Nisipul din Temple

Nocturne

2012-01-22T03:14:00.000+02:00

Nu piatra ramane amintire
Nici timpul

Doar cuvantul e cel
ce tine in cupa-i de destin
portretul unui zeu

Capela Sixtina a genezei
Templul de marmura al cugetului
pilonii de bazalt
al unei lumi fara de sens

Materie si energie
vazut si nevazut
scris si nescris

purtat din ev in ev
din inima in inima
prin piatra sau pe cer

el dainuieste vesnic
prometeu al firului de timp
lumina in negrul labirint
al ratiunii.

Nu piatra ramane amintire
Pe scena arsa

Doar pergamentul scris
si universul unei fiinte

Nocturne

2012-01-20T03:58:00.003+02:00

Nu vreau sa te pierd in noapte

Nu vreau sa iti inchizi ochii

In care primavara se juca

Cu randuri stranii de destin

In care lumea isi pierde din sens

si devine sambure de pace

in oceanul de furie nestinsa

Si vreau sa te intreb de ziua de azi

de cuvinte nescrise de rasarituri

de vuietul marii din noi

De neagra corabie din zare

Ce prevesteste furtuna ce va sa vie

Ce canta epilogul unei lumi apuse

Nu vreau sa te pierd in noapte

in randuri de zenit sangerii

in roua ce se aseaza pe frunte

in inimi de marmura rece

in linii de marmura simple

Cand aripi de lumina purta-vor

Ultimele tale cuvinte

Cand iarna va curge

Prin trupul tau de nimfa

Nu vreau sa fii amintire-

Doar visul de vara

al unor nopti tarzii

Metafora

2011-12-06T02:34:00.000+02:00

Am fost acolo-
strain de timp
renegat de cuvant
lipsit de limite...

liber prin alegere

Sunt aici
scrib de lut
pe piatra arsa de soare
sculptat vremelnic
de nisipul trecut
prin degetele zeilor
constrans de trup

liber prin alegere

Voi fi oriunde
molecula de apa
graunte de energie
viata
in simpla-i forma

strain de timp

liber de a alege

23

2011-11-10T02:02:00.000+02:00

Vinul spune adevarul.
Muzica curge spre suflet
anii nu mai au sens
timpul nu mai are masura

cuvintele nu mai au litere
viata nu mai are tristete
inima nu mai percepe ratiunea
iar omul....

ah, omul,
piatra creatiei,
hotarul cunoasterii
limita universului
si universul fara limite

acest ev al noului

ah, omul,
va sterge trecutul
si va impleti in lumina zeilor pagani
cunoasterea fara de zei,

va stapani fulgerul
dar va fi tradat de lumina,

va stapani muzica
dar va fi tradat de sunet

va stapani infinitul
dar fi-va tradat de secunda

ah, 23....

Departe

2011-10-10T16:48:00.002+03:00

Acolo unde nu poti alege

in locul in care timpul

se-opreste

in locul in care

desi lipsit de viata

un trup lipsit de sentimente

sfasie cu degetele

mainile insangerate

acolo unde cuvintele

nu dor

nu raman

ci doar isi continua curgerea

un rau lipsit de sens

un sens lipsit de mister

o lupta pierduta-

niciodata menit spre a o castiga-

In acel loc

in acel timp

vei auzi o arma-

nu e un blestem

nu e o suferinta-

si va curma o drama.

Elegie

2011-08-06T01:46:00.000+03:00

Pe mari pustii
in inimi pline de dor,
in cantecul vantului
ce umfla vela,

pe drumuri spre Olimpul pustiu
in umbre de noapte albastra,
in jungla in care concertul
pianistului se termina

sub aripi de vultur
rapus de sarpele batranului timp,
in urme lasate pe nisipul
unui ocean secat

in universul pustiu
in astrele stinse
de sangele zeului
inlantuit de Caucaz

pe piatra sculptata de un Sisif renascentist,
un singur vers devine phoenixul
evului ce trece...

Omul este poezia-
si la inceput a fost cuvantul.

Geneza

2011-06-16T02:00:00.000+03:00

Dincolo de marile albastre,

precum o corabie

demult uitata,

demult parasita,

ma lupt spre a gusta pamantul

unui tarm nestiut.

Precum Calypso,

ai privit orizontul

ai cautat panza alba

a unei vele pierdute,

aruncata in curentii salbatici,

strivita de aerul greu.

Erai acolo.

cu nisipul desenandu-ti formele,

cu linii de valuri oglindind ochii,

cu trupul de nimfa

pe-al timpului chip.

Un templu stralucind

pe tarmuri de creta,

un cantec de leagan

pe-al marii suspin.

Erai acolo.

Cu timpul oprindu-se-n loc.

Cu zeii murind langa tine-

Si la inceput

a fost Cuvantul...

Blestem

2011-05-20T20:45:00.000+03:00

Imi intind bratele spre cer

acolo unde zeii

au incetat sa mai spere.

Imi intind bratele spre mare

acolo unde Ulise

pierdut pentru tarmuri a fost.

Imi intind bratele catre pamant

acolo unde omul

a incetat sa mai existe.

Ruinele templului

se scalda-n praful aurit

dintr-un cadran solar

neingradit de ore.

Pocalul de ambrozie secat

a amutit din ultima otrava

ce-a sangerat

din muritoarea rana-

credinta-n lut si duh

s-a destramat

si-n chip de fier si fulger

dainuim.

Cladit-am jocuri noi

si simple

ce renegau abstractul-

geneza ultimelor clipe

din lutul ce-a ramas in noi

Imi intind bratele spre desert.

Aici, inca, existam.

Thanis

2011-03-05T21:25:00.001+02:00

Un sunet plin de armonie,

lumina din intunericul creat

de o amintire.

M-am asezat langa tine

si am stiut atunci

ca prima clipa va fi una

ce nu va mai fi-

suntem aici, acum

dar niciodata nu vom reveni

Aici. Acum.

Nu am gasit raspuns

atunci,

nu am gasit raspuns niciodata

si nici nu voi mai intreba

de ce nu suntem parte-a timpului

ci doar existam spre a-l masura

de ce nu pot opri secunda

sa o impart in mii de fire

sa le astern pe urma chipului tau

pe linia ochilor tai

pe marmura inimii tale

sperand ca, poate,

va reusi sa sfarame cuvintele

ce au inchis un drum,

va reusi sa compuna-un cantec

templului ce il va ridica

din marmura inimii tale

Si-atunci, precum un batran marinar

imi scufund bratele in apa

gandind la zeii-al caror amfora

o voi picta cu-acea secunda.

Nemuritori, gusta-vor

din timpul ce-l vor masura

secol cu secol,

ora cu ora,

clipa cu clipa

ascultand glasul templului tau.

Viziune

2010-09-11T21:09:00.001+03:00

Toma

Nu. Nu am atins
cu degetele-mi oarbe
preţiosul vin,

şi n-am văzut durerea
şi strigătul din pâine.
Ciudat... Am asurzit

atunci când mâna-ntinsă
cerea, cum cer şi azi,
credinţă,
calvarului ce l-am trăit
a fost
extazul Celui
dăruitor de viaţă.

Şi beau acum din sânge,
Şi muşc acum din carne,
Şi-mi sfâşii buzele pe care,
Credinţa înviat-am.

Nopţi de iarnă

E noaptea-n care stihuri ard,
visând la o măiastră,
ce-şi scutură mătasea
şi-mi cântă în fereastră,

un zbor, un vis, un fulg...
Şi-mi povesteşte gerul
cutreierând prin astre
cum dezvelesc misterul

cununilor de raze
ce-acoperă tot cerul.

Scrib

Sculptând cu pana-i aspră
Grifonii în papirus,
şi Caucazul crimei
ce-o-nfăptuiră zeii,
uita mereu să plece
urechea suferinţei
şi să descrie fapta
prin ochii umilinţei.

Prea des chircea amarul
sorbind pe buze apa
venită din adâncul
ascunsului respins,
şi renăştea povara
Sisifului, murind.

Rămasa numai urma,
dar veşnică e pana.

Lirică în vers închis

La poarta vieţii-am stat
şi-am plâns.
Am închis ochii
şi-am numărat anii
pe care nu-i puteam atinge.
Eram un pandativ
şi tu erai linia
ce mă ţinea legat
de viul din noi.

Lipsea esenţa
şi ceea ce strigam
era acoperit
de flacăra
privirii tale.

Acum aştept.

Dar glossa nu s-a încheiat.
Încă.

Celtic cânt

Atunci când nu vor mai cânta
mările,
durerea şi speranţa noastră,
atunci când luminile s-or stinge,
pe recele cer al nopţii,
atunci când soarele va merge
să-şi ducă somnul veşnic
sub apa ce o preschimbă-n sânge,
adu-ţi aminte, copile,
de zborul zeilor ce ne îndrumă.
Fii aprig, fii viteaz, fii piatră,
şi călăuzeşte-ne pe noi,
Strămoşii,
pe drumul de-amintiri pătat.

Fii aprig, fii viteaz... fii sânge.

Zăpadă

Privesc cântul de harfe
cum tremură-n lumină,
şi scutur versul sacru
al pajiştilor albe.

Pe braţele de lemn,
cununilor de laur
le-nchin balada sfântă,
Jucând pe aripi ude,
coralii de smarald,
de apă şi-alabastru.

Din zborul lin de bine vestitor
eu făuresc urări de pace.
Verdele dafinilor
şi a măslinilor curaţi
se-aşează pe pământ.

Laudă lor,
cântărilor de harfă!

Winter’s ballad

Nu am crezut în tine,
şi rău îmi pare
Iubito.

Da, ascult acum,
singur,
foşnetul fulgilor
ce-mi cad în palme.
I-ascult cum mor,
Iubito,
i-ascult cum plâng,
şi sorb lacrimile
în care se scaldă
trupul lor alb,
singur.

Îmi aduc aminte
de tine,
Iubito,
de trupul tău
din marmură măiastră,
divin sculptată,
de Creatorul aspru.

Nu am crezut în tine,
şi-mi pare rău
Iubito.

Genezã şi pheonicşi

Cenuşa mândriei se scaldã în noi,
Se scurge odatã cu timpul,
Cu praful anemic, rãmas
În pereţii sparţi ai clepsidrei.

Cenuşa iubirii se rupe în noi
Ca falii obtuze deschise-n pãmânt-
Sângerând, ne rugãm în tãcere,
Citind semnele sumbre-ale nopţii.

Pe cer, o linie închisã viseazã,
Traversând infinit, şi moarte, şi viaţã:
E cenuşa rãmasã din izvorul luminii,
E urma de phoenix pãstratã în gheaţã.

Graalul noului Ev

O urmã de sânge se-adapã din vinul sfinţit.
De sus, Tatãl trimite un fulg de speranţã-
Analgezicul durerii ce va sã vie.
De sus, Duhul Sfânt trimite un potir de venin-
Anticoagulantul ce lasã vinul sã curgã.
Omul rãmâne om în acea clipã,
Vopsind lemnul greu, sfânt, cu adevãr.
Pe urme de bici, praful se-aşeazã-n tãcere:
E doar mãsura tuturor celor vãzute.
Şi aerul intrã mai greu în plãmâni,
Oprit de barierele nasului rupt.
Oţetul se stinge pe buze, şi în acea clipã
Timp şi Univers se opresc şi se cutremurã:
Catapeteasma templului, ruptã,
Rânjeşte demonic spre stradã.
Omul moare- se naşte credinţa.

Ulise in hipermarket

Lãsându-şi lancea şi scutul din mânã,
Se-agaţã de balustrada etajului doi.
De jos, mirosul de pizza îl izbeşte în plin:
Obosit, dupã o luptã pierdutã,
Şi fãrã de rost, zgârie buzunarul tunicii Kenvelo,
Cãutând un dinar.
Stingherã,o hârtie murdarã îi scapã din mânã:
Plinã de sudoare şi parfum, plinã de jeg şi de sãpun,
E goalã de istorie
Desculţ, îşi scoate din geanta Adidas,
Sneakerşii Puma,
Murdari de noroi şi de amintiri
De sub zidurile Troiei.
prea grea îi pare povara durerii
Ce-o poartã în stomac- dar, deh, Penelopa-l aşteaptã
Cu-n Klive Christian acasã.
Liniştit, se gândeşte sã întarzie
Sosirea-i,
Aşa, cu vreo patruzeci de ani,
Mãcar pânã scade inflaţia.

Tango selenar

Se scutură razele
tale, argint viu de
sânge născător.

Lunatic, visător,
şi straniu,
răsfrângi pe lama
cuţitului, din trupul
tău creat, macabra
strălucire.

E nopatea-n care
câinele pământului
îşi strigă prada.
Hipnotic, priveşti
vinul ce cade
precum cascade
mişcătoare,
din pâinea ta.

Şi masca albă-a morţii
se-aşterne pe frunzişul
coşciugului tău,
cu Luna picurându-ţi
pe buze,
stropi...
raze...

Ruinele

2010-09-11T21:06:00.002+03:00

Pământ

Pământ...
Pământ vor fi şi cei
ce vin,
ca hrană pentru el:
pământ...

Un lut morbid,
fiori carnali,
carnagiul dezrobind...

Căzut-au haine,
rând pe rând,
reflexe răspândind
pe trupu-ţi alb,
mult prea senin-
Ah! Ce vin splendid, ce pelin...

Amarnic dezvelim
cortegiul
ce funerar ne poartă,
pe drumul infernal
creat:
De ce să tac?
Iubirea-i moartă...

Mărturisire

Am aşteptat să vii.
Greşeala
e că am uitat c-aştept,
şi astfel,
rădăcinile
au apărut,
înlănţuindu-mă
de timpul scurs
ce-şi lasă,
rănit,
aripa să cadă.
Şi văd cum secunda
mă arde,
uitându-mă,
Înlănţuit,
de Rug.

Cădere

Strigătul se stinge.
Ecoul prinde, însă,
viaţă,
cutreierând acum,
spaţiul descins de lanţuri,
şi în eternitatea-mi simt
răceala morţii ce nu vine.
Divin,
lumina se revarsă
pe umbra strigătului meu.

Am înşelat uitarea...

Izvorul

Străbaţi,
prin dune mişcătoare
ideea,
încătuşând instinctul,
eliberând raţiunea.

Un punct
şi clatini lumea,
un loc,
şi strângi eternul.

Va străluci,
în unde, apa,
vei nărui
imperii.

Tempora

Strivind o lacrimă,
am văzut curgând
sângele-i pur.
În crima ce-am făcut
e semnul unui sens
şi rânduri
n-or tăgădui scriptura
calvarului ce a-nceput.
Testament, lăsat e
pentru-a fi simbolul
eternităţii în uitare.
Nu-i îngrădit sistemul,
nedescifrat e semnul.

Meora

Rubine oglindesc
grădina,
şi zbuciumul din El.
Credinţa,
prin suflet,
e calea spre lumină.
Şi doar trădarea
e preţul libertăţii,
ce o primirăm
prin sânge...
Cu credinţă. * ( Dedicată Bibliei lui Iuda)

Scoţia

Se sfarmă, aprig
de stânci, de roci,
topazul.

Din jug, plătit-au
prin mult sânge,
cu fruntea sus
să iasă.

Un Bruce, un Wallace,
sunt amintiri şi fapte,
sunt strigăt şi durere,
sunt săbii...
fi-vor şoapte,
pe câmpul de la Falkirk.

Apune astrul dăruitor
de viaţă,
şi năruie topazul:
de stânci, de roci...
Se pleacă-ncet, grumazul.
Lirica viziunii

Am învăţat s-ascult.

În marmura ce m-a cuprins
cuprins-am înşelarea.
Esenţa, prin
arbitrariul ei,
e semnul
stigmatului ce-l pui
pe timp,
pe preţul Lui,
şi pe arginţi.

Lirica viziunii

Semănând ispita,
culeg misterul,
şi sorb durerea
din zâmbetul
ce-ţi sfâşie
ochii;
Mă agăţ de colţii
plini de moarte
ai şarpelui
ce îmi întinde
Mărul-
-Şi văd în fructu-i
viermele putreziciunii.

E trecător misterul,
şi veşnică
ispita.

Lirica viziunii

...şi iată, semnul
s-a rupt de mister.
Finalul e aşteptat
Prin tine,
Dorind să ştiu
Timpul scurs
Prin noi,
Din noi,
... cu tine.

Lirica viziunii

Credinţa
e rugul ce mistuie
Omul,
prin lupta ei,
şi prin viziune.

Lipseşte, deseori
doar semnul
ce îl preschimbă-n
întrebare
şi arde,
cu gheaţa ei,
calvarul.

E dogma lutului
secat
de gerul
stăruinţei.

Lirica viziunii

Născut-am
prin durere,
extazul şi privirea.

Orbit eram
de-atingeri blânde
ce-mi dărâmau
Raţiunea.

Lumina
s-a pogorît
prin tine,
şi am măsurat
eternul
cu sâmburele
ce va încolţi...

... prin Ea ...

Acum

Lipseşte fiinţa
ce-mi dăruia
Credinţa.

Şi rămân
la izvoarele
lumii,
la necreeatul
nedescris,
ce îl ating
prin viziunile
ce-au fost,
şi vor mai fi,
Credinţe.

Fiinţa

Plecam fruntea,
şi ascultam glasul,
cântecul,
şi strigătul de luptă,
ce izvora din porii
deschişi,
ai sufletului,
respirând prin fiecare
atingere
a unui pământ nedescris
încă.
Şi contopeam uitarea,
pasiunea, sângele şi versul,
cu vălul încheierii.

Lirică în vers închis

Străjuiam fiecare cuvânt
pictat pe aripile paginilor.
La capătul fiecărei ore,
zăream prelungirile degetelor mele
ce-şi continuau valsul
lucrat pe pielea-ncinsă.
Se trezea scribul
din mine,
dictându-i conştiinţei
istorie şi versuri.

Grădina

... nu refuza o cupă.
durerea era singurătatea însăşi,
extazul sacrificiului urmând
să elibereze timpul
din bucla zeilor ascunşi.

... nu refuza El omul.
divinitatea măsurându-i paşii,
ghicea intenţii de-un dureros
avânt.
Grăbind uitarea, credinţe noi
creea.

... nu sângele e cheia.
... nu strigătul e Glasul.

e calea împăcării,
e Ghetsimani taina...

Templul

2010-09-11T21:05:00.002+03:00

Venus în lacrimi

Dispare lumina, târziu,
în noapte, şi Venus
plânge.

Din lacrimi,
stele se aprind,
şi dintr-un sărut
se naşte
luceafărul serii.

Din întuneric,
apare
iubirea...

Dispare noaptea, târziu,
în lumină, şi Venus
plânge.

Lirica viziunii

Îţi oglindeşti chipul
în apa ce tremură.
şi-n jurul tău,
înserarea îşi pogoară
aripile.
Pe chip citesc
tristeţea.
Ne-apasă,
precum stâncile
ce-abat oceanul
din calea lor,
plângând destinul
din timpul sfărâmat.
Rămâne numai glasul,
parfumul şi uitarea...

Şi iată Cuvântul...

Şi iată, iubeşte
fiecare zori de ziuă,
fiecare taină
ce se ascunde doar
prin nume,
Fiecare scâncet de copil,
firav , cânt dulce
al nemuririi tale,
lumina din ochii
destinului ce l-ai creat!
Visează
precum pânzele albe
ale goeletei
ce se pierde-n zare,
în drumul tainic încă,
şi nu uita să ştii
să mori...

„Şi iată, Cuvîntul
E pretutindeni,
Pe pământ şi în fiinţele sale,
În rai şi în îngerii săi,
Chiar şi în cel mai întunecat
Colţ al sufletului omenesc.

Şi iată, acolo
Cuvântul a strălucit
Mai puternic,
Şi pentru o clipă
Am fost orb...”

Împreună

Precum cântecul păsării
rănite, când glasul
rămâne uitat,
şi sufletul strigă
trupul pierdut,
precum aripa ce nu
cade, când viaţa
s-a scurs,
la fel şi marmura în care
noi am devenit un trup,
se sfarmă.
Neantul ne-a atins
şi am simţit răceala
nopţii.
Îţi ascultam inima,
ştiind că ne desparte
timpul,
şi aripa din fiecare.

Pastel
(Geneza)

Se-nfiorau stejari, se întrupa
dorinţa.
În forme, albul îşi închidea
porţile,
şi visul cutreiera, închis,
eternul.
Se răsfrângea prin ape
zeul,
delfinii despărţindu-l.

...se-nfiorau stejarii, se întrupa
Voinţa...

Elegie

Au încetat să fie paşii.
Aud doar un ecou
pierdut în spaţiul gol
pe care l-ai lăsat.
A adormit şi Hermes,
şi Venus, şi speranţă...
Mătasea îmi înveleşte
somnul, şi aripile căzute.

Am încetat să fiu...

Sonet

Departe, precum un copil
sălbatic,
Mă porţi, prin
oda eonilor ce, încă,
nu au trecut.
Te răsfrângeai în firul
deşertului,
în umbra apei străvezii,
şi înfloreau dorinţe
sub paşii, sub chipul,
sub cerul cristalin...

Cădere

Am uitat de luptă,
de viaţă, de tot...

Găsesc în file
nedeschise, urme:
Trăim în trecutul
din fiecare.
Printre aripile căzute,
vibrează numai una,
Şi în tremurul ei
văd numai dorinţa:
Am încetat să fiu ...

Sfinţi şi soldaţi

Sunt ani de-atunci, sunt
amintiri prea multe.
Prin fum,
şi sânge,
Jertfa nu a fost de-ajuns,
şi în priviri,
sticleşte numai gerul.

Precum păsări însetate
curmau istorii prin oţel,
pătând cu strălucirea lor
om, nori şi raze...

Şi trec...
trec şi acum, prin fum
şi sânge:
Doar cerul a rămas acelaşi...

Iubirea

Întindă-ţi fructul acru
în mâini de alabastru,
tu vei ghici sub piele,
amăgitoare, huma.
Şi de va sorbi cuvântul
pe buze mişcătoare
întreabă-te de-n limba-i
nu-s colţii cu venin:
de-i zici iubire,
în urmă nu va fi decât
suspin.

Sonet

Uitând iubirea vieţii-n pace,
M-am ferecat în zeci de gânduri
Transcrise între negre rânduri
Şi cugetarea ce nu-mi tace.

Mirat eram- atingeri blânde
Mă-nfiorau, citind noi rânduri,
În trup, în suflet, şi în gânduri
Găseam zăgazurile frânte.

Pe câmp fugeau lupii din turme:
E semnul unei morţi în gânduri-
Am aşteptat-o în atâtea rânduri-
Şi am găsit-o printre-atâtea urme.

Singurătate

În lipsa ta
am înlocuit omul
cu nefiinţa.
Lipsea fundaţia
ce-mi susţinea ideea
de a trăi.
Un lucru, însă:
nu dărâma
turnul,
în care m-ai închis,
plecând.

Delirul

Geneza a început tâziu.
De ce?
Doar demonii o ştiu.
Să ştii: prin moarte
nu ştergi amintirea sumbră-
e-o răzbunare oarbă
a sângelui prea crunt
ce cântă cu instinctul
prin pământesc veştmântul
pe care îl purtăm.
Înăbuşi strigătul în carne,
şi sânge se prelinge-n palme,
îţi sfâşii pielea moartă,
ce nu vrei s-o atingi:
când clopote-or să bată,
durerile să-ţi stingi...
Ca şoimii fură corbii
şi-ţi stinseră lumina,
şi-n craniile goale
îşi isprăvesc ei cina.
Superb îmbraci în doliu anii
pe care-i cânţi în lutul umezit,
şi nici măcar uitarea
nu îţi atinge mintea
cu spectru-i putrezit.

Liliecii

Amar apus....
Doar negre pete
în dezacorduri
violente,
pastelul sângeriu îl rup...
Amar apus...

Domnişoarei M.

Tuş...
Cu degete pătate
de negre fire
delicate,
de negru tuş.

Fantastic ondulat-
melodic-
divine ritmuri de sonet
e părul tău.

Gal murind

Din zare-apare în amurg,
Un tânăr gal pe negru-i murg;
E-un demon urmărit de cer,
E-un chip de lut pe trup de fier.

Aprinşi sunt ochii, ochi de rug,
Şi şerpi de foc pe trupu-i curg,
În suflet are răni ce dor...
E ultimul gladiator.

Lăsat-a-n urmă pe cei morţi,
Căci morţi au fost de mult ei toţi,
Căzut-au şiruri lungi la rând...
De-acum vor fi cu toţi pământ.

Nu s-au retras în luptă ei,
Ci s-au bătut ca nişte lei,
Iar acvila, în faţa lor,
Fu crunt zdrobită-n al ei zbor.

„Ai îmblânzit cu spada lei,
Deliciu degustat de zei,
Prin sânge, de atâţia ani,
Ai amuţit pe veci duşmani,

Ai sfărâmat cumplitul jug
Dar... ziua are un amurg;
De vrei să fii acum tu drept,
Înfinge-ţi spada ruptă-n piept!

Ucide-ţi gândul înfricat!
Nu tu, ci zeii au trădat!
Cât pentru cei ce vrei să mori,
Au fost viteji gladiatori!

..................................................- ..

Scăldat de soarele-n apus,
În jur domnind tăceri depline,
Privea murind, în zări, mai sus,
Mai sus de stele şi lumine...

Sfârşitul

Vremelnic timp al gândurilor smulse
Din noaptea veşnicei uitări!
Te lupţi încet, rupând inelele prea strânse,
Te lupţi amar, tăind neîntregitul fir...
Asculţi de-al urii glas plăpând,
şi plângi iubirea înţeleaptă,
Eşti singur, tu, lumesc stăpân,
Eşti primordiala apă.

Singurătate

Se stinge...
Se stinge şi mă-nconjoară
cu marea sufletului său.
Din el,
o aripă se-nalţă,
dar totul, toul
e atât de mic
că-i pare-o stâncă...
Tăcere şi cânt...

Matrice imperfectă

E-o altă lume dincolo de mine:
O lume-n care ape ard,
în care curg izvoare de bazalt,
şi-n care vezi prin străveziul negru
întunecat diamant,
făcând ca totul să răsune
când astrul, răsărind, apune-
E o imperfectă lume.

C.V.

Neîmpăcat Destin ţi-a hărăzit
să fii Ce Vrei- şi, deci, un nume.
Neîngrădit Destin a aşezat
obstacolul de aşteptat
pe drumul şerpuit creat-
Sunt om, eşti om, suntem C.V.-uri!

Epilog

Şi au crezut cu toţii în nebunia lor.
Cei mulţi, pe veşnicie, în mândrie mor!
Ei n-au ştiut că cei ce cad
Nu şi-au ţinut mintea în iad!

Imn iubirii

Iubire,
Imn închinându-ţi,
din tine ai făcut s-apar.
Tu liniştea o faci să sune,
Tu armele le faci să strige,
Tu umbrelor le spui să tacă...
Pentru Tine,
Nici moarte, nici durere nu există,
Pentru Tine
despărţirea o faci să fie tristă...
De ce nu vrei să pleci?
De ce nu vrei să stai?

Petale scuturate

Ascult tăcere ce îţi cântă visul
pe ţărmul mării, ruginit:
Apus de toamnă, infinit.
Petale moi, de tine scuturate,
se veştejesc şi mor în nepăsarea ta.
Te aud şi-acum: ecou la nesfârşit...
Pustiu e în deşertul meu din suflet,
Şi dunele gingaşe, încet, au împietrit...
Ascult tăcerea ce îţi cântă visul
pe ţărmul mării, ruginit:
apus sunt eu, pe veci, în mine,
apus e soarele-n nimic.

Singurătate

Abisul pustiit de visuri
se umple-ncet de liniştea uitării...
Şi valuri albe se aştern
pe mare împietrită...
Chemare n-am, şi singur sunt.
Îţi strig iubirea?
Sunt singur pe pământ.

Nisip si timp

2010-09-11T21:04:00.000+03:00

Era un '90 pe final

Mă uit pe o revistă
veche,
aeriană, anonimă;
sunt pagini ce nu îmi spun nimic.
De ce?
E într-un final de toamnă
al unui '90 pe final.
O lume-n fierbere, atunci:
la orizont se prevedeau ei,
corbii,
ce-or suge sânge din cadavre
înşiruite pe un nisip arzând-
dar ce poţi înţelege
în inocenţa a trei ani?
Viaţă... moarte...
sunt aceleaşi şi alt joc.
Mă uit pe o revistă
şi sunt pagini
ce-mi amintesc prea multe.

Ziua a şasea

Când Michelangelo crea
pe trupul
neistovit
dungi albe de lumină,
Dumnezeu, încă,
ţinea în mâini
de lut, capul.
Când îngerii căzut-au
pe frunte semnul aşeza.
Şi viaţă- a prins
pe trupul istovit
când Michelangelo
crea lumina.

Viziune

Prezente trupuri fi-vor iară
Pămînt pămîntului din viermi;
Vor aminti-o-n fiecare seară,
Vii duhuri- porţile spre larg Infern.

Cânta-vor aripi lungi de fiară
Apocalips vestind luminii,
Veni-vor demoni de o frumuseţe rară,
Scuturase-vor măslinii.

Despărţire

Şi lacrimi calde cad încet
pe-ntinderea pustie. Răsarit
din valuri moi, catifelate,
îşi va începe veşnicul apus
un zeu căzut...

Şi nu apari...

Vremelnic vis neîmplinit
născut dintr-o durere moartă!
Sunt singur, şi voi fi murit...
Iubirea? Valurile-o poartă...

Noi

E vară...
E-un cer de-azur cu albe creste...
Berbeci de spumă ce se sparg
pe mare liniştită,
şi şoapte dulci foşnite
de viaţă împietrită.

E cald...
E cald şi bine, iubito,
mi-e bine lângă tine.
Sunt tânăr... cifre-amăgitoare
ajuns-au în alt cânt...
dar tu deştepţi adultul nenăscut
în mine ce se zbate;
oh, ştiu, te înţeleg: nu sunt serios.
Voi fi...
Şi-oi aminti aproape-un veac
de-un cer de-azur cu albe creste...

Cînt muribund

Trecutul se retrage.
Rămâne lupta pe care tu,
eu,
alţii,
o duc cu disperarea vieţii.
Aici, întrebările sunt inutile.
Oricum, răspunsuri nu există.
Aici, răspunsurile sunt inutile.
Styxul îşi înghite prada
avid spre alte vieţi,
iar Charon
nu îşi mai ia tributul.
Rămâne lupta pe care tu,
eu,
alţii,
oricum am pierdut-o.

Timp uitat

O oră.
Monoton arzînd se scurge clipa
(aud cum corbii strigă-n turn)
tot tresărind, îţi termini lupta
Şi-ti sfâşii strigătul nebun

Aştepţi un ceas ce nu mai vine
(ofrande vieţii incă pun)
Nu crede, nu uita, nu plânge,
Îţi sfâşii strigătul nebun.

Visezi corăbii de pe Nil
(la poarta morţii încă sun)
Nu tulbura clipe ce vin:
Îţi uită strigătul nebun.

Sărut

Tresari în umbra ivorie a şoaptei
pe care tu,
sau eu,
o aşteptăm.
Să-mi spui, iubit-o:
unde sunt?
când valuri moi sărută clipa
pe care tu,
şi eu,
am împlinit-o.
Să-mi spui, iubito,
tu !
iar eu, în gând voi spune:
noi...

Balada viselor ce pier

În cercuri ample aripi bat
şi scutură petale
de-un sângeriu aparte
pe puritatea unui pat.

În timp, va înflori cortina,
şi va încremeni un veac...
Să nu spui nu: tu pieri, eu tac,
Şi în întuneric voi acoperi
lumina.

Nimfa

Pe alabastrul mâinilor
va străluci eternul,
şi un Univers de doruri
aşteptă alt surâs
pe care
tu îl dăruieşti august.
Surâsul cast al unei nimfe
născute în puritatea unui templu,
pe care, odată,
îl voi sfărâma,
şi-n seri târzii
de mine vei uita.

Elegie

Pe când Da Vinci exprima geniul
pe colile scrise devreme,
pe când Michelangelo
crea Omul,
pe când Picasso
spulbera forma
iar Dali
sfărâma culoarea,
mureau muzele
înecate de uitarea pe care el-
OMUL, şi-a propus s-o uite...

... şi zidurile Parthenonului
deveneau „pulberea prin care
forma trece” ,
iar geniul rămânea în colile
scrise de vreme.

Pustietate

Privi-voi singur marea-nsângerată
De lungul drum al unui vechi apus,
Cu fulgerări de aripi, ce în trecut mi-au spus:
„Privi-vei singur marea-nsângerată!”

Din zeci de glasuri, doar unul singur strigă,
Chemând pămîntul din om, în alt pămînt, Pe care duhu-mi îl va scurma plângând,
Cînd zeci de glasuri strigă-acelaşi singur cânt.

Sonet spre lauda luminii

Rezumă existenţa,
la acelaşi unic cuvânt,
apoi întreabă-te
de mai există altul
ce poate să îl şteargă.

Un testament al unei vieţi trăite
pe dune-aduse de simun,
îl las eu scris
pe-un val ce se va pierde
prin alte infinite valuri
stârnite de aceeaşi furtună
în care tu, eu, alţii,
credem.

Încearcă să nu naufragiezi
căci nu vei găsi nici o insulă
în care să te ascunzi
de nisip.
Ce mai contează?
Eşti firul deja purtat.

Gravură
( după „ Cavalerii Apocalipsei” de A. D.)

Vedeam în nori ce îşi purtau furtuna,
Urlând, inele de-un sclipitor diamant,
Se sfărâma de maluri, însângerată, spuma,
Agonizând pe valuri aduse de brizant.

Coloşi se prăbuşeau, gemând, în mare,
Se scufunda pămîntul în negre guri de iad,
Se auzea un vultur ţipând în depărtare,
Prin urlete de tunet, străfulgerări de jad...

Şi-n ceasul ultim al unei ultimi seri,
În care morţii-nvie prin sânge supt din morţi,
Îi vezi, cu duhuri, prin sfărâmate porţi,
Din zări veninid, cu spaimă, cei patru cavaleri...

Poezia

Cuvinte blânde puse
Pe-altarul unui zeu sonet,
Iubiri trecute- umbre
pe strunele unui cvartet,
Atemporale scene
într-un acord violent,
Contopite pierderi
într-un ritm ardent,
Culori şi forme, vise,
în maiestuos concert,
Evolutive forme
în rame de portret-
fermecătoare muze
pe-altarul unui zeu... poet.

Sigmund

Cad lanţuri vechi, de ani uitate,
Şi-s sfărâmate noi bariere:
Prieten bun, mereu, el, somnul,
Idei tot naşte- iar din idei
se naşte OMUL...

Oda anilor

Şi ruinele plâng.

Au fost ani
când greci
sau romani,
din iubire înţeleaptă
o lume creau-
piatră cu piatră...

Bătrân satir!
Din ochi-ţi mari-
cândva senini-
o umbră-a mai rămas:
Destin.
Tăcere-oriunde, pas cu pas,
acolo unde pajuri
trăiau prin al tău glas

Şi temple cad-
piatră cu piatră-
lăsând în urmă-o lume.
Moartă.

Nopţi de vară

E ora-n care duhuri bat
în candelabre-aprinse:
e-un ceas ce nu l-am numărat,
e miezul unei nopţi încinse.

Zadarnic şi cumplit mă zbat
în zarea cu nisipuri stinse,
căci ceasul nu l-am numărat,
iar jocul orelor mă prinse.

Pe Nil, corăbiile-au stat,
şi ancorate-s de un val:
e ceasul cel nenumărat,
şi rupte-s funiile la mal.

De cer se sfarmă pescăruşii...
... şi albul se închide-n mat:
Zeiţele îşi plâng supuşii,
şi timpul cel nemăsurat.

Trecut

Priveşte-n jur.
Totul e moarte- extaz
Al umbrelor. Şi noi...
Lăsăm pe prăfuitul drum
dogoritor arzând în dune nemişcate
de noi...
de ani...
Doar urme moarte a ceea ce
au fost
Doi oameni.
Şi iubirea.

Amurg

E ceas de toamnă-n asfinţit.
E clipa-n care duhuri neîmpăcate
se nasc din stinsa lor cenuşă.
Sunt phoenicşi vechi, aprinşi de cer
în gheaţa veşnicei mândrii.
E vremea-n care demonii de lut
sunt sfărâmaţi în templele păgâne,
pierind în haos infinit, uitaţi.
E clipa-n care Lucifer căzut-a,
şi-n care lutul vânăt prins-a viaţă,
primind Duh Sfânt- înţelepciune.
E vremea-n care nevinovata Evă
făcut-a omul să devină om.
E ceas de toamnă-n asfinţit.
E clipa-n care tu m-ai părăsit...

Singurătate

Ironic zâmbea o clipă
căreia
i-am smuls aripile.
În ele am ridicat eternul
şi am năruit trecutul
în care
erai tu...

... şi umbra-mi
mă priveşte mirată:
„Eram două!”

Amintire

Crezând că sunt
am înşelat uitarea.
Dintr-un ungher al minţii
sfâşiam pânza,
udată de rouă,
a unui păianjen stingher:
în dimineaţa unei veri a vieţii
te răsfrângeai plecând.

Primul zbor

Icar şi-a înălţat
aripile arse
şi strigătul său atinge
trupul zeilor.
Din lut şi ceară
îndrumă chipul
în vis urmat
spre spaţiul libertăţii.
În apă, sângele său
şi-a ridicat glasul
strigând un timp
în care omul creşte.
Nu-i luaţi aripile,
Icarul novei visul
urmărindu-i.

De oriunde...

Aştepţi, în pacea înserării
ce vine prea târziu,
pe ea- pe noi,
în contopirea de-amintiri...

S-a stins, când tu iubeai,
şi tu, iubind, te stingi.

Adio , lumină a dimineţii,
grifonii pleacă spre întuneric...

Adu-ti aminte

2010-06-20T16:45:00.000+03:00

adu-ti aminte de numele meu,
atunci cand timpul se va scurge
incet, lin, sumbru,
fir cu fir in clepsidra ravasita
de vantul unei seri

adu-ti aminte de-un amurg albastru
in care am scaldat lumini din umbre
in care am scris cu ochii
pe ape-sangerii
cuvintele nespuse

adu-ti aminte si zambeste-
eu nu voi fi aici cand vei ascunde
aceasta pagina pe buzele tale
nu voi mai fi aici sa simt
obrajii tai umezi-

ma vei gasi intr-un amurg albastru,
pe ape sangerii si
in cuvintele nespuse.

Seth

2010-03-12T09:12:00.002+02:00

Ziua a şasea

Când Michelangelo creea
pe trupul
neistovit
dungi albe de lumină,
Dumnezeu, încă,
ţinea în mâini
de lut, capul.
Când îngerii căzut-au
pe frunte semnul aşeza.
Şi viaţă- a prins
pe trupul istovit
când Michelangelo
creea lumina.

Viziune

Prezente trupuri fi-vor iară
Pămînt pămîntului din viermi;
Vor aminti-o-n fiecare seară,
Vii duhuri- porţile spre larg Infern.

Cânta-vor aripi lungi de fiară
Apocalips vestind luminii,
Veni-vor demoni de o frumuseţe rară,
Scuturase-vor măslinii.

Despărţire

Şi lacrimi calde cad încet
pe-ntinderea pustie. Răsarit
din valuri moi, catifelate,
îşi va începe veşnicul apus
un zeu căzut...

Şi nu apari...

Vremelnic vis neîmplinit
născut dintr-o durere moartă!
Sunt singur, şi voi fi murit...
Iubirea? Valurile-o poartă...

Noi

E vară...
E-un cer de-azur cu albe creste...
Berbeci de spumă ce se sparg
pe mare liniştită,
şi şoapte dulci foşnite
de viaţă împietrită.

E cald...
E cald şi bine, iubito,
mi-e bine lângă tine.
Sunt tânăr... cifre-amăgitoare
ajuns-au în alt cânt...
dar tu deştepţi adultul nenăscut
în mine ce se zbate;
oh, ştiu, te înţeleg: nu sunt serios.
Voi fi...
Şi-oi aminti aproape-un veac
de-un cer de-azur cu albe creste...

Cînt muribund

Trecutul se retrage.
Rămâne lupta pe care tu,
eu,
alţii,
o duc cu disperarea vieţii.
Aici, întrebările sunt inutile.
Oricum, răspunsuri nu există.
Aici, răspunsurile sunt inutile.
Styxul îşi înghite prada
avid spre alte vieţi,
iar Charon
nu îşi mai ia tributul.
Rămâne lupta pe care tu,
eu,
alţii,
oricum am pierdut-o.

Timp uitat

O oră.
Monoton arzînd se scurge clipa
(aud cum corbii strigă-n turn)
tot tresărind, îţi termini lupta
Şi-ti sfâşii strigătul nebun

Aştepţi un ceas ce nu mai vine
(ofrande vieţii incă pun)
Nu crede, nu uita, nu plânge,
Îţi sfâşii strigătul nebun.

Visezi corăbii de pe Nil
(la poarta morţii încă sun)
Nu tulbura clipe ce vin:
Îţi uită strigătul nebun.

***

2010-03-03T09:03:00.000+02:00

Balada marinarului
înlănţuit

Domesticit în gânduri
vegetez
rumegând sălbăticia
ascunsă în mine.
M-am îndrăgostit de-o goeletă
ce-mi sfâşie inima
cu braţele catargelor ei.
E o tortură căreia
nu îi rezişti,
şi te îneci în marea
în care
nu pluteşti.
„Dormea bătrânul
şi visa....” zei.

Mormântul unui pustnic

Au înflorit mugurii,
maestre
şi dialogul tău
cu Dumnezeu
continuă.

Acum, degetele pământului
sfâşie înfometate
hrana pe care,
cu milostivenie,
le-ai dat-o,
Maestre.

Cyprul

Sub chiparoşi ne-ascundem.
Îţi voi fura o sărutare
în mireasma unor nopţi târzii.
Aici, flori de migdal
adie blând pe părul tău,
iar marea
în smaraldul ei,
va oglindi povara fericirii
în care amândoi ne-om pierde.

Doi călători

Ne vom opri apoi
la vechiul han.
O uşă,
va scârţâi în treacăt,
iar pasul ni-l vom pune
pe pragul ros de vreme,
tocit de alte urme
pe care tu, şi eu,
le-am mai lăsat
în drumul nostru
către noi.

Pastel

Pluteau domol corăbiile pe Nil,
se întorceau din zare corbii,
Şi auzind cetăţile murind,
se dezlegau din lanţuri, robii.

Nu se mai scaldă degetele-n tină,
în a-şi deschide ochii, orbii,
şi în amurg se vede-acum,
cum se întorc din zare corbii.

Se sfărâmau în pietre, piramide,
curmând etern povestea vorbii,
Şi-n fulgerări de sânge simţi
cum s-au întors, din zare, corbii.

Faun

Profetul pleacă fruntea
pe care anii au săpat
făgaşuri albe de-amintiri...
În aer mlădieri de nimfe
îi poartă visul putrezit,
privind în ochii lui de-azur
alt joc, sălbatic, pur.
Pan... pan... pan...
Şi zeul pleacă fruntea
murind strigat de zei .

Galaxie

Ecoul nu se-aude
şi vidul e-n lumină:
e nemărginirea sacră,
e liniştea divină...

Robită-n albul purităţii,
eşti necreată din cuvânt:
necunoscute margini
aşteaptă alt Pămînt.

Lactee... Lactee...
e un ecou ce nu se-aude,
căci vie e lumina
ce o redai... de unde?

Amintire (10. 06. 2005)

Am transcris un epitaf.
Mi-am lăsat în urmă semnul
Înecat de timp şi praf-
fi-voi caria din lemnul
putrezit într-un mormânt:
Lumea fost-a o povară,
Am fost ultimul ei cânt.

Zeon

Apus. Apus de voci
în care
rămâi. Şi totul
e uitare.

Un timp. Un timp
distrus
în care
rămâi. Şi totul
e uitare.

Şi vii. Tu vii acum în pacea
apusului pe care
un timp distrus
îl şterge...

Şi totul e iertare.

Apus

Şi toate-or fi priviri murind de-acum.
Atracţii năucite-n crud tango
al formelor spaţiale.

... lungi şiruri mângâia-vor strune
Gigantic harfe răscolind:
E sacra contopire, apa
ascunselor cărări.

Iubirea

Mormânt al tinereţii, fiară!
Jar răscolind în unde limpezi...
Priviri demonic căuta-vor spaţiul
Măsurilor trecute,
Şi ape tulbura-vor iară...
Mormânt al tinereţii?
Fiară?...

Catren

( Morminte )

Italic sânge, trup de dac:
Istoric spaţiu-mpreunară...
Sunt oase-albite care zac:
Acum şi doina le-o luară...

Catren

( Epilog )

Şi au crezut cu toţii în nebunia lor.
Cei mulţi pe veşnicie, în mândrie mor!
Ei n-au ştiut că cei ce cad,
Nu şi-au ţinut mintea în iad!


Nehotărâre

Începutul e întotdeauna greu.
Rămâne întrebarea: de ce?
   E greu în a crea ideea
   scăldându-te în apele aeriene
dintr-un ocean pacific,
oscilând cu gândul
în pandativ închis:
„ a fi sau a nu...” începe?
De ce
rămâne întrebarea?

Ziua a cincea

Nu am ştiut
când înotam în oceanul
atemporal
ce-nseamnă iubirea:
explozie de viaţă, de cânt,
în inocenţa unui timp
pierdut,
când pur era Pământul
şi omul nu era
decât pământ.
Răsunet al tăcerii
în imnul unui sfânt,
o linişte deplină
în Dumnezeescul gând,
când pur era pământul
şi trupu-şi căuta pământ.

* * *

2010-02-13T15:16:00.000+02:00

Glossă

Neaşteptat tindeai
spre infinit,
Născând forme,
uitată de timp.

Amurgul pur
crea lumina
spre care
neaşteptat tindeai.

Aici, Timpul,
murind,
uita plecarea
spre infinit.

Şi aşteptam
iubirea,
în care speram,
născând forme...

Prea târziu...
Nevrând,
eliberam raţiunea
uitată de timp.

Uitată de timp,
născând forme,
spre infinit
neaşteptat tindeai.

Despărţire

În marmură, simetric, s-a destrămat
iubirea.
Prin tine, o parte am pierdut,
iar eu, din ce-a rămas,
Am mai clădit un templu:
pe friză-am dăltuit
Cuvîntul
iar în coloane-am întruchipat
Uitarea.
E-a şaptea zi,
geneza
agonic începând.

Căderea Îngerului

Mureau agonic vise, în sângeriul serii,
pătând cu sânge-albastrul nepătat al mării,-
Şi nori treceau prin drumul netrecut al zării...
Mureau agonic vise, în sângeriul serii...

Din şiruri lungi de ani- doar umbre.
Rămas-am fiinţa gheţii din pustiu,
În mine sfărâmat-am tot ce-i viu!
Şi am căzut crezând... dar unde?
Din şiruri lungi de ani- doar umbre...

Navigatie

2010-01-25T01:10:00.002+02:00

in cupa plina de venin,
imi oglindesc de zile chipul-
cu fiecare ceas de chin,
o caramida o astern pe zidul

ridicat din dune de nisip
ce-s scrise ceas din ceas,
cu pagini rupte din al tau destin-

corabii isi ineaca panzele-n apus,
in golfuri de senin cuprinse;
grifonii se agata de catarg
si isi inchina somnul, zeilor cazuti-

am contemplat de-atatea ori acel apus,
si l-am pastrat cu mine, adanc, in suflet-
un pelegrin strain de sentimente si de lacrimi,
secat de amintiri ce nu s-au stins-

si ma intorc pe marea ce-am iubit-o in ochii tai,
cand stele se-oglindeau in valuri:
ramai, mereu,in noapte, astrul ce ma-ndruma
spre liniile trasate de destin-

ramai momentul meu de bucurie,
intre atatea porturi cuprinse de venin.

Sfarsit de poveste

2010-01-22T23:23:00.000+02:00

Litera langa litera,
spatiu langa spatiu,
negrul asterne imagini
pe albul simplu,
primordial.

seara de seara,
cuvant langa cuvant,
s-a nascut povestea,
ce-am scris-o recitand
din chipul tau-

copil cu ochii mari
si tristi-

copil cu suflet alb
inca nescris-

cuvant langa cuvant,
ochii au alungat tristetea
visand eroi si nopti arabe-

ai auzit havuzul clipocind,
si rozele cantand sub glasul marii-
palate din topaz zarit-ai
in orizonturi de desert-

copil ma simt si eu acum,
cand scriu,
litera langa litera,
spatiu langa spatiu,
sfarsitul de poveste.

* * *

2010-01-06T21:28:00.000+02:00

Ma voi lasa cuprins de febra
ce imi strabate mintea-
sub mine, abisul
isi deschide negrele porti-
ma prind de o margine a lui,
si rad in acelasi timp
de imaginea unei caderi.

Si nu doare-
as fi vrut asta, dar chiar nu doare;
continui, cu mana libera sa rup
bucati din marginea abisului;
poate voi reusi sa cad fara sa realizez
cand se va intampla-
voi lasa sa decida destinul asta
ajutat de mainile mele
si de instinctele mele muribunde-
acelasi destin pe care ironia
il face sa il construim
cu aceleasi unelte primitive-
mainile noastre.

Curand, nu va mai fi un mal-
si caderea imi va parea atat de calda...

* * *

2010-01-06T21:18:00.000+02:00

Nu va fi nici un cuvant

spus, fara a fi numit

si fara a rani;

notele unui instrument

pot rani,

sau pot vindeca

la fel de usor.

Deseori, se intampla

ca pianului

sa ii fie rupte clapele

si-atunci sunetele

vor muri inainte de a se naste-

inainte de a naste cuvinte,

emotii,

pasiuni,

viata...

Si-atunci, te-ndrepti spre drumuri

pline de nisipuri ce ascund,

sub ele, dune de cuvinte si sunete

nenascute.

Incerci sa le strabati,

smulgand din desert

fragmente de viata-

pasiuni ce au ramas

sub stanca in care te-ai transformat.

Nu va fi nici un cuvant,

nu va fi nici un titlu,

ci doar un semn lasat

pe urmele din gandul tau.

Pulbere de stele

2009-12-26T15:53:00.000+02:00

Un drum deschis e drumul
pe care pasii, urmele lor,
nu se pierd,
nu se ascund sub intelesul
cuvintelor ce au fost spuse
pe drumul deschis.

Un cuvant simplu
e mult mai greu de rostit,
decat un cuvant fara sens;
si sensul se pierde in mitul
creeat de cuvant.

Candva, aici, printre oameni,
erau si cele ce acum le privim
noapte de noapte,
cum stralucesc pe cer, si ne indruma
gandul, si visele,
prin cai ascunse
spre realitate,
spre a le indeplini.

Sunt stele ce, candva,
au fost ca noi,
dar nu printre noi,
au fost lumina in intunericul
lumii noastre,
si noi le-am venerat,
le-am inchinat temple,
le-am iubit,
si ne-au iubit...

Dar nisipul niciodata
nu isi opreste drumul
din clepsidra dunelor
scrise de timp.

Uitaram lumina,
si ele s-au indepartat de noi.

Candva, o stea a cazut,
si omul a iubit-o,
dar timpul a curs,
si omul caruia isi darui inima
o urma dincolo, sus,
pe cerul noptii,
devenind doua.

Si, stralucind,
spuneau un adevar:
nici o stea nu poate straluci
pe deplin
cu inima franta.

Uita tot ce inseamna timp,
lasa in urma ta intuneric,
si durere,
si priveste spre cer,
in fiecare noapte-
gandeste la ce iti spun acum,
tu, cel ce calatoresti visand,
si visezi alte si alte drumuri deschise-

nici o stea nu va straluci
cu inima franta,
nici o stea nu iti va arata drumul,
cu inima franta.

Templul

2009-12-26T11:35:00.000+02:00

Pe dune de nisip sta scris
numele ce l-am purtat
in inima atat timp,
fara sa stiu,
fara sa cred,
ca numele
se va ancora de timp,
si vor deveni una.

Fara sa stiu,
vor creste radacini adanci
ce vor sapa in fiecare
bataie a inimii
cuvinte si versuri,
imagini si sunete,
timpuri in noi Universuri,
simple, dar pline de lumina
si spatii nedescoperite inca.

Fara sa cred,
voi cuprinde in bratele mele
cat pot de mult din Universurile
creeate de mine,
si ofranda ti le voi aduce-
paganul obicei, cuprins de uitare,
pentru zeitele nemuritoare
va renaste,
odata cu tine.

Vei fi acolo,
fara sa cred, fara sa stiu.

Dincolo de zid

2009-12-26T02:24:00.002+02:00

Privesc spre viitor
cu aceeasi incredere
ca dincolo de zidul
de care ma tem sa ma apropii
e altceva- ceva ce va schimba
omul neschimbat din mine.

E un drum dincolo de zid
ce duce spre o lumina
cazuta din Univers
ce asteapta sa isi intregeasca
inima,
sa fie din nou acolo sus,
si eu in privirea ei-
e un drum dincolo de zid...

O voi gasi acolo,
langa pamantul nou nascut,
sfaramat de miracolul ei,
si urmele-i vor danui,
peste timp,
peste mine,
langa pamantul nou nascut-
o voi gasi acolo...

Si cand timpul meu va veni,
uita tot ce am facut,
uita orice rau, si lasa doar
ce a ramas:
tu, eu, frumosul din noi,
si lumina ce mi-ai daruit-o
spre a fi gasit- de tine.

Tu, eu, lumina din noi.

Drumuri noi

2009-09-01T18:42:00.005+03:00

Am inceput sa cred
in fiecare spatiu
lasat de lumina,
spre a fi nedescoperit.
Lasat voi fi
spre a cauta misterul,
din fiecare privire,
zgomot de apa,
si spatii infinite!

Si nu pot visa...
Si nu iti pot trimite cuvinte-
tie-

imagine a celor mai frumoase
drumuri nedescoperite inca!

Deschide-ti inima si vei trezi
fiecare farama de viata din mine;
deschide-ti buzele,
si voi sorbi fiecare cuvant al tau,
imbatat de misterul
unor zori,
unor zari,
neatinse de nimeni.

Si voi umple spatiile goale,
cu zile pline de lumina!

Tot ceea ce sunt,
iti apartine;
Nu-mi cere mai mult-
se prea poate sa te ascult!

Si nu pot visa...
Nu pot trimite cuvinte dincolo
de departarea in care
te duci....

P.S.- http://www.youtube.com/watch?v=bXBArAO0kFQ