nsterea

2012-06-13T17:47:00.000+03:00

CAPITOLUL V

În cortul său, regele fără inimă depăna în minte povestea unei victorii închipuite. Sub cerul smolit se auziră comenzi şi începu forfota. Puţin după miezul nopţii, convoiul se puse în mişcare. Pe măsură ce înaintau, vântul şi ploaia se înteţeau. Cavalerii trecură destul de greu pe malul opus. Atunci, ca la un semn, se porni urgia:suliţe lungi de foc sfâşiau norii izbindu-se cu zgomot înfricoşător de tot ce găseau în cale, apele cădeau şuvoi din înalturi , undele fluviului se ridicau înspumate înghiţind oameni şi cai cuprinşi de spaimă, văzduhul mugea prelung, pământul se cutremura.

După ce ultimul supravieţuitor a atins ţărmul, totul se potoli ca prin farmec. Uzi, înfriguraţi, sleiţi de puteri oamenii se târau la adăpostul pădurii. Se strânseră grupuri-grupuri încălzindu-se cu propriile trupuri. Pe rând, după ce îşi mai veneau în fire, ajutau camarazii veniţi din urmă. Până către prânz se ocupară în tăcere de cai, arme, straie, hrană şi se făcu socoteala pierderilor.

"...apele cădeau şuvoi din înalturi..."

Rând pe rând comandanţii dădeau raportul:

- Avem pierderi mari…

- Cam tot al zecelea soldat şi servanţii lor cu tot ce era pe burdufuri.

- Hrana s-a terminat…

- Am pierdut şi cai dar ne vom descurca…

- M-da…, rosti gânditor Geroll , s-au dus mulţi… Să fie adus valahul! strigă el către străji. Apoi continuă : Dar am rămas destui cât să ne atingem scopul. Să nu-l scăpaţi din ochi pe şarpele ăsta şi dacă bănuiţi că ne întinde o cursă, scurtaţi-l de cap.

Redan văzu de la distanţă că nu era aşteptat cu prietenie. Prinse a face plecăciuni însoţite de urări şi laude exagerate:

- Să ai viaţă veşnică, preamărite Rege! Să conduci aceşti viteji…

- Ajunge! Soarta mea este scrisă în Cărţile Zeilor. Tu însă, ai face bine să spui adevărul dacă ţii să mai trăieşti. Apropie-te! Vreau să aflu tot: locuri, drumuri, pericole, ascunzişuri…Tot, ai înţeles?

- După voia Înălţimii Tale, răspunse acesta şi mai făcu o temenea , prilej cu care luă un ciot de ram ce-i venise la îndemână. Înlătură cu talpa uscăturile de pe o porţiune de pământ , făcu câteva cruci , cercuri şi linii pe care le luă la rând:

- Aici suntem acum. În partea asta, spre Răsărit , este Cetatea de Scaun a Domnitorului . Aici sunt Munţii de Aur . Pentru a ajunge la ei trebuie să facem un ocol prin Mlaştina Vrăjitoarelor după care urcăm către miazănoapte . Ca să răzbim prin noroiul plin de lipitori vom înfăşura picioarele noastre şi ale cailor cu cârpe. Mai sunt şerpi veninoşi, locuri care înghit un om într-o clipită şi altele unde aerul se aprinde numai cât loveşti două pietre de sare scânteia. Călcaţi numai pe urmele mele, nu vă abateţi şi nu aprindeţi făclii. Drumul este anevoios. Dacă pornim pe la chindie , am putea ajunge la revărsatul zorilor pe grinduri.

- Altă cale nu mai este?... Doar balta asta puturoasă? întrebă generalul Zamur.

- Apele fluviului s-au umflat în primăvară de la zăpezile topite, de la ploi şi s-au revărsat. Mare parte din ţărm este ca un terci moale plin de lighioane flămânde.

- Înştiinţaţi oamenii despre tot ce aţi auzit aici şi pregătiţi cele necesare. La semnalul meu, să fiţi gata de drum,le ordonă Geroll. Redan,cu tine mai am de vorbit.

După ce cavalerii se depărtară, regele întrebă:

- Spune, Redan… este mult aur în munţii aceia?

- Mult! L-am văzut, l-am pipăit…

- Şi…aveţi , voi, un meşter aurar numit Artizanul Lunii, aşa cum s-a dus vestea în Krollia?

- Trăieşte singur acolo, în munţi, departe de lume. Am auzit şi eu de la bătrâni că ar fi făcut din aurul acesta deosebit un copil atât de frumos încât Luna se oprea în loc să-l admire. De la asta îi vine şi numele. Se mai spune că a fost dăruit cu har şi tot ce iese din mâna lui pare viu.

„Trebuie să-l găsesc pe omul acesta” îşi zise Geroll. „Cu orice preţ. Nu mai e mult… Voi înfrânge blestemul Zeilor şi voi fi om întreg…”

Plăsmuirile minţii îl purtau deja în alte locuri, într-un alt timp.

Redan, căpeteniile şi în urma lor grosul armatei se puseră în mişcare. Se înnopta. Pădurea le apăru în faţă ca zidul unor ruine bântuite. Înaintau cu grijă în apa nu prea adâncă , printre sălcii noduroase, strâmbe, scorburoase. Sub razele palide ale Lunii , păreau monştri hidoşi cu guri ameninţătoare. Noroiul cleios le împiedica picioarele. Umezeala, pătrunsă până la piele se împreuna cu sudoarea efortului. Atrase de miros , insectele se adunau să se adape cu sânge cald. Caii sforăiau nervoşi. Oboseala nopţii trecute , pânda continuă, atacurile unor duşmani fără chip îi împingeau pe mulţi la vorbă :

- Să aprindem o torţă, poate fumul va alunga…

- Nu! Vrei să ardem de vii? se împotrivi altul speriat.

- Ceva mi s-a lipit de spate…Sub tunică…Ah!Ce durere…

- Întoarce-te, să văd. Cred că e o lipitoare. Se ţine bine…

- Desprinde-o cu lama pumnalului, îl sfătui careva din preajmă.

În spatele convoiului se iscă zarvă mare. Glasuri disperate cereau ajutor. Comandantul cetei de tălpaşi ajunse cât putu de repede, abia răsuflând:

- Linişte! Ce se întâmplă aici ?

Două trupuri se zbăteau printre mii de tentacule hulpave.

- …i s-au desprins legăturile de la picioare…, răzbi o voce din vacarmul ce se potolea treptat.

- Pleacă! Lasă-l, nu mai poate fi salvat, ordonă şeful .

- E fratele meu, mezinul. Era în grija mea…Ajutaţi-mă!

O luminiţă şovăi câteva clipe dar prinse putere şi destrămă bezna din jurul celor doi nefericiţi.

- Stinge făclia aia blestemată! Vrei să pierim prosteşte pentru unul singur?

Apa mocirloasă bolborosi în câteva locuri şi o undă albăstruie de foc se năpusti învăluind tot ce găsea în cale-i. Bubuitura care urmă mai seceră câteva vieţi şi îşi anunţă triumful până departe. Cavalerii se opriră nedumeriţi , curioşi să afle ce s-a petrecut.

- Ce a fost asta? întrebă mânios Geroll.

- Ce să fie , regele meu? răspunse valahul. Careva a aprins o scânteie, un foc. V-am prevenit… Nu vă opriţi dacă nu vreţi să ne afundăm , să ajungem hrana jivinelor ăstora.

- Menthal, trimite vorbă căpitanilor să fie reluat marşul.

Un mesager se întoarse cu veşti rele:

- Doi cai şi şase oameni au pierit în nisipurile mişcătoare. Câţiva au încercat să-i scoată cu funii , burdufuri , suliţe si ce mai aveau la

îndemână dar pericolul era mare şi s-au retras. Încă unul , muşcat de şarpe , a căzut din picioare .

Geroll asculta tăcut, cu privirea spre partea lumii unde se afla speranţa sa.

- Ne apropiem de grinduri, anunţă Redan. Smârcurile astea sunt înşelătoare. Vom ţine drumul cât mai aproape de sălcii chiar dacă ne vor năpădi ţânţarii. Decât să ne simtă străjile… Oricum, pe acolo e mai sigur. Spre dreapta se ridică un colnic împădurit , numai bun pentru popas.

Pâcla dimineţii se risipea. Frunzişul se legăna în bătaia vântului descoperind ici şi acolo petice de cer senin. Părea să fie vreme bună, ceea ce îi mai întări sufleteşte şi în cele din urmă, ajunseră să se bucure de odihnă.

La amiază, după inspecţia trupelor , suita regală se retrase în cortul decorat cu blazon, ciucuri şi fireturi de aur. Geroll vorbi primul:

- Avem destule pierderi. Merindele s-au terminat. M-am gândit să continuăm înaintarea pe două fronturi. Noi, cu o escortă formată din cei mai destoinici luptători ne vom deplasa către ţinta noastră. Restul armatei sub conducerea generalului Zamur va hărţui oastea valahă pentru a ne acoperi dar şi pentru refacerea proviziilor. Tu , Redan, cunoşti oamenii , obiceiurile şi ţinuturile . Daţi-i un cărbune… Să-mi arăţi aici , pe bucata asta de ţesătură , toate drumurile sigure, vămile de ocolit, locurile bogate, bune de pradă şi cele prielnice refugiului. Şi…ia seama! Am pus temei pe spusele tale de două ori. Şi de fiecare dată am plătit din greu, cu vieţile multor supuşi. N-am văzut picior de om şi cu toate acestea, dintre noi au murit cât într-o bătălie aprigă cu un duşman numeros.

- Înălţimea Ta, drumuri sigure nu sunt. Pretutindeni cineva sau ceva veghează: vieţuitoarele, apele, pietrele şi chiar vântul… Toate duhurile ascultă de principele Vlad şi îl slujesc. Cum altfel să ştie de cârteli, de urzeli, de furtişaguri ori năvăliri?

- Basme. Născociri de femei sperioase , îi tăie vorba Zamur.

- Dar vijelia?...Dar bestiile din mlaştină?... Dar…

- Încetează flecăreala şi arată ce ţi-am cerut!

Din tonul aspru al regelui, Redan pricepu că e vremea să treacă la fapte.

Slide Show

2011-02-17T10:33:00.004+02:00

Dracula şi cavalerii blestemaţi

2011-01-25T13:51:00.004+02:00

CAPITOLUL VI

Aghiotantul lui Menthal păşea gânditor. Zvonuri nenumărate um-blau de ici-acolo. Oamenii vorbeau fiecare în felul lui, puneau între-bări…Nici el nu ştia ce să creadă, ce să le răspundă . Era mulţumit de luptătorii aleşi să asigure paza ca-valerilor. Mai avea de verificat san-tinelele şi putea să raporteze înde-plinirea misiunii. Deodată, caii pri-poniţi la marginea unui pâlc de arbuşti începură să sforăie şi să necheze. „Ce poate fi?” se miră în sinea sa Gald. „…Şi unde or fi paznicii?” Tot cercetând împrejurimile ajunse la poalele unui stei încremenit stingher printre ochiuri de apă. Lucirile metalice ale coifurilor krolliene trădau prezenţa pândaşilor.
   - Voi sunteţi de pază la cai? întrebă aghiotantul în şoaptă. De ce aţi părăsit postul?
   - Priveşte acolo! răspunse unul din ei arătând o siluetă albă, nu prea clară ce plutea deasupra stâncii.
   - Aş zice că e o femeie pe un cal…
   - Ce frumuseţe! Parcă este o zână…
   - Ascultaţi! Cântă sau plânge?
   - Cred că plânge. Spune ceva … Nu-i cunosc graiul dar sună atât de jalnic!

   Peste capetele lor se iscă un freamăt . Un nor răcoros de aripi clătină păpurişul apoi se ridică acoperind secera Lunii. Făcu un ocol, se contopi cu arătarea fantomatică şi totul pieri într-o clipită.
    - Ciudăţenie mare!...abia reuşi să îngaime Gald după ce îşi mai veni în fire. Haideţi la cai! Zburătoarele veneau dinspre ei. Zeii să se milostivească de sufletele noastre dacă s-a petrecut vreo grozăvie acolo!
    - Pielea lor este înţepată în multe locuri, observă un străjer. Va trebui să ştergem urmele …
    - Mult nu mai este până se trezesc ceilalţi. Nu mai părăsiţi locul, cu nici un chip! Eu…trebuie să-mi anunţ stăpânul, imediat. Încă o noapte de spaimă pe tărâmul acesta blestemat…, bolborosi Gald cu ciudă şi se depărtă grăbit.

" - Ce frumuseţe! Parcă este o zână…"

    Capii armatei krolliene lămureau cele din urmă amănunte. Menthal observă intrarea aghiotantului şi gesturile acestuia ce dădeau de înţeles că veştile nu suportă amânare. „Într-adevăr, o treabă ca asta te cam pune pe gânduri” , cugetă cavalerul şi ceru celor de faţă să asculte spusele oşteanului. Pe măsură ce acesta înşira păţania prin care trecuse, Redan se arăta tot mai tulburat. La sfârşit exclamă:
    - Dumnezeul meu şi Zeii voştri să aibă milă de noi! La ceasul acesta arcaşii lui Ţepelea veghează drumurile, răspântiile şi prisloapele. Nu trece nici pasărea cerului. De ne vor simţi, cumva, cu gând de jaf, vor pustii locurile, vor pune foc bucatelor şi vor otrăvi apele…V-am spus dar n-aţi luat aminte! Credeaţi că sunt vreo muiere slabă de înger …
    - Ce ne tot încâlceşti, omule? Unde s-a mai pomenit iscoadă, femeie? Dezleagă-ţi limba , mai iute, că de nu!... , se răsti Zamur stăpânindu-şi cu greu paloşul ieşit pe jumătate din teacă.

- Ceea ce s-a arătat slujitorilor voştri nu este făptură din lumea aceasta …Şi, ştiu ce spun căci mă bântuie fără contenire. În urmă cu ceva ani, Doamna Anastasia, soţia Principelui Vlad, şedea cu pruncul lor în Cetatea Poenari. Boierii au pus la cale să-i ia zălog şi să le cruţe viaţa în schimbul tronului. La miez de noapte , simţind primejdia, ea a fugit călare în munţi; ceata i-a luat urma şi au încolţit-o pe buza unei prăpăstii. De acolo s-a aruncat, cu cal, cu tot…Astfel şi-a găsit pieirea. Menthal îi aruncă o uitătură plină de adânc dispreţ , ca şi vorbirea-i: - Ce soi de războinici sunteţi voi, de vă ucideţi femeile şi odraslele?

"Astfel şi-a găsit pieirea. "

- Băiatul e teafăr. A stat cu doica ascuns într-un cotlon până ce Vodă a primit răvaş. S-au pornit cătanele de-au răscolit locul zile în şir. Degeaba… N-au găsit nici măcar o zdreanţă de cârpă. Numai puzderie de lilieci foşnăiau ca şi în noaptea aceasta. E moartă, de bună seamă! Dară nu ca toţi morţii ci s-a făcut strigoi!… şopti Redan ultimul cuvânt şi o scânteie de nebunie sclipi în ochii bulbucaţi. - Mulţumeşte Cerului preaînalt, că-ţi mai stă capul acesta , păcătos, între umeri! izbucni Geroll . Dacă ar face careva din suita mea o asemenea mârşăvie, l-aş jupui de viu şi l-aş pune la saramură.

Flacăra opaiţului se piti o idee lăsând penelul umbrei să îngroaşe tăcerea. Redan îşi slobozi fruntea din chinga palmelor şi roti privirea ca ascuţişul unei lame otrăvite. Vălul supuşeniei se destrămase; se arăta limpede adevărata fire în zâmbetul strâmb, batjocoritor şi glasul piţigăiat :
- Nu voi găsi odihna până ce nu voi strivi ţeasta blestematului Drăculea. De-ar fi să-mi ardă sufletul în adâncul iadului şi tot mi l-aş vinde , numai să-l văd fără suflare. Ce ştiţi voi? Încă n-aţi dat ochii cu ghiaurul; n-aţi auzit cum răcneau fârtaţii mei când le treceau ţepuşele prin vintre. Voi n-aţi cunoscut ocara ce-am îndurat-o noi…

Prin ţinutul muntos ce urcă spre miazănoapte, cum priveşti din turnul Cetăţii Târgovişte , un bărbat în putere îşi strunea calul pe poteci întortocheate. Sub pelerina stacojie strângea la piept o mogâldeaţă de vreo cinci-şase anişori, abia smulsă din mrejele somnului.
- Tată, ce nevoie ne mână noaptea, pe drumuri?
- Ai să vezi, fiul meu, ai să vezi…grăi bărbatul cu blândeţe pe când privirea sfredelitoare căuta următorul pas prin bolovăniş.

Pretutindeni se auzea din ce în ce mai clar un glas tânguitor.Chemarea lui venise acum , ca şi în alte dăţi, precum o pală de vânt încurcată în perdeaua iatacului domnesc. Vlad ştia semnul; semn de nelinişte pentru ţară. Simţi însă şi un dor neostoit, dorul mamei. Copitele roibului răsunau pe podişul argintat de astrul nopţii. Locul atâtor amintiri…al atâtor regăsiri şi mărturisiri la ceas de taină.

De nicăieri şi din nimic se înfiripă un cal cu picioare zvelte şi coamă învolburată alături de trupul străveziu al unei femei cu plete lungi revărsate ca o mantie peste trupul delicat. Ochii mari, nevinovaţi ai copilului lunecau între fantasma sidefie şi tatăl ale cărui braţe îl coborau lin din şa.
- Măicuţă…. rosti cu sfială micul om .
- Vlad! Mihnea! Dragii mei !
- Tată, aşa mi s-a arătat măicuţa de multe ori. O fi tot un vis? - Nu fiule, nu e vis. E greu de înţeles dar lumile noastre sunt deosebite acum. De aceea mângâierea mamei tale îţi va părea o adiere pe deasupra creştetului.
- Dac-ai şti, mamă…Doica oftează din rărunchi când ascultă ce mă povăţuieşti şi cum ne preumblăm noi, cu iuţeala gândului, dincolo de pragul norilor, de la un capăt la altul al cerului, se destăinui băiatul aproape dintr-o suflare.

Vlad şi Anastasia ascultau cu nemărginită dragoste şi adâncă tulburare .

- …Iar Dada are mereu câte o amintire de pe când eram mic în scutece, în braţele tale, măicuţă. Şi… mai spune să ţin vorbele astea ascunse de urechi străine. Da’…tăicuţa nu-i străin…El ştie, că doară Voievodul e musai să afle tot. Mi-i dor, mamă! Mi-i tare dor ! Ca să zic drept , şi tata este aşa de trist…Or fi şi trebile Ţării dar eu tot cred că îl macină dorul…

Ochii catifelaţi ai lui Vlad se făcură tăciuni aprinşi. Marele bărbat se ascunse îndărătul pleoapelor schimbând vorba:

- M-ai chemat, Doamna mea şi nelinişte mare striga către mine. Ce pacoste se mai abate asupra noastră?

- Noaptea trecută , un neam îndepărtat despre care nu avem cunoştinţă a călcat hotarul dinspre miazăzi. Stihiile s-au împotrivit din răsputeri să le abată gândul dar şi aşa mulţi au ajuns teferi la Grindurile Pucioasei. Grijeşte-te, Măria Ta, de ţărani că doar ce şi-au peticit colibele arse toamna trecută. Abia au ce mânca până s-or coace holdele; nici pomenile morţilor nu-s împlinite toate, după datină…

- Cu ce a greşit, oare, sărmanul meu popor, de nu-şi află liniştea?

- Cu nimic nu a greşit, Doamne! Soarta l-a aşezat pe pământ bogat şi râvnit. Dumneata, rânduieşte-le pe toate cum ştii mai bine şi te-oi ajuta şi eu, cum pot. Acum, mergeţi sănătoşi! Dumnezeu să vă aibă în pază!

Strălucirea sufletului rătăcitor între lumi prinse a păli , deveni tot mai slabă şi în cele din urmă pieri. Tată şi fiu urmăreau în tăcere frumuseţea vremelnică a unei stele căzătoare.

CAPITOLUL VII

Cu mult înainte ca Soarele să înalţe coroana-i de jar, armata krolliană era pregătită pentru misiunile hotărâte. Să fi fost , oare, neodihna... Să fi fost apăsarea nopţii ce se lăsa cu greu dusă ori, poate, fiorul de nelinişte încolţit de ciudăţeniile trăite şi auzite? Niciunul nu avea cuvinte potrivite dar se priviră în adâncul ochilor parcă pentru ultima dată. Generalul Zamur lipi mânerul sabiei de platoşă în semn de salut, după obicei. Regele şi cavalerii răspunseră în acelaşi chip şi cele două grupuri se puseră în mişcare, fiecare către destinul lui.

Ţinta atacurilor era Cetatea Târgoviştei şi Vodă Ţepeş ; inima şi capul ţării. Într-acolo se îndreptau o mare parte din cavalerie şi pedestrimea cu berbece, catapulte, scări şi alte arme,de tot soiul. Până spre miezul zilei dogoarea închegase aerul înecând zarea cu părelnice ape. Iscoadele trimise de cu seară colindaseră sub pavăza întunericului şi acum aşteptau într-un pâlc de pomişori pricăjiţi, stingheri pe întinderea şesului. Când însemnele binecunoscute se arătară vederii lor, cei doi ieşiră în întâmpinare.
- Ce aţi văzut? Cum sunt locurile? grăi Zamur înainte ca jocul copitelor să se fi domolit.
- După spusele valahului , am ajuns în preajma unei aşezări, începu vorba unul dintre cercetaşi arătând cu mâna cam unde s-ar afla vatra cătunului sărăcăcios. Am găsit în cale câteva fântâni, am luat apă în burduf dar n-am băut. La întoarcere am făcut un ocol. În partea aceea, urmă el rotind braţul mai către miază-zi, cale de două suliţe am dat peste o fortăreaţă straşnică. Ne-am apropiat cât am putut, sub poala unei pădurici pe lângă cursul unei ape. Dincolo de matca ei urcă domol coline şi dealuri cu verdeaţă. Am zis noi că o fi castelul vreunui nobil bogat, poate chiar al regelui lor. Are ziduri înalte, trainice şi acoperişurile turnurilor strălucesc precum aurul.
Generalul scrută depărtarea cumpănind îndoielile:
    - Să fi minţit Redan? Să ne fi trimis el, cu bună ştiinţă pe un drum greşit? Hm...Zici că sunt înalte zidurile ? Din piatră?
    - Aşa sunt. Cu trei turnuri şi...
    - Bine, bine...Dar forfotă de lume, era?
    - Asta n-am văzut, răspunse cealaltă iscoadă. Nici străji pe la creneluri.

Ciudat colţ de lume, cugetă Zamur ca pentru sine. Apoi se răsuci în şa strigând îndemnul războinic :
- Îi vom învinge! Îi vom zdrobi! Le vom lua vieţile şi bogăţiile!

În uralele luptătorilor el ridică sabia deasupra capului, despică vălurile de căldură şi îi înţepeni vârful undeva, între cer şi pământ. La acest semnal, convoiul se urni unduitor ca un balaur cu solzi sclipitori.

Merseră aşa o bună bucată de vreme. Părea că nimic nu se clinteşte din loc pe tipsia încinsă, peticită cu verdeaţă şi lanuri aurii. Rar, privirea prindea trecerea ierburilor pălite presărate ici,colo cu stropii ademenitori ai florilor sălbatice. Întâi se iviră cupolele galben-roşietice deasupra turnurilor ; apoi, colţii crenelurilor înfipţi în seninul cerului . Pereţii cu întărituri de piatră creşteau din măruntaiele pământului cu aceeaşi grabă ce zorea şi paşii krollienilor. Zamur înfrână calul şi anunţă oprirea marşului. Desăvârşita neclintire pâlpâia în auz dimpreună cu ţârâitul gâzelor, mai presus de tropotul înfundat prin colbul amestecat cu miresme amărui.

- Cum să cucereşti o ţară pentru care nu luptă nimeni? îşi rosti nedumerirea comandatul arcaşilor.

- E de mirare că în acest loc pe care şi Zeii şi l-ar dori, n-am găsit niciun suflet de om! i se alătură aghiotantul său.

Cufundat în gânduri, generalul aproape că nu-i auzi pe cei doi. Mai important pentru el era să cunoască terenul şi să găsească momentul prielnic. Dorea o victorie rapidă, sigură şi fără pierderi.
- E un loc bun...schimbă el tâlcul vorbelor. Aşezăm tabăra aici. Comandanţii de arme să organizeze trupele pentru atac. Fiţi cu mare băgare de seamă la tot ce mişcă. Trimiteţi oameni tot câte doi, să stea de pază cât mai departe şi să anunţe orice norişor, orice fir de praf se stârneşte.
- Am înţeles! rostiră aceştia într-un glas dând astfel mai multă tărie ordinului primit.

- Garda!

- Suntem toţi!

- Voi, veniţi cu mine. Vreau să cercetez îndeaproape zidurile şi intrările. Să mergem!

Micul grup condus de Zamur se îndrepta spre puternica cetate. În dreapta lor odihneau câteva sto-guri de fân proaspăt. Printre ele ceva ca o momâie din cârpe negre prinse cu furca un maldăr de iarbă cosită şi îl urcă peste unul din vârfurile ţuguiate din care ieşeau capete de pari groşi.

- Priveşte, generale! Un om sau ce-o fi... După statură pare bărbat dar după poalele lungi...

- Unde a dispărut? O săgeată despică aerul şi străpunse armura krollianului pornit în galop . - Prindeţi-l ! Îl vreau viu! zbieră furios Zamur . Ciudata făptură alerga de colo colo printre uriaşii de paie mânuind cu dibăcie arcul. - Daţi foc ierburilor! Nu-l lăsaţi să scape! Fumul şi flăcările se răspândiră cu iuţeală; stăpânii lăcaşului pricepură că străinii vin cu gânduri necurate. O roată mare şi grea din piatră se rostogoli cu zgomot , fugarul se strecură îndărătul ei şi poarta, căci asta trebuie să fi fost , se închise la loc. - Cea mai năstruşnică intrare din câte am văzut, mărturisi Zamur uimirea şi admiraţia stârnite de această născocire. Înăuntru pot pătrunde numai prietenii şi zburătoarele. Grea încercare şi pentru minte şi pentru braţele care vor lupta. Ştiu însă că nimic nu mă va opri să-i supun pe valahi. Nimic, nici chiar blestemata asta de poartă! Dincolo de dealurile acoperite cu vii , livezi şi păduri, Dragonii domneşti veneau în întâmpinarea oaspeţilor nepoftiţi.

Geroll, prizonierul şi cavalerii poposiră la amiază sub umbra unui desiş. Drumul fusese anevoios, zăpuşeala mare iar regele îşi pierdea răbdarea:

- Cât mai e până la munţii aceeia? Parcă batem pasul pe loc... Redan! Cunoşti locurile sau ne duci cu vorba?

- E drept că ocolim, Înălţimea Ta, dar aşa vom ajunge teferi. N-ar fi bine pentru niciunul dintre noi să afle Ţepeş care ne sunt planurile.

- Suntem flămânzi, însetaţi şi ne furişăm ca lighioanele hăituite, temătoare până şi de umbra lor.

- Crede-mă, regele meu! Nu-ţi doresc să simţi pe pielea ta ce poate Vodă, hăitaşul...În rest, trebuie să ne mulţumim cu ce găsim. Cât ne odihnim, se mai ostoieşte văpaia şi spre seară ne aşternem la mers.

Răcoarea binefăcătoare îi legăna iar somnul veni să le sporească puterile. Şi ar mai fi dormit ei, cum nu, de n-ar fi ţipat foamea şi nu i-ar fi mânat să caute ceva poame. Tot scotocind prin ierburi şi tufişuri, Redan se pomeni faţă în faţă cu trei călători. După straie, unul se arăta a fi negustor de prin Apus. Altul, cu turban viu colorat asemenea portului turcesc, era valah sadea. Cel de-al treilea, în haine simple dar curate era negreşit slujbaş căci în spate avea legaţi de şa baloţi mari cu mărfuri. - Ziua–bună, boieri! se adresă Redan cu prefăcută umilinţă şi se dădu la o parte. Se temea , nu care cumva să fie recunoscut căci mare prietenie lega pe Domnitor de breasla neguţătorilor. - Iertare!... se strădui el să-şi plece creştetul spre a se ascunde sub gluga pelerinei de calic. Bogaţii, ca bogaţii! M-deh...! Nu se siliră a-i răspunde. Când să răsufle uşurat că trece de primejdie, o săgeată vâjâi pe deasupra capului şi se opri în pieptul străinului spilcuit. - Nu!... Opriţi-vă! strigă Redan dar krollienii se năpustiseră deja asupra bieţilor drumeţi lăsându-i fără suflare. Ce-aţi făcut!... se tânguia el lovind cu furie pământul uscat . Ce-aţi făcut...Acum se va afla că umblă răufăcători şi ne vor lua urma. - Lasă văicăreala! se răsti unul dintre ei. Mai bine caută în desagi...Trebuie să fie ceva de-ale gurii. - Are dreptate valahul...Ştie el, ce ştie, spuse Menthal la urechea regelui. Dacă stăteam ascunşi, se descurca el, într-un fel. Eu zic să nu mai zăbovim... - Luaţi caii şi ce ne poate fi de folos ...spuse Geroll oarecum îngrijorat . Prea se pierduse cu firea călăuza care până atunci dovedise stăpânire de sine. Mult nu se depărtaseră când Redan privi îndărăt murmurând în barbă: - Iată! Au venit şi cobele...Oricine îi va vedea ,va da de veste că sunt leşuri iar lotrii şi haiducii s-au împuţinat prin tragere în ţeapă.

Vulturi mari cu aripile larg desfăcute se roteau lin prin văzduh.