NorDeDor

Eveniment Cultural - Sibiu 21 februarie 2014 - Cu Trupa Arhaic

2014-03-09T11:43:00.000+02:00

În 21 februarie, sub patronajul Parohiei Ortodoxe Sfântul Ilie 2 Sibiu și cu concursul Grupului NorDeDor, a avut loc Evenimentul Cultural extraordinar, încheiat cu Recitalul de excepție al trupei Arhaic, ”Zeii în opinci” !

Pe parcursul evenimentului, în fața publicului de mare calitate s-au aflat Corul Parohiei Ortodoxe Sfântul Ilie 2 condus de doamna Ileana Prie, doamna profesor Mihaela Petian, care a prezentat recenzia volumului ”Acolo unde-s liberi Inorogii” al poetului călănean Ioan Gelu Crișan și invitații Trupei Arhaic, poetul Doru Dăncuș și profesor Dan Ovidiu Ilcuș. Artistul fotograf Dan ȘuȘa a prezentat o video-expoziție de fotografii.

Sponsorii evenimentului au fost S.C. Nicola Speditione și Restaurantul ACASĂ Sibiu.

Foto: Dan Șușa și NorDeDor

MAI MULTE IMAGINI AICI

INVITATIE

2014-01-28T09:06:00.003+02:00

Moș Crăciun e în fiecare ...

2012-12-25T13:56:00.004+02:00

După ce a străbătut mii de kilometri într-o singură noapte, Moş Crăciun a reuşit să ajungă la copiii din întreaga lume. Copiii mici sau mari, sau copiii din sufletele noastre. Cu sacul plin de cadouri în spinare, Moşul a vizitat fiecare casă, dar numai după ce a verificat cu atenţie lista tuturor copiilor cuminţi. Şi a fost o listă foarte lungă. Moșul vine de departe, de la Polul Nord, din ţinuturi de zăpadă şi de gheaţă vesnica. Este o ţară albă, curată şi frumoasă, ca sufletele de copii. Acolo se zice că se află un arbore uriaş, lângă steaua polară, unde se întâlneşte cerul cu pământul.

CITIȚI CONTINUAREA AICI !!!

De zăpadă

2012-12-17T07:26:00.000+02:00

Semirealitatea a trecut pe-aici

2012-12-15T02:32:00.000+02:00

În decorul și atmosfera primitoare, boemă, caldă și destinsă a barului ”LaPub” din orașul Călan, unul dintre locurile preferate ale urmașilor legendarelor generații în blugi, foarte aproape de privirile uimite ale celor care nu au reușit până în prezent să vadă așa ceva în micul orășel, artistul plastic Gilbert Platinca expune până în 28 decembrie 2012, sub titlul ”Șoapte din natură”, câteva dintre picturile sale, lucrări de suflet, ferestre deschise spre natură și spre eu-ul său interior.

Gilbert Platinca s-a născut în Călan, în 15 ianuarie 1977, formându-se ca artist la Facultatea de Arte Plastice din Timișoara, absolvită în anul 2005.

De atunci activează ca profesor de Educație Plastică la mai multe unități de învățământ din județul Hunedoara: Școala Generală ”Andrei Șaguna” din Deva, Liceul Teoretic ”Mihai Eminescu” din Petroșani și în prezent la Colegiul Național "Aurel Vlaicu" Orăștie.

CITIȚI CONTINUAREA AICI

Da, chiar ne vor lua totul ...

2012-11-28T20:38:00.002+02:00

Anul trecut, aproape pe vremea asta, scârbit și umilit de imaginea terfelită a clericilor ortodocși, scriam cu speranță și obidă despre preotul, dar mai ales despre omul Arsenie Boca.

Cel pe care prea mulți români se fac că îl respectă, iar și mai mulți îl ignoră. Anul acesta se împlinesc 23 de ani de la moartea Sfântului Ardealului... prețuit de oameni și ignorat de Biserică. Un om a cărui sfințenie, și-a cărui calitate și puritate sufletească nu pot fi puse la îndoială de nici un român demn, este din nou, prin necanonizarea Sa, ignorat de PreaÎngânfații mari prelați ai Bisericii Ortodoxe Române...

Pentru că odată cu trecerea anilor, pildele sale de viață și înțelepciune devin tot mai actuale, vă invit să recitiți cele scrise anul trecut ...

CITEȘTE CONTINUAREA AICI !!!

Când Dumnezeu se joacă cu soarta, își naște îngeri ...

2012-11-27T23:59:00.000+02:00

Credeam că Dumnezeu nu joacă zaruri cu soarta noastră. Credeam că nu ne smulge sufletele, pentru a ușura conștiintele noastre vinovate și pentru a ne liniști durerile unor asemenea pierderi.

Pentru că ar trebui să știe cât de greu este să pierzi un copil.

Pentru că El și-a pierdut Singurul Fiu.

Dar Dumnezeu poate fi câteodată nedrept și egoist. Iar sufletele noastre smulse din durere de joaca Lui cu soarta se supără până dincolo de Lumină... De ce lasă El nedreptatea să se hrănească cu puritate?

CITIȚI CONTINUAREA AICI

Fecioara de Fier pe Scaunul Spaniol

2012-11-22T17:03:00.001+02:00

O expoziție itinerantă a instrumentelor de tortură din anii evului mediu a îngrozit românii în ultimele luni. Pe majoritatea. Pe alții i-a decepționat poate faptul că nu au posibilitatea de a face niște teste cu ”utilajele”, pe unii dintre ”amicii” lor sau pe mulți dintre politicienii dâmbovițeni și nu numai. Nu vă pară rău dacă ați ratat expoziția la Hunedoara la Castel. Gândindu-mă la binele prietenilor mei am adunat câte ceva despre subiect ... Citiți fără teamă, dragilor, poate nu o să visați urât...

CITIȚI CONTINUAREA AICI.

De Bolivia Con Amor - Partea 2.

2012-11-14T09:16:00.001+02:00

Ziua care a urmat ne-a purtat pe langa granita cu Chile in vecinatatea Vulcanului Ollagϋe, printre lagune colorate pe suprafata carora flamingo roz isi plimbau eleganta. In zonele cu pereti stancosi am vazut viscachas, animalute sprintare ce seamana mult cu iepurasii. Asteptau turistii sa le dea de mancare si ni s-a spus ca le plac merele. Dar cand le-am aruncat, de curiozitate, un biscuit, a fost foarte apreciat asa incat rapid pachetul meu de biscuiti le-a revenit atat lor, cat si unor soricei minusculi ce se pare ca convietuiau in buna intelegere cu viscachas.

La Arborele de Piatra, o stanca in forma de copac sculpatata de vanturi si ploi, ne-am oprit pentru fotografii. Parea o pictura de Dali, asa cum crestea din pamantul gol si abatut dintr-o parte de o rafala puternica. Gardianul locului, un barbat viguros ce locuia singur intr-o mica casuta de piatra pret de o saptamana pana venea altcineva sa-l inlocuiasca, m-a placut si a inceput sa ma curteze prin vorbe. A inceput siret cu intrebarea daca imi place Bolivia si a trecut imediat la alta, daca imi plac barbatii Boliviei. I-am raspuns, simuland naivitate, ca oamenii Boliviei sunt foarte buni si primitori. Atunci m-a intrebat direct daca mi-ar place sa am un prieten bolivian. I-am raspuns, dezarmant, ca in facultate am avut colegi din America de Sud, unul chiar din Bolivia, care mi-au fost prieteni buni, si din ale caror povestiri am invatat multe lucruri frumoase despre tarile acestui continent. Ca descopar cu surprindere o Bolivie plina de culoare, care din pacate nu este cunoscuta lumii asa cum s-ar cuveni. A devenit deodata serios si a spus: “Sí, mi país es muy hermoso…” (“Da, tara mea este foarte frumoasa…”)

Fotografii AICI

La 4,850 de metri altitudine ne-am invartit prin aburul dens al gheizerelor de la Solar de Mañana. De aici peisajul a devenit desprins parca de pe Marte, doar cerul albastru trada apartenenta la planeta noastra. Am colindat cu mintea catre intinderile reci si nesfarsite ale Patagoniei la care visez de o vreme si mi-am imaginat ca acolo nu e cu mult diferit de aici.

Cuvantul Zilei: condor.

El Condor Pasa

Un condor

Plutea in zbor

Intr-un dans ametitor.

Beat de-azur

Si-ndragostit

Condorul nostru s-a oprit

Pe un nor in cer pitit.

El si-a zis, privind in jos:

"Viata e un vis frumos

De-o traiesti asa cum vrei

Cu iubire si temei.

Sufletul in libertate

Cu o inima ce bate

Este bunul cel mai mare

Daruit la fiecare.

Nu te-opri din calea ta

Fii tu insuti - vei vedea

Fericirea-ti apartine

De-o pastrezi cum se cuvine."

Potosí, 4,090 m altitudine, cel mai inalt oras din lume. In apropiere, muntele Cerro Rico se profileaza tuguiat la orizont. Totul a inceput aici, cand la inceputul secolului XVI in maruntaiele lui s-au gasit zacaminte masive de argint. Mine au fost imediat sapate si o productia prospera a inceput, vase incarcate cu argint luand masiv drumul Spaniei. Pret de cateva secole orasul a cunoscut bunastare si stralucire, zeci de biserici si catedrale au fost construite, numele Potosí fiind sinonim cu bogatia. S-a construit aici Casa de la Moneda, unde pe parcursul a doua secole s-au batut aici monede cu ajutorul unor instalatii complicate, rezultatul unei adevarate arte ingineresti, trimise din Europa si asamblate local. Dar zacamintele de argint ale muntelui Cerro Rico au secatuit iar bogatiile existente ale orasului au fost supte de Spania si tarile Europei. Potosí a decazut in saracie si uitare.

Casa de la Moneda a devenit muzeu, cel mai proeminent al Boliviei. Iar unii spun ca marca de Potosí (literele PTSI suprapuse una peste alta) este originea semnului dolarului ($).

Astazi, orasul numara nu mai mult de 10,000 de suflete. Familii de mineri isi duc aici existenta nevoiasa si isi trimit copiii de la varste fragede in maruntaiele pamantului sa dibuiasca in ele ramasite de argint.

Sucre, capitala constitutionala a Boliviei. Un oras alb, frumos si curat, cu parcuri largi si copaci jacaranda incarcati de flori violet. Mi-a ramas in amintire in special datorita vizitei la un orfelinat, casa a 40 de copii de la nou nascuti pana la varsta de 5 ani. Am fost uimita de curatenia si frumusetea locului. Alaturi de un personal tanar, maicutele Delia si Clementina din Argentina aveau grija de sufletele abandonate ale acelor pui de om. Contactul nostru a fost Nela, o localnica cu un spirit patrunzator si o mare bunatate in ochi. Isi voluntaria timpul sa aiba grija de cele cateva orfelinate din zona, care supravietuiesc numai datorita generozitatii turistilor. Am vrut sa donam bani, insa ea ne-a luat pe toti la piata, sa facem cumparaturi pentru cele necesare: lapte praf, biberoane, scutece, fructe si doua gaini mari proaspete, ca sa manance copilasii supa in ziua aceea. Nu voi uita niciodata spusele unui turist in varsta, care ni s-a alaturat cu generozitate: “Eu vad lucrurile asa: daca plec cu acest dolar acasa, nu voi face nimic cu el. Nu are valoare, nu are importanta. Aici insa, el poate insemna hrana pe o zi a unei persoane.”

Copacabana, localitate pitoreasca pe malul Lacului Titicaca. Lacul are cele mai albastre ape pe care le-am vazut vreodata. Oraselul are o viata a lui, idilica si de pasaj, nu e un loc unde ramai. Treci pe aici si mergi mai departe, spre alte zari. In port, cativa hippies din Argentina lancezesc tolaniti la soare. Au chipuri frumoase sub pletele murdare si neingrijite. Unul dintre ei e chiar din Patagonia. Ma intreb ce cauta aici, ce vant i-a adus. Da, poate chiar vantul i-a purtat in acest colt de lume. Ne spun nepasatori ca vor fi aici si in decembrie, cand valuri ca ei, din toata lumea, vor veni sa participe la celebrarea pe Insula Soarelui a intrarii omenirii intr-un nou ciclu spiritual, marcat de respect pentru Pachamama (Mama Terra), sfirsitul capitalismului si a Coca-Colei.

De pe Cerro Calvario privim un minunat apus de soare. La Observatorio Astronomico Horca del Inca urcam intr-o dupa amiaza sa contemplam de sus orasul. Pastratorul locului e un om jovial, ce ne intampina calare pe magarusul lui, Ambrozio. Trebuie sa ii platim trecerea si drept rasplata ne pozeaza cocotat pe micul animal, cocosat sub povara. Stapanul e guraliv si incepe sa ne spuna cu mandrie ca numele lui (si aici vocea ii devine rasunatoare) este Natalio Alcarón Cintirroca, si ca este “descendente de los Incas”. Se faleste ca e mare artist, sculptor in piatra. Ma invita in casuta lui sa imi arate creatile. Sunt ingeri si cai grosolani din ghips crapat pe alocuri. Ma intreaba daca nu vreau sa cumpar o “sculptura” si ii multumesc spunandu-i ca nu mi-ar incape in bagaj. Ii dau o bancnota de 50 de bolivianos si imi multumeste cu vorbele: “Que dios te lo pague doble.” (Dumnezeu sa te rasplateasca indoit.).

Fotografii AICI

Intr-o zi frumoasa si senina inchiriem un vas cu motor care ne duce pe Isla Del Sol. Pe insula locuiesc cateva sute de familii ce traiesc din pescuit si munca pamantului. Terenul este arid si stancos, ars de un soare puternic si maturat de vanturi fara oprelisti. Sunt multe ruine incase pe insula, datand din secolul XV. Noi strabatem La Ruta Sagrada de la Eternidad del Sol ce-mi pare ca suna atat de frumos…(Drumul Sacru al Vesniciei Soarelui). Drumul e inundat de soare si de o parte si de alta, de albastrul cel mai albastru al apelor lacului. In mica asezare Challa Pampa ne iese in intampinare un barbat in varsta ce ne opreste cu chef de vorba. Ne spune ca il cheama Eusebio Mamane Tetenuane, ca are 80 de ani, ca s-a nascut pe insula si ca nu a parasit-o niciodata. Ca aici va muri. Ca vrea sa ii facem fotografii pe care sa i le trimitem apoi din Canada. Si spunand acestea, isi ridica palaria de pai cu un gest de salut larg. Asa l-am pastrat in cadru, intr-una dintre fotografiile mele.

Cuvantul Zilei: norul.

Norisorul

Pe al cerului covor

Un nor,

Calator,

S-a oprit un pic din zbor.

L-am privit

Si mi-a zambit

C-un suras usor grabit.

"Sunt un nor

Trecator

De-ntrebari

Aducator.

Insa acum eu voi pleca

'Ncetisor spre lumea mea.

Stai aici, ramai cu bine,

Fericirea e in tine.

Sufletul senin sa-ti fie

Ca o dulce poezie".

Si peste toate acestea, amintirea unui prieten de suflet din anii studentiei mele. Venit de departe, avea nostalgia tarii natale si a familiei lasate in urma. Il ascultam fascinata cand imi vorbea de patria lui, cu abur de lacrimi in ochi. Parea atat de departe, de inaccesibila, de pierduta in lume. Eram uimita, caci pe atunci traiam intr-o tara in care patriotismul era vociferat la nivel inalt si impus noua, celor nascuti acolo. Tocmai de aceea n-am simtit niciodata un sentiment atat de profund, atat de viu pentru pamantul natal asa cum era inundat sufletul lui.

O data a plecat in vizita sa-si vada familia si prietenii. S-a intors cateva saptamani mai tarziu si mi-a adus trei carticele, micute cat jumatate de deget. Doua rosii si una albastra, le pastrez si acum in sertarul noptierei mele: “Para El”, “Para Ella” si “Amistad” (“Pentru El”, “Pentru Ea” si “Prietenie”).

Iti amintesti? Mi le-ai daruit cu cuvintele: “De Bolivia con amor.”

Prietene drag, aceasta calatorie iti este dedicata tie.

Camelia Lica

Invenţia care a ucis milioane de oameni - Preluare

2012-11-13T13:22:00.001+02:00

Invenţia despre care BBC scrie că a fost una dintre cele mai periculoase din istoria omenirii a devenit răspândită în lumea întreagă, provocând şi astăzi moartea a milioane de oameni. În ce îl priveşte pe inventator, acesta se numeşte James Buchanan Duke şi este "părintele ţigărilor moderne".

Potrivit unei statistici menţionate de BBC, până în anul 2000, peste un milion de oameni au decedat din cauza dependenţei de tutun.

"Ţigara este cel mai letal artefact din istoria civilizaţiei" noastre, susţine Robert Proctor de la Universitatea Stanford, adăugând că "a ucis aproximativ 100 de milioane de oameni în secolul XX".

O istorie a tutunului a fost scrisă de către Jordan Goodman care afirmă că "James Buchanan Duke - cunoscut şi drept Buck Duke - a fost responsabil pentru fenomenul secolului XX", după cum numeşte ţigara.

Istoria ţigărilor moderne începe în anul 1880, când Duke a intrat în afacerea ţigărilor rulate. Pe lângă crearea produsului, Duke a ajutat şi la distribuirea şi promovarea acestuia.

În 1882, Duke a început să lucreze cu un mecanic care l-a ajutat să pună la punct sistemul de producţie a ţigărilor, iar maşinăria creată de acesta din urmă a revoluţionat industria tutunului.

Invenţia mecanicului s-a dovedit a fi neaşteptat de utilă, astfel încât următoarea problemă de pe lista lui Duke a fost faptul că producea mai mult decât vindea. În acel moment, s-a orientat către strategiile de marketing.

Potrivit BBC, Duke a sponsorizat curse, a oferit gratuit pachete de ţigări la concursurile de frumuseţe şi a publicat reclame în revistele populare ale momentului. Încă din 1889, antreprenorul a investit 800.000 de dolari numai în marketing.

Se pare că invenţia sa nu a fost considerată periculoasă până în 1930, când s-a descoperit o legătură între cancerul pulmonar şi dependenţa de tutun.

Este cunoscut, de altfel, faptul că ţigările erau promovate ca fiind benefice pentru sănătate. Potrivit BBC, apăreau chiar în enciclopediile farmaceutice (până în anul 1906) şi erau prescrise de către medici în cazurile de tuse, răceală sau chiar tuberculoză.

Răspândirea consumului de ţigări a devenit mai puţin o problemă de sănătate, cât una de moralitate.

Între timp, Duke s-a extins, iar în 1902 a creat British American Tobacco. Consumul de tutun este în creştere şi astăzi, chiar dacă a scăzut în anumite părţi ale lumii. Cu toate acestea, cererea de ţigări creşte cu 3,4% în fiecare an, ceea ce face ca, în ansamblu, trendul să fie unul ascendent.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii avertizează că, în cazul în care nu se vor lua măsuri, 100 de milioane de oameni vor muri din cauza bolilor provocate de fumat, în următorii 30 de ani.

Robert Proctor susţine însă că responsabilitatea nu îi aparţine însă numai lui Duke, ci este în egală măsură împărţită de toţi marii producători de astăzi.

Viziunea sa poate părea una exagerată, însă condamnă mai ales promovarea fumatului: "Trebuie să ne dăm seama de faptul că reclamele pot fi cancerigene, împreună cu magazinele care vând ţigări. Şefii companiilor din industria tutunului provoacă şi ei cancer, la fel ca şi artiştii care creează designul pachetelor de ţigări şi a specialiştilor în relaţii publice sau a firmelor de publicitate care se ocupă de astfel de clienţi".

În ce îl priveşte pe Buck Duke, acesta a murit în 1925, fără să se specifice dacă tutunul a fost cel care i-a adus sfârşitul, cauza decesului său fiind necunoscută.

Întrebarea pe care şi-o pun cei de la BBC este: dacă Duke nu ar fi existat, ar mai fi fost consumul de tutun atât de răspândit?

Se pare că "a fost, în egală măsură, erou şi ticălos. Buck Duke este un erou în sensul că a înţeles piaţa, psihologia umană, publicitatea", afirmă Goodman.

Problema este însă că Buck a convins oamenii să fumeze, iar fumatul, după cum punctează Goodman, "a fost problema secolului XX".

În ce priveşte ţara noastră, un studiu GATS (Global Adult Tobacco Survey) din 2011 arată că 26,7% dintre români fumează, iar mai multe de o treime dintre adulţi sunt expuşi la fumul de tutun la locul de muncă.

Aproximativ 39% dintre români au încercat să renunţe la fumat sau plănuiesc să facă asta. Peste 30% dintre fumători nu intenţionează totuşi să renunţe la acest obicei, iar dintre aceştia aproape 40% nu consideră fumatul ca fiind periculos pentru sănătate.

Autor: Iulia Marin , http://www.adevarul.ro

Suedia a rămas fără gunoi și vrea de la România - Preluare

2012-11-11T07:54:00.001+02:00

Suedia, patria reciclarilor, unde un sfert de milion de locuinte sunt alimentate din incinerarea gunoiului, se confrunta cu o dilema unica: tara a ramas fara pretiosul combustibil, noteaza Mnn.com.

Suedia este recunoscuta pentru interesul sau in protejarea mediului inconjurator, folosind mobila economica, panouri solare si reciclarea.

Tara, care numara peste 9,5 milioane de scandinavi, intampina acum o problema mai putin obisnuita: nu mai are gunoi. Desi putine natiuni se pot plange de o astfel de situatie, suedezii au trebuit sa apeleze la vecinii norvegieni pentru un import masiv de deseuri, mai precis 80.000 de tone. Aceasta solutie pe termen scurt este o afacere ce se dovedeste avantajoasa pentru ambele tari. Norvegienii scapa de resturile incomode, in timp ce suedezii le ard ca sa produca electricitate si caldura. Cenusa astfel rezultata este trimisa inapoi in Norvegia si depozitata.

Ostlund sugereaza insa ca ar putea exista parteneri mai potriviti pentru astfel de schimburi.

"Sper sa aducem gunoi din Italia, Romania, Bulgaria sau alte tari baltice, pentru ca stiu ca acolo se depoziteaza in cantitati mari", a declarat Catarina Ostlund, reprezentant in cadrul Agentiei pentru protectia mediului din Suedia. "Aceste tari nu au puse la punct instalatii de incinerare si reciclare, asa ca trebuie oricum sa gaseasca o solutie pentru toate deseurile", a adaugat aceasta.

Suedezii sunt atat de dedicati reciclarii, incat numai 4% din gunoiul produs este depozitat, restul fiind folosit in diferite scopuri. Tara se bazeaza astfel pe deseuri pentru a furniza caldura si electricitate catre sute de mii de locuinte.

Sursa : InCont.ro

Rafting pe ultima sută de metri - Preluare

2012-11-10T13:03:00.003+02:00

Raftingul este un sport aventuros, care iti pune la incercare curajul, viteza de reactie, dar si abilitatile de a lucra in echipa. Daca vrei sa-l incerci anul acesta, trebuie sa te grabesti, caci in curand, din cauza frigului, nu va mai fi posibil.

Dupa cum declara pentru Ziare.com Komaromi Istvan, de la White Water, de obicei raftingul se practica din aprilie pana in octobrie.
Perioada se poate prelungi, atata timp cat nu se scade sub 10 grade. Pana la aceasta temperatura, costumele speciale reusesc sa mentina corpul la un nivel de confort, undeva peste 20 de grade, astfel incat clientii sa nu raceasca sau sa intre in hipotermie.

De asemenea, pentru a fi posibil acest sport, trebuie sa fie destula apa in albia raurilor (sa nu fie seceta), sa nu fie aluviuni, busteni plutitori si alte obiecte care ar putea pune in pericol viata participantilor.

Locatii pentru rafting în România

Raftingul se poate practica pe mai multe rauri din tara. Depinde de debitul apei. Zapada topita din munti aisgura debite corespunzatoare raftingului pe multe rauri ca Cerna, Nera, Aries, Mures, Lapus. Pe Jiu, Crisul Repede si pe Buzau se poate face rafting aproape tot anul. Depinde si de tipul de ambarcatiune folosit. O barca de rafting de 2 persoane poate trece pe ape foarte mici, unde o barca de 8 persoane s-ar impotmoli.

Echipament necesar si costuri

In afara de barca de rafting, fiecare participant are nevoie de pagae (vasla), casca de protectie, vesta de salvare, incaltari de preferat din neopren si costum de neopren. Ghizii mai au la ei si alte echipamente, precum sac de aruncare, briceag, carabiniere, scripeti, trusa de prim ajutor, fluier etc. Acestea sunt folosite in situatii de salvare.

Pretul barcilor de rafting variaza intre 600 si 3.000 de euro, in functie de marimea barcii si calitatea materialului din care e facuta. Costul echipamentul personal este intre 250 si 500 euro.

"Clientii pot veni in imbracaminte de sport sau de munte, dar de fapt primesc de la noi tot echipamentul necesar pentru rafting. Ajunge daca au la ei un costum de baie, pe care sa-l poarte sub neopren", spune Komaromi Istvan.

In functie de gradul de dificultate al raului, o tura de rafting costa intre 25 si 45 euro. Un weekend cu 2 coborari costa 79 euro.

O tura de rafting poate dura intre 1,5 si 5 ore, in functie de distanta parcursa, de debitul si de gradul de dificultate. Majoritatea turelor tin cam 2,5 ore, timp in care se vasleste pe o distanta de 10-15 kilometri.

Exista situatii periculoase?

Mai exista si situatii periculoase. De exemplu, cate o persoana mai poate sa cada din barca. Tocmai de aceea trebuie sa se foloseasca echipamente speciale de rafting. Casca le protejeaza oamenilor capul de lovituri. Neoprenul ii protejeaza de socul termic si de lovituri, daca dau de pietre, iar vesta de salvare ii tine la suprafata si totodata le protejeaza coloana vertebrala.

La fel de importante sunt si incaltarile bune, care le protejeaza picioarele si au o aderenta foarte buna pe pietre ude. Ghizii sunt instruiti sa-i aduca in siguranta in cel mai scurt timp posibil.

"Pana in momentul de fata nu am avut accidente majore, persoanele care au cazut din barca s-au ales maxim cu vanatai. Trebuie stiut, insa, ca majoritatea accidentelor se intampla pe mal, si nu pe apa. Persoanele pot aluneca si se lovesc in timp ce asteapta sa se urce in barca sau cand deja s-a terminat tura. Ghizii de rafting pregatiti si cu experinta pot preveni in mare accidentele", explica reprezentantul White Water.

Ce persoane nu au voie sa faca rafting

In primul rand, nu exista restrictie pentru oamenii care nu stiu sa inoate. Pot si acestia sa experimenteze raftingul, dar pe rauri de dificultate usoara si numai cu acceptul ghidului.

"Limita de varsta depinde de dificultate raului si de conditiile meteo. Noi am avut si copii de 7 ani la rafting pe rauri usoare cum ar fi Muresul. Cel mai in varsta avea 65 ani", adauga specialistul.

Este indicat, insa, ca persoanele sa stie sa inoate si sa aiba o conditie fizica normala.

Ce fel de persoane vin la rafting

Majoritatea persoanelor care se incumeta sa intre in aceasta aventura au intre 25 si 40 de ani, in egala masura barbati si femei, din clase medii si mai sus de atat.

Ce pregatiri exista inainte de sedinta

Inainte de fiecare tura, se tine un instructaj de pregatire. Clientii invata cum sa vasleasca, cum sa stea in barca, cum sa reactioneze la comenzile ghidului si ce sa faca si cum sa se protejeze in situatii de urgenta, cum ar fi o rasturnare sau cadere in apa.

Senzatia personala data de rafting

Komaromi Istvan spune ca "un client ar putea raspunde cel mai bine. Eu personal ma simt foarte bine in fiacare tura. In afara de adrenalina pe care mi-o da, raftingul ma ajuta sa uit de grijile vietii de zi cu zi si imi ofera si satisfactie, daca reusim sa vaslim o linie buna pe un sector de rau dificil, sau cand vad pe fata clientilor ca si ei sunt exaltati dupa tura de rafting".

Preluat de pe : ziare.com

De Bolivia Con Amor - partea 1.

2012-11-09T09:17:00.000+02:00

Astăzi deschidem pentru voi cutiuța cu surprize.

Și începem sper, o frumoasă colaborare.

Curioși?

Știam eu...

Camelia Lica, îndrăznesc să spun - noua noastră prietenă - ai cărei ochi au văzut lumi la care alții nici nu îndrăznesc să viseze, va împărtăși cu noi amintirile sale despre locurile în care curiozitatea i-a purtat pașii...

Într-un mare fel, cu un dar superb al povestitului, cu mult talent și nu în ultimul rând cu imagini deosebite.

Vă mai amintiți articolul ”Peru, prin ochii unei românce!” ? Dacă acela v-a plăcut, îl veți iubi pe acesta...

Lectură plăcută!

Claude

De Bolivia Con Amor - partea 1.

de Camelia Lica

Bolivia este o tara a culorilor. O tara in care cerul e o fantana adanca iar pamantul un evantai de culori si esente.

M-am gandit cum sa scriu despre ea. Cronologia nu i se potriveste, iar calatoria mea atemporala nu are nevoie de perspectiva timpului. Asa incat voi descrie o Bolivie asa cum traieste in imaginatia mea, in crampeie de culori percepute din vartejul unui carusel de gand si amintire.

La Paz. Cea mai inalta capitala din lume. De cum sosesti in aeroport, masivul Huyana Potosí iti prinde ochiul cu statura lui uriasa dominand departarile. Din alte colturi ale orasului vei zari si cel mai inalt varf al lantului Cordillera Real, Illimani, acoperit de zapada. Orasul e o placinta uriasa de case scunde de caramida rosie, imprastiate in valuri in causul unor spinari de munti. Altitudinea variaza intre 3,000 m si peste 4,000 m, acolo unde se afla aeroportul. Coborand din aeroport cu masina spre oras l-am zarit in lumina splendida a diminetii, o mare nesfarsita de case caramizii cat vezi cu ochii. Locuitorii La Paz-ului se numesc paceños. Cei mai instariti traiesc in zonele de altitudine mai joasa iar cei sarmani la inaltimi. Aceasta mi-a adus aminte de unul dintre visele lui Einstein dintr-o carte draga mie, “Visele lui Einstein”, a lui Alan Lightman. Intr-o lume a calculelor exacte se determinase ca, cu cat oamenii se indeparteaza de centrul pamantului, cu atat timpul trece mai incet pentru ei. Astfel incat, in dorinta de a fugi de timp si a trai mai indelungat, oamenii au inceput sa locuiasca la inaltimi. Pe muntii cei mai inalti, cat mai departe de centrul pamantului. Cei mai bogati au mers si mai departe: si-au construit case pe piloane imense ce se inaltau la nori, de unde nu coborau decat rareori pe pamant, pentru cele necesare. Si totul pentru a-si prelungi viata cu farame de timp.

Fotografii AICI .

Intr-un La Paz nerelativist, o multime de caini reclama strazile orasului. Ele le apartin, ca si noi, turistii colorati, foarte vizibili in masa indigena de locuitori. Cainii sunt buni si te urmeaza o vreme persistent, probabil din curiozitate. Pana cand intri pe teritoriul altor caini, ce se vor tine egal dupa tine si aparent fara nici un alt interes. Cholas paceñas coloreaza tesatura pestrita a strazilor. Sunt femei trupese, de origine Aymara sau metisa, imbracate cu fuste lungi voluminoase si bogat colorate, numite polleras. Nelipsita palarie de fetru ca o oala micuta cu fundul in sus li se mentine pe cap intr-un surprinzator echilibru, fara alta sustinere. E rezultatul unor ani de antrenament si mandria de a imbraca straiul traditional. Isi poarta copiii sau poverile in spate, cu un sal infasurat in jurul trupului. Sunt femei foarte demne, putin prietenoase. Nu te privesc in ochi si se indigneaza vehement daca vrei sa le fotografiezi. Una dintre ele a vrut sa arunce manioasa cu o rosie in mine cand am vrut sa o surprind pe ascuns, de departe, intr-o fotografie. Si am inteles ca locuitorii acestui oras vor sa continue sa isi duca traiul fara interferenta curioasa a turistilor din afara, ce navalesc in lumea lor ca sa participe la un circ colorat. Isi invata pruncii aceeasi lectie. Copiii pleaca capul sau intorc privirea cand ne vad pe strada. Sunt neincrezatori in ceea ce noi, oamenii din afara acestei lumi, le putem aduce. Am oferit un pachet de biscuiti unui copilas sarman ce se juca pe strada, langa sora lui. L-am intrebat frumos daca vrea “una galleta” si a negat incurcat cu capul.

La Paz este o lume a contradictiilor. Intr-un oras de oameni sarmani, toata lumea isi lustruieste pantofii. Lustruitori se gasesc la fiecare colt de strada si au mereu de lucru. Cholas asezate direct pe trotuar, in fata marfii pe care o vand, vorbesc la celulare. Exista WI-FI in fiecare hotel si restaurant existent. Inscriptii glorioase cu Che Guevara, ucis in Bolivia langa Santa Cruz, abunda pe zidurile caselor aproape in majoritate neterminate. Iubirea pentru presedintele Evo Morales este de asemenea scrijelit afirmata pretutindeni. Majoritatea sufletelor de aici au un trai foarte modest si lipsit de stralucire. Si totusi, la caderea noptii orasul se aprinde in fieste zgomotoase. Locuitorii lui se transforma, in puterea intunericului ies la iveala in costume colorate si lucitoare, prefacuti in personaje blande religioase ori purtand masti fioroase si imens disproportionate pe trupurile lor scunde. Strazile sunt in fierbere, blocate de multimea pestrita si inzorzonata. Nu poti dormi. Zidurile subtiri ale hotelului si geamurile largi ce dau in strada invita toata larma si tumultul inauntru. In prima noapte te intrebi ce se sarbatoreste astazi. Oamenii nu stiu sa raspunda, sau iti dau raspunsuri diferite. In a doua la fel. In a treia asemenea dar nu te mai intrebi. Intelegi ca fiecare zi e prilej de fiesta, ca intelesul motivului s-a pierdut demult. Ajungi sa si dormi cu freamatul strazii in ureche. E un mod de existenta paceña.

Fotografii AICI

Pe strazi se vand de toate: oale-palarii, amintiri, tricoturi, mancare, chibrituri in cutii imense in care ghicesti chibritul cat degetul mijlociu. Se vand painici proaspete cu coaja crocanta puse de-a valma in cosuri mari de nuiele. Nenumarate soiuri de alune crescute in movilite colorate pe tarabe. Se vand pufarini imensi cat pumnul. Fructe diverse la fiecare pas pe strada.

In restaurante se mananca bine si se bea vinul rosu traditional: Campos de Solana. Nu sunt decat turisti la mese in restaurante. Toti sunt bine dispusi, cu obrajii aprinsi de entuziasm sau de soarele si vanturile altitudinii ridicate. Altii, veniti de curand, au ochii aburiti si pasul nesigur al celui atins de soroche (rau de altitudine). E plin de turisti si pe strada, unii deveniti din turisti localnici, cum aveam sa aflu cand am schimbat cateva vorbe cu unii.

Imi vine in minte tanarul francez ce torcea pe trotuar la soare pe Calle Sagárnaga, denumita “The Gringo Alley”, strada turistilor. Un lungan desirat, fericit de caldura amiezii. Mi-a spus ca La Paz este “génial”, ca Salar de Uyuni este “génial” si ca Bolivia este “génial”. Se pare ca ii placea cuvantul insa sunt de acord cu el. Bolivia este “génial”.

In caruselul gandurilor mele a ramas si Ernesto, soferul de taxi care ne-a dus la site-ul arheologic Tiwanaku, la 71 de kilometri de La Paz. Ne-a purtat mult pe stradute marginase si prafuite din periferiile La Paz-ului, apoi pe cele si mai incarcate de colb ale orasului invecinat El Alto. Ne-a pus muzica ce a starnit amintiri: Scorpions si melodia “Dust in the wind” a grupului Kansas. Si ma gandeam, in ritmul ei, ca totul in jurul meu era cu adevarat “pulbere in vant”…

Crampeie de culoare ramase in amintirea mea.

Viernes de solteros, vinerea holteilor. Noaptea explodeaza intr-un maraton de bautura si muzica. Barbatii singuri isi ineaca amarul in bere si chufflay, un amestec de singani si limonada. La colturi de strada perechi ascunse de intunericul noptii se inlantuie in imbratisari fierbinti.

Sculptorii in lemn din Plaza San Francisco. Copiii si porumbeii din parcul din fata catedralei San Francisco. Mi amigo Xavier, receptionerul hotelului nostru, un om bun cu o fata lata si un zambet rotund, amabil si indatoritor sa ne faca sederea cat mai placuta. Cafeaua neagra a fiecarei dimineti servita la etajul patru al hotelului nostru. Serile petrecute in doua, langa un pahar de vin rosu, intre povestiri si amintiri dulci-triste la etajul doi in restaurantul asiatic, pustiu.

Naomi si bautura ei de culoare zmeurie cu esenta de scortisoara si-au facut de asemenea loc in amintirile mele. Intr-o plimbare prin oras pe Calle Jaén, o strada coloniala cu cladiri colorate si balcoane sculptate in lemn, ne-am adapostit de o mica ploaie venita pe neasteptata, in cafeneaua curata a unei fete tinere si frumoase. Naomi. Un zambet fermecator si ochi mari si negri veniti parca din tara celor “O mie si una de nopti”. Am comandat de pe meniu porumb cu scortisoara si ne-am trezit cu pahare pline de o bautura calda si aromata.

Valle de la Luna la 10 kilometri de La Paz, in care ploile secolelor au erodat muntele transformadu-l intr-un desert plin de stalagmite.

Fotografii AICI .

“Imnul La Paz-ului”, versuri incepute in gluma intr-o masina ce ne purta de la un capat la celalalt prin metropola andina. Scrise cu greutate printre hartoape in carnetelul meu de impresii, cu o caligrafie saltareata pe care mi-a fost si mie greu sa o deslusesc. N-am vrut sa schimb nimic, nu am mutat nici o virgula. Am vrut sa ramana asa cum am simtit atunci, cand sufletul imi era preaplin de frumusetea acestui oras al misterelor.

Imnul La Paz-ului

In La Paz

Mergem la pas

Cu miros de fum in nas.

Caini pierduti pe strazi hai-hui

Cu priviri triste si sui

In alai bland-prietenos

Ne urmeaza credincios.

Cholas cu-ale lor copii

Si cu oale-palarii

- Curcubeuri de culori

Pentru noi, cei trecatori.

Straniu este-acest oras

Si sarac, si nevoias.

Pentru noi, cei de departe

Este-o lume asa aparte...

Langa ceruri rasturnat

Peste munte revarsat

Roata vietii lui se-nvarte

De milenii multe, multe...

Oameni cu-obraji aramii

Si in ochi cu focuri vii

Locuiesc acest oras

Din adanc de timp incas.

Ma intreb privind contur

La enigma dimprejur

De traiesc prezent sau vis

Intr-un colt de timp inchis.

Cuvantul Zilei, jocul fanteziei cu prietenii. In fiecare zi un cuvant si imaginatia fiecaruia ca sa-l transforme intr-o poveste. Eu il prefaceam in versuri. In Bolivia, fiecare cuvant e o poezie. Cuvantul Zilei, o poezie pe zi.

Uyuni. Un oras care aproape ca nu exista. Desert, colb, caini si copii ai nimanui vagabondand pe sinele de cale ferata, impietrite parca de veacuri. Ca intr-o gara a unui ultim stop. Si totusi, trenuri fantoma se aud suierand in noapte, venind de niciunde si pierzandu-se in negura si neant. Copaci plumburii, cu crengi si frunze fara culoare, in intregime acoperiti de praf. Am senzatia ca daca ai sufla peste ei s-ar transforma intr-o movilita de cenusa.

Oameni reali. Raúl, Jael si catelusa Lady, ce ne-au lasat cu masina la marginea orasului si a timpului, in Cimitirul Trenurilor pe care ploile si rugina le mananca domol. Ne-au promis ca se intorc dupa noi la apusul soarelui. Peisaj desertic in Cementerio de Trenes. Un pustiu rece de pulbere cat vezi cu ochii, pe care pungi monocrome de plastic, agatate de smocuri pitice de iarba creaza o alta flora. Un taram bizar desprins dintr-un SF. Scheleturile trenurilor consumate de boala ireversibila a ruginii se lafaiesc acum in lumina dulce a apusului. Cauciucuri orfane si imbatranite presara pamantul. Un vant rece umfla multimea de pungi ce raman insa tintuite ţărânii. Trei fetite se hâţâna pe un balansoar dogit. Un fotograf mai in varsta, incarcat cu un trepied si aparatura grea, se afereaza sa le fotografieze, fericit de captura lui. Facem fotografii fascinati de lumina aurie ce cade minunat pe acest decor de film. Fetitele se iau dupa noi si ne roaga chicotind sa facem poze cu ele. Sunt copiii orasului Uyuni, un loc care aproape ca nu exista.

La caderea soarelui ne intrebam daca Raúl si Jael or fi uitat de noi sau ba. Eu stiu ca nu au uitat, am simtit ceva in oamenii acestia necunoscuti ce m-a facut sa le acord increderea mea. Au si refuzat banii nostri cand ne-au lasat acolo: “Nu, nu. Ne platiti dupa.” Am insistat sa-i primeasca. Da, uite-i acolo, asteptand cuminti in masina, cu catelusa in brate, desi am intarziat, vrajiti de irealul locului. Mi-am zambit in gand. “Uite-ma in acest pustiu de sfarsit de lume, in care cat vezi cu ochii e praf gros si pungi de plastic crescute in tarana. Ce abis, ce nimic in jur. O plimbare intr-un parc cu flori colorate nu m-ar aduce niciodata la starea aceasta mentala de fericire fara intrebari.”

In Uyuni hotelul nostru se decupeaza impunator pe cerul gri. O cladire cu trei etaje, mare si galbena. E singura pata de culoare in cenusiul din jur. Samay Wasi e numele lui, inseamna Casa de Descanso in limba quechua (Casa de Odihna). Samay Wasi. Repet numele caci imi place muzicalitatea lui. Pe hotelier il cheama tot Xavier. Un barbat tanar cu obrajii arsi de vant.

In zorii zilei suntem gata de plecare spre Salar de Uyuni si desert. Calatorim intr-un Land Cruiser, ale carui roti le-am botezat cu bere la plecare, pentru noroc si drum bun. Pe soferul nostru il cheama Pavel. Este un baiat tanar care nu vorbeste deloc, doar conduce mut, cu ochii fixati inainte. In stanga, o linie de cale ferata singuratica taie intinsul in doua. N-am vazut nici un tren pe ea in cele doua zile in care ne-a tinut companie. Il intreb pe Pavel daca e functionala si imi spune ca da, doar marti si joi calatoresc trenuri de persoane pe ea. Curios, as fi putut sa jur ca azi noapte zgomot si suierat de tren m-au trezit din somn.

Salar de Uyuni se intinde alb si complet plat pe o suprafata de 10,000 de kilometri patrati. E o priveliste fascinanta si unica pe Pamant. Acum e uscat si seamana cu un fagure imens datorita placilor de sare ce il acopera, aproape toate in forma de poligon cu cinci laturi, identice intre ele ca forma si dimensiune. Cand ploua, suprafata lui se acopera cu un strat subtire de apa in care se reflecta norii si azurul cerului. Este oglinda cea mai mare pe care a produs-o vreodata Pamantul si crezi ca te afli in cer, sau intr-un rai terestru.

Fotografii AICI .

In Colchani, mica asezare situata la 3,653 m altitudine, se prelucreaza sarea adunata din Salar. Un barbat cu trasaturi aspre ne explica grabit procesul de prelucrare. Sarea este adusa umeda in mica incapere intunecoasa in care ne gasim. Lemnul numit tola este folosit la arderea ei, 150 kg sunt uscate in 30 de minute. Apoi se macina, se impacheteaza si se distribuie pentru vanzare. Opt oameni lucreaza aici si se produc 5,000 kg de sare pe zi.

Langa mica fabrica de sare tarabe impopotonate freamata de culoare. Se vand amintiri, majoritatea in forma de statuete de sare intruchipand llamas de diferite marimi.

Dupa cateva ore de taiat desertul alb in doua, ajungem in inima lui la Isla Incahuasi sau Isla Del Pescado, dupa numele mai cunoscut. Aceasta insula ca si altele, izolate, ce presara Salarul, sunt ramasitele unor vulcani inghititi in timp de transformari geologice petrecute cu zeci de mii de ani in urma. Daca ierti multimea de turisti ce pateaza puritatea locului, insula e o oaza de acalmie in mijlocul unui ocean alb, la fel de calm. Cactusi gigant, unii purtand o floare la butoniera, domina locul cu privirea semeata atintita catre departari. Simt ca prezenta noastra acolo e o intruziune in tainele adanci ale naturii.

Noaptea ne oprim si dormim la gramada intr-un hotel de sare, in care totul, si paturile, si mesele incaperii in care se serveste mancarea, si scaunele si solul pe care il calcam sunt sare in diferite forme…

Noptile in Salar… Nu cred ca am vazut ceva mai frumos ca cerul emisferei sudice, privit de la 4,000 m altitudine… Bateau vanturi aspre pe platou si eram infofoliti bine cand am iesit in noapte. Doar ochii erau descoperiti si am asteptat cateva minute sa ii adaptam la bezna totala. Apoi i-am deschis, si ce splendoare… Mi-am lasat capul pe spate, mi-am intins bratele si am cazut in cerul adanc, “din stele in singuratate”, ca in versurile lui Rilke. O cadere libera in abisul nesfarsit al Universului…

.........

Sunt convins că v-a plăcut muuuuuult, foarte mult....

Așa că fiți pe fază, în curând urmează... partea a 2.

NorDeDor îi mulțumeste Cameliei pentru tot ce împărtășește cu noi și lui Marius că a facilitat acest frumos început!

Cele mai înfricoșătoare 8 locuri de pe Pământ (Galerie foto) - Preluare

2012-11-05T13:21:00.004+02:00

Daca inainte credeai ca doar decorurile de la Hollywood pot recrea cele mai inspaimantatoare cadre, afla ca lucrurile nu stau deloc asa. Exista locuri ale caror povesti si mistere depasesc cu mult aerul horror al filmelor.

Craked prezinta cele mai infricosatoare 8 locuri de pe Pamant. Vei vedea ca scenariile realitatii le depasesc cu mult pe cele inchipuite de cei mai talentati scenaristi.

Iadul mayasilor

Mayasii credeau ca iadul este localizat intr-o retea de pesteri subterane, sub jungla din Yucatan. Traditia spunea ca sufletele celor decedati recent calatoreau in viata de apoi printr-un labirint intunecat, subteran, condusi fiind de un caine care vedea perfect in intuneric. La capatul acestui labirint se gasea o coloana imensa, chiar inaintea intrarii efective in Xibalba (iad).

Ei bine, se pare ca arheologii din Yucatan au gasit tocmai aceasta intrare in iadul in care credeau mayasii. Sistemul de pesteri gasit de arheologi este bogat in ornamente, statui, ruine ale templelor, iar la final se afla chiar coloana gigant, pe marginea unui bazin intunecat.

In vreme ce unii cred ca aceasta este sursa de inspiratie a credintelor mayase, altii considera ca superstitiile legate de iad preced formarea acelei pesteri.

Scott Hut (Cabana lui Scott)

In trecut, numerosi exploratori isi doreau sa gaseasca Polul Sud, uitand de cei care, desi experimentati, murisera in acest demers. In iarna anului 1911, si exploratorul Robert Falcon Scott a incercat sa atinga acest obiectiv. El, impreuna cu echipa sa, au plecat in misiune in conditii relativ sigure.

Dupa ce si-a atins scopul, Scott a aflat ca alti doi exploratori i-o luasera inainte. In drumul lor inapoi spre cabana, intreg grupul a pierit in gerul cumplit. Corpurile le-au fost gasite de-abia iarna urmatoare, iar cabana abandonata a fost dezgropata din zapada dupa 40 de ani, odata cu o expeditie americana. Scena a fost intr-adevar una de cosmar.

Laborator rus abandonat - experimente stiintifice secrete

La un moment dat, un grup de exploratori rusi a descoperit o cladire secreta si abandonata, plina cu echipamente de laborator scoase din uz si borcane ciudate. Cand s-au uitat mai cu atentie, oamenii de stiinta au ramas uimiti. Borcanele erau pline cu creiere murate. Se pare ca acea cladire dateaza din timpul Razboiului Rece, dar informatii clare nu au fost oferite niciodata.

La scurt timp de la descoperire, web-site-ul exploratorilor a fost sters de pe Internet si nu s-au mai aflat alte date cu privire la acest subiect. Ar putea fi vorba despre o farsa, dar este la fel de posibil ca politia rusa sa isi fi indeplinit misiunea in timp record.

Piata voodoo din Lome

Astazi, practica voodoo se confunda cu magia neagra, insa nu ar trebui sa uitam ca voodoo este o credinta pe care multi inca o practica cu rigurozitate. Voodoo este populara in tari precum Togo, iar capitala Lomo este unul dintre locurile in care pietele si "accesoriile" voodoo sunt la mare cautare. Printre acestea, craniile de animale se regasesc pe toate tarabele din pietele cu specific.

In Africa de Vest, se crede ca ramasitele animalelor detin puteri magice, puteri care pot fi folosite pentru a ne proteja de rau si boli. In Lome, exista o piata ceva mai aparte, unde poti gasi o gama impresionanta de talismane, dar si cranii de crocodili, pisici, maimute, vulturi, bufnite, serpi etc.

Groapa comuna cu victimele canibalilor

Dr. Bruno Boulestin si echipa lui sapau in jurul unui sit vechi de 7.000 de ani cand au descoperit un os uman. Dupa un timp, ei au gasit alte 500 de astfel de oase, ceea ce i-a facut sa creada ca in acel loc s-ar afla un mormant imens.

La o privire mai atenta asupra scheletelor, s-a descoperit ca fiecare prezenta urme de muscaturi si taieturi in oase pentru inlaturarea carnii. In vreme ce unii au spus ca acestea erau parte a ritualului de inmormantare, altii cred cu tarie ca de vina ar fi fost canibalii.

Muynak

Cine ar fi crezut ca un oras infloritor din vestul Uzbekistanului va ajunge o epava? Muynak era odata un oras port la Marea Aral, zona in care numeroase vase ancorau periodic. Totusi, in timp, apa s-a retras, pecetluind soarta acestui oras.

Marea Aral s-a micsorat cu 10% din marimea originala si asta incepand cu anii '60, atunci cand apele au fost continuu redirectionate de guvernul sovietic. Astazi, orasul e mai mult unul fantoma, desi cativa oameni inca se incapataneaza sa locuiasca aici. Nu e destinatia de vacanta pe care ar alege-o cei multi.

Laguna Chuuk

Chuuk este un atol mare, la nord de Noua Guinee, de fapt un mormant urias chiar pe fundul oceanului. Se pare ca, in 1944, Marina Statelor Unite ale Americii a lansat un atac fara precedent asupra Armatei Imperiale Japoneze. Mii de soldati din ambele tari au fost omorati, fiind inmormantati in aceasta laguna, pe fundul oceanului.

Mormantul este la fel ca acum 70 de ani, specialistii avertizand asupra consecintelor grave in cazul mutarii sau recuperarii partilor din vas. Munitia ingropata odata cu navele si combustibilul pentru avioane extrem de caustic pot produce o catastrofa. O adevarata bomba cu ceas.

Pesterile funerare Kabaian

Localizate in nordul insulelor Filipine, pesterile funerare au fost descoperite accidental de un echipaj montan local. Dupa ce au verificat si in interior, oamenii si-au dat seama ca facusera o descoperire remarcabila. Au gasit in interior sute de schelete si cranii, ramasitele mumificate ale bastinasilor Ibalboi.

Mai tarziu, au fost gasite in apropiere alte 15 pesteri asemanatoare. Se crede ca poporul Ibalboi mumifica membrii tribului pentru ca era convins ca acestia vor trai din nou, asa ca le conservau trupul.

Preluat de pe : ziare.com

Poți merge ”după dealuri” ...

2012-11-04T11:05:00.000+02:00

M-am ostenit să văd și eu noul film al lui Mungiu, ”După Dealuri” cel despre preamediatizatul caz Tanacu. E al doilea film, după ”Amintiri din epoca de Aur” al lui Mungiu pe care-l văd și culmea, mi-a plăcut ... și ăsta. Poate chiar mai mult decât credeam inițial. Chiar m-a făcut să mă gândesc serios că trebuie să văd și ”4,3,2”, cel puțin... Citește continuarea AICI ...

Cratere de impact impresionante de pe Terra (Galerie foto) - Preluare

2012-11-02T07:54:00.005+02:00

Craterele de impact sunt formate atunci cand un meteorit, asteroid sau o cometa se prabuseste pe o planeta sau o luna. Pe alte planete, precum Marte sau Mercur, urmele se vad foarte bine si acum.

Pe Pamant, insa, aceste urme au fost sterse de-a lungul timpului, in marea lor majoritate. Au fost identificate aproape 170 de asemenea cratere, diametrul lor variind de la cateva zeci de metri pana la 300 de kilometri.

Un exemplu graitor este craterul Chixulub, cu un diametru de 180 km, despre care se crede ca este rezultatul unui impact ce a dus la disparitia dinozaurilor acum 65 de milioane de ani.

Iata care sunt cele mai mari cratere produse de corpuri cazute pe Terra, de-a lungul timpului:

Craterul Kaali

Craterul Kaali a fost creat de un meteorit care a atins Pamantul intre secolele IV si VIII i.Hr. La o altitudine de 5-10 kilometri, el s-a rupt in mai multe bucati, acestea cazand ulterior pe sol. Cel mai mare crater rezultat are 110 metri latime si 22 de metri adancime, iar altele mai mici se afla pe o raza de 8 kilometri.

Toate acestea se afla pe insula estoniana Saaremaa, aproape intreaga padure din aceasta zona arzand dupa impact.

Craterul Tenoumer

Adanc in desertul Sahara se afla craterul Tenoumer, care are o forma aproape perfect rotunda, potrivit NASA.gov.

Acesta are un diametru de 1,9 kilometri si se afla intr-o zona cu roci foarte vechi, de acum sute de milioane de ani, inainte sa apara dinozaurii chiar. Geologii moderni au dezbatut indelung cauza aparitiei craterului, unii crezand ca a fost vorba despre un vulcan. Sudiile mai amanuntite, insa, arata ca "lava" era de fapt roca topita in urma impactului.

Craterul Roter Kamm

Craterul Roter Kamm este localizat in Namibia, desertul Namib, si are 2,5 km diametru si 130 de metri adancime. Meteoritul care l-a produs acum 3,7 milioane de ani in urma era de marimea unui vehicul. Craterul este inca vizibil, dar in mare parte este acoperit cu nisip, potrivitAstrographics.com.

Craterul Tswaing

Tswaing se afla la 40 de kilometri nord-vest de Pretoria, intr-o zona protejata. In Setswana, Tswaing inseamna "locul sarii", formatiunea avand 30-50 de metri in diametru si fiind veche de aproximativ 220.000 de ani. In centrul lui se afla un lac mic ce contine apa de ploaie si de izvor, dupa cum relateaza Gauteng.net.

Craterul Pingualuit

Acesta a fost creat acum 1,4 milioane de ani, in Canada, Quebec, de catre un meteorit ce a venit cu o forta de 8.500 ori mai mare fata de cea a bombei atomice de la Hiroshima. Formatiunea are 3,44 km diametru si se ridica la 160 de metri inaltime fata de zona inconjuratoare, avand 270 de metri adancime. Contine una dintre cele mai pure ape din lume, aceasta acumulandu-se din ploaie si zapada.

Craterul Amguid

Acesta este mai tanar, fiind format cu circa 100.000 de ani in urma. Este localizat intr-o zona izolata din Algeria si are 450 de metri in diametru si 30 de metri adancime.

Craterul Wolfe Creek

Se afla in Australia si a fost format acum 300.000 de ani. Meteoritul avea o masa de 50.000 de tone si a lasat un crater cu un diametru de 875 de metri. Acum este umplut aproape in totalitate cu nisip. Despre existenta lui s-a aflat in 1947, desi populatiile aborigene il stiau de mii de ani.

Craterul Barringer

Craterul Barringer este cel mai cunoscut si cel mai bine conservat crater de impact de pe Pamant, primind numele dupa Daniel Barringer, care a sugerat prima data care este originea lui. Are 1.200 de metri in diametru si 170 de metri adancime.

A fost format acum 40.000 de ani in urma, potrivit Barringercrater.com, fiind rezultatul impactului cu Pamantul al unui unui meteorit de fier ce a venit cu 12,8 kilometri pe secunda.

Sursa: ziare.com

Ruine moderne spectaculoase: 10 locuri abandonate - Preluare

2012-10-30T07:35:00.001+02:00

Timpul, istoria sau nepasarea oamenilor au facut ca multe dintre locurile odata spectaculoase si impunatoare sa se transforme astazi in ruine abandonate.

TheCoolist prezinta intr-un clasament inedit povestea din spatele acestor ruine, peste care timpul s-a asezat implacabil.

Baza submarina abandonata, Ucraina

In timpul Razboiului Rece, armata sovietica a plasat strategic o baza submarina intr-un golf de pe malul de nord al Marii Negre. Pe atunci, submarinele sovietice erau construite intr-un alt loc, dupa care transportate aici pentru operatiuni sub acoperire. Astazi, baza submarina de la Balaklava, Ucraina, este muzeu, loc explorat deseori atat de localnici, cat si de turisti.

Detroit

Marchand si Meffre sunt doi dintre fotografii care au incercat sa surprinda in fotografii frumusetea decadenta a unui oras pe jumatate abandonat. Atunci cand revolutia industriala si revoltele rasiste s-au abatut asupra unui oras odata in ascensiune, multe dintre cladiri au fost lasate in paragina. Astazi, vizitatorii pot cunoaste cele doua fatete ale orasului Detroit, fiecare apartinand unor lumi si timpuri diferite.

Spitalul Militar din Beelitz, Berlin

Aceasta este una dintre cladirile care "au murit" frumos, intrucat Spitalul Militar din Beelitz este destul de bine intretinut pentru un loc considerat abandonat. Interesul turistilor pentru aceste ruine vine, poate, din povestea de dincolo de zidurile spitalului. In 1916, un caporal din armata germana a fost tratat aici, iar mai tarziu s-a aflat ca numele acestuia era Adolf Hitler. Se spune ca, pentru multi, acest spital este mai mult un simbol al istoriei dificile a Germaniei.

Statia de metrou City Hall, New York City

Aceasta statie de metrou a fost construita acum aproape 100 de ani, ca parte a primei retele de transport subteran din oras. Inchisa in 1945, statia a fost abandonata pana cand aici s-a organizat o expozitie publica. NYCSubway.org, alaturi de fotograful Fred Guenther, au aratat lumii intregi colectii de poze, punand intr-o cu totul alta lumina acest monument uimitor, aflat sub strazile aglomerate din New York.

Hotel Ryugyung, Pyongyang, Coreea de Nord

Ceea ce s-a dorit a fi un simbol al Coreei de Nord a sfarsit prin a fi considerat doar un mare esec arhitectural. Conceput initial ca o emblema a progresului si puterii, atunci cand guvernul a ramas fara bani, lucrarile au fost intrerupte. Din 1992 pana in 2008, imensul schelet de beton si metal a ramas intact. Se pare ca din 2008 constructia a fost reluata, dar din cauza situatiei politice din Coreea de Nord nu se stie daca datele transmise sunt corecte sau nu.

Pripyat, Cernobil - Ucraina

De la extaz la agonie, asa s-ar putea intitula istoria oraselului din Ucraina. Intr-un interval de 16 ani, populatia din Pripyat a crescut de la 0 la 50.000, dupa care numarul locuitorilor a revenit la 0. Cel mai mare dezastru nuclear din istoria omenirii a facut ca orasul sa fie considerat inca prea periculos pentru a fi locuit.

Asezarea abandonata de la Varosha, Cipru

Odata, aici se gasea cea mai populara statiune din estul Marii Mediterane. In 1974, insa, odata cu preluarea zonei de catre turci, statiunea a devenit o asezare fantoma. Cu exceptia unui singur hotel tucesc, restul orasului este complet abandonat.

Water Park abandonat, Rusia

Planul arhitectural al parcului acvatic destinat copiilor cuprindea o multime de piscine, tobogane si astfel de constructii. Cu toate astea, inainte de terminarea lucrarii, dezvoltatorul a dat faliment, asa ca a ales sa abandoneze locatia. Astazi, Water Parkul este doar un munte de metal, beton si graffiti.

Catedrala abandonata din Gary, Indiana

La fel ca orasul Detroit, si Gary, Indiana, a fost afectat de revolutia industriala. Aici, pare ca speranta a murit demult, la fel ca si credinta locuitorilor. Desi pustie, catedrala abandonata pastreaza inca din frumusetea de odinioara: plafonul arcuit, tavanul maiestuos, arhitectura grandioasa din exterior si, nu in ultimul rand, iconografia religioasa.

Forturi marine abandonate

In timpul celui de-Al II-lea Razboi Mondial, Marina Regala Britanica a construit o serie de forturi marine pentru o linie de aparare contra raidurilor aeriene si de pe mare. Dintre acestea, Maunsel Sea Forts inca mai exista si astazi, la cativa metri deasupra Marii Nordului, fiind preferatele exploratorilor maritimi.

Love Me Do!

2012-10-05T12:46:00.002+03:00

5 octombrie 1962.

John Lennon (vocal, chitară ritmică), Paul McCartney (vocal, chitară bas), George Harrison (chitară solo) și Ringo Starr (baterie) lansează primul lor hit, prima piesă de succes, Love Me Do, melodia care avea să le contureze stilul și să le deschidă calea spre nemurire.

Fără Beatles am fi ascultat poate Mozart sau poate Salam. Sau cine știe...

Așa, au apărut ei, șlefuitorii viselor tuturor tinerilor talentați ai anilor '60.

Fără ei, fără ceea ce ei au reușit să imprime tendințelor muzicale, astăzi am fi mult mai săraci spiritual și mult mai dezamăgiți de viață.

Să nu uităm niciodată !!!

Continuarea AICI.

Peru, prin ochii unei românce!

2012-10-04T13:21:00.000+03:00

Spre rușinea mea, târziu am observat postarea lui Marius de pe site-ul său.

Apoi... am descoperit!

Imaginile pe care rândurile scrise de prietena lui Marius le țeseau în imaginația mea erau fabuloase, dinamice și atât de expresive încât parcă nu îmi doream să văd și fotografiile, deși Marius excelează la acest capitol.

Egoist, am păstrat mult timp pentru mine plăcerea lecturii și extazul contemplării superbelor fotografii...

Acum vi le împărtășesc pe toate și vouă, ... fără regrete! :)

Claude

De cand mi-aduc aminte mi-a placut sa calatoresc.

de Marius Lihet

Primii ani din viata i-am petrecut la tara, intr-un sat banatean de la poalele Muntilor Poiana Rusca. Casa parintilor era asezata tocmai pe ulita pe care in diminetile de vara, cirezile satului erau manate spre pasuni, la deal, de Mos Voda. Si nu putine erau zilele in care asteptam cu nerabdare in fata casei sa vina vacile, si sa plec cu Mosu’ in aventura pe coclaurii din jurul satului.

Nu-mi aduc aminte de vremurile acelea - aveam doar 3-4 anisori - dar ma amuza ori de cate ori imi aminteste mama ca de mic aveam microbul “umblatului”. Si uitandu-ma inapoi pe firul vietii, realizez ca am fost intotdeauna fascinat de perspectiva de-a pleca spre locuri necunoscute si cu atat mai mult spre locuri cu faima, despre care auzisem, citisem ori vazusem prin filme. Un astfel de loc este si Machu Picchu, care cu ani in urma parea atat de indepartat, incat nu indrazneam sa visez ca voi putea vreodata sa-l vad. Dar iata ca lucrurile s-au asezat in asa fel ca am ajuns sa vizitez Peru si atractia sa majora, Machu Picchu, in mai multe randuri.

Pe la vreo 23 de ani comunistii s-au indurat si m-au lasat sa plec intr-o excursie “afara”. Era prima mea iesire dincolo de granitele tarii, avand ca destinatie Ungaria, Cehoslovacia si Germania de Est. Partener de drum ar fi trebuit sa-mi fie Miki, un bun prieten, dar originea lui nemteasca, considerata “nesanatoasa” de mai-marii atoatecunoscatorului partid, l-a impiedicat sa primeasca viza de iesire din tara. Vezi bine, pe-atunci, ca roman, nu era asa important sa ai viza de intrare intr-o alta tara. Greutatea era in a o obtine pe cea de iesire din propria ta patrie. Asa ca m-am vazut plecand singur.

Primul obiectiv a fost Budapesta, unde planuisem initial sa stau doua zile. Atat de mult m-a impresionat tot ce vazusem si mai ales gradul avansat de civilizatie pe care mi-l aratase capitala Ungariei - care in paranteza fie spus m-a cam lasat cu gura cascata, incat am sfarsit prin a sta patru zile. Cu toate astea lipsea ceva. Oricat de mult m-am bucurat ca eram in sfarsit acolo unde dorisem, faptul ca nu puteam impartasi acea bucurie cu cineva apropiat, lasa un mare gol in suflet. Si-atunci mi-am promis ca, daca voi mai avea vreodata ocazia sa ma indrept spre locuri, asa-zise de vis, sa nu mai calatoresc singur ci inconjurat de prieteni.

Au urmat multe excursii, din care unele chiar rupte din visele mele din tinerete, iar la mai bine de 20 de ani de la prima mea iesire in lumea mare a aparut, in sfarsit, si posibilitatea de-a merge in Peru. Am inceput sa le spun prietenilor despre planurile mele de vacanta si spre surpriza mea au fost foarte multi cei care si-au propus initial sa ma insoteasca. Am ramas in cele din urma doar opt. N-o sa va vina a crede dar, sapte din cei opt suntem din Lugoj. Viata ne-a impins departe de orasul nostru natal si drag, si locuim acum in Canada, dar tinem legaturi stranse intre noi si suntem tare mandri de origine. Vorba lui Delamarina, “Nu-i roman ca banateanu’, Banatean ca lugojanu’…….”. Musai sa aibe si mandria asta microbu’ ei.

Cum ziceam, cei sapte magnifici, Gabi, Calin, Tudor, Romi, Gigi, Hentz si Dan si-au pus sperantele unei vacante frumoase in mainile mele si mi-au ingaduit s-o organizez dupa cum am crezut de cuviinta. Le multumesc inca o data pentru increderea acordata.

Peru este o tara cu o ofera turistica pentru toate gusturile. De la cultura, traditii, folclor, istorie, enigme la jungla, munti, desert, canioane, vulcani, oaze, ocean si lista nu se incheie aici. Cu atat de multe atractii turistice e greu sa inghesui totul intr-un concediu de 20 de zile. Am ales un taseu care a avut cate ceva din mai toate, dar la intoarcere am realizat ca unele locuri doar le-am bifat si n-am apucat sa ma bucur cu-adevarat de ele. Ca sa am sufletul impacat am hotarat sa ma intorc in Peru anul urmator (2008) ca sa-mi ajut mintea sa sedimenteze primele impresii si sa-mi largesc orizontul. Buna gaselnita, nu-i asa ?

In ce-a de-a doua tura am fost insotit de-un grup ceva mai larg si mai amestecat. Eugen, Andreea, Pol, Iacinta, Caroline, Joyce, Marian, Jan, Camelia, Manuela, Casandra si Raluca. Am fost 13 cu totii, romani si canadieni, caucazieni si asiatici, femei si barbati, unii tineri la trup, altii tineri la suflet. Un grup cu multe personalitati si-o pasiune comuna, calatoria. Si calatoriile in tara incasilor s-au dovedit a fi foarte reusite. Ce dovada poate fi mai buna decat marturia unuia dintre participanti. Camelia, care are si darul scrisului, a asternut deja pe hartie intreaga aventura. O s-o las pe ea sa va delecteze cu amanuntele periplului in tinutul Piru, dupa cum era cunoscuta partea asta de lume la vremea cuceririi ei de catre Francesco Pizzaro.

Marius Lihet va doreste lectura placuta.

Caminando en Peru

Deunazi mi-a cazut privirea pe o brosurica primita in Aguas Calientes, Peru, la terminarea vizitei la Machu Picchu. Era insotita de o fotografie de grup, luata pe nestiute de fotografi peruani in gara Piscacucho la kilometrul 82, punctul nostru de pornire pe Inca Trail.

Pe coperta statea scris: “Pachamama will be with you always”. Pachamama, intr-adevar…Uitasem…Mama-Terra imi va fi intotdeauna alaturi. Orice s-ar intampla, oricat de singuri am fi pe acest pamant – si singuri suntem, fiecare - ea, Mama-Terra va fi intotdeauna parte din noi. Este poate, singurul adevar valabil al acestei lumi. Daca nu crezi, du-te in Anzi. Acolo, inconjurat de maretia lor tacuta, vei intelege miracolul creatiei si faptul ca esti parte integranta din ea. Da, aproape uitasem. Sosita de trei luni din acea calatorie de neuitat - uitasem, inconjurata de fierberea vietii cotidiene, de serviciu, casa, familie. De aceea m-am hotarat sa astern pe hartie, cat mai repede, impresiile mele din cele 12 zile miraculoase petrecute parca pe alte taramuri.

Am visat la Machu Picchu ani la rand. Studenta fiind si aflandu-ma in camera de camin a unui coleg de facultate peruan ce isi sarbatorea ziua de nastere, am zarit pe un perete un poster impresionant infatisand acest oras stravechi din inima Anzilor. Imi amintesc foarte bine momentele de uimire si fascinatie pe care le-am simtit privindu-l. Atunci si acolo s-a nascut dorinta ce avea sa ma poarte ani de zile mai tarziu pe drumuri de munte in Peru.

In dupa-amiaza zilei de 14 Mai 2008 am plecat spre aeroport, de unde aveam sa iau avionul cu destinatia Lima. Mi s-au umplut ochii de lacrimi facand cu mana familiei mele in timp ce taxiul o lua incetisor din loc. Ma simteam oarecum vinovata sa ii las asa si sa plec in lumea larga, dar pe de alta parte, o fericire imensa m-a inundat pe de-a-ntregul. Era real, nu visam. Plecam spre Peru.

In aeroport ma astepta Joyce, colega mea din Vancouver, care m-a insotit plina de entuziasm in aceasta calatorie. In decursul celor cativa ani lucrati impreuna in cadrul aceleiasi companii, eu in office-ul din Toronto, ea in cel din Vancouver, am dezvoltat un fel de prietenie bazata pe conversatii telefonice aproape zilnice. De regula acestea incepeau profesional, se invarteau in jurul problemelor de serviciu si sfarseau personal. Asa am aflat amandoua ca aveam un vis comun: acela de a strabate pe jos Inca Trail pentru a ajunge la Machu Picchu, orasul legendar, ascuns in munti, al incasilor.

Asteptand ora de imbarcare in avionul de cursa directa Toronto-Lima, am cunoscut in sala de asteptare o fata tanara, aproape un copil. Se numea Lilly, calatorea singura si mergea si ea la Lima. Am aflat de la ea ca terminase de curand universitatea si isi dorea sa viziteze America de Sud. Avea rezervata pe doua nopti o camera intr-un camin de studenti din Lima, dupa care avea sa se orienteze la fata locului incotro o va porni de acolo. Poate isi va face prieteni in caminul respectiv, prieteni ce vor deveni apoi tovarasii ei de calatorie, poate se va implica in munci voluntare ce ii vor asigura o camera si mancare undeva, nu stia sigur. Excursia ei era un necunoscut. Era plina de incredere, nu prezenta nici o urma de stres si nesiguranta in fata unei astfel de aventuri. Era singurul copil la parinti, iar acestia o sustineau cu seninatate si ii ofereau posibilitatea sa vada si sa cunoasca lumea. Nu am putut impiedica gandul ca mi-as fi dorit sa am si eu aceste optiuni in anii fragezi ai tineretii mele, petrecuti, din pacate, intr-o tara cu granite inchise si cu gust statut de inchisoare.

Dar iata ca suntem in drum spre Lima. Zborul a durat ceva mai putin de opt ore, timp care pentru mine a trecut pe nesimitite. Avionul nu era plin, asa incat nu mult dupa decolare, am plecat de langa Joyce si m-am mutat pe doua locuri libere ale unui rand din spate. Astfel fiecare dintre noi s-a putut intinde in voie si motai dupa plac. N-am dormit deloc. Cu castile iPod-ului pe urechi am ascultat muzica si am visat cu ochii inchisi la lumea pe care aveam sa o descopar. Si la multe altele, frumoase si bune. Incepuse sa se instaleze in mine acel calm si acea bunastare sufleteasca care m-au acompaniat pe tot parcursul calatoriei. Cred ca se poate numi fericire. O definitie a fericirii, si cea care imi place cel mai mult este urmatoarea: “Esti fericit atunci cand nu ti-ai dori sa fii niciunde altundeva decat acolo unde te afli in acel moment”. Iar eu nu as fi vrut sa fiu niciunde altundeva decat in acest avion ce ma purta spre Peru. Pe tot parcursul acestei calatorii am simtit acelasi lucru: nu mi-as fi dorit sa fiu niciunde altundeva decat acolo unde eram. E atat de simplu.

Am ajuns la Lima cu cateva minute inainte de miezul noptii. Ne-am cules bagajele si am luat un taxi oficial chiar din aeroport. Drumul pana la hotelul La Castellana in districtul Miraflores ne-a costat aproape 100 nuevos soles si a durat cam 40 de minute. Cred ca atat pe mine cat si pe Joyce incepuse sa ne apese oboseala. Strabateam in noapte strazile aproape pustii ale Limei fara sa ne spunem un cuvant. Priveam in tacere cum se derulau in drumul nostru alte si alte strazi, intr-un oras ce parea umed si toropitor de cald, un oras ce incepea si el sa adoarma la acea ora tarzie de noapte. Apoi am vazut ca prin vis oceanul, palmieri si in cateva minute ajungeam la hotel.

O mare bucurie ce ma astepta aici era reintalnirea cu Manuela, draga si nepretuita mea prietena, ce venise din Romania in aceasta excursie pentru a ne intalni si petrece timp una cu alta. N-am visat niciodata ca am putea face acest voiaj impreuna insa cu cateva luni inainte, cand i-am mentionat in treacat la telefon ca voi pleca in excursie in Peru, numai ce o aud pe Manuela de la capatul celalalt al firului si al pamantului:

“Cami, vin si eu cu tine”.

Era o declaratie hotarata, fara echivoc si desi nu-mi puteam crede urechilor am stiut ca asa va fi. Si iata ca aveam sa ne reintalnim in cateva minute, caci Manuela ajunsese aici cu cateva ore inainte. Inainte de a orice, trebuie sa ma opresc si sa explic pe scurt componenta grupului nostru. Am participat 13 la aceasta excursie: sase persoane au sosit in Peru cu o saptamana inaintea celorlalti din grup si au vizitat in plus Nazca, Arequipa si Colca Canyon, urmand sa ii intalneasca pe ceilalti sapte in Puno, orasel situat pe malul lacului Titicaca. De aici incolo aveam sa facem acest voiaj impreuna. Cei sase erau: Marius (organizatorul excursiei, ce locuieste in Toronto, Canada), Eugen (Timisoara, Romania), Andrea si Pol (Timisoara, Romania) si Jan si Caroline (Toronto, Canada). Jan era cea mai in varsta participanta, 57 de ani, si probabil venise aici cu fiica ei Caroline, intr-o incercare de reapropiere sufleteasca de aceasta. Caroline era la varsta la care isi lua zborul in lume si in viata de una singura, Jan era divortata de tatal acesteia de unde si impresia mea ca aceasta calatorie facuta impreuna era menita sa intareasca legatura mama - fiica. Grupul celorlalti sapte, din care faceam si eu parte, era compus din : Joyce (Vancouver, Canada), Manuela (Timisoara, Romania), Iacinta (Sudrigiu, Romania), Raluca si Andrei (Bucuresti, Romania) si Casandra, Casi, pe scurt (Cluj, Romania).

Fac o mica paranteza sa precizez ca acesta este al doilea grup pe care il conduce Marius in Peru. Cu un an inainte a mai fost in aceste locuri intr-o formatie mai mica alcatuita din 8 persoane dintre care 7 sunt originari din Lugoj si care in prezent traiesc in Canada. Raluca si Eugen din grupul nostru prezent s-au nascut si au copilarit de asemenea in Lugoj. Grupurile acestea s-au format din prieteni si cunostinte de-ale lui Marius, lugojean si el, ceea ce l-a facut sa remarce cu umor:

“Cred ca Lugojul este primul oras in Romania in ceea ce priveste procentul de populatie ce a vizitat Peru-ul”.

Era trecut de ora unu noaptea cand am batut incetisor in usa camerei pe care aveam sa o impart cu Manuela. O Manuela zapacita de somn, pe trei sferturi adormita, mi-a deschis usa. Adormise imbracata asteptandu-ma si acum baiguia prin ceata somnului jumatati de fraza al caror inteles nu vroiam sa il pricep:

“A sunat Marius cu cateva ore inainte sa ne anunte ca datorita unei greve generale in Peru e posibil ca zborul nostru de a doua zi la Juliaca sa fie anulat.”

“Cum? Ce? Ce spui? Cum e posibil? Si noi ce o sa facem, nu mai mergem la Lacul Titicaca? O sa ramanem cateva zile in Lima? Nu se poate, e un vis urat. Spune-mi ca e o gluma”.

Manu incepuse sa se trezeasca de acum si cred ca la asta contribuia in mare masura consternarea mea indignata.

“Manu, draga mea, poate ai inteles gresit, gandeste-te bine, chiar a spus asta?”

“Da, da, sunt aproape sigura. O sa ne sune Marius din nou aici maine dimineata la ora 9:30 sa ne spuna cu siguranta ce se va intampla.”

Ora 9:30 dimineata! Cine putea astepta pana atunci?! “Norocul lui Joyce”, ma gandeam. “Nu stie nimic si probabil doarme ca un prunc la ora aceasta.” In ce ma priveste, numai de somn nu-mi ardea. Cele auzite constituiau o nenorocire atat de mare pentru mine incat nimic altceva nu mai avea importanta. Am coborat la receptie unde un baiat tanar isi facea, fara prea mult chef, slujba de noapte. L-am rugat, vorbindu-i in spaniola, sa sune la aeroport sa afle daca zborul nostru de a doua zi dimineata era sau nu anulat. M-a privit uimit, habar nu avea de nici o miscare populara, de nici o greva. Parca traia in nori. S-a executat totusi, cu mare lentoare in miscari. A format numarul cu gesturi molcome, a stat cateva minute cu urechea lipita de receptor si cu o fata lipsita de expresie, dupa care a pus receptorul la loc in furca si m-a anuntat plictisit:

“Deocamdata nu se stie nimic.”

Sa-mi ies din minti, nu alta.

Noaptea aceea am petrecut-o cu ochii in tavan intr-o camera umeda de hotel in care aveam bruste accese de frig si de cald. Manuela mi-a tinut companie in acest nesomn delirant, dar cu toate ca nu se lipea nici o picatura de somn de noi, n-am putut povesti prea mult din cauza oboselii ce se intindea pe noi ca o gelatina rece. Mi se parea ca totul in jurul meu este umed si inghetat: peretii camerei, cearsafurile, aerul. Aveam senzatia intepatoare ca ochii imi sunt plini de nisip, ca noaptea nu se mai termina, ca somnul nu mai vine. Am vazut cum s-au ivit zorile. Spre dimineata am cazut amandoua intr-un somn greu ca o boala din care ne-a trezit piuitul subtirel al ceasului desteptator.

O noua zi. Soarele vesel de afara anunta un inceput bun. Desi nedormita m-am sculat cu optimism, increzatoare in steaua mea norocoasa. Totul avea sa se rezolve, astazi vom pleca spre Juliaca, asa cum era planuit. N-aveam nici o indoiala ca totul va fi bine.

Am coborat cu Manu in sala de mese, unde o Joyce pe fata odihnita a careia ghiceai o noapte buna de somn, ne astepta vesela la o masa. Ni s-a servit suc proaspat de portocale, cafea, sunca, oua fierte, unt si gem. Am mancat cu pofta, optimismul si voia buna se tineau de capul meu si nu imi dadeau pace. La o alta masa si-au facut aparitia si ceilalti patru (Iacinta, Casi, Raluca si Andrei) cu care am facut cunostiinta pe tonuri vesele de vacanta. Si iata ca la ora 9 si jumatate fix am fost anuntate de la receptie ca aveam un telefon. Era Marius, care ne anunta ca asa cum era prevazut, in dimineata respectiva vom zbura spre Juliaca. Restul grupului, care venea de la Arequipa, avea insa probleme cu transportul, multe sosele fiind blocate. Ei aveau sa ajunga la Puno mult mai tarziu decat prevazut, in mijloc de noapte. Ne vom vedea cu totii, asadar, doar a doua zi dimineata, la hotel, in Puno. Viata era din nou frumoasa.

Zborul de la Lima la Juliaca, cu o oprire scurta in Cusco, a durat ceva mai mult de doua ore. Primele fotografii facute in Peru sunt din aeroportul din Juliaca, ce poarta numele de Aeropuerto Internacional Inca Manco Cápac. Sunt imaginea unui grup de fete cu rucsacurile in spate si zambete largi pe fata in soarele stralucitor al diminetii, stand langa avionul din care tocmai au coborat. In fundal se zaresc varfurile zimtate ale Anzilor Cordilieri. Ne aflam la altitudinea de 3,825 de metri. Unei doamne in varsta i se facuse deja rau in avion in timp ce stationam in Cusco, si personalul avionului s-a dat peste cap sa o ajute sa isi revina.

In aeroport ne asteapta Dulio, un baiat tanar, ce ne va fi ghid pe intreaga sedere in Puno si in imprejurimile lacului Titicaca. Intr-un microbuz confortabil pornim sa strabatem cei 42 de km ce ne despart de Puno. Peisajul este tern. De o parte si de alta a soselei se intind campii goale, pustiite de soare. Un cer de un albastru intens se desfasoara spre marginea indepartata a orizontului, strajuita de spinarile ondulate ale Anzilor. O aud pe Iacinta sustinand o conversatie in italiana cu Dulio. Baiatul acesta ma uimeste si ma umple de respect. Asa cum aveam sa aflu, vorbeste fluent engleza, italiana, franceza si germana iar in prezent invata limba japoneza. Asta pe langa faptul ca vorbeste spaniola si limba nativa quechua.

Si pentru ca vom fi pe drum mai mult de o ora strabatand acelasi platou intins si monoton, e timpul sa spun cateva cuvinte despre Puno, destinatia noastra. Puno este capitala provinciei Puno si de asemenea, cel mai mare oras al aceste regiuni. Este situat pe malul lacului Titicaca la altitudinea de 3,827 de metri. Poarta turistica larg deschisa catre lac si insulele acestuia, orasul este de asemenea un important centru agricol al regiunii, specializat in cresterea camelidelor, in special a lamelor (llamas) si alpaca. Este un oras uscat si rece, chiar foarte friguros pe timp de noapte. Prima asezare formata in Puno dateaza din anul 1657 cand fratii spanioli Salcedo au descoperit in zona zacaminte de argint si au construit aici mine de exploatare. In 1668, Puno a devenit capitala regiunii si s-a dezvoltat ca port pe malul lacului. Orasul a luat o si mai mare amploare spre sfarsitul seculului al XIX-lea, o data cu aparitia in zona a caii ferate, ce in prezent poarta numele de PeruRails.

Astazi Puno este cunoscut ca si Capitala Folclorica a Peru-ului, datorita traditionalelor festivale lunare de muzica, dans si exprimare culturala prin acestea. In timpul festivalelor, puhoi de oameni imbracati in costume spectaculoase si viu colorate umplu strazile orasului. Cel mai popular festival este cel al Fecioarei din Candelaria (“Virgen de la Candelaria“) ce are loc in luna Februarie. Turisti si fotografi din intreaga lume se aduna in Puno in aceasta perioada de sarbatoare ce se desfasoara fara oprire timp de 10 zile. Un alt important eveniment in viata orasului este cel de la inceputul lunii Noiembrie cand este sarbatorita fondarea orasului in 1868 de catre un conte spaniol pe nume Lermos. Pe 4 si 5 Noiembrie, considerate ca fiind zilele orasului, procesiuni de dansatori mascati se produc pe strazi, imaginand prin dansurile lor inceputurile Imperiului Inca.

Dar iata-ne ajunsi in Puno. Microbuzul isi face icnit loc pe stradutele stramte, prafuite si intortocheate, aglomerate in egala masura cu turisti si nativi ai locului. E deja ora 5:00 dupa amiaza si strazile forfotesc de lume. Trecem pe langa Plaza de Armas cu frumoasa ei catedrala din piatra rosie, datand din timpuri coloniale. Un viraj poticnit la dreapta si iata-ne pe Calle Arequipa, in fata hotelului Casona Plaza ce avea sa ne gazduiasca doua nopti. Camera noastra e mare si spatioasa, cu doua paturi largi, o masuta rotunda cu doua scaune, o baie frumoasa si curata, televizor si telefon. Ce bine! Simt cum o oboseala stranie ma invaluie si imi incetineste miscarile si gandurile. Dar nu e timp de odihna, ne schimbam la repezeala hainele de drum si coboram in holul hotelului sa ii intalnim pe ceilalti spre a merge la cina impreuna. Timpul e foarte pretios aici, avem atat de putin la dispozitie si trebuie sa-l burdusim cu cat mai multe impresii. Odihna si somnul pica din start pe locuri secundare.

Afara e deja racoare. Soarele a disparut pe undeva la orizont iar seara coboara grabita. Strazile sunt pline de turisti galgiosi si de locuitori ai orasului stationati pe la colturi, dornici sa iti vanda cate ceva. Iti ies in drum, in pas agale, femei pline, cu obraji rotunzi si arsi de soare, imbracate in nenumarate fuste infoiate si alte cateva pulovere sau sutane aruncate una peste alta. Straiele lor sunt viu colorate iar pe cap poarta traditionalele clopuri, un fel de palarii caraghioase, cu calota rotunda, asemenea unor oale intoarse cu fundul in sus. Bratele le sunt doldora de pulovere crosetate grosolan, manusi, sosete si caciuli cu clape care acopera urechile si care se leaga cu snur sub barbie. “Quieres comprar una chompa, señorita?”, ma intreaba una dintre ele, cu voce domoala, neagresiva. (“Doriti sa cumparati un pulover, domnisoara?”)

“No, gracias”, ii raspund vinovata, caci mi se face mila de mainile ei muncite, de privirea-i buna si blanda si de copilasul pe care il poarta in spate, intr-o patura legata in jurul umerilor si al gatului. Acesta e modul traditional in care femeile peruane isi transporta copiii sau orice greutate ce trebuie luata cu sine. Ma misc ca prin vis, uimita ca ma aflu aici inconjurata de lumea aceasta pestrita, in acest oras in care frigul se instaleaza brusc o data cu apunerea soarelui. Prima oprire o facem in Plaza de Armas, unde catedrala pe care o zarisem din microbuz troneaza pe fundalul cerului intunecat al serii. La intrare, doua cersetoare batrane isi fac veacul asezate direct pe pardoseala de piatra. Interiorul catedralei este foarte simplu, spartan. Doar altarul de argint aminteste de o frumusete si bogatie de mult apuse.

E deja tarziu si ne indreptam cu pas grabit, catalizat si de frigul piscator, spre Calle Lima, strada turistica ce abunda in restaurante si magazine. Alegem un restaurant in care ne instalam cu bucuria ca in sfarsit vom putea sa ne tragem sufletul, dupa atata drum si impresii noi. Fiind prima data cand mananc intr-un restaurant in Peru imi aleg cu mare grija meniul. Sunt speriata sa nu ma imbolnavesc cumva, precautie inutila, asa cum aveam sa realizez spre sfarsitul sederii mele in Peru. Ma uit cu un zambet de admiratie la Raluca si Andrei care nu imi impartasesc temerile si comanda un meniu ciudat, specific locului si de asemenea, cocktail-uri neobisnuite, de culoare verde deschis, aduse in pahare inalte, cu picior. Ne incingem in discutii si avem ocazia sa ne cunoastem mai bine cu totii. In restaurant e o atmosfera placuta si e cald si bine, datorita unui cuptor ce arde la doi pasi de locul unde sunt asezata.

E tarziu de acum iar maine avem o zi plina: excursie cu vaporul pe lac si vizitarea insulelor plutitoare ale tribului Uros. Impreuna cu Manuela si Joyce ma intorc aproape in pas alergator la hotel. E un frig de crapa pietrele iar noi nu suntem imbracate corespunzator. Iacinta, Casi, Raluca si Andrei raman sa bantuie prin magazine.

In camera noastra de hotel e foarte frig si micul calorifer electric incalzeste fara putere, lesinat, doar pe arie de un metru patrat in jurul lui. Dupa o noapte nedormita in Lima, atat eu cat si Manu suntem extenuate. Ne ducem la culcare si ne acoperim generos cu toate paturile disponibile gasite prin camera. Greutatea lor ma apasa dar sub ele ma incalzesc si astept in liniste sa ma ia somnul si sa ma duca cu el in alte lumi. Asa ne incepem noaptea. Ramanem din nou treze cu toata oboseala extenuanta ce ne strange tamplele in chingi dureroase. Pe la ora patru a diminetii, simt ca intreaga camera incepe sa se invarta cu mine. Alarmata, am timp sa ma ridic in capul oaselor si sa ingaim:

“Manu, mi-e rau. Cred ca am sa lesin.”

Dupa care cad ametita pe spate. Manuela, care este in aceeasi stare confuza de veghe ca si mine, sare in picioare ca pe arcuri. Cu o repeziciune uimitoare incepe sa aiba grija de mine: imi aduna perne sub picioare ca sa mi le ridice in sus si imi maseaza tamplele cu o batista inmuiata in apa rece. Am o stare ingrozitoare, care ma sperie. Ma simt ca intr-o barca usoara in mijlocul unui ocean inspumat. Am o senzatie de plutire in deriva, de cadere in gol, de rau, de neant. Manu scotoceste prin bagaje si imi indeasa in gura cateva ciocolate cu umplutura de nuca de cocos. Sunt dulci si imi dau putere. Imi aduc brusc aminte ca am nesocotit indicatiile lui Marius si nici una dintre noi nu ne-am luat pastilele de altitudine, asa cum ar fi trebuit. Ii spun Manuelei si le inghitim amandoua cu constiinciozitate, aproape cu lacomie, eu in plus cu speranta ca in cateva minute acest rau cumplit ce imi inunda fiinta va disparea. Ceea ce se si intampla in urmatoarea jumatate de ora, ce trece cu o incetineala disperanta. Ca si cu o noapte in urma, o data cu aparitia zorilor cadem amandoua intr-un somn adanc.

Ne trezim pe la ora 7:00, cu capul tulbure de nesomn. Afara, un soare stralucitor anunta o zi frumoasa. Deschid geamul sa privesc orasul ce se trezeste si el o data cu noi. De pe fereastra camerei noastre zaresc acoperisuri darapanate, inghesuite unele in altele, si cupolele catedralei din Plaza de Armas, in spatele unei aglomeratii de case nefinisate. Asa cum aveam sa aflu mai tarziu, foarte multe case in aceasta regiune sunt lasate neterminate astfel incat cei care le locuiesc sa nu trebuiasca sa plateasca taxele aferente.

O bataie ferma in usa. Manuela se grabeste sa deschida si iata-l pe Marius intrand in camera si urandu-ne “buna dimineata” plin de vioiciune. Ma bucur ca toata lumea a ajuns cu bine si ca in sfarsit grupul este complet, dar nu ma pot manifesta prea tare. Sunt inca speriata de tenebrele noptii trecute si-i mentionez lui Marius prin ce am trecut. Rade si ne cearta in gluma:

“Nu v-am spus sa va luati pastilele de altitudine caci nu e de joaca? Asa mi s-a intamplat si mie anul trecut, am crezut ca pe mine nu ma va afecta altitudinea si ca pot sari peste pastile. Asta pana cand mi-a fost rau de am crezut ca imi dau duhul pe aici.”

Atitudinea lui voioasa ma invigoreaza. Mai inghit o pastila, ca sa fiu sigura ca mi-am facut portia pe ziua respectiva. Dupa care coboram amandoua la masa.

In sala larga de mese ne intampina un miros placut de cafea proaspata. Pe o masa lunga, acoperita cu o fata alba, curata, ne asteapta un mic dejun variat, la alegere: diferite feluri de branza, sunca, salam, oua fierte, cereale, cornuri, fructe, cafea, lapte si ceai. Un ceai foarte popular in Peru este asa numitul “mate de coca”, adica ceai din frunze de coca. Este o sursa de energie similara cu cafeaua deoarece frunzele de coca contin cocaina, care actioneaza ca un stimulent puternic asupra organismului uman. Cantitatea de cocaina cuprinsa in frunzele de coca este foarte mica, in jur de 0.2%, astfel incat, pentru fabricarea unui gram de cocaina ai nevoie de 500 de grame de frunze de coca. Consumul de mate de coca este larg raspandit in tarile din America de Sud. Ni s-a spus ca multe dintre triburile ce populeaza Muntii Anzi il folosesc atat in scopuri medicinale cat si in scopuri religioase. Consumul ceaiului de coca sau pur si simplu mestecatul frunzelor faciliteaza absorbtia oxigenului in sange, ceea ce ajuta la combaterea raului de inaltime. Din acest motiv este foarte recomandat turistilor ce viziteaza zonele inalte (Altiplano) ale continentului sud american.

De cum am pus piciorul in Peru am inceput sa beau mate de coca in toate ocaziile care mi s-au ivit. Imi place si acum, e catifelat si parca un pic unsuros la gust, diferit de alte ceaiuri cu care sunt obisnuita. Am realizat insa si eu cu intarziere ca nu trebuie baut seara deoarece iti sta o stare de veghe si iti provoaca insomnii. Misterul primelor nopti nedormite in Peru a fost astfel rezolvat.

In asteptarea noastra, asezata la o masa, Joyce ciripeste vesela cu Marius. Tot grupul este prezent. Facem cunostinta cu Eugen, Andrea si Pol, Jan si Caroline. Primim fiecare de la Marius ca mic suvenir peruan cate o chakana prinsa de un snur subtire in chip de talisman. Cu totii avem sa le purtam atarnate la gat pe parcursul intregii noastre sederi in Peru. Ce este chakana? Crucea incasa, un simbol andin bogat in semnificatii. Denumirea de chakana provine din cuvantul “chakay”, ceea ce in limba Quechua inseamna “a trece, a traversa”. Aceasta cruce gaurita in centru, simbolizand cercul vietii, are un design geometric simetric, ce consista din trei trepte pe fiecare dintre cele patru diagonale. Reprezinta constelatia Crucea Sudului pe care incasii o considerau a fi centrul universului si simbolizeaza cele trei lumi in cosmologia incasa: Hanan Pacha, lumea de deasupra sau lumea celesta unde zeii si spiritele celor morti isi au lacasul, Kay Pacha ce reprezinta lumea terestra si Uqhu Pacha, lumea de dincolo, a tenebrelor, lacasul celor morti si al celor inca nenascuti. Fiecare dintre aceste trei lumi este de asemenea reprezentata de catre un animal: condorul ce zboara in inaltul cerului, puma, animal terestru si sarpele, taratoare ce se ascunde in vagaunile intunecoase ale pamantului. Simbolul chakanei, atotprezent in Peru, se poate regasi peste tot in arhitectura inca precum si in design-ul obiectelor de podoaba.

Dupa micul dejun ne adunam cu totii in holul hotelului, gata sa ne incepem aventura pe apele lacului Titicaca. Dulio este deja prezent si ne ia direct sub aripa-i ocrotitoare. Va fi ghidul nostru pe parcursul intregii zile.

Drumul pana in port, in microbuzul ce isi croieste cu greu culoar pe strazile stramte, forfotind de oameni, nu dureaza mai mult de 20 de minute. Vaporasul ce ne va purta pe suprafata albastra a celui mai albastru lac din lume, are o capacitate de 20, maxim 25 de persoane. In afara de cabina de calatori, inchisa, are o platforma superioara, neacoperita, accesibila cu ajutorul unei scari metalice laterale. Nu-mi aduc aminte numele lui. Il voi numi “La Sonrisa Del Lago” (“Surasul Lacului”) din doua motive: pentru melodicitatea acestor cuvinte puse impreuna si pentru ca datorita lui imi voi aduce aminte cat voi trai de surasul lacului albastru (la sonrisa del lago azul).

Ne indepartam incet de mal. In urma noastra Puno devine din ce in ce mai mic, mai indepartat. Isi fac loc, in jurul nostru, apele cele mai albastre pe care le-am vazut vreodata. In departari, malurile acestora se pierd in peretele muntilor cu spinari ondulate.

La inceput am mers in tacere. Ne aflam cu totii in cabina de pasageri, absorbind cu toata fiinta miracolul din jurul nostru. Apoi Dulio incepe sa ne spuna povestea lacului, considerat de locuitorii Peru-ului locul unde a inceput totul. Leaganul creatiei.

Se spune ca atunci cand a fost creat universul exista doar acest lac iar zeul creatiei, Viracocha, a ordonat Soarelui si Lunii sa iasa din apele lui si sa dea lumii lumina. Se spune de asemenea ca Luna stralucea mai puternic decat Soarele. Si astfel au iesit amandoi din adancul lacului. Vazand stralucirea orbitoare a Lunii, Universul s-a intristat, cerul s-a intunecat iar Luna si Soarele au fost acoperiti de intuneric. Universul incepu atunci sa planga. Lacrimile lui au inundat Pamantul si au dat nastere lui Unu Pachacuti, al carui inteles este “Apa Care A Transformat Lumea”. Un singur barbat si o singura femeie au supravietuit acestei inundatii. In mica lor barca luata de ape, acestia au vazut in jurul lor multe animale puma inecate, plutind cu burta in sus pe suprafata lacului. In limba aymara, limba mult mai veche decat quechua, “titi” inseamna “pisica salbatica” iar “caca” inseamna “Orasul Etern”. Privit de la inaltime, lacul are de asemenea forma unei pume ce vaneaza un iepure.

Si tot lacul Titicaca este locul unde, spune legenda, s-a nascut Imperiul Inca. Mitologia unui popor este strans legata de istoria sa si istoria sfanta a oricarei civilizatii sta in mitul originii sale. Prin mit si legenda o societate isi explica originea, punctul de inceput, definindu-se astfel pe sine. In cazul Incasilor, legenda vorbeste de Zeul Soare, Inti, ce a iesit din apele lacului Titicaca si a privit lumea din inaltimea cerului. S-a intristat vazand cat de primitiv traiau oamenii pe Pamant. Locuiau in pesteri, se invesmantau in frunze si piei de animale si se hraneau cu plante salbatice. Se hotari astfel sa ii trimita pe Pamant pe fiul sau, Manco Capac si pe fiica lui, Mama Ocllo, ca sa ii invete pe oameni cum sa traiasca mai bine. Le dadu copiilor sai un sceptru de aur si le spuse sa se opreasca acolo unde fara greutate pot sa impinga sceptrul in intregime in pamant. In acel loc sa construiasca o cetate sfanta inchinata soarelui, pe care sa o numeasca Cusco. Si astfel pornira Manco Capac si Mama Ocllo sa colinde Pamantul, pana cand ajunsera intr-o vale in care sceptrul de aur intra dintr-o singura lovitura in pamantul fertil. Acolo i-au adunat pe oameni si i-au invatat cum sa construiasca case, cum sa teasa haine, sa cultive legume si cereale, sa isi faca singuri unelte. I-au mai invatat sa isi construiasca arme si sa le foloseasca in apararea lor.

Se pare ca mitul si istoria se impletesc aici in mod natural, caci istoria ne povesteste de membrii culturii Tiahuanaco, cultura foarte proeminenta in jurul anului 1,000 dupa Cristos, ce au migrat spre nord in cautarea unor locuri mai bune, pentru a se aseza intr-o vale de la poalele Muntilor Anzi. Aici i-au supus pe oamenii ce locuiau acele pamanturi si au infiintat orasul Cusco.

Dulio vorbeste inainte de vremuri si timpuri trecute, ce au existat cu adevarat sau numai in bogata imaginatie a oamenilor. Simt nevoia sa fiu singura, sa ma asez afara cu gandurile mele si sa cuprind in mine toata aceasta impletire de mit si realitate. Urc pe platforma superioara a vasului, acolo unde vantul ti se incurca prin par si iti loveste incetisor obrajii.

Raman in picioare cu privirea pierduta spre orizont. Este ireal. Sunt inconjurata de cel mai albastru albastru posibil al lumii acesteia. Deasupra mea cerul, la picioarele mele apa. Este un sentiment greu de redat in cuvinte. Te afli la o margine de pamant, inconjurat din toate partile de liniste si pace. O pace ce iti coboara in suflet, in minte si iti inunda toata fiinta. Te gasesti “departe de lumea dezlantuita”, departe de grijile cotidiene ce par, dintr-o data atat de marunte, departe de framantari inutile, departe de zgomotele si furia civilizatiei moderne.

Lacul este acoperit din loc in loc, pe suprafete destul de intinse cu o trestie specifica locului, numita de localnici “totora”. Titicaca abunda in totora. Pret de cateva minute trecem printr-un culoar de apa prin mijlocul stufarisului des. Lasam in urma, la stanga noastra, o barca manata de un barbat ce sta in picioare si trage cu putere de vasle. In fundul barcii, o femeie cu fata ascunsa sub o palarie de paie cu boruri largi, tine un copilas in brate.

Incet, incet apar de jos si ceilalti. Ne strangem unul in altul sa incapem pe banchetele de lemn acoperite cu perne lungi de culoare bleumarin inchis. Soarele straluceste cu putere insa e racoare si toti purtam jachete cu maneci lungi si palarii sa ne protejam de intensitatea solara.

Cateva cuvinte acum despre locul unde ne aflam. Lacul Titicaca se afla la o inaltime de 3,812 de metri deasupra nivelului marii si este cel mai mare lac navigabil din lume situat la o asemenea altitudine. Suprafata lui se intinde pe o arie de 8,000 de km2, avand 170 de km in lungime si 65 de km in latime. Lacul se situeaza la granita dintre Bolivia si Peru. De aceea, o gluma foarte populara pe care am auzit-o inca din studentie de la colegii mei de facultate Sud Americani, este urmatoarea: bolivienii spun ca “titi” se gaseste in Bolivia iar “caca” in Peru, pe cand peruanii sustin ca din contra, “titi” apartine Peru-ului iar “caca” Boliviei.

Cu un continut de sare de doar 1%, Titicaca e considerat a fi un lac de apa dulce. Este alimentat de apa ploilor si a ghetarilor din munti. Cinci rauri se varsa in el si doar unul isi are aici izvorul. Acesta rau, numit Desaguadero, duce cu el spre Sud-Est apele lacului catre lacul sarat Salar de Uyuni in Bolivia, astfel incat acesta continua sa creasca in timp ce Titicaca se micsoreaza treptat. Principalul motiv insa ce duce la scaderea nivelului lui este evaporarea cauzata de vanturile puternice si intensa stralucire a soarelui la o astfel de inaltime. Specialistii spun ca acest proces va cauza in timp disparitia completa a lacului. Cu doar 8,000 de ani in urma lacul Titicaca era cu 10 metri mai adanc decat in prezent iar procesul acesta de evaporare s-a accelerat in ultimii ani.

In ceea ce priveste legenda “Orasului Etern”, un numar de expeditii subacvatice printre care si cea a exploratorului Jacques-Yves Cousteau in 1961 au scos la iveala ramasitele uni oras aflat la doar 5 metri adancime de suprafata lacului. O recenta descoperire insa a localizat alte ruine la o adancime de 30 de metri langa insulele Soarelui si a Lunii din Bolivia.

Dintr-o data, in fata ochilor apare imaginea cea mai stranie pe care am vazut-o candva: insule de paie ca niste imense cuiburi plutitoare, semanand cu plaurii nostri, pe care au crescut, nu se stie cum, casute scunde sau mai degrabe colibe galbene de stuf. Apartin tribului Uros ce traiesc de sute de ani pe aceste insule contruite de mana lor din trestia de totora pe care lacul o furnizeaza din belsug. In jur plutesc niste ambarcatiuni desprinse parca dintr-un film fantastic: sunt barci largi, impletite din trestie si care au o forma foarte interesanta. Sunt alcatuite din doua corpuri care seamana a barci cu capetele arcuite, asemenea varfurilor unor papuci turcesti de odinioara. Acestea sunt prinse impreuna si pe ele sunt asezate niste platforme cu etaj, construite de asemenea din lemn si trestie legate strans cu sfoara.

Am patruns in sanctuarul oamenilor apei. Daca ar fi sa te iei dupa legendele lor, Uros au existat inca inainte de aparitia Soarelui, cand Pamantul era rece si intunecat. Ei nu se numeau oameni ci Uros, ca si cand n-ar fi avut nici o legatura unii cu altii. Caci oamenii au populat Pamantul numai dupa aparitia Soarelui. Astazi traiesc in jur de 3,000 de descendenti ai tribului Uros din care doar cateva sute mai locuiesc pe insule si mentin traditia. Restul s-au mutat pe uscat. Tot acolo, la tarm, isi ingroapa Uros mortii in cimitire speciale. Motivul initial al traiului pe insule a fost unul de aparare in fata diferitelor amenintari ale traiului pe continent. Astazi, locuitorii insulelor artificiale aleg sa traiasca asa din simplul motiv ca nu cunosc un alt mod de viata. Si pentru ca, traind pe ape, nu trebuie sa plateasca nici un fel de taxe. Daca nu au pamant, si-l pot construi si singuri.

In vremuri vechi, Uros faceau negot cu cei din tribul Aymara ce traiau pe uscat. Cu timpul, populatia celor doua triburi s-a amestecat iar Uros si-au abandonat limba si au inceput sa vorbeasca aymara. Limba lor originala s-a pierdut inca de acum o jumatate de mileniu. In timpul Imperiului Inca, au fost cuceriti de acestia si de multe ori au fost luati ca sclavi.

Vaporasul nostru trece din nou pe langa o clasica barca cu vasle, de data aceasta condusa voiniceste de o femeie trupesa, ce poarta un maldar infoiat de fuste albastre, una chompa también azul (un pulover de asemenea albastru) si un clop din acela caraghios, cu fund rotund – o oala – de culoare bleumarin. In barca, cuminiti, stau asezate doua fetite imbracate ca de scoala, cu mici rucsacuri in spate. Sunt probabil in drum spre insula pe care se gaseste scoala lor. La Uros, anii primari de invatamant au loc in scolile ce se afla pe insule, dar mai apoi, copiii vor invata in scolile de pe uscat, cel mai adesea in Puno. Citeam undeva ca cei din tribul Uros au ambitii mari pentru copiii lor preferand sa ii trimita la scoli particulare care costa in jur de $150 pe an, decat la scoli publice, gratuite, unde insa profesorii rareori se prezinta la clase.

Si iata ca vaporasul nostru se opreste in fata unei insule maricele, pe care troneaza un punct de observatie construit de asemenea din lemn si totora si pe al carui panou legat cu sfoara sta scris cu litere de o schioapa: “BIENVENIDOS A LOS UROS. ISLA SANTA MARIA. PROTEJAMOS LAS AVES DEL LAGO.” (“Protejamos las aves del lago” inseamna in spaniola “Sa protejam pasarile lacului.”)

Suntem pe insula Santa Maria, insula pe care s-a nascut si a crescut ghidul nostru Dulio. Aici traieste familia lui: parintii, fratii si surorile lui impreuna cu familiile lor.

Ne intampina cu voiosie o femeie scunda si plina ce poarta obisnuita fusta creata de culoare rosie, o bluza alba si un pulover de un albastru intens, brodat cu motive verzi si rosii. Parul ii este impletit in doua cozi ce ies de sub palaria de paie cu boruri inguste. Ne strange mana cordial la fiecare cu un zambet larg pe fata innegrita de soare. O cheama Irma si este sora cu Dulio. Printre picioare i se incurca o fetita de vreo doi anisori, pe nume Rosa, sau Rosita, cum o alinta mama ei. Este imbracata ca si mama ei, in aceleasi culori si aceleasi haine dar in versiune miniaturala. Pe cap poarta o caciulita alba, brodata in culori vesele, ce are forma unui clopotel cu capete volanate si un mot lung, atarnand la spate. Seamana astfel cu floarea rosie de cantuta (sau kantu), floarea nationala a Peru-ului care creste peste tot in arbusti bogati. Fetita este foarte frumusica si se misca cu usurinta de colo colo pe suprafata neregulata a insulei, cu talpitele ei goale ce ar avea nevoie de niste sandalute. Ma scotocesc in rucsacul burdusit cu jucarii aduse de acasa pentru a face o mica bucurie copiilor acestor locuri. Dau peste o maimutica vesela ce scoate sunete de “uuu-uuu” cand e frecata pe burta. Rosita e fascinata si fuge repede la mama ei sa i-o arate.

“Mira, un mono!”, spune mama ei incantata si imi arunca un zambet plin de recunostinta.

Suntem invitati sa ne asezam pe niste snopi de trestie culcati, dispusi in semicerc, pe care o alta locuitoare a insulei, mai varstnica, se grabeste sa aseze paturi colorate. Ma uit in jur si vad numai femei, copii mici si cateva gaini zburatacite alergand de colo colo. Pe insula nu e nici un barbat. Am aflat mai tarziu ca pe vremuri barbatii obisnuiau sa pescuiasca pe timp de noapte in jurul insulelor dar cum pesti sunt din ce in ce mai putini, pleaca acum mai departe in cautarea zonelor bogate in peste. Lipsesc cate doua trei zile pe saptamana, lasandu-si femeile sa aiba grija de casa si copii.

Mama lui Dulio se aseaza langa noi si incepe sa brodeze o tesatura, probabil in scop demonstrativ pentru audienta. In fata noastra, cateva obiecte care vor sa ilustreze viata Uros-ilor pe insula: o mica vatra de lut pe care troneaza doua poturi cu fundul ars, cateva obiecte de podoaba asezate pe o paturica si un bol ciobit, plin cu apa, in care plutesc cu fundul in sus cativa pestisori carachi. Langa acestea, o bucata de insula in sectiune, adica un bulgare mare de totora cu pamant si radacini, pe care sunt asezate de-a curmezisul trestii taiate, iar deasupra, niste casute in miniatura impletite din paie uscate. Dulio incepe sa ne explice cum functioneaza aceste pamanturi plutitoare. Insulele sunt ancorate cu franghii prinse de niste pari de lemn ce sunt infipti in fundul lacului. Trestia de la fundul insulelor putrezeste rapid, in special in anotimpul ploios, de unde si nevoia constanta de improspatarea a trestiei de pe suprafata insulei. Desi insulele sunt mereu reparate si carpite, se intampla din pacate si accidente cu copii care cad in lac prin golurile create. Temperatura lacului este foarte scazuta. Se spune ca un adult nu poate supravietui mai mult de 20 de minute in apele lui inghetate.

Viata unei insule nu depaseste 30 de ani. Unele insule sunt mai mari, gazduind mai mult de zece familii, altele mai mici, pe ele traind doar doua, trei familii. Uros cultiva aici cartofi si isi pregatesc mancarea in mici vetre de lut in care fac foc. In mod ironic, desi in mijlocul unei vaste intinderi de apa, focul poate produce in aceste locuri incendii devastatoare.

Aflam ca existenta celor din tribul Uros este centrata in jurul trestiei de totora. O folosesc in scopuri multiple: in afara de faptul ca isi construiesc din ea insulele si casele, fac focul cu ea si o intrebuinteaza ca leac in anumite probleme de sanatate. Daca au vreo durere, aplica pe locul cu pricina miezul trestiei si durerea este absorbita de aceasta. Partea inferioara, alba si frageda a trestiei (chullo) este mancata pentru continutul ei in iod. Ma uit cu drag la Rosita ce rontaie multumita un chullo. Ne este oferit si noua dar nu ne incumetam nici unul sa ii incercam gustul.

O data demonstratia terminata, suntem invitati sa cumparam suveniruri de pe niste rogojine intinse pe jos, pline cu fel de fel de obiecte artizanale. Femeile ce le vand nu te agreseaza, te imbie doar cu zambete bune pe fetele asprite de conditiile in care traiesc. Imi deschid din nou rucsacul si scot de acolo un lollipop in forma de floare pe care i-l intind Rositei. O femeie ce tine in brate un baietel de vreo doi anisori se apropie repede de mine si imi indica cizmulitele roz (ce au apartinut candva lui Stephaniei, fetita mea) ce i-au atras atentia la suprafata, in rucsacul meu.

“Señorita, por favor, zapatos para mi niño.” (“Va rog domnisoara, cizme pentru baietelul meu”). Vreau sa protestez, sa ii spun ca sunt roz si sunt cizmulite de fetite dar imi dau seama cat de caraghioasa as fi. De parca acestor bieti oameni le-ar pasa cu ce culori isi imbraca odraslele. Roz doar pentru fete, albastru doar pentru baieti. Who cares? I le dau imediat, cu toata inima, si ii vad fata luminadu-se.

“Señorita, yo también necesito zapatos” zicea ea, si imi arata picioarele-i desculte. (“Domnisoara, si eu am nevoie de incaltaminte”).

“Lo siento mucho, no tengo más”, ii spun cu parere de rau.“ (“Imi pare rau, asta-i tot ce am”) Mi se strange inima de saracia lor.

Intre timp Irma, recunoscatoare pentru darurile pe care le-a primit fetita ei, vine la mine cu un colier de lemn, infatisand in centru un soare pictat. Ma induioseaza gestul ei si il primesc cu drag, desi stiu ca niciodata nu-mi voi atarna asa ceva la gat.

De pe Isla Santa Maria am ca amintire o mica vaza de ceramica impodobita cu motive traditionale din metal galben si pietre colorate. Am asezat-o in living room si de cate ori dau cu ochii de ea imi amintesc de acele femei mari si bune, imbracate in fuste crete viu colorate, ce traiesc undeva departe, parca intr-o alta lume, intre cer si apa.

Vizita noastra pe Isla Santa Maria s-a terminat. Marianela, sora mai tanara a lui Dulio ne va conduce intr-o barca din aceea fantastica, ce seamana cu o lebada uriasa cu gatul arcuit, pe o alta insula din apropiere.

Se urca cu noi in barca si Rosita, in brate cu noua ei prietena, Maimutica Uuu-Uuu, pe care o strange cu drag la piept. Se muta din loc in loc in barca miscandu-se cu multa agilitate pe piciorusele ei goale. Nimeni nu o supravegheaza. La un moment dat imi sta inima in loc vazand-o mergand pe marginea barcii, la un pas sa cada in apa.

Marianela incepe sa vasleasca incet. La marginea insulei Santa Maria se aduna un grup de cinci femei, printre care si Irma si mama lui Dulio, ce incep sa ne cante de ramas bun, pleznind din palme in ritmul muzicii. Ne canta in vreo 5 limbi straine in timp ce barca se indeparteaza lin. Ma uit la Marianela si observ ce chip frumos are. Zambetul ii dezveleste un sirag de dinti albi, foarte frumosi. E la varsta maritisului dar inca nu si-a gasit alesul. Parul foarte lung si negru ce ii cade pe spate pana la brau il poarta in doua cozi groase, impletite, legate la capat cu niste ciucuri lungi. Vorbeste bine engleza. O aud conversand cu Iacinta ce ii admira ciucurii din par. Si Iacinta are parul negru si lung si probabil se gandeste sa isi adauge si ea acest accesoriu.

Urmatoarea insula pe care poposim se numeste Khana Uru. Aici sunt numai barbati si cativa baietei ce se joaca unul cu altul. Pe aceasta insula se lucreaza, se construiesc barci din trestie de totora. Ma scotocesc din nou in rucsac si dau de cativa dinozauri mici pe care Stephanie mi-a permis sa ii sustrag din vasta ei colectie ca sa ii impart copilasilor necajiti din Peru. Patru baietei se apropie sfiosi de mine si isi primeste fiecare cadoul, timid, cu privirea plecata. Ii intreb cum ii cheama si vorbesc putin cu ei. Sunt foarte incantati de micile animale din plastic si ma intreb daca au mai vazut vreodata dinozauri prin carti colorate pentru copii.

Aici ne luam ramas bun de la Marianela, Rosita si marea familie Uros. Facem cu totii, pe rand, fotografii cu Marianela si apoi cu Rosita, ce ni se ghemuieste sfioasa in brate. Ne urcam in vaporasul nostru si o pornim inainte, cu vantul in fata, pe marele necunoscut albastru al apelor.

Urmatorul popas il facem pe insula Taquile, de data aceasta insula adevarata, situata la 45 de km departare de Puno, pe lac. Pe Titicaca se gasesc 41 de insule, dintre care unele dens populate.

Taquile este o insula micuta, cu o arie de sub 6 km2. Punctul ei cel mai inalt se situeaza la 4,050 de metri altitudine. Aproape 2,000 de oameni traiesc aici, din pescuit, cultivatul cartofilor si turism. Locuitorii insulei, numiti taquileños, sunt recunoscuti pentru frumoasele textile pe care le tes si le vopsesc singuri. Acestea sunt privite ca a fi obiectele artizanale de cea mai inalta calitate produse in Peru. Societatea acestor oameni este bazata pe colectivism si pe codul moral Inca “Ama sua, ama llulla, ama qhilla”, ceea ce in limba quechua, limba vorbita pe insula, inseamna “Nu fura, nu minti, nu fii lenes”.

Pe insula Taquile, ce a facut parte pe vremuri din Imperiul Inca, se gasesc si acum ruine incase. A fost una dintre ultimele parti de Peru care a capitulat in timpul cuceririi spaniole. Sub dominatia acestora, oamenilor de aici li s-a interzis portul traditional si au fost nevoiti sa il adopte pe cel rural spaniol, pe care inca il mai poarta si astazi. Aceasta insula lunga si ingusta a fost folosita ca inchisoare in timpul colonizarii spaniole. In 1970 a devenit insa proprietatea oamenilor care o locuiesc, adica a taquileñilor de astazi.

Peisajul este arid si bolovanos, cu pamant uscat, de culoare rosie. Urcam cateva pante inalte pana ajungem la o mica carare ingusta ce inconjoara insula. O urmam in sir indian, oprindu-ne pe rand sa facem fotografii. Imaginea splendida, ca de pe alte lumi, aproape iti taie rasuflarea. De la inaltime vedem apele albastre ale lacului pierzandu-se la orizont. Dupa care cararea patrunde in interiorul insulei. Aici este strajuita de o parte si de alta de gramezi de bolovani pusi unul peste altul, in chip de gard. Dincolo de acesta, cateva oite jerpelite scormonesc prin pamantul arid in cautare de smocuri de iarba. Mai incolo, o cultura pipernicita de bob, cu pastai asemanatoare celor de mazare. Peste tot, arbustii de cantuta isi leagana clopoteii florilor rosii in adierea usoara a vantului.

Nu peste mult timp ajungem la destinatie, un frumos popas turistic situat in varf de deal. Tufe de flori galbene si portocalii cresc lipite de gardul de piatra al restaurantului. Se aud rasetele vesele ale unui grup de turisti asezati afara, la mese. Suntem intampinati de nativi ai insulei, imbracati in straie traditionale. Barbatii poarta pantaloni negri, camasi albe si veste negre, scurte, iar in picioare sandale negre de plastic. Peste mijloc sunt incinsi cu braie late, viu colorate.Cu totii poarta pe cap caciuli cu moturi lungi, despre care aveam sa aflam ca au semnificatii aparte, dupa felul in care este purtat motul: dat pe spate, pe dreapta sau pe stanga.

Suntem invitati sa ne asezam pe niste banci de lemn sa ascultam explicatiile lui señor Victor, un barbat mai varstnic, dar inca in putere, traduse in engleza de catre Dulio. Señor Victor ne va arata cum fabrica locuitorii insulei sapun din frunzele unui arbust al carui nume imi scapa acum. Intr-un bol mare de lemn striveste aceste frunze cu o piatra rotunda, pana obtine o pasta verde peste care toarna apa. Se face acolo o spuma alba si in acesti clabuci spala in fata noastra, demonstrativ, o bucata de tesatura. Tot el ne explica semnificatia pozitiei motului caciulilor la barbati: un barbat casatorit va purta intotdeauna motul pe spate. Un burlac va purta motul pe stanga iar un barbat ce a fost parasit de femeia lui il va purta pe partea dreapta. Nu pot fi sigura de exactitatea acestor informatii, a trecut mult timp de atunci si e posibil sa fi inversat dreapta cu stanga. Cert e ca acestea sunt cele trei semnificatii profunde ale motului caciulilor barbatesti taquileñe.

Suntem apoi invitati la dans. Un grup de barbati inarmati cu instrumente muzicale de suflat, asemanatoare naiului s-au adunat in centru. Unul poarta in brate o toba enorma pe care o loveste ritmic cu un bat de lemn. Femeile si barbatii formeaza un cerc si incep sa se roteasca in ritmul muzicii, lovind usor cu picioarele pamantul prafos. Una dintre femei, mai indrazneata, se duce la Eugen si il ia la dans. Ce distractie pe capul nostru sa il vedem pe Eugen invartit dintr-o parte in alta de acea femeie micuta si sprintena, ce nu ii acorda partenerului ei nici o clipa de ragaz. N-am putut insa sa ma bucur prea mult de priveliste caci un baietel de vreo 12 ani vine la mine si ma ia de mana sa ma prinda in dans. Asa ca iata-ma si pe mine topaind cu foc, alaturi de Manuela, adusa si ea de un alt baiat in cercul dansatorilor. Cred ca cei de pe margine s-au amuzat copios pe socoteala noastra!

E vremea pranzului si o data dansul incheiat intram in restaurant sa mancam. O racoare placuta ne intampina inauntru. Sala e foarte curata, cu doua randuri de mese lungi, acoperite cu fete brodate cu diverse motive locale in rosu, alb, negru si maro. Pe mese sunt asezate din loc in loc vaze scunde cu flori proaspete, din acelea care cresc la intrarea in restaurant. Pranzul consta din pastrav la gratar, adus pe o farfurie ea insasi in forma de peste, alaturi de orez, doi cartofi fierti, o felie de rosie si una de lamaie. E absolut delicios si ne pica tuturor foarte bine, la mijlocul unei zile atat de incarcate de impresii noi si de efort fizic.

Vizita noastra pe insula Taquile se apropie de sfarsit. Coboram pe o carare abrupta spre locul in care ne asteapta “La Sonrisa Del Lago” sa ne duca inapoi la Puno. Drumul de intoarcere, de aproape trei ore, il parcurgem mai mult in tacere, in torsul regulat al motorului vaporului. La inceput, suntem cu totii adunati pe puntea de sus. Dar cum soarele asfinteste si isi face din ce in ce mai mult loc racoarea, cei mai multi se scurg in cabina de jos, la caldura. Ramanem sus doar eu cu Eugen si ne lansam in discutii diverse. Despre Canada, despre Romania, despre viata in general. La un moment dat ni se alatura si Marius si discutam asa toti trei, zgribuliti in curentul rece al unei zile ce se apropie de sfarsit.

Seara isi coboara cortina albastra peste lac. In departare, la tarm, clipesc in intuneric luminile orasului Puno, ca o ploaie de licurici cazuta peste lume.

Preluat de pe: http://tripsnpics.ca

Fotografii: https://picasaweb.google.com/PeruMay2008/MariusPhotos

https://plus.google.com/photos/107556036034314066512/albums/5075722394989089153?authkey=CIGLtoW8vvHzCg&banner=pwa

Remember The Times ... No Mobiles, no Internet, no War... just Love, Peace & Music!

2012-08-29T09:14:00.003+03:00

Cel de-al doilea festival anual de muzică ”Atlanta Pop Festival” a avut loc în iulie 1970, în Middle Georgia Raceway, Byron, la 144 de kilometri de Atlanta. Insă atmosfera de la un asemenea eveniment, în acele vremuri, era complet diferită de cea de acum.

Au participat în jur de 400.000 de persoane, dornice să-i vadă pe The Allman Brothers, Poco, Mountain, BB King, John Sebastian, Gypsy, Chambers Brothers, Rare Earth, Mott the Hoople, Johnny Winter, Ten Years After, Grand Funk Railroad, Richie Havens și Jimi Hendrix.

Pentru Hendrix, aceasta a fost ultima sa reprezentatie din Statele Unite.

"In acea vară, știrile cu războiul din Vietnam erau mereu pe prima pagina și Richard Nixon era președinte. Familia Partridge era în topurile muzicale și Patton era cel mai apreciat film.

Nimeni nu avea telefon mobil și nici o idee cum avea Internetul să ne schimbe viețile. O pâine era 24 de cenți și 4 litri de benzină erau 36 de cenți", spune McGehee, fotograful care a surprins unele dintre cele mai interesante momente din timpul festivalului.

Aceasta este o pagină oficială a programului festivalului. Bineînțeles că niciun cântăreț nu și-a început programul la timp și nici nu a terminat atunci când trebuia, răsăritul soarelui găsindu-i incă pe scenă.

Pentru a trece timpul mai repede, oamenii se strângeau în grupuri, mai ales dimineață, când încă era racoare, și cântau la chitara și din voce.

In prima zi a fost nevoie de bilet pentru a intra, dar a apărut atât de multă lume până la sosirea nopții, încât a trebuit să se renunțe la acest lucru și să devină un festival liber. Erau așteptați 75.000 de oameni, dar au apărut în jur de 400.000.

Nu existau dușuri, dar era un râu în apropiere, unde atmosfera era incredibilă. In afară de bucuria de a face o baie, puteai vedea oameni dezbrăcați complet, femei și bărbați... asta până când a venit poliția și i-a pus să se imbrace, mărturisește fotograful.

Cam așa arăta mizeria lăsată în urmă de 400.000 de persoane.

Preluare: The Insider

Citius, altius, fortius

2012-07-27T15:42:00.000+03:00

Se spune că este important să participi. Dar de fapt, toți își doresc să câștige. Este descătușarea ambiției și necesității supreme de autodepășire a lui Homo Sapiens. Un efort și o competiție care aduce onoare și satisfacție tuturor, învingători sau perdanți.

Și tuturor celor care sunt alături de sportivii lor.

În aceste zile, mai mult decât vreodată în istoria olimpismului, cred că românii și poate toate popoarele lumii sunt alături de campionii lor, pentru că acum, mai mult ca niciodată sportul poate demonstra că umanitatea se poate ridica deasupra importanței conjuncturale a momentului. Bunăvoința, tenacitatea și ”fair-play” -ul vor fi cu siguranță elementele catalizatoare ale tuturor speranțelor oamenilor care țintesc deasupra orizontului îngust și mărginit al societății consumiste doborâte de propria neputință.

Imi doresc foarte mult să pot trăi cu maximă intensitate imensa emoție a acestei cele de-a XXX-a ediții a Jocurilor Olimpice. Spectacolul maximelor eforturi va fi cu siguranță fabulos.

Iar celor 103 sportivi români care ne reprezintă le doresc să aibă ambiția și succesul pe care poporul pe care îl reprezintă îl merită. Nu stiu dacă sunt cei mai buni sportivi, dar îndrăznesc să cred că sunt cei mai buni dintre români. Pentru că nu poți fi decât cel mai bun ca să îți poți impune participarea la această minune a umanității, trecând peste toate nejunsurile și decepțiile de pe parcurs.

Citius, altius, fortius !!! Mai repede, mai înalt, mai puternic !!! Și mai bun, cu siguranță !!!

C.L.A.B.

Preluat de pe: http://incubusplebecula.blogspot.ro/2012/07/citius-altius-fortius.html

Kilamba

2012-07-23T16:13:00.000+03:00

Un imens oraș fantomă, Nova Cidade de Kilamba, a fost construit la 30 de kilometri de Luanda, capitala Angolei. Kilamba a fost înălțat în mai puțin de trei ani de către compania de stat China International Trust and Investment Corporation (CITIC). Este cel mai grandios proiect din zonă. În Kilamba, care se întinde pe 5000 de hectare, au fost construite 750 de clădiri de opt etaje, zeci de școli și mai mult de o sută de magazine. Orașul a costat 3,5 miliarde de dolari și este gata să adăpostească jumătate de million de oameni.

Totuși, timp de un an au fost vândute doar 220 de apartamente din cele 2800 expuse pentru cumpărare. Acesta nu este un lucru neobișnuit de vreme ce apartamentele au prețuri între 120.000 și 200.000 de dolari, iar două treimi din locuitorii Angolei trăiesc cu doar doi dolari pe zi.

Ipoteca pe care o propun băncile locale nu este accesibilă nici chiar lucrătorilor bine plătiți. Autoritățile din Angola se gândesc să dea apartamentele în leasing pe termen lung, dar nimeni nu crede în succesul acestui proiect.

Kilamba a fost construit cu ajutorul unui credit din China în schimbul accesului la petrolul din Angola.

Sursa: http://www.dcnews.ro

Mai multe poze aici: http://www.businessinsider.com/chinese-built-ghost-town-kilamba-angola-2012-7?op=1

Viața ca o ploaie de vară...

2012-07-03T10:15:00.001+03:00

Anul acesta am așteptat, chiar cu încredere, ca despre întâlnirea NorDeDor, (a doua) să scrie prietenii mei, cel puțin la fel de frumos cum au făcut-o prima dată. N-a fost să fie ...

Și spun asta pentru că a trecut ceva vreme de pe data de 19 mai. Sau poate doar mi se pare ???

Lumea și timpul au mai prins viteză, ziua e mai scurtă, scurtând ireversibil și din viață, anii vin și trec ca plopii de pe marginea vechiului drum de țară care azi e autostradă.

Gândurile noastre nu mai adastă spre judecare la fel de mult ca altădată. A scrie despre ele este fie obositor, fie prea provocator, fie desuet, fie un intangibil lux al conștiinței...

Lumea e mult prea preocupată cu intensificarea momentului, care se zbate trecând instantaneu, rapid ca dorința de a nu mai lăsa nimic netrăit din timpul ce-l mai avem la dispoziție până la sfărșitul marelui final. Ca ploaia de vară... Evenimentele nu mai lasă urme adânci în memoria individuală și colectivă pentru că vin altele peste noi, în valuri infinite... falange ale uitării...

Da, ne-am întâlnit din nou la Veștem, datorită conjuncturii transoceanice și a nețărmuritei ospitalități și toleranțe a Majestății Sale.

Și ne vom întâlni din nou, la anul...

Pentru că așa e legea firii... și-a ploilor de vară !

Corul Inocenților

2012-05-22T19:12:00.002+03:00

Sunt peste 5.000 de figurine ceramice, reprezentând chipuri caricaturizate, miniaturale, de oameni, toate fiind lucrate manual. Andrei Pandea-Antonescu, din Bistrița a început să le sculpteze în luna mai a anului trecut, având nevoie de circa 7 minute pentru a realiza o figurină. Acestea crează imaginea unui marş al tăcerii în care este interpretat un cântec mut pentru copiii defavorizaţi.
Artistul şi-a numit inedita expoziţie "Corul Inocenţilor”.
Nu știu cât de mult ne sensibilizează, în particular, problemele de sănătate a copiilor cu dizabilităţi neuromotorii, dar eu unul m-am simțit precum un Guliver, șchiop și timorat, în ”Lumea Inocenților” … Sunt atâtea sentimente pe chipurile acestor statuete... , infinite precum oamenii din jurul lor…

Figurinele sunt unicat şi pe fiecare chip, modelat în lut, se poate citi o trăire anume: fericire, tristeţe, spaimă, uimire, bucurie...

Autorul lor doreşte ca pe parcursul a doi ani, cele 5000 de figurine să ajungă în cât mai multe oraşe din ţară, pentru a ajuta cât mai mulți copii aflaţi în suferinţă.

Andrei Pandea-Antonescu a conceput acest proiect după ce a aflat că fiul lui suferă de diabet.

Să vezi Sibiul !!!

2012-04-03T14:44:00.001+03:00

Parcă ieri a fost. Sărbătorile de iarnă petrecute în preafrumosul Sibiu la bunii mei prieteni Ghiță și Moni, care mi-au fost inimoase gazde în acele minunate zile. Bineînțeles și cu Ralu, Dan, Monika, Oma, Mariana și toți ceilalți pe care i-am întâlnit, reîntâlnit sau la care doar m-am gândit în acele clipe. Le mulțumesc tuturor încă o dată pentru toate minunățiile trăite împreună și lor în primul rând le dedic acest articol.

Se-apropie Paștele și sincer, nu pot să nu mă gândesc la cât de frumos și de pur pot sibienii petrece Sfintele Sărbători.

Este un oraș senzational, în care ori de câte ori ajungi, are puterea de a te teleporta într-o altă lume și o altă epocă. Cred că toți știm Sibiul și îl iubim, dar dacă cumva nu ați apucat să mergeți, treceți-l pe lista viitoarelor priorități.

E perfect să îl vizitați primavara; nici prea cald, nici prea frig, e acea atmosferă perfectă când totul în jurul tău prinde viață. Și păstrează încă parfumul său medieval. Iar dacă doresti să simti, să respiri și să vezi artă trebuie obligatoriu să mergi in Sibiu.

Conform legendei, copiii pierduți din Hamelin au ieșit din peșterile ‘Almasch’ (Varghis) în Transilvania, undeva aproape de actualul Sibiu.

Aceasta este explicația romantică a unui fenomen inedit prin care pe aceste locuri a apărut un popor cu păr blond și ochi albaștri, care vorbea germana și urma obiceurile unor popoare aflate la mii de kilometri departare.

In realitate, cetățile și satele fortificate din Transilvania au fost ridicate în sec. 12 de către imigranții veniți din zona văii Moselle, cunoscuți sub numele de saxoni.

Au fost aduși aici de către regii Ungariei și au primit numeroase drepturi și avantaje în schimbul ca aceștia să ajute la apărarea ținutului împotriva atacurilor tătarilor și turcilor.

Saxonii au creat ‘ținutul celor 7 cetăți’, Siebenburger, 7 orașe fortificate precum și numeroase sate în care au ridicat biserici fortificate în care se adăposteau în caz de atac. Sibiul este recunoscut ca cel mai mare oraş medieval din Europa de Est.

Istoria și arhitectura veche izvorăsc la tot pasul, așa că nu o să vă răpesc bucuria descoperirii, fericirea oricărui explorator. Este oraşul cu trei rânduri de ziduri fortificate de apărare. Erau şi de ce sa fie luate măsuri suplimentare de siguranță. Aici s-au consumat multe evenimente culturale şi istorice inedite. Mărturie stau 39 de turnuri, 200 biserici (Biserica Evanghelică, Franciscană, Ursulinelor, Catedrala Ortodoxă, Biserica Catolică etc..), -cetăţile fortificate de la Slimnic, Cristian, Biertan, Cisnădioara etc.

Pot să vă spun insă cu corectitudine: „DRACULA" nu a trăit pe aceste meleaguri, sibienii nu se mândresc cu monştri, cu stafii ale istoriei, ci cu valori ale ei. Îmi permit să vă prezint o listă cu obiectivele ”obligatorii” în finalul acestei postări.

Vă amintesc că Sibiul are în prezent o puternică bază culturală formată din 2 teatre, o filarmonică, 5 biblioteci, 5 centre culturale, 6 institute culturale diverse, precum şi 10 muzee, găzduind de-a lungul timpului între „zidurile” sale nume mari de artişti.

Sibiul este locul unde s-a deschis primul muzeu de pe actualul teritoriu al României, Muzeul Brukenthal, la 25 februarie 1817. Baronul „Samuel von Brukenthal", guvernatorul Transilvaniei, a lăsat moştenire cea mai valoroasă colecţie de picturi baroce din centrul şi estul Europei (1090 lucrări ale maeştrilor olandezi, flamanzi, germani austrieci).

A fost al doilea muzeu deschis în Europa şi poartă numele fostului guvernator de Transilvania și este găzduit în fosta sa reședință. Vei vedea aici lucrări semnate de Antonello da Messina, Lorenzo Lotto, Alessandro Magnasco, Albrecht Dürer, Rubens, Botticeli, Jan van Dyck şi Titian, alături de creații ale marilor maeștri români.

Oraşul Sibiu este considerat pe bună dreptate ca fiind unul dintre cele mai frumoase şi mai bine conservate oraşe istorice din România si Europa, cu un patrimoniu arhitectural care se întinde pe 80 de hectare.

Nu degeaba Imperiul Austro Ungar îşi trimitea aici drept reprezentanţi oameni valoroşi care ocupă diferite posturi administrative şi care au avut o puternică influenţă asupra evoluţiei oraşului. În tot acest context de efervescenţă culturală nu e de mirare că unii fii ai Sibiului ajung să lege numele oraşului de momente importante pentru istoria întregii civilizaţii umane.

Aici s-a născut unul dintre cei mai mari fizicieni ai secolului trecut, părinte al astronauticii, Conrad Haas, care a inventat racheta în trepte, dar şi personalităţi ale culturii europene precum Nicolaus Olahus sau Emil Cioran. De asemenea, aici a fost descoperit elementul chimic telur şi tot aici a activat, pentru o vreme, S. Hahnemann - fondatorul homeopatiei. În Sibiu a trăit, a studiat sau a creat o întreagă pleiadă de mari scriitori, filosofi, oameni, politici, artişti.

În acest context nu e de mirare că Sibiul a fost, de-a lungul istoriei, scena de desfăşurare a nenumărate premiere din spaţiul românesc: prima farmacie (1494) , prima bibliotecă (1300) , primul spital (1292) , prima librărie (1778) , prima manufactură (1788) , primul spital de neuropsihiatrie, primul paratrăznet, primul ziar (1852) , primul tramvai electric (1904) respectiv cel mai mare muzeu în aer liber (Muzeul Civilizaţiei Tradiţionale Populare-ASTRA) din sud-estul Europei. Cetatea medievală a Sibiului, este rămasă intactă după două războaie mondiale şi neatinsă de regimul comunist.

Trebuie să vezi:

Turnul Sfatului, Piața Mică nr. 1

Este unul dintre cele mai cunoscute monumente ale oraşului Sibiu. Are acest nume deoarece apăra poarta de intrare în cea de a doua incintă, situată în imediata apropiere a clădirii ce adăpostea primăria Sibiului, menţionată în documente la 1324 (Piaţa Mică Nr. 31, azi refăcută). În forma sa actuală, turnul Sfatului se ridică pe înălţimea a şapte etaje retrase succesiv, având faţadele marcate prin deschideri înguste de forma unor metereze. La parter are o amplă trecere boltită. Accesul în interior este posibil printr-o uşă de mici dimensiuni, de unde, prin intermediul unei scări spiralate, se ajunge la etajele superioare. Edificiul actual este rezultatul mai multor faze de construcţii, fiind supraînălţaţ şi chiar înglobat unui grup de clădiri. Din construcţia iniţială s-a păstrat, probabil, doar nucleul ridicat până la înălţimea primului etaj.

Casa Artelor, Piața Mare nr. 21

Cu cele 8 arcade, este una dintre cele mai frumoase clădiri din Sibiu. Clădirea a fost ridicată în sec. 15 şi a fost cunoscută sub denumirea de Casa Măcelarilor, după numeroasele magazine de la parter care existau aici.

Turnul Scărilor, Piața Huet

Este singura poarta păstrată din prima incintă de fortificaţii şi datează din sec. XIII. O inscripţie menţionează data de 1542, anul când a fost renovat. O boltă in arc permite accesul spre oraşul de jos prin scări în niveluri.

Zidurile Cetății

A 3-a centura de fortificaţii a fost ridicată în sec. 14 şi consolidată în sec. 17. În prezent se păstrează porţiunea de zid de-a lungul întregului bulevard Coposu şi de-a lungul străzii Manejului, precum şi 3 turnuri de apărare: Turnul Archebuzierilor, Turnul Olarilor şi Turnul Dulgherilor.

Turnul Gros, Bd. C. Coposu

A fost ridicat în sec. 16. Primul teatru din Sibiu a funcţionat în acest turn din 1778. Recent a fost renovat complet şi integrat în Sala Thalia.

Bastionul Haller

Se află situat la capătul Bd. Coposu şi a fost construit în 1552. De la bastionul Haller porneşte latura de nord a cetăţii, cu zidurile păstrate de-a lungul străzii Manejului pana la Biserica Ursuline.

Primăria Veche

Construcţia a fost ridicata la sfârşitul sec. XV şi este cel mai mare ansamblu gotic civil din Transilvania. Clădirea a fost transformată în primărie în anul 1549 şi a fost folosită ca atare până în 1948.

Casa Haller, Piața Mare 10

Este construită în stil Renascentist, care păstrează multe elemente din clădirea originală din sec. XV-XVI, cum ar fi portalul cu blazon, intrarea în arcade şi decoraţiunile. Casa a fost in proprietatea familiei Haller timp de 345 de ani.

Bobel House, Str. Avram Iancu nr. 16

Cea mai veche locuinta din Sibiu.

Podul Minciunilor

Primul pod din fier forjat din România, construit in 1859 de Fredericus Hütte, face legătura între Piata Mica şi Piaţa Huet.

Piața Mare

Piaţa Mare a fost prima dată menţionată în 1411 ca piaţă de cereale. Începând din sec. XVI piaţa a devenit centrul vechii cetăţi. Execuţiile publice şi adunările publice aveau loc aici. Timp de sute de ani a fost denumită Grosser Ring sau Grosser Platz. Între războaie s-a numit Piaţa Regele Ferdinand, comuniştii au denumit-o Piaţa Republicii, iar din 1990 s-a revenit la denumirea originală. Piaţa are o lungime maximă de 142 m, iar în lăţime 93 m, fiind una dintre cele mai mari din Transilvania. Latura de sud a pieţii este declarată monument arhitectural.

Piața Mică

Prin clădirile medievale păstrate în forma originală şi prin numeroasele obiective de interes turistic care se găsesc aici, Piaţa Mică reprezintă un important punct turistic pentru orice vizitator. In evul mediu, în aceasta piaţă (cunoscută în documente şi sub numele de 'circulus parvus') existau casele de locuit şi atelierele meşteşugarilor sibieni. Aici se găsesc câteva din cele mai importante atracţii ale oraşului: poarta de urcare în Turnul Sfatului, Podul Minciunilor, Muzeul Franz Binder, Muzeul Emil Sigerus, Muzeul Farmaciei, Casa Luxemburg, numeroase terase si cafenele.

Piața Huet

Piaţa Huet se desfăşoară în jurul Catedralei Evanghelice care domină locul. Pe acest loc a existat prima incinta de fortificaţii a orasului. Pe locul actualului Liceu Brukenthal exista o şcoală încă din sec. XIV. Actuala construcţie datează din 1786.

Orașul de Jos

Strada 9 Mai, cea mai veche strada a oraşului, a purtat mult timp denumirea de strada Elisabeta. Intersecţia străzii 9 Mai cu strada Ocnei este considerată centrul Oraşului de jos. Locul se numeşte Piata Dragoner. Până în 1976, în mijloc era amplasată, sub forma de insulă, clădirea care adăpostea sediul dragonilor austrieci. Pe strada Azilului se ajunge la Biserica Azilului şi la Azilul de bătrâni, menţionat prima dată documentar în anul 1292, când biserica ordinului cruciaţilor Sf. Spirit organiza aici pentru bolnavi şi săraci primul spital din Sibiu. Strada Turnului a fost in Evul Mediu una dintre cele mai importante străzi ale oraşului. Intersecţia cu strada Faurului a fost odinioară cunoscută sub numele de Piaţa Coroana.

De asemenea trebuie să mai vezi:

Muzeul de arme şi trofee de vânătoare.

Muzeul de farmacie.

Muzeul de locomotive.

Muzeul de istorie.

Muzeul stiinţelor naturii (1 milion de exponate, printre care şi colecţia de excepţie de minerale „Akner" şi colecţia de fluturi „Weindel").

Muzeul de etnografie extraeuropeană „Franz Binder" (colecţii vechi din Africa, Oceania, Asia Mică, Japonia) şi colecţii noi începând cu anii 1990.

Muzeul „Astra" – muzeul civilizaţiei şi tehnicii populare, conţine 340 de case tradiţionale româneşti din toate părţiile reprezentative ale ţării.

Pasajul Scărilor, care face legătural între „oraşul de sus" şi „oraşul de jos",

Parcul Subarini, o pădure amenajată pe 30 ha cu 80 de specii de arbuşti.

Grădina zoologică (cea mai veche din România).

Și câte nu ar mai fi…. dar … destul cu poveștile! Mergeți la Sibiu!

Și pe drum citiți câte ceva pe-AICI….