La spectacolul de vineri au ajuns si cativa membri scotieni ai trupei de cimpoaie pe care ii vazusem pe pietonala cu o zi inainte. Au mai ascultat cateva piese, dupa care s-a incheiat concertul. John, liderul corului de gospel, a mers la scotieni sa le stranga mana si sa le multumeasca pentru prezenta. I-am auzit vorbind: “Maine? O, ce frumos ar fi. Da!” Ma gandeam ca au vorbit sa se intalneasca la o poveste dupa ce-si termina recitalurile.

Aseara, sambata, la penultimul recital din festival (mai au si astazi, la cetatea din Cisnadioara), aproape de final se deschide usa bisericii si apar cimpoierii. Drepti, cu instrumentele in fata, zambind.

“Pentru recitalul de azi v-am pregatit o surpriza”, zice John la microfon. “O sa recunoasteti melodia si sper sa cantati cu noi.”

A fost “Amazing Grace”. Atat de frumos, atat de mult pe sufletul celor prezenti incat bucuria de la final era acompaniata de lacrimi in ochii tuturor, inclusiv in cei ai artistilor.

Si nu pot sa nu ma gandesc: daca biserica noastra ar fi asa o explozie de bucurie, m-as duce in fiecare saptamana la biserica.

Acreditarea ca blogger nu ofera mai multe beneficii decat cele pe care le are un simplu turist care viziteaza Sibiul la FITS (in afara de accesul la Clubul festivalului, locul in care voluntarii, staff-ul si invitatii stau de vorba la un pahar de bere), iar misiunea noastra aici e sa incercam sa transmitem tuturor ca acest festival merita vizitat. Sigur, pot vorbi doar despre spectacolele pe care le vad, dar FITS nu e doar despre spectacole, ci despre atmosfera minunata de aici, despre lucrurile pe care le poti face de dimineata pana seara fara sa fie nevoie sa mergi la spectacolele din sali ca sa intelegi ce inseamna Sibiul la ceas de sarbatoare.

Spectacolele de strada.

Fac deliciul festivalului. Incepand cu ora 16, in fiecare zi, pietonala Nicolae Balcescu si Piata Mare a Sibiului se umplu se sunete, culoare si viata. Fie ca sunt Cupidoni care sageteaza trecatoarele cu iubire la tolba, tobosari care iti iau orice urma de oboseala, scotieni cu ale lor cimpoaie, calareti cu cai de jucarie, mimi sau oameni de la carnaval, toate fac magie si lasa zambete pe fata trecatorilor. Am vazut oameni grabiti, pentru care centrul orasului inseamna doar locul prin care trec cand pleaca de la munca, opriti din goana lor zilnica pentru a admira spectacolul intalnit in cale.

Eu pot povesti despre cat de bine ma simt dupa fiecare reprezentatie de strada pe care o vad si la care particip. Dar unele lucruri trebuie traite si simtite la fata locului si bag mana in foc ca, odata ajunsi aici, n-o sa mai vreti sa plecati. Si veti reveni in fiecare an. E un microb care nu mai trece niciodata.

Spectacole unicat.

Fiecare noua editie de festival are spectacole cu care nu te mai intalnesti niciodata. Unele de dans, altele de teatru sau muzica. Ani la rand am vazut aici spectacole japoneze (teatrul Kabuki, care face parte din patrimoniul national al Japoniei – a durat mult pana au fost convinsi sa vina si nici nu cred ca vor mai veni vreodata), trupa de dans Vertigo (vazuta anul trecut, au venit cu doua spectacole si va dura ceva vreme pana ii va aduce altcineva in tara), spectacolul “Nunta“, montat de un regizor rus si jucat de actori din Bielorusia, spectacolul de gospel al celor de la IDMC Gospel Choir, teatrul-terapie, spectacolul de dans al balerinei din Cehia (40 de minute de efort fizic aproape absurd si de o gratie care m-a lasat muta). Si lista poate continua la nesfarsit. Pretul biletelor e intre 10 si 30 de lei, dar experienta traita e pentru o viata.

Cazare, mancare si imprejurimi.

Cand va saturati de spectacole, puteti sa va opriti la oricare din terasele de pe pietonala Nicolae Balcescu, din Piata Mare sau Piata Mica. De exemplu, la cofetaria Redal de pe pietonala, exista o chelnerita care ne-a pastrat cate o portie de placunta cu rubarba, stiind ca vrem neaparat sa mancam asa ceva pana plecam de la festival. Bine, pentru ca Murphy isi face de cap, n-am ajuns in locul respectiv in ziua in care primisera placinta, dar faptul ca si-a pastrat promisiunea fata de noi (in conditiile in care are sute de clienti zilnic) e mare lucru.

Restaurantul Hermania, pentru tartarul de pastrav, Kon Tiki pentru ciorba de burta sau Crama Sibiul Vechi pentru galustele cu prune. Si, de ce nu, restaurantul Aladi, pentru meniul de pranz. Toate sunt locuri in care ospitalitatea si calitatea mancarii se mentine la aceleasi cote de ani multi, peste 15.

Iar daca Sibiul e mult prea aglomerat in perioada festivalului, Rasinariul, Gura Raului si marginimea Sibiului in general va primesc cu bratele deschise. Unde mai pui ca muntele e la o privire departare. Nu dau link-uri pentru ca as nedreptati uitand prea multe locuri. Dar, daca aveti nevoie de recomandari speciale, va stau oricand la dispozitie pentru indrumare.

E frumos la mine acasa. Si macar o data in viata mi-ar placea sa vedeti si voi cum e acest festival. O sa-mi intelegeti bucuria.

Credit foto: Sebastian Marcovici | FITS 2013

De aceea am fost sa vad “Nunta” lui Cehov intr-o montare de acasa de la Cehov, sa vad cum simt rusii un autor de-al lor, cum suna o piesa in limba in care a fost scrisa. Si mi-a placut la nebunie, a fost genul acela de spectacol care putea fi foarte bine inteles si fara traducerea aferenta, datorita actorilor, decorurilor si muzicii.

Singurul lucru la care ma gandeam in timp ce urmaream spectacolul e ca si regizorul acestui spectacol (Vladimir Pankov) e un mic Purcarete ce stie sa te poarte intr-un absurd cumva logic si sa dea cu tine de pamant atunci cand iti e lumea mai draga. Daca pe tot parcursul spectacolului am ras amar la gandul ca, de-a lungul vietii mele de pana acum, am intalnit toate acele personaje pe la nuntile la care am fost (semn ca, pana la urma, oamenii sunt la fel peste tot), sfarsitul a fost o palma data peste zambetul fericit: am simtit cea mai crunta singuratate venita dinspre niste personaje de spectacol. Am plecat de la sala Casei de Cultura gandindu-ma ca, undeva la final, tot singuri ramanem si cel mai important lucru pe care trebuie sa-l facem e sa traim explorand cat mai multe, incercand tot ce putem incerca, adunandu-ne curajul pentru a ne cauta linistea din noi.

Sibiul e sarbatoare in timpul FITS. Spectacolele din sali iti patrund pana la cel mai ascuns colt de suflet, iar cele de strada te bucura atat de tare incat te energizeaza complet. E un festival de teatru si un festival de sentimente, cu spectacole minunate sau, din contra, care nu-ti merg deloc la sufle, dar cu bucurii mult mai multe decat dezamagiri.

Iar pe strazi e asa, cu oameni care-i urmeaza pe artisti, tot mai multi de la o zi la alta:

Drept urmare, am un singur indemn: haideti la Sibiu!

Credit foto 1 si 2: Sebastian Marcovci | FITS 2013

M-a tras in camera, mi-a spus ca are o poza cu tata purtand Conversi rosii. Tata, conversi rosii? Asta trebuia sa vad. S-a apropiat de mine si m-a intrebat: “Cati ani ai tu acum? 12? Da, 12.” “Dar poza? Unde e poza cu tata?” “Esti frumoasa, incepi sa te transformi in femeie. Ce piele fina ai.” Cand am iesit de acolo, nu mai eram eu, cea are intrase. As fi vrut sa-i spun tatei, pana la urma era vorba de cel mai bun prieten al lui. Dar n-aveam incredere in tata.

Doar cateva fraze din spectacolul “La parola padre” de la FITS, despre sase tati ai celor sase actrite de pe scena. Un spectacol sensibil, o terapie pentru sufletele de copii, despre macinarile interioare ale fetelor cu tati posesivi, mincinosi, violenti, cruzi, egoisti.

Au fost momente in care m-am regasit in cuvintele auzite pe scena. Am retrait unele amintiri, am lovit si eu, cu mintea, sticlele de plastic lasate pe scena pentru dezlantuirea unei furii care nu trece niciodata, chiar daca iertarea vine pe masura ce timpul se scurge. Am simtit frustrarea din vocile actritelor ce nu jucau un rol, se dezvaluiau pe ele. Si mi-a placut terapia de grup din mica sala studio a TNRS.

Si asta e un lucru pe care un festival il poate face: aduce spectacole cu care te intalnesti o data in viata, spectacole ce te fac constient de lucruri de mult ingropate si iti aduc aminte cat de norocos esti ca ai reusit sa treci mai departe.

Stiu ca ma repet, dar mi-a placut mult acest spectacol si stiu din discutiile cu alti actori ca unul dintre cele mai grele roluri e acela in care iti joci propria poveste.

Multumesc, Anne, pentru foto.

Sunt alte spectacole care te tin cu sufletul la gura. Atat de bine facute, cu subiecte captivante, cu prestatie actoriceasca de exceptie, frumoase si calde. Astea sunt momentele in care eu, ca spectator, nici nu misc in scaun. Sunt complet acolo, urmarind cu sufletul la gura tot ce se intampla pe scena, imi gasesc povestea dintre randurile povestii. La FITS se intampla asa de cele mai multe ori, spectacolele din festival fiind de exceptie, unele pe care nu le intalnesti la orice colt de strada.

Cateodata, insa, se intampla lucruri care iti umbresc experienta de spectator. Oameni care adorm la spectacole (simt si eu oboseala de multe ori, insa niciodata nu mi s-a intamplat sa trag un pui de somn pe scaunul de spectator) si care incep sa sforaie, enervand pe toata lumea din jur sau, cei mai rai dintre toti, aia care nu se spala inainte sa ajunga la vreun spectacol.

Cu doua seri in urma am vazut un spectacol tare frumos la Sala Studio a TNRS. Unul despre care o sa va povestesc separat, un spectacol al carui subiect m-a rascolit mult. Marea mea problema a fost vecinul de scaun, care mirosea intr-un asa fel incat timp de aproape doua ore am stat cu haina facuta sul, tinand-o la nas. In mod normal m-as fi mutat de acolo, dar sala era atat de mica si umpluta pana la refuz incat daca m-as fi ridicat as fi deranjat cel putin 10 spectatori si m-ar fi vazut si actorii. Asa ca, nevoind sa alterez in vreun fel experienta lor pe scena sau sa deranjez celalti spectatori, am stat si am suportat. Duhoarea a fost atat de mare ca mi s-a facut rau la iesirea din sala de spectacol. Rau de ala cu greata, durere de cap, stare generala proasta.

Si ma gandeam ca de idioata trebuie sa fiu ca am suportat mirosul ala, dar, sincer, n-am stiut ce sa fac. Omul de langa mine era constient ca pute, dar nu i-a pasat. Sunt convinsa ca si ceilalti care stateau pe langa el au simtit mirosul, dar nici ei n-au zis nimic. Am considerat ca, de dragul spectacolului si al oamenilor care au muncit la el, trebuie sa nu intervin in niciun fel, dar stiu ca asta e o greseala si ca e bine sa spui ce te doare, cand te doare, in asa fel incat sa nu-ti faci rau singur, acceptand o situatie doar pentru ca n-ai curaj sa zici ceva. Si pentru ca ar putea sa sufere tocmai oamenii pe care nu vrei sa-i ranesti. In cazul acesta, actorii si ceilalti spectatori.

Sunt tare curioasa ce-ati fi facut voi in locul meu.

Cu toata proasta dispozitie pe care am avut-o dupa ce-am iesit de la acel spectacol, odata ajunsa in Piata Mare din Sibiu mi-a revenit si zambetul pe buze. Pentru ca i-am intalnit pe cei de la compania Brincadeira din Spania, care dadeau in niste tobe cu atata sete ca m-au facut sa topai instant. Si topaind am facut si pozele de mai jos, asa ca sa nu ma certati de calitatea nu tocmai la standarde internationale:

In plus, ei erau tot timpul in miscare, la fel si publicul care i-a insotit pe pietonala:

Cu cateva ore mai devreme, am asistat la alt spectacol de strada, la momentul in care imi beam linistita cafeaua de dupa pranz. Dar ce spun asistat, am fost actor principal la unmoment dat, usor impotriva vointei mele. Niste Cupidoni extrem de moderni m-au luat in colimator si m-au asaltat cu sagetile lor si corpurile mult prea dezbracate pentru o dupa-amiaza linistita de Sibiu.

Dada, era un mare semn de intrebare in capul meu:

In rest, va salut cu drag de la Sibiu, unde umbrela sta tot timpul deschisa, chiar daca e soare. Ca nu se stie.

Credit foto 3, 4 si 5: Victor Kapra.

De cate ori ma gandesc la economie (aia de acasa, care se refera la cheltuitul banilor, ca la altceva nu suntem buni), imi aduc aminte de ceva ce a zis Makavelis acum ceva vreme: “de cate ori aud centrala cum porneste, simt ca-mi pleaca banii din buzunar.” Ca eu n-am stiut niciodata sa fiu econoama, in ciuda faptului ca locuiesc singura si ma intretin singura de cand aveam 18 ani.

Mi-amintesc ca, ori de cate ori discutam despre economia de energie din casa, problema se punea cam asa: “sa va puneti becuri economice, consuma putin si platiti mai putin.” N-avea nimeni vreo treaba cu salvarea planetei, cu faptul ca resursele energetice ale pamantului sunt, totusi, limitate. Cu alte cuvinte, e normal sa-i motivezi pe altii sa faca economie de resurse apeland la ideea ca ii va costa mai putin.

Pe de alta parte, energia la care ma gandesc eu e si cea pe care o avem in noi, fiecare. Cum ar fi, de exemplu, energia alocata treburilor casnice: spaltul rufelor, curatenia in casa, spalatul vaselor etc. Si incerc sa dau cat mai putin treburilor de acest fel (imi place sa fac lucrurile astea singura si cred ca o femeie la curatenie mai mult m-ar incurca decat m-ar ajuta), asa incat sa-mi ramana mai multa energie pentru munci si iesiri in oras. Si, macar in ceea ce priveste spalatul hainelor, am dezvoltat o metoda care functioneaza, noroc cu tehnologia care-mi permite sa fac asta: nu mai spal haine in functie de culoare, tip de tesatura si alte minuni inscriptionate pe eticheta. Am decis ca daca masina de spalat are un program universal, care spala la 30 de grade, cu apa mai rece si durata mai mica, il folosesc pe ala. In 40 de minute hainele mele sunt curate (nu merg la cosit si arat ogoare, deci nu le murdaresc atat de tare) si stoarse temeinic, fac economie de timp, de energie electrica si scap de stress-ul ca trebuie sa-mi sortez hainele inainte sa le pun la spalat (chiar si asta cere timp).

Cu vreo cateva luni in urma m-am decis sa vad ce inseamna factura la curent electric daca ma straduiesc putin sa controlez treaba cu iluminatul prin casa. Pana atunci n-aveam o problema sa las becuri aprinse concomitent la baie, bucatarie si in living. Nici acum n-am problema asta, dar dupa ce-am vazut ca am scazut factura la curent cu vreo 50 de lei (n-o fi o suma mare, dar ia adunati cam cat inseamna pe an) am inceput sa controlez si treaba cu aparatura electrocasnica si sa nu mai las televizorul sa mearga “in fundal” in timp ce eu stau in bucatarie sa lucrez, sa nu-mi mai las incacatoarele in priza (nici cel de laptop, nici cel de telefon), sa scot tot din priza cand plec de acasa cu saptamanile. Experimentul se termina peste 4 luni si sunt curioasa daca am mai scazut vreun leu la factura (compar cu facturile de anul trecut, din aceeasi perioada).

Ideea de baza a acestui post e ca exista multe feluri de a economisi, iar becurile economice ar putea fi doar primul pas. De aceea ma bucura mult ideea celor de la Enel de a promova consumul responsabil de energie (lucru cel putin ciudat, avand in vedere ca asta inseamna facturi mai mici, deci bani mai putini) si de a dota cateva comune din Romania cu becuri economice, prin platforma Enel Sharing.

Iar daca exista printre voi oameni care ma sustin in economisirea energiei si a resurselor naturale, dati si voi un click pe widget-ul verde simpatic din dreapta; nu e link, dureaza fix 2 secunde sa puneti mouse-ul pe click. Multumesc!

Eu m-am indragostit de dans la Sibiu, la FITS. Ma fascineaza coregrafii, ma uluieste rezistenta dansatorilor, pentru ca dansul contemporan e foarte solicitant, din punct de vedere fizic. Marturisesc ca primul spectacol de dans vazut a fost usor descumpanitor: cum sa inteleg eu ce era in mintea coregrafului, cum sa-mi croiesc povestea in minte, in asa fel incat sa inteleg exact ce se intampla pe scena? A privi un spectacol fara sa-i dai un sens mi se parea inutil.

“Scattered” s-a numit spectacolul vazut acum mai bine de trei ani la Sibiu. M-am indragostit de teatrul-dans atunci, in sala de spectacole a Teatrului Radu Stanca din Sibiu si incepand din acel moment am incercat sa nu ratez niciun spectacol de dans intalnit in cale. Am cautat filmulete pe Youtube, am citit despre dans, am vazut filme despre artistii recunoscuti ai dansului contemporan si acum simt ca stiu mai putine decat stiam cu trei ani in urma. Descopar in fiecare saptamana cate o companie noua, dintr-un alt colt al lumii, iar lista cu dorinte de spectacole se face mai mare cu fiecare descoperire.

Sigur ca, indragostita de dans fiind, am cautat si la editia aceasta de FITS spectacolele care sa ma minuneze din nou, asa cum au facut-o cei de la Vertigo anul trecut. Caci am descoperit secretul spectacolului de dans: lasa-te furat de ceea ce vezi pe scena, construieste-ti propria poveste, fii atent la miscari si bucura-te de fiecare pas pe care il fac dansatorii. Un spectacol de dans nu se priveste cu mintea, ci cu inima, nu trebuie inteles cerebral si logic, ci sentimental. Asa s-a intamplat si aseara, la “Lacrimi limpezi, ape tulburi” (compania de dans Thor din Belgia), cand un spectacol nu chiar extraordinar (fiind mai mult tehnic si mai putin dansat) a reusit sa ma capteze in a doua parte, aratandu-mi o poveste despre eternitate si culorile pe care decidem (sau nu) sa le purtam in noi.

Pe langa toata frumusetea de pe strazi, atmosfera aceea frumoasa pentru care merita sa veniti la Sibiu, FITS mai face si asta: iti deschide inima catre niste arte pe care nu credeai vreodata ca o sa le apreciezi atat de tare. Oamenii intalniti, pasiunea cu care vorbesc artistii despre munca lor, bucuria lor de la sfarsitul spectacolelor, totul e o avalansa de buna dispozitie care se simte la maxim.

In ciuda ploii, in ciuda norilor apasatori, Sibiul e in sarbatoare si cred cu tarie ca asta nu s-ar fi intamplat daca acest festival n-ar fi fost facut cu atata bucurie. Si daca vreti sa mai vedeti cate o bucata din vreo minune care se intampla aici, dati un like paginii de Facebook a festivalului si va promit ca n-o sa va para rau.

Mi-a placut mult Nicu Mihoc in rolul lui Platonov, mi-a placut si Cristina Flutur, in rolul sotiei lui Platonov. Asteptam mult mai mult de la Ofelia Popii, o actrita remarcabila, care pare insa bantuita de rolul din Faust, pe care il introduce in absolut toate spectacolele pe care le joaca. Au fost momente in care n-o vedeam pe Sofia pe scena, ci pe Mefisto, iar lucru asta e putin deranjant, daca nu chiar suparator pe alocuri.

Marea surpriza a venit de la Liviu Vlad, un actor pe care l-am cunoscut acum foarte multi ani (aproape 20) pe vremea cand era student la teatru. Nu l-am vazut pana acum in vreun spectacol si a fost placut sa-mi amintesc de momentele in care ne-am cunoscut si in care am invatat despre muzica si carti, iar in spectacolul de aseara a fost bun, credibil si “din piesa”, suficient de dramatic si moderat de actual in interpretare. Mi-am reamintit de Ovidiu Mot, un actor sibian a carui poveste am mai spus-o pe blog mai demult, cu care Liviu era bun prieten, mi-am amintit de toate serile de povesti de acum multi ani.

Sigur ca daca voi veti alege vreodata sa vedeti “Platonov” n-o sa experimentati aceleasi trairi ca si mine, dar o sa simtiti tacerea colegilor de vizionare, pentru ca acest spectacol te trage in el si te introduce in poveste incat cele trei ore par doar cateva minute. Minimalismul scenografiei lui Dragos Buhagiar (genial scenograf) pune in prim plan actorii, dialogurile, minunatele costume si atmosfera din piesa lui Cehov si marturisesc ca de multa vreme nu mi-a mai fost dat sa vad un spectacol de teatru clasic atat de fermecator.

“Platonov” e un spectacol de patrimoniu si va recomand sa-l cautati daca va veti afla prin Sibiu. S-ar putea sa aveti noroc si sa se joace.

Cat despre mine, azi voi fi pe afara, la spectacolele de strada. Abia astept sa vad ce se intampla pe pietonala si sa va relatez povestile Sibiului de de pe strada.

Festivalul International de Teatru de la Sibiu a inceput de doua zile, iar eu am aflat deja care au fost cele mai bune spectacole de pana acum, vorbind cu prieteni care au fost deja aici, facandu-ma sa regret putin ca nu am ajuns inca din prima zi.

Insa, in afara de spectacolele din sali, foarte bune, de la teatru, la dans si pana la reprezentatii de circ, exista o atmosfera in Sibiu care nu se regaseste niciunde in festivalurile romanesti. Spectacolele de strada, acele reprezentatii de pe pietonala Nicoale Balcescu si din Piata Mare, fac adevaratul festival de la Sibiu. Oamenii care se nimeresc in preajma (sau vin special sa vada surprizele pregatite de organizatori), bucuria manifestata in timp ce artistii stradali ii delecteaza, e ceva ce trebuie vazut si simtit.

Abia astept sa simt din nou Sibiul asa vesel. Sa ma plimb printre oameni si sa ma bucur de bucuria lor. Si sa va povestesc si voua despre imtamplarile Sibiului pe timp de festival. De data asta nu veti mai citi despre spectacolele din sali decat foarte putin pentru ca va voi vorbi despre ceea ce imi place mai mult: despre oameni.

Pe care oameni, o mica parte dintre ei, ii gasiti si aici, in filmuletul celei de-a doua zile de FITS 2013: