Münchausen Times

Scrisoare adresată dlui Joseph Daul, Preşedinte al PPE şi Dlui Jean-Claude Juncker, Preşedinte al PE

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Sat, 28 Jun 2014 15:30:00 +0300

Domnule Preşedinte, Vă scriu cu încrederea că sunteţi unul dintre principalii apărători ai creştin-democraţiei europene, persoana care nu poate face nici o înţelegere politică în stare să afecteze Partidul Popular European. De ceva vreme, dar cu precădere în ultimele zile, se vorbeşte tot mai insistent în România despre opţiunea unui partid liberal (Partidul Naţional Liberal) de a schimba familia politică europeană, trecând de la ALDE la PPE. O asemenea mişcare poate fi înţeleasă în cazul partidului amintit, cunoscute fiind acţiunile sale anterioare îndreptate fără echivoc împotriva statului de drept, dar ar fi de neînţeles dacă el ar fi şi acceptat în rândul partidelor care formează curentul popular european.

Aşa cum ştiţi, la PPE este afiliat şi Partidul Democrat-Liberal din România. Apreciez că aceasta afiliere a avut ca baza alte considerente decât cele doctrinare, pentru că dacă vom privi Programele, atât cel al PDL, cât şi cel al PNL, nu vom întâlni nici un element care ar putea caracteriza un partid de dreapta-centru-dreapta. Azi, cele două partide liberale se unesc într-o fantasmagorică « dreaptă », manevră condusă de neo-comuniştii români, botezaţi de circumstanţă socialişti, cu scopul de a confisca orice fel de opoziţie reală în România. Aşa cum poate ştiţi, guvernul a emis recent o ordonanţă de urgenţă prin care schimbă legile electorale, în ciuda recomandărilor Comisiei de la Veneţia, doar pentru a împiedica accesul liber al Partidului Mişcarea Populară la supravegherea procesului electoral aşteptat spre sfârşitul acestui an. Fireşte, aceasta este complet antidemocratic şi se constituie într-o nouă lovitură aplicată democraţiei româneşti, atât cât a mai rămas din ea. Nici unul dintre partidele amintite mai sus, PDL şi PNL nu au sărit în apărarea democraţiei româneşti, eludând faptul, ceea ce mă conduce fără greş la concluzia că în România de azi nu avem de-a face decât formal cu un pluripartidism (excepţie făcând PMP).Vă reamintesc că PNL a fost asociat la guvernare cu PSD (cel care deţine şi azi conducerea guvernului) timp de doi ani, perioadă care vă este cunoscută prin flagrantele încălcări ale normelor elementare democratice. Sunt de notorietate legile pe care parlamentul controlat de cele două partide le-a emis, ca un atac flagrant la democraţie şi doar opoziţia fermă a Preşedintelui Băsescu, dar şi « îngrijorările » exprimate de Bruxelles şi Washington, le-au putut opri temporar. Sunt convins că sunteţi la curent cu toate faptele comise de PNL, înainte ca el să se despartă nemotivat de PSD. Dacă veţi urmări în presă atât declaraţiile « foştilor » aliaţi, cât şi acţiunile lor parlamentare, vă veţi convinge că PSD şi PNL nu fac altceva decât să mistifice electoratul român. O privire aruncată în teritoriu, vă va convinge că PNL este într-o opoziţie formală în Parlament, deoarece în teritoriu partidul a rămas la putere.

Nu în ultimul rând, ştiţi foarte bine că liberalismul european este un curent doctrinar versatil şi ramificat, dar care rămâne esenţial de stânga. Chiar şi din punct de vedere istoric, acel punct la care face referire chiar PNL când se declară continuator al politicii liberale interbelice, avem în faţă un partid indiscutabil de stânga, atât doctrinar, cât şi istoric si ideologic. Declaraţiile mincinoase ale liderilor săi, conform cărora liberalii vor să formeze un pol de dreapta în România mă conduc la concluzia că nu doar electoratul român (care nu stăpâneşte elementele definitorii ale conceptelor de « dreapta » şi « stânga ») este grav înşelat, nu fără un scop foarte bine determinat, ci se încearcă şi o manipulare a conducerii PPE. Fireşte, aş putea aduce în sprijinul afirmaţiilor mele articolele cunoscutului profesor american Ralph Raico, el însuşi un libertarian şi un specialist în liberalismul european, dar sunt convins că deja cunoaşteţi aceste lucruri până la detaliile cele mai fine.

Dle Preşedinte, cred că primirea PNL în marea familie populară europeană va însemna introducerea unui « cal troian » care va submina grav PPE şi care îşi poate aduce o serioasă contribuţie la slăbirea UE, în favoarea intereselor ruseşti, deja evidente în România şi în Europa. Ca popular convins (chiar dacă nu şi membru al vreunui partid) şi ca european, vă rog, dle Preşedinte Daul să analizaţi consideraţiile mele şi să luaţi decizia potrivită pentru ca PPE, cel care vă este şi dv. atât de drag, să nu fie afectat de interese politicianiste şi străine Uniunii Europene. Al dumneavoastră, Dragoş Gros

„Chapeau, monsieur le President!”

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Tue, 15 Apr 2014 15:55:00 +0300

Într-o zi cu soare, o mare „dragoste” s-a „terminat”, aparent fără motiv; era un „divorţ” ca un balet de urşi, al psd-ului de pnl. La scurt timp după trecerea pnl în „opoziţie”, la ora de maximă audienţă şi în mijlocul unui Parlament reunit, Căcărău îşi dădea teatral demisia din funcţia de preş al Senatului. Nimeni nu înţelegea demisia unui bandit, când anterior asemenea demisii în partidul său n-au existat, nici măcar când au existat condamnări definitive pronunţate de Justiţie.

În locul lui Căcărău a venit, pe filieră psd, o altă lepră, Tariceanu. Mişcarea scăpa înţelesului obişnuit, ştiut fiind că în caz de suspendare sau imposibilitate a Preşedintelui de a-şi exercita prerogativele, locul său era luat tocmai de preşedintele Senatului, un vis mai vechi al lui Căcărău. Începuse să se contureze existenţa unui plan la baza tuturor acestor acţiuni, dar schiţa lui încă nu era evidentă. Totul se învârtea, se vedea încă de atunci, în jurul a câtorva persoane, printre care Căcărău, Moliceanu şi primul derbedeu oligofren al guvernului, dar rolurile încă nu erau bine stabilite; nu pentru public.

Spuneam că România joacă un rol extrem de important geopolitic (aici), pe „tabla de şah” a Moscovei, dar amănuntul a trecut aproape neluat în seamă în presa noastră, dar nu şi în afară. De altfel, rolul destinat României în campania rusească antiamericană şi antieuropeană a fost confirmat şi de Friedman, dar şi de „indiscreţiile” dintre ambasadorii ruşi în Africa. Conform acestor analize, singurul „ciot” de care se putea împiedica „sultanul roşu” era Traian Băsescu, aşa că el trebuia eliminat. Dar cum?

O nouă suspendare era de o prostie fără seamăn, având în vedere experienţele anterioare, dar şi avertismentele externe, inclusiv cele venite de la socialiştii europeni. Astfel a apărut necesitatea eliminării Preşedintelui prin punerea sa sub acuzare, cea de-a doua posibilitate prevăzută de Constituţie pentru a-l suspenda fără ca un referendum să fie necesar. Dar ce să facă ei, că timpul trecea, iar motiv de acuzare nu găseau? Au făcut „comisia Nana”, încercând ca prin manipulări să influenţeze justiţia, dar repede s-au convins că varianta e perdantă; cum alta nu aveau, încercau forţarea „comisiei”, pentru ca în cele din urmă să-l acuze de ceva pe Preşedinte şi astfel să-l suspende pe o perioadă nedeterminată, suficientă însă pentru ca ei să-şi atingă scopurile. Îl aveau pe lacheul Tariceanu ca preşedinte interimar, o covârşitoare majoritate în Marea Adunare Naţională şi un guvern gata de orice atentat la statul de drept. Cine să li se opună?

Formal, pnl este în „opoziţie”, iar Căcărău trebuie să pozeze în „catindatul” „nepătat” al „opoziţiei” de „dreapta”, secondat fără convingere de un pdl care cochetează cu împărţirea „ciolanului liberal”, imediat după europarlamentare sau, în varianta pesimistă, după prezidenţiale. Căcărău nu putea fi simultan şi candidat „curat” la prezidenţiale, dar şi preşedinte interimar care aprobă prin semnătură manevre ce ţin de proiectata lovitura de stat, aşa că rolul infantilului Tariceanu este important în „marea revoluţie socialistă” ce urmează în ore, poate zile. Preventiv, centrul „operaţional” al puciştilor s-a mutat la M.Ap.N.

Nu ştiu când se va da „asaltul asupra Palatului de Iarnă”, dar e sigur acum că el va avea la bază o plângere lipsită de obiect la adresa Preşedintelui, una depusă de oameni fără calitatea juridică de a depune aşa ceva în faţa organelor statului, o plângere halucinantă ca motivaţie juridică, o plăsmuire de joasă speţă. Noi vom accepta aşa ceva sau vom ieşi cu toţii în apărarea Preşedintelui şi a statului de drept?

De ce „Chapeau, monsieur le President”? Ştie Base de ce...

Sondaj : psd 15%, pnl 11%!!!

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Sun, 30 Mar 2014 13:10:00 +0300

În manipularea cotidiană pe care comuniştii o exercită asupra populaţiei, o să pornim, pentru a devoala o parte a ei, de la un postulat: peste tot şi în orice epocă, pentru a câştiga alegerile, comuniştii falsifică voturile şi manipulează electoratul. Că ei fraudează toate alegerile, nici nu trebuie să analizăm, aşadar să vedem cum se petrec lucrurile când tehnica de manipulare se numeşte „sondaj de opinie” şi cine are acces la aceste mijloace de mistificare a realităţii.

Primii ani după „revoluţie” au fost anii în care sistemul neobolșevic instalat prin lovitură de stat şi-a asigurat mijloacele prin care să exercite un control cât mai complet al populaţiei. Întâi a fost lupta noului-vechi regim de preluare a televiziunii publice şi de mistificare a întregii acţiuni din decembrie 1989. Cu spasme şi crime, comuniştii şi-au asigurat controlul TVR, control ce depăşeşte cadrul legal: au angajat fideli şi persoane ce sunt capabile să pară că fac jocul oricărui guvern. Adevăraţii jurnalişti de televiziune au fost ori marginalizaţi, ori eliminaţi. În paralel, presa scrisă îşi arăta primii „colţi” şi, deasemenea, presa de partid îşi începea propaganda mincinoasă. Cu timpul, „colţii” presei s-au mai „tocit”, fie cu banii puşcăriaşului Vântu, fie cu fondurile Crescent, fie prin „convingerea” jurnaliştilor; chiar dacă nu toţi au cedat presiunilor, cea mai mare parte a lor, da.

Cum presa era în curs de „recuperare”, aparatul de propagandă roşie, beneficiind şi de „sfaturile” unui vechi și experimentat propagandist ce se dorea „despot luminat”, a diversificat moscovit mijloacele de manipulare. Primul pas a fost scârbirea populaţiei de tot ceea ce înseamnă politică. Obiectivul, atins de multă vreme, era cel de a îndepărta de procesul de votare o masă cât mai însemnată din populaţia cu drept de vot. Astfel, electoratul lor imbecilizat şi/sau cumpărat le asigura controlul politic. Dar asta nu era suficient... Tot în 1990, „cârpa kaghebistă” a mai emis o idee de inspiraţie moscovită: „pluripartidism în interiorul CFSN”. Altfel spus, se contura tot mai mult acea „democraţie originală” pe care o visa ilici. Procesul de transformare a democraţiei în democratură a început devreme, în primele zile din ianuaria 1990, prin înfiinţarea cu acceptul lui ilici, uneori chiar la sugestia lui, a unor partide politice aparent de sine stătătoare. Cu certitudine, o confirmă şi martorii oculari, partidele aşa-zis istorice (PNL, PNŢ şi PSDR) au căpătat acceptul de a se constitui, fără a fi evidente condiţiile pe care el le-a pus, dacă le-a pus. În conducerea lor au fost instalaţi iniţial ofiţeri de securitate fideli noului vechi regim şi/sau agenţi cu un trecut încărcat de urmăririle Diviziei anti-kgb a Securităţii. Procesul de fidelizare a partidelor aparent independente nu a fost deloc simplu şi a durat câţiva ani buni. Toată colaborarea lor rămânea însă subterană, pentru a da impresia unei democraţii în care Puterea se lupta cu Opoziţia. Pentru ca mistificarea să fie completă, au avut şiretenia de a „permite” ca alegerile parlamentare şi prezidenţiale să fie „câştigate” în 1996 de către „opoziţia” CDR şi, respectiv, Constantinescu. Mişcarea a fost inspirată şi multă vreme Occidentul chiar a crezut în existenţa acestei opoziţii. Peste ani, complet şocant, îi găsim pe foştii „opozanţi” în aceeaşi tabără, colegi de partid şi prieteni. Câştigarea primului mandat de către Preşedintele Băsescu a marcat finalul „opoziţiei de operetă”, aşa că tovarăşii au strâns rândurile, fără să le pese de memoria colectivă, nu mereu la fel de proastă că a lor.

Dacă până atunci aveau destule instrumente prin care să-şi asigure controlul politic, fie că sunt sau nu la putere, acum aveau nevoie şi de altceva. Aşa s-a născut „manipularea prin sondajele de opinie”. Întâi institutele au devenit private, chiar şi cele care anterior erau de stat (IRSOP, de exemplu, preluat de Alin Teodorescu, vechi client al Diviziei anti-kgb). Apoi au tot apărut şi alte „institute” ce aveau ca teme de cercetare cele mai năstruşnice subiecte, uneori cu întrebări chiar imposibil de regăsit în viaţa de toate zilele („aţi vrea ca Nicolae Ceauşescu să redevină preşedinte?”). Numărul patronilor de entităţi de sondare a opiniei publice a crescut, doar că patronii lor erau ori membri ai puterii roşii, ori apropiaţi notorii ai lor. Cum o opoziţie reală faţă de comuniști n-a existat până la PDL-ul lui Emil Boc, sigurele instituţii de profil rămâneau cele aservite, direct sau nu, Estului „civilizator”.

Contând pe imbecilitatea românilor (doar politrucii puteau fi „deştepţi”), sondajele au început să agreseze viaţa oamenilor în mod subliminal. Temele abordate sugestionau telespectatorilor naivi tot ceea ce ei doreau să le transmită indirect. Astfel reieşea că într-un an electoral, cel puţin 50% nu doresc să voteze cu nimeni. Lucrul ar fi fost normal, de înţeles, dacă acest tip de „sondaj” nu apărea de cel puţin două ori pe lună, în perioade atent calculate pentru ca efectul să fie maxim. Nu puţine au fost cazurile când în graba lor de a arăta „bizonilor” ce părere are „majoritatea” despre ceva, au pierdut din vedere că între un eveniment petrecut, parte și în chestionar, şi momentul anunţării rezultatului nu au cum să treacă doar 2-3 zile, când doar sondarea se face pe parcursul unei săptămâni, după care urmează şi o perioadă de analiză a rezultatelor.

O culme a aroganţei „sondajelor” a fost atinsă în campania dusă de partidele roşii împotriva Preşedintelui Băsescu, fie în campania electorală, fie în preajma suspendărilor sale ilegale, fie în general, ca mijloc de creare a unui curent de opinie cât mai defavorabil lui Traian Băsescu. Cum institutele au „muncit” bine ca parte a aparatului de propagandă comunist, ele anunţau, după încheierea scrutinului prezidenţial 2009, o victorie clară a Prostănacului. Nu, nu era vorba despre o greşeală, ci despre o manevră eşuată atunci, dar care a dat rezultate mai târziu, la alegerile generale din 2012. Cum spuneam, frauda electorală este un „must” al partidelor de orientare bolşevică, aşa că sondajele aveau rolul de a arăta populaţiei fantasma unui rezultat final, în spatele căruia evoluau falsificatorii de voturi. Ei aveau misiunea de a aduce scorul real la nivelul indicat de „sondaje”; acum aveau o „bază”. Dacă la ultimele prezidenţiale au dat greş, nu la fel s-a întâmplat în 2012 la alegerile locale şi la cele generale, unde concursul dat usl-ului de către un PDL deposedat de atributele sale anterioare şi de participarea activă a celor care au ridicat partidul - s-a dovedit a fi decisiv. Colaborarea lui Blaga a făcut ca şi cele mai neruşinate sondaje să devină o tristă realitate; dacă ne vom gândi puţin, Piedone a luat un scor cu adevărat nesimţit (90%), ceea ce a însemnat că trebuia să fi fost votat şi de activiştii şi membrii de partid PDL, ca să nu amintesc şi alte partide care n-au colaborat la mistificare.

Temele s-au succedat nu pentru a face o analiză obiectivă a opiniei colective, ci tocmai pentru ca ele să sugestioneze subliminal mentalul colectiv. Un exemplu recent: psd, direct sau prin interpuşi, comandă un sondaj unui institut patronat de... un membru al găştii roşii. Răspunsul la una dintre întrebări releva, mincinos, fireşte, că 46% sunt de părere că în problema Crimeii, România a adoptat o poziţie greşită şi doar 40% au opinat că atitudinea a fost corectă. Desigur, antipatia faţă de ruşi are un caracter naţional, istoric şi conjunctural, dar „sondajul” afirma exact contrariul, aşa cum anterior alte „sondaje” îşi aduceau contribuţia la lupta ilegală de demitere a Preşedintelui. Întrebarea nu este deloc întâmplătoare, ci este una al cărei răspuns plăsmuit constituie o pregătire a populaţiei pentru acţiunile ulterioare ale usl şi o justificare a acţiunilor lor antinaţionale şi pro-moscovite.

Manipularea sondajelor este o treabă făcută de profesionişti ai manipulării şi ai propagandei. Fiecare întrebare poate fi astfel formulată (în cazuri precise, chiar este) încât ea să conţină şi răspunsul dorit, o parte importantă a respondenţilor nefiind capabili să deceleze substanţa întrebării de forma pe care ea o îmbrăca în mod perfid. Un alt palier al manipulării este tematica generală a sondajelor. Ea este atent împărţită diverselor institute, în aşa fel încât fiecare din ele să dea o analiză similară celorlalte, ca linie generală, chiar dacă întrebările au fost majoritar diferite, iar împreună să constituie o falsă opinie generală faţă de care subliminalul individual nu se poate opune. În acest fel, opinia manipulată capăta valoare de adevăr inconştient. Aici intervine presa care, uneori mecanic, diseminează rezultatele, cimentând astfel un fals. Deloc de ignorat este rolul pe care îl joacă, fără să-şi dea seama, jurnaliştii şi formatorii de opinie recunoscuţi ca fiind fără reproş, atât moral, cât şi profesional. De bună credinţă, ei difuzează nişte rezultate pe care le cred reale şi astfel, o minciună de partid capăta atât de dorita credibilitate.

Scopul sondajelor nu e deloc diferit de celelalte manevre comuniste: principalul obiectiv intern este de a convinge populaţia credulă că între psd şi pnl există o „prăpastie” de netrecut pentru că unul e de stânga (psd) şi celălalt de dreapta (pnl, care e tot de stânga), astfel ei revenind la falsa alternanţă Putere comunistă – Opoziţie anticomunistă. După ce îşi vor atinge scopul, acela de a avea în turul doi al prezidenţialelor candidaţii lor, unul dintre ei, nu contează care, urmând a fi preşedinte, vor avea la dispoziţie toate instituţiile statului de drept, iar calea către Uniunea Euro-asiatică - liberă de orice opoziţie semnificativă la nivel naţional.

Liberalismul – o doctrină de stânga

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Thu, 20 Mar 2014 11:15:00 +0200

Liberalismul este un curent ideologic și social-politic care promovează libertatea și egalitatea în drepturi. Liberalii îmbrățișează o gamă largă de opinii; în funcție de modul de înțelegere a acestor principii, majoritatea liberalilor susțin următoarele idei fundamentale: constituționalismul, democrația liberală, alegeri libere și corecte, drepturile omului, comerțul liber, precum și libertatea religioasă. Liberalismul cuprinde mai multe tendințe intelectuale și tradiții, dar curentele dominante sunt liberalismul clasic, care a devenit popular în secolul al XVIII-lea și liberalismul social, care a devenit popular în secolul al XX-lea.

Într-un sens strict, liberalismul, numit „clasic”, este un curent filosofic născut în Europa secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, care pleacă de la ideea că fiecare ființă umană are, prin naștere, drepturi naturale pe care nici o putere nu le poate impieta și anume: dreptul la viață, la libertate și la proprietate. Ca urmare, liberalii vor să limiteze prerogativele statului și ale altor forme de putere, oricare ar fi forma și modul lor de manifestare.

Liberalismul este frecvent cunoscut şi drept idealism. Originile acestuia trebuie căutate în gândirea politică europeană modernă, care l-a conturat şi influenţat decisiv. În prim plan este situată libertatea individului, statul fiind obligat să se abţină de la subminarea acesteia prin orice mijloace. Adepţii liberalismului consideră că relaţiile internaţionale pot constitui o sursa de progres. Acest sistem teoretic a fost ilustrat de nume celebre, precum cel al lui Immanuel Kant (1724- 1804). Considerat fondatorul idealismului critic, Kant încearcă să explice în lucrarea „Despre pacea universală” (Zum ewigen Friedem) cum ar putea fi creată o societate federală a naţiunilor. Acesta este primul care vorbeşte despre dreptul naţiunilor şi al cetăţenilor acestora de a se pronunţa în privinţa păcii şi a războiului.

În primul rând putem vorbi de un liberalism clasic, situat temporal la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea. Aceasta este perioada în care se definitivează şi se coagulează ceea ce numim gândirea liberală. Acum se pun bazele liniilor de forţă ce definesc liberalismul şi se constituie doctrina liberală. După a doua jumătate a secolului XIX putem vorbi de un liberalism aflat deja la putere şi de o construcţie politică şi socială pusă sub semnul liberalismului. În această perioadă, liberalismul a suferit mai multe mutaţii în special legate de asumarea puterii şi de aplicarea principiilor liberale în spaţiul public. O dimensiune pregnantă pe care o adoptă liberalismul este aceea legată de ideea de naţiune, în special pe continent.

Construcţia politică impusă de liberalism este aceea a unei democraţii instituţionale puternice, care se focalizează în special pe construcţia statului naţional. De altfel, duşmanul liberalismului încetează să mai fie în special conservatorismul, noii challengeri fiind socialismul şi anarhismul, două erezii ce îşi au sorgintea tot în liberalism.În perioada de după primul război mondial, liberalismul încearcă să îşi revizuiască relaţia cu ideea socială adoptând modelul economic keynesian care se va repercuta şi în politicile sociale şi în cele ce ţin de însăşi esenţa liberalismului (în special individualismul).

Din liberalism și-au tras rădăcinile doctrinare darwinismul social fundamentat de Herbert Spencer și libertarianismul lui Dean Russell, doi „gemeni” doctrinari, dar și comunismul, prin ideologia criminală a lui Karl Marx. Pe plan politic, darwinismul social a fost folosit pentru a justifica „științific” mai multe concepte politice de dominație a elitei asupra maselor considerate mai puțin adecvate. Printre acestea se numără colonialismul, eugenia, fascismul și mai ales nazismul. În fapt, această ideologie elimina rasele umane și ființele cele mai slabe, astfel încât acestea să lase locul indivizilor cel mai bine pregătiţi pentru a supraviețui.

Libertarianismul, în sens strict, propune reducerea intervenției guvernamentale asupra indivizilor în raport cu gradul de intervenție din prezent. Liberalismul libertarian pare să scape din dihotomia politică clasică, stânga/dreapta prin tezele sale, care îl situează uneori la stânga, la nivelul libertăților individuale (dezincriminarea drogurilor, libertatea de exprimare, libertatea de imigrație, libertatea sexuală, refuzul recrutării etc.) și chiar în dreapta din punct de vedere al libertății economice (respect pentru proprietatea privată, libertatea de a întreprinde, liberul schimb, reducerea drastică a fiscalității, respingerea politicilor de redistribuire ale statului etc.). Ideile libertariene au fost exprimate din secolul al XIX-lea, cu lucrările lui Wilhelm von Humboldt („Eseu cu privire la limitele de acțiune ale statului”), Herbert Spencer, Lysander Spooner și Gustave de Molinari.

Liberalismul social (sau „Noul liberalism”, dar nu neo-liberalism) este un curent postliberal apărut în Europa Occidentală în primul sfert al sec. XX. Proiectul liberal, ce viza găsirea și instaurarea modelului perfect de convețuire a indivizilor și comunităților cu viziuni etice, estetice, religioase și sociale diferite, a fost dărîmat de ideologiile totalitare din prima jumătate a secolului XX. În condițiile crizei politice de după primul război mondial, „statul minimal” promovat de liberali n-a putut rivaliza cu modelul de stat totalitar nazist, fascist sau comunist. Apariția în 1922 a primelor mari puteri totalitare – Uniunea Sovietică pe de o parte și Italia fascistă pe de altă parte – poate fi considerată drept sfârșitul „utopiei liberale”.

Liberalismul social acoperă ca doctrină politică, spațiul dintre liberalismul radical și social-democrație printr-o sinteză a liberalismului cu civismul. Altfel spus, liberalismul social pledează pentru un model liberal moderat, care caută să țină seama de problemele sociale ale lumii contemporane, probleme ce n-au primit răspuns adecvat din partea curentelor socialiste pe de o parte și a liberalismului clasic sau curentelor neoliberale, pe de altă parte.

În multe privințe cea mai apropiată doctrină de liberalismul social este social-democrația, liberalismul social fiind considerat cea mai de stânga dintre doctrinele de dreapta sau cea mai de dreapta dintre doctrinele de stânga. Dupa cum remarca politologul rus Kamaludin Gadjiev, în funcție de conjunctură și de realitățile social-economice, liberalismul social pledează pentru acțiuni de dreapta (acolo unde modul de organizare social-economică e unul de stînga, iar politicile sociale excesive periclitează buna funcționare a economiei) sau de stânga (acolo unde modelul de organizare e unul pronunțat de dreapta și sfera socială e ignorată). Deosebirea esențială dintre social-democrați și social-liberali este în politicile economice, aspectul economic fiind crucial în definirea identității modelului social-liberal. Spre deosebire de social-democrați, social-liberalii consideră că statul trebuie să fie doar un observator discret al proceselor economice, preocupându-se de crearea unui cadru legal favorabil pentru dezvoltarea economică, dar fără să intervină direct. In fond, liberalismul social are o abordare similară curentelor neoliberale a problemelor economice (o intervenție limitată a statutului în economie) și o abordare similară social-democrației în sfera socială. Este universalist, deoarece crede în unitatea morală a speciei umane. Este individualist, deoarece pledează pentru primatul individului în raport cu colectivitatea. În fine, este egalitarist, deoarece atribuie tututor indivizilor același statut moral fundamental.

Europa sau EurAsia?

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Tue, 18 Mar 2014 07:48:00 +0200

Când viaţa e ca o scenă, spectatorii devin actori, iar păpuşarii creează iluziile. Cortina se ridică şi „magicianul” apare în mijlocul butaforiei, în timp ce mulţimea tâmpă aplaudă fără să ştie de ce. Când reprezentaţiile sunt zilnice, cu toţii sunt doar servitoare şi soldaţi în termen ce au căpătat câteva ore libere pentru a merge la bâlci. Zilnic e acelaşi spectacol, aceeaşi punere în scenă, doar actorii se mai schimbă între ei, aducând astfel fiecare o notă personală rolului. Desigur, publicul e acelaşi, tot aşa cum fiecare din ei vine la bâlci, nu pentru prima oară. De fiecare dată îi atrage „magicianul”, cel care le vinde uneori aproape gratis, iluziile cu care se hrănesc. Dar pe scena nu e un magician, ci un escroc... El a învăţat nişte trucuri cu care reuşeşte să conducă un public întreg, acolo unde vrea el. Cine s-ar putea opune, când nici soldaţii nu ştiu carte şi nici servitoarele nu au creier? Ei sunt împăcaţi în sinea lor cu condiţia prezentă şi ştiu că mai mult de atât nu vor deveni vreodată. Singurul lucru pe care îl pot face este să privească periodic aceleaşi trucuri pe care aceiaşi actori le produc spre stupefacţia mereu nouă a auditoriului prezent; prezent fizic şi absent în rest…

Ca la bâlci a început în România şi democraţia. „Magicienii” au creat iluziile, cu panglici şi porumbei scoşi de nicăieri, iar populaţia le-a luat ca pe nişte minunăţii. Nu s-au gândit la manevrele pe care păpușarul-„magician” le face, ci doar au savurat momentele de încântare pe care pasele lui le produceau. Încet, ţara a devenit un bâlci, cu „magicieni’ şi cu asistenţii lor, cu iluzii şi mistificări, cu „femei cu barbă” şi cu pitici grobieni, dar şi una populată din ce în ce mai mult cu servitoare şi soldaţi analfabeţi. Circul şi derizoriul s-au amestecat grotesc cu această adunătură de gură-cască şi vânzători de iluzii deşarte, pentru ca subteran să apară şi rezultatele.

Mistificarea a marcat începutul a ceea ce românii au numit „democraţie”, în realitate ea fiind o „democratură”. Întâi a fost „Europa Liberă”, cu ai săi „60.000 de morţi la Timişoara” şi toţi românii au fost şocaţi şi oripilaţi de „dictatura criminală”. Urmărea n-a fost cea scontată, pentru că în stradă n-au ieşit decât câteva zeci, poate sute de români care au protestat faţă de un regim opresiv; erau cei care îşi doreau democraţie şi o viaţă normală. Poate ar fi avut-o, dar ceea ce era pregătit, lovitura de stat bolşevică, a precumpănit. Complotul a pus la cale debarcarea lui Ceauşescu şi s-a suprapus peste un protest natural, acoperindu-l. Aşa s-a născut mistificarea numită ulterior „revoluţie”. Din acest episod, românii au rămas cu o idee adânc înfiptă în creier, dar nu şi în realitate: „l-am dat jos pe Ceauşescu (deşi cel care gandește asta a stat acasă), putem da jos pe oricine va încerca să devină la fel ca el”; sfânta naivitate!... În realitate, românul a văzut butaforia şi a confundat-o cu realitatea, ceea ce a şi dorit „magicianul”, cel care de atunci şi-a construit scena şi a perfecţionat scenariul.

Ţine de manipularea elementară că dacă vrei să obţii rezultate, atunci îi spui prostului că e deştept, uratului că e frumos, hoţului că e cinstit etc. Plecând de la bază, comuniştii post-Ceausescu şi-au construit „democratura”, cu talent prezentată ca „democraţie” şi au dus scenariul „pe cele mai înalte culmi” şi până în cele mai ascunse cotloane ale societăţii, acele părţi importante ale ei. Scandalizând populaţia conştientă, imediat după preluarea puterii prin asasinat, ilici a devenit un mic Lenin şi, mai apoi, Stalin. El, ca persoană ce nu deţinea nici o funcţie în stat, a anunţat că „partidul comunist e scos în afara legii” şi românii au crezut, pentru că nu ştiau nimic despre democraţie. Cine să le spună că totul a fost o vorbă goală? Cine să-i informeze că „scoaterea în afara legii” este apanajul dictaturilor? De unde să ştie ei ca un partid, fie el şi comunist, nu se desfiinţează prin anunţul la tv al unui cetăţean complotist în folosul Moscovei, ci doar printr-un congres al partidului care decide dizolvarea sa? Fireşte, românii n-au ştiut şi nici azi nu-i interesează. Pe această necunoaştere, pe această indiferenţă s-a şi bazat ilici când şi-a început manipularea şi tocmai de-aia a şi câştigat.

Aşa cum era firesc, încă din ianuarie 1990, comuniştii şi-au început campania de preluare şi a democraţiei, pentru a „naşte” o „democraţie originală”. Cum ar fi trebuit să arate ea „original? A spus-o ilici: prin introducerea unui concept inexistent altfel, cel de „pluripartidism în interiorul FSN”, unde el urma să fie „despot luminat”. Reacţia populară a fost vehementă, pentru că atunci românii chiar vedeau realitatea și simţeau pericolul. Peste ani, în 2012, comuniştii şi-au încheiat proiectul din 1990: s-a născut usl, un partid ce formal este alcătuit din câteva partide şi care nu-şi ascunde (cum nici ilici nu şi-a ascuns) natura sa politic filorusă. Fireşte, acest usl a părut la început o „struţo-camilă”, o alianţă de „stânga-dreapta” nenaturală. Dar cine era de dreapta în această complicitate politică? Nimeni! Minciuna generalizată a creeat o altă iluzie: „liberalismul românesc înseamnă dreapta”. Fireşte, liberalii români au fost, sunt şi vor fi mereu de stânga, dar manipularea comunistă l-a catalogat aşa, doar pentru ca în faţa Europei şi a ţării să figureze şi o dreaptă, dar şi o alternanţă falsă la guvernare. Aceeaşi manevră a fost CDR şi mandatul lui Emil Constantinescu, „opozant” slugarnic faţă de ilici, azi aflându-se în aceeaşi barcă, dar şi guvernul Tăriceanu, cel care spăla „rufele murdare” ale psd-ului care îl ţinea la Palatul Victoria şi care azi i-a pus pe tavă funcţia de preşedinte al Senatului. De atâta amar de vreme, liberalii comunişti tot clamează apartenenţa lor la o „dreaptă” încă nenăscută în România şi nimeni nu le arată că mint! Azi au o misiune în această butaforie arătată unui popor ce n-a învăţat nimic în ultimii 25 de ani, cel puţin nu politic. Rolul său este de a împiedica accesul la Cotroceni al unui reprezentant al dreptei, iar asta merită orice sacrificiu din partea lor: apoi vor avea tot timpul să-şi împartă funcţii, să apuce împreună hălci din ceea ce a rămas nepreluat din economia naţională şi, nu în ultimul rând, cât se poate din fondurile europene; fireşte, cap de listă la accesarea fondurilor este numărul 2 al psd, Dragnea, cel care îşi face staţiune din bani europeni la Baia de Aramă, cu „doar” 7 miliarde euro.

Lista manipulărilor, a mistificărilor şi a minciunilor ordinare e uriaşă, dar de această dată cred că e necesar să lăsăm istoria recentă să fie lămurită în mod natural şi să vedem ce ne aşteaptă. Recent, primul oligofren al guvernului s-a întâlnit „cu treabă”, fireşte, cu omologii săi din Bulgaria şi Serbia, cu toţii socialişti de nuanţă bolşevică. Poate că întâlnirea putea părea firească în alte condiţii, deşi bulgarii şi sârbii nu sunt celebri prin legăturile lor strânse, aşa cum nici întâlniri tripartite de acest tip n-au mai fost; ce să construiască împreună, trei ţări care au graniţe comune? Bulgarii şi sârbii vor face ei ceva în beneficiul României? Dar românii şi sârbii, vor construi ceva în folosul Bulgariei? Nu. Rostul întâlnirii e altul... Ca să înţelegem ceva din ceea ce nu se spune, să ne gândim la începuturile noastre în UE. În 2007, România şi Bulgaria intra în UE. Desigur, nici una dintre ele nu avea o economie care să-i permită accesul într-o comunitate a ţărilor cu un cu totul alt potenţial economic, dar totuşi asta s-a întâmplat. De ce? Pentru că sunt ţări riverane Dunării şi Mării Negre. Oricât ar părea de puţin important, Dunărea este extrem de valoroasă pentru UE, economic şi geostrategic. Bătrânul fluviu face legătura pe apă între Marea Baltică şi Marea Nordului, prin canalul Rin-Dunăre, cu Marea Neagră şi Mediterana, asigurând astfel un transport ieftin al mărfurilor cărora astfel le scad preţurile la livrare. Nici SUA nu a rămas indiferentă, în România având şi o bază militară la Marea Neagră, dar şi o componentă a sistemului de apărare – scutul antirachetă, în România la Deveselu. Aceasta „sulă” în „coastele” Rusiei nu pot lăsa Moscova fără reacţie şi iată că reacţia nu a întârziat să se manifeste, deocamdată doar în Crimeea. Placând de la ideea că mereu trebuie să existe un folos al cuiva din orice acţiune, să privim un pic la întâlnirea celor trei premieri socialişti. Apoi să ne gândim cui i-ar folosi dacă România şi Bulgaria ar părăsi UE, iar Serbia n-ar mai intra? Rusiei. Ce ar câştiga? Economic, ar da o lovitură năucitoare Europei, care astfel se va vedea lipsită şi de Dunăre, dar mai ales de Marea Neagră, reţeaua Baltică fiind astfel pe jumătate inutilă. Militar, Rusia ar anihila o foarte importantă componentă a scutului, ar putea elimina bază militară americană şi astfel ar „tăia” legătura Turciei cu NATO pe mare, dar şi a Georgiei şi, mai ales, a Modovei. E foarte posibil ca armata desfăşurată acolo - destul de inutil, de altfel, atât timp cât populaţia oricum i-ar fi susţinut pe ruşi, chiar şi fără desfăşurare de forţe – să fie doar o „cortină de fum” pentru Europa şi SUA. În acest fel, fără armată ca în Crimeea, Rusia poate să dea o lovitură cumplită unei Comunităţi Europene aflată deja în criză economică, iar americanilor le-ar tăia orice posibilitate de apărare avansată până lângă graniţele Rusiei. Odată renăscut imperialismul de tip sovietic, nu văd cine îi va mai putea pune stavilă pentru încă minim 20 de ani. Şi când te gândeşti că toate astea pot fi împiedicate de cineva care nu a fost luat în calcul decât ca masă de manevră: populaţia României! Ieşirea masivă în stradă a românilor sătui de o guvernare catastrofică, poate zădărnici tot acest plan minuţios conceput în laboratoarele moscovite. Să sperăm? Poate, dar nu prea mult…

Dilema zilei – „La vremuri noi, tot noi”

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Thu, 13 Mar 2014 11:39:00 +0200

Prima „lemă”: Ovidiu Tender, clientul psd şi unul dintre reprezentanţii săi în ale afacerilor suspecte a creeat „CarpatAir”, fireşte nu fără legătură cu Carpatica (pentru cei care nu-și amintesc, este banca unde era director comercial colonelul MAI Buzatu, fostul director general adjunct al Direcţiei de Logistică și Inzestrare a MAI). Cum nu poţi spăla bani şi, simultan, să faci transport aerian profitabil, iată, CarpatAir nu se simte prea bine. Soluţia „eficientizării” companiei a venit repede: faliment şi o altă companie care să facă zboruri ieftine, „social-democrate” şi, tot simultan, profitabile.

A doua „lemă”: Un mare om de afaceri româno-siro-palestinian (ca să nu bată la ochi spune că e libanez, dar să-l ascultaţi şi dacă în loc de „p” pronunţă „b”, e sirian; dacă nu - palestinian) a venit rupt în dos să se căpătuiască în România. Nu voi relua ce am spus deja... E vorba despre Muhamad Murad. În urma vizitei pe care teroristul Yasser Arafat i-a făcut-o „cârpei kaghebiste”, mulţumindu-i cu această ocazie pentru armele furnizate nucleelor „revoluţionare” (a se citi „teroriste”) palestiniene, în România au început să prospere brusc diverşi „valutişti” arabi, printre ei, colaboratori mai vechi ai serviciilor secrete siriene şi ceauşiste. Încetul cu încetul, fraţii Muhamad au devenit extrem de bogaţi şi foarte bine văzuţi pe lângă „despotul luminat”.

Iată că ultimele informaţii vorbesc despre o nouă afacere prosperă a fraţilor „Spring Time”. După pateul „Mandy” de la „fratele” Hayssam, ei fac acum o linie aeriană! Primul Boeing 737-300 a ajuns deja în România şi până la sfârşitul anului sunt aşteptate încă trei aparate. Achiziţia a fost făcută în străinătate, iar avioanele, produse începând cu 1996, sunt cele care cândva aparţinuseră falimentarei (în 2009) companii spaniole Air Comet, desi ea a declarat doar Airbus-uri. Ce drum au apucat avioanele de la acel faliment încoace este imposibil de ştiut, dar ceva îmi spune că ele au trecut şi pe la CarpatAir sau TendAir, că la Fly România nu cred să fi ajuns. Fireşte, preţul avioanelor a fost simbolic, dacă el a fost plătit (dar asta e treaba DNA să stabilească), altfel „fratele” Muhamad nu şi-ar permite să anunţe un preţ „sub 99 euro dus-întors”, când se ştie că la un asemenea număr de avioane, pentru a le amortiza ai nevoie de numeroase „rotaţii”, ceea ce doar pentru zboruri interne este imposibil; doar dacă nu vine ordin de la partidul roşu de guvernământ de a folosi exclusiv avioanele arabului... Ca şi în cazul celuilalt „frate Hezbollah”, Arahat, se pare că achiziţia de avioane este maniera perfectă de a acoperi diverse tranzacţii ilegale pe care oricum nimeni nu le anchetează, chiar dacă presa abundă de detalii.

Bătălia pentru Europa

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Thu, 6 Mar 2014 16:49:00 +0200

În aceste zile, Rusia a declanşat ofensiva ce vizează recuperarea terenului pierdut prin cedarea internaţională a lui Gorbaciov şi prin desfiinţarea juridică a URSS. Primul pas a fost Crimeea, unde prezenţa militară semi-oficială a ruşilor e capabilă să abată atenţia de la celelalte obiective ruseşti. În fapt, suntem în faţa unei ofensive ruseşti pe mai multe fronturi, dar şi cu mijloace diferite. Semnalul de început l-a dat Putin când i-a explicat lui Ianukovici paşii de urmat.

Lovitura a fost destul de bruscă şi a surprins Occidentul, cel care se implicase în discuţii şi negocieri cu „ursul” care nici nu discută şi nici nu negociază, ci doar bate cu pantoful în pupitru sau, după caz, cu pumnul în masă. Primele ţări vizate sunt, fireşte, Ţările Baltice, poate şi Polonia parţial, dar nu trebuie pierdut din vedere că de un maxim interes pentru Rusia se bucură Republica Moldova. Dacă Ţările Baltice se simt mai în siguranţă cu „poliţia aeriană” NATO care să vegheze la integritatea lor teritorială, Moldova nu are deloc aceleaşi condiţii. Ea se bazează mult pe sprijinul pe care România ca membră NATO şi UE i-l poate da, când ameninţarea moscovită va deveni evidentă.

De aici, lucrurile se complică... Moldova este aproape în UE, dar asta e posibil doar dacă România rămâne în UE şi NATO. În aceste condiţii, cu o Românie leală partenerilor euro-americani, Moldova nu poate fi atinsă, iar Rusia va fi obligată să bată în retragere. Dar dacă la Bucureşti are loc o lovitură de stat neobolșevică, datele problemei vor rămâne aceleaşi? Să vedem...

Rusia are un interes mai mare decât Crimeea şi/sau Moldova, iar acest interes poartă un nume: Deveselu. Pentru Rusia, demantelarea sistemului antirachetă american este un obiectiv de prim rang, aşadar prima lor atenţie este nu la Crimeea, Moldova sau Ţările Baltice, ci la România şi la Polonia, ţări fără de care sistemul antirachetă nu există. Maeştri ai manipulării şi cu „cârtiţe” plasate inteligent, ruşii se pregătesc acum de o lovitură de faţadă. Ea va avea scopul de a concentra atenţia NATO în orice parte se poate, doar-doar vor pierde din vedere cele două ţări, România şi Polonia. Vor face manevre militare, unele dintre ele chiar sfidătoare (cel mai probabil în Crimeea), dar se vor concentra cu adevărat pe scopul lor principal, cel care îi face să devină o ţară puternică militar, dar un „uriaş cu picioare de lut”: scutul antirachetă.

Dacă România ca membru NATO şi UE, poate fi anihilată, Moldova rămâne o pradă uşoară pentru ruşi, pentru că va fi izolată. Dar va face România o asemenea porcărie istorică (altfel, deloc prima)? La Bucureşti se joacă în aceste zile un „meci” în care Preşedintele trebuie să lupte singur. Împotriva sa sunt aceiaşi derbedei, slugile Moscovei, cei care tes perfid lovitura de stat care să elimine opoziţia unui preşedinte care se încăpăţânează să rămână partener onest al lumii civilizate. Graba lor este evidentă: trebuie să aibă guvern, iar acum îl au, unul care nu-şi va asuma responsabilitatea unui program de guvernare, considerând că în felul ăsta sunt şmecheri şi că îi „fac” din vorbe pe Preşedinte şi pe ambasadorii în faţa cărora şi-a luat un angajament. Cum se întâmplă de obicei, toţi proştii se cred deştepţi, aşadar şi puciştii. Nu le atrage atenţia că planul lor era cunoscut de ceva vreme chiar şi la Washington, iar recent şi în celelalte capitale europene. Nu, nu vor câştiga altceva decât nişte ani de puşcărie bătuţi pe muchie, dar de încercat, vor încerca; dacă un bâlbâit frustrat a fost capabil să schimbe destinul Europei, vânzând lui Stalin pentru o „scuipătoare” cu diamant, Cehoslovacia, Ungaria, Ţările Baltice, Polonia şi jumătate din Germania, ei, care sunt cu mult mai „dastepti”, de ce n-ar putea? În fond, cum spunea trimisul lui ilici la Gorbaciov, „interesul URSS e pentru noi principalul obiectiv”...

Dilema zilei – Guvernul usl a murit

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Mon, 3 Mar 2014 09:36:00 +0200

Prima „lemă”: Prefigurând „marea revoluţie socialistă din octombrie care s-a petrecut în noiembrie 1918”, în Rusia anului 1917 se produce „revoluţia din februarie care a avut loc în martie” şi la putere vin revoluţionarii lui Kerenski. Liberal la început, Kerenski devine liderul socialiştilor ruşi aliaţi cu bolşevicii, pe atunci doar o ceată de bezmetici ultra-marxiști. Născut în acelaşi oraş cu Lenin (tatăl lui Kerenski chiar i-a fost profesor lui Lenin), primul ministru, de-acum, al Rusiei revoluţionare a supravieţuit în fruntea celor trei guverne succesive, până la revoluţia bolşevică din 1918. Apoi, comuniştii minoritari, dar bine instalaţi în teritoriu l-au eliminat pe aliatul lor, Kerenski şi, odată cu el, şi partidul care îl susţinea pe acesta. Lovitura de stat produsă astfel instituia teroarea roşie ce n-a dispărut nici azi.

A doua „lemă”: La aproape 100 de ani de la lovitura de stat bolşevică din Rusia, la Bucureşti lucrurile arată cam la fel ca la Moscova anului 1918... Premier este un reprezentant al unei alianţe bolşevice strânsă în jurul psd+acd/pnl+pc, la fel cum anterior bolşevicii ruşi se aliaseră cu socialiştii şi liberalii. În această formulă nu avem ecuaţia 1+1+1=3, ci 1+(1+1)=3. Dar iată, pnl se desprinde din usl, trăgând după el afară şi pc-ul, cel care n-a intrat în alianţă de sine stătător, ci doar prin alianţa cu pnl-ul. În acest moment, în usl (juridic vorbind) mai există doar psd. În disperare de cauză, pe genunchi, se naşte un monstruleţ roşu – usd, ce vrea acum să preia „moştenirea” defunctei usl. Vrea, dar asta se poate doar de acum încolo, nu şi retroactiv. Ca urmare, avem un premier numit doar în baza unor alegeri câştigate (nu mai spun cum) de o alianţă care nu mai există. Pe cale de consecinţă, mandatul de premier al oligofrenului a încetat de jure. Oricât ar încerca să pavoazeze usd ca să pară usl, derbedeii roşii ai celui mai „important” plagiator se văd în faţa unei singure opţiuni din două posibile: 1. Mitomanul depune mandatul şi atunci adio falsificări de alegeri (mai ales cele prezidenţiale) sau 2. Nu îl depune şi se plasează într-o lovitură de stat ce tot plutea de la o vreme încoace.

Dilema zilei – Autonomia pentru proşti

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Sun, 2 Mar 2014 16:22:00 +0200

Prima „lemă”: Provincia autonomă Catalunya este una dintre cele mai solide provincii ale Spaniei, din punct de vedere economic. Naţionalismul i-a făcut pe catalani să se separe guvernamental de administraţia de la Madrid, multă vreme reuşind să se menţină în echilibru. Economic, Catalunya stătea bine şi turismul înflorea; au Barcelona, „Sagrada Familia”, dar şi un litoral bine organizat turistic. Dar a venit criza, iar ea n-a lovit doar Madridul, ci şi Barcelona. După zbateri fără rost, guvernul catalan a adoptat decizia de a renunţa la autonomie şi de a se subordona guvernului de la Madrid; când alternativa era falimentul, alegerea s-a dovedit a fi singura posibilă.

A doua „lemă”: Într-o ţară unde „tigrul economic” e o pisică miorlăită, dar bine deghizată, o adunătură de indivizi în criză de identitate agită în permanenţă o „sperietoare” stalinistă: autonomia ţinutului secuiesc. Întâi, secuii nu sunt recunoscuţi ca minoritate de sine stătătoare, aşa că ar fi cam greu să primească autonomia. Apoi, judeţele locuite majoritar de secui sau/şi vorbitori de limba maghiară sunt printre cele mai sărmane din ţară, iar autonomia, odată primită, i-ar condamna la moarte sau la... emigrarea masivă în... România! O autonomie pentru o regiune săracă este condamnarea la moarte a celor care o promovează. Ştiu, unii vor spune că Ungaria va ajuta o asemenea regiune... Pe naiba! Ungaria abia poate să se ajute pe ea, n-are nevoie ca nişte sute de mii de persoane să-i greveze bugetul şi aşa deloc generos... Autonomia asta este o „sperietoare” din anii '50, ca şi noul MADOSZ, UDMR-ul, dar pentru a desfiinţa organizaţia stalinistă maghiară, ar merita să le fie acordată, dar nu oricum, ci total: fără finanţare de la București !

Operaţiunea „Mistificarea liberală”

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Tue, 25 Feb 2014 11:13:00 +0200

În primăvara lui 1990, când „cârpa kaghebistă” a lansat formula „pluripartidism în interiorul CFSN” toţi au sărit să critice o asemenea idee cu iz moscovit, care, pe deasupra, mai promova şi o noţiune totalitară, dar „cu faţă umană”, cea de „despot luminat”. Reacţia populară a fost vehementă, aşa că ilici a renunţat s-o mai promoveze; ceea ce nu înseamnă deloc că a şi renunţat la ea. După ani de colaborare ocultă, psd-ul iliescian şi pnl-ul filo-iliescian au decis că trebuie să-şi oficializeze relaţia anti-naţională şi aşa a apărut usl. Multora li s-a părut stranie asocierea, mai ales că pnl se reclama ca fiind de dreapta, în timp ce psd era şi este, fostul partid comunist, rebotezat de câteva ori pentru „rebrenduire” şi adaptat condiţiilor prezente în societatea românească. Astfel, egalitatea iniţială a fost înlocuită cu un soi de stratificare a turmei, în care comuniştii deveniţi capitalişti economic şi fără doctrină din punct de vedere ideologic, se „reformau” şi deveneau, în funcţie de poziţia ocupată în partid, ţar, satrap, baron local etc., în timp ce restul populaţiei se cantona în două categorii mari: slugi ale neobolșevicilor şi turma de votanţi, interesanţi doar în campaniile electorale şi, fireşte, la vot.

Dar nu trecutul îl voi analiza aici, ci viitorul, în măsura posibilităţilor. Aşadar, usl a colaborat infracţional foarte bine. Împreună au dat lovituri de stat nefinalizate, împreună au atribuit funcţii şi sinecuri pentru clienţii politici şi tot împreună au adus ţara într-un paradox politic imposibil de întâlnit altundeva pe mapamond. Deodată, cele două partide principale ale usl par a nu se mai înţelege... „Cuiul lui Pepelea” a fost întâi „neamţul” Iohanis, apoi – alianţa usd; fireşte, alianţa asta socialistă a apărut pentru a da un plus motivaţional „discordiei” useliste, ce nu părea destul de justificată. Să analizăm împreună planul elaborat în laboratoarele neobolșevice.

Să începem întâi de la „cui prodest”... Din perspectiva guvernării şi a unei potenţiale lovituri de stat ulterioare, despărţirea celor două haite nu e utilă şi nici Căcărău, dar nici primul oligofren n-ar avea interes să se despartă, mai ales că motivul principal este funcţia de vicepremier pentru Iohanis, nu un motiv cu adevărat serios. Dar obiectivul comuniştilor nu e guvernarea pe care deja o au, ci alegerile prezidenţiale. Aceste alegeri vin după o tele-guvernare catastrofală, ce încă nu-şi poate arăta efectele integral, dar care deja au nemulţumit profund electoratul, inclusiv cel tradiţional al usl. Cu un asemenea „bagaj”, usl ar pierde prezidenţialele cu strigături, deci sunt nevoiţi să pună în practică un plan care să le pună pe tavă fotoliul prezidenţial. Aşa a apărut „ruperea” usl...

Planul e destul de străveziu: pnl trece ca un partid de dreapta în ochii majorităţii votanţilor, mai ales că extrem de puţini ştiu că liberalismul e un curent de stânga. Uzând şi de propria popularitate (scăzută, dar oricum cea mai ridicată de la constituirea sa, în 1990), dar şi de fluiditatea ideilor promovate de partidele ce se chinuie să fie de dreapta, pnl este desemnat de ilici pentru a confisca dreapta, iar asupra acestui punct nu mai există nici o umbră de îndoială. Pentru ca succesul usl la prezidenţiale să fie complet, avem două scenarii posibile:

1. Odată cu ruptura oficială a usl, locul său va fi luat de un „carcalete” psd, unpr, pc, udmr, ppdd şi minorităţi, care ar putea asigura guvernarea roşie. Cu toate astea, este improbabil ca varianta să convină mafiei roşii pentru că ar presupune ca în campania pentru prezidenţiale să se intre cu acelaşi premier ca acum, ceea ce va face inutilă prezentarea unui candidat al usd. Cu un pnl aflat în opoziţie formal, dar susţinând discret guvernul prin câţiva parlamentari, altfel necesari psd-ului, dreapta va fi obligată să se coaguleze în jurul acestui partid care va putea să pară că e de dreapta şi astfel pnl îşi va adjudeca fotoliul de la Cotroceni. Dar dacă partidele de dreaptă nu vor accepta să colaboreze cu pnl? Atunci planul iniţial ar comporta o ajustare: pnl, cu un discurs trecut de la fascismul anterior la o democraţie foarte bine simulată, poate candida singur, chiar şi fără sprijinul altor partide de opoziţie. În acest fel, în finala pentru prezidenţiale vom regăsi doi candidaţi, anterior aliaţi: cel al pnl şi cel al psd. Cum psd va fi tarat de guvernarea ce până în noiembrie îşi va arăta şi mai bine „colţii”, fotoliul prezidenţial va reveni celuilalt, cel mai probabil Căcărău. Şi astfel, ceea ce proiecta anul trecut uniunea socialistă, Căcărău preşedinte şi primul oligofren – premier, va deveni o tragică realitate.

2. O altă variantă „de lucru” ar putea fi cea a alegerilor anticipate. Liberalii pot forţa căderea guvernului, mai ales dacă aceasta a fost decizia secretă a tartorilor moscoviţi. Varianta prezintă un avantaj, dar şi dezavantaje. Avantajul e că ar degreva de guvernare psd-ul, care oricum în teritoriu nu va fi afectat, conducerea executivului revenind unui guvern de „tehnocraţi” sau „de uniune naţională”, variantele atât de îndrăgite de „cârpa kaghebistă”, susţinut de pnl şi de partidele de dreapta. Acest guvern va recepta toate efectele guvernării roşii, ceea ce va disculpa oarecum psd-ul şi nu va afecta aproape deloc pnl-ul. Cu toate astea, varianta alegerilor anticipate are şi dezavantaje: actuala configuraţie a parlamentului este ideală pentru derbedeii de la putere, orice intruziune a altor partide fiind nedorită de către aceştia, cum la fel de nedorită este şi creşterea numărului de mandate pentru PDL şi FC. În această formulă, prezidenţialele ar avantaja net candidatul psd, culpele guvernărilor anterioare fiind recepţionate de pnl şi compania.

În ambele variante, sondajele contrafăcute cu care deja ne-am obişnuit, manipularea, minciunile ordinare, dar şi incapacitatea dreptei de a elabora anticorpi, succesul usl la prezidenţiale e asigurat. După ce îşi vor fi adjudecat Cotroceniul, colaborarea dintre cele două bande va continua, cel mai probabil subteran. Epoca complicităţii „la vedere” psd-pnl, oricum, s-a încheiat.

Tabu-uri, clişee şi analfabetism

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Fri, 21 Feb 2014 10:43:00 +0200

Suntem o naţie nu foarte credincioasă, dar foarte încrezătoare în „ce se spune”. Credem fără a cerceta, dar ignorăm orice dovadă ar putea clinti un clişeu care ne-a fost imprimat. Politica ne-a subjugat cultura, iar în şcoli se învaţă şi azi, ca un reflex al comodităţii de gândire, legende istorice, culturale şi religioase.

În anii proletcultismului, o serie de şabloane marcate politic au invadat cultura română, şi aşa destul de şubrezită în anii prigoanei ruso-bolșevice. Am învăţat cu toţii despre daci/geţi şi ni s-a spus că romanii le spuneau daci, iar grecii – geţi. Am înghiţit povestea şi am perpetuat-o, fără să ştim că erau două triburi diferite şi în spaţii geografice destul de îndepărtate unul de altul. Apoi s-a vorbit despre Decebal, glorificându-i moartea, dar nimic mai mult; nimic despre el, nimic despre numele sau cu origini feniciene şi asociat lui Baal, nimic despre formă de organizare statală. Descălecările (de fapt se vorbeşte doar despre descălecarea Moldovei, că despre cea a Valahiei nu) sunt acoperite de tăcere şi, mai ales, de legenda lui Dragoş şi Molda (o altă invenţie).

Istoria noastră e plină de lucruri, evenimente şi personaje asupra cărora ori nu se insistă, ori informaţia se cantonează într-un soi de naţionalism de paradă. Să spunem că domnitorul Al. I. Cuza, principe electiv, n-a fost deloc o victimă şi nici n-a fost dat jos de „monstruoasa coaliţie”, ci a venit pe tron pentru a uni Principatele Române, ca urmare a unei înţelegeri între Marile Puteri şi cu susţinerea lui Napoleon al III-lea. El urma să stea pe tron şi să aplice reformele prevăzute pentru o perioadă de 7 ani, după care i-ar fi urmat un rege străin. Cei 7 ani au trecut, dar Cuza a descoperit că puterea e dulce, aşa că a început să-şi pregătească băiatul pentru a-i urma, ignorând înţelegerea care l-a adus pe tron. A fost înlăturat după 7 ani şi două luni, fără a mai avea dreptul de a reveni în ţară pentru că îşi călcase în picioare onoarea sa de colonel.

Peste timp, Titulescu a fost glorificat. Figura sa apărea sistematic în cărţi, ziare şi reviste, la televizor şi în diverse manifestări. Era unul dintre cei mai mari politicieni români din istorie. Nu s-a spus o vorbă despre apropierea sa faţă de Moscova sovietică, nici despre vina pe care o poartă în problema tezaurului României ce a luat calea Rusiei, deşi era limpede pentru toţi politicienii români ai timpului că acolo puterea e deţinută de bolşevici.

Anual, de 23 august aveam programul binecunoscut de cădelniţări „antifasciste”. Şi azi se ascunde realitatea referitoare la acea zi, deşi pe alocuri martorii epocii o mărturisesc în memorii. Politica de ieri şi de azi escamotează cu grijă adevărul. Nu se spune decât ceea ce poate manipula mai bine un popor şi aşa nu foarte aplecat spre cultură. În fapt, actul de la 23 august a fost o conspiraţie, aşa cum toate revoluţiile romane moderne au fost, o conspiraţie a regelui (pe atunci) Mihai şi a partidelor „istorice”, pe de o parte şi a comuniştilor români(?) susţinuţi de Moscova. Împreună şi din motive diferite fiecare, urmăreau debarcarea Mareşalului Antonescu şi preluarea puterii în stat de catre forţele „progresiste”. Cât de progresiste au fost ele s-a văzut: regele a anunţat mincinos că încheiase un tratat cu URSS, tratat semnat abia trei săptămâni după ce Armata Roşie invadase ţara, capitularea necondiţionată a României lăsând România pe mâna ruşilor. Dar să nu uităm să ne amintim şi de un alt şablon: „actul de la 23 august a scurtat cu 6 luni al doilea război mondial”... Pentru cine l-a scurtat? Pentru ruşii care ar fi întârziat, în absenţa lui, iar Europa şi ţările Europei centrale şi de est n-ar mai fi cunoscut cizma rusească, ci democraţia Aliaţilor.

Fără discuţie, Maniu şi Mihalache au fost nişte martiri care şi-au găsit sfârşitul în gropi comune, ispăşind astfel vina de a fi crezut în vorbele comuniştilor cu care anterior conspiraseră. Cu toate astea, un alt şablon comunist al zilelor noastre face din ei nişte oameni de... dreapta! Nu, nici unul nu a reprezentat un curent de dreapta, ci de stânga, amândoi. PNŢ era un partid ţărănesc de nuanţă socialistă, iar liberalii au fost mereu de stânga şi în opoziţie cu conservatorii, reprezentanţii dreptei.

După lovitura de stat din decembrie 1989 (şi ea prezentată ca revoluţie), regimul comunist pro-sovietic care a preluat conducerea ţării de la foştii lor stăpâni, a continuat imbecilizarea sistematică a unui popor dispus să accepte tot ceea ce e frumos prezentat. Acest regim a „născut” un fel de pluripartidism inexistent în alte ţări europene. Ca urmare, „despotul luminat” a aprobat apariţia partidelor pe care astfel le putea controla, pentru ca împreună cu ele să poată prezenta ţării şi lumii întregi că România e o ţară democratică. În realitate, toată viaţa politică „democratică” a fost şi este şi azi în prea mare măsură, o mistificare de cea mai joasă speţă, dar una care prinde şi la proşti, dar şi la formatorii de opinie inocenţi (şi la propriu, dar şi la figurat).

Jurnalişti şi politruci, cu toţii promovează, unii inconştient, alţii foarte conştient, idei ce n-au legătură cu realitatea, nici istoric şi nici ideologic sau doctrinar: „liberalii sunt de dreapta”. Suficienţa jurnaliştilor este la fel de evidentă şi aici, ca şi atunci când ei se declară „monarhişti”, fără a se documenta nici măcar dintr-o singură sursă credibilă, nicidecum din trei surse independente. Apar „pe sticlă”, fac inconştient jocul puterii roşii, iar apoi se miră că românii sunt proşti şi votează pentru o cinzeacă „socialistă”. Păi cum să fie altfel şi cine să-i „deştepte”?

Dilema zilei – Avionul lui Raed din Nablus

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Wed, 22 Jan 2014 09:55:00 +0200

Prima „lemă”: Doctorul „Arahat” a anunţat cu pompă că „Fundaţia pentru SMURD” (nu SMURD) a cumpărat un avion nou (nu un nou avion) cu un milion de euro, ca dovadă că nu degeaba fundaţia primea 2% din impozitele proştilor ce îngrăşau comitetul care conduce ONG-ul. Fireşte, avionul nici n-a costat atât şi nici nou nu era, ci doar proaspăt cumpărat. Mult lăudatul avion, Piper PA-42 Cheyenne III, a fost produs până în 1993, motiv pentru care acum stă, responsabilii căutând piese de schimb şi este o „conservă zburătoare” pavoazată şi declarată ca fiind „de ultima generaţie”.

A doua „lemă”: acelaşi tip de avioane intră în componenţa flotilei de 6 avioane din dotarea firmei „Alfa Air” a lui Yigal Zohar, acelaşi Zohar care l-a transportat pe Căcărău la Timişoara în vremea interimatului sau prezidenţial. „Alfa Air” are în dotare avioane-taxi, dar şi avioane destinate intervenţiilor medicale tip SMURD, echipate cu aparatura necesară. Mai mult decât atât, „Alfa Air” are sediul pe bulevardul Ficusului, nr. 44A, adresă comună şi grupului de firme aparţinând lui Ştefan Vuza, cel care insistă să cumpere Oltchim, dar şi Trustului INTACT. Să spună Raed din Nablus, dacă avionul cumpărat este la mâna a doua sau a fost cumpărat la mâna a treia de la Zohar şi în ce fel infractorul Felix este amestecat în deturnarea a 2% din impozitele populaţiei.

Pe aceeasi tema: "Fratele" Hayssam, varul Arafat si cartelul usl

Decalogul după B.O.R.

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Wed, 15 Jan 2014 07:35:00 +0200

foto: www.kmkz.ro

1. „Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”;

Biserica noastră autocefală a cam uitat prima poruncă, astfel încât banul, luxul şi huzurul au luat locul lui Dumnezeu. În fond, din ce să facă ei hoteluri, restaurante şi altele lumeşti? Din propovăduirea Cuvântului Domnului n-au cum. Modestia, apostolatul asumat la hirotonisire, sărăcia chiar – au devenit doar forme fără fond, cuvinte pe care popii le repetă ca papagalii, fără să le înţeleagă cu adevărat şi fără ca jena să lase vreo urmă în discursul lor. Bogăţia şi luxul, bijuteriile opulente şi hainele de mii de euro sunt acum apanajul popilor, iar „obrazul subţire, cu cheltuială se ţine”; de unde, dacă nu de la... săraci?

2. „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor”;

Chip cioplit nu şi-a făcut popimea noastră, dar Catedrala din bani de la buget – da. O Catedrală deloc necesară, una pentru preamărirea nepermis-de-preafericitului şi a acoliţilor săi, purtători sau nu de sutană. În acest timp, bisericile istorice şi mănăstirile noastre stau şi cerşesc să se renoveze patrimoniul naţional pe care îl au în îngrijire.

3. „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert”;

Biserica a găsit cu cale să transforme religia în bani. Cu ajutorul folclorului religios, mult cultivat de popi, a apărut „pelerinajul la moaşte”, o afacere extrem de profitabilă pentru Patriarhie. Să luăm un exemplu: Sf. Dimitrie cel Nou, cel care are moaştele pe Dealul Patriarhiei în permanenţă; 362 de zile pe an, abia dacă trece cineva pe la moaştele sfântului, dar în cele 3 zile de pelerinaj organizat contra cost, peste 30.000 de credincioşi trec să atingă racla. Popii spun ei prostimii că nu acţiunea în sine, adunarea ca o turmă pe lângă raclă, este importantă, ci credinţa? Nu! Credinţa românilor este ultima lor grijă, dar cultivă cu cinism (ca să-i „vadă” bine preafericitul) folclorul conform căruia moaştele „au mai multă putere” în zilele stabilite de Patriarhie.

4. „Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte”;

Este ceea ce spun şi popii mereu, sperând că turma (în zilele noastre accepţia termenului e chiar cea proprie) nu va observa că tocmai ei, popii sunt cei care s-au abătut de la Cale. De aici şi vorba românească „să faci ce zice popa, nu ce face popa”, fie că e vorba despre respectarea duminicii ca zi religioasă (nu doar ca zi liberă, laică), fie că e vorba despre respectarea zilelor sfinte din Calendarul ortodox. Făţărnicia a luat locul cucerniciei, aşa că vorbele rostite pe această temă nu mai ajung ca purtătoare de mesaj la amărâtul de credincios ce caută un refugiu sufletesc în Biserică; îl caută, se amăgeşte singur că l-ar fi găsit, dar ştie şi el că totul e doar de faţadă.

5. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ”;

Absenţa aproape completă a educaţiei din predicile preoţeşti, maniera dură în care popii se adresează enoriaşilor, ca şi intoleranţa manifestă faţă de păcatele lor, altfel normale, toate au dus la comportamente absolut nefireşti ale copiilor lăsaţi în voia sorţii de către Biserică, faţă de părinţii lor, faţă de copiii lor sau faţă de semeni. Pe cine să preocupe asta? Popa îşi face „meseria”, ca strungarul care face şaibe, apoi dă jos sutana, încalecă o motocicletă şi se opreşte la discotecă; își comandă o tărie şi reflectează: „încă o zi de muncă încheiată”.

6. „Să nu ucizi”;

Cine să mai îndemne credincioşii să nu ucidă? Cine să-i înveţe să nu păcătuiască grav faţă de semenii lor? Popii noştri îşi ţin predicile formal, fără cuvenitul har, ca pe o cuvântare politică a partidului roşu, de multe ori chiar susţinând politica lui de partid şi trecând repede peste pildele atât de necesare credincioşilor. Susţinerea lor nu este pentru cele sfinte, ci pentru a sprijini o clică de criminali, fie ei astfel în mod direct (cazul Panait) sau indirect, prin înfometarea celor cărora nu demult le promiteau prosperitatea.

7. „Să nu fii desfrânat”;

Păi să nu fii tu, enoriaşule! Popa îţi va spune ce rău e să fii desfrânat, te va flagela cu vorbe grele, apoi va pleca şi, la adăpostul casei se va deda la orgii sau va „încerca” un minor sau o minoră, totul în deplină „armonie” cu porunca lui Dumnezeu. Sigur, nu toţi preoţii sunt popi şi nu toţi popii sunt pedofili, dar când Teodosie Şpagoveanul este implicat în aşa ceva, iar restul tac, credinciosul ce să mai creadă?

8. „Să nu furi”;

Fireşte, asta cu furtul este o poruncă greu de rostit în timpul predicilor... Popa stă cu gândul la hotelul pe care şi-l face lângă biserică şi la cine ce ochi trebuie să „închidă” pentru ca nimeni să nu vadă că el n-avea banii necesari cu care să ridice un hotel de 4 stele. Cutia milei poate fi găsită chiar în recepţia hotelului, în timp ce mitropoliţii cer un „ajutor” de 300.000 lei de la fiecare consiliu local, consiliu care se vede în imposibilitatea de a mai da ajutoare sociale, dacă dau curs cererii Patriarhiei. Dar dacă nu dau, dracu’ e-al lor, doar că nu din partea Bisericii; partidul îi va „judeca” pentru că au refuzat să cotizeze faţă de entitatea care le va face campanie electorală, în loc să educe. Dar la ce să ne aşteptăm, când patriarhul a fost ales de Sinodul manipulat de francmasonul Frunzăverde? „Datoriile” politice trebuie şi ele plătite...

9. „Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău”;

Una dintre cele mai grele porunci, aceasta este deseori eludată. Cum ar putea popii să propovăduiască adevărul şi, simultan, să le spună enoriaşilor ce bine o duc ei (deşi n-au ce mânca) de când la putere au revenit comuniştii?!

10. „Să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău”.

Nu, Biserica noastră nu pofteşte la ceva care să aparţină aproapelui său, ci la avutul public. Deşi este cea mai bogată entitate juridică din România, Biserica vrea să apară ca fiind săracă. Astfel, „pofteşte” la bani de la buget pentru a ridica acea Catedrală a proslăvirii personale, dar şi la hoteluri de la RAPPS, că doar au agenţie de turism, nu-i aşa?! Activităţile COMERCIALE ale Patriarhiei sunt discret trecute ca activităţi de... cult(!), doar pentru ca ele să scape impozitării.

Ca o concluzie, i-aş întreba pe decidenţi, pe „brusc-credincioșii” comunişti, de ce tolerează aşa ceva? De ce nişte activităţi ce aduc sute de mii de euro la fiecare pelerinaj sunt scutite de taxe şi impozite? Nivelul colectării de taxe scade continuu, dar guvernul comunist îşi permite un teatru de cea mai joasă speţă, cruci bătute unele peste altele, peste tricourile cu criminalul Che Guevara şi scutiri nepermise de taxe. Toate astea, doar pentru ca ei să pună mâna pe puterea totală, discreţionară, iar Biserica noastră strămoşească să devină o „biserică roşie”. În fond, cine crede în Cuvântul Domnului, să iasă în stradă şi să protesteze...

Dilema zilei – „Să nu iei numele Domnului în deşert”

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Mon, 6 Jan 2014 21:51:00 +0200

Prima „lemă”: Când un fost premier italian, socialistul Bettino Craxi, a fost condamnat la închisoare pentru fapte aproape la fel de grave cum sunt cele comise de fostul premier comunist al României, tovarăşii lui nu şi-au permis să sfideze poporul italian spunând că e o condamnare politică. În cazul nostru, avem în vedere două condamnări, ambele calificate drept politice de către un premier al României. De ce este asta posibil? Pentru că românii sunt proşti (iar guvernanţii ştiu), pe când în Italia aşa ceva n-a fost posibil.

A doua „lemă”: Diferenţa e că Bettino Craxi a fost condamnat la 27 de ani pentru corupţie şi finanţare ilegală a Partidului Socialist, pe când puşcăriaşul Năstase la doar 4 ani pt că a spoliat banul public în interes personal. Similitudini ar mai fi... Şi Craxi s-a aliat cu partidul comunist (în cazul nostru, partidul comunist s-a aliat cu liberalii) şi visa la o Italie de stânga în care „ei” să facă aproape orice. Ca şi similitudinile, sunt şi diferenţele: în Italia, oamenii l-au huiduit imediat pe fostul premier, iar studenţii au fost în stradă; la noi... altădată...

2014 - Sfârșitul anarhiei comuniste

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Wed, 1 Jan 2014 21:45:00 +0200

În politică, valorile au un caracter transversal uneori şi se pot întâlni, după caz, atât în dreapta, cât şi în stânga, cum ar fi, de exemplu libertatea, naţiunea, justiţia sau toleranţa. Altfel spus, valorile au circulat de la stânga la dreapta. La început, stânga făcea apologia libertăţii individuale, în timp ce dreapta îi opunea autoritatea, abnegaţia, familia. Acum, dreapta apără importanţa unui stat imparţial şi în serviciul interesului general, în opoziţie cu o stânga înclinată spre acapararea întregii puteri. Socialismul aduce justificarea unui stat de stânga şi, puţin câte puţin, cu noţiunea de justiţie socială se vrea apărătorul statului, instrumentul egalităţii şi al colectivităţii, în timp ce dreapta apără avantajele libertăţilor individuale. Valorile următoare sunt considerate ca fiind caracteristice dreptei: merit, ordine, securitate, tradiţie, conservatorism. Prin opoziţie, valorile următoare sunt de stânga: egalitate, solidaritate, progres, nesupunere/frondă.

Alain de Benoist creionează următoarele valori ale unei mişcări de dreapta:

1. Ideea că omul este mereu modelat (dar nu neapărat determinat) de valori ce-i sunt anterioare, deci pe care le moşteneşte;

2. Ideea că instituţiile sunt necesare omului pentru a se forma;

3. O anumită aspiraţie la ordinea socială;

4. Tendinţa de a prefera libertatea şi nu egalitatea, cele două intrând în conflict;

5. Ideea că societatea e mai mult decât suma individualităţilor care o compun;

6. O anumită tendinţă de a prefera concretul în raport cu abstractul, organicul în raport cu intelectul pur, particularul în raport cu generalul, forţa în raport cu cunoaşterea („viaţă activă” în raport cu „viaţa contemplativă”).

În vălmăşagul de utopii de stânga, românii se văd obligaţi să-şi găsească salvarea în dreapta. Încă în construcţie, dreapta trebuie să se organizeze rapid, ca o necesitate obiectivă în folosul statului, pe cale de consecinţă – în folosul cetăţenilor. Aşa cum se ştie, o stângă comunistă scoasă din sistemul economic centralizat, nu e capabilă să asigure nevoile economice ale statului decât prin creşterea fiscalităţii, cum de altfel s-a mai întâmplat şi în guvernările anterioare ale neo-bolșevicilor, din 1990 încoace. În 2013, caracteristicile de guvernare ale stângii nu s-au schimbat, dar, folosind efectele măsurilor economice drastice luate anterior de guvernele Boc şi Ungureanu, au „reuşit” să nu crească brusc taxarea. Dar 2013 s-a încheiat, iar 2014 a venit cu un iureş de creşteri de taxe şi impozite, ceea ce e absolut firesc pentru o guvernare de stânga. Fireşte, această creştere a fiscalităţii afectează grav cetăţeanul, dar şi investiţiile pe care statul nu le mai poate susţine. Tot ca o consecinţă, investitorii sunt din ce în ce mai puţin convinşi că România este potrivită pentru dezvoltarea unei afaceri şi caută (e totuși o criză mondială) o piaţă mai propice. Costurile pe care statul român le va plăti pentru că şi-a permis luxul de a îndepărta investitorii străini sunt enorme; pe de o parte, statul pierde banii pe care investitorii şi-i vor muta pe pieţe mai generoase, iar pe de altă parte, suma colectată la buget se va diminua drastic şi progresiv.

În acest climat economic nedorit, viitorul nu e greu de creionat: economia va intra în recesiune prin scăderea continuă a creşterii economice, banii ce vor veni la buget vor fi din ce în ce mai puţini, în primul rând pentru că fiind un an de două ori electoral, guvernanţii neo-bolșevici se vor feri să ia măsuri de recuperare a banilor la buget, mai ales că unul dintre campionii evazioniştilor e chiar unul de-al lor, şoferul semianalfabet devenit primar de sector. Anul ăsta e compromis încă din prima zi, dacă vrem să luăm în discuţie o evoluţie economică. Un guvern comunist într-o economie de piaţă, dar susţinut de un parlament fioros supradimensionat în partea puterii roşii, nu va avea încotro şi va elabora o strategie de recuperare a pierderilor pentru anul viitor. Dacă vor rămâne la guvernare, 2015 ne va găsi cu o economie în curs de destrămare şi cu o populaţie deja sleită financiar de taxare, dar care se va vedea obligată să suporte adevărata creştere de preţuri, taxe şi impozite, mai ales că nu va mai există Traian Băsescu să li se opună. Fără dubiu, obişnuinţa le e o a doua natură, aşa că vor încerca şi în acest an o lovitură de stat, singura capabilă să-i facă să reziste la putere. Nu, ei nu vor că alegerile prezidenţiale să se desfăşoare democratic (tot ce e democratic, pentru ei e „reacţionar”), întâi de toate pentru că nu-şi pot permite luxul de a nu-şi adjudeca fotoliul prezidenţial pentru o marionetă de-a lor. Un M. R. Ungureanu ca preşedinte (şi cel mai probabil el va fi) ar însemna moartea lor politică, cu toată unificarea de azi a stângii împotriva interesului naţional. Procesele penale din ce în ce mai dese şi care se încheie cu condamnări mici, dar condamnări cu executare, completează tabloul derutei în care se afla stânga comunistă, care nu ştie în ce direcţie să se orienteze mai întâi: spre economia naţională pe care vor să şi-o adjudece privat sau spre justiţia care le poate distruge nu doar viitorul politic, ci şi viaţa...

În aceste condiţii, falimentul stangii comuniste se apropie, chiar dacă în România el vine mai târziu decât în celelalte ţări foste socialiste, unde partidul comunist, indiferent cum a fost el rebotezat, a căzut într-un plan cu totul secundar. Socialismul bolşevic a dovedit peste tot în lume falsitatea ideilor promovate, idei ce pot fi rezumate printr-o butadă a unui fost ministru de externe al Rusiei: „ca discuţie filozofică e interesantă, din păcate fără aplicare practică”.

Regele a murit, traiască republica !

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Mon, 30 Dec 2013 08:53:00 +0200

Din stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din ziua de 30 Decembrie 1947, ora 15.30:

"Şedinţa se deschide la ora 15.35 sub preşedinţia domnului Petru Groza, preşedintele guvernului. Participă: Gh. Gheorghiu-Dej, ministrul industriei şi comerţului ; Ana Pauker, ministrul afacerilor străine; Vasile Luca, ministrul finanţelor ; Teohari Georgescu, ministrul afacerilor interne; Ştefan Voitec, ministrul educaţiei naţionale; Emil I. Bodnăraş, ministrul apărării naţionale; Lothar Rădăceanu, ministrul muncii şi asiguararilor sociale; Mihail Sadoveanu, preşedintele Adunării Deputaţilor; I.Gh. Maurer, subsecretar de stat al Ministerului Industriei şi Comerţului…

Dr.Petru Groza : “Ca urmare a acestui act semnat de rege, noi trebuie să facem o proclamaţie către ţară. Iată textul acestei proclamaţii : “Muncitori, ţărani, intelectuali, soldaţi, subofiţeri, ofiţeri, cetăţeni şi cetăţene ai României. Regele Mihai I a abdicat azi de la tron. În actul de abdicare, semnat astăzi, la 30 Decembrie 1947, constata că in viaţa statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de stat. În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere a Ţării, Regele consideră că "instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României". Astfel poporul român a dobândit libertatea de a-şi clădi o formă nouă de stat : Republica Populară ! Muncitori, ţărani şi intelectuali, ostaşi, subofiţeri şi ofiţeri, cetăţene şi cetăţeni ! Să înălţăm noua formă de viaţă a statului nostru, Republica Populară Romană, Patria tuturor celor ce muncesc cu braţele şi cu mintea, de la oraşe şi de la sate!”

Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului : “Doamnă şi domnilor miniştri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin bună învoiala. Regele a constatat – aşa cum este scris aici – că instituţia monarhiei este o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduire, - cum poate inamicii noştri n-ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei mamă, poporul a făcut astăzi un divorţ şi decent şi elegant de monarhie. Prin urmare, şi actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se ştie pretutindeni – şi aceasta este foarte important, că lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său. Nimeni n-a fost supărat cu ceva. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase.

Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş, pentru felul în care poporul nostru a ţinut să se poarte faţă de acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras – lucru pentru care poporul român nu se poate arăta nerecunoscător. Deci, fostul rege va fi respectat, că orice alt cetăţean al acestei ţări. Acum, potrivit Constituţiei, o dată cu încetarea monarhiei, trebuie instituită o regenţă.

Cum însă noi suntem oameni politici, care înregistrăm realităţile, avem formele noastre şi trebuie să dezvăţăm pe oameni să tot vorbească despre rege şi despre regenţă, am hotărât ca acest organ să fie numit Prezidium-ul Republicii Populare Române. El va fi constituit din 5 persoane, oameni onorabili, de suprafarta şi îşi va exercita atribuţiunile până când Constituanta îşi va face datoria.

În acest Prezidium propun pe domnii: Mihail Sadoveanu, preşedintele Adunării Deputaţilor; Prof.dr.C.I.Parhon, preşedintele A.R.L.U.S.-ului; Ştefan Voitec, ministrul educaţiei naţionale; Gh.Stere, preşedintele Curţii de Apel din Bucureşti şi Ion Niculi, vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor. În rest, rog pe doamnele şi domnii miniştri să stea tot timpul în Capitală, la departamentele respective, renunţând la cele câteva zile de vacanţă care au mai rămas, dat fiind aceste evenimente.”

Consiliul aprobă propunerea domnului prim-ministru.

Şedinţa se ridică la ora 16.10.”

"Marxismul şi doctrina liberalismului clasic"

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Sat, 28 Dec 2013 22:34:00 +0200

Adolphe Blanqui, protejatul lui Jean-Baptiste Say, a fost succesorul acestuia la catedra de economie politică de la Coservatoire des Arts et Métiers. Într-o lucrare publicată în anul 1837, care constituie, probabil, prima istorie a gândirii economice, el scria: “În toate revoluţiile s-au înfruntat, în permanenţă, doar două părţi opuse: cei ce doreau să trăiască din propria lor muncă şi cei ce doreau să trăiască din munca altora… Patricieni şi plebei, sclavi şi oameni liberi, guelfi şi ghibelini, roze albe sau roze roşii, cavaleri regalişti (partizanii regelui Charles I al Angliei, n. tr.) şi “capete rotunde” (partizanii lui Cromwell, n. tr.), liberali şi servili, sunt doar varietăţi ale aceleiaşi specii.” Blanqui explicitează imediat ceea ce el consideră a fi miza aceastor confruntări sociale: “Astfel, în unele ţări, lucrătorului îi este răpit fructul străduinţelor sale în numele intereselor de stat, prin mijlocirea taxelor; în altele, prin mijlocirea unor privilegii, cum ar fi considerarea muncii drept o concesiune regală, regalităţii cuvenindu-i-se astfel o răsplată pentru dreptul de a i te devota. Acelaşi abuz este reprodus, într-o formă mai indirectă, dar nu mai puţin opresivă, atunci când, prin mijlocirea taxelor vamale, statul împarte cu industriile priviliegiate câştigurile provenite din taxele impuse tuturor celor ce nu deţin privilegii.”

Însă Blanqui nu este nicidecum iniţiatorul acestui tip de analiză liberală a conflictului dintre clase; mai degrabă, putem afirma că el se integrează într-o mişcare de idei specifică cercurilor liberale în primele decade ale secolului al XIX-lea. Marx şi Engels cunoşteau existenţa a cel puţin câtorva dintre formele incipiente ale acestei noţiuni. Într-o scrisoare adresată în 1852 unuia dintre adepţii săi, Josef Weydemeyer, primul exponent al marxismului în Statele Unite, Marx afirmă: “Nu există nici un temei în a mi se atribui descoperirea existenţei claselor în societăţile moderne sau a confruntărilor dintre ele; cu mult înaintea mea, istoricii burghezi descriseseră evoluţia istorică a luptelor dintre clase, iar economiştii burghezi, anatomia economică a claselor.” Cei mai importanţi “istorici burghezi” pe care îi menţionează Marx sunt francezii François Guizot şi Augustin Thierry; doi ani mai târziu, el se va referi la Thierry numindu-l ”părinte al “luptei de clasă în istoriografia franceză”.

Filiaţia “burgeză” a teroriei marxiste a fost recunoscută dechis de succesorii imediaţi ai lui Marx. Spre sfârşitul vieţii sale, Engels sugera că atât de puţin importanţi sunt indivizii pentru istorie, în comparaţie cu marile forţe subterane ale societăţii, încât chiar dacă Marx nu ar fi existat, “concepţia materialistă asupra istoriei” ar fi fost descoperită de altcineva; afirmaţia sa se baza pe faptul că “Thierry, Mignet, Guizot şi toţi istoricii englezi dinainte de 1850” se îndreptau spre ea. Franz Mehring, Plehanov şi alţi adepţi ai marxismului din perioada celei de a doua Internaţionale subliniau înrădăcinarea doctrinei marxiste a luptei de clasă în istoriografia liberală a Restauraţiei franceze. Lenin, la rândul său, creditase “burghezia” – şi nu pe Marx – pentru meritul de a fi iniţiat teoria luptei de clasă.

Importanţa deosebită pe care gânditorii liberali de la Le Censeur Européen o acordau exploatării nesăţioase a clasei productive de către clasa din ce în ce mai numeroasă a funcţionarilor de stat este un alt punct de întâlnire cu marxismul. După cum s-a mai observat, marxismul combină două viziuni extrem de diferite despre stat. Cel mai adesea, statul este considerat instrumentul prin care se exercită dominaţia claselor exploatatoare, clase ce sunt definite prin poziţia lor faţă de procesul social de producţie, de exemplu, clasa capitaliştilor. Cu toate acestea, Marx caracterizează uneori statul însuşi ca pe un agent exploatator independent. Astfel, în 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, Marx afirmă, într-o optică clar industrialistă: “Această forţă executivă, cu imensa ei organizare birocratică şi militară, cu complicatul şi artificialul ei mecanism de stat, cu o armată de jumătate de milon de funcţionari, pe lângă o altă armată de jumătate de milion de soldaţi, acest grozav organism parazitar care strânge ca într-o plasă corpul societăţii franceze, astupându-i toţi porii, s-a născut în epoca monarhiei absolute…”.

Potrivit lui Marx, toate regimurile de până acum au contribuit la extinderea acestui corp parazitar. El adaugă: “Orice interes comun a fost imediat desprins de societate şi opus ei ca interes superior, general, sustas iniţiativei membrilor societăţii şi transformat în obiect al activităţii guvernamentale, începând cu podul, clădirea şcolii şi averea comunală a unui sat, până la căile ferate, avuţia naţională şi universitatea Franţei… Toate revoluţiile au desăvârşit această maşină în loc de a o sfărâma. Partidele care se succedeau, luptând între ele pentru putere, considerau cucerirea acestui imens edificiu de stat ca principala pradă a învingătorului.”

Ulterior, în Războiul civil din Franţa, Marx scria despre “excrescenţa parazitară numită stat, care se hrăneşte de pe urma societăţii, stânjenind-i libera dezvoltare”. Astfel, concepţia “statului parazit” apare clar exprimată în scrierile lui Marx. Este, însă, incorect a afirma, aşa cum o face Richard N. Hunt, că Marx ar fi fost iniţiatorul acestei idei. Cu câteva decenii înaintea apariţiei scrierilor lui Marx, grupul de la Le Censeur Européen văzuse, deja, în statul parazitar, manifestarea cea mai semnificativă a spiritului spoliator şi devastator în societatea modernă.

O altă similitudine între industrailism şi marxism ţine de definiţia noţiunii de ideologie. Potrivit concepţiei industrialiste, există idei şi valori ce servesc intereselor claselor productive şi, respectiv, exploatatoare. Comte, de exemplu, menţionează judecata tipic feudală, potrivit căreia cei ce asudă pentru averea lor sunt lipsiţi de nobleţe, în timp ce aceia ce “o câştigă prin vărsarea sâgelui semenilor lor” se acoperă de glorie; o asemenea idee, prin excelenţă barbară, se încearcă a fi mistificată şi mascată, afirmă Comte, prin situarea ei în contextul antichităţii clasice. Comte vorbea chiar de existenţa a ceea ce s-ar putea numi “falsă conştiinţă”, adică susţinerea de către membrii unei clase a unor idei contrare propriilor lor interese şi folositoare intereselor clasei opuse. El afirmă: “Războiul purtat de către sclavi împotriva stăpânilor lor are ceva josnic în ochii noştri. Aceşti oameni luptă pentru ca roadele străduinţelor lor să nu fie jefuite de către cei care-i asupresc; este un război ignobil. În schimb, războiul purtat de Pompei împotriva lui Cezar ne încântă; miza acestuia este de a descoperi care dintre ei va tiraniza în viitor lumea; el se dă între oameni la fel de incapabili de a trăi din propriile lor eforturi; este un război nobil. Dacă cercetăm opiniile noastre, căutând originea lor, vom descoperi că majoritatea lor au fost produse de duşmanii noştri.”

Alte teorii liberale ale conflictului de clasă

Doctrina industrialistă nu a fost nicidecum prima şi singura teorie liberală a conflictului de clasă. În Statele Unite, câţiva jeffersonieni şi jacksonieni s-au ocupat şi ei cu chestiunea claselor, în sensul relevant politic al termenului, şi au ajuns la concluzii care amintesc de soluţia industrialistă. John Taylor din Carolina, William Leggett şi John C. Calhoun au fost observatori subtili şi critici ai grupurilor sociale despre care credeau că ar încerca să utilizeze puterea politică pentru a exploata restul societăţii, pe producători.

John Taylor era revoltat de ceea ce el considera că reprezintă o trădare a principiilor Revoluţiei americane de către o nouă aristocraţie întemeiată pe “interese juridice separate”, de către bancherii care se bucurau de privilegiul de a emite bani de hârtie cu statut de legal tender (mijloace legale de plată) şi de către beneficiarii lucrărilor de “utilitate publică” şi ai tarifelor protecţioniste. Societatea amenicană a fost divizată între cei privilegiaţi şi cei lipsiţi de privilegii “prin această resuscitate de fond a sistemului feudal.”

Două decenii mai târziu, în 1830, radicalul nordist William Leggett denunţa aceleaşi clase exploatatoare. Jeffersonian convins şi discipol al lui Adam Smith şi J.-B. Say, Leggett susţinea că principiile economiei politice sunt aceleaşi cu cele ale republicii americane: Laissez-faire, Do not govern too much. Acest sistem de drepturi egale a fost răsturnat de către o nouă aristocraţie. O parte a ei, categoria bancherilor racordaţi la stat devenise ţinta predilectă a atacurilor lui Leggett: “Nu avem oare şi noi categoriile noastre privilegiate? Nobilimea noastră cu înscrisuri?

Aristocraţi acoperiţi cu imunităţi speciale, care controlează, indirect, dar sigur, puterea statului, monopolizează sursele cele mai copioase de profit pecuniar şi storc până şi ultimul strop din truda altora? Pe scurt, nu avem oare, asemenea bieţilor servi din Europa, prea nobilul nostru stăpân…? Dacă cineva nu cunoaşte încă răspunsul la aceste întrebări, n-are decât să facă o plimbare pe Wall-Street.” Aristocraţia amenricană a favorizat, în mod firesc, o guvernare puternică, cu un control asupra sistemului bancar. Leggett, din contra, cere “separarea totală a guvernului de sistemul bancar şi de credit”.

John C. Calhoun, în lucrarea sa „Disquisition on Government”, atrage atenţia asupra puterii statului de a preleva impozite, putere al cărei “rezultat necesar” este “de a împărţi comunitatea în două mari clase: una alcătuită din cei ce plătesc efectiv taxe şi care, desigur, supotă exclusiv povara susţinerii guvernului; cealaltă, a beneficiarilor contribuţiei lor care sunt, în realitate, susţinuţi de guvern; sau, pe scurt, de a împărţi comunitatea în plătitori de taxe şi consumatori de taxe. Rezultatul este, însă, faptul că aceste două clase sunt plasate în raporturi antagonice relativ la activiatea fiscală a guvernului şi la întreaga suită de politici legate de aceasta.

Retorica liberală a conflictului de clasă a fost deseori invocată în cursul secolului al XIX-lea; în Anglia, ea a apărut ca o temă recurentă în disputele legate de respingerea legii cerealelor (corn laws), fiind invocată de Cobden, Bright şi de alţii. Ea stă în spatele atacului lansat de William Graham Sumner împotriva “plutocraţilor”, capitalişti ce folosesc mai degrabă statul decât piaţa pentru a face avere.

Conflictul de clasă în regimurile marxiste

Din punct de vedere ştiinţific, teoria liberală – care situează sursa conflictului de clasă în exerciţiul puterii statului – pare a avea cel puţin un avantaj major în comparaţie cu analiza marxistă convenţională: teoria liberală este capabilă să explice structura şi funcţionarea societăţilor marxiste însele. “Comuniştii – scria Marx – pot rezuma teoria lor într-o singură formulă: desfiinţarea proprietăţii private.” Cu toate acestea, societăţile comuniste care au desfiinţat proprieatea privată, nu par a fi pe drumul abolirii claselor. Acestă stare de fapt i-a condus pe teoreticienii marxişti spre tot felul de interpretări profund obscure, spre analize confuze şi lamentări justificate, privitoare la inadecvarea unei analize “pur economice” a conflictului de clasă pentru explicarea realităţii empirice din statele socialiste. În schimb, teoria liberală a conflictului de clasă pare cea mai potrivită pentru a aborda aceste probleme într-un context în care accesul la avere, prestigiu şi influenţă este determinat de controlul asupra aparatului de stat.

de Ralph Raico

(Traducerea - Mioara Cosmescu şi Cristian Comănescu)

„Baba i-o dă soldatului”

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Tue, 24 Dec 2013 13:12:00 +0200

Motto: La radio Erevan soseşte întrebarea: „E-adievărat că la Moscova ruliază filmul ierotico-isteric „Baba i-o dă soldatului?”. Radio Erevan răspunde: „Da, ie-adievărat, dar nu e un film ierotico-isteric, ci unul ieroico-istoric şi nu se numeşte „Baba i-o dă soldatului”, ci „Balada soldatului”.

În primul an de şcoală învăţăm abecedarul, scris şi citit. Apoi unii dezvoltăm acţiunea, alţii doar folosesc imaginaţia, lăsând cititul pe un plan secund, eventual folosind lectura doar atunci când au nevoie să ştie un cuvânt dintr-un dicţionar de limbi străine. Rezultatele nu sunt mereu de excepţie, în general ele fiind mai mult nişte produse ale fanteziei, de cele mai multe ori rupte de realitate.

O ilustrare a celor spuse mai sus este întâmplarea încă neclară petrecută acum vreo trei luni... Într-una din zile, primesc un email scurt de la o doamnă inspector şef, angajată a Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate. Spunea doamna că există o „sesizare” în ceea ce mă priveşte şi ar fi cazul s-o rezolvăm. Cum era firesc, mi-am declarat disponibilitatea şi am aşteptat plângerea pentru a lua la cunoştinţă de acuzele aduse. În locul ei, primesc de la poliţistă o sinteză a sintezei plângerii, aşa cum se va dovedi mult ulterior, o interpretare absolut personală a ei. Pe scurt, îmi aducea la cunoştinţă că o doamnă, că mai frumos nu pot să-i spun, mă acuză de... hărţuire „prin intermediul internetului”. Fireşte, acuza de hărţuire, aşa cum ea a fost formulată în email-ul primit, nu există deloc în plângerea depusă, aşa cum, de altfel, nu există nici o altă acuză bine definită. Cu toate acestea, poliţista îmi cerea să formulez un punct de vedere în raport cu nişte acuze vagi ce nici măcar nu mi-au fost aduse la cunoştinţă, aşa cum o cerea procedura poliţienească. În mod clar, pentru a răspunde unor acuze, ele trebuie formulate ca atare, nu deduse de un inspector de poliţie. Cu toate astea, cuprins de revoltă în faţa unei acuze de hărţuire, am decis să-i istorisesc poliţistei un istoric sumarizat al unor evenimente care au avut-o în centrul atenţiei pe petentă, dovedind fără putinţă de tăgadă că nu este posibil să hărţuiesc o persoană cu care nu doresc să mai am vreo legătură, fie ea şi formală, iar asta ca urmare a dorinţei mele expres şi chiar imperios formulate în câteva rânduri. Cu această ocazie, i-am cerut doamnei inspector să-mi pună la dispoziţie plângerea pentru a putea formula o apărare în cunoştinţă de cauză.

Neaşteptat poate, poliţista nu numai că nu s-a deranjat să-mi furnizeze nici măcar pasaje din plângere, dacă, aşa cum era normal, petiţia în integralitatea ei nu dorea să mi-o pună la dispoziţie, ci, mai mult, apreciind că explicaţiile mele sunt suficiente, a pus concluzii finale: dosarul a fost clasat deoarece plângerea se dovedea a nu avea obiect. Fireşte că mi s-a părut straniu să fiu anchetat/cercetat fără a mi se aduce la cunoştinţă obiectul şi subiectul, conform procedurilor, chiar şi atunci când soluţia pronunţată mi-a fost favorabilă (nici nu se putea altfel), aşa că am insistat să-mi fie pusă la dispoziţie petiţia, exprimând intenţia mea fermă de a depune la rândul meu o plângere pentru denunţ calomnios la adresa doamnei (că mai frumos nu pot să-i spun) care comisese o faptă de natură penală. Refuzul poliţistei a fost evident, chiar dacă nu l-a formulat ca atare: mi-a urat cele cuvenite, şi tăcerea s-a aşternut peste întreaga poveste ; doar din partea ei.

Contrariat, am cerut şefilor Poliţiei să intervină pentru ca situaţia să intre în legalitate, fie şi post factum. După intervenţii la toţi adjuncţii Inspectorului General al Poliţiei, primesc un răspuns oficial; cu întârziere, dar el a venit. Era semnat de un fost sectorist („tablagiu” i se spunea pe vremea când activa în funcţia respectivă), devenit director al Controlului din Poliţia română şi, pe deasupra, comisar şef. Poate neaşteptat, răspunsul era o miştocăreală bulevardieră care nu răspundea în nici un fel cererii mele, dar mă informa că plângerea al cărei obiect fusesem a fost depusă de „o persoană de sex femeiesc”, dar că ea a fost soluţionată aşa cum ştiam. Dacă doream să iau act de conţinutul ei, mă invita la sediul Poliţiei (neapărat cu un act de identitate; în cazul meu, faptul că eram o persoană de sex bărbătesc nu era suficient), deşi era la curent că am domiciliul în străinătate. N-o să trec în revistă toate demersurile făcute, ci o să spun doar că de la ministrul Stroe nici până azi n-am primit un răspuns; e ministerul moştenit de la mama dumnealui şi face ce vrea el acolo... Doar n-o să-mi dea mie socoteală...

Nu mă iluzionam că usl ar putea respecta legile, tocmai din acest motiv nici n-am avut aşteptări; ce mare lucru se întâmplase? Un cetăţean fusese anchetat, dosarul fusese soluţionat, iar el, cetăţeanul, habar n-avea de ce fusese obiectul unei cercetări cu caracter penal. În plus, cetăţeanul mai era şi obraznic, pentru că întrebase „ce lege dă dreptul Serviciului de Combatere a Criminalităţii Informatice să cerceteze o plângere de... hărţuire?”, fie ea şi mincinoasă. Vajnica noastră Miliţie nu are de dat socoteală nimănui, nu-i aşa?

Dar, în viaţă nu le poţi avea pe toate, aşa că şi miştocăreala poliţienească a luat sfârşit când petiţia a ajuns unde trebuia. Ca urmare, primesc un răspuns detaliat (de data asta şi serios) de la acelaşi fost tablagiu. De această dată el spunea că „a fost înregistrată o sesizare depusă de către doamna Diaconu Eliza Iuliana (deşi ar fi trebuit să formuleze aşa cum e trecut în cartea de identitate, Iuliana Eliza, nu ca pe un site de socializare n.a.)”. Aceasta afirma că eu, cel care „deţin mai multe bloguri (corect!) şi pagini de FB (adică Facebook; informaţie mincinoasă, având în vedere că eu, spre deosebire de dânsa, nu am decât un singur cont pe respectivul site de socializare, paginile pe care le administrez fiind pagini ale blogurilor respective) a început să posteze pe acestea mesaje cu un conţinut denigrator la persoana sa, divulgând numeroase detalii din viaţa privată, de natură a-i afecta imaginea atât în relaţiile personale, cât şi în cele profesionale”... „Toate aceste mesaje sunt postate sub forma unei cărţi electronice în care, deşi nu foloseşte numele exact, foloseşte detalii din care reiese cu uşurinţă că este vorba despre persoana sa”.

Aşa cum i-am comunicat şi doamnei inspector şef, cea care a fost nevoită să-mi remită plângerea pe care o şi soluţionase, şi asta la cererea Inspectorului General, că altfel dumneaei nu avea de gând s-o facă, singura carte electronică la care lucrez încă este „Secrete arzătoare”, dar acolo sunt nişte personaje cu nume fictive, personaje care nu aduc atingere onoarei (aşa s-a exprimat petenta şi nu-mi permit să o contrazic) nici unei persoane reale. Stau şi mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă toate femeile care se consideră de moravuri uşoare, ca Didina, s-ar identifica în carte şi s-ar apuca să-mi facă plângeri?! Rămân la părerea mea, că doamna Eliza Iuliana Diaconu nu a reuşit să descifreze ceea ce scrie după fiecare episod publicat: personajele sunt absolut imaginare. Cu toate acestea, o oarecare uşurinţă în lecturare i-ar putea fi utilă, dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru a citi plângerea făcută la adresa ei, cea de denunţ calomnios. Dacă va întâmpina dificultăţi, presupun că împreună cu baronul psd Oprișan va reuşi să o citească integral; dacă el se va însărcina să o şi „soluţioneze”, dată fiind relaţia apropiată pe care o are cu tatăl doamnei (că mai frumos nu-i pot spune), asta nu mai ştiu.

Glasnost-ul şi perestroika din decembrie '89

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Mon, 23 Dec 2013 21:51:00 +0200

Tot mai mulţi îşi pun întrebarea, fără ca în prealabil să facă o analiză, dacă în decembrie 1989 a fost o revoluţie sau o lovitură de stat. Fiecare din forme are partizanii săi, fiecare – şi adversarii ei. Spuneam că toate loviturile de stat comuniste au fost numite „revoluţii” de către cei care le-au dat, încercând astfel să-şi legitimeze acţiunea. Să privim revoluţiile comuniste din perspectivă istorică şi apoi să tragem o concluzie în ceea ce o priveşte pe cea românească de acum 24 de ani.

În Rusia ţaristă, liberalizarea politică prost condusă de un extrem de slab ţar, i-a adus la putere pe social-democraţi, aliaţi cu un mic partid de extremă stângă, bolşevicii. Cu această ocazie, în Rusia s-a instalat haosul politic, atmosferă în care bolşevicii şi-au ţesut „plasa”. Mari iubitori de democraţie (declarativ, fireşte), bolşevicii au câştigat teren din ce în ce mai mult, întâi în teritoriu şi doar apoi s-au insinuat în poziţii cheie la Moscova. "Asaltul asupra Palatului de Iarnă" este doar o poveste sovietică, pusă pe peliculă de Serghei Eisenstein, cu largul accept al lui Stalin. În realitate, bolşevicii s-au dus la Nicolae II, „îngrijoraţi” că el n-ar fi în siguranţă acolo, aşa că i-au propus să-l mute împreună cu familia într-un loc unde siguranţa să le fie garantată. Fără a bănui ceva (doar propunerea venea de la cei din guvernul său), Nicolae a acceptat, iar finalul tragic al familiei regale ruse este binecunoscut. Sfârşitul cumplit al familiei conducătoare a Rusiei a marcat şi începutul preluării puterii totale de către bolşevici. Comunismul sovietic s-a instalat apoi prin crimă în masă şi teroare generalizată, dar ei au numit lovitura lor de stat „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie”.

Într-o manieră similară s-au petrecut „revoluţiile” şi în celelalte ţări ale lumii unde comuniştii au venit la putere, nu neapărat cu suport popular, dar ştiind foarte bine cum să facă să pară că-l au. Toate loviturile de stat comuniste, indiferent unde s-au petrecut ele, au avut sprijinul sovietic, uneori deschis (Cuba), alteori doar întrezărit (China, Mongolia, Coreea de Nord, Nicaragua etc.), dar foarte bine articulat. Nici bolşevicii ruşi şi nici complicii lor atentatori la ordinea existentă în ţările lor nu au avut un real sprijin popular; în Rusia, suportul a venit de la prostime, de la hahalerele care detestau munca şi de la clienţii cârciumilor cele mai sordide. Ei au fost masa de manevră iniţială şi în Rusia, dar şi în celelalte ţări devenite comuniste. După „triumful revoluţiilor”, comuniştii s-au debarasat repede de balastul de început, construind societăţi proprii, societăţi utile cauzei comunismului, internaţionalist prin definiţie şi, tot prin definiţie, antinaţional.

Curtio Malaparte spunea că „nu există revoluţii, ci doar tehnici insurecţionale de preluare a puterii”. Pornind de la această idee, să spunem că în România modernă, istoria n-a înregistrat cu adevărat vreo revoluţie. Am avut răscoale, lupte de emancipare, dar nu revoluţii. Urmând modelul francmasonilor francezi ce făceau deja o a doua revoluţie, în 1848 a avut loc şi la noi o mişcare a intelectualităţii de aceeaşi sorginte ca şi confraţii lor francezi, dar, ca şi celelalte „revoluţii” din perioada respectivă, şi revoluţiile romane au fost repede încheiate. Nu discutăm importanţa ei şi nici contribuţia pe care ea a avut-o la naşterea României moderne, ci doar constat că revoluţia de la 1848 din Ţările Române a fost una cu o conducere destul de bine conturată, compusă din membri care au complotat pentru a schimba regimul. Până la capăt, nici aici nu se poate vorbi despre o revoluţie, cu atât mai puţin despre una cu larg suport popular. Poate tocmai absenţa acestui suport a făcut ca peste tot în Europa, „revoluţiile” de la 1848 să eşueze.

În decembrie 1989 n-a existat nici o revoluţie, cum nici anterior istoria ţării noastre nu a înregistrat. A fost doar o lovitură de stat menită nu să demoleze comunismul, aşa cum sperau unii dintre noi, ci tocmai să-l salveze, pavoazat cu ajutorul mult vehiculatelor perestroika (restructurare, reconstrucţie) şi glasnost (deschidere, transparenţă). La noi, în 1990, aceste concepte gorbacioviste au căpătat nume adaptate; aşa s-a născut conceptul iliescian de „democraţie originală”, ca şi cel copiat după autoritarismul sovietic „îndulcit” de glasnost – „despot luminat”.

După 24 de ani de indiscreţii, voite sau nu şi după toţi anii ăştia în care junta care a preluat puterea în decembrie 1989 şi-a arătat adevărata faţă, putem spune deschis că în afara unor revolte individuale însumate şi anticomuniste net, începând cu 22 decembrie ora 10 n-a existat decât o lovitură de stat organizată de către comuniştii prosovietici, cu largul concurs al serviciilor de informaţii ruseşti, dar nu numai. De altfel, maniera în care ilici a pus ţara în mâna URSS, faţă de care nutrea „principala grijă”, aşa cum declara emisarul său la Moscova, dovedeşte că „revoluţia” din decembrie nu a fost decât o manevră de eliminare a lui Ceauşescu, un criminal comunist, dar deloc iubitor de URSS, pentru ca în locul lui să vină un „despot luminat” care să facă „pluripartidism în interiorul CFSN”, ajutat fireşte de alte lichele comuniste cu pete moscovite la dosar (Militaru, Lupoi, Cico Dumitrescu, Mironov, Alin Teodorescu etc.). Aceştia sunt cei care au pus bazele „democraţiei originale” pe care o vedem şi azi: o conducere colectivă autocrată, dar pavoazată în stil sovietic cu urme democratice de suprafaţă; un „comunism cu faţă umană”, o "Matrioșka" românească.

Baletul stângaci al Mişcării Populare

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Sat, 21 Dec 2013 14:06:00 +0200

În lumea poveştilor totul e posibil… Acolo, Albă ca Zăpada poate fi în aceeaşi poveste cu Pinocchio, doar că ei nu fac politică. În politică lucrurile se petrec altfel, iar asta n-ar fi rău să o ştie şi cei care cred că a fi politician e un fel de balet de urşi, unde bunele maniere contează şi mai puţin substanţa mesajelor. Nu mi-e limpede cine vrea să construiască dreapta şi nici de ce mijloace vrea să uzeze, dar e clar că încă nu e „coaptă” nici doctrina şi nici ideologia care să înregistreze un succes, cu toate spasmele naşterii dreptei româneşti.

Marian Preda este un om inteligent şi, nu mă îndoiesc, cu o capacitate profesională deosebită. Cu toate astea, discursul său trădează reflexe păguboase pentru o mişcare de dreapta. Nu, d-le Preda, legitimitatea unui partid popular autentic, nu electoratul i-o da prin vot, ci aderenţii săi convinşi de necesitatea ca dreapta să se afirme. Convingerile de dreapta şi aplicarea lor în practică sunt mai importante decât votul care poate fi conjunctural, accidental sau inconştient. În plus, d-le Preda, dezideratul unui partid este să câştige alegerile, să formeze guvernul şi să implementeze atât de necesarele măsuri de dreapta, nu să „reuşească” un scor electoral „de 10%, cu 1% mai mult decât PDL”. Aveţi un discurs stângaci, d-le Preda, neinspirat şi lipsit de convingerea pe care sunt sigur că vreţi s-o transmiteţi. Din spatele vorbelor dv. politicoase, răzbate transparent absenţa ideilor de bază ale dreptei. Ştiţi că apăreţi la televizor şi, în loc să vibraţi sub presiunea generozităţii ideilor pe care dreapta le promovează, găsiţi cu cale să mulţumiţi, formal sau nu, celor care au activat pentru ca Mişcarea Populară să apară. Nu, nu trebuia să mulţumiţi nimănui, pentru că toţi şi-au făcut datoria, nu au prestat un serviciu născător de recunoştinţă. Şi dacă tot sunteţi „pe sticlă”, evitaţi mulţumirile adresate unei persoane pe care populaţia o ştie aproape exclusiv prin „performanţele” sale lingvistice, neinspirat şi vulgar exprimate pe reţele de socializare; personal, indiferent cât de multe a reuşit să facă pentru Mişcare, aş fi evitat nominalizarea ei, diplomatic. Până la urmă, dreapta fără moralitate nu există, nu-i aşa, d-le Preda?

Partidul din care face parte şi Mişcarea Populară este cel care ar trebui să elaboreze ideologia, după ce Mişcarea a pus bazele doctrinei populare, creştin-democrate. Până la evenimentul de azi, ce seamănă mai curând cu o întâlnire omagială, nimeni dintre aderenţi sau simpatizanţi nu au văzut primii „ghiocei” doctrinari, nicidecum ideologici. Simpla înşiruire a unor fraze, uneori pompoase, alteori neinspirate şi alteori chiar greşite fundamental, în Programul Partidului Mişcarea Populară nu sunt suficiente pentru a convinge. Nu, nu puteţi convinge pe nimeni, iar partidul nu va câştiga nici măcar jumătate din „target”-ul enunţat de dv. atât timp cât vorbitorii partidului, comunicatorii lui, nu au ce comunica în afară ideilor anti-usl. Dreapta nu înseamnă opoziţie faţă de putere, că aia o poate face şi un partid de stânga care nu se află la putere. Dreapta înseamnă muncă stăruitoare, credinţa în Dumnezeu şi fidelitate până la sacrificiu faţă de ţara ta! Dacă nu puteţi transmite cu convingere aceste idei (ştiu, electoral, partea cu munca sună ca dracu’, din moment ce stânga încurajează lenea), încercaţi să fiţi mai rezervat cu apariţiile televizate; ceea ce e valabil şi pentru acei colegi ai dv. care au acelaşi tip de probleme.

Că tot suntem aici, aţi reuşit să corectaţi doctrinar statutul Partidului? Fireşte că n-o să mă credeţi pe cuvânt, dar măcar faceţi efortul de a verifica acele lucruri pe care deja le-am semnalat: nu mai asociaţi stânga cu PMP; aserţiunea din Program conform căreia Partidul se declară a fi inspirat de „creştin-democraţie şi doctrina clasic-liberală” este o uriaşă gafă! Această doctrină clasic liberală este cea care a născut sintagma de „luptă de clasă”, pe care Marx a preluat-o născând ideologia criminală comunistă. Fireşte, Marx nu a preluat doar o sintagmă, ci s-a inspirat din acea doctrină. Vă serveşte şi dv. că sursă doctrinară şi ideologică?

Acuz !

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Sun, 1 Dec 2013 22:04:00 +0200

Eminescu - "Apostolul" romanismului

De ziua naţională, de Ziua Marii Uniri, românii cei care n-au făcut nimic pentru România s-au simţit... „mândri de a fi români”! Aşa i-a învăţat Ceauşescu, aşa gângăvesc ei şi azi... Nimeni nu se deranjează să le explice nimic, cu atât mai puţin că a fi român nu e o mândrie idioată, ci o datorie sfântă de care prea puţini sunt conştienţi şi încă şi mai puţini dovedesc. Să fii român nu e o vorbă spusă cu limbă de lemn, ci o onoare pe care nimeni nu vrea să o câştige. Da, ne-am născut români şi facem, conştient sau nu, din asta un merit, o mândrie sau o demnitate pentru care nu trebuie să facem nimic. În numele „mândriei de a fi român”, concetăţenii mei se înghesuie greţos şi fioros la cozile mereu nesfârşite de la pomenile de partid comunist sau la cele organizate de S.C. Biserica S.A., tot în beneficiul comuniştilor şi întru tâmpirea celor care vin să plătească impozitul pe prostie pe la moaşte şi circumscripţii electorale.

Vedem săptămânal (cel puţin) diverşi foşti tovarăşi cu căciuli de astrahan, bine îmbrăcaţi şi cu buzunarele garnisite de pensii nesimţite, de partid, ce se îngrămădesc să mănânce un blid de linte din mâna varanului Felix, acolo, pe bulevardul Metalurgiei. Sunt mândri că înfulecă gratis o masă ce le trezeşte amintirea tinereţii „revoluţionare”, când activiştii mâncau pe de-a moaca şi pentru asta primeau bani de la buget. Apoi vor merge la vecini şi prieteni şi le vor spune cu mândrie „ce om minunat e dom’ profesor” şi cum şi el e mândru... Mândru e, dar nici ei nu ştiu precis din care motive; mândru că e un turnător de joasă speţă sau mândru că a făcut avere spoliind bugetul de stat? Dar cine să ţină cont de asemenea „detalii”?! Important e că nişte pensionari de partid sunt reactivaţi în folosul partidului unic şi pentru „propăşirea” leprelor roşii, în dauna amărâţilor care îşi bagă votul în urnă pentru un mic şi o măslină ideologică.

Nu, eu nu sunt mândru de a fi conaţional cu pomanagii, cu agramaţii şi sfertodocţii care populează mediile roşii, fie ele de partid sau nu! Dar sunt mândru că fac ceea ce pot pentru România mea, nu pentru un regim de bolnavi mintal şi/sau jigodii patentate. Mă doare să văd că din poporul ăla viteaz care îi bătea pe turci fără încălzire n-a mai rămas nimic, tot aşa cum din acelaşi popor mândru s-a ales praful. Anii scurşi de la lovitura de stat din decembrie 1989 au transformat şi mai mult un popor şi aşa nu foarte educat şi nici atât de bine pregătit cum susţineau statisticile contrafăcute ale comuniştilor vechi şi noi. Şi-au dat mâna minciuna ticăloasă a unei „cârpe kaghebiste” şi înşelătoria diavolească a Bisericii aservite structurilor securist-comuniste. Din acestă combinaţie fatală a ieşit un tip uman pe care nu-l mai găsim nicăieri în Europa: adulatorul hoţilor de tipul puşcăriaşului Năstase sau cel pătruns de fior „religios” în faţa lui Teodosie Şpagoveanul, devenit ulterior To-mita-nul.

Cu puţinul creier rămas, dar şi ăla amorţit de aburii poşircii de pufoaică pe care „aleşii” locali le-o dau cu program (electoral), românii se simt „mândri că sunt români”. Nu înţeleg ei prea bine nici ce e mândria, că nu ţine de foame, nici de ce trebuie să spună că sunt mândri, dar o fac în numele ciolanului cu fasole mâncat o dată pe an. Românul nu mai are demnitate naţională, dar votează cum i se spune. El n-are o activitate cerebrală evidentă, dar rosteşte „înţelept”: „şi ce, alţii erau mai buni?”. Îl vede pe primul plagiator al ţării cum cere Parlamentului European sancţionarea României, doar pentru a ajunge el la putere, dar îl votează cu... „mândrie”. Aceeaşi jivină maoistă minte la nivel înalt internaţional, presa străină îl acuză de plagiat şi tentativă de lovitură de stat, dar românul obişnuit cu pomenile îl pune în fruntea ţării; cum altfel decât cu „mândrie”, „mândria de a fi român”.

Îi acuz pe români că sunt proşti, indolenţi, suficienţi şi dezinteresaţi de ţara de care ar putea fi mândri dacă ar lăsa naibii pomenile mincinoase şi ar pune mâna să se transforme. Dacă tot ne dau comuniştii înapoi, românii ar trebui să meargă şi mai mult în urmă pentru a redescoperi calităţile unui popor care a făcut România Mare prin fapte, nu cu „mândria de a fi român”. Îi acuz pe români că sunt aroganţi şi încrezuţi, lipsiţi complet de solidaritate şi din ce în ce mai slab pregătiţi intelectual, dar, în absenţa unor performanţe personale, românii se mulţumesc cu o mândrie de rumeguş: „mândria de a fi român”.

Secrete arzătoare (XXX)

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Fri, 11 Oct 2013 13:26:00 +0300

Boala lui Viorin avansa cu rapiditate, fără ca el să-şi dea seama. Personalitatea sa bipolară îl făcea să dea declaraţii şocante, declaraţii care erau simultan pro şi contra unei idei. Laşitatea sa ieşea în evidenţă doar atunci când trebuia să-şi asume o responsabilitate; atunci era atât de hotărât, încât ca preşedinte de partid era de acord cu acea responsabilitate, dar ca administrator era complet împotrivă. Devenise un caraghios de care râdea toată lumea şi încerca să mai ostoiască hohotele de râs prin ieşirile sale bulevardiere din care răzbătea vulgaritatea cea mai josnică a sodomiei de plăcere. Încercările sale de a părea ferm, cu principii (fie ele doar declarative), un „dur” al cartelului pe care-l conducea formal nu făceau decât să-l afunde şi mai rău în mocirla care începuse să-i devină familiară.

Comuniştii stalinişti rebotezaţi formal „socialişti” ştiau că doar puterea absolută li se potriveşte şi nimic mai puţin. Era de notorietate că doar puterea discreţionară o puteau exercita, ei fiind complet incapabili să înţeleagă noţiuni ca „democraţie”, „libertate de exprimare”, „stat de drept” etc. Ca urmare, Viorin n-a stat pe gânduri şi imediat ce a devenit administrator a trecut la schimbarea tuturor structurilor care pe comunişti îi încurcau în activitate. Nimic nu trebuia să rămână de la administraţia anterioară, ca să nu reediteze episodul cu Andrei, cel care pierduse preşedinţia şi, ca urmare, partidul comunist – administrarea Blocului Roşu. Da, ştiau să vorbească despre democraţie, chiar fără să-i înţeleagă sensul, despre libertatea de a face „ceea ce e bine”, dar fără a aminti pentru cine şi despre statul de drept, cel care le dădea lor privilegii strâmbe ce se hrăneau cu drepturile încălcate ale celorlalţi locatari.

În timp ce le vorbeau mincinos locatarilor idiotizaţi, Viorin şi complicii săi de partid violau principalele instituţii ale asociaţiei de locatari. Planul lor era simplu: era obligatoriu să acapareze puterea prin orice mijloace, repede şi definitiv; destul timp cochetaseră cu democraţia, folosind acea idee „genială” a lui Nelu – „democraţia originală a despotului luminat”. Ani de zile au furat şi minţit ordinar (poate nu chiar ca Viorin, dar remarcabil totuşi) admiţând că se poate şi să piardă puterea directă, dar toate au un sfârşit! De acum nu mai aveau nevoie să simuleze democraţia pentru că nici locatarii nu mai ştiau precis ce e aia. Aveau puterea şi erau hotărâţi să n-o mai piardă! Ştiau că faptele pe care le comiteau vor stârni reacţii internaţionale dure, dar nu le păsa; marele „prieten de la Răsărit” era preferat unei Europe care oricum nu-i lăsa deloc să fure... Că asta însemna trădare era insignifiant; internaţionalismul lor socialist era „modern” şi „progresist”, nu ca „naţionalismul” înfierat de Nelu încă de la Revoluţie... Atât de bine înfierat, încât şi în ziua de azi locatarii proști ai Blocului Roşu se fereau ca de dracu’ să fie calificaţi drept naţionalişti. De-a lungul timpului, a fi comunist, deci criminal, hoţ şi sperjur devenise un titlu de glorie printre cei cu intelectul creţ ca-n palmă, pe când „naţionalist” era o ruşine, o dezonoare ce numai comuniştii vechi o meritau, spunea Nelu, el însuşi un „liber cugetător” din vechea gardă bolşevică de inspiraţie stalinistă. Proștii nu realizau că acuzele de „comunism” pe care le aruncau în stânga şi-n dreapta actualii socialişti aflaţi în campanie de „rebrenduire ideologică” nu erau decât ipocriziile fioroase ale unor jivine politice în stare de orice, doar să posede discreţionar întreg Blocul Roşu.

Cu toată ofensiva lansată de comunişti împotriva asociaţiei de locatari şi a organismelor ei fundamentale, locatarii blocului au avut noroc... Noroc, pentru că exista şi un Viorin care să încurce iţele în partidul comunist. Imaginarul sau psihotic, frustrările sale deseori furibund manifestate şi orgoliul nulităţii care se crede „cineva”, toate şi-au dat mâna pentru ca în partid să înceapă dihonia. „Lupii tineri” şi obsedaţi din grupul lui Viorin se opunea timid grupului baronilor cu vechime şi putere în partid. Chiar dacă formal exista o înţelegere de suprafaţă între cele două grupuri, în profunzime cele două tabere îşi ascuţeau cuţitele lungi ale celor învăţaţi cu asasinatele politice. Lui Viorin i se pregătea sacrificiul, greii partidului refuzând să vadă în el altceva decât fusese încă de la început: un „nimic cu moţ” care trebuie să execute fără comentarii ceea ce „artizanii” partidului puneau la cale. Când maladia lui Viorin l-a împiedicat să vadă realitatea, el imaginându-se preşedinte de asociaţie şi satrap de partid, tot atunci şi-a început el şi sfârşitul politic. Undeva, în umbră, Nelu aştepta răbdător rezultatele; doar nu era să-l lase în viaţă pe măscăriciul care îi dusese în derizoriu partidul sau iubit. Viorin îşi făcuse treaba şi era momentul să părăsească scena politică. Cum se întâmpla asta, nu era treaba lui Nelu, ci a locotenenţilor săi, şi ei ocupaţi până peste cap cu dosarele penale în care erau inculpaţi din cauza incompetenţei şi a bolii celui pe care îl puseseră preşedinte de partid.

Deşi profund afectat de boala necruţătoare ce-i ciugulea zilnic din creierul şi aşa nu prea dezvoltat, Viorin era capabil să facă o evaluare; în anii cât fusese preşedinte de partid şi apoi şi administrator, derbedeul din Blocul Roşu reuşise să strângă nişte zeci de milioane. Între el şi Didina, piţipoanca, era doar o mică, foarte mică diferenţă: de tarif şi de sumă acumulată.

- va urma -

Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

Secrete arzătoare (XXIX)

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Thu, 10 Oct 2013 13:17:00 +0300

Economia Blocului Roşu nu se vedea prea bine... Unii realizau că ea se fragiliza pe zi ce trecea, mai ales că Viorin o abandonase complet. El era interesat doar de spectacolul bulevardier pe care îl dădea de câteva ori pe zi, spectacol în care elementul central era „iată, noi am făcut!”, deşi administratorul nici habar nu avea ce se întâmplă în economie. Minciunile bolovănoase curgeau neîntrerupt, haotic de multe ori, arătând starea de sănătate a pacientului lăsat în libertate. Comuniştii bătrâni l-au lăsat să-şi facă numărul, chiar dacă locatarii începuseră să înţeleagă că la conducerea administraţiei se afla un dezechilibrat mintal, plin de frustrări şi peste măsură de complexat. Pentru conducătorii partidului nu conta impresia câtorva locatari consideraţi „nereprezentativi”, ci doar efectele minciunilor primului derbedeu din partid asupra prostimii; iar de proşti chiar nu ducea lipsă Blocul Roşu!

Copiator de răsunet internaţional (apăruse pe larg şi în „Plagiarism Today” din New Orleans), Viorin se simţea prost să nu-şi etaleze capacitatea redusă şi în societăţile selecte europene. Ca urmare, la întâlnirea europeană a asociaţiilor de locatari, s-a dus Viorin, în loc să meargă preşedintele. Istoria acestei deplasări seamănă cu un film de desene animate, în care şoricelul cu ochelari îi pune piedică motanului doar ca să ajungă el la caşcaval. Viorin plecase din vreme şi se aţinea pe lângă sala de conferinţe unde urma să aibă loc întâlnirea, în timp ce în ţară, oamenii administratorului nu-i semnau preşedintelui ordinul de deplasare. La reuniune, preşedintele asociaţiilor europene l-a întrebat doar dacă are manadat să reprezinte asociaţia Blocului Roşu, aşa că n-a fost decât o bagatelă ca Viorin să-l mintă cu o siguranţă demnă de o cauză mai bună. Fireşte, toată acţiunea de forţă fusese una cât se poate de inutilă, pentru că Viorin habar n-avea ce trebuie să facă acolo. La ieşire, presa internaţională care deja îl luase la bani mărunţi, l-a abordat în legătură cu un subiect jenant pentru alţii, dar nu şi pentru pacientul nostru: plagiatul şi ce are de gând să facă, demisionează sau nu? Pentru ca „talentul” său de mincinos patologic să dubleze trista celebritate căpătată cu ocazia descoperirii primului său plagiat, Viorin a mărturisit că va demisiona... dacă se va dovedi că a copiat. Cum era de aşteptat, iar presa străină habar n-avea, totul era doar o întorsătură golăneasca a frazei, una care să-i permită să scape basma curată. Ca urmare, parchetul care şi aşa n-avea competenţa să stabilească plagiatul, a decis că nu se poate începe urmărirea penală în cazul atât de clar dovedit în presă, deoarece nu avem lege care să-l incrimineze. În acest fel, Viorin a rămas un copiator, dar unul cu diploma valabilă, ceea ce a fost îndelung comentat în „Plagiarism Today”.

Încă de la prima sa ieşire europeană în calitate de administrator, „celebritatea” nu l-a ocolit. Toate ţările din Uniune înţeleseseră că la cârma Blocului Roşu se instalase un personaj mult mai potrivit unui ospiciu, decât în funcţia pe care o ocupa. Pe Viorin nu-l interesa deloc impresia pe care o lăsase; de mic se învăţase cu umilinţă şi cu urmările abuzurilor la care fusese supus timp îndelungat. Ştia doar care era misiunea sa, motivul pentru care primise demnităţile de care dispunea: el trebuia să implementeze stalinismul „cu faţă umană”, pe cât posibil, pentru o foarte lungă perioadă de timp; acesta era testamentul politic pe care Nelu dorea să-l lase locatarilor proşti din Blocul Roşu.

Mahalaua blocului aştepta zilnic să-l vadă iar pe Viorin. Şi ei ştiau că minte ordinar, dar era unul de-al lor; şi ei îi minţeau pe „gabori”, aşa că îl înţelegeau perfect. Din ce în ce mai mult, Viorin devenea administratorul golanilor de cea mai joasă speţă şi tot mai puţin al oamenilor. Întreaga sa energie era concentrată pe spectacol. În felul ăsta, presa se axa pe golăniile sale şi nu mai băga de seamă nici ce se petrece la „Taverna lui Petar” şi nici maniera în care sunt deturnate sume uriaşe de la buget. Nici Viorin nu stătea cu mâinile în sân, el manevrând subteran diverse sfori care să-i aducă nişte comisioane uriaşe; că doar nu rămânea administrator până la adânci bătrâneţi. Jaful era aproape total, dar locatarii erau mulţumiţi... Şomajul creştea, la fel şi preţurile, salariile rămâneau mici, dar în declaraţiile triumfaliste ale lui Viorin lucrurile stăteau exact invers, cum de altfel se scurgea şi viaţa sa: în alte dimensiuni psihice spaţio-temporale. Golanilor blocului, foştilor protectori ai administratorului de azi le era suficient să aibă litra de trăscău asigurată şi o poliţie comunitară mult mai indulgentă, că în rest ştiau ei ce au de făcut: într-o asociaţie în care administratorul şi cartelul său fură de rup, şi derbedeii ei au destule ponturi de pe urma cărora să-şi asigure traiul fără a fi nevoiţi să muncească. Anarhia devenea tot mai evidentă, spre satisfacţia lui Nelu, cel care de la o zi la alta simţea că visul său de bolşevic bătrân e pe cale de a deveni realitate.

- va urma -

Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

Secrete arzătoare (XXVIII)

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Wed, 9 Oct 2013 13:16:00 +0300

Partidul lui Viorin era condus în realitate de Nelu. Acesta spusese chiar că-l va abandona doar prin deces, partidul comunist fiind toată viaţa sa. Îl preluase prin asasinat, la fel ca şi predecesorii săi încă de la înfiinţare şi-l făcuse să se răspândească peste tot. Adaptând stalinismul la vremurile moderne şi nereuşind să devină "despot luminat", Nelu s-a gândit că foarte bine i-ar prinde să facă şi alte partide obediente comuniştilor. A aprobat (la comunişti exista practica aprobării a orice : să vorbeşti, să deschizi o afacere, să critici etc.) apariţia unor formaţiuni politice considerate de el strategice, unele care să ia numele unor partide istorice de multă vreme desfiinţate. Le-a populat cu comunişti vopsiţi în anticomunişti şi şi-a văzut de preşedinţia asociaţiei de locatari. Nimeni nu mişca în front fără acceptul lui Nelu, cel care încă de la început a acaparat toate structurile de stat şi le-a subordonat prin angajări - partidului său iubit.

Timpul a trecut şi "lupii tineri" ai partidului au început să dea semne de independenţă faţă de bătrânul stalinist. Necruţător, Nelu i-a cârpit de nu s-au văzut, dar a acceptat că prezenţa sa în fruntea partidului nu făcea o reclamă prea bună, mai ales când se hotărâse că e mai bine ca partidul să se "fardeze" pe ici, pe colo, atât cât să pară orice altceva, dar nu un partid comunist. Din umbră, Nelu stăpânea cu mână de fier toate cadrele importante, fie că ei erau baroni locali deveniţi astfel prin furt, fie că erau doar angajaţi în posturi strategice şi foarte bine plătite. Sub umbrela lui politică, infracţiunile au proliferat ameţitor. O firmă de aviaţie, fostă de stat şi devenită privată fără a fi prea limpede cum, avea piloţi militari şi firma offshore în Africa de Sud, firmă prin care derulau contracte grase fără a plăti taxe la stat. Mircea, la rândul lui, îşi trăsese şi firme, dar şi terenuri de o excepţională valoare, plătind mai nimic, îşi făcuse şi el partid (în fapt, el era partidul care mai avea câţiva membri, căţei linguşitori ai marelui infractor) şi începuse să viseze la puterea totală autoritară. Visa el, dar visul lui nu avea cum să capete contur cât timp trăia Nelu ; un turnător ordinar dovedit, cum era de fapt Mircea, n-avea de unde să priceapă modul de gândire al bătrânul rusofil… Degeaba făcuse el pactul cu ruşii, că Nelu era mai mare în grad, aşa că ar fi trebuit să rămână umil şi să nu-l mai considere pe tătuc – un pensionar oarecare, o bunicuţă a partidului comunist.

Cel mai bun exemplu, Mircea îl avea în preajma… Deşi trecuse de 90 de ani, iar gurile rele susţineau că trecuse chiar suta, Petar era încă verde şi-l coordona cu precizia celui care terminase Academia Militară de la Moscova. Petar nu era român, ci sârb şi spunea cui dorea să-l asculte că el trecuse Dunărea înot, fugind după o rusoaică. Fapta a fost atât de gravă, încât Petar a fost condamnat la moarte ; asta spunea el, peste tot în presa care-i aparţinea lui Mircea. Adevărul era o idee diferit… Petar venise, doar că direct de la Moscova, trimis de Stalin personal. Ajungând în ţara ce-i va deveni de adopţie, fireşte că bolşevicii autohtoni i-au pus totul la dispoziţie, începând cu vila din Dorobanţi şi terminând cu funcţiile în comitetul central al partidului. Nici când Stalin a avut bunul simţ să moară, Petar n-a pierdut nimic din privilegiile unui trimis sovietic într-o ţară vasală, asta pentru că doar liderul murise, nu şi serviciul din care se pleacă într-un singur fel : pe hornul înalt al crematoriului uman. Apropiatul lui Mircea "uitase" să-i furnizeze un "detaliu" şi anume relaţia apropiată, conspirativă, informativă şi nu numai, dintre el şi… Nelu. Cei doi conspiraseră strâns pentru a-l elimina de la conducerea Blocului Roşu pe fostul secretar general al partidului, cel sumar "judecat" şi în grabă executat. După ce conducerea asociaţiei de locatari a fost asumată cu forţa şi prin asasinat de către Nelu, acesta a făcut un statut nou, util lui şi partidului. Cum şade bine oricărui stalinist, colaboratorii săi au fost recompensaţi cu posturi grase, funcţii importante şi afaceri private bănoase, toate din banii statului. În plus, cu toţii au fost decoraţi cu "Ordinul Serviciul Credincios în Slujba Blocului Roşu", pentru obedienţa dovedită faţă de "prietenul de la Răsărit" şi reprezentanţii săi. Printre decoraţi, fireşte, se afla şi Petar, dar şi mulţi alţi colaboraţionişti ce jucaseră comedia Revoluţiei.

Viorin îi privea cuminte ca un pisic pe toţi cei care se perindau pe la uşa lui Nelu, ignorând complet ca şi el era pe acolo ; nu-l deranja pe derbedeu, dar un pic de orgoliu mai că-l chinuia… O singură dată îl criticase public pe bătrânul sovietic, pe vremea când considera că Nelu e doar un pensionar de partid, unul pe care îl poate scoate în vitrină în zilele de sărbătoare, dar scatoalca încasată drept răspuns i-a arătat limpede ce rol are el în partidul comunist al cărui preşedinte era : nici unul. Până atunci, sărmanul înapoiat mintal îşi imaginase că a devenit mare şi tare, când el era de fapt un… nimic cu moţ. Se împăcase cu gândul că încă nu venise vremea să conducă, aşa că Viorin nu pierdea nici o ocazie să apară în presă, să facă valuri şi să mintă mai josnic ca oricând, aşteptând nerăbdător decesul adevăratului preşedinte care se încăpăţâna să nu moară. Până acolo mai era, dar Viorin nu ştia, boala sa psihică făcându-i imposibilă percepţia corectă a realităţii.

- va urma -

Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

Secrete arzătoare (XXVII)

noreply@blogger.com (Dragos Gros) — Tue, 8 Oct 2013 12:09:00 +0300

Toate se anunţau a fi foarte bune pentru Viorin şi încă şi mai bune pentru partidul său comunist ce dezvolta idei din ce în ce mai asemănătoare bolşevismului sovietic, condimentate pe alocuri de un cheguevarism de cartier... Da, ar fi fost bune dacă nu ar fi existat şi Justiţia... Această doamnă cu ochii legaţi nu părea să fi citit "Capitalul" lui Marx, aşa că nu avea de unde să ştie că "lupta de clasă" se duce furând bani de la buget şi că un comunist care nu fură e un comunist mort. Neştiutoare şi complet neinstruită, coana Justiţia s-a pus pe capul lui Andrei, spre uimirea prost simulată a lui Viorin. Mitomanul de partid nu înţelegea ce făcuse atât de grav Andrei, încât să fie judecat atât de aspru?! Îşi amintea prea bine de Andrei şi de gingăşia cu care îl trata de fiecare dată în intimitatea lor promiscuă şi nu i se părea deloc în regulă ca acesta să fie condamnat şi chiar la o pedeapsă cu executare. Într-un fel, pe Viorin îl ciupea un pic şarpele geloziei; la puşcărie erau atâţia băieţi chipeşi, iar Andrei, o ştia, era vulnerabil la farmecele unui băiat bine făcut. Hotărât lucru, din poziţia sa de preşedinte de partid şi de administrator al Blocului Roşu, Viorin trebuia să facă orice e omeneşte posibil pentru a-l scăpa pe dragul de Andrei de ispitele de la închisoare.

Întreg partidul s-a mobilizat revoluţionar la chemarea lui Viorin... Cu toţii au făcut un scut uman virtual în jurul fostului administrator atât de greu încercat acum. Legea dispăruse din discursul lor şi doar legea lor, a caizilor politici, a baronilor locali, acea lege era singura care conta. Disperarea lor era evidentă, mai ales că nu ştiau dacă nu cumva Andrei va începe să-şi dea drumul la gură pentru a avea un tratament mai blând sau o pedeapsă mai scurtă. Înainte de orice grijă pentru fostul lor preşedinte şi chiar înainte de grija carnală a lui Viorin se aflau grijile pentru viitorul propriilor destine ce nu se vedeau deloc prea limpede. Cu obedienţa obişnuită faţă de conducerea partidului, cu toţii au lansat acuzele cele mai inepte la adresa adversarilor politici şi a preşedintelui asociaţiei de locatari, fără să realizeze că ei sunt la putere şi deci era hilar să acuze diverse ingerinţe politice la care tot apelau pentru a justifica opoziţia lor la condamnarea lui Andrei. Nu le păsa de nimeni, nu-i interesa că se făceau de râs într-un mod ce făcea deliciul presei libere, important era să fie ei la adăpost. Să-l scape de puşcărie n-au reuşit (erau şi destul de reduşi intelectual, ca orice derbedei), dar au fost capabili să ofere astfel un subiect gras presei internaţionale care n-a ezitat să-i califice drept complici ai proaspătului puşcăriaş. De la scandalul copierii lucrării de diplomă, unde personajul central fusese Viorin, din Costa de Fildeş şi Nigeria şi până în Thailanda sau Mongolia, presa mondială nu mai avusese şansa unui subiect atât de grosolan, unul ce se preta la a fi tratat in extenso timp de cel puţin o săptămână.

Toate încercările comuniştilor de a-l scăpa pe Andrei de puşcărie au fost zadarnice. Au mai vorbit o vreme cu o nedisimulată îngrijorare, au mai făcut apel la "ţărişoara" care era, spuneau ei, ameninţată de dictatură pentru că unul de-al lor intrase la puşcărie tocmai când veniseră la putere, apoi au tăcut osteniţi de marele efort "telectual". Andrei şi-a găsit odihna în braţele musculoase ale vieţașilor, iar Viorin a rămas să-i ducă dorul şi să protesteze aiuristic împotriva a nu se ştie ce; parcă nici minciunile alea grosolane, grobiene chiar, nu-i mai veneau ca mai demult. În mod vizibil, Viorin era foarte afectat, mai afectat de separarea de Andrei decât fusese când "oamenii răi" şi invidioşi pe poziţia câştigată prin munca de alcov – îl acuzau că îşi copiase lucrarea. Şi ce dacă a copiat-o? Şi copiatorul o face şi nimeni nu-i mai reproşează... "Bine" educat de partid, doctorul în mitomanie le râdea tâmp şi le plasa glumiţe bulevardiere tutror celor care-l întrebau ce poate comenta despre furtişagul său intelectual. Ce ştiu ei, se gândea el în timp ce reporterii îl încolţeau cu întrebările... Dacă le-ar spune că nici masterate n-are şi că nici facultatea n-a terminat-o la stat, ce ar mai spune aceşti răuvoitori plătiţi, fără îndoială, de către "duşmanul său de clasă", preşedintele asociaţiei?! Andrei îi spusese să treacă zâmbitor peste orice acuze, să mintă oricât de josnic, amintindu-i vorbele lui Eminescu: "Calomniaţi, calomniaţi, calomniaţi cât mai mult; până la urmă se va găsi cineva să vă creadă" şi, cum de proşti nu ducea lipsă Blocul Roşu, minciuna josnică devenea astfel armă politică absolut permisă în partidul comunist.

Încarcerarea lui Andrei a rupt şi ultima legătură a lui Viorin cu realitatea. Rămânea doar un preşedinte de partid pe care nu-l asculta nimeni (deşi femeile de serviciu de la sediul central îl salutau cu umilinţă) şi un administrator incapabil să gestioneze ceva. Fireşte că greii partidului au sesizat deruta psihică în care se afla tânărul lor preşedinte formal, dar ştiau că au nevoie de el aşa că nu l-au deranjat nici măcar cu un gest; unde mai găseau ei un individ capabil să mintă în asemenea hal? Că el era zdruncinat psihic încă din naştere şi că închiderea lui Andrei i-a frânt şi ultima fărâmă de rezistenţă mintală, asta nu-i interesa; "partidul e în tot şi-n toate" şi "nimic fără partid" erau devizele lansate de Nelu Cucuvelu’, fostul student moscovit, devenit şi el la absolvire colonel, pentru ca mai apoi, după reorganizarea partidului pe baze noi, staliniste, el să devină nu un kappo, ci un guru al partidului comunist devenit socialist doar ca denumire. Viorin respecta toate ordinele venite de la Nelu, mai ales că știa un mare adevăr : Nelu nu doarme, el doar se odihnește…

- va urma -

Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.