In primul rand, am fost primiti de oameni deschisi si binevoitori. Am petrecut alaturi de copii, parinti si batrani asa ca am avut cadouri pentru toata lumea. Am daruit baloane cu mesaje in ele, origami, desene, frunze cu mesaje, iar lumea s-a dovedit a fi foarte incantata chiar si de aceste mici atentii. Mai mult, am atras atentia tuturor copiilor din parc ce veneau alergand dupa noi sa le oferim baloane. Bineinteles, am primit cate un multumesc de la fiecare si multe zambete.

Am stat de vorba si cu batranii singuratici care au iesit la o portie de soare, ne-am imprietenit cu copii de toate varstele si am primit felicitari pentru toata activitatea pe care Lume Buna o desfasoara.

Dupa cateva ore pline de oameni si de soare, concluzia este simpla: oamenii au nevoie de mai multe activitati de acest gen. Ei au nevoie de mai multa atentie si de un sprijin pozitiv, oricat ar fi de mic pentru ca stiu sa il primeasca cu bratele deschise.

Asadar, ramaneti alaturi de noi pentru ca va asteapta multe alte surprize!

P.S. Daca v-am facut curiosi, veti gasi poze de sambata accesand contul nostru de Facebook.

Faptele bune nu se termina niciodata, asa ca multumeste.net vine cu noi propuneri. Vino si tu maine, 21 august in parcul Tineretului incepand cu ora 10 sa oferim bucurii oamenilor.

Baloane cu mesaje in ele, origami, desene, flori, cuburi de gheata sau orice alta creatie de-a ta va fi daruita oamenilor. Nu e nevoie de un talent iesit din comun, trebuie doar sa le faci si sa le daruiesti din inima.

Asadar, nu mai sta pe ganduri si ofera-ti clipe de bucurie alaturi de ceilalti in natura. Te asteptam!

In Ohio, cam toti oamenii care nu stau in centrul oraselor mari au masini si merg tot timpul numai cu masina. Daca vor sa manance un hamburgher mai special, se urca in masina si conduc pana intr-o localitate vecina unde exista un anume restaurant. Daca vor sa bea o margherita, se duc in alta localitate. In afara de Tower City din Cleveland, toate mall-urile sunt in afara orasului, cam la o ora de mers cu masina. Cand ne-am trezit in pustietatea aceea pe marginea unei sosele numita Brecksville Road, eu si cu ceilalti 10 romani, precum si 11 turci si cativa ecuadorieni am fi stat mult mai izolati daca nu ar fi fost un anume om care ne-a ajutat foarte mult.

fotografie realizata chiar de autorul acestei povesti

Este vorba despre un profesor universitar american care statea la acelasi hotel cu noi, in asteptarea unui contract in California. Pentru ca se plictisea si era si de treaba, acest om ne-a dus cu masina lui de nenumarate ori la mall-uri si restaurante, unde mai vedeam si noi altceva decat batatura din fata motelului Howard Johnson unde stateam. De asemenea, cam toti ne-am cumparat laptop cat timp am stat in America, pentru ca erau mult mai ieftine, si tot el ne-a dus cu masina aproape pe fiecare dintre noi la cate un magazin de electronice ca sa ni-l luam. Poate ca nici legendara excursie pe care am facut-o la Niagara Falls nu s-ar fi intamplat daca nu ne-ar fi dus tot el pana la reprezentanta Enterprise Rent-a-Car de unde am inchiriat masina cu care am fost acolo. Si tot el mi-a aratat unde este cea mai apropiata intrare in Cuyahoga Valley National Parc, un parc imens cu rauri, paduri, defilee si lacuri, prin care umblau cerbi, iepuri, veverite si soareci mici, un loc care mi-a fost foarte drag si in care ma duceam apoi aproape in fiecare zi inainte de munca sa alerg sau sa fac exercitii.

Cand esti intr-un loc izolat, cel mai usor este sa inveti specificul locurilor si scurtaturile de la un localnic, si am constatat ca pe oriunde ma duc, se gaseste intotdeauna cineva care sa ne explice si sa ne ajute pe mine si pe cei cu care merg. Se pare ca multi oameni au o dorinta innascuta de a ajuta. Dar sa gasesti pe cineva care sa-ti dea si sa-ti bage si-n sac, cum s-ar zice, este mai rar.

Dan

P.S. Daca esti curios sa descoperi detalii despre aceasta poveste, citeste intreaga intamplare aici: Amintiri dintr-o experienţă legendară – Work and Travel 2008.

Intr-una din zile, dornica de a ma intalni cu o cunostinta, mi-am luat pe fuga un bilet de ratb si am urcat in autobuz. Tocmai in momentul in care voiam sa compostez biletul, m-a sunat persoana respectiva si am inceput sa vorbesc la telefon, spunandu-mi ca voi composta de indata ce se va termina conversatia. Tocmai in momentul in care ma pregateam sa bag biletul in aparatul de compostat, au intrat doua controloare (destul de rautacioase, ce-I drept) si mi-au cerut biletul. In ciuda faptului ca aveam biletul in mana, lor nu le-a pasat si mi-au dat amenda.

photo by Rodrigo_Sold

Problema este ca in momentul acela nu aveam la mine decat 40 de ron, iar amenda era de 50 de ron. Daca nu plateam pe loc, primeam amenda 150 ron. Deja incepusem sa ma simt foarte rau fizic pe masura ce imi scriau procesul verbal. Lumea din autobuz era de partea mea si tot incercam sa imbunam controloarele, dar fara niciun efect.

In momentul in care imi pierdusem orice speranta, apare un batranel simpatic care spune fara nicio grija: ,,Cat are de platit copila? Dau eu bani pentru ea, lasati-o in pace” si in momentul urmator a scos 50 de ron. Vazand gestul acestuia, am inceput pur si simplu sa plang la gandul ca un om necunoscut poate face o asmenea fapta. Nici nu am apucat sa-I multumesc bine sau sa-l intreb daca vrea sa-I restitui banii pentru ca a si coborat la urmatoarea statie lasand in urma un asemenea gest.

Multumesc batranului care pentru cateva momente mi-a fost un adevarat inger pazitor!

Mara

Eram foarte entuziasmate pentru ceea ce urma sa se intample, asa ca am pornit la drum in prima zi. Nu stiam exact locatia, dar am incercat sa cautam pe harta, sa ne consultam intre noi cum ajungem. Fiind in Bucuresti de putina vreme, nu cunosteam mai deloc strazile lui.

photo by ToniVC

Cautand pe harta, prietena mea a avut un flash ca ea a mai trecut cu autobuzul pe strada respectiva, asa ca eram asigurate. Ajunse intr-un final la o intersectie din Drumul Taberei, pe unde sa o iei? Am intrebat mai multa lume, dar ei confundau tot timpul strada care ne trebuia noua cu cea pe care eram pentru ca aveau nume asemanatoare. Din instinct, am oprit un om care ne-a dat o veste proasta si una buna. Prima era ca noi nu eram nici pe departe in zona care ne interesa, iar cealalta era ca omul acela mergea in aceeasi directie cu noi.

De aici inainte, scenariul urma sa se schimbe complet: am mers impreuna cu ratb-ul care intr-adevar ne ducea in directia dorita si am purtat discutii interesante. In plus, pentru ca avea locuinta in drum spre aceasta fundatie, a dat mai intai pe acasa ca sa-si lase bagajele, dupa care a mers cu noi sa cautam impreuna locatia de care eram interesate. A fost practic ghidul nostru.

Anca

Pana atunci explorasem teritorial trei puncte din capitala: locuisem in Titan cu o fosta colega de liceu, am stat sase luni in caminul pe care facultatea ni-l pusese la dispozitie in Baneasa si din octombrie ma mutasem cu o colega de facultate la Piata Sudului. Stateam in gazda si nu ne intelegeam cu proprietara, care era obsedata de curatenie si mai vigilenta decat un uliu care isi vaneaza prada. Cu alte cuvinte, nu ne simteam deloc „acasa”, aveam o ora fixa pana la care trebuia sa ajungem la apartament si nici nu se punea problema sa venim cu cineva in vizita.

photo by reefdog

Dar cateva cuvinte aruncate intamplator de sora mea intr-o seara in timpul unei discutii telefonice aveau sa ne scoata pe mine si pe Alexandra (colega de facultate) din vagauna capcaunului: „Alina si-a luat garsoniera in Bucuresti si cauta pe cineva care sa o inchirieze”. Bineinteles, eu si Alexandra am strigat in cor „O luam noi!”, fara sa avem habar de pret sau locatie.

Ulterior, surprizele placute au continuat sa se tina lant. Garsoniera era localizata in centrul istoric al Bucurestiului, zona de care sunt iremediabil indragostita, in spatele unor porti negre din fier forjat de pe strada Smardan. Iar valoarea chiriei era cu putin mai mare decat pretul pe care il plateam locuind in gazda. Mie si Alexandrei pur si simplu nu ne venea sa credem. Eram in culmea fericirii!

Tocmai din aceasta cauza am vrea sa le multumim (pentru ca stiu sigur ca si Alexandra subscrie randurilor urmatoare) Alinei si parintilor ei, domnul si doamna Nicolae, pentru ca ne-au inchiriat garsoniera la o valoare mult mai mica decat era stipulat pe piata imobiliara pentru zona centrala si pentru ca au avut grija ca sa ne simtim mereu confortabil in locuinta lor. Si chiar asa a fost

Roxana

Am ajuns la Carturesti si, desi nu ma simteam pe moment atat de „sociabila” incat sa iau parte la discutiile dintre participanti, pana la final m-am amuzat si am vorbit despre vise, caci asta era şi tema conferintei.

photo by dalobeee

De cand am ajuns, mi-a placut rau ce se intampla. Oamenii, zambetele, detaliile, strangerile de mana, decorul, totul era parcă „pe masura mea”. I-am soptit Ralucai: Ce mi-ar placea sa lucrez cu oamenii astia! Conferinta se terminase, am iesit cu totii din ceainarie, iar eu eram parca anesteziata de intorsatura pe care a luat-o acea zi. imi placuse prea mult!

Dupa aceasta zi am am fost chemata sa fac parte din echipa ambition! Dupa 4 luni în care am organizat si moderat conferintele ambition! la Carturesti, ii multumesc Cristinei Costache, redactor-sef la revista ambition! pentru ca a avut incredere in mine si mi-a oferit atat de multe experiente care m-au provocat, motivat si dezvoltat personal si profesional.

Daca pana atunci, nu reusisem sa conving prin dorinta mea de a mă implica serios in vreo activitate, daca multi erau sceptici la propunerile mele si primeam de cele mai multe ori mail-uri deja cliseice gen „ne-a placut de tine la interviu, dar ne pare rau …”, Cristina mi-a oferit sansa de a experimenta, de a cunoaste si de a face lucrurile sa se intample.

A fost cel mai tare interviu de angajare pe care l-am trait si de care am auzit. Rolurile parca se inversasera. Cristina Costache, fara a avea nici cea mai mica urma de superioritate, imi vorbea despre ambition!, despre conferinta pe care o organizeaza lunar la Carturesti si despre mine, ca viitor moderator. Ea era mai convinsa decat mine ca ma voi descurca!

Multumeeeeeeesc Cristina Costache pentru ca ai riscat cu mine, pentru ca ai fost un altfel de angajator, pentru ca ai crezut în mine si mi-ai oferit optimismul si spijinul tau, dar si pentru ca esti o femeie moderna, activa, revolutionară si zambesti sincer!!

P.S Multumesc Raluca pentru prietenia ta si pentru faptul ca „m-ai luat pe sus”.

Mirela Tiron

Eram în statia de pe partea cealalta a Cismigiului, langa stomatologie si asteptam 635. Masina intarzia sa apara si dintr-o data a inceput sa ploua. La inceput mai incet, apoi din ce în ce mai tare. Masina nu mai venea, ploaia se întetise si eu ca de obicei nu aveam umbrela.

photo by kitch

Oricat de mult imi place mie sa merg prin ploaie, nu pot sa zic ca eram incantata de situatia in care ma aflam. Eram constienta ca urma sa ma fac ciuciulete si afara era destul de racoare. Singura mea reactie in fata acestei situatii a fost sa imi scot nervoasa telefonul mobil din buzunar si sa ma uit la ceas, desi ma mai uitasem de cateva ori in ultimele minute. Atunci, o batrana pe care nu o observasem pana atunci, desi statea foarte aproape de mine, s-a apropiat si m-a intrebat zambind cat este ceasul. Am observat ca batrana era bine imbracata, avea fas impermeabil si umbrela. I-am raspus ca este 14:25. Mi-a multumit tot zambind si m-a rugat sa ma apropii de ea si sa ne adapostim impreuna de ploaie sub umbrela ei.

I-am multumit si m-am apropiat. Cu o mana tineam umbrela (pentru ca eram mai inalta) iar cu cealalta imi cercetam hainele. Nu prea ma udasem pe haine, mai mult de par. Am stat pret de cateva minute cu batranica sub umbrela si am vorbit diverse lucruri, lipsite de importanta din punctul meu de vedere. Nu pot sa zic insa ca nu m-a surprins gestul ei. Sub umbrela ma simteam oarecum protejata si aveam o stare de bine pe care nu mi-o puteam explica. In sfarsit a venit masina. Am inchis umbrela si i-am dat-o batranei. Ea a urcat prima, apoi am urcat si eu. A mers doar doua statii. La coborare i-am multumit din nou şi i-am urat cele bune.
Eu mi-am continuat drumul….

Alina

Ajunsa in fata facultatii cu o jumatate de ora inainte de inceperea cursurilor, mi-am dat seama ca nu voi putea intra in sala deoarece aceasta inca era ocupata de studentii din alt an. Nu am avut incotro si m-am intors afara pentru a ma plimba putin prin imprejurimi.

photo by supermariolx

Mergand eu tot mergand, am ajuns pe o strada mai pustie. Din departare, am vazut o statie de autobuz si un singur om care parea sa astepte. Ajunsa pana acolo, am observat ca era un batran care incerca sa-si inchida fermoarul paltonului insa nu reusea pentru ca ii tremurau foarte rau mainile.

In ciuda faptului ca am o mare slabiciune pentru batrani si ca am simtit ca sufletul meu s-a rupt pur si simplu atunci cand l-am vazut, ceva in mine imi spunea sa trec mai departe. Si am trecut. Iar apoi m-am intrebat in gand: ,,Nu cumva eu ascult de vocea care nu trebuie?” si m-am intors imediat la el întrebandu-l dacă il pot ajuta.

Ochii ii sclipeau, iar intreaga fata era atat de luminoasa incat nu cred ca o sa-l uit prea curand. I-am inchis fermoarul atat de usor, iar el mi-a spus (putin resemnat) ca indemanarea mea se datoreaza tineretii. Mi-a multumit atat de frumos cum numai un om neajutorat poate sa o faca.

In momentul acela ma incercau sentimente contradictorii: pe de o parte tristetea ca exista atatia batrani singuri, iar pe de alta parte bucuria ca am reusit sa acord un ajutor minor unuia dintre ei.

Anna

photo by Mizraka

Am facut pentru prima oara o cadere puternica de calciu si asta in plina strada. Degetele mi s-au inclestat, tot corpul imi amortise, ciuruit de furnicaturi groaznice, toate membrele erau intepenite, inclusiv limba (nu puteam vorbi deloc). Traiam o suferinta ce parea a fi cea mai crunta pedeapsa fizica.

Am cazut pe trotuar, langa mama, care incerca disperata sa-mi indoape un pozitivism inutil, crezand ca m-am pierdut cu firea. Din pacate, cuvintele ei ma rascoleau si mai mult. Cum tatal meu era plecat pentru moment in alta parte a orasului cu masina personala, nu puteam ajuge rapid la spital.

La un moment dat cred ca mi-am pierdut cunostinta, caci m-am trezit peste cateva momente cu un domn si cu o doamna care nu se cunosteau intre ei si care incercau sa ma ajute. Respectivul domn a avut bunavointa de a-mi cumpara dintr-o farmacie apropiata un pliculet cu calciu solubil pe care l-a preparat el insusi. De asemenea, s-a nimerit ca doamna sa stea intr-un bloc din apropiere si s-a dus cat a putut de repede sa imi aduca un calciu de la ea de acasa gata preparat spunandu-mi ca si fiica ei patea la fel si, prin urmare, era pregatita.

Le multumesc acestor oameni pentru ajutorul pe care mi l-au dat si pentru faptul ca n-au mers ca doi robooti cu privirea atintita in fata, ci au inteles durerea mea.

Cristina