Directorul unui hotel era in discutii serioase cu o banca din strainatate, mama unei banci cu sediul in Romania. Se pune la cale o petrecere mare, cu toti angajatii de pe teritoriul tarii si inca niste invitati din strainatate. Cu totul, petrecerea de weekend costa un miliard de lei (vechi). Deci o carca de bani. Se semneaza contractul se stampileaza, totul minunat. La doua zile dupa terminarea discutiilor, suna agentia din Romania a respectivei banci: “Nu va suparati, aia sunt clientii nostri.” “Asa, si?” zice dom’ director. “Pai vrem si noi comision, avand in vedere ca noi avem semnat un contract cu ei de mediere pentru activitati de felul asta.” Desigur ca directorul nostru n-avea de gand sa dea vreun ba, dar intreaba, asa, de curiozitate, cat anume. “10%”, vine raspunsul naucitor. “Adica voi ati stat acasa, ati aflat ca astia fac petrecere in Romania DUPA ce s-a semnat contractul si acum vreti 10% din suma contractului?” “DA!” Si domnul director le-a inchis telefonul.

Seful de sala, cu clientul, in sala de nunti. “Frumos, tare frumos aici la voi. Dar auziti, cat costa meniul pentru o persoana?” “Aproximativ 200 de lei”, raspunde, amabil, seful de sala. “Depinde si ce fel de meniu va alegeti.” “CAAAAT??? Doua milioane? Pai, dom’ne, cu banii astia iau JUMATE DE PORC!!!”

Cerere de oferta pentru un eveniment, oferta impusa de client: “coffee break 1 – cafea si apa, 6 lei; coffee break 2 – cafea, apa, desert dulce si sarat, 12 lei; coffee break 3 – cafea, apa, desert dulce, sarat si sucuri, 16 lei, preturi pentru o persoana; ne dati asa sau mergem in alta parte?” Omul de marketing face niste ochi cat cepele (la oferta asta impusa ar trebui sa aduca bani de acasa ca sa plateasca clientului ce cere), dar, pentru ca e om perseverent, il intreaba pe client despre cate persoane e vorba. Raspunsul: 10!

La asemenea halucinatii de oameni, as vrea sa ma transform intr-o musca si sa stau intr-o zi intr-un hotel. Cred ca m-as imprastia de ras.

Prin 2007 stateam de vorba cu o doamna, sotia unui colaborator de-al meu. Femeie deschisa, zambitoare, cu o familie misto, cu doi copii la fel de deschisi si joviali ca ea si sotul ei. Genul ala de parinte care e prieten cu copiii lui, care ii asculta, ii duce la dans, ii ia la restaurant, ii creste aproape de suflet, ca sa nu piarda niciodata contactul cu ceea ce se intampla in viata lor. Ei bine, aceasta mama se temea de un singur lucru: “Draga mea, mie nu mi-e frica de droguri, tigari si alcool, cred ca pot sa fiu langa copiii mei, daca ei ar vrea sa experimenteze, si sa le explic ca nu e bine pentru ei. Singura mea teama e internetul, pentru ca atunci cand stau la calculator e unul dintre putinele momente in care trebuie sa le respect intimitatea si sa nu ma bag peste ei cand ii vad ca si-au deschis messenger-ul. Nu pot sa stau ca politaiul in dreapta lor, atata timp cat le predic despre dreptul fiecaruia de a avea o intimitate pe care noi, cei din jurul lor, trebuie sa o protejeze. Dar cum pot eu sa ii feresc de oamenii aia care stau dupa alt ecran si le povestesc despre sinucideri in masa in numele unor ani de adolescenta neintelesi?”

Copiii ei au crescut acum, sunt mari si capabili sa discearna binele de rau, insa marele lor noroc a fost ca mama lor a stat cu ei aproape tot timpul, a putut sa detina un oarecare control, insa ma apuca groaza cand ma gandesc la parintii de azi, cu copii in clasele gimnaziale, parinti care lucreaza de dimineata pana noaptea pentru ca asa e felul in care trebuie sa tragi in Romania de azi. Temele se fac pe calculator, timpul liber se petrece pe calculator, ba chiar am vazut parinti care isi lasa copiii sa si manance in fata calculatorului. Cum ar putea acei parinti sa detina controlul si sa nu-si piarda copilul in mrejele internetului?

Cosmote incearca (si reuseste) sa vina in sprijinul acestor parinti, ajungand in al patrulea an de “lupta” pentru un internet mai sigur. Pe langa brosura oferita parintilor care vor sa le ofere copiilor lor acces la informatii, dar cu limita, compania va initia si o campanile de informare care se va desfasura in cateva scoli din tara.

„Ziua Sigurantei pe Internet este parte a programului Safer Internet Plus promovat de Comisia Europeană. În anul 2007, COSMOTE România a adoptat Codul de Conduită privind siguranţa pe internet. Acest cod este o formă de reglementare proactivă, menită să stabilească principalele direcţii şi principii pentru oferirea de conţinut mobil sigur.” – spun cei de la Cosmote.

Sa restrictionezi total accesul copilului la internet nu e o solutie, decat, poate, in cazurile cele mai disperate. Nevoia de informatie e mare, chiar si la copii, iar restrictiile de felul asta nu fac decat sa adanceasca falia, si asa adanca, dintre generatii. Drept urmare, o sa iau link-ul de mai sus si o sa ma duc cu el in plasa la prietena mea, care de vreo doi ani se chinuie sa isi dea seama cum sa faca sa stea mai linistita atunci cand fetita ei de 13 ani colinda pe internet.

Ce am admirat intotdeauna la Vali e tocmai aciditatea aia pe care multi o hulesc, felul in care ti le spune verde-n fata atunci cand e cazul. Nu de putine ori am fost “certata” si pusa pe drumul cel bun de catre el, atunci cand ceva nu mergea la blog sau aveam nevoie de ceva nou, sa fiu in rand cu lumea. E unul din bloggerii aia mari care au crezut in mine si asta nu-i lucru putin. 

Acum, lucrul care ma intriga pe mine foarte tare e o chestie spusa de Cristi Manafu intr-un articol care anunta aparitia Zero Stiri: “La un moment dat, daca vrei sa evoluezi, trebuie sa iesi cumva din aria personal blogging si sa intri in professional blogging.”

Ce inseamna, mai exact, “professional blogging”? Atunci cand renunti la opinia personala si redai stiri intr-un mod obiectiv? Daca faci asta, nu se cheama ca renunti la blogging? Desigur, sunt unii bloggeri pentru care aceasta schimbare e binevenita, asa cum s-a intamplat cu Vali Petcu, insa pentru mine, de exemplu, daca ies din sfera experientelor personale si as incepe sa comentez in mod profesionist stiri legate de domenul meu de activitate, as muri in doua luni.

Bloggingul e pasiune, nu profesie. Ne numim pro-bloggeri cei care facem un ban din site-urile astea personale pe care le-am transformat in niste locuri in care lumea vine, ne citeste, ne comenteaza, un loc in care facem schimb de idei. Ori nu poti sa faci asta fara suflet, iar in momentul in care blogging-ul inceteaza sa devina un hobby (chiar daca scrii 8 articole, asa cum a facut Arhi ieri), poti sa te lasi de treaba si sa faci altceva.

Eu nu vreau sa fiu un profesionist in blogging. Vreau sa scriu in continuare ceea ce ma face sa ma simt bine, ceea ce ma face sa zambesc si sa visez, chiar daca am inceput acest blog ca o necesitate de a avea un loc in care sa-mi exprim frustrarile. Si, culmea, am crescut si am evoluat foarte mult de acum aproape patru ani, de cand am inceput sa scriu. Nu toti avem nevoie de “professional blogging”, putem foarte bine sa incercam sa facem continut de calitate si daca pastram nota personala pe care toata lumea o cauta atunci cand citeste un blog.

Ne cunoastem de 4 ani si de fiecare data e la fel, inainte de orice spectacol, oricat de primitoare ar fi sala. Incordat, cu ochii spre public, pe care vrea sa il simta inainte de a urca in fata lui. Il incurajeaza pe Raul, incet, aproape soptit: “asta-i, da, mergi pe ea, i-ai prins.” Raul isi termina programul si il prezinta pe Bordea, sala urla si incepe o melodie care spune ceva de genul “Romania, tara de rahat”. “Opreste, gata!” zice in microfon si incepe tirada contra politicienilor, apoi merge usor inspre povestile cu bunica lui (cele mai savuroase din toata cariera lui de pana acum – strict parerea mea), ca sa incheie cu povesti despre relatii, cu el ca exemplu principal. Publicul il iubeste, chiuie, aplauda si cele 40 de minute de spectacol trec de parca ar fi fost unul singur.

In cei 4 ani de cand il cunosc, nu m-am gandit niciodata sa-l iau la intrebari, poate pentru ca am povestit de atat de multe ori incat mi se parea ca nu mai are nimic nou sa-mi spuna. Insa comediantii astia au intotdeauna ceva nou de zis, o poveste pe care nu o stiai sau o viata si o cariera care se schimba continuu.

S-a apucat de stand-up comedy in 2003 si nu stia exact ce face si in ce directie se indreapta. A dat curs invitatiei lui Dan Chisu de a merge sa faca spectacole in Cafe Deko, impreuna cu Mihai Bobonete, Octavian Strunila si Cristian Dumitru. Mai apoi au aparut Teo, Vio, Coste, iar impreuna aveau sa tina spectacole cu casa inchisa.

Cum ati adus public la spectacole? In 2003 nu se prea stia de stand-up comedy la noi, ca spectacol, lumea stia doar de Seinfeld.

“Chiar asta am facut, am scris pe o macheta din B-24-FUN ca il aducem pe Jerry Seinfeld invitat special. Pe vremea aia veneau 20 de oameni la spectacole si voiam sa fie mai multi, eram in pericol de a ne lasa de tot. Si am venit cu ideea asta halucinanta, sa-l punem pe Seinfeld pe afis. Chisu a zis ca suntem nebuni si ca daca nu ne iese asta, inchidem de tot si asta e. A fost mai mult decat plin, sunau oamenii in disperare sa-si faca rezervari. Ne-a sunat unul, a zis ca vine cu familia si ca vine pe jos ca sta relativ aproape, sa nu dam locurile lui altcuiva. A fost un spectacol extraordinar, la un moment dat nimeni nu mai stia ca venise acolo sa-l vada pe Seinfeld. Ne-a mers.”

Ce face Catalin Bordea acum, dupa 9 ani de stand-up comedy?

“Incep cu ce e mai important si iti spun ca o sa apara un film, in curand, facut de Dan Chisu dupa o idee de-a mea, cu jumatate de scenariu facut de mine, care se numeste Cai verzi pe pereti si e o chestie haioasa despre Botosani, cu tigari, o sa vezi, e misto filmul. Am filmat deja, e in post-productie, in cateva luni ii dam drumul pe piata.

Si, in rest…stand-up. Am luat asa, un avant, in ultimii ani, adica oamenii care se ocupau de noi mai putin, acum au inceput sa se ocupe mai mult. Sunt oameni care lucreaza de mult in bransa asta si deja au un nume in piata (aici se refera si la Artitude, cei care de vreo doi ani incoace merg prin multe orase cu Stand-up in the City si ii aduc pe scena pe cei mai buni comedianti la ora actuala). Fiind atata cerere, am inceput si noi sa lucram mai mult la programele noastre, ca nu te poti duce de doua ori intr-un loc, la un interval de doua luni, cu aceleasi glume. Eu, daca simt ca nu sunt pregatit, nu accept sa vin de doua ori intr-un sezon, mai bine stau 6 luni, sa pot veni cu ceva nou. Oamenii au asteptari si daca nu pot sa ma ridic la inaltimea lor, mai bine stau acasa si lucrez pana am material nou cu care sa rup.”

Stiu ca acum cativa ani era destul de greu sa gasesti oameni dispusi sa plateasca pentru stand-up comedy (si aici nu ma refer la spectatori, ci la patronii de cluburi care nu aveau incredere in ceea ce faceti voi). Cum stau lucrurile acum? 

“Sunt multi oameni tineri care se apuca de stand-up pentru bani, ca au auzit ca se plateste bine, ca facem bani multi intr-o singura seara. Da, facem, dar eu am muncit 9 ani sa ajung aici. Am ajuns sa cerem poze din cluburile in care o sa mergem, sa ne dam seama cum se vede din stanga, din dreapta, din spatele scenei etc. Nu-s pretentii, dar sunt chestii pe care cu totii am ajuns sa le facem din respect pentru publicul nostru. Mai lucram si la calitate.”

“Primul jurnalist care a crezut in noi a fost Andrei Gheorghe, avea emisiunea aia de noapte la care a cazut si Boc intr-o seara, acolo a fost primul show de stand-up de la o televiune, ever. Mai avem si filmarea de atunci, e la Bobo (Mihai Bobonete) a trebuit sa facem niste glume care sa nu fie vulgare, ne-am straduit putin, dar ne-a iesit. Primii cinci ani au fost cei mai ciudati, nici noi nu stiam ce facem, bajbaiam, aveam show-uri mai vulgare, ca asta prindea, pe asta mergeam. Acum am mai crescut, vorbim despre politica, istorie, religie, relatiile cu iubitele noastre sau cu familia.”

Tu ai vorbit de la inceput despre familia ta, pe bunica ta am senzatia ca o cunosc deja, atat de multe lucruri ai impartasit, atat in spectacole, cat si in afara lor. Nu ti-e greu sa te expui in felul asta pe scena?

“Sa stii ca vorbind cu oamenii despre familie, ti-i apropii foarte tare. In general, lucrurile astea le vorbesti doar intre prieteni si daca vorbesti cu cei din public despre asta, ti-i faci prieteni pe ei. Trebuie sa ii apropii de tine, la noi e ca in muzica: Adele vorbea in piesa aia despre o despartire A EI (Rolling in the Deep), despre omul ala pe care ea l-a iubit atat de mult. Poti sa fii un gras tatuat si fioros, drogat beat si sa bati femeile, nu are cum sa nu te atinga piesa aia. Daca bagi publicul in viata ta, in bucuriile tale, in tristetile tale, devin prietenii tai. Si eu vreau sa-i fac pe toti prietenii mei.”

Stiu ca ai o relatie care dureaza de ceva vreme, esti un barbat destul de matur emotional, ca sa zic asa. Dar cum reusiti sa faceti relatia asta sa mearga, ca tu esti tot pe drumuri?

“In momentul in care te bagi intr-o relatie de felul asta, cam stii in ce te bagi si acum ma refer la ea. Stie ce si-a luat, stie ca sunt tot timpul plecat, stie ca am spectacole si n-a intrat in relatia asta ca dupa doi ani sa zica “aaaaa, pai de ce nu esti acasa, cu mine?” Acum ii trebuie un caine sau o pisica, sta prea mult singura, insa ma bucur ca intelege ca asta e viata de artist.”

Tu ai terminat UNATC-ul, esti actor. Ai aparut in reclame (favorita mea personala e aia cu injectoarele de la Rompetrol Efix), joci in filme. Nu vrei sa continui cu actoria?

“Cu actoria nu. Am pus actoria in cui, am luat de acolo ce mi-a fost de folos, ce pot sa duc cu mine pe scena, cand fac stand-up, dar in cui ramane. Actorii Romaniei de azi sunt niste oameni extrem de talentati, dar si extrem de frustrati. Sunt 400 de actori care ies anual de pe bancile facultatii si nu au ce face cu anii aia de scoala. Nu sunt atatea locuri de munca la teatrele tarii, la dracu’, nu-s nici macar o suta de locuri disponibile si astia ies 400 in fiecare an. Ajung sa joace la vreun teatru uitat din tara si sa castige 600 de lei pe luna. Pe luna, da? In timpul asta locuiesc in mansarda teatrului in care joaca, mancand paine cu parizer la pranz.

Nu e respect pentru actori in tara asta si trebuie sa dai din coate bine de tot, daca vrei sa reusesti sa supravietuiesti. Sunt actori care sunt extraordinari in Hamlet, seara, si ziua merg sa faca pe Mos Craciun la mall, sa mai faca niste bani. Sunt si actori buni care fac bani buni din teatru, dar noi nu vorbim despre exceptii aici. In rest, e trist, iar eu nu vreau sa fiu un om trist.”

Unde e noul val de oameni care ar trebui sa vina in urma voastra? Voi ati avut un avantaj, ati crescut publicul odata cu voi, l-ati educat sa vina la spectacolele voastre, dar parca se simte nevoia de putin aer proaspat.

“Sunt putini care vin din urma si nu din cauza ca sunt netalentati, ci din cauza ca se demoralizeaza la primul spectacol, daca nu le iese totul cum trebuie si a doua oara nu mai urca pe scena. Nu-i usor, e al nabii de greu sa faci ce facem noi, dar ai nevoie de perseverenta. Il vad pe Sergiu (Floroaia) cat de mult a crescut si pe Radu (de la Aristocratii) care are niste spectacole de-men-ti-a-le. Dar ei au stat acolo, daca au simtit ca ceva nu merge bine, au venit si au vorbit cu noi. Crestem, dar mai greu putin, pentru cei care vin din urma e chiar mai bine decat a fost pentru noi, ei au termen de comparatie, clipuri pe Youtube, noi n-am avut nimic.”

In Bucuresti unde te pot vedea cei care vor sa asiste la un spectacol cu tine?

“La Cafe Deko. Ala e locul in care am inceput, cu ei continui. Sunt multi care spun de rau de Chisu, de Deko, dar daca locul ala nu era, daca omul ala nu era, noi nu stateam acum de vorba. Sau poate stateam, dar faceam altceva. Dan Chisu a avut incredere in noi si in industria asta inainte ca toata lumea din Romania sa stie ca exista.”

Ne-am despartit cu promisiunea ferma pe care Catalin mi-a facut-o, si anume ca o sa se ocupe mai mult de contul lui de Facebook. “Nu stiu ce sa scriu acolo, mi se pare ca nu-i nimeni interesat de ce-as putea eu sa zic.” I-am explicat ca niste oameni platesc un bilet tocmai ca sa auda ce are el de spus si sper ca asta l-a convins.

Cat despre mine, dupa un an de pauza, o sa merg din nou la spectacolele de stand-up comedy din Timisoara. Chiar pe 21 februarie e urmatorul, cu Costel. Ne vedem la Porky’s

*sursa foto – contul de Facebook al lui Catalin.

Mi-a raspuns o domnisoara care nu stia despre ce vorba, m-a trimis la alta domnisoara, pe care o auzisem in fundal spunand “si ce-i daca e poza aia pe net, io ce sa fac?”; apoi, in sfarsit, am ajuns sa vorbesc cu cineva de la marketing. Stia de problema si se pare ca masurile nu vor intarzia sa apara: cineva a plecat deja sa dea bannerul jos, iar in curand vor publica pe pagina lor de facebook bannerul nou si un comunicat de presa in care sa ofere niste explicatii pentru maltratarea limbii romane in asemenea hal. Noroc cu Ionut, ca bannerul acela sta acolo de cateva luni bune si nimeni nu s-a sesizat pana acum.

Am intrebat cine a dat bun de tipar pentru o asemenea tampenie, mi s-a spus (evident) ca departamentul de marketing. Oricat de bine intentionati ar fi si oricat de uman e sa gresesti, mi se pare ca e nevoie de mult mai multa atentie cand e vorba de un mesaj publicitar. La fel, e nevoie de putina atentie si la photoshop, domisoarei din banner ii lipseste fundul cu desavarsire.

Domnilor de la Revicel, nu mai fiti atat de recalcitranti cand cineva va suna sa va intrebe de o greseala pe care ati facut-o (stiu ca v-ati schimbat atitudinea pe parcurs, dar, totusi, mai multa deschidere nu v-ar strica). Si puneti mai mult accent pe Social Media, ca va ridica si va coboara cu aceeasi repeziciune.

Amu astept sa vad ce zic ei, oficial, si fac update la articol.

Vazandu-mi companionii de Twitter ca se extaziaza pentru Giants, una dintre echipele finaliste la Superbowl (da, ma, stiu si io de Giants, ca ma uit la filme americane), m-am intrebat, firesc, de unde atata incantare pentru un sport ale carui reguli nu sunt foarte clare pentru noi, romanii. Ca daca tot ne place sportul, avem o gramada de meciuri interesante, alerte, care sa tina privitorul cu sufletul la gura, ba chiar putem sa mergem la meciuri in care n-o sa suferim de frig, ca pe stadioanele de fotbal, meciuri de handbal, baschet, volei, care se tin in sali curate, frumoase, numai bune pentru a potoli setea de sport.

In timp ce ma enervam io, asa, ca sportul nostru nu e suficient de ofertant prin enetertainment (desigur, e, dar cine naiba sa stie daca ziarele si televiziunile nu dau altceva decat stiri despre ratatii din fotbal), primesc un reply pe Twitter de la Gazeta Sporturilor, marele ziar de sport din Romania:

Deschid site-ul lor, gandindu-ma ca i-am judecat gresit si ca poate pe online au mai multe stiri despre baschet, de exemplu. Caut la sectiunea dedicata baschetului si ce vad? Stiri din NBA (ma rog, can can-uri din NBA), iar ultima stire despre baschetul romanesc are data 20 ianuarie si e despre meciul dintre BC Timisoara si U Mobitelco, castigat de ai nostri la un punct diferenta, dupa un meci de infarct. Ma infoi putin catre GSP, subliniind ca stirile din NBA nu-si au rostul pe un site de sport care isi are domeniul pe .ro.

Raspunsul GSP e halucinant, imi provoaca o criza de ras, gandindu-ma ca un site de sport al unei publicatii cu tiraj si trafic foarte mare, ar trebui sa fie mai bine informat:

Draga Gazeta Sporturilor. Din 20 ianuarie pana acum s-a mai desfasurat inca o etapa a campionatului national de baschet, cu rezultate spectaculoase si rasturnari de situatie. Intre timp, s-a mai desfasurat si o etapa din jocurile programate in Liga Balcanica, stiti voi, o liga europeana in care BC Timisoara joaca din toamna si pare ca isi face treaba foarte bine. Sa stiti si voi, campionatul national de baschet nu e in pauza, a fost o etapa amanata din cauza zapezilor, dar, totusi, unul dintre meciuri s-a jucat, VEZI AICI FOTO! In plus, etapa urmatoare e programata pe data de 11 februarie (initial programata pe 9), nu pe 13. Citim si noi site-ul federatiei?

Ba, treaba voastra, faceti-va rating, afisari, sau ce mama naibii cautati cu subiectele alea jenante, I don’t give a shit, dar nu va mai dati iubitori ai sportului, ca mi se apleaca, pe bune.

Acum ceva vreme am urmarit Cold Case, unul dintre cele mai misto seriale cu politisti pe care le-am vazut. Desi plin de crime, a reusit sa pastreze o sensibilitate pe care n-o prea intalnesti in serialele de felul asta, prezentand in paralel vietile protagonistilor, insotite de cea mai buna colectie de muzica originala vazuta in vreun serial. Unul dintre personajele care mi-a ramas intiparit in minte a fost cel interpretat de Tracie Thoms, o politista puternica, mama singura, feminina si, totusi, capabila sa-si poarte singura de grija fara a uita sa fie femeie.

Ieri, uitandu-ma la Glee (i’m in a Glee spree, am vazut 6 episoade in 2 zile), am auzit o piesa dintr-un musical de pe Broadway si, evident, am cautat originalul pe Youtube. Nu mica mi-a fost mirarea cand am descoperit-o pe politista din Cold Case cantand absolut minunat una din piesele spectacolului “Rent”:

Desigur, aceasta mica parte de spectacol nu a facut altceva decat sa imi sporeasca curiozitate, asa ca acum, in timp ce scriu, “Rent” are cerere de inchiriat, daca intelegi ce vreau sa spun

Acum doua seri ma uitam la stiri (da, ma uit, ca vreau sa stiu ce ne asteapta cu ninsorile astea, miercuri incepe ecomTIM si sunt putin stresata sa nu se inchida drumuri, aeroporturi etc) si am plans cand au aratat stirile despre imbecilii aia de parinti care isi tin copiii in frig in loc sa-i dea la un adapost pana trece gerul. Nu, nu stiu cum e sa ai copii, habar nu am, dar nu inteleg de ce o mama ar spune “nu-mi dau copiii de langa mine, las’ sa moara aici, macar suntem impreuna.” Ce Dumnezo ii cu sacrificiul asta? Cui foloseste? Cum trebuie sa functioneze o minte ca sa gandeasca in felul asta?

Ma uit pe geam si vad oameni zgribuliti care alearga pe unde au treaba si ma intreb oare ce ar putea sa-i faca sa iasa din casa, sambata, pe o asemenea vreme. Simt caloriferul cald langa piciorul meu si ma bucur ca imi e bine, desi am febra (fenomen inexplicabil, nu mi-e rau, nu ma doare nimic si, totusi, am febra).

Era o vreme cand iubeam iarna, insa nu-mi amintesc momentul in care a inceput sa nu-mi mai placa. Poate ca frigul sec din Timisoara m-a facut asa insensibila la albul imaculat de pe strazi, poate ca infernul alb prin care am trecut in decembrie 2010 a fost usor traumatizant, cert e ca n-o mai vreau, chiar daca e necesara.

Din spatele geamului iarna e mai blanda, iar cana cu cafea aburinda imi pune pe buze zambetul de care am nevoie dimineata. Noroc ca in dimineata asta de sambata am avut parte de zambete inainte de cafea, insa unele zambete raman doar ale mele

Si pentru ca Teo scrie muzica mai mult decat altii, acum cateva luni s-a nascut o colaborare minunata, intre el si Amalia Gaita, o tanara care, dupa parerea mea, e o bijuterie. O voce superba, puternica, originala si cultivata. Amalia are 18 ani si cred ca ceea ce face ea cu Teo Milea e doar inceputul unei cariere extraordinare.

Povestea noului album pe care o sa-l scoata impreuna e una inedita: invitati fiind la emisiunea Roxanei Morun de pe TVR Timisoara (despre Roxana trebuie sa va povestesc separat, e un om extraordinar si daca nu va uitati la emisiunea ei care e luni-miercuri-vineri la TVR Timisoara de la 20.30, pierdeti una dintre putinele emisiuni din Romania in care se arata lucruri de calitate si oameni care fac lucruri despre care merita sa vorbim), inainte de Craciun, Teo cu Amalia trebuiau sa cante o colinda americaneasca. Lui Teo nu i-a placut cum suna si a modificat-o pe loc, impreuna cu Amalia: au rescris niste versuri, au lucrat la linia melodica si a iesit ceva foarte dragut. In timpul emisiunii, in capul lui Teo se nasteau alte doua piese, iar Amalia a facut versurile.

Si tot asa, de cate ori sunt invitati la amisiunea Roxanei, mai iese cate o piesa de mare calitate. Iata un bun exemplu ca, daca oamenii potriviti cred in tine, limita e cerul.

Va las cu o piesa de-a lor, cu pianul lui Teo si vocea Amaliei si vreau sa va spun ca de 2 zile aceasta piesa e pe repeat la mine, “because I do believe in wonders”:

LE: urmatorul lor concert in Timisoara va fi pe 14 februarie, la ZAI.

Asa e si leapsa asta venita de la Alexandra, care ma pune sa trec in revista muzicile care m-au inspirat si m-au obsedat de-a lungul anilor. Asa ca va fi un post lung, plin de muzica, pe care doar 10% (maxim) dintre voi vor avea rabdare sa-l parcurca, insa imi asum riscul asta.

Primele muzici de care imi aduc aminte sunt cele de la magnetofonul ponosit al lui taica-meu, la care ascultam Louis Armstrong si Glenn Miller, atunci cand eram numai noi, si Blue System, Sandra si Sabrina cand ai mei tineau cate un chef. Cel mai misto moment muzical al vietii mele a fost atunci cand toata familia (mama, tata si cu mine) a plecat la Medias, in vizita la sora tatalui meu care primise de cateva zile din Germania, de la o prietena, un pachet care continea si o caseta cu videoclipul Thriller al lui Michael Jackson. Asta se intampla in primavara lui ’86 si noi ne-am pus pe drumuri ca sa vedem un videoclip, da.

Anii de scoala generala au fost, mai ciudati din punct de vedere muzical, in clasele primare invatasem melodii ceausiste, iar in gimnaziu incepeam sa descopar muzica “de dincolo”. Pauzele clasei a 6-a au fost aproape in intregime dedicate invatarii pasilor de “rap” de la colegul meu Laurentiu, care dansa intr-un mare fel (atunci, ca acum s-a ingrasat prea tare). MCHammer era tata lor.

Am intalnit marea mea dragoste in ale muzicii, dragoste care persista si azi cu aceeasi ardoare, in vacanta mare din clasa a 7-a, la munte, intr-o tabara, adica in vara anului ’91. Discotecile de seara aveau tot felul de muzici intense si dansabile, insa, intr-o seara, DJ-ul (care toata tabara a stat intr-un cort, langa cabanele noastre) a spus ca are o surpriza pentru noi, ca a primit albumul Innuendo si ca ne va pune o piesa care ne va placea mult. Acea piesa a fost “The Show Must Go On” si nu pot sa ma gandesc la altceva mai bun pe care sa ma fi putut indragosti de Queen. Atat de tare m-am rugat de acel DJ sa-mi faca o copie dupa caseta, incat, dupa 4 zile de rugaminti fierbinti, a cedat si eu am plecat din acea tabara cu o prima dragoste in cap (ma indragostisem de un baiat frumos, blond, cu ochi verzi, care avea spray Axe) si o alta prima dragoste in bagaje. Am ascultat acea caseta pana cand am stricat-o, iar urmatorii mei ani muzicali au fost o continua cautare a discografiei Queen. Da, am plans doua zile cand a murit Freddie, abia il descoperisem si el a si murit.

Perioada Michael Jackson a revenit pentru un trimestru al clasei a 8-a, ca marele eveniment al concertului lui Michael in Romania se apropia cu pasi repezi. Plus ca era la moda sa-l asculti in perioada aia, deci invatatsem pe de rost versurile albumului “Dangerous”. Insa, prin al treilea trimestru al clasei a 8-a s-a intamplat ceva magic: am descoperit Metallica si Bon Jovi, gratie unor colegi de generatie, mai rebeli, care m-au luat cu ei la o “serata” metalista. M-a socat putin modul lor de manifestare (stateau in fund, pe parchet, cu pletele desfacute si dadeau din cap, foarte patrunsi; nu vorbeau intre ei si eu ma simteam ciudat acolo, ca as fi vrut sa vorbesc; dupa o ora m-am scuzat si am plecat, dar muzica a ramas cu mine si am inceput s-o ascult si acasa).

In timp ce scriam, mi-am dat seama ca n-o sa pot scrie un singur articol despre muzica vietii mele, asa ca ma opresc aici, iar data viitoare o sa scriu despre perioada liceului, greu incercata din punct de vedere muzical, despre primele momente ale gothic rock-ului si primele concerte adevarate, ale unor artisti care sunt legende fara a fi incetat inca din viata.