Acum doua seri ma uitam la stiri (da, ma uit, ca vreau sa stiu ce ne asteapta cu ninsorile astea, miercuri incepe ecomTIM si sunt putin stresata sa nu se inchida drumuri, aeroporturi etc) si am plans cand au aratat stirile despre imbecilii aia de parinti care isi tin copiii in frig in loc sa-i dea la un adapost pana trece gerul. Nu, nu stiu cum e sa ai copii, habar nu am, dar nu inteleg de ce o mama ar spune “nu-mi dau copiii de langa mine, las’ sa moara aici, macar suntem impreuna.” Ce Dumnezo ii cu sacrificiul asta? Cui foloseste? Cum trebuie sa functioneze o minte ca sa gandeasca in felul asta?

Ma uit pe geam si vad oameni zgribuliti care alearga pe unde au treaba si ma intreb oare ce ar putea sa-i faca sa iasa din casa, sambata, pe o asemenea vreme. Simt caloriferul cald langa piciorul meu si ma bucur ca imi e bine, desi am febra (fenomen inexplicabil, nu mi-e rau, nu ma doare nimic si, totusi, am febra).

Era o vreme cand iubeam iarna, insa nu-mi amintesc momentul in care a inceput sa nu-mi mai placa. Poate ca frigul sec din Timisoara m-a facut asa insensibila la albul imaculat de pe strazi, poate ca infernul alb prin care am trecut in decembrie 2010 a fost usor traumatizant, cert e ca n-o mai vreau, chiar daca e necesara.

Din spatele geamului iarna e mai blanda, iar cana cu cafea aburinda imi pune pe buze zambetul de care am nevoie dimineata. Noroc ca in dimineata asta de sambata am avut parte de zambete inainte de cafea, insa unele zambete raman doar ale mele

Si pentru ca Teo scrie muzica mai mult decat altii, acum cateva luni s-a nascut o colaborare minunata, intre el si Amalia Gaita, o tanara care, dupa parerea mea, e o bijuterie. O voce superba, puternica, originala si cultivata. Amalia are 18 ani si cred ca ceea ce face ea cu Teo Milea e doar inceputul unei cariere extraordinare.

Povestea noului album pe care o sa-l scoata impreuna e una inedita: invitati fiind la emisiunea Roxanei Morun de pe TVR Timisoara (despre Roxana trebuie sa va povestesc separat, e un om extraordinar si daca nu va uitati la emisiunea ei care e luni-miercuri-vineri la TVR Timisoara de la 20.30, pierdeti una dintre putinele emisiuni din Romania in care se arata lucruri de calitate si oameni care fac lucruri despre care merita sa vorbim), inainte de Craciun, Teo cu Amalia trebuiau sa cante o colinda americaneasca. Lui Teo nu i-a placut cum suna si a modificat-o pe loc, impreuna cu Amalia: au rescris niste versuri, au lucrat la linia melodica si a iesit ceva foarte dragut. In timpul emisiunii, in capul lui Teo se nasteau alte doua piese, iar Amalia a facut versurile.

Si tot asa, de cate ori sunt invitati la amisiunea Roxanei, mai iese cate o piesa de mare calitate. Iata un bun exemplu ca, daca oamenii potriviti cred in tine, limita e cerul.

Va las cu o piesa de-a lor, cu pianul lui Teo si vocea Amaliei si vreau sa va spun ca de 2 zile aceasta piesa e pe repeat la mine, “because I do believe in wonders”:

LE: urmatorul lor concert in Timisoara va fi pe 14 februarie, la ZAI.

Asa e si leapsa asta venita de la Alexandra, care ma pune sa trec in revista muzicile care m-au inspirat si m-au obsedat de-a lungul anilor. Asa ca va fi un post lung, plin de muzica, pe care doar 10% (maxim) dintre voi vor avea rabdare sa-l parcurca, insa imi asum riscul asta.

Primele muzici de care imi aduc aminte sunt cele de la magnetofonul ponosit al lui taica-meu, la care ascultam Louis Armstrong si Glenn Miller, atunci cand eram numai noi, si Blue System, Sandra si Sabrina cand ai mei tineau cate un chef. Cel mai misto moment muzical al vietii mele a fost atunci cand toata familia (mama, tata si cu mine) a plecat la Medias, in vizita la sora tatalui meu care primise de cateva zile din Germania, de la o prietena, un pachet care continea si o caseta cu videoclipul Thriller al lui Michael Jackson. Asta se intampla in primavara lui ’86 si noi ne-am pus pe drumuri ca sa vedem un videoclip, da.

Anii de scoala generala au fost, mai ciudati din punct de vedere muzical, in clasele primare invatasem melodii ceausiste, iar in gimnaziu incepeam sa descopar muzica “de dincolo”. Pauzele clasei a 6-a au fost aproape in intregime dedicate invatarii pasilor de “rap” de la colegul meu Laurentiu, care dansa intr-un mare fel (atunci, ca acum s-a ingrasat prea tare). MCHammer era tata lor.

Am intalnit marea mea dragoste in ale muzicii, dragoste care persista si azi cu aceeasi ardoare, in vacanta mare din clasa a 7-a, la munte, intr-o tabara, adica in vara anului ’91. Discotecile de seara aveau tot felul de muzici intense si dansabile, insa, intr-o seara, DJ-ul (care toata tabara a stat intr-un cort, langa cabanele noastre) a spus ca are o surpriza pentru noi, ca a primit albumul Innuendo si ca ne va pune o piesa care ne va placea mult. Acea piesa a fost “The Show Must Go On” si nu pot sa ma gandesc la altceva mai bun pe care sa ma fi putut indragosti de Queen. Atat de tare m-am rugat de acel DJ sa-mi faca o copie dupa caseta, incat, dupa 4 zile de rugaminti fierbinti, a cedat si eu am plecat din acea tabara cu o prima dragoste in cap (ma indragostisem de un baiat frumos, blond, cu ochi verzi, care avea spray Axe) si o alta prima dragoste in bagaje. Am ascultat acea caseta pana cand am stricat-o, iar urmatorii mei ani muzicali au fost o continua cautare a discografiei Queen. Da, am plans doua zile cand a murit Freddie, abia il descoperisem si el a si murit.

Perioada Michael Jackson a revenit pentru un trimestru al clasei a 8-a, ca marele eveniment al concertului lui Michael in Romania se apropia cu pasi repezi. Plus ca era la moda sa-l asculti in perioada aia, deci invatatsem pe de rost versurile albumului “Dangerous”. Insa, prin al treilea trimestru al clasei a 8-a s-a intamplat ceva magic: am descoperit Metallica si Bon Jovi, gratie unor colegi de generatie, mai rebeli, care m-au luat cu ei la o “serata” metalista. M-a socat putin modul lor de manifestare (stateau in fund, pe parchet, cu pletele desfacute si dadeau din cap, foarte patrunsi; nu vorbeau intre ei si eu ma simteam ciudat acolo, ca as fi vrut sa vorbesc; dupa o ora m-am scuzat si am plecat, dar muzica a ramas cu mine si am inceput s-o ascult si acasa).

In timp ce scriam, mi-am dat seama ca n-o sa pot scrie un singur articol despre muzica vietii mele, asa ca ma opresc aici, iar data viitoare o sa scriu despre perioada liceului, greu incercata din punct de vedere muzical, despre primele momente ale gothic rock-ului si primele concerte adevarate, ale unor artisti care sunt legende fara a fi incetat inca din viata.

Peste doua saptamani si un pic incepe Final Four-ul Cupei Romaniei la baschet masculin, mai exact, in 16 si 17 februarie se joaca semifinalele si finala. Deosebit, BC Timisoara se afla printre semifinalisti, alaturi de Oradea, Pitesti si CSM Bucuresti.

Ati zice ca n-am motive sa ma irit, avand in vedere ca echipa pe care o sustin din rasputeri de mai bine de un an si jumatate, se afla acolo, intre cele 4 echipe care se vor bate pentru Cupa. Ei bine, am motive de draci si nervi, pentru ca oficialii CSM Bucuresti (cei care au castigat licitatia pentru organizarea turneului) impreuna cu Federatia au hotarat ca acest turneu asteptat de toti cei care iubesc baschetul sa se desfasoare la Arena de Baschet, sala care are 450 de locuri in total. 

Deci 450 de locuri pentru Final Four, da? In conditiile in care la meciurile BC Timisoara vin 2000 de oameni in sala Olimpia, fie ca e marti, duminica sau sambata.

Ca si cand asta nu ar fi fost de ajuns, onor organizatorii (care nu m-am prins daca e clubul CSM Bucuresti sau Federatia, astia nu-s prea clari in informarile lor) au dat ieri stirea bomba: la Final Four se intra doar cu invitatie. Ceea ce e perfect normal, in teorie, unde dracu’ sa bagi puhoi de lume care ar vrea sa vada niste meciuri frumoase? Dar in practica nu e normal deloc, poate ca sunt suporteri care au mers tot anul la meciuri si aia n-au cum sa ajunga sa-si sustina echipa, ca n-au invitatie.

Ceea ce mi se pare extrem de amuzant (desi e un fel de rasu’-plansu’) e ca fiecare echipa din afara Bucurestiului primeste 15 invitatii. 15, da? Pai la BC Timisoara invitatiile alea se duc cat ai clipi: presedintele, fostul presedinte, managerul general, doi parteneri si, iaca, s-au dus 5, mai raman 10.

Putem sa ne zbatem noi oricat am vrea, putem sa ne lamentam intr-una ca de ce nu ajunge baschetul la stirile nationale din sport, putem sa ne chinuim de ne ia naiba sa scriem articole si sa convingem oamenii sa vina la meciuri sa-si sustina echipa favorita, daca Federatia nu pune valoare pe ceea ce jucatorii astia (si acum ma refer la tot ce inseamna baschetul in Romania) incearca sa faca. Degeaba a crescut valoarea daca la federatie nu exista un om care sa zica: “ho, ma, nebunilor, hai sa ne ducem dracului la o sala de macar 2000 de locuri, ca ui’, avem suporteri.”

V-ati batut joc de noi, “stimata” Federatie, ne-ati facut sa visam la mai bine si la mai multa recunoastere a sportului pe care noi il indragim. Cine naiba sa va mai inteleaga atunci cand spuneti ca baschetul are prea putina sustinere, tocmai ati facut tot posibilul sa va puneti singuri o piedica mare.

Mi-i sila, ba, mi-i sila.

LE: se pare ca BC Timisoara aduce suporteri la Final Four-ul cupei. 30 de persoane (pai da, ca mai multi nu se poate nici sa fii Dumnezeu, in conditiile date), pe care ii transporta si ii cazeaza o noapte. Un mare bravo conducerii clubului!

Dragilor, aceasta campanie nu este despre un iaurt sau mai multe. Nu e despre balonare sau despre cat de benefic e pentru corpul nostru sa mai mancam cate un iaurt, din cand in cand, Activia, Danone sau de orice fel. Nu e nici despre diete bazate pe iaurt, nici despre diete pur si simplu, nici Activia si nici noi, cele 6 care au speriat vestul (adica Florica, Ruxa, Raluxa, Tomata, Denisuca si cu mine), nu propavaduim ca niste evangheliste consumul excesiv de iaurt. Esti ceea ce mananci, iar ceea ce mancam tine, ca tot ceea ce facem in viata asta, de alegerile noastre.

Va spun sincer ca am intrat in aceasta campanie cu avant si cu bucurie, rar mi se intampla ca vreuna dintre companiile cu care lucrez sa imi dea libertate totala in ceea ce priveste abordarea. Si e atat de frumos sa ai mana libera, sa alegi sa faci lucrurile care iti plac foarte tare si sa le transmiti si altora, e ca atunci cand faci un lucru bun si acest lucru atinge alti 10 oameni, care, la randul lor, duc lucrurile bune mai departe.

“Obiceiuri sanatoase” e despre noi, oamenii care vor sanatate: in corp, in minte, in suflet. E despre acele lucruri care ne pun zambetul pe buze, despre acele momente in care ne simtim fericiti, fie si pentru cateva momente. Ceea ce am ales eu sa fac, adica sa duc oamenii la teatru si la filarmonica, sa le povestesc despre beneficiile culturii asupra psihicului nostru, sa indemn alti oameni sa ne urmeze exemplul, mi-a adus de atatea ori, pana acum, momentul de fericire suprema si mandrie ca “uite, vor si altii”.

Unii au inteles ceea ce vreau sa fac si mi s-au alaturat: Crina, Deea, Adi, Oana, Maria, Alina, Casandra, Cristina, Corina, Alexandra si Cristi sunt doar cativa dintre cei care mi s-au alaturat in plimbarile mele catre stabilimentele culturale din oras, care cum a putut, care cum i-a placut. Lor le multumesc foarte tare pentru sustinere si le transmit acum ca urmeaza o luna februarie mult mai plina de activitati, pentru ca spectacolele ce urmeaza sunt o minune pe care vreau s-o impart.

Eu nu voi face un concurs pentru caledarele cu super fete din Social Media (ideea lui Criserb, sustinuta de Activia si Standout), ci le voi darui celor 5 super fete care m-au sustinut neconditionat pana acum, adica Alexandra, Corina, Deea, Casandra si Crina. Le multumesc inca o data si sper sa-mi fie alaturi si la urmatoarele lucruri frumoase pe care le vom face impreuna. Obiceiuri sanatoase, da?

*sursa foto

Intr-una din zilele alea lenese, am gasit la prietenii nasilor mei o caseta audio care avea inregistrat un spectacol de comedie, insa niciodata n-am stiut cine e pe acea caseta. Pareau a fi Vasile Muraru si Nae Lazarescu, care, pe vremea aia, inca erau foarte foarte haiosi. Bineinteles ca m-am distrat foarte tare ascultand caseta aia si, conform bunului meu obicei de pe atunci, tot ce imi placea ajungea in jurnalul meu (melodii, scheciuri, orice mi se parea mie ca merita sa ramana scris undeva), asa ca acum o sa va dau sa cititi una din poeziile “recitate”, un paflet dulce-amar al comunismului, ca in ’95 glumele despre comunism erau inca in mare voga.

Si acum, trageti aer in piept, ca veti avea ceva de citit

Ca pe timp de dictatura, cu onorata cenzura, am tacut destul din gura.

De vorbeai mai cu curaj, te saltau in echipaj,

Iti faceau nitel masaj si-ajungeai dupa grilaj.

N-apucai sa termini snoava si-aveai spatiu la Jilava.

Daca pronuntai “salam”, iti puneau gratii la geam.

Daca murmurai “carnat”, iti puneau costum vargat.

Pana ieri, niciun roman n-a putut spune “batran”.

N-ai putut sa spui “nebun”, n-ai putut sa spui “sapun”.

N-ai putut zice “benzina”, n-ai putut zice “lumina”.

N-ai putut sa zici “peltic”, n-ai putut sa zici nimic.

Stau si eu si ma crucesc, cum de mai stiu sa vorbesc.

Totodata, stiti si voi, circulau cuvinte noi culese din documente

Cum ar fi: “realimente”.

Vorbe pline de umor, la-ndemana “tutulor”.

Ne vorbea de prietenie si avea la Academie sectie de cizmarie.

Si in scolile primare circula o ghicitoare:

“Cine-i mic si da din mana si-are 4 la romana?”

In aleasa ctitorie se facea si poezie.

Pentru marele edil, recita cate-un copil:

“Eu cresc mare si voinic, fara sa mananc nimic!”

Noi n-aveam ce pune-n ciorbe, el ne satura cu vorbe.

Noi voiam carne, jumari si el ne da cuvantari.

Ii ceream un spor la ratii si el ne da indicatii.

Indicatii pretioase, sa facem biftec din oase.

Oftam cu toti, oftam din greu si ne rugam la Dumnezeu:

“Doamne Sfinte cel de Sus, toate-toate le-ai redus:

Ai redus bauturica, ai redus si mancarica

Ai redus-redus in gros de-am ramas piele pe os”

Si cam atat, ca ultimele 3 randuri le-am scris din memorie, probabil ma plictisisem sa tot scriu la poezie si am gasit altceva mai bun de facut.

Am scris poezia acum si mi-am adus aminte cat de rau a fost comunismul si cat de tare ma irita cei care mai scriu, chiar si in gluma, pe undeva, “la multi ani Nicolae Ceausescu”.

M-am prezentat si m-a poftit sa iau loc, ca un adevarat amfitrion. Zambetul lui larg m-a facut sa ma linistesc, pentru ca aveam destul de multe emotii, eu nu stiu sa ma comport ca un jurnalist si nu ma simt foarte in largul meu cand vorbesc cu un om cunoscut de o tara intreaga (nu-i spun vedeta, Dragos Chircu are prea mult bun simt ca sa fie vreodata o vedeta de Romania).

Am inceput sa povestim ca doi prieteni care s-au revazut, iar cea mai recenta intalnire fusese inainte de emisiunea care i-a schimbat complet viata. Era cu laptopul in brate, povestea cu fanii de pe Facebook si, normal, prima intrebare a fost chiar despre felul in care isi administreaza pagina, care are acum aproape 16.000 de fani. Mi-a spus ca avea cont de multa vreme, insa pe contul ala avea doar 500 de prieteni. Dupa prima emisie a Vocii Romaniei, si-a facut si pagina de fani, pentru ca stie cat e de importanta promovarea pe acest site de socializare si isi da seama cat de mult l-a ajutat sa creasca, fiind in legatura permanenta cu toti cei care ii scriu.

“Mai am de raspuns la 200 de mesaje acum. Ma bucur ca reusesc sa le raspund tuturor,chiar daca dureaza mai mult timp. Intr-o zi am avut 700 de mesaje si am raspuns la toate si iti dai seama ca la unele primeam raspuns si trebuia sa continui sa scriu. Am stat de cateva ori pana la 6 dimineata, dar mi-am dat seama ca nu e foarte bine pentru sanatatea mea sa fac asta si acum incerc sa pastrez un echilibru. Mi-as dori foarte tare sa reusesc sa le raspund tuturor cat mai repede, dar cateodata chiar nu am timp pentru asta.”

“Cum e cu fanele?” il intreb razand (are un dar baiatul asta de a te face sa te simti bine, fara un efort din partea lui). “E ok”, imi zice, razand la randul lui. “Chiar e ok, ma bucur ca exista. Mie nu-mi place sa le zic fane, eu le zic prietene. Fanii sunt aia fanatici, aia stalkeri, eu asa ii vad, sa rupa ceva de pe tine, sa-si rupa bluzele in fata ta. E misto sa stii ca starnesti reactii, dar nu inseamna ca vrei asta, ca artist.” Mie mi se pare ca nu poti sa duci atatia prieteni in spate,  dar pe el il ajuta foarte tare feedback-ul primit: “vorbesc cu toti fanii de pe pagina, facem chat privat seara si le raspund la intrebari. Daca nu vorbesc 2 zile, ma cearta ca nu mai zic nimic. Le cer parerea sincera, daca nu le place ceva, sa imi spuna. Norocul meu e ca o fac frumos si constructiv, eu chiar invat multe de la ei.”

Viata inainte de Vocea Romaniei

“Daca nu era Vocea Romaniei, gaseam o cale de a face muzica si de a fi cunoscut. Da, ar fi durat mai mult, dar as fi reusit pana la urma.” Spune asta fara nicio urma de infatuare, pentru ca Dragos e un om foarte modest si cu picioarele pe pamant. Am fost curioasa sa stiu daca a simtit intotdeauna ca vrea sa faca muzica. Mi-a zis “da” fara urma de ezitare si mi-a povestit de momentul in care a incercat sa fie pilot de avioane, pentru ca acela a fost unul din momentele in care ar fi vrut sa se lase de muzica (ce bine ca nu i-a reusit): “m-am dus de gura lui tata, totul a fost bine pana la momentul in care trebuia sa invat matematica si fizica; nu mi-a iesit, nu sunt bun la asta.”

A lucrat cu Vali Barbulescu si, daca n-ar fi fost Vocea Romaniei, ar fi continuat sa lucreze la imaginea lui Damon, numele de scena a lui Dragos pana la emisiune. Isi aduce aminte de un moment special de la Liberty Parade, cand a cantat piesa “Inside of you” si toata marea aceea de oameni a deschis telefoanele si se vedeau luminite de telefoane mobile pana departe, in zare. “Am iesit de pe scena coplesit, toata lumea a sarit pe mine, a fost incredibil.”

Dupa Vocea Romaniei

“Pregatesc niste piese, ale mele, abia astept sa le scot. Cu Loredana o sa fac un duet. Apropo de Loredana, e o femeie cu o energie aproape de neinteles: mergeam la ea acasa aproape in fiecare seara, ne gatea, alegeam impreuna piese, cantam, exersam, asta in afara de repetitiile de la Buftea. Si pe langa toate astea, mai avea si cantari, nu stiu cum reusea sa le faca pe toate.”

Il intreb cu se descurca, dupa emisiune, cu protejarea intimitatii. Rade din nou si imi zice: “Trag draperiile si aia e. Ce vrei sa arati, arati, ce nu, nu arati, pur si simplu. De exemplu, cand am fost in Spania, s-au postat pe pagina poze de cand faceam clatite sau spaghete, ori din locurile pe care le vizitam si zicea cineva ca deja le arat tot. Nu arat tot, arat tot ce tine de locurile in care merg si lucrurile cu care eu ma simt confortabil.”

“Succesul a venit si va fi tot mai mare”, ii zic, “crezi ca va fi greu sa te pastrezi asa, calm si prietenos?” Imi spune ca a avut noroc ca succesul a venit cand a ajuns la maturitatea emotionala. “Nu mi s-a urcat la cap, poate din cauza ca totul a venit treptat, la o varsta la care am putut sa inteleg altfel lucrurile. Poate ca altfel as fi fost daca as fi cunoscut succesul de tanar, poate ca asta m-ar fi schimbat, dar acum nu se mai poate, imi cunosc locul.”

“Nu ma exteriorizez foarte mult, nu sar in sus pentru o piesa, mai inati astept reactiile. Lumea zice ca sunt prea serios. Ma entuziasmam foarte mult inainte, acum prefer sa astept si, in plus, am fost foarte emotiv toata viata. Cand ma bucur, ma bucur mai mult in interior decat in exterior.”

Deja au trecut aproape doua ore si eu as mai sta cu Dragos alte doua la povesti, insa amandoi avem treaba, el sa isi faca probele de sunet, eu sa merg mai departe in ale mele. Il felicit pentru colaborarea cu Fratelli si imi spune: “m-am bucurat foarte tare cand m-au chemat de Revelion sa cant la ei, insa m-am bucurat si mai tare cand m-au chemat si a doua oara. Sa stii ca nu e greu sa mergi sa canti o data intr-un loc, mai greu e sa ajungi si a doua oara, a treia, a cincea. Se pare ca lor le-a placut si eu nu pot fi decat fericit din cauza asta.”

Ii multumesc, opresc inregistrarea, imi iau haina si ne pornim iar pe povesti, de viata, de suflet, de munca. Exact ca doi prieteni, iar acum imi dau seama de ce zice ca fanii lui ii sunt prieteni: e natural si ii plac oamenii, iar oamenii il plac pe el. Imi zice, hotarat: “intr-o zi o sa umplu un stadion. O sa vezi.”

Plec, insa revin seara, pentru concert, care a fost atat de cald si de plin de sentimente, incat imi doresc sa il vad si pe acel stadion pe care mi-a promis ca va sustine un concert. Multumesc Narcisa, Florin si Doamna de la Bucuresti ( ), pentru invitatie. Mi-a placut si mai vreau Dragos Chircu la Timisoara. Iar Facebook Party al vostru a fost…legendary!

*fotografia e de pe pagina de Facebook a Fratelli Timisoara.

Pe mine m-a prins dimineata in fata laptop-ului, urmarind decernarea, intai dintr-o curiozitate mai mult cauzata de insomnie, iar acum nu ma mai pot dezlipi de contul lor de Twitter, pentru ca n-am rabdare sa urmaresc transmisiunea live. Pana la ora asta (4.09) s-au dat cateva premii, asa ca le trec repede in revista, urmand sa fac update de cate ori se mai anunta cate un premiu.

Male actor in a supporting role: Christopher Plummer, “Beginners” (n-am vazut filmul, dar o s-o fac in curand)

Female actor in a supporting role: Octavia Spencer, “The Help” (foarte ma bucur, mi-a placut Minnie Jackson, personajul ei; mai jos, o fotografie de pe Twitter-ul celor de la SAG Awards, cu Olivia si statueta)

Male actor in a comedy series: Alec Baldwin, “30 Rock” (n-am vazut, nu ma pronunt, de fapt n-am vazut niciunul din serialele ale caror actori sunt nominalizati la aceasta categorie)

Female actor in a comedy series: Betty White, “Hot in Cleveland” (nici serialul asta nu l-am vazut, dar pe Betty White o stiu dintr-o reclama care ruleaza la noi, la ceva ciocolata si nu inteleg deloc reclama pentru ca, probabil, are legatura cu serialul)

Male actor in a television movie or miniseries: Paul Giamatti, “Too Big to Fail” (e clar, trebuie sa ma pun la punct cu serialele si filmele de televiziune)

Female actor in a television movie or miniseries: Kate Winslet, “Mildred Pierce” (love love Kate)

Stunt ensenble in a television series: “Game of Thrones” (am auzit ca e foarte bun serialul asta)

Stunt ensenble in a motion picture: “Harry Potter and the Deathly Hallows Part 2″ (n-am vazut niciun film din serie, nu stiu de ce, nu m-a prins si pace)

Acum, in timp ce scriu, ma gandesc ca mi-as dori sa castige Jessica Lange la sectiunea “outstanding performance by a female actor in a drama series” pentru rolul din “American Horror Story”. A fost minunata.

Ensemble in a comedy series: “Modern Family” (in aceeasi sectiune cu “The Big Bang Theory”, de care imi pare tare rau ca n-a luat premiu)

Mary Tyler Moore a primit premiul SAG pentru intreaga cariera.

Female actor in a drama series: Jessica Lange, “American Horror Story” (cand scriam mai sus ca mi-as fi dorit sa castige ea, am primit update pe twitter care o anunta castigatoare; da, m-am bucurat foarte mult, sa vedeti serialul, ca e foarte misto)

Male actor in a drama series: Steve Buscemi, “Boardwalk Empire” (e pe lista mea de vizionari, in curand o sa incep sa ma uit)

Mai sunt trei premii de anuntat (4, mai exact) si ma uit pe pagina evenimentului, mirandu-ma cum se misca oamenii astia cand e vorba de internet si dat informatii “la cald”. Twitterul zbarnaie de poze, de vreo 2 ore au aparut pe site pozele de la sosirea pe covorul rosu, deja sunt disponibile si speech-urile de multumire ale castigatorilor. Impresionant.

Ia uitati ce armata de fotografi si un Alec Baldwin zambitor:

Ensemble in a drama series: “Boardwalk Empire” (deci da, musai tre sa-l vad)

Male actor in a lead role: Jean Dujardin, “The Artist” (inca un film care asteapta, cuminte, sa-i vina randul la vizionat; foarte interesant de urmarit ce premii mai ia acest film alb-negru-mut al secolului 21)

Ca o curiozitate, in trei ore (de cand am inceput eu sa urmaresc premiile), contul de Twitter al SAG a crescut cu aproximativ 500 de urmaritori. Sunt curioasa cati raman dupa ce se termina ceremonia.

Female actor in a lead role: Viola Davis, “The Help” (yessssssss!!!!)

Cast in a motion picture: “The Help” (dap, foarte tare, se pare ca actorii au apreciat foarte tare jocul colegilor care au aparut in The Help, deci iata inca un motiv sa vedeti si voi filmul, cei care nu l-ati vazut deja).

Si gata, astea au fost premiile SAG de anul asta. Interesant e ca le-am urmarit exclusiv pe Twitter si pe site, dar a fost intens si cu sufletul la gura

*Fotografiile sunt luate de pe contul SAG, link-ul e mai sus.

Cei mai multi nu au idee cine e locotenentul Gheorghe, cati oameni au protestat la Sibiu sau cati oameni au ramas blocati in zapezile din sudul tarii. Si daca ar sti, n-ar spune mare lucru, in afara de: “da’ cine i-o pus sa plece pe zapezile astea?” Nu conteaza ca, poate, unii oameni incercau sa ajunga la familiile lor sau veneau de pe la clienti si mergeau catre casa. Nu, nu trebuiau sa plece de fel, n-are toata lumea o bila de cristal acasa, sa-si citeasca viitorul?

Prea putini sunt cei care isi folosesc dreptul la informare, asa cum sunt tot mai multi cei care parca refuza sa mai gandeasca si iau de bun tot ceea ce le transmit altii. Un domn taximetrist imi spunea intr-o seara ca a facut nush cate curse de la aeroport in oras, pentru ca “idiotilor le-o trebuit sa zboare acum, cand Bucurestiul e inchis”. Am incercat sa ii explic frumos ca nu sunt oamenii de vina pentru ca ninge, ca nu e nimeni de vina, de fapt si ca nu e normal sa le spuna idioti alora care stau departe de casa sau de treaba, din cauza unei chestii pe care nimeni nu putea s-o prevada. Tampita-s io ca ma pun sa le explic prostilor ca-s prosti.

Cand te bati cu jandarmii si ai zeci de camere de luat vederi pe langa tine, ai senzatia ca toata tara stie ce se intampla. In realitate, cei mai multi nu se mai uita la stiri. Ne uitam noi, internautii, ca sa comentam apoi pe Twitter si Facebook. “Pai tu crezi ca am timp de stiri? Azi am alergat toata ziua, s-a imbolnavit ala mic si mai aveam si o tona de treaba la firma. Cand am io timp sa ma uit la stiri? Si de ce sa ma uit? Da-i incolo, o venit frigul si nu mai protesteaza.”

Joi seara, in piata Operei, o mana de oameni (maxim 20) agitau niste steaguri, iar in difuzoare se auzea melodia lui Phoenix, “Timisoara”. Nu era cald deloc, ba chiar burnita, era un fel de ninsoare cu ploaie, rece, genul ala de vreme pe care sa nu scoti nici macar nasul afara. Totusi, oamenii aia erau acolo, protestau pentru ceva numai de ei stiut. Niste oameni au trecut pe langa mine comentand: “ce tampiti si aia, sa se duca naibii acasa ca se fac de ras.” Am dat din umeri si m-am dus in treaba mea. Era prea frig sa merg sa fac niste poze.

Cei mai multi isi vad de viata si nu observa cate se schimba in jurul lor. Eu, in schimb, le multumesc jurnalistilor care au stat in frig si au incercat sa ajute oameni. De aia presa adevarata n-o sa moara niciodata: pentru ca mie imi e frig si stau la caldura si altii merg la minus 15 grade, sa-si faca meseria, ca eu (si nu foarte multi altii ca mine) sa am acces la informatie.

Primul dintre ele, marea serbare a Filarmonicii Banatul – inaugurarea noului pian Steinway, bijuteria pe care consiliul local si primaria au facut-o cadou institutiei. Ca o paranteza, vreau sa va spun cat de mult il apreciez pe Ioan Garboni, directorul Filarmonicii, care de cativa ani se straduieste sa creasca si cantitatea si calitatea concertelor. La felul in care s-a transformat aceasta institutie de cativa ani, eu zic ca a reusit, deci jos palaria.

Revenind la concert, vedeta a fost, bineinteles, pianul. Partituri ale lui Schumann, Liszt, Rachmaninov si Beethoven au rasunat in sala Capitol, intr-un concert minunat, care mie mi-a dat o liniste incredibila. Daca Schumann si Liszt nu au fost neaparat pe placul meu, nu acelasi lucru pot spune despre Rachmaninov si Beethoven, care m-au facut sa ma felicit ca am ales o alta seara minunata pentru fetele (si baietii) cu obiceiuri sanatoase si sper ca un nou concert de pian sa se produca cat mai repede in aceeasi sala cu acustica deosebita.

A urmat apoi al doilea concert, la acelasi Jazz Office la care am fost si saptamana trecuta, concert in care am ascultat un etno jazz de exceptie, cu nai (Madalin Luca), contrabas (Alex Corlan), chitara (Gabi Muzicas), tambal (Mircea Ardeleanu) si tobe (Sergiu Catana): Mocirita, Ciobanasul, Ciocarlia, sarba olteneasca, toate au fost prezente in repertoriul celor cinci, iar aplauzele de final au fost lungi si pe deplin meritate. Chapeau, domnilor.

Atat Filarmonica, cat si Jazz Office au cncerte in fiecare saptamana si culmea este ca ambele imbina stiluri muzicale in seri speciale, si chestia care mi s-a parut extrem de interesanta si care m-a facut sa fac o paralela intre cele doua, e ca si intr-o parte si in cealalta am auzit Mocirita, o melodie speciala, care suna la fel de fascinant cu orchestra in spate sau doar cu un band format din cateva instrumente.

Ascultati mai jos o varianta a Narcisei Suciu, o minune:

Nu pot sa va spun decat atat: mergeti la concerte, faceti lucruri pentru sufletul vostru!