales in timp de ispita, ca numele Domnului, ca o sabie scoate din inimile noastre si taie ispitele vrajmasului.

A doua arma foarte puternica impotriva ispitelor diavolesti este smerenia. Auzi ce zice David: " Smeritu-m-am si m-am mantuit " (Psalm 114, 6). Cand suntem invaluiti de ispite si patimi sa ne smerim din inima, adica sa ne socotim cei mai pacatosi, zicind ca pentru pacatele si mandria noastra suntem ispititi, si atunci va fugi diavolul de la noi, ca cel mai tare este ars vrajmasul de smerenie, de rugaciunea cu lacrimi si de post. Alte arme in vreme de ispite sunt: rabdarea ispitelor cu barbatie, spovedania deasa a gandurilor, citirea cailor sfinte, ocolirea pricinilor de pacat. Sfanta Impartasanie, tacerea, instrainarea de cele pamantesti si altele.

- Care sunt foloasele ispitelor in lupta noastra cu vrajmasul diavol?

Primul folos este ca fara de ispite si fara de lupta cu ispitele nu ne putem mantui, nici nu avem pentru ce sa fim incununati. Fara ispite si lupta duhovniceasca nu este posibila mantuirea sufletului. De aceea zicea un parinte din pustie: " Inlatura ispitele si nu se va mantui tot omul " (Pateric, ed. 1930).

Apoi, ispitele ne deprind mestesugul luptei duhovnicesti, ne calesc in viata, ne ajuta sa crestem sufleteste. Ispitele ne sporesc credinta, ne invata si ne silesc sa ne rugam mai mult. sa fim priveghetori si silitori la biserica, la post, la citirea cartilor sfinte; ne trimit mai des la spovedanie, la sfatuire si la Sfanta Impartasanie. Ispitele ne smeresc, ne arata cat suntem de slabi si neputinciosi, cand suntem singuri. Ispitele sporesc rabdarea, rugaciunea, lacrimile, smerenia si credinta noastra. Iata ratiunea, scopul si folosul ispitelor pe pamant.

- Parinte Cleopa, ce este vajitoria si de cate feluri este?

Prin cuvantul vrajitorie intelegem invocarea puterii demonice in ajutorul oamenilor, in locul lui Dumnezeu, cu scopul implinirii anumitor dorinti omenesti. Vrajitoria s-a practicat, atat la poporul evreu in timpul Legii Vechiului Testament, cat si la crestinii din Legea Darului, pana in vremea noastra. In Legea Veche a cerut ajutorul diavolului, apeland la vrajitoare, regele Saul, pentru care a fost aspru pedepsit de Dumnezeu. Vrajitori au fost atat Valaam, cat si cei trei magi care practicau astrologia.

Dupa invatatura Sfantului Nicodim Aghioritul, vrajitoria se imparte in mai multe parti si anume :

Vrajitoria propriu-zisa prin care se intelege chemarea diavolilor pentru a descoperi oamenilor comori ascunse, lucruri pierdute si altele de acest fel. Ghicirea, al doilea fel de vrajitorie, prin care unii oameni spun cele viitoare prin semnele din palma, numita " chiromantie " si prin alte obiecte (bobi, carti de joc, cafea, etc). Descantarea, spiritismul, adica chemarea ajutorului diavolilor in camere obscure sau la morminte, pentru a pedepsi pe cei ce sunt in viata. Descantatorii pretind ca cheama sufletele mortilor din iad, precum ghicitorii din timpul Proorocului Samuil (I Regi 28, 3), pentru a afla cele viitoare sau pentru a se razbuna pe cineva. In zilele noastre se practica descantecul in randul credinciosilor, precum stingerea carbunilor, rostirea anumitor cuvinte amestecate cu rugaciuni pentru cei bolnavi, care pretind ca sunt " vrajiti " etc.

Ghitia, adica ghicirea sau vrajitoria prin lucruri sfinte, precum ghicirea prin Psaltire, numita astazi " deschiderea pravilei " ; ghicirea cu obiectele bisericii, cum ar fi resturi de vesminte clericale, cheia bisericii, cenusa din cadelnita, scrierea unor nume pe toaca, pe clopote, pe ziduri de biserica, sau introducerea lor in candele etc. Fermecatoria, adica vrajirea unor tineri spre a se casatori unii cu altii sau a se desparti, prin invocarea ajutorului diavolesc, numita popular " ursita ". Ghicirea prin maruntaiele animalelor, numita " iconoscopia ". In acest fel de vrajitorie intra si visurile, zodiile, ceasurile bune si rele, ghicirea prin membrele trupului, numita si prevestire (tiuitul urechilor, zbaterea ochiului, mancarimea palmelor). Baierele prin care se intelege purtarea la mana sau la piept a unor ate, obiecte (amulete)sau bucati de stofa vopsite spre pazirea de boli, de primejdii si de pagube, dupa ce mai intai s-a invocat asupra lor puterea diavolului. Chematorii de demoni (clindonii)sunt cei ce ghicesc cele viitoare prin chemarea diavolilor. Intre acestia se numara cei ce fac focuri inaintea caselor si sar prin foc, ghicitorii din pantece precum si cei ce ghicesc in maruntaiele animalelor sau iau mana vitelor, vrajitorie ce se practica in zilele noastre. Astrologia este o vrajitorie practicata din cele mai vechi timpuri pana astazi. Prin astrologie se intelege ghicirea celor viitoare prin miscarile stelelor, planetelor, vanturilor, norilor si ale celorlalte fenomene ale universului. Astrologii pretind ca fiecare om are o stea proprie.

Iata cateva din cele mai obisnuite feluri de vrajitorii, unele aproape uitate, altele practicate si in zilele noastre, pe care le combatem si de care trebuie sa fugim, fiind iscodiri diavolesti care amagesc si insala pe multi crestini spre a lor pierzare.

- Poate, intr-adevar, sa ajute diavolul pe oameni prin vraji, mai mult decat ne ajuta puterea si harul lui Dumnezeu?

Sa se stie ca diavolii nu au nici o putere de a vindeca pe cineva, de a descoperi pagube sau pe raufacatori. Ei nu pot niciodata sa faca minuni adevarate, ci numai cu naluciri mincinoase insala pe cei necredinciosi si slabi in credinta. Acest adevar ni-l arata dumnezeiescul parinte Ioan Gura de Aur, zicand :

" Nu vezi cum diavolii n-au putut sa vindece nici chiar pe vrajitorii si fermecatorii care le slujeau lor, de besicile si de bubele date de Moise in Egipt, si pe tine oare au sa te vindece? (Iesire 9, 11). Si daca dracii nu se milostivesc de sufletul tau, cum se vor intrista pentru durerea trupului tau? Daca dracii se silesc sa te izgoneasca pe tine din imparatia lui Dumnezeu, cum te vor izbavi pe tine de boli? Rasuri sunt acestea si basme. Daci nu te amagi, crestine, ca niciodata lupul nu se poate face oaie, nici diavolul nu se face candva doctor. Ca mai lesne poate focul sa inghete si zapada sa incalzeasca, decat diavolul sa te vindece pe tine cu adevarat " (Impartire de grau, pag. 324).

Deci, noi cand ne imbolnavim, sau avem necazuri, sau suntem nedreptatiti, sau avem pagube, sau feciori de casatorit, sau alte greutati in familie, sa nu mai alergam la ajutorul diavolului si al slugilor lui, care sunt vrajitorii si ghicitorii, ci la Biserica sa alergam si la preoti, la rugaciune si la post si indata ne va ajuta Bunul nostru Tata care ne-a zidit caci are mila de noi.

- Care sunt urmarile pacatului vrajitoriei?

Cei ce fac vraji si cei ce alearga la vrajitori fac un mare pacat impotriva Duhului Sfant, caci lasa pe Dumnezeu si cer ajutorul diavolilor. Renunta la rugaciunile Bisericii si intra in casele vrajitorilor. Se leapada de slujitorii lui Hristos, adica de sfintii preoti si se duc la slujitorii satanei. Adica, lasa apa cea vie, preotul si harul mantuirii din Biserica si, pentru interesele lor patimase si omenesti, cer ajutorul vrajmasilor lui Hristos, adica al vrajitorilor si vrajitoarelor. Se leapa de adevar si primesc in loc minciuna, caci toate cuvintele vrajitorilor sunt minciuna si amagire diavoleasca.

Un pacat asa de mare impotriva Duhului Sfant nu se iarta celor vinovati " nici in veacul de acum, nici in cel ce va sa vina ", dupa cum spune Hristos, de nu se vor pocai toata viata. Pentru un astfel de pacat vin asupra celor vinovati, care alearga la vraji, tot felul de rautati si primejdii. Mai intai, mustrarea constiintei ca au lasat pe Dumnezeu si au cerut ajutor vrajmasului lui Dumnezeu. Apoi, este oprirea pentru multi ani de la Sfanta Impartasanie, de la 7 pana la 15, si chiar 20 de ani. Apoi, cei ce cred si alearga la vraji, scot din inima lor darul lui Dumnezeu si aduc in casa lor si inima lor duhul diavolului. Apoi, cei ce fac vraji si cred in ajutorul lor, se leapada de Hristos si se unesc cu diavolul. Apoi, cei ce fac vraji si alearga la acestea nu se cade a se mai numi crestini ci apostati. Apoi, cei vinovati de acest greu pacat sunt pedepsiti de Dumnezeu cu boli grele si fara leac, cu suferina in familia lor, cu pagube si neintelegere, cu saracie si moarte cumplita. Si daca nu se spovedesc la preot si nu-si plang pacatul acesta cu lacrimi toata viata, nu se pot mantui. Vrajitorii si cei ce cred si alearga la ajutorul diavolului, daca nu se parasesc de aceasta si nu se pocaiesc " se leapada cu totul din Biserica ", adica se despart de Hristos si se dau de bunavoie in mainile vrajmasului, iar daca mor in acest pacat, nici nu se ingroapa cu preot, ci asemenea celor pagani si lepadati de credinta, spre vesnica lor osanda in muncile iadului. Iata urmarile grozave ale vrajitoriei.

- Ce canon randuiesc Sfintii Parinti vrajitorilor si celor ce alearga la vraji?

Cel mai aspru pedepseste pe vrajitori Sfantul Vasile cel Mare. Iata ce spune el in canonul 72: " Cel ce se da vrajitorilor, sau unora ca acestora, se va canonisi cu canonul ucigasilor " (Sfantul Vasile, 72; Sfantul Grigore de Nyssa, 3; Laodiceea, 36). El pune pe vrajitori in randul ucigasilor de oameni si a celor lepadati de Dumnezeu, adica ii opreste de cele sfinte de la 10 la 20 de ani. In canonul 65, acelasi sfant Vasile cel Mare, zice: " Femeia ce va fermeca strainii si pe ai sai, (se opreste de cele sfinte)ani 9 si metanii 500 pe zi " (pag. 115). Iar canonul 61 al Sinodului Ecumenic al VI-lea opreste de Sfanta Impartasanie pe cei ce merg la ghicitori, la carti de joc si alte asemenea, spre a afla cele viitoare, timp de sase ani de zile. Iar " daca vor starui in acestea si nu se vor feri de aceste mestesuguri pierzatoare si paganesti, hotaram sa se lepede cu totul de la Biserica, precum si Sfintele Canoane invata... ". Sfantul Ioan Postitorul scurteaza canonul vrajitorilor si al celor ce alearga la vraji, numai la 3 ani oprire de cele sfinte, daca se marturisesc de pacat, daca il parasesc definitiv si daca tin post zilnic pana la orele 3 dupa masa si fac cate 250 de metanii pe zi.

Dar si Sfanta Scriptura arata cat de greu pedepseste Dumnezeu cei ce alergau la vrajitori, ca auzi ce zice: " Pe fermecatori nu-i lasati sa traiasca " (Iesire 22, 18). Si iarasi zice: " Si barbatul sau femeia, oricare dintre ei se vor face descantatori sau vrajitori, cu moarte sa se omoare; pe amandoi cu pietre sa-i ucideti ca vinovati sunt " (Levitic 29, 27). Si iarasi: " Sufletul care se va duce la descantatori sau la vrajitori ca sa curveasca in urma lor, Eu voi intoarce fata Mea impotriva sufletului aceluia si-l voi pierde din poporul lui " (Levitic 20, 6).

Vedem ca pe imparatul Manase l-a pedepsit Dumnezeu cu robie amara si grea in Babilon, ca " trecea pe fiii lui prin foc si facea descantece si felurite vraji si a facut graitori din pantece si vrajitori si a inmultit a face rau inaintea Domnului, ca sa-l inlature pe el de la imparatie " ( II Paralipomena 33; 6). Pe imparatul Saul l-a pedepsit Dumnezeu cu pierderea imparatiei si cu moarte de ocara, pentru ca a lasat pe Dumnezeu si a chemat femeie graitoare din pantece, urmand ghiciturilor ei (I Regi 28, 7). Iar pe imparatul Ohozia s-a maniat Dumnezeu foarte, ca a trimis sa intrebe pe vrajitoarea din Ecron.

- Spuneti-mi mai pe larg despre pacatul ghicirii cu carti sfinte, sau cum se spune " deschiderea pravilei " care se obisnuieste astazi intre credinciosi.

Vrajirea cu lucruri si cu carti sfinte este al patrulea fel de vrajitorie si se cheama " ghitia ". Acesti vrajitori amesteca vrajile lor cu rugaciuni, cu psalmi si alte cuvinte sfinte, adresate catre Maica Domnului si catre sfinti, ca sa poata insela mai usor pe cei slabi in credinta. Acest fel de vraji il obisnuiesc mai ales femeile cele rele, batranele si tigancile pentru a amagi pe cei slabi de minte. Iata ce zice despre acestea Sfantul Ioan Gura de Aur: " Tu zici ca batrana aceea este crestina si omul acela este ghicitor crestin si cand descanta sau deschid cartea, nu zic, nici nu scriu alt nume, decat numele lui Hristos, al Nascatoarei de Dumnezeu si al sfintilor, deci ce rau fac ei? La aceasta iti raspund ca pentru aceasta se cuvine mai cu seama sa urasti pe femeia cea rea si pe acel rau fermecator si ghicitor (din carti), findca folosesc spre ocara si necinste numele lui Dumnezeu. Crestini fiind, lucreaza ca paganii. Pentru ca si diavolii, cu toate ca numesc numele lui Dumnezeu, insa tot diavoli sunt. Unii, voind a se indrepta, zic ca este crestina femeia care a descantat si nimic alta nu zice, fara numai numele lui Dumnezeu. Eu pentru aceea mai vartos o urasc si ma intorc de la ea, ca intrebuinteaza numele lui Dumuezeu spre ocara. Numindu-sc pe dansa crestina, se arata pe sine ca lucreaza cele ale paganilor (Hristoitia, op. cit. p. 305-320).

Cei ce ghicesc prin deschiderea Psaltirii si a altor carti sfinte se opresc de impartasanie pana la 7 ani, pentru ca Psaltirea este o carte sfanta cu multe proorocii in ea, insuflata de Duhul Sfant si este pentru rugaciune, iar nu pentru ghicit si castigat bani spre osanda.

- De ce au cazut crestinii in vrajitorie?

Pentru ca a slabit in ei credinta si frica de Dumnezeu; pentru ca nu se roaga indeajuns crestinii de astazi, ca sa-si implineasca cererile lor prin rugaciune, iar nu prin ghicire; pentru ca nu citesc Sfanta Scriptura sa vada ce osanda ajung pe cei vrajitori si pentru ca nu merg regulat la biserica, nu se spovedesc in cele patru posturi si nu cer la nevoie sfatul si rugaciunile preotului. Mai alearga unii crestini la ghicit pentru ca au uitat fagaduintele pe care le-au dat lui Hristos la Sfantul Botez, cand au spus: " Ma lepad de satana, si de toate lucrurile lui, si de toata slujirea lui... ". De asemenea, mai alearga crestinii la ajutorul diavolului cand nu li se implineste cererea lor la Biserica sau pentru ca uita de moarte si de ziua judecatii lui Hristos.

De aceea, Sfintii Parinti ne indeamna sa alergam numai la Dumnezeu, numai la Biserica si la preoti, iar nu la diavoli si la slugile lor. Iar Sfantul Ioan Gura de Aur ne sfatuieste, zicand: " Va rog, fiti curati de aceasta inselaciune... si cand voiesti a calca pragul casei tale, sa zici mai intai acest cuvant: Ma lepad de tine satana, si de cinstea ta, si de slujirea ta si ma impreun cu tine, Hristoase! Fara cugetarea aceasta niciodata sa nu iesi din casa. Aceasta sa-ti fie toiag, aceasta arma, aceasta cetate de aparare, si impreuna cu aceste cuvinte fa si semnul crucii pe fruntea ta ca asa de te vei inarma pretutindenea, nu numai om, ci chiar diavolul de te va intalni, nu va putea sa te vatame pe tine " ( Hristoitia, pag. 316-317).

- Cum pot crestinii sa se izbaveasca de vrajitorii si de tot felul de farmece izvodite de diavolul?

Cel ce crede cu tarie in Dumnezeu, cel ce se roaga neincetat lui Dumnezeu si alearga regulat la Sfanta Biserica, nu va cere niciodata ajutorul diavolului si vrajitorilor, care sunt vrajmasii lui Dumnezeu. Deci, cei ce au credinta tare in Dumnezeu sa-I ceara neincetat ajutorul. Iar cei slabi in credinta, care au cerut vreodata ajutorul vrajitorilor, daca vor sa se mantuiasca, mai intai sa se spovedeasca de acest pacat si sa ceara canon. Apoi, sa nu mai apeleze la ajutorul satanei in orice nevoie ar fi, ci numai la Dumnezeu sa alerge. Apoi sa se roage cat mai mult cu rugaciuni si lacrimi din inima (Deuteronom 4, 29; Psalm 118, 58; Ieremia 29, 13)si asa cu rabdare si credinta se vor izbavi de vraji si vor primi darul Duhului Sfant.

- Ce sunt visele si vedeniile, care este deosebirea intre ele si de cate feluri sunt?

Va raspund cu cuvintele Sfantului Ioan Scararul, care zice: " Visul este miscarea mintii in vremea nemiscarii trupului. Iar nalucirea (vedenia falsa)este amagirea ochilor cand doarme cugetarea. Nalucirea este iesirea mintii cand trupul vegheaza. Nalucirea este o vedere a ceva fara ipostas (nereal)" (Filocalia, vol. IX, Cuvantul 3, p. 75). Iata dar ce sunt visele si vedeniile. Ele sunt de doua feluri: vise si vedenii bune si rele. Iar deosebirea dintre ele este aceasta: Visele si vedeniile bune sunt de la Dumnezeu, prin care se descopera voia Lui cea mare, numai la cei ce sunt cu totul desavarsti si sfinti si care fac poruncile Lui, precum a fost dreptul Iosif, caruia i s-a aratat Arhanghelul Gavriil in vis, poruncindu-i sa fuga cu Pruncul Iisus si cu Fecioara Maria in Egipt. Visele bune vin de la ingeri si ne amintesc de moarte si de osanda, iar dupa ce ne desteptam, ne indeamna la rugaciune si la pocainta. Dimpotriva, visele si nalucirile rele sunt de la diavoli, prefacuti in ingeri de lumina sau in sfinti, care ne amagesc prin somn ca suntem buni si vrednici de rai, iar dupa ce ne desteptam " ne scufundam in mandrie si bucurie " ( Filocalia, vol. IX, Cuvantul 3, p. 76).

- Este pacat sa creada crestinii in vise si vedenii?

Spune Sfantul Ioan Scararul ca " cel ce crede in vise este asemenea celui ce alearga dupa umbra sa si incearca s-o prinda ". Tot el spune, ca " diavolii slavei desarte sunt in visuri prooroci. Ei inchipuiesc, ca niste vicleni, cele viitoare si ni le vestesc mai dinainte. Iar daca se implinesc vedeniile ne minunam si ne mandrim cu gandul, ca si cum am avea darul inaintevederii (proorociei). Cei ce asculta de diavolul, acestia s-au facut adeseori proorocimincinosi ". Si mai departe zice: " Diavolii nu stiu nimic din cele viitoare, dintr-o cunostinta de mai inainte, caci si doctorii pot sa ne spuna moartea de mai inainte ". Apoi incheie, zicand: " Cand incepem sa credem in visele diavolilor, ei isi bat joc de noi, chiar si cand suntem treji. Cel ce crede visurilor si nalucirilor din somn este cu totul necercat. Iar cel ce nu crede nici unora este filosof ( Filocalia, vol. IX, Cuvantul 3, pag. 76). Deci, este pacat sa credem in visuri si vedenii, ca prin acestea ne amagesc foarte usor diavolii si ne arunca in pacatul cel cumplit al mandriei si slavei desarte, cand omul se increde in sine mai mult decat in cuvantul lui Dumnezeu. Cu acest mestesug ispititor, diavolul a amagit pe multi crestini si calugari, aruncandu-i apoi in prapastia pierzarii. Iar daca cineva are totusi indoiala de visul sau vedenia sa, sa se spovedeasca la duhovnic si sa-i ceara sfatul lui, ca prin duhovnic graieste Dumnezeu.

- Din cate pricini se inseala oamenii de vedenii si de visuri desarte?

Din sapte pricini se insala crestinii de vedenii si visuri, ca si cum ar fi de la Dumnezeu, si anume: din mandrie, din slava desarta, care este prima fiica a mandriei; din cauza mintii slabe si neiscusite a crestinilor; din cauza ravnei nesocotite a unor crestini, care se roaga si postesc mult ca sa aiba vedenii, de care spune Sfantul Isaac Sirul: " Cu mare boala boleste cel ce are ravna cea rea " (Filocalia, vol. X, Cuvantul 58); a cincea pricina a amagirii prin vedenii si visuri este neascultarea de duhovnici si indaratnicia unor credinciosi, mai ales a celor mandri, din care pricina usor sunt vanati de diavolul; a sasea pricina vine din cauza vietii de sine, ascunse, a unora si din nemarturisirea curata a gandurilor la duhovnic; iar ultima pricina prin care se insala crestinii cu visuri si vedenii mincinoase este necunostinta de sine si lipsa de citire a Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti. Despre acestea spune si inteleptul Sirah, zicand: " Visurile cele rele sunt desertaciune, ca vrajile si descantecele, si pe multi visurile i-au inselat si au cazut toti cei ce au nadajduit intr-insele " (Isus Sirah 34, 1-7). Cel ce crede lesne in visuri si vedenii, fara multa cercetare si sfat, sa se canoniseasca, la fel cu cei ce merg la vraji si descantece, adica pana la 7 ani sa se opreasca de la Sfanta Impartasanie.

Sihastrul muntilor

2012-03-22T09:38:00.000-07:00

Parintele Rafail este pilda vie a salvarii sufletului care într-adevar îl cauta pe Dumnezeu. Experienta sa de viata îl recomanda drept unul dintre cei mai potriviti duhovnici, pentru ca de la ratacirile în credinta, pîna la cele din tinerete, nimic nu i-a fost strain.
Fiul al marelui filosof român Constantin Noica si al unei englezoiace, parintele Rafail s-a nascut în anul 1942. Educatia lui crestina a fost sumara, întrucît tatal sau nu era preocupat de asa ceva, iar mama sa era de confesiune anglicana. Despartit de tatal sau, care avea domiciliu obligatoriu la Cîmpulung Muscel, la numai 13 ani, cel ce avea sa devina Parintele Rafail, a plecat cu mama si cu sora sa în Marea Britanie.
Acolo a trecut de la anglicani la penticostali, baptisti, congregationalisti, Armata Salvarii si altele. În protestantism s-a poticnit în special în textele referitoare la Sfînta Împartasanie. Într-o zi a simtit "ca o lumina în sufletul meu gîndul de a ma întoarce la Ortodoxie" (cf. Celalalt Noica, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1994). L-a întîlnit în chip providential pe parintele Sofronie, povatuitorul duhovnicesc al manastirii Essex, care l-a sfatuit sa-si termine studiile.
Revenirea la Ortodoxie s-a petrecut în anul 1961, iar în anul 1965 parintele Rafail este tuns în monahism la manastirea Essex de catre parintele Sofronie, calugaria fiind "raspunsul la întrebarile ce mi le puneam din copilarie" (cf. Celalalt Noica). Pribegiile protestante le-a socotit drept o lucrare a lui Dumnezeu cu el pentru ca "daca n-as fi trait Ortodoxia ca un convertit, poate ca n-as fi putut niciodata sa o vad în frumusetea ei stralucitoare, drept singurul adevar al istoriei" (cf. Celalalt Noica).
S-a întors în România în anul 1993, pentru o scurta vizita, dar n-a mai plecat.

Cum se merge la duhovnic?

Noi nu ne ducem la duhovnic aşa cum merg învăţaţii şi înţelepţii lumii acesteia la un om mai înţelept, la un om mai cu experienţă ca să facem ucenicie. O spune deja proorocia din Vechiul Testament că vor fi învăţaţi de Dumnezeu. Şi aşa, în Noul Testament al Domnului, trebuie sa învăţăm să ne lăsăm învăţaţi de Dumnezeu Însuşi. Cum s-aud eu glasul lui Dumnezeu? Eu pot să-I spun lui Dumnezeu mii de lucruri, dar în învălmăşeala gândurilor ce-mi vin în minte, de unde ştiu care este de la Dumnezeu sau dacă măcar unul este de la Dumnezeu?

Duhovnicia trebuie înţeleasă şi făcută aşa: te duci la duhovnic cu un gând ori ca să te spovedeşti, ori să întrebi ceva duhovnicesc. Nu întrebi despre lucrurile de toate zilele, ca de exemplu să speli pe jos, în loc să mături în chilie, căci nu e important din punct de vedere duhovnicesc. Acestea sunt numai un exerciţiu, o disciplină necesară pentru a învăţa ascultarea adevărată. Şi aşa începe ascultarea adevarată. Ceri Domnului «Doamne, spune-mi ce trebuie să fac în viaţa mea. Mă văd păcătos, dar de unde să încep? Spune-i părintelui meu cuvânt pentru mântuirea mea!» Şi faceţi asta în duhul Părinţilor din Pateric, care se duceau la un bătrân şi cereau un cuvânt de mântuire. Căutau ascultare, căutau cuvânt de la Dumnezeu. Uneori poate nici nu aveau ce să-l întrebe. Îi cereau numai un cuvânt, fără să spună despre ce. Dar cel care se ducea la avva, se ducea cu rugăciune către Dumnezeu: «Doamne, Tu spune-mi un cuvânt».

Şi avva sau duhovnicul, nu ca un filosof care a învăţat multe lucruri şi este foarte înţelept omeneste, căuta, la rându-i, cu rugăciune către Dumnezeu: «Doamne, dă-mi un cuvânt pentru poporul Tău. Nu mă lăsa în deschiderea gurii mele să smintesc pe fratele meu. Nu mă lăsa să spun un cuvânt care nu este de folos sau, mai groaznic, unul care să dăuneze mântuirii sufletului celui care vine către mine în numele Tău.» Şi caută nu atât în minte, ci în inimă să găsească un cuvânt pe care îl simte inima lui că este ziditor.

Fac aici o mică paranteză ca să spun un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov, care cunoştea cu duhul nu numai viaţa ta, ceea ce se întâmpla în familie, în viaţa prietenilor, ci şi ce aveau să facă ceilalţi. Şi un om, uimit, îl întreba pe Sfântul Serafim: «Părinte bun, cum ştii toate lucrurile din viaţa mea şi pe toţi oamenii aceştia pe nume?» Şi el i-a răspuns :«Eu nu ştiu nimic; eu doar mă rog la Dumnezeu. Dumnezeu este Cel Care ştie, iar eu, rugându-mă, îţi spun primul gând, primul cuvânt care vine în inima mea şi care ştiu că este de la Dumnezeu».

Deci, eu nu ştiu ce să fac, părintele meu nu ştie ce să fac, dar eu lui Dumnezeu îi cer şi părintele Îi cere, de asemenea, lui Dumnezeu. Şi atunci se întâmplă taina aceasta - şi aceasta este ascultarea - că, îndreptându-ne către Dumnezeu, prin părintele duhovnic, cum spunea Părintele Sofronie, facem din duhovnicul nostru un prooroc. Poate că este deja prooroc, poate că nu, dar ascultarea mea îl face pe părintele meu prooroc. Într-un fel, dacă starea mea de ascultare este adevărată, aceasta îl naşte pe părintele duhovnicesc. Eu însumi îl nasc pe părintele meu duhovnicesc. Aşa sunt lucrurile la Dumnezeu; de multe ori de-andaratelea!

Zic asta şi ca să nu vă smintiţi, căci vă poate ispiti cel rău şi aşa: dar dacă părintele meu n-o să ştie asta? Dar dacă nu ştiu ce sau nu ştiu cum? Nu vă smintiţi de aceasta. Naşteţi-vă părintele duhovnicesc prin rugăciune! Căutaţi de la Dumnezeu! Cereţi Domnului: «Doamne, pune în Sfinţia Sa cuvântul potrivit!» Şi smeriţi-vă înaintea părintelui, în numele Domnului şi părintele, prin rugăciune, va găsi un cuvânt pe care nu îl ştie nici el cum este, cum spunea şi Sfântul Serafim de Sarov, dar el, în rugăciunea sa, crede şi nădăjduieşte că Dumnezeu nu vă va lăsa înşelaţi, nu vă va lăsa pe drumuri.

Şi acum încă un lucru. Înţelesesem că nu trebuie să discuţi cu părintele tău sfatul ce ţi-l dă, că primul lucru pe care ţi-l spune, pe acela să-l faci. Încercam, dar voind să-l fac mai bine, îl întrebam. «Părinte, cum înţelegi asta, cum trebuie făcut?» Şi simţeam că se sfarmă totul. Şi câteodată părintele se mâhnea de mine şi îmi ziceam: «Dar ce-am făcut rău, Doamne? Eu voiam să fac mai bine. Dar cum să înţeleg cuvântul? Cum să fac, dacă nu-l înţeleg mai bine?». Şi nu pricepeam atunci că nu este vorba numai să înţeleg mai bine, căci nu mă duceam la un filosof, la un om mai deştept ca mine, mai cu experienţă, mai bătrân, ci mă duceam la Dumnezeu. Şi că Dumnezeu îmi dă prin gura lui un cuvânt, poate tainic, poate de neînţeles, dar acela e cuvântul pentru mine de la Dumnezeu, nu-i cuvântul duhovnicului.

Nu căuta lămuriri de la duhovnic - şi asta nu poate fi înţeles nici ca argument că nu vrei să faci voia ta. Nu-i numai asta. Este firul acela, foarte delicat, mai delicat decât firul de păianjen, dintre tine şi Dumnezeu, pe care nu trebuie să-l rupi, să-l întrerupi cu nimic. Fă o metanie şi spune-i părintelui: «Binecuvintează, Părinte!» Ţi-e teamă că n-o să înţelegi? Cere rugăciunile părintelui. Cere tot ce vrei, dar nu cere de la început prea multe explicaţii. Acesta este cuvântul pe care împlinindu-l, îl vei înţelege. Pentru că toată viaţa creştinească este făptuire, nu filosofie. Aceasta este filosofia vieţii creştineşti. Deci, părintele nu-ţi va putea explica cuvântul pentru că nu-i vine de la el şi el însuşi poate nu-l înţelege. Dumnezeu îl înţelege şi tu, cu rugăciunile părintelui, îl vei înţelege, iar dacă nu poţi să-l înţelegi, mai târziu poţi să întrebi. Dar mai întâi încearcă să-l împlineşti.

Cuvântul lui Dumnezeu este puterea care a creat cerurile şi pământul. Cuvântul lui Dumnezeu este energia care creează şi te creează. Te face pe tine. Sigur că nu îl vei înţelege acum, că îl vei înţelege când te va face ceea ce Dumnezeu vrea să te facă. Păstrarea cuvântului se aseamănă cu pământul care-şi ţine sămânţa ca să nu i-o fure pasărea. Păstrarea cuvântului este păstrarea unei energii tainice în inima ta, în sufletul tău, energie care te va lumina, cum spune Sfântul Ioan în Evanghelie că «viaţa era lumina oamenilor». Vieţuind după Cuvântul lui Dumnezeu Cel dintru început, că acesta este cuvântul pe care îl primeşti, El te va învia şi te va lumina.

Pr. Rafail Noica

Cuvinte folositoare ale Sfintilor Parinti.

2012-03-18T06:03:00.000-07:00

Un batran oarecare, pusnic, se infrana sa nu bea apa 40 de zile, sic and era caldura mare, isi spala paharul cel de baut apa si umplandu-l cu apa il punea inaintea sa.

Odata, l-au intrebat fratii, zicand:

- De ce faci asta parinte, ca de apa postesti si nui bei, iar paharul il umplii cu apa si-l pui inaintea ta?

Batranul le-a raspuns:

- Pentru ca vazand paharul plin cu apa inaintea mea mai multa sete si pofta sa-mi fie, si sa ma silesc sa patimesc si sa rabd, ca mai multa plata sa i-au de la Dumnezeu.

Zis-a un batran:

- Fratilor, imbuibarea pantecelui este maica desfranarii, iar postul si infranarea este bogatia sufletului; deci aceasta sa ne silim sa o castigam cu smerita intelepciune, pazindune de mandrie, placer si de lauda oamenilor care este maica tuturor rautatilor.

Zis-a iarasi:

- Fiilor, bine este a-l satura pe cel sarac si flamand si asa sa postesti.

Crampeie de istorie botosaneana: Tradiţii şi superstiţii de Paşti

2012-03-16T12:56:00.001-07:00

Crampeie de istorie botosaneana: Tradiţii şi superstiţii de Paşti: * Învierea Domnului e cea însemnată şi mai sfântă manifestare creştină, ea fiind sărbătorită, în acest an, într-o perioadă în care şi natura...

Taina Sfintei Spovedanii in viata crestinilor ortodocsi

2012-03-16T05:54:00.000-07:00

- Ce este pacatul si de ce atrage dupa sine mania lui Dumnezeu in veacul de acum si in cel viitor?

Dupa invatatura Sfintei Scripturi, pacatul este calcarea cu buna stiinta si de bunavoie a voii lui Dumnezeu. El se mai numeste si faradelege ( Invatatura de Credinta Ortodoxa, pag. 426; Romani 5, 13; Iacob 2, 9; Isaia 49, 12-13). Radacina pacatului este pofta care ispiteste pe om (Iacob 1, 13-15). Pacatul atrage mania lui Dumnezeu asupra omului fiindca " pacatul este uraciune inaintea lui Dumnezeu " (Deuteronom 17, 25; Pilde 3, 32). Pacatul atrage mania lui Dumnezeu asupra omului, deoarece " pacatosii sunt vrajmasi ai lui Dumnezeu " (Iov 21,17; Ieremia 21,14; Psalm 20, 8-10; 78, 6; Isaia 10, 6).

- In cate feluri se impart pacatele si care sunt pacatele mai greu de vindecat?
Sfantul Ioan Evanghelistul imparte pacatele in doua: pacate de moarte si pacate care nu sunt de moarte (1 Ioan 5, 16-17). Tot el imparte pacatele de moarte in trei mari grupe: pofta trupului, pofta ochiului si trufia viietii (1 Ioan 2, 16). Sfintii Parinti impart pacatele de moarte in trei mari grupe:

a. pacatele capitale, in numar de sapte;
b. pacate strigatoare la cer, care sunt mult mai grave precum: uciderea, pruncuciderea, asuprirea saracilor, rapirea avutului altora, uciderea aproapelui, etc;
c. pacate impotriva Duhului Sfant. Acestea sunt cele mai grave pacate facute de oameni pe pamant pentru ca hulesc pe Dumnezeu si alunga harul Duhului Sfant de la om. Dintre acestea amintim: necredinta in Dumnezeu, apostazia (lepadarea de credinta), eresul, secta, deznadejdea, sinuciderea, ura de om pana la moarte, prea marea incredere in Dumnezeu, injuraturile etc. Cele dintai se numesc " pacate capitale ", pentru ca sunt cele mai numeroase si stapanesc pe cei mai multi oameni. Cele de-al doilea se numesc " strigatoare la cer ", pentru ca striga si cer de la Dumnezeu pedeapsa omului inca in viata. Pacatele cele mai mari si mai greu de vindecat sunt pacatele impotriva Duhului Sfant si pacatele de moarte care stapanesc pe om de mai multa vreme, adica patimile.

- Care este cel mai urat pacat inaintea lui Dumnezeu?

Cel mai urat pacat inaintea lui Dumnezeu este pacatul mandriei, caci acesta a facut pe ingeri diavoli, dupa cum si smerenia " poate face din diavoli ingeri " (Scara, Cuvantul 25).

- Care sunt imprejurarile pacatului si cate sunt acestea?

Imprejurarile pacatelor sunt in numar de sapte si anume: Cine a facut pacatul? Ce fel de pacat a facut? Din ce motiv si pentru ce l-a facut? Prin ce mijloc l-a facut? In ce vreme l-a facut (in tinerete, la batranete, ziua, noaptea etc.)? In ce loc l-a facut? De cate ori l-a facut? (A se vedea pe larg invatatura catre duhovnic de Sfantul Nicodim Aghioritul, pag. 26-27, ed. 1928).

- Care si cate sunt treptele pacatului?
Treptele pacatului sunt in numar de douasprezece, dupa Sfantul Nicodim Aghioritul si anume: Prima treapta, cand face cineva fapta buna cu scop rau pentru bani, pentru lauda, pentru cinste, adica cand amesteca binele cu raul. A doua treapta este implinirea faptei bune pe jumatate, necompleta. A treia treapta este ispita, momeala, adica ispitirea ce vine asupra omului de la diavol, de la lume si de la trup si-l ispiteste pe om prin cele cinci simturi numite de Sfintii Parinti " ferestrele sufletului ". A patra treapta este unirea, adica amestecarea mintii cu ispita. A cincea treapta a pacatului este lupta miniti, adica a sufletului cu ispita. Pana aici nu este pacatul zamislit. De aici insa incepe a zamisli pacatul care aduce osanda asupra omului. A sasea treapta a pacatului este invoirea mintii cu pacatul, adica indulcirea mintii de ispita, de pofta. Din clipa aceasta se zamisleste pacatul in mintea si inima omului si-l face pe om vrednic de osanda, precum spune Sfantul Apostol Iacob: " Pofta zamislind, naste pacatul, iar pacatul savarsindu-se, naste moarte " ( Iacob 1, 13-15).

A saptea treapta a pacatului este pacatul facut cu mintea prin imaginatie. Ca dupa ce omul se invoieste sa faca pacatul, el se sileste, din indemnul diavolului, sa intipareasca acel pacat in mintea sa ca si cum l-ar fi facut cu lucrul. Prin imaginatie pacatul creste si se inradacineaza in inima omului. A opta treapta a pacatului este hotararea vointei de a face pacatul si insasi savarsirea lui cu fapta. A noua treapta este obiceiul pacatului, adica savarsirea lui de mai multe ori. A zacea treapta a pacatului este patima, deprinderea, adica savarsirea permanenta cu voia si fara voia omului. A unsprezecea treapa a pacatului este deznadejdea, cand omul isi pierde nadejdea iertarii prin pocainta, prin harul si mila lui Dumnezeu. A douasprezecea treapta a pacatului este sinuciderea, adica uciderea omului deznadajduit din cauza pacatelor sale cu voia sa libera. Aceasta este cea mai grea treapta a pacatului, de care sa ne fereasca Dumnezeu pe toti. Cel care se sinucide nu mai are iertare in veci, iar Biserica nu are voie sa se roage pentru el. (Dupa Invatatura catre duhovnic, pag. 15).

Sfintii Parinti ne invata sa ne luptam cu pacatul cat este mic, in clipa zamislirii, iar nu cand se face mare si se inradacineaza prin patima in inima noastra. Sa-l ucidem, cand este furnica, iar nu leu, caci altfel " furnicoleul " ne ucide el pe noi. La fel si psalmistul David, insuflat de Duhul Sfant, zice: " Fericit este cel ce va lua si va lovi pruncii tai de piatra " (Psalm 136, 9), adica, feririt este acel crestin care isi va zdrobi pacatele sale de piatra-Hristos cat sunt inca mici ca niste prunci, ca de vor creste mari ne vor robi in Babilonul patimilor si ne vor ucide ele pe noi.

- Care este baia duhovniceasca care spala, dezleaga si scoate din radacina pacatele omului?

Intai este baia sfantului si dumnezeiescului Botez care spala pacatul stramosesc si toate pacatele facute pana la Botez (Fapte 2, 38; Ioan3, 3-5). A doua baie, deopotriva cu Botezul, este Taina Sfintei Spovedanii. care spala si curata pacatele oamenilor. Despre aceasta spune Sfantul Isaac Sirul: " Dar dupa dar, s-a dat de Dumnezeu oamenilor dupa Botez, Taina Pocaintei, ca pocainta este numita si a doua nastere " (Filocalia, vol. X, Cuvantul 72). Iar dumnezeiescul Parinte Ioan Scararul a indraznit sa zica: " Mai mare decat Botezul, dupa Botez, este izvorul lacrimilor " (Cuvantul al 7-lea, Pentru plans, Filocalia, vol. IX).

- Cand raman pacatele nedezlegate la Sfanta Spovedanie?

Cand crestinul nu-si marturiseste toate pacatele asemenea lui Iuda si cand duhovnicul nu le dezleaga. El nu are voie sa le dezlege pana ce crestinul nu primeste canonul randuit. Daca duhovnicul dezleaga pe cineva " mai inainte de a face acela canonul, sau mai inainte de a marturisi (de a se fagadui)ca il va face, unul ca acela se face vinovat de toate pacatele celui pe care l-a dezlegat " (A se vedea Carte folositoare de suflet si Invatatura catre duhovnic, de Sfantul Nicodim Aghioritul).

Iarasi, pacatele omului raman nedezlegate daca nu face fapte de pocainta, " caci fara de indreptare nu poate sa existe iertare ". Insa adevarata pocainta este parasirea pacatului si cainta inimii.

- Care sunt pacatele impotriva Duhului Sfant (hulele)de care zice Domnul " ca nu se iarta nici in veacul de acum, nici in cel viitor "? Daca sunt marturisite si se face canon pentru ele sunt iertate?

Pacatele impotriva Duhului Sfant sunt acestea: necredinta si impotrivirea adevarului dovedit al credintei crestine; increderea nesocotita in bunatatea lui Dumnezeu; deznadejdea fata de indurarea lui Dumnezeu, pizmuirea aproapelui pentru harul ce i s-a dat, pentru sporirea lui in fapte bune. precum si neindrumarea celor gresiti pe calea mantuirii; ura de moarte, nepocainta pana la moarte si nesocotirea darurilor lui Dumnezeu; lepadarea de credinta, eresul, secta, sinuciderea etc.

Pricina pentru care aceste pacate nu se iarta de catre Dumnezeu nici in veacul de acum nici in cel viitor este " indaratnicia omului de a nu se pocai de aceste pacate in toata viata si impietrirea inimii lui ". Cel ce savarseste astfel de pacate, nu primeste iertare de la Dumnezeu pentru ca nu voieste sa fie iertat si sa asculte poruncile lui Dumnezeu. Daca un astfel de vinovat se caieste din adancul sufletului, se marturiseste si se hotaraste sa nu mai pacatuiasca si cere indurare lui Dumnezeu cu staruinta si cu lacrimi, atunci prin Taina Pocaintei el va putea primi iertare, caci " nu este pacat oricat de greu ar fi el, care sa covarseasca bunatatea si dragostea de oameni a lui Dumnezeu " (Invatatura de Credinta Ortodoxa, ed. 1953).

- Care sunt conditiile canonice ale Sfintei Spovedanii?
Spovedania, pocainta sau marturisirea pacatelor este una din cele sapte sfinte Taine ale Bisericii prin care Dumnezeu iarta si dezleaga pacatele tuturor celor ce se pocaiesc cu sinceritate si hotarasc sa duca o viata curata, dupa voia lui Dumnezeu. Ea incepe de la varsta de 6-7 ani si se savarseste cat mai des, dupa nevoile sufletesti ale fiecaruia. Calugarii din manastiri, dupa traditie se marturisesc o data pe saptamana, iar mirenii cel mai des odata pe luna si cel mai rar de patru ori pe an, in cele patru posturi (Constitutiile Apostolilor, 11-13; Marturisirea Ortodoxa etc.). Conditiile canonice si obligatorii ale adevaratei spovedanii sunt acestea: Mai intai, alegerea unui duhovnic bun si iscusit. Apoi, spovedania sa fie intreaga, sincera, de buna voie, iar nu silita, cu umilinta si sa fie neprihanitoare (Invatatura catre duhovnic, pag. 141-149). Dumnezeu osandeste pacatul dupa constiinta si intelepciunea fiecaruia, pe unii de la varsta de 10 ani, iar pe aliti de la o varsta mai mare. Daca isi va spovedi omul pacatele, cu tot sufletul, cu cainta si de buna voie, atunci duhovnicul poate usura vindecarea ranilor sale sufletesti, iar canonul cu care trebuie sa-l canoniseasca pe credincios sa-l imparta in trei. O parte sa o puna pe seama milostivirii lui Dumnezeu canimeni nu este fara de pacat afara de unul singur Dumneu Care ne-a rascumparat cu Sfant Sangele Sau din mainile diavolului. A doua parte din canon sa o ia duhovnicul asupra sa, ca cel ce are putere de la arhiereu sa dezlege si sa lege pacatele oamenilor, dupa cum spune nemincinoasa gura a Domnului nostru Iisus Hristos (Indreptarea Legii, 1652, cap. 322). Iar a treia parte din canon sa o dea aceluia care a savarsit pacatele.

Duhovnicul sa aiba un loc sfant unde sa spovedeasca pe oameni. De obicei, spovedania se face in Sfanta Biserica, in fata icoanei Mantuitorului nostru Iisus Hrisos. Preotul este dator ca pe fiecare sa-l primeasca la spovedanie cu fata vesela, cu blandete si evlavie, " iar nu cu mahnire si cu fata posomorata " (Ibidem, 327). Iar de va fi vreun om bolnav de moarte, si va chema preotul sa-l spovedeasca, iar acesta nu va merge, macar de nu ar fi duhovnic, atunci pacatele celui ce a murit nespovedit raman asupra preotului, " si preotul trebuie sa se pocaiasca trei ani si metanii 100 pe zi " (Pravila bisericeasca de la Govora, 1648, pag. 47).

Credinciosii sunt datori sa spuna toate pacatele si sa nu-si schimbe duhovnicul, decat cu binecuvantare si din motive intemeiate. " Oricare om sau femeie de-si va lasa duhovnicul sau fara oarecare vina si se va duce sa se spovedeasca la altul, sa se desparta de Biserica, impreuna cu acela ce il primeste pe el " (Ibidem, 117). Cel ce s-a spovedit si a primit canonisirea si dezlegarea trebuitoare fara a mai repeta pacatele facute, " unul ca acesta nu este obligat sa le repete la alta marturisirie " ( Sfantul Simion al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor, cap. IX, 24). Unii sunt de parere ca, in chip exceptional, " cand cineva din mireni asista la moartea neprevazuta a cuiva daca acela nu are cui sa se marturiseasca, se poate spovedi celui ce asista, adica mireanului, ca apoi acesta sa marturiseasca pacatele celui mort la duhovnic, luand dezlegare pentru amandoi " (Pravila bisericeasca, ms, de Arhim. Nicodim Sachelarie).

Sa se stie ca " este si o spovedanie pacatoasa sau falsa " si anume, cand cineva cauta un duhovnic lesne iertator, care dezleaga, nu dupa legea lui Dumnezeu, ci dupa parerea sa, sau are aceleasi pacate. Acestia se afunda amandoi in osanda, mai rau decat daca nu s-ar fi spovedit. Cand cel ce se marturiseste nu spune toate pacatele sale, sau le spune pe jumatate, sau le justifica cu minciuni, ducand in eroare pe duhovnic, cand se vor spovedi in colectiv mai multi oameni la duhovnic, spunand pacatele in gand, fara a le auzi preotul si a le aprecia pe toate in lumina Sfintelor Canoane si a legilor morale, in toate aceste trei cazuri, Taina Spovedaniei nu este savarsita canonic si pacatele raman nedezlegate ( Ibidem), caci spovedania se face numai individual.

Alte conditii canonice ale Sfintei Spovedanii sunt si acestea: spovedania se face numai individual si niciodata in grup, in public, cum este obiceiul in unele parti. Credinciosii sunt datori sa-si cerceteze constiinta din copilarie si sa noteze pe hartie toate pacatele facute, pentru a nu uita nici unul. Marturisirea se face intotdeauna cu post si rugaciune, inainte de a manca, atat preotul cat si credinciosul. Ea se face in orice zi si ori de cate ori ne mustra constiinta, indiferent de vrednicia preotului, caci harul Duhului Sfant savarseste taina. Spovedania se face la nevoie si fara post, chiar daca nu este cineva vrednic de Sfanta Impartasanie, caci numai prin spovedanie se spala si se dezleaga pacatele.

- Care este cheia Sfintei Spovedanii si care sunt efectele ei?

Dupa invatatura Sfantului Nicodim Aghioritul, Taina Pocaintei se immparte in patru parti si anume:

a. Durerea inimii si parerea de rau a celui ce a facut pacatul.
b. Spovedania prin viu grai si individual la duhovnic.
c. Implinirea canonului dat de duhovnic.
d. Dezlegarea, sau cheia Sfintei Spovedanii, care se face pe capul celui ce s-a spovedit prin punerea mainilor si semnul Sfintei Cruci. Cel mai mare efect al Spovedaniei este dezlegarea si iertarea pacatelor celui ce s-a marturisit, dupa cuvantul Domnului, care zice: " Carora veti ierta pacatele se vor ierta lor si carora le veti tine, tinute vor fi " (Matei 16, 19; Ioan 20, 23).

- Pe cine nu are voie dubovnicul sa dezlege la spovedanie?
Nu are voie sa dezlege pe cel ce nu se hotaraste a parasi pacatul si a face canonul. De asemenea, nu are voie sa dezlege pe acei carora le amana canonisirea pana ce preotul duhovnic va cerceta canoanele si pravilele bisericesti, spre a se orienta asupra canonisirii lor (Sf. Vasile, can. 84, Cartagina, 43; Canonul 102 al Sinodului VI Ecumenic, Pravila Bisericeasca de Arhim. Nicodim Sachelarie, Sfantul Simeon Tesaloniceanul).

- Care este cel mai important si mai folositor canon ce trebuie dat la Sfanta Spovedanie?

In vremile vechi, cand crestinii aveau mare ravna si evlavie sa se impartaseasca mai des cu Sfintele Taine, cel mai greu canon pentru crestinii de atunci era oprirea pe un timp mai scurt sau mai lung de la Sfanta si Dumnezeiasca Impartasanie. De aceea si Canoanele Parintilor vechi, ca Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie de Nyssa etc. opreau pe cei pacatosi pentru pacatele grele de la Sfanta Impartasanie, uneori pana la 10, 15 sau chiar 20 de ani, si le aplicau la spovedanie cele patru trepte de canonisire: plangerea la usa bisericii, ascultarea, ingenuncherea in pridvorul bisericii si starea impreuna cu credinciosii in biserica. Abia la urma ii primeau la Sfanta Impartasanie (vezi Sfantul Grigorie al Neocezareei, Canonul 11).

Acum, insa, cand credinta a slabit si crestinii cei mai multi zac in adancul nesimtirii si a lipsei de evlavie faita de Sfanta impartasanie cu Trupul si Sangele lui Hristos, cred ca cel mai mare canon pentru indreptarea sufletelor lor este parasirea pacatelor spovedite si lupta cu ele pana la moarte. Iar postul, rugaciunea, milostenia, metaniile si alte nevointe sa li se dea dupa putere, dupa starea lor de sanatate si dupa greutatea pacatelor facute, potrivit cu scumpatatea si iconomia Sfintelor Canoane. Deci, cel mai mare si mai de folos canon la spovedanie este parasirea si ura fata de pacatele facute, precum si plangerea lor pana la moarte. Ca de ii vom opri pe credinciosi numai de la Sfanta si Dumnezeieasca Impartasanie, atatia sau atatia ani, si nu le vom da canon simtt si cu oarecare osteneala, potrivit cu gravitatea pacatelor lor, ei, nemaiavand evlavia si ravna celor dintai crestini pentru cele sfinte, primesc usor departarea de Sfanta Impartasanie si raman in nesimtire fata de pacatele lor.

De aceea, trebuie a-i sfatui si a-i indemna pe credinciosi sa faca canonul cuvenit. Dar mai mult decat toate, sa paraseasca pacatele, ca parasirea pacatelor, dupa Sfintii Parinti, este adavarata pocainta. Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca: " Cel mai cumplit lucru al pacatului este a petrece in pacat si cel mai rau lucru al caderii este a nu se scula din pacat " ( Cuvant la Proorocul Iona, la Daniil, la cei trei coconi si pentru pocainta, in Putul Sfantului Ioan Gura de Aur, Buzau, 1833).

Asadar, daca cel mai cumplit lucru este a petrece in pacat, apoi cel mai folositor lucru este canonul parasirii pacatului. Daca cel mai rau lucru al caderii este a zace in cadere, apoi cel mai mare si mai folositor canon este a ne ridica din cadere!

- Astazi se pot aplica intocmai Canoanele stabilite de Biserica?

Sfintele Canoane, atat cele apostolice, cat si ale Sinoadelor ecumenice, locale si ale Sfintilor Parinti, intotdeauna au fost, sunt si vor fi dreptare si calauzitoare ale sufletelor, iar noua tuturor ni se cuvine a ne supune si a pazi dumnezeiestile Canoane cu nestramutare, " ca cei ce nu le pazesc se supun sub infricosate certari si canonisiri " (Pidalion, Manastirea Neamt, ed. 1844, fila 8). In cazuri exceptionale sa urmeze porunca ierarhului locului si a duhovnicului.

- Nu cumva prin acestea crestinii se indeparteaza de Biserica si de Prea Curatele Taine?

Nu Sfintele Canoane sunt pricina departarii crestinilor de Biserica lui Hristos, ci nepazirea scumpatatii si a iconomiei celor randuite de Canoane ii indeparteaza pe preoti si pe popor de Biserica lui Hristos. Sfintele Canoane, dintotdeauna, sunt spre folosul si mantuirea sufletelor, chiar si acelea care au numai valoare istorica si nu se mai pun in aplicare azi: Canoanele istorice ne arata cum au fost puse pe atunci in aplicare de Sfintii Parinti si de conducatorii Bisericii crestine, cand Biserica era atacata de erezii si prigoane. Acest lucru nu este mic spre orientarea celor ce pastoresc azi Biserica lui Hristos, atat in Rasarit cat si in Apus.

Canoanele care contin in ele dogme si legi morale cu nimic nu si-au pierdut valoarea. Ele sunt ca niste faruri de lumina ale Bisericii, spre indreptarea corabiei celei vii care este Biserica lui Hristos, ce pluteste in valurile veacurilor spre limanul mantuirii.

Deci nimeni nu are voie sa invinuiasca Sfintele si dumnezeiestile Canoane pentru rautatea ce stapaneste azi pe cei ce nu au frica de Dumnezeu. Un lucru trebuie tinut minte. Preotii si pastorii sa cunoasca bine scumpatatea si iconomia Sfintelor Canoane si sa le puna in practica dupa vreme si de la caz la caz cu fiecare suflet ranit de pacate. Studentii teologi ar trebui sa cunoasca cat mai bine cum sa aplice scumpatatea si iconomia Canoanelor care s-au pus de Duhul Sfant in Biserica lui Hristos. Mare primejdie este atat pentru preoti cat si pentru pastoritii lor, daca nu cunosc cat de putin Sfintele Canoane, precum si felul cum trebuie sa le aplice. Caci zice Sfantul Ioan Gura de Aur " ca mare primejdie este pentru un preot a nu cunoaste Canoanele si mare prapastie este acolo unde Canoanele nu stapanesc. De aceea si fiecare episcop, cand se hirotoneste, marturiseste ca va pazi Canoanele Bisericii " (Canonul 2 al Sinodului VII Ecumenic).

- Ce ne puteti spune despre spovedania in comun, fara a-si marturisi pacatele individul si fara dezlegare pe capul fiecaruia, ce se practica in unele locuri?
Asemenea spovedanie este necanonica, nu are valoare de Taina, iar pacatele raman nedezlegate. Asemenea practici trebuie cu totul parasite pentru a nu se desfiinta Taina Sfintei Spovedanii si a arunca in osanda atat pe preot cat si pe credincios.

- Daca cineva ramane in aceleasi pacate dupa marturisire si nu se pocaieste, este vinovat credinciosul sau duhovnicul? In acest caz cum este mai bine sa se procedeze? Sa-l primesca in continuare pentru a nu se deznadajdui sau sa-l trimita la alt duhovnic?

Daca cineva, dupa marturisire, staruie mereu in aceleasi pacate sau si in altele mai grele si daca preotul si-a facut datoria si l-a sfatuit indeajuns sa paraseasca pacatul iar el nu a ascultat, atunci preotul nu este vinovat. Iar daca preotul nu l-a sfatuit indeajuns si nu l-a canonisit dupa legea lui Dumnezeu si din nepasarea lui acela cade in aceleasi sau in alte pacate mai grele, atunci si preotul are pacat si se osandeste ca unul ce nu a pus doctoriile necesare pe ranele pacatelor. Iar daca preotul si-a dat toata silinta sa-l ajute sufleteste pe cel ce petrece in nepasare si nepocainta, insa fara de folos, atunci este bine a-l trimite la alt doctor mai iscusit, poate prin acela ii va da Dumnezeu credinciosului indreptare. Insa nu degraba sa-l departeze de el, ci sa procedeze cu blandele si cu indelunga rabdare, ca sa nu-l arunce in deznadejde.

- Ce datorii are duhovnicul fata de fiii sai duhovnicesti si ce datorii au fii duhovnicesti fata de dahovnic?

Duhovnicul are marea datorie fata de fiii sai duhovnicesti, de a-i supraveghea, de a-i invata pururea si de a se ruga lui Dumnezeu pentru mantuirea lor. Iar fii duhovnicesti au si ei datoria de a asculta invataturile duhovnicului lor, de a-i cere intotdeauna sfat si binecuvantare pentru toate, de a-si face canonul randuit, de a se sili spre indreptarea lor si de a se ruga pentru parintele lor duhovnicesc.

- Cum trebuie inteleasa duhovnicia in viata Bisericii Ortodoxe?
Duhovnicia " este judecatorie interna a sufletului crestin care are imparatia lui Dumnezeu inauntrul sau, avand ca judecator constiinta sa, adica stiinta de sine, in raport cu legile Domnului, cu ajutorul carora preotul poate face deosebire intre bine si rau. Intrucat crestinul nu se poate cunoaste exact pe sine, nici Legea lui Dumnezeu nu o stie pe deplin si nici aplicarea la faptele sale nu o poate face fara partinire. Pentru a-si completa aceasta judecata interna, apeleaza la un judecator extem, asemenea lui, dar superior lui prin harul Duhului Sfant, pe care il consulta si de la care cere ceea ce-i lipseste - iertare, lumina si adevar ". Acesta este duhovnicul, a carui misiune este sa examineze, sa indrume, sa judece in numele lui Hristos, sa dea sentinta dezlegarii sau nedezlegarii pacatelor, neconditionat sau conditionat, toate implinindu-se in cadrul legilor lui Dumnezou date lui de Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, in afara carora nu poate sa fie legare sau dezlegare de pacate, lumina si adevar bisericesc (Ioan 14, 15-30; 15, 1-14; Pnvila Bisericeasca de arhim. Nicodim Sachelarie).

- Cand are voie credinciosul sa-si schimbe dubovnicul?

Iata ce spun Canoanele in legatura cu aceasta: " Oricare om isi va lasa duhovnicul sau fara anumita vina si se va spovedi la altul, sa se desparta de Biserica impreuna cu acela ce il primeste la el " (Pravila Bisericeasca de la Govora, cap. 118). In caz ca duhovnicul dupa multa rabdare si sfatuire, nu observa nici o indreptare la credincios, un astfel de penitent trebuie trimis la alt duhovnic, sub motiv ca nu se pricepe a-i vindeca ranele sale sufletesti.

Daca cineva a fost afurisit (exclus din Biserica)de episcopul sau, nu are voie sa fie primit de alt episcop mai inainte de a fi iertat de episcopul sau. Insa el poate sa apeleze la sinod ca sa se apere si sinodul poate da o alta hotarare (Antiohia, 6). Sfantul Simeon al Tesalonicului spune ca " preotul trebuie sa afuriseasca (sa oprsasca)de la cele sfinte pe cel vinovat cand este randuit de Canoane, ca sa nu se incarce de pacate straine. Ca nu este aceea rabdare ci pricina de pierzare. Ca nu se cuvine a fi noi mai milostivi decat Sfintii Parinti. Arhiereul sau duhovnicul, fiind stapanit de aceleasi pacate ca si cel pe care il spovedeste, sa nu socoteasca ca i se vor ierta lui acele pacate, daca va fi ingaduitor si-i va usura pe pacatosi, calcand legile Domnului. Ci pentru ale sale pacate sa ceara iertarea iar legea lui Dumnezeu sa o aplice cu dreptate. Poate fi ingaduitor numai atunci cand pacatosul se va hotari a se indrepta de la rau si a se smeri intru pocainta " (Tratat asupra tuturor dogmelor, cap. 9, 30).

- Cum trebuie sa se procedeze cu acei credinciosi care au savarsit pacate grele si totusi cer cu staruinta Sfanta Impartasanie?

Cu aceia care au pacate grele si totusi cer staruitor Sfanta Impartasanie, iata cum trebuie procedat. Daca se vor spovedi curat, cu mare durere de inima, cu lacrimi si cu cainta, duhovnicul care i-a oprit un timp de la cele sfinte, potrivit Sfintelor Canoane, poate sa le faca acest pogoramant. Adica sa imparta canonul dat si numarul anilor de pocainta in trei parti, dupa cum am spus mai inainte. O parte sa o puna spre milostivirea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ca nimeni dintre oameni nu este fara de pacat; a doua parte a canonului sa ramana asupra celui ce a savarsit pacatele; iar a treia parte de canon sa o ia duhovnicul asupra sa, ca cel ce are putere de la arhiereu sa lege si sa dezlege, dupa cum zice nemincinoasa gura a Domnului nostru Iisus Hristos. (Indreptarea legii, Targoviste,1652). Duhovnicul, pentru a se orienta mai bine in legatura cu scumpatatea si pogoramantul pe care il face de la caz la caz cu cei ce se spovedesc si se pocaiesc, este bine sa citeasca cu intelegere Sfintele Canoane si mai ales canonul 102 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, iar nicidecum sa se bazeze pe priceperea sa, caci " duhovnicul are putere a lega si a dezlega numai in conformitate cu legea Domnului ".

Asadar canonisirea trebuie facuta numai potrivit cu invatatura Sfintei Scripturi, potrivit cu Sfintele Canoane si invataturile Sfintilor Parinti, caci altfel spovedania si pocainta nu ar aduce nici un folos credinciosului si nici duhovnicului.

- -
- Cum trebuie procedat cu acei credinciosi care nu primesc canon la spovedanie? Dar cu cei care sunt bolnavi si nu pot face canonul?
Cei ce nu vor sa primeasca un canon la Sfanta Spovedanie, dupa multa sfatuire, de vor ramane in indaratnicia lor, nu li se poate face dezlegarea de pacate, cum spune Sfantul Nicodim Aghioritul in invatatura catre duhovnic. Celor bolnavi, insa, li se poate face usurare de canoanele care cer osteneala trupeasca, precum: post, metanie, priveghere, milostenie, daca nu au de unde da etc.; insa pentru osteneala duhului nu sunt scutiti, adica de sfanta rugaciune, cea dintotdeauna, si de multumire catre Dumnezeu pentru suferinta pe care o au. Dupa cum am zis, canonul celor bolnavi se poate schimba, nu insa si obligatia de a ierta, a se ruga si a multumi neincetat lui Dumnezeu pentru toate, caci prin aceasta se vor mantui.

- De cate ori pe an trebuie sa se spovedeasca mirenii?
Spovedania nu este legata de termene sau soroace anumite din cursul anului. Putem alerga la duhovnic ori de cate ori simtim nevoia sa ne usuram sufletul de povara pacatelor si sa primim mangaierea harului si nadejdea iertarii. Cu cat ne spovedim mai des cu atata mai bine. De obicei insa, spovedania este legata de cele patru posturi. Porunca a patra a Bisericii invata sa ne marturisim pacatele de patru ori pe an, in cele patru posturi. Cei mai sporiti in evlavie sa se spovedeasca in fiecare luna, iar ceilalti " macar o data pe an " si anume in Postul Pastilor ( Martursirea Ortodoxa, partea I, intrebarea 90).

- De cate ori pe an trebuie sa ne impartasim dupa randuiala Bisericii?

Sfanta Impartasanie, fiind strans legata de Spovedanie, se poate da, cu dezlegarea duhovnicului, in cele patru posturi, sau cel mai des odata pe luna pentru cei mai evlaviosi si cel mai rar la Sfintele Pasti. Insa numai dupa savarsirea canonului dat. Sfantul Ioan Gura de Aur recomanda credinciosilor ca se pot impartasi cel mai des de douasprezece ori pe an, la cele douasprezece praznice Imparatesti, cu dezlegarea duhovnicului lor, " insa cu frica si cu cutremur, ca sa nu luam osanda in loc de hrana si moarte in loc de viata " (Impartire de grau, Cuvintele 53 si 54).

- Care sunt conditiile principale pentru a primi cineva cu vrednicie Trupul si Sangele Domnului?

Pregatirea pentru Sfanta Impartasanie este de doua feluri: trupeasca si sufleteasca. In general ea consta din urmatoarele parti:

a. Spovedania, marturisirea pacatelor, fara de care nimeni nu se poate impartasi, nici chiar clericul. Numai copii pana la sapte ani sunt scutiti de spovedanie.
b. Impacarea cu toti oamenii. Nimeni nu se poate impatatasi certat cu cineva si neimpacat, sau avand rautate, ura si gand de razbunare asupra cuiva. Dumnezeu, fiind dragoste, primeste la cele sfinte numai pe cei care iarta si traiesc in dragoste.
c. Infranarea de la mancare de dulce si de la orice pofta si necuratie trupeasca. Sotii sunt datori sa tina cel putn sapte zile de curatie inainte de Sfanta Impartasanie si inca trei zile dupa Sfanta Impartasanie. Credinciosii sunt datori sa tina curatenie si sa posteasca miercurea, vinerea si in cele patru posturi cand se impartasesc. In caz de boala grea, preotul le randuieste un post mai scurt, dupa caz. Cei care se impartasesc intre posturi sunt datori sa posteasca cel putin trei pana la sapte zile, inainte de Sfanta Impartasanie. Crestinii sunt datori sa se infraneze inainte de primirea celor sfinte, de bautura, de tutun, distractii, glume, zavistie, clevetire etc.
d. Implinirea canonului dat de duhovnic. Credinciosii nu se pot impartasi fara invoirea duhovnicului lor si fara implinirea canonului randuit de el la spovedanie, afara de caz de boala sau alte imprejurari grave, cand pot primi cele sfinte in orice situatie s-ar gasi cel in cauza.
e. Rugaciunea. Credinciosii sunt datori sa se roage mai inainte de primirea Sfintei Impartasanii in mod deosebit. Sa citeasca in ajun din Ceaslov, din Psaltine si Acatistier, sa faca dupa putere metanii, inchinaciuni, milostenie la saraci si alte fapte bune. In mod deosebit sunt datori sa citeasca seara, Acatistul Mantuitorului, Paraclisul Maicii Domnului, Canonul de pocainta, Canonul ingerului pazitor si Canonul Sfintei Impartasanii, iar dimineata cele douasprezece rugaciuni. Dupa primirea celor sfinte, credinciosii trebuie sa citeasca rugaciunile de multumire.

- In ce imprejurari se pot impartasi credinciosii cu pogoramant, adica exceptional?

Dupa cum am spus cei ce sunt opriti un timp de la Sfanta Impartasanie se pot impartasi cu pogoramant numai in caz de primejdie de moarte, adica de accidente, de operatie, internare in spital pentru mai mult timp etc. De asemenea, femeile insarcinate se pot impartasi in luna a noua, orice oprire canonica ar avea, cu conditia ca dupa nastere sa tina in continuare canonul dat de duhovnic.

- Care dintre crestini nu se pot impartasi nici chiar inainte de moarte?
Nu pot fi impartasiti nici chiar pe patul de moarte, crestinii ortodocsi care refuza cele sfinte; cei care s-au lepadat de credinta; cei care au parasit Biserica si s-au dus la secte; cei dementi, adica cei care nu pot judeca cu mintea si nu se pot spovedi; cei in agonie care nu au apucat sa fie mai inainte spovediti si impartasti; cei indracti (demonizati); cei care hulesc pe Dumnezeu si Il injura, chiar si pe patul de moarte; cei care au savarsit pacate impotriva Sfantului Duh pana in ceasul mortii si nu s-au pocait; cei deznadajduti care vor sa-si puna capat zilelor; cei cu totul robiti pana la moarte de betie, de grele pacate trupesti, furii de cele sfinte si cei care nu vor sa ierte nici pana la moarte pe aproapele lor.
-   Ce alte sfaturi ne mai puteti da in legatura cu duhovnicul si duhovnicia?

Nici un cleric (duhovnic)nu poate dezlega la spovedanie pe cel legat de altul, decat numai daca cel ce l-a legat a murit sau l-a legat pe nedrept si este dezlegat de episcopul sau. Alta invatatura a Bisericii zice asa: " Cauta sa gasesti un duhovnic bun, duhovnicesc, sa fie invatat si iscusit in fapte, sa cunoasca bine ranele sufletesti ca sa stie sa dea o doctorie cu pricepere ", precum ar fi facut cand ar fi avut o rana trupeasca. Caci s-au vazut multi in ziua de azi careand boala, au omorat duhovniceste pe multi din cei bolnavi, precum zice si Hristos, " cand un orb povatuieste pe alt orb, amandoi cad in groapa ".

Cand vei gasi un duhovnic bun sa nu te mai duci la altul, caci daca negutatoresti marturisirea nu te poti folosi. Daca te-ai marturisit la un duhovnic de mai multe ori si din pricina ca ai cazut in aceleasi pacate, te rusinezi de el si te duci la altul ca sa te rusinezi mai putin si sa primesti canon mai usor, acestia " mai rau manie pe Dumnezeu ". Unii crestini obisnuiesc sa caute duhovnici foarte ingaduitori, care iarta fara canon si chiar le dau si Sfanta Impartasanie. Unii ca acestia se pierd pe sine si se fac pierzare si pentru altii, dar " vremea judecatii (osandei) lor este in veac " zice Sfanta Scriptura.

Altii uneltesc viclesugul mai cu maiestrie, caci se duc la un duhovnic si spun unele pacate, apoi se duc la zltul si spun alte pacate, talcuindu-le in asa fel incat sa le infatiseze fara adevarata lor vina. Altii spun repede pacatele lor ca duhovnicul sa nu le bage in seama, nici sa cerceteze cu deamanuntul pricinile si urmarile acelor pacate si astfel sa poata fi taimaduiti. Altii, ceea ce este si mai rau, nu voiesc sa le marturiseasca pe toate, ci ascund pe cele mai mari. Toate aceste uneltiri ale diavolului, cauta pe orice cale sa duca la pierzare sufletele oamenilor slabi in credinta.

Duhovnicul nu este decat un martor inaintea lui Dumnezeu si un organ prin care Duhul Sfant lucreaza taina iertarii pacatelor. Duhovnicul talcuieste si aplica legea lui Dumnezeu pentru vindecarea sufletului omenesc. " Daca duhovnicul constata pe cineva ca nu este sincer, are datoria sa-l respinga de la spovedanie ". Daca nu ar face asa ar insemna ca duhovnicul nu slujeste pe Dumnezeu cu credinta, cu inima curata si devotata. Pocainta este una din cele sapte Taine pe care o lucreaza Duhul Sfant in chip nevazut prin slujba vazuta a duhovnicului. Cand te spovedesti nu cumva sa-ti pleci urechea la glasul diavolului care iti sopteste in minte, zicand: " Oare ce va zice duhovnicul cand va auzi astfel de pacate? " Uneori diavolul ii sopteste credinciosului prin oamenii cei rai si barfitori cum ca duhovnicul ar spune altora pacatele de la spovedanie. La aceasta sa-si aduca aminte fiecare de bogatul ce si-a marturisit pacatele sale in mijlocul Bisericii cu glas tare inaintea tuturor celor de fata si, in timp ce si le marturisea, ingerul Domnului ii stergea pacatele lui cele marturisite in fata tuturor, cum spune Sfantul Ioan Scararul in Cuvantul 4 din Filocalia, vol. IX. Sa se stie si aceasta, ca duhovnicul nu poate dezlega pe cel ce nu-l dezleaga Dumnezeu si nici nu poate lega pe cel ce nu s-a legat pe sine prin calcarea poruncilor lui Dumnezeu. Asadar, in cele spuse pana aici este clar ca nici duhovnicul, afara de pricinile aratate mai sus, nu se poate schimba, nici canonul dat de un duhovnic nu-l poate dezlega altul, cat timp duhovnicul lui traieste. Iar daca cineva se sminteste de vreo slabiciune a duhovnicului sau si nu mai are evlavie la el, atunci, daca are motiv bine intemeiat, se poate duce la alt duhovnic, insa numai cu binecuvantarea duhovnicului dintai. La nou duhovnic este dator sa faca o spovedanie generala din copilarie, ca acela sa-l poatacunoaste bine si astfel sa-i randuiasca un canon potrivit, spre indreptarea lui.

- In ce conditii se spovedesc si se impartasesc copii? Dar cei batrani si greu bolnavi?

Copiii mici pana la sase-sapte ani, daca sunt botezati, se impartasesc fara spovedanie, la 30 sau 40 zile. Spovedania lor incepe de la varsta de 7 ani. Cei batrani si bolnavi este bine sa se impartaseasca la fel, la trei-patru saptamani, daca nu au vreo oprire de la Sfanta Impartasanie. Daca au pacate cu totul grele, de moarte, Sfintii Parinti randuiesc sa se impartaseasca numai pe patul de moarte sau cum va hotari duhovnicul lor.

- Cum se cuvine a se spovedi si a se impartasi calugarii, dupa randuiala Sfintilor Parinti? Cat de des se pot impartasi monahii, schimonahii si calugarii bolnavi?

Tot ce am spus pana acum despre aceasta sfanta taina este valabil si pentru calugari. Monahii si schimonahii sunt datori a se impartasi cu Trupul si Sangele Domnului mai des decat mirenii, insa cu pregatirea cuvenita, dupa Sfintele Canoane, si cu dezlegarea duhovnicului lor. Calugarii se pot impartasi cel mai des odatape luna, sau, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, in Cuvantul 53 din Impartire de grau, la cele douasprezece praznice imparatesti. Schimonahii, indeosebi cei bolnavi, si batranii se pot impartasi cel mai des odata pe saptamana, dupa traditia noastra manastireasca. Aceasta ne invata si povatuirile din Liturghier, zicand: " Preoti de popor sa invete pe credinciosii lor ca, in cuget curat, parte barbateasca si femeiasca sa se impartaseasca de va fi cu putinta, la praznicele cele imparatesti de peste an, iar de nu macar in cele patru posturi de peste an, sa se pregateasca de impartasirea cu Sfintele Taine, insa cu cuvenita pregatire si cu invoirea duhovnicului lor sa faca aceasta ".

- Cum trebuie sa se pregateasca clericii, preotii si diaconii pentru Sfanta Liturghie?

Despre toate acestea scrie pe larg in povatuirile Sfintei Liturghii din Liturghier. In general, clericul de mir este dator sa respecte urmatoarele: Sa se spovedeasca la duhovnicul sau inainte cu o zi de Sfanta Liturghie; sa aiba dezlegare de la duhovnic pentru savarsirea celor sfinte; sa tina curatenie inainte si dupa Sfanta Impartasanie cateva zile; sa fie impacat cu enoriasii sai si cu toti oamenii; sa-si citeasca din timp toate rugaciunile randuite pentru Sfanta Impartasanie; sa faca in ajunul fiecarei sarbatori Vecernia si Utrenia la biserica; sa savarseasca orice slujba, mai ales Sfanta Liturghie, fara graba si cu toata evlavia; sa-si pregateasca din timp prescuri si vin natural pentru cele sfinte; sa-si pregateasca temeinic in cursul saptamanii predica duminicala sau a sarbatorii, prin care este dator sa-si hraneasca duhovniceste enoriasii sai.

- Care este rolul si importanta predicii in biserica?

Fiecare preot este dator sa catehizeze " cu timp si fara timp " pe credinciosii sai, caci " credinta vine prin auz, iar auzul prin vestirea cuvantului lui Dumnezeu " (Romani 17, 10). Altfel, poporul piere din lipsa de cunostinta a cuvantului dumnezeiesc, iar preotul va da infricosat raspuns la judecata. Auzi ce spune Dumnezeu prin gura proorocului: " Fiindca ai lepadat cunostinta si Eu te voi lepada sa nu mai fii preot, caci ai uitat legea Domnului tau " (Osea 4, 6). Catehezele si predicile, in general, trebuie sa se faca pe temeiul Sfintei Scripturi si dupa invataturile Sfintilor Parinti. Sa fie bine gandite, simtite, traite de preot, ca sa poata convinge si pe credinciosi. Predicile, sa fie calde, mangaietoare, pe intelesul tuturor, presarate cu istorioare practice usor de tinut minte. Sa iasa din inima, ca sa mearga la inima. O mare importanta au, mai ales acum cand s-au inmultit sectele, predicile catehetice cu tema, ca sa stie poporul dreapta credinta ortodoxa si sa se poata feri de cursele sectarilor.

- In cate feluri este dator a predica preotul?

Preotul este dator a predica in trei feluri si anume: cu cuvantul, cu scrisul si cu viata, dupa invatatura Sfantului Ioan Gura de Aur. Cu gura este dator sa invete pe credinciosi cuvantul Domnului, dogmele, canoanele si invataturile Sfintilor Parinti. Cu scrisul sau cu mana este dator sa scrie cele ce a invatat din Sfanta Scriptura si de la Sfintii Parinti. Iar cu viata este dator sa predice prin trairea sa personala, dupa putere, despre cele ce invata, aducandu-si aminte de cuvantul Domnului care zice: " Cela ce va face si va invata, acela mare se va chema intru Imparatia Cerurilor (Matei 5,16). Cea mai puternica este predica prin viata preotului.

-   Se poste mantui cineva fara duhovnic si fara spovedanie?

Nu. Nimeni nu se poate mantui, nici mireni, nici calugari, nici clerici, fara spovedania pacatelor si fara dezlegarea de la duhovnic, dupa cuvantul Domnului care zice: " Luati Duh Sfant, carora le veti ierta pacatele se vor ierta si carora le veti tine, tinute vor fi " (Ioan 20, 23). Si in alt loc: " Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in cer si oricate veti dezlega pe pamant vor fi dezlegate si in cer " (Matei 18, 18). Deci, cum va intra cineva in imparatia cerurilor, nefiind dezlegat pe pamant de pacatele sale? Ca aceasta putere s-a dat numai celor alesi, adica apostolilor, episcopilor si preotilor, iar nu mirenilor. Toti trebuie sa avem duhovnicii nostri si sa ne spovedim regulat, chiar si aceia carora li se pare ca nu au pacate. Asa ne invata Sfantul Apostol si evanghelist Ioan: " De vom zice ca pacat nu avem, ne inselam pe noi insine si adevarul nu este cu noi. De vom marturisi pacatele noastre, credincios si drept este Dumnezeu ca sa ne ierte noua pacatele noastre si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea " (I Ioan 1, 8-9). Iar Sfantul Simeon Tesaloniceanul arata, zicand: " Toti trebuie sa ne pocaim, si mireni si calugari si preti si arhierei. Toti sa ne pocaim (spovedim), ca sa ne mantuim " (Tratat asupra tuturor dogmelor, cap. 251, Despre Taina Pocaintei). Fara spovedanie, nimeni nu se poate mantui, deoarece " toti multe gresim " (Iacob 3, 2). Tot omul este zamislit si nascut in pacate (Facere 8, 21; Psalm 50, 6; Matei 7, 1l; Romani 3, 11). Sfanta Scriptura ne arata ca " pacatul aduce moarte " (Iacob 1, 15)si ca " nimic necurat nu va intra in Imparatia lui Dumnezeu ".

Deci sa tinem minte ca " pacatul este calcarea Legii lui Dumnezeu si este uraciune si necuratie inaintea Lui " si ca mania Domnului vine asupra celor rai si pacatosi care mor nespovediti si fara pocainta. Pacatosii, prin spovedanie si pocainta, intorc mania cea dreapta a lui Dumnezeu si capata mantuirea sufletelor lor.

- Duhovnicul poate opri de la lucrarea celor sfinte pe un cleric? Ce trebuie sa faca duhovnicul in aceasta situatie?

Cele mai mari pacate facute de clerici, adica lepadarea de credinta ortodoxa, uciderea, desfranarea, profanarea celor sfinte (ierosilia, sacrilegiul)etc., trebuie sa fie spovedite numai la arhierei, precum si alte pacate grele care nu le pricepe duhovnicul, facandu-se toate cu sfatul arhiereului, pentru ca lucrarea duhovniciei este mai ales a arhiereului. Duhovnicul nu poate opri de la savarsirea celor sfinte pe vreun diacon sau preot, pentru orice pacat, ci trebuie sa-l trimita la episcopul locului sau la Sfantul Sinod, dupa regula Bisericii noastre Ortodoxe.

-   Ce parere aveti despre acei clerici care dau prea des si fara cercetarea cuvenita Sfanta Impartasanie la credinciosi?
Preotii care dau Sfanta Impartasanie credinciosilor fara cercetarea cuvenita si fara canonisire sunt datori sa citeasca cu atentie Povatuirile din Liturghier care privesc pregatirea sufleteasca si trupeasca a credinciosilor pentru Sfanta Impartasanie. Preotii sunt datori sa cunoasca bine Sfintele Canoane si practica Bisericii Ortodoxe, iar la nevoie sa consulte pe episcopul locului, pe care sunt datori sa-l asculte toata viata.. Preotii trebuie sa citeasca invatatura Sfantului Ioan Gura de Aur despre felul cum trebuie data Sfanta Impartasanie. Iata ce zice el in Cuvantul 55 din cartea sa Impartire de grau " Nu mica munca zace asupra voastra, preotlor, daca stiind la cineva vreo rautate ii vet ingadui sa se impaartaseasca de Masa aceasta. Sangele lui Hristos din mana voastra se va cere. Macar vreun voievod de-ar fi, macar eparih, macar cel incoronat cu coroana, daca cu nevrednicie se apropie (de cele sfinte), opreste-l. Mai mare stapanire ai tu decat acela... ca decat cel indracit mai rau este cel ce a pacatuit si se apropie. Ca acela, pentru ca este indracit, nu se munceste; iar acestia cand se apropie cu nevrednicie, la munca vesnica se dau. Deci nu numai pe acestia sa-i oprim, ci in scurt pe toti care ii vom vedea ca se apropie cu nevredrnicie. Nici unul sa nu ia ca Iuda, ca sa nu patimeasca ca Iuda ". Si iarasi zice: " Nu da sabie in loc de hrana. Ci macar din nebunie de va veni acela sa se impartaseasca, opreste-l. Sa nu te temi. Teme-te de Dumnezeu nu de om. Iar daca tu nu indraznesti sa-l opresti, ada-l la mine. Nu voi ingadui sa se faca acestea. De suflet ma voi desparti mai inainte decat voi da Sange stapanesc cu nevrednicie. Si sangele meu tot il voi varsa, mai inainte decat voi da Sange asa de infricosat celui caruia nu i se cuvine. Iar daca mult iscodind cineva nu a stiut pe cel rau, nu este nici o vina ".

De aceea, duhovnicul trebuie sa fie cu mare grija la spovedanie, socotind bine pe cine trebuie sa opreasca si cui sa-i dea cele sfinte cu vrednicie. Daca cineva duce o viata imorala si cauta prin inselaciune sa primeasca Sfanta Impartasanie, va intra satana in el (Ioan 13, 27), asemanandu-se lui Iuda. Daca cineva este pe patul de moarte si nu mai poate vorbi i se poate da Sfanta Impartasanie pe marturia celor din jurul sau, cum ca bolnavul este om credincios, ca s-a spovedit regulat si a dorit cele sfinte. Cel mai mare pacatos, daca pe patul de moarte se spovedeste, plangand amar, asemenea talharului de pe cruce, poate fi impartasit. Iar daca cineva nici pe patul de moarte nu vrea sa se impace cu aproapele, sau refuza cele sfinte, nu trebuie sa fie impartasit.

In ce priveste purtarea Sfintelor Taine de catre mireni, chiar cu voia preotului, iata ce spune Pravila Bisericeasca: " Preotul care va da Sfanta Taina a lui Dumnezeu (Impartasania), citetului celui destoinic, sau omului simplu sa o poarte ei incoace si incolo pentru oarecare treburi, iar nu insusi preotul sa o poarte cu frica de Dumnezeu, unul ca acela sa se pocaiasca trei ani " (Pravila Bisericeasca de la Govora, 35). Si iarasi: " Preotul care va impartasi pe orice om, fie mic, fie mare, tanar sau batran, pana ce nu va lua stire despre dansul de la duhovnicul lui de este destoinic sau nu, unul ca acesta sa se izgoneasca din preote, adica sa se pocaiasca cinci ani; iar daca din neglijenta va impartasi, chiar de-ar fi cocon mic, sapte ani sa aiba pocanie " (op. cit., 35). " Nu este ingaduit a se tine Sfintele Taine, in casa, mai ales in familie, sau a le purta la sine si din indelungarea de vreme sa se neglijeze pastrarea lor, ci numai la biserica pe Sfanta Masa sa se pastreze cele sfinte; caci credinciosii cand trec pe langa biserica se inchina lui Hristos. In vreme de nevoie, de persecutii, de foc, de cutremure sau cand se duc cele Sfinte la bolnavi acasa, poate preotul sa ia cu sine cele sfinte, dar si atunci cu mare cinste si grija, pe cat posibil mergand cu ele ca la vohodul cel mare, cu lumanarea aprinsa inainte, fara a cauta vreun castig lumesc " (Sfantul Simeon Tesaloniceanul, cap. 9).

" Nu ce cuvine a liturghisi prin case particulare de catre episcopi sau preoti " (Laodiceea, 58). Deoarece al VI-lea Sinod Ecumenic supune caterisirii pe preotii care slujesc si boteaza prin paraclise, care sunt in casele particulare, fara invoirea episcopului, si noi hotaram aceasta. Caci pe cand Sfanta Biserica Ortodoxa indrepteaza cuvantul adevarului si pastreaza adevarul si invata moralitatea vietuirii, apoi este urat si necuvios intru ascultare si anarhie (clericii)furisandu-se prin case, sa rupa buna randuiala si sa o umple de multa tulburare si sminteala. Pentru aceasta prezentul sinod, de acord cu Sinodul Ecumenic al VI-lea, canonul 31, a hotarat sa fie lepadati din cler cei ce liturghisesc prin paraclise, care sunt prin case, lepadarea din cler facandu-se de catre episcopul locului. Iar daca unii dintre acestia patrund in case si vor indrazni sa liturghiseasca fara voia episcopului, aceia sa se cateriseasca, iar mirenii care sunt partasi acestora sa se supuna afurisirii (Ibidem l, 2,12).

- Spun Sfintii Parinti ca cel mai greu se mantuiesc clericii, adica arhiereii, preotii si duhovnicii. Ce ne puteti spune in aceasta privinta?

Sfintii si dumnezeiestii Parinti spun intr-adevar ca cu anevoie se vor mantui preotii, duhovnicii si toti pastorii de suflete. Datoriile pastorilor de suflete sunt multe si grele, fata de sine, fata de familie, fata de clericii care depind de ei si cu care colaboreaza in slujba Domnului, precum si fata de poporul incredintat lor spre a-l duce spre mantuire si multi pastori se lasa inselati de lacomie, care este radacina tuturor pacatelor (I Timotei 6, 10), prin care smintesc pe credinciosi si nedreptatesc pe colaboratorii lor, preoti, diaconi, cantareti etc. Toate veniturile bisericii sunt o proprietate a lui Dumnezeu, iar preotul nu este decat un iconom al lor si este obligat sa le imparta cu dreptate la toti cei ce au nevoie si merita impartasirea din ele. Cel ce este nedrept fata de colaboratorii sai se pedepseste cu afurisirea din slujba sa si daca nu se indreapta se cateriseste, " ca unul ce a ucis pe fratele sau " (Const. Apostolice, 9).

Ce pot sa spun eu mai mult in aceasta privinta? Fiecare preot duhovnic si pastor de suflete stie mai bine decat mine ce are de facut. Deci, sa-i ajute Dumnezeu sa-si indeplineasca datoriile fata de Hristos, fata de familie, fata de sine, fata de societatea in care traieste si mai ales fata de sufletele incredintate lui spre mantuire, spre a dobandi cat mai multi pentru imparatia lui Dumnezeu.

-   Ce trebuie sa faca pastorii de suflet pentru a dobandi Imparatia lui Dumnezeu?

Trei sunt lucrurile de capetenie pentru mantuirea sufletelor noastre: credinta dreapta in Dumnezeu, faptele cele bune si smerenia. Adica, cand vom lucra cu poruncile lui Hristos sa zicem in inima noastra " ca slugi netrebnice suntem fiindca nu am facut decat ceea ce, eram datori sa facem, dupa cum ne invata Domnul " (Luca 17, 10).

Chipuri de monahi imbunatatiti: Preacuviosul Marcu Patimitorul de la Sihastria

2012-03-05T10:52:00.000-08:00

Adăugaţi o legendă

Costica – un suflet integru, inteligent, curat, corect, credincios, cu o mare putere de iubire… Constiinta pacatului. Este unul din cele mai stralucite exemplare pe care le-am intalnit in viata. Cred ca intre noi s-a realizat o legatura de iubire neobisnuit de mare… Privirile noastre bat, in aceeasi credinta, spre acelasi suprem ideal: Iisus Hristos! (Valeriu Gafencu)

Parintele Marcu (1910-1999) a patimit in inchisorile a trei regimuri politice: carlist, antonescian si comunist. Anchetatorii l-au numit “Fachirul”, pentru ca a rabdat chinurile ca unul fara de trup, rugandu-se neincetat. Dupa eliberarea din a doua detentie (dintre 1941-1954), in anul 1956 a intrat in viata monahala la Manastirea Slatina, unde l-a avut duhovnic pe parintele Arsenie Papacioc. De aici a luat iarasi drumul Aiudului pana in anul 1964, executand in total mai bine de 19 ani de temnita. Dupa eliberare intra in obstea Manastirii Sihastria, nevoindu-se pana la sfarsitul vietii si umplandu-se de darurile Duhului. Parintii de la Sihastria si-l amintesc primind Sfintele Taine cu chipul plin de lumina. A fost un mare rugator, ascuns de oameni si unit cu Hristos.

Harul lui Dumnezeu m-a tinut!

Parintele Marcu si-a tainuit cu smerenie atat darurile duhovnicesti dobandite in urma nevointelor in manastire, cat si chinurile rabdate in inchisori. Totusi, in ultimul an al vietii a lasat cateva amintiri biografice (cuprinse in cartea “Marturisirea unui crestin – Parintele Marcu de la Sihastria” ingrijita de monahul Filotheu Balan) din care putem intrezari in parte sfintenia calugarului purtator de chinuri ascuns in prisaca Sihastriei. Marturia sa nu este despre sine, ci despre Darul lui Dumnzeu ce lucreaza in oameni.“Am fost dus la Bucuresti, la ancheta. Aici, printre multele mijloace de tortura s-a folosit urmatorul: ma intindeau pe o masa mai lunga si mai lata, unul ma tinea de cap, doi de maini, doi ma bateau cu doua cauciucuri foarte grele pe tot corpul si doi cu doua rangi de fier peste talpile incaltate. Dar nici nu am rasuflat, nici nu m-am vaitat in vreun chip, incat cei ce ma bateau au crezut ca am murit. Si ca sa-mi revin, ma luau de par si ma bagau cu fata intr-un lighean cu apa. Sau ma dadeau cu capul de pereti. Tot ca sa-mi revin… Sistemul asta l-au folosit doua-trei zile. (“Doza” obisnuita era de 100 de rangi de fier la talpi. Insa Constantin, pentru ca nu vorbea, a fost batut fara numar).

Am numarat pana la 200, dupa care am pierdut numaratoarea. Insa n-am scos nici un geamat. Dar spre diferenta de Parintele Dimitrie Bejan, care era preot si pe care il acoperea Darul, nesimtind nici o durere de la lovituri, eu le-am simtit pe toate pana in varful creierului. N-am scos insa nici un cuvant, avand, si atunci, si dupa acea, marea grija sa nu parasc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frica: sa nu scap un cuvant despre cineva.Atat de mult m-au batut, ca, desi fiecare dintre ei bause cate o sticla de votca inainte de a ma tortura, au obosit, cazand neputinciosi. Darul lui Dumnezeu m-a tinut. De atunci am primit porecla de ,,Fachirul”.

Continuarea acestui moment am aflat-o de laParintele Atanasie (Alexandru Stefanescu). A doua zi, a venit in inspectie cel care conducea anchetele, un om de temut, fara scrupule. A deschis usa celulei unde era Costica si l-a gasit pasind agale, cu picioarele goale, tumefiate. Era un ger cumplit. Gardienii patrulau zgribuliti cu sube si bocanci, iar Costica umbla descult, fara sa dea semne de frig ori durere. “De ce nu esti incaltat!?”, l-a intrebat seful Securitatii. Blandul Costica – cel care avea inca de atunci rugaciunea inimii si o pace nu din lumea aceasta – i-a raspuns smerit: “Pentru ca nu-mi mai vin pantofii!”. Atitudinea aceasta l-a inmuiat pe seful anchetelor, care a ordonat sa i se faca imediat un calapod special pentru a avea bocanci potriviti. A fost un lucru de neconceput in istoria inchisorilor. De atunci, ceilalti securisti l-au numit Fachirul, pentru ca invinsese cu “sabia duhului” pe seful lor, de care si ei se temeau.

“Vazand ca rezist si asa, au pregatit alt chin, tot acolo: din frigul si curentul in care eram tinut (aveam doar niste haine subtiri, fara nimic pe cap, asa cum fusesem adus de la Focsani), eram dus, mai mult pe maini (caci de la bataia la picioare nu mai puteam merge deloc), intr-o camaruta mica, unde era o soba rosie de foc si ma legau langa soba. La foarte scurt timp m-a prins o cutremurare asa de mare, incat ma tineam de tot ce puteam si aproape ca le rupeam. Acolo ma anchetau, iar anchetatorul abia putea si el sa reziste la caldura.

Daca m-au vazut ca nici asa nu raspund, m-au lasat in camera de la demisol inca vreo cateva zile. Ma pazeau oastasii jandarmi, care patrulau pe coridor. Unul din ostasi, mai negricios si cu accent de oltean, ma lua de gat si ma zgaltaia cand ma duceau la ancheta. Alt ostas era asa de milos incat, de fiecare data cand ma scoteau la ancheta, il vedeam plangand…Intr-o iarna foarte grea, cam prin ’60, eu eram bolnav si nu aveam voie sa stau rezemat, ci doar sa umblu printre paturile din celula, sau sa stau pe marginea patului, fara sa ma sprijin. Pentru ca eram foarte racit, m-am sprijinit. Iar gardianul a vazut prin vizor si a deschis usa strigand: “Gata, pedeapsa!”.

Si m-au luat si m-au dus la celulele de pedeapsa. Inlauntru nu era decat intuneric si frig de inghetai. Iar gardianul care m-a dus si a deschis usa a zis chiar el: “Asta-i chiar ca-n iad!”. Fiind calugar, cautam sa-mi fac si acolo si “ale mele”, canonul si pravila, asa cum puteam si eu. Acolo vrand nevrand, trebuia sa faci miscare, sa faci inchinaciuni, ca altfel nu puteai rezista. Unuia de langa mine, din celula de pedeapsa de alaturi, i-au degerat si nasul, si obrajii, si urechile.

Celula de pedeapsa era fara nici un etaj, de jos pana sus numai zid si sus de tot, sub tavan, era un geam deschis. Si se facea un curent grozav intre geamul de sus si locul de sub usa. Am rezistat facand inchinaciuni, miscandu-ma incoace si incolo, trei zile si trei nopti… Iar dupa a treia zi n-am mai putut nici sa fac miscare, nici sa fac inchinaciuni si am cazut jos, aproape fara sa mai stiu de mine. Cat a durat starea aceasta, nu stiu. Dar dupa un timp m-am trezit refacut fizic si cu o caldura in jurul meu ca de soba“.

M-au dus apoi in alta camera sa ma jupoaie de viu. Anchetatorii au ramas uimiti ca nu numai ca nu m-am mai speriat, dar m-am descheiat fara frica la nasturi. Seful lor si-a dat singur palme: “Cum este posibil sa nu-i fie frica?!”…

Peste ani, Parintele Marcu avea sa dezvaluie o taina a acelor zile de chinuri

“Acolo [in beciurile Sigurantei din Ploiesti] am avut o vedenie. Ma gaseam cu mainile intr-un gard de sarma ghimpata asa de deasa si de ascutita incat nu ma mai puteam tine de ea. Era momentul cand eram gata sa cad dincolo, in intunericul pipaibil. Si m-a apucat o groaza asa de mare, ca nu mai stiam ce sa fac. Atunci m-a prins Cineva de mana si m-a scos afara, catre miazazi. Avea o mana acoperita de o haina neagra, ca de calugar. Iar mai departe am vazut ca era mana unui calugar adevarat, iar Acel Calugar era Insusi Iisus Hristos”.

Condamnat, la fel ca mii de tineri ai generatiei sale, pentru “vina” de a-si fi iubit credinta si neamul, Constantin a fost intemnitat la Aiud, unde s-a apropiat de grupul celor numiti “mistici” – Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Anghel Papacioc, Preotul Vasile Serghie, s.a. – daruindu-se rugaciunii isihaste, citirii Scripturilor si lucrarii virtutilor evanghelice.

In 1951, Securitatea i-a fixat domiciliu obligatoriu pe santierul de munca de la Bicaz. Aici si-a castigat renumele de “Costica, omul lui Dumnezeu”, pentru ca desi era trimis special sa incarce vagoneti chiar in locul unde se produceau exploziile, totusi niciodata n-a fost atins, nici macar in treacat, de vreo piatra.

Eliberat in 1956, a hotarat sa intre in viata monahala. Timp de un an de zile a stat la Manastirea Cernica, facand ascultare cu smerenie la grajduri, apoi a plecat la Manastirea Slatina – o adevarata “academie duhovniceasca” a vremii, ocarmuita de Parintii Cleopa si Arsenie Papacioc – de unde a si fost arestat, pentru a doua oara, in 1958, si inchis din nou la Aiud, pana la gratierea generala din 1964.

Dupa eliberare a intrat in obstea Manastirii Sihastria, fiind tuns in monahism in 1972 cu numele de Marcu. Desi putine, marturiile ramase despre acesti ultimi ani ai vietii sale sunt indestulatoare ca sa ne incredinteze ca Parintele ajunsese la masura duhovniceasca a nevoitorilor din vechime. O adevereste si cuvantul Parintelui Cleopa, care vorbind cuiva [lui Ioan Ianolide, n.n.] despre parintele Marcu, i-a zis: “Acolo unde vei intalni lucrari minunate, gandeste-te ca pot fi facute si prin el…!”.

Cu toate acestea, atunci cand, spre sfarsitul vietii, ucenicii il “ispiteau” cu mariri omenesti, Parintele raspundea smerit:

“Au zis unii ca eu as fi mai tare in ispite; dar va zic ca nici eu nu puteam sa rezist in toate incercarile prin care am trecut douazeci si ceva de ani de zile daca nu ma ajuta Darul lui Dumnezeu. Numai mila Domnului m-a tinut si nu stiu eu daca voi fi la fel de tare. Nu mi-e frica de ei, mi-e frica de mine. Ca acolo ne-a tinut numai puterea harului si credinta din noi. Dar nimeni nu poate sa fie sigur nici pe una, nici pe cealalta…”

In Joia Patimilor sunt alesi 12 calugari cu viata imbunatatita, carora Staretul le spala picioarele; printre ei, al cincilea din rand, mai in spate, Monahul Marcu patimitorul.

“Daca ma intreaba cineva cum mi-l aduc aminte pe Parintele Marcu, primul lucru pe care il pot spune este ca niciodata nu l-am gasit pe acest Sfant – fie ca era zi, fie ca era noapte, fie ca era pe cerdacul chiliei ori printre stupii din fata casei, fie ca era in chilie, pomenind pomelnice ori citindu-si pravila – fara lacrimi in ochi. De fiecare data cand veneam il vedeam cum i se lumina fata, ma binecuvanta si apoi, cu un gest discret, isi stergea lacrimile de pe obraz”. (Monahul Filotheu Balan, Marturisirea unui crestin…)

Fapte și cuvinte de învățătură

”Am început acum să mă lămuresc eu pe mine despre toate rugăciunile pe care le fac. Atât cât pot, căci cuvintele lui Dumnezeu sunt ca diamantul, care, dacă-i arăți o fețișoară către soare, toate celelalte fețe ale lui se luminează. Deci fiecare cuvânt al lui Dumnezeu are multe înțelesuri. Și atunci îmi pun întrebarea, de ce zic eu: ”Împărate ceresc”, ”Preasfântă Treime”, ”Tatăl nostru”… să mă lămuresc cât de cât. Și-am ajuns tot la concluzia că dacă nu te luminează Duhul Sfânt, nu poţi să înțelegi”.

”Era prin anii 1948-1950. Toți eram foarte slăbiți din cauza nemâncârii şi a hranei foarte proaste. Pe atunci ne mai scotea la lucru la ferme. Luau ei banii, iar tu trebuia să muncești. Şi pentru că nu aveau nici ei hrană, ne dădeau de mâncare prima zeamă de la fasole – aceea care se aruncă şi este plină de toxine -, iar de pe la unitățile militare luau murături stricate, pe care nu le puteau mânca nici soldații, şi mălai stricat. Aceea era mâncarea noastră. Şi odată, chiar în ajunul Sfintei Mării, după multă vreme petrecută cu astfel de regim, eram atât de slăbit, că nu mă mai puteam ridica nici în picioare, ci numai cu greu mă puteam întoarce pe pat. Nu eram bolnav, n-aveam nimic, numai că eram cu totul slăbit, fiind în pragul morții. Şi fiind așa întins pe pat, am zis: ”Măi, fraților, eu sunt gata să mor”. Și m-am întors cu fața la perete, plângând. Iar un bun prieten, care era lângă patul meu, a zis: ”înnoise-vor ca ale vulturului tinerețile lui nea Costică”. Aceea a fost o proorocie, că așa s-a întâmplat. A doua zi dimineață, fiind ziua de Sfântă Maria, s-a petrecut o minune; Am primit cu toții la masă fasole, mâncare consistentă; seara la fel. Şi încă câteva zile la rând. Ce se întâmplase? Se primise la închisoare de la direcția penitenciarelor un vagon plin cu fasole, pentru hrana deţinuţilor, cu specificația de a se consuma imediat. Aşa că a început să ne dea fasole, de două ori pe zi, până s-a terminat vagonul. Aceasta a fost o minune a Maicii Domnului. Căci a găsit ea un creștin milostiv, care a cumpărat un vagon cu fasole, a vorbit în taină cu cineva de la închisoarea noastră, si l-au dat la deținuți – ca din partea direcţiei închisorilor -, salvându-le viața”.

L-a întrebat odată un frate pe Părintele Marcu despre perioada din închisoare.

„Voi nu știți ce-a fost acolo, a răspuns părintele. Cărțile care au apărut până acum îți pot da doar o vagă idee despre ce-a fost. Cred că s-a întâmplat ce au spus Părinţii, şi chiar Mântuitorul. Ştii că în Patericul Egiptean, printre altele, un frate a întrebat pe părintele său: ”Părinte, noi trăim aşa cum trăim (era cam pe timpul Sfântului Antonie cel Mare). Dar cei de după noi cum vor fi?” ”Vor face și ei cam jumătate cât noi”, a zis bătrânul. ”Dar cei de după ei?”, a întrebat fratele. ”Cei de după ei nu vor face nimic din ce facem noi, dar vor avea încercări aşa de mari și de grozave, încât dacă vor rezista lor, vor fi mai mari decât noi în Împărăția lui Dumnezeu”. Ei, aşa s-a întâmplat acolo. Au fost niște încercări nemaipomenite. Şi nu numai chinurile și încercările, ci şi ispitele, căci ispitele care vin de la vrăjmaşul și în mintea ta, şi în faptele tale, în vorbele tale, nu sunt o grozăvie?“

Un frate i-a spus părintelui că uneori se simte tulburat în biserică. Părintele l-a întrebat: ”De ce judeci pe frați?” Aceasta l-a pus pe gânduri pe acel frate, pentru că el nici nu-și închipuia care era de fapt rădăcina acelor ispite.

Cu puțin timp înaintea morţii, părintele a visat că urca pe o scară. Și mai avea foarte puține trepte de urcat.

Tot în acel timp, Părintele Marcu a spus unui ucenic că a avut un vis în care se făcea că era pe o câmpie foarte frumoasă și a venit un înger din urmă și l-a luat de mână, mergând mult împreună. Părintele ar fi dorit să rămână acolo pentru totdeauna, dar îngerul i-a spus că trebuie să mai aștepte puțin. Și atunci Părintele Marcu s-a trezit. Aceste două vise însemnau apropiatul său sfârșit, la odihna lui Hristos, după o viață întreagă de suferinţă.

Cu câteva luni înainte de a pleca la cele veşnice, Părintele Marcu, simțindu-și sfârşitul aproape, i-a chemat pe cei din obște pentru a-şi cere iertare şi a se împăca cu toţi.

Un frate, cu puțin timp înainte de obștescul sfârșit al părintelui, l-a rugat pe bătrân să se roage pentru el, şi aici şi dincolo, dacă dobândește îndrăzneală la Dumnezeu. Părintele i-a răspuns: ”Frate, eu am acum nevoie de rugăciunile voastre, ale tuturor, pentru că mă pregătesc de plecare. Roagă pe cei pe care îi știi să se roage şi pentru mine”.

Vineri, în prima săptămână din Postul Mare a anului 1999, simțindu-și sfârșitul aproape, Părintele Marcu s-a împărtășit dimineața cu Trupul și Sângele Domnului, iar la orele 12 și-a dat duhul în mâinile lui Hristos.

Parintele Arsenie Papacioc - despre proscomidie

2012-02-29T23:03:00.000-08:00

Parintilor, sunt si eu preot si savarsesc Sfanta Liturghie. Cand vad atatea lucruri acolo, atat de grozave, si cand este spus in carte ca s-a aratat de atatea ori Trupul lui Hristos sub chip de prunc, cat degetul de mare, si atatea alte minuni se intampla la fiecare slujba ortodoxa, cum pot eu sa ma compar cu ei, care nu au nici Proscomidie? Nu este normal sa te indoiesti de impartasania lor? Proscomidia, parintilor, va dati seama, este cel mai mare ajutor care se poate aduce mortilor si viilor. Si nu se face izolat. Se face in continuare cu Liturghia credinciosilor. Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici, cu sfant Sangele Tau. Pai, bine frate, este putin lucru sa salvezi o lume intr-un ceas si jumatate – doua, cat faci Sfanta Liturghie?
- Un preot catolic a afirmat: atat timp cat misa catolica pastreaza epicleza ca fiind centrul liturghiei lor, Proscomidia pe care o fac ortodocsii este o fantezie inventata de ei si nu are o legatura concreta cu ceea ce se intampla la epicleza.
- Trebuie sa raspundem asa: 1054 de ani ati facut aceasta fantezie si voi! Parinte, draga, Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Ioan Gura de Aur au instituit si reguli pentru Proscomidie. Poti sa treci peste sfintii astia atat de uriasi? Parintilor, exista un cuvant al Sfantului Vasile cel Mare, in Canonul 87, pe care l-am pus in insemnari: „Orice cuvant al Sfintilor Parinti are putere canonica!” A gresit Sfantul Vasile cel Mare ca a facut Proscomidia? Ce, gresim cand facem pomenirea viilor si a mortilor? Cand sa o facem, daca nu la Proscomidie?
- Dupa schisma s-au apucat si au schimbat invatatura dogmatica si patristica. Catolicii nici nu-l mai recunosc pe Sfantul Vasile.
- De aceea nu merita nici o discutie. Am spus de multe ori si n-o spun numai eu. Eu nu spun decat ce am gasit la Sfintii Parinti: „Cu diavolul nu se sta de vorba!” E o mare greseala sa intri in dialog cu diavolul.
Parintilor, eu opresc lumea care spune: „Blestemat sa fii, drace!” Vezi-ti de treaba! Ii convine cand spui lucrul asta. Lui ii convine orice dialog cu el, pentru ca-l recunosti, il consideri. Desconsidera-l! Nici nu stau de vorba cu tine! Ca sa-l gonesc pot sa spun: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!” Puterea cuvantului numelui lui Hristos Dumnezeu, asta sa-l goneasca!
Se pune o problema: cand iertam pe morti? Ca trebuie sa-i pomenim nominal. Cand ii ajutam, cand ii iertam, daca nu la Proscomidie?

Iata ce scria si Sf. Ioan de Kronstadt despre aceasta problema:
Proscomidia înfăţişează limpede Biserica întreagă cu Capul ei, Hristos şi cu mădularele ei cereşti, pământeşti şi adormite. O, minunată unire a lui Dumnezeu cu oamenii! Romano-catolicii au lepădat proscomidia, şi prin aceasta au descăpăţânat Biserica, rupând legătura învederată a Bisericii văzute, luptătoare, cu Biserica nevăzută, triumfătoare, ca în locul lui Hristos să îi dea alt cap – un om care nu este slobod de rătăciri la care ea le face părtaşe şi pe mădularele sale, clerici şi mireni. O, cât de înţelept, de adevărat şi de mântuitor este aşezământul Bisericii, pe care o feresc de rătăciri Duhul Sfânt şi Hristos – Capul ei Cel atotputernic.]
- Alta intrebare de la catolici: Hristos a facut vreo Proscomidie?
- Vreme de trei ani a facut Proscomidie! Liturghia Sfantului Apostol Iacov are Proscomidie! Nu? Sfantul Apostol Iacov a facut-o. Apostolul lui Hristos. Pai, ce? Sfantul Vasile cel Mare era un fantezist? Era un mare traitor! Iar tu, 1054 de ani, n-ai trait Proscomidia asta? Ca nu s-a facut alta Liturghie dupa 1054. Si atunci, stiti ce este, dragii mei? E o fantezie vinovata de moarte. Pentru ca a angajat o parte din lume. Sunt mai multi catolici in lume decat ortodocsi. Dar vai si vai! Sunt foarte bucuros ca sunt in credinta aceasta, ca ii va smeri Dumnezeu pe toti! Ramane un singur lucru: Adevarul! Pe toate planurile Adevarul! Asta e!
Cum spunea un parinte, ca un imparat a adus trei sfetnici sa-i intrebe, in fata altor sfetnici: ce e mai tare in lume? Primul a zis: „Cel mai tare in lume este vinul!” A argumentat. I-a turtit pe toti, nu-stiu-ce.
Al doilea: „Cel mai tare in lume e imparatul!” Iar asta pentru ca imparatii erau teocrati, comandau in numele divinitatii. Si l-a biruit pe primul. Si nu era o flatare, ci un adevar. Daca ar fi fost sinceri, pe pozitia lor teocratica, erau grozavi. Pentru ca asta era forma de organizare a lumii si trebuia o ordine, iar ordinea celui mai mare trebuia sa fie: dura lex, sed lex (legea e aspra, dar e lege). Iar aceasta in numele lui Dumnezeu. Dar nu era asa.
Iar al treilea a zis: „Cel mai tare din lume e femeia; dar mai de neinvins este Adevarul!” Femeia, pentru ca i-a trantit pe imparati una-doua. Dar mai de neinvins este Adevarul, care este in Biserica: Si pe aceasta portile iadului nu o vor putea birui! Este cuvant dumnezeiesc si trebuie sa mor cu asta. Nu-mi mai trebuie nimic, nici o alta lucrare. Sa mor cu ce-a spus Hristos. Traind, nu numai crezand!
Cat priveste sectele, sunt linistit. Ei sunt ca niste lupi care curata padurea de hoituri. Iar daca sunt si platiti, e si mai grav. (…)
- Care ar putea fi cauza exteriorizarii duhurilor necurate care vorbesc in special prin femei?
- Totdeauna au fost ispite. Dar, sa va spun sincer, eu inainte de Revolutie am fost mai ispitit.
S-a dat libertate la secte. Cand conduceam Seminarul de la Neamt, erau 300 de secte pe lume. Acum sunt 10.000! Se servesc dracii de aceste invataturi false. Dar nu sunt in masura sa spun de ce sunt asa de multe secte. Stie Dumnezeu! Mereu a fost lumea chinuita de diavol, insa acum au capatat o oarecare indrazneala. Dar sunt si foarte multi care si-au intarit pozitia de credinta, de traire.
Eram la Manastirea Slatina si a venit un om bolnav. Gavriil il chema. Nu se marturisise toata viata. Era foarte bolnav si venise cu sotia la Sfantul Maslu. Am intervenit personal si l-am rugat sa se spovedeasca. El: „Nu, nu! Ce pacate am facut eu?“ Si nu a vrut sa se spovedeasca. Si-i faceam Sfantul Maslu dupa 12 noaptea cu mai multi preoti. La un moment dat, in timpul maslului, a venit moartea sa-l ia. Si a inceput sa tipe ca vrea sa se spovedeasca. Eu l-am intrebat: „Ce ai facut?” „Am facut, am…”, n-a apucat sa spuna nimic si a murit chiar in bratele mele! Doamne fereste sa mori nespovedit si cu constiinta incarcata de pacate!
Ei bine, ce asteptam? Uite prostul! Il rugam sa se spovedeasca. Nu-l costa nimic. Toti am putea trai aceste momente tragice daca vom fi neatenti cu implinirea poruncilor pe care ni le-a dat Dumnezeu!”

(Din: Ne vorbeste Parintele Arsenie 2, Editura Episcopiei Romanului, 1997)

Despre proscomidie( invataturi crestine folositoare)

2012-02-28T09:23:00.000-08:00

Proscomidia, care are locul in schevofilax, infatiseaza locul Capatanii, in care a fost rastignit Hristos, unde se spune ca zace craniul protoparintelui Adam; mai arata ca "aproape era mormantul unde a fost rastignit". Locul acesta al Capatanii a fost preinchipuit in Avraam, cand, chemandu-l Dumnezeu pe unul din munti, a facut jertfelnic din pietre si a pus lemne deasupra si a asezat pe fiul sau si a adus un berbec in locul lui, ca ardere de tot. Tot asa Dumnezeu si Tatal, Cel fara de inceput si Vechi in zile, a adus ca jertfa pe Fiul Sau Cel fara de inceput, Cel Care, in timpurile din urma, S-a intrupat din Fecioara si Nascatoarea de Dumnezeu, din coapsele lui Avraam, dupa fagaduinta juramantului pe care L-a facut fata de el, incat si pentru neamul omenesc, "El n-a crutat pe Fiul Sau Cel iubit si Unul nascut, dar pentru noi toti L-a dat" (Romani, VIII, 32) si a patimit ca Om in trup, dar a ramas nepatimitor in dumnezeire. Si inca, Hristos, mergand spre rastignirea Sa, isi purta Crucea si in loc de berbec a fost jertfit Trupul Sau cel fara de pata, ca un miel junghiindu-se cu sulita coasta Lui si Arhiereu facandu-se, ca Fiu al Omului si aducandu-se pe Sine si fiind adus ca jertfa, ca sa ridice pe multi pacatosi. El a murit ca Om, dar a inviat ca Dumnezeu, pentru care inviere avea slava mai presus de lume la Dumnezeu si Nascatorul.

Proaducerea - punerea inainte - a painii (numai proaducerea Agnetului din paine, nu toata painea, are acest inteles. De observat ca aici este folosit tot cuvantul oblatio = aducere inainte, dar aici nu mai are intelesul de loc liturgic, ci de actiune a preotului pentru pregatirea Sfantului Trup, cum am anuntat mai sus.) arata Trupul Domnului, pironit pentru mantuirea noastra, a credinciosilor.

Simbolismul proscomidiei

    Painea consacrata punerii inainte inchipuie curatirea lumii si neintrecuta bogatie a bunatatii lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu S-a facut Om si S-a dat pe Sine jertfa si ofranda si Trupul Sau pret de rascumparare, jertfa de impacare pentru viata si mantuirea lumii, pe de o parte, luand intreaga framantatura a firii omenesti, in afara de pacat, iar pe de alta parte, proaducandu-Se ca parga si aleasa si totala roada lui Dumnezeu si Tatal pentru neamul omenesc precum zice: "Eu sunt painea care S-a pogorat din cer" si "cel ce mananca aceasta paine va trai in veac". Despre aceasta spune si Profetul Ieremia: "Haideti sa introducem un lemn in painea lui", aratand lemnul Crucii, cel infipt in Trup.

   Copia este in locul celei care a impuns coasta Domnului.

   Scoaterea agnetului din prescura, cu copia, simbolizeaza "ca o oaie spre junghiere S-a adus" si urmatoarele de la Isaia LIII, 7. Este de retinut vechimea formei traducerii textului "ca o oaie spre junghiere s-a adus" - sec. VIII - Biblia romaneasca1968, Uturghierele romanesti, editiile 1956 si 1967, au tradus acest text altfel decat traditional: "Ca un miel se aduce spre junghiere si ca o oaie fara de glas inaintea celui ce-o tunde, asa nu si-a deschis gura sa".

    Discul este nasalia pe care este asezat Trupul Domnului de catre preot si diacon; acestia sunt Iosif si Nicodim.

    Vinul inchipuie sangele care a curs din coasta Domnului. Este si vinul mistic, pe care El l-a dat ucenicilor la Cina.

     Apa inchipuie pe cea care a curs din coasta lui Hristos insusi si, prin incalzire, arata caldura Sfantului Duh, iar prin culoarea ei alba, credinta curata.

   Vinul impreuna cu apa simbolizeaza sangele si apa care au curs din coasta Lui, precum zice Profetul: "Paine I se va da sa manance si apa cu bautura curata".

   In locul sulitei care a impuns pe Hristos, pe Cruce, folosita de catre Longhinus, este copia insasi.

    Painea si potirul propriu si adevarat sunt spre imitarea Cinei celei de Taina, la care Hristos a luat paine si vin si a zis: "Luati, mancati si beti din acesta toti. Acesta este Trupul Meu si Sangele", aratand ca pe noi ne-a facut partasi ai mortii si ai invierii si ai slavei Lui.

    Prescura, cea numita si artos si binecuvantare si parga, din care se taie Trupul Domnului, se ia ca simbol al Pururea Fecioarei si Nascatoarei de Dumnezeu, Aceea Care, dupa buna placere a Tatalui si vointa Fiului insusi si Cuvantul si venirea Sfantului Duh, primind pe Unul din Sfanta Treime, Fiul lui Dumnezeu si Cuvantul, a nascut pe Dumnezeu desavarsit si Om desavarsit.

    Si iarasi, precum Dumnezeu, Cel mai presus de materie, luand Trup din aceasta (din Sfanta Fecioara), intr-o singura persoana, era Dumnezeu si Om adevarat, asemenea noua, dar fara de pacat, tot asa si Trupul Domnului, ca dintr-un oarecare pantece si carne a trupului fecioresc (eu vorbesc despre intreaga paine, binecuvantare si prescura) se taie de catre diacon, cum a primit (prin traditie) Biserica cea Mare, cu un cutit oarecare, pe care il numesc si copie, desi inca nu este momentul acesteia si asa, in mod special ipostatic, se scoate din mijlocul acesteia.

    De observat ca si diaconul, in secolul al VIII-lea, dupa o veche traditie, avea dreptul de a proscomidi, cu exceptia Rugaciunii punerii inainte, pe care o citea preotul. Si Teodor de Andida (sec. XII-XIII) mentioneaza in Comentariul sau liturgic aceasta practica, adaugand si el: "asa cum a practicat Biserica cea Mare". Rugaciunea proscomidiei, continua el, se citeste de catre preot. Biserica cea Mare este Biserica Sfanta Sofia din Constantinopol, pe atunci Catedrala Patriarhiei Ecumenice.

    Totusi diaconul, care savarseste aceasta, dupa ce a pregatit impreuna cu aceasta (adica cu painea) si (materia) ce va sa se savarseasca Sange domnesc, in momentul corespunzator Patimii, prin venirea Duhului de viata facator, le lasa pe acestea la Proscomidie, in timp ce preotul rosteste Rugaciunea.

     Proscomidia - locul nasterii lui Hristos

     Si insusi diaconul, taind Sfantul Trup din prescura, imita pe ingerul care a spus Fecioarei: "Bucura-te". Cu toate ca si preotii taie aceasta, nu este ceva de mirare, caci trebuie sa vedem practicile Bisericii celei Mari - a Constantinopolului. Tot asa, se lasa Sfantul Trup la Protesa (protesa = camara corespunzatoare proscomidiei de azi, in care se afla masa pe care se puneau ofrandele credinciosilor, pentru ca din ele sa se aleaga cele pentru Sfanta Euharistie. Ambele cuvinte, "proscomidie" si "protesa", insemneaza "punere inainte". Denumirea incaperii dinspre miazanoapte, ca si a celei dinspre miazazi, de Sfanta Masa, unde se afla masa numita proscomidie si camara numita protesa se numea pastoforie, adica loc de depozitat si pastrat cele necesare pentru Sfanta Euharistie) ca in Bedeem, unde S-a nascut Hristos, "ale Carui iesiri au fost de la inceput, din zilele veacului" tot ca si in Nazaret.

     Proscomidia - locul copilariei lui Hristos

    Pe langa aceasta, Protesa (proscomidia) mai simbolizeaza locul vietuirii (Domnului Hristos) in Capernaum. Din cauza aceasta, noi am spus ca un fapt dintre cele inchipuite acum se refera la doua si chiar la trei dintre cele care s-au celebrat atunci, si, ca sa vorbim pe scurt, Protesa simbolizeaza timpul de treizeci de ani dinainte de Botez si felul de viata al Sau.

    Potirul este in locul vasului care a primit sangele varsat din preacurata coasta impunsa si mirul parfumat, scurs, al mainilor si picioarelor lui Hristos, iar craterul (cupa conica) simbolizeaza paharul izbavitor pe care l-a dat ucenicilor Lui la Cina.

     Potirul, iarasi, simbolizeaza cupa pe care o descrie in mod special; desigur ca intelepciunea si Fiul lui Dumnezeu a amestecat Sangele Sau in locul vinului aceluia si l-a pus la Sfanta Masa a Lui, zicand tuturor: "Beti dintru acesta toti", in locul vinului cel amestecat, spre iertarea pacatelor si spre viata vesnica.

      Pastoforiul dinspre miazanoapte (Protesa -Proscomidiarul) unde se savarseste proscomidia este in locul Capatanii (in textul grec denumire pentru pastoforiul din parte de miazazi a Altarului, unde se pastrau, ca si azi, vesmintele si odoarele liturgice).

      Ilitonul inseamna giulgiul cu care a fost invelit Trupul lui Hristos, coborat de pe Cruce si pus in mormant.

      Si acoperamantul de deasupra al Domnului mai insemneaza giulgiul cu care au infasurat Trupul lui Hristos. Acoperamantul Discului este si in locul mahramei care era pe fata insasi a Domnului, acoperind-o, in mormant.

     Perdeaua sau aerul, adica al treilea acoperamant este si se spune ca este in locul pietrei cu care Iosif a intarit mormantul, pe care l-a pecetluit lespedea custodiei.

      Iata, Hristos a fost rastignit, Viata s-a ingropat, Mormantul a fost pecetluit.

      Si indata cadelnita (aducandu-se) arata inmormantarea lui Hristos, iar focul, dumnezeirea Sa. Fumul cel binemirositor arata mireasma cea cu bun miros, revarsata, a Sfantului Duh, caci "cadelnita" se talmaceste "bucurie prea bine mirositoare".

      Tamaia tine locul aromatelor pe care le aduceau pentru ingroparea Domnului, caci smirna si tamaia magilor este rugaciunea curata a faptelor bune, din care purcede mireasma cea cu bun miros, precum zice Apostolul: "Noi suntem buna mireasma a lui Hristos".

     Deci sa cunoasteti toti preotii care va apropiati de Jertfelnic (Altar) si savarsiti jertfa cea fara de sange ca noi vestim Patimile cele datatoare de viata ale lui Hristos. Asadar, se da momentul precis de catre arhiereu, preotului, care va sa inceapa Sfanta Liturghie. Acest moment infatiseaza timpul care a fost anuntat mai dinainte de Profetul Isaia, cu privire la nasterea Inaintemergatorului Ioan si cu privire la venirea lui Hristos la noi.

     Iar preotul care face inceputul Sfintei Liturghii inchipuieste pe inaintemergatorul si Botezatorul Ioan, care si-a inceput predica sa zicand: "Pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia cerurilor" si botezandu-i pe toti care veneau la el.

    Diaconii sunt pastorii, iar preotii, ingerii de la Nasterea Domnului.

( va urma)

Rugaciune catre Maica Domnului care se spune mai ales pentru cei care voiesc să se împărtăşescă

2012-02-19T04:47:00.000-08:00

O ,Maică a lui Dumnezeu fără prihană şi mai presus de toată mintea şi de tot cuvântul.O, Fecioară Preasfântă , care covărşeşti însaşi fecioara, ca ceea ce mai înainte de naşterea cea dumnezeiasca ai fost fecioară mai presus de toate fecioarele şi aceeaşi ai rămas şi întru naştere şi dupa ea; prin care firea oamenilor cea căzută de demult şi depărtată de la Dumnezeu, prin iubirea de oameni cea negrăită şi pogorârea cea neasemănată, s-a unit cu firea cea dumnezeiască şi fericită, care nicidecum n-a suferit desparţire, amestecare sau schimbare; prin care, şi după această unire negrăită şi împăcare ,căzând din cuviinţă, prin zavistia vicleanului şi prin uşurinţa minţii noastre, suntem chemaţi iarăşi la pocăinta, şi pe Fiul tau şi Dumnezeul nostru îl avem milostiv către noi, prin mijlocirile tale cele neobosite către Dânsul şi prin rugăciunile tale cele prea lucrătoare. Ţie , Stăpână, mă cuceresc şi pe tine te rog, ce milostivă şi iubitoare de oameni, Maica lui Dumnezeu cel milostiv şi iubitor de oameni: stai lângă mine în ceasul acesta când, mai mult decât oricând, am trebuinţă de acoperământul şi sprijinul tău. Că de vreme ce sunt cu totul necurăţie şi noroi al păcatelor şi, mai cuprinzător a zice, locaş al tuturor patimilor pierzatoare de suflet şi voiesc să mă apropii de Preacuratele şi înfricoşătoarele Taine ale Fiului tău şi Dumnezeului nostru, mă îngrozesc şi sunt ţinut de cutremur, cugetând la mulţimea faradelegilor mele. Căci care din simţirile mele nu le-am folosit rău, eu, ticălosul? Care meşteşugire satanicească nu am lucrat-o cu făţărnicie, cu bună voire şi cu covârşire? Cu ce gânduri necuvioase şi năluciri deşarte nu m-am stricat? Care chip de robie nu a stăpânit cu desăvârşire mintea mea? Că nu numai că mă port ca un robit de patimile cele păcătoase în care am căzut şi care stăpânesc mintea mea, nici numai de acele fapte sau vorbe străine care au intrat în sufletul meu prin cele cinci simţiri şi care mi s-au făcut idoli răi, risipindu-mi socoteala cea bună, ci şi cele ce încă nu s-au făcut, nici nu se vor face şi cele nu s-au auzit, nici nu s-au văzut, adunându-le mintea mea cea pătimaşă şi copilărească, având in ajutor pe făcătorul răutăţii, mi-au cheltuit vremea vieţii mele celei păcătoase. Şi aflându-mă eu, ticălosul, întru atâta mulţime de rele, am cugetat, o, Stăpână, să mă apropii de Tainele cele dumnezeieşti şi mai presus de fire. Dar mă tem ca nu cumva să fiu legat de mâini şi de picioare, ca cel neîmbrăcat cu haină de nuntă, şi să fiu aruncat ca un nevrednic în întuneric, şi,în loc de luminare şi de împărtăşire cu darul cel dumnezeiesc, să fiu osândit în locuinţa întunericului cea potrivită mie. Dar ce să fac? De mă voi împărtăşi cu Tainele cele înfricoşătoare cu nevrednicie, nici pedepse ca acestea şi mai rele decât acestea aştept să pătimesc. Iar dacă voi petrece multă vreme neâmpărtăşit de acestea, punînd înainte nevrednicia nebăgând de seamă, voi cădea în adănc de rele, făcându-mă astfel vinovat de aceleaşi pedepse sau de unele şi mai mari. Deci strâmtorat sunt din amândouă părţile. De aceea şi alerg la tine, Ajutătoarea cea tare şi nebiruită, milostiveşte-te, Preacurată Maică a lui Dumnezeu, şi folosind îndrăzneala ta cea de maică către Fiul tău, cere-mi mie iertare, de greşelile mele cele făcute mai înainte şi mă arată nevătămat de focul cel arzător al Tainelor lui cele făcătoare de viaţă. Iar mai ales, fiindcă ai unite întru tine puterea şi iubirea învredniceşte-mă să mă curăţesc şi să mă luminez prin împărtăşirea acestora şi-mi ajută să petrec rămăşiţa vieţii mele întru pocăinţă, în sfinţenie şi în smerenie, în lucruri, în cuvinte şi în gânduri. Şi fii lângă mine de-a pururea, îndreptând toate mişcările sufletului meu, sprijinindu-mă, povăţuindu-mă, surpând puterile cele potrivnice, păzindu-mă şi ocrotindu-mă din toate părţile ca pe un rob netrebnic al bunătăţii tale. Cu adevărat, Stăpână cu totul binecuvântată, să nu întoarci deşarte rugăciunile mele cele nevrednice şi ticăloase, ci stai lângă mine şi mă ajută în viaţa aceasta, în vremea ieşirii sufletului meu cel ticălos şi la Judecata cea înfricoşătoarte şi nemitarnică ce va să fie şi mă izbăveşte de toate cele rele. Ca, fiind mântuit de darul tău, să te binecuvântez, şi să te preamăresc şi, luminându-mă cu razele tale, să mă îndrept spre lauda, slava şi închinăciunea Treimii celei prea bune, fericite şi atotlucrătoare, în vecii vecilor. Amin!.

Rugaciunea celui deznadajduit catre Maica Domnului

2012-02-17T09:52:00.000-08:00

Stăpână Preacurată, Născătoare de Dumnezeu, Ceea ce ai născut cu trup pe Dumnezeu-Cuvîntul , cea ma înaltă decât toată zidira a văzută şi cea nevăzută, ceea ce porţi grijă de neamul omenesc, sprijinirea celor necăjiţi, nădejdea celor deznădăjduiţi , ajutorul celor neajutoraţi şi limanul celor înfioraţi, Maica lui Hristos cu firea şi Maică a creştinilor cu darul , la tine cad şi pe tine te rog,Fecioară Stăpână ,Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, cel nevrednic cerului şi pământului, miluieşte-mă, cea cu totul fără de prihană şi nu mă lasă bucurie dracilor, miluieste-mă şi nu te îngreţoşa de mine, păcătosul, spurcatul şi necuratul. Milostiveşte-te spre mine ,ticălosul. Caută spre robul tău şi mă ajută pe mine, cel deznădajduit şi nedumerit. Şi roagă pe Fiul tău cel iubitor de oameni şi Dumnezeul meu , să mă izbăvească de faptele cele rele şi de osânda cea veşnică. Roagă-te cu sârguinţă spre mine ,netrebnicul robul tău, că mult poate rugăciunea Maicii spre imblânzirea Stăpânului.

Şi ştiu cu adevărat că nu se cuvine ca eu,cel atât de spurcat şi ne înfrânat, să te numesc şi să te chem pe tine ,cea Prea curată şi cu totul fără prihană , cu buze spurcate şi întinate. Dar fiindcă tu singură esti , după Dumnezeu ,măngâierea mea şi altă scăpare nu ştiu, mă rog bunătăţii sale, Stăpâne, şi uşă a milostivirii Fiului Tău şi Dumnezeului meu, mă învredniceşte, prin mijlocia ta , să dobândesc iertare de greşelele mele cele multe, ca să mă împărtaşesc cu Tainele Lui cele prea curate, infricoşatoare şi făcătoare de viaţă . Aşa ,Stăpână , Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,ascultă-mă pe mine, ticălosul şi nevrednicul robul tău , ca totdeauna să te binecuvântez şi să măresc numele tău cel sfânt în vecii vecilor . Amin!.

Împacă-te cu pârâşul tău degrebă! (Matei V, 25) ; Duminica Înfricoşatei Judecăţi

2012-02-17T09:17:00.000-08:00

Iubiţi credincioşi,

Cuvintele rostite acum nu fac parte din evanghelia acestei duminici, ci din,, Predica de pe munte”, dar au darul, credem, să ne lumineze tâlcuirea pericopei rânduite pentru astăzi(Matei 25, 31-46). Din pericopa de azi înţelegem, astfel, fără greutate, că atunci când ne vom înfăţişa la dreapta- judecată, Împăratul-Judecător, Hristos, nu ne va întreba altceva decât dacă am hrănit pe cei flămânzi, am dat să bea celor însetaţi, am primit pe cei străini, am îmbrăcat pe cei goi, am cercetat pe cei bolnavi şi pe cei închişi în temniţă... Nimic altceva! Altfel spus, vom fi întrebaţi dacă am fost în relaţii apropiate cu cei aflaţi în suferinţe şi, în consecinţă, dacă am avut milă de ei. În cazul că da, vom auzi aceste cuvinte din partea Împăratului Judecător: ,, Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!”. În cazul că nu, ne va spune cu totul altceva:,, Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui!”. Greu şi înfricoşător cuvânt! Iar pentru a nu cădea sub osânda acestei sentinţe şi, implicit, pentru a trăii clipa fericită în care să fim poftiţi să moştenim împărăţia cea veşnică, trebuie să-i avem apropiţi pe cei flămânzi, însetaţi, goi, bolnavi etc. Aceasta, pentru că ei nu sunt doar simpli beneficiari ai milosteniei noastre, ci vom fi martori la dreapta- judecată a lui Dumnezeu. Vor fi, cu alte cuvinte, fie susţinători, fie pârâşi ai noştri, potrivit cu atitudinea pe care am avut-o faţă de ei. Prin această ultimă observaţie ne apropiem, astfel, de înţelesul tainic al cuvintelor Mântuitorului rostite în Predica de pe Munte: Împacă-te cu pârâşul tău...

Pentru o înţelegere mai adâncă a lor, este nevoie însă a le analiza în context. De aceea redăm întreg versetul: ,, Împacăte cu pârâşul tău, cât încî mai eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te de-a pe mâna judecătorului, iar judecătorul, pe aceea a slujbaşului şi să fie aruncat în temniţă” (Matei 5, 25). Acest îndemn este foarte util, am zice salvatoor, chiar în înţelesul obişnuit. Dacă avem cu cineva un litigiu, este bine să ne împăcăm fără să se ajungă la tribunal, chiar dacă suntem nevinovaţi. Cu atât mai mult dacă noi purtăm vina. ,, Pe cale”, adică pâna a se ajunge la judecată. Sf. Ioan Gură de Aur aşa vede înţelesul prim, după literă, al versetului: ,, Dacă nu te împaci cu el, îţi va face şi mai mare rău; te va sili să ajungi în faţa judecăţii. Împăcându-te cu el, pierzi toată averea, dar ai trupul liber! De eviţi lupta de la tribunal, culegi două foloase: unul, că numai suferi ruşinea închisorii şi a condamnării; altul, că fapta se datorează ţie, şi nu violenţei celuilalt. Că înainte de a întra pe uşa tribunalului tu eşti stăpânul; dar dacă îi treci pragul, oricât te-ai strădui, nu vei putea să-ţi aranjezi treburile după voinţa ta, că eşti sub mâna altuia!”( Omilii la Matei, XVI, 8).

Drept-măritori creştini,

Înţelesul cuvintelor Mântuitorului trece,însă, dincolo de literă. ,, Pârâşii” de la dreapta – judecată nu vor fi doar acei semeni cu care am avut conflicte, mai mici sau mai mari. Vor fi, aşa cum spuneam mai sus, toţi acei oameni aflaţi în nevoi pe care i-am ignorat, sau – mai rău – i-am batjocorit, poate. Martori ai judecăţii noastre vor fi, de asemenea, potricit Sf. Scripturi şi tâlcuirii Sf. Părinţi, îngerii buni şi îngerii răi( diavolii), sfinţii şi chiar conştiinţa noastră. De aceea, ,,pe cale”, adică în timpul vieţii noastre pământeşti, trebuie să fim împăcaţi cu toţi semenii, aşa încât îngerii buni şi sfinţii să poată da o bună mărturie, iar diavolii să nu aibă nici un capăt de acuzare asupră-ne. Împăcarea trebuie să aibă în vedere, în primul rând, conştiinţa proprie. Căci ea ne atrage atenţia, de fiecare dată, când îi ,, uităm” pe ci în nevoi, sau când purtăm duşmănie cuiva. Dacă nu ne îndreptăm, conştiinţa noastră ne va fi, astfel, întâiul ,,pârâş” înaintea tronului Dreptului – Judecător. De aceea, ,, pe cale”, trebuie să avem conştiinţa împăcată, în fiecare zi, în fiecare clipă. ,, Peste mânia voastră să nu apună soarele”! – îndeamnă Sf. Ap. Pavel ( Efes. IV, 26). Acest cuvânt are un înţeles apropiat, să ne împăcăm în aceeaşi zi cu cei cu care am avut supărări, şi un înţeles mai larg, pe care îl subliniem : să nu apună soarele vieţii noastre pământeşti şi să ne găsească nepregătiţi! Avva Agathon din Pateric( cuvântul agathon înseamnă ,, bun”), urmând sfatul Marelui Pavel, mşrturiseşte ucenicilor la sfârşitul vieţii( şi, prin ei, nouă, tuturor) ,, secretul” împăcării conştiinţei lui: ,, Niciodată nu m-am aşezat să dorm având ceva asupra cuiva, nici am lasat pe cineva să se culce având ceva asupra mea!”.

Iubiţi credincioşi,

Revenind la îndemnul Mântuitorului de împăcare cu pârâşii, trebuie să observăm că este însoţit, atenţie!, de un cuvânt pe care îl socotim ,, cheia” dezlegării întregii taine: ,, degrabă!”. Adică : nu amâna faptele de milostenie, nu amâna stingera conflictelor cu semenii, nu amâna să-ţi împaci conştiinţa ta de om şi de creştin! Cu alte cuvinte, împacă-te cât mai repede cu putinţă, azi, căci ziua de mâine nu mai este a ta, este a lui Dumnezeu. Azi trăieşti, mâine nu se ştie! Cunoaştem cu toţii că atunci când rostim rugăciunea ,, Tatăl nostru”, zicem, la un moment dat: ,, Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi...” ,, Astăzi”, nu ,,Mâine”, căci astăzi ne este foame, material şi spiritual. Atunci, la fel să fie şi cu iertarea, cu milostenia, împăcarea : astăzi nu mâine! Pentru o mică ilustrare, apelăm iarăşi la pateric: ,, Un om a întrebat odată pe un pusnic: ,, Părinte, când trebuie să mă pregătesc de moarte, ca să mă pocăiesc?”: ,, Un ceas înainte de a muri” – a fost răspunsul. ,, Dar eu nu cunosc când voi murii”. ,, Dacă nu cunoşti ceasul morţii, pregăteşte-te chiar azi, căci mâine poate fi prea târziu!”.

Iubiţi ascultători,

Drept încheiere, socotim că această duminică, a Înfricoşatei judecăţi, aşezată la puţin timp înaintea postului mare – bun prilej de pocăinţă! - , este încă o mână întinsă din partea lui Dumnezeu, care ne vrea ,, degrabă împăcaţi şi pregătiţi, ” pentru liniştea şi mântuirea sufletelor noastre. Amin!