Au trecut 100 de ani, ani în care dragostea lui Dumnezeu s-a făcut prezentă în viaţa multor oameni. Şi s-a făcut prezentă şi în viaţa mea. Şi aceasta se vede desăvârşită în chipul fiecăruia dintre noi. Indiferent de poziţia socială, indiferent de locul din care venim, indiferent de ceea ce ne ocupăm. (…)

Părintele Iosif a fost un om care l-a simţit viu pe Dumnezeu! A fost un om care ştia că Dumnezeu îl ascultă! Şi ştia că va fi greu. Şi ştia că va fi foc şi va fi vai! Şi ştia că drumul la care s-a înjugat va fi de nedescris! Şi totuşi, cu Dumnezeu, pe Care Îl simţea viu în viaţa lui, a mers mai departe! Şi datoria noastră, şi datoria mea este să îi mulţumesc Părintelui Iosif!

Am fost întrebat de mulţi: Chiar consideri că Părintele Iosif este sfânt? Cum poţi crede asta? Pe moment, nu am ştiut ce să zic. Da, consider că e un sfânt! Şi mi s-a spus: De ce consideri că e un sfânt? Şi mi-am amintit de versetul acela din Efeseni, capitolul 4, când zice Ap. Pavel că cei care intră în duhul mântuirii şi Îl simt pe Dumnezeu prezent viu în viaţa lor se întâmplă ceva cu ei. Nu mai sunt trecători, ci sunt cetăţeni şi casnici ai lui Dumnezeu. Şi am zis: Dacă Părintele Iosif e casnic cu sfinţii, dacă locuieşte cu sfinţii, dacă L-a simţit pe Hristos viu şi prezent în viaţa lui, cu adevărat e un sfânt!”

Fratele Iulian Toader (Bucureşti)

Un mai-mare al Armatei romane, la a cărui poruncă tremurau sute de oameni, stă smerit în faţa Mântuitorului Isus!
În faţa Mântuitorului stă un sutaş roman; stă cu credinţă tare şi cu rugăciune caldă pentru tămăduirea slugii sale. Dar acest sutaş nu stă numai în faţa Mântuitorului, ci stă şi astăzi în faţa noastră cu multe învăţături sufleteşti.

Sutaşul stă înaintea noastră, întâi ca o pildă de credinţă vie şi tare. El credea şi se încredea din tot sufletul său în Hristos, în puterea şi ajutorul Lui. Această credinţă a plecat să-L caute pe Hristos şi această credinţă tare l-a ajutat pe sutaş la tămăduirea slugii sale.

„Mergi şi cum ai crezut să-ţi fie ţie!”, i-a zis Hristos… ca o învăţătură că şi noi, prin credinţă vie şi tare, putem dobândi toate cele după voia Lui.

„Toate sunt cu putinţă celui ce crede”, a zis Hristos. Sutaşul din Capernaum este pus apoi înaintea noastră ca o pildă de iubire.

Bolnavul pentru care sutaşul umbla pe drumuri şi îi cerea cu lacrimi în ochi tămăduire nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era … sluga, servitorul său. Şi când ne gândim că în acele vremuri slugile se vindeau şi se cumpărau cu bani, adică erau preţuite în rând cu vitele! Iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat sutaşul!

Sutaşul roman din Capernaum stă apoi înaintea noastră ca o pildă de smerenie. „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu” a zis sutaşul, cu toate că era o căpetenie, un slujitor dintre cei mai mari. Vorbele lui sunt o dovadă de smerenie şi de cunoaştere a stării sale nevrednice şi păcătoase în faţa lui Isus Dumnezeu.

Iată deci: sutaşul din Capernaum este pus înaintea noastră ca o pildă de credinţă, de dragoste, de nădejde, de smerenie. Sutaşul din Capernaum avea o credinţă adevărată din care, ca dintr-un izvor, au izvorât: iubirea, rugăciunea, smerenia. Un credincios roman mântuit stă în faţa noastră ca să luăm şi noi pildă de credinţă de la el, să avem şi noi o credinţă care să ne aplece mereu la picioarele Mântuitorului, o credinţă care să ne aplece în rugăciuni şi să trezească în noi dragostea şi smerenia.

Dragă cititorule! Uită-te cu câtă credinţă stă sutaşul în faţa Mântuitorului; şi, luând pildă de la el, îngenunchează şi tu în faţa Mântuitorului cu toate bolile tale sufleteşti şi trupeşti, cu toate necazurile tale, cu toate bucuriile şi durerile tale, cu toate lipsurile şi păsurile tale. Oricât de păgân şi de păgânit ai fi în păcate şi fărădelegi, nu te teme. Mântuitorul te primeşte şi, după ce vei îngenunchea în faţa Lui, te vei minuna tu însuţi de ce binecuvântare şi de ce bucurie şi mulţumire sufletească vei simţi în viaţa ta.

O, ce lucru minunat văd eu în chipul de mai sus! Un mai mare al Armatei, la a cărui poruncă tremurau sute de oameni, stă smerit în faţa Mântuitorului! Ochii mi se umplu de lacrimi când mă uit la chipul de mai sus şi mă gândesc la cei mai mulţi slujbaşi „creştini” de prin cazarme şi birouri care cuprinşi de păcatul trufiei Îl înjură pe Bunul Dumnezeu, înjură tot ce are sufletul mai scump şi sfânt.

Sunt pline satele şi oraşele de slujbaşi care vor să-şi arate puterea lor prin înjurături aspre. Pe vremea ungurilor, ajungea „căprar” şi „fierar” cel ce ştia înjura mai crâncen. Eu am cunoscut un om cuminte, care îndată ce a ajuns primar în sat, a început să înjure răstit. Sărmanul, în trufia lui, el îşi închipuia că-i mai tare şi mai respectat dacă înjura! El credea că şi înjurătura se ţine de slujbă, ca şi pecetea şi protocoalele.

Sutaşul „păgân” din Evanghelia de mai sus stă ca o mustrare pentru mulţi slujbaşi „creştini” din zilele noastre.

Sutaşul din Capernaum este apoi o învăţătură despre cum să se poarte stăpânii faţă de slugi. Sutaşul îşi iubea sluga ca pe copilul său, şi acest lucru îl spune şi Evanghelia. Sluga, slujnica şi ucenicul trebuie să fie în casa stăpânului ca şi copiii lui.

“Robilor, ascultaţi de stăpânii voştri pământeşti, cu frică şi cutremur, în curăţie de inimă, ca de Hristos. Slujiţi-le nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să placeţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Hristos, care fac din inimă voia lui Dumnezeu. Slujiţi-le cu bucurie, ca Domnului, iar nu oamenilor, căci ştiţi că fiecare, fie rob, fie slobod, va primi răsplata de la Domnul, după binele pe care-l va fi făcut.

Şi voi, stăpânilor, purtaţi-vă la fel cu ei; feriţi-vă de ameninţări, ca unii care ştiţi că Stăpânul lor şi al vostru este în Cer şi ca înaintea Lui nu se are în vedere faţa omului.

Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui.” Efeseni 6:5-10

Dragă cititorule! Ca şi sutaşul din Capernaum, ai şi tu un bolnav iubit. Acel bolnav este sufletul tău din casa cea trecătoare a trupului, iar boala este păcatul şi patimile cele rele în care ai căzut.

Aleargă şi tu pentru acest bolnav al tău la Mântuitorul Isus, căci numai El singur ţi-l poate scăpa şi vindeca. Îngenunchează şi tu în faţa Mântuitorului cu credinţă, cu dragostea şi smerenia sutaşului, şi atunci îndată vei simţi cum bolnavul tău se tămăduieşte, iar casa sufletului tău se umple de o binecuvântare, de o fericire şi mulţumire pe care n-ai avut-o şi n-ai cunoscut-o.

Încearcă şi vezi!

Preot Iosif Trifa – Lumea Satelor nr.28 -1925

Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc

Duminica a IV-a după Rusalii

Evanghelia de la Matei 8,5-13

⁵ Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L, ⁶ şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. ⁷ Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. ⁸ Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. ⁹ Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. ¹⁰ Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă. ¹¹ Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. ¹² Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. ¹³ Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.

 1. Trepte ale credinței. În Evanghelia Duminicii precedente ( a III-a după Rusalii), de la Matei 6,22-33, Mântuitorul ne învață despre desăvârșita și neabătuta încredere în Providenţa dumnezeiască. Această încredere este o primă treaptă a credinţei. Căci, cum ai putea să ajungi la credința mântuitoare în Dumnezeul Cel în Treime dacă nu primești cu toată inima credința că Dumnezeu Creatorul este Tatăl desăvârșit, care poartă de grijă creaturilor Sale și care Își împlinește neabătut făgăduințele Sale.

În Evanghelia de astăzi este vorba de mai mult decât atât, anume de ceea ce putem socoti a fi treapta superioară a credinţei. Căci această Evanghelie ne arată puterea credinţei în Hristos, Fiul şi trimisul lui Dumnezeu. A fi creştin nu înseamnă pur şi simplu a crede în Dumnezeu. Sunt, într-adevăr, astăzi, cum au fost în toate timpurile, oameni care se consideră credincioşi pentru că profesează credinţa într-un dumnezeu, dar nu în Dumnezeul Cel adevărat. Unii ca aceştia se pretează uşor la orice sincretism şi consideră că toate religiile lumii pot fi bune, ca unele care, în ultimă instanţă, îi orientează pe oameni spre acelaşi dumnezeu, chiar dacă îl numesc în feluri diferite şi îi atribuie calităţi şi funcţii diferite.

A fi creştin înseamnă cu totul altceva. Un creştin nu poate accepta nici un compromis cu idolatria mai veche sau mai nouă, nici cu aşa-zisele „spiritua­lităţi” sincretiste atât de la modă în vremea noastră, în medii şi la persoane care, de fapt, nu au nimic de-a face cu Dumnezeu şi cu adevărul Său. Pentru omul cu cel mai elementar discernământ duhovnicesc este evidentă, în aceste orientări pretins religioase, lucrarea dintot­deauna a celui rău, prin care el caută să-i îndepărteze pe oameni de Dumnezeu şi de mântuirea care vine de la El.

A fi creştin înseamnă a‑L mărturisi pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul; în­­seamnă a mărturisi în­văţătura despre Sfânta Treime. „Sfânta Treime ori neantul”, spunea un mare teolog ortodox. Iată dilema! Nu este, deci, de mirare că mai ales împotriva acestei dogme fundamentale a Creştinismului sunt îndrep­tate atacurile lui Satan. Smulgându-l pe om din comuniunea cu Sfânta Tre­ime, pe care ne-o mijloceşte Hristos-Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, Satan are certitudinea împlinirii scopului său, acela de a-şi arunca victima în neantul iadului său.

2. O vindecare de la distanță, numai prin cuvânt. Evanghelia acestei Duminici ne înfăţişează o vindecare minunată săvârșită de către Mântuitorul, a unui bolnav de la Capernaum. O vindecare săvârşită de la distanţă, numai prin cuvântul plin de putere al Domnului. Dacă în Ioan 4,46 şi urm. este vorba de aceeaşi vindecare – cele două relatări, mateiană şi ioaneică prezintă, într‑ade­văr, multe puncte comune – atunci Mântuitorul se afla la Cana Galileii în momentul când l-a vindecat pe acel „slăbănog”, care se chinuia cumplit (Mt 8,6), care se afla la Capernaum şi care, după In 4,47, „era gata să moară”. În orice caz, în amândouă aceste relatări, vindecarea este mijlocită de credinţa puternică a celui care o cere de la Iisus. O credinţă cu atât mai lăudată de Mântuitorul, cu cât era ea mai neaşteptată de la un păgân, cum era „sutaşul” (Matei), adică un ofiţer păgân cu un grad militar comparabil cu acela al unui colonel de astăzi, sau „slujitorul regesc” (Ioan), adică un dregător al tetrar­hului Irod Antipa al Galileii şi Pereii (care putea fi, desigur, un ofiţer, astfel încât identificarea diferită a funcției acelui om nu contrazice posibilitatea că cele două relatări, de la Matei și de la Ioan, se referă la aceeași minune a Domnului).

Acest sutaş nu era neapărat roman, căci Irod Antipa îşi recruta trupele din toate regiunile învecinate. Relatarea ne lasă însă a înţelege, în modul cel mai clar, că era un păgân, iar nu un iudeu.

3. Un păgân credincios. Acest sutaş, acest păgân vine la Iisus şi Îl roagă pentru sluga sa. Demersul său este cu atât mai merituos cu cât este făcut în beneficiul unei slugi, al unui sclav, poate. „Chinul cumplit” al slugii nu-l lasă indiferent pe stăpân. Desigur că el auzise multe despre Mântuitorul şi despre minunile Sale, dacă vine acum cu atâta încredere şi-I cere ajutorul pentru sluga sa bolnavă. Auzise destule şi Irod, stăpânul acestui sutaş. Sfântul Luca arată chiar acest lucru, atunci când spune că Pilat, auzind că Iisus este galileian, L-a trimis să fie judecat de tetrarhul Galileii, aflat şi el atunci la Ierusalim: „Iar Irod, văzând pe Iisus, s-a bucurat foarte, că de multă vreme dorea să-L cunoască, pentru că auzise despre El şi nădăjduia să vadă vreo minune săvârşită de El” (Lc 23,8). Aşadar, Irod auzise multe şi despre Iisus şi despre minunile Sale. Din cele ce auzise însă, în inima sa nu s-a trezit credinţa, ci numai curiozitatea. Iar în ceasul suprem al întâlnirii sale cu Iisus, ucigaşul lui Ioan Botezătorul n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să-L batjocorească şi să-L ia în râs, împreună cu ostaşii săi (Lc 23,11).

Nu la fel receptează vestea despre Iisus sutaşul de care este vorba în Evanghelia de astăzi. Din ceea ce auzise, el a ajuns la credinţă. Cu credinţă deplină vine el acum la Iisus şi-I spune despre sluga sa. Iisus a văzut credinţa lui, chiar de la început. De aceea i-a şi răspuns: „Venind, îl voi vindeca” (v. 7).

4. „Doamne, nu sunt vrednic…”. În mod neaşteptat, sutaşul pare că refuză să-L primească pe Iisus în casa sa. El Îi zice Mântuitorului: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu; ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea” (v. 8).

Totuși, cele spuse de sutaş până aici sunt ușor de înțeles pentru cine cunoaște situația relațiilor între iudei și cei dinafara religiei iudaice. Sutașul ştia că unui iudeu nu-i era îngăduit să intre în casa unui păgân. Se ştie cum, mai târziu, iudeo-creştinii din Ierusalim i-au imputat lui Petru faptul de a fi intrat în casa altui sutaș, anume a sutaşului Corneliu, din Cezareea Palestinei: „Ai intrat la oameni netăiaţi împrejur şi ai mâncat cu ei!” (Fapte 11,3). Sutaşul din Evanghelie nu vrea să-L pună pe Mântuitorul în situaţia de a fi acuzat de conaţionalii săi iudei. La aceasta se adăuga, desigur, umilinţa care, în inima sutaşului, însoţea credinţa sa: „Nu sunt vrednic”. Într‑adevăr, în continuare el dă glas credinţei sale, într-o exprimare unică în paginile Evangheliilor: „Ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”. Astfel, el îşi mărturiseşte credinţa că Iisus poate vindeca un om grav bolnav fie numai şi prin cuvânt.

Dar credinţa sutaşului în Hristos nu se reduce la atât. Pentru el, Iisus nu este pur şi simplu un taumaturg, oricât de neobişnuit şi de plin de putere. Această credinţă o aveau şi alţii. Chiar cu câteva versete mai înainte se relatează despre un lepros care, „apropiin­du‑se de Iisus, I se închina, zicând: Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti” (Mt 8,2). Credinţa sutaşului se ridică deasupra simplei convingeri că Iisus are o putere specială de a alunga boala. Căci el adaugă: „Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face” (v. 9). Ne-am fi aşteptat ca sutaşul să spună: „Că şi eu sunt om cu stăpânire (autoritate)”; ceea ce urmează, despre modul în care este ascultat de ostaşii şi de slugile sale, cere mai degrabă o astfel de exprimare. Dacă ar fi fost formulată în acest fel, comparaţia lăsa să se înţeleagă că şi Iisus este un om cu deplină autoritate asupra bolii şi a sănătăţii, care-l ascultă aşa cum „ostaşii” şi „slugile” îl ascultă pe sutaş, şeful şi stăpânul lor. El însă zice, în mod neaşteptat: „Că şi eu sunt om sub stăpânire”. De unde rezultă, foarte probabil, că sutaşul presimte că Iisus, ca şi el, este „sub o stăpânire”. Şi că aşa precum autoritatea sutaşului derivă din cea a împăratului – şi de aceea cuvântul său este ascultat în mod necondiţionat –, tot astfel autoritatea (stăpânirea) lui Iisus provine de la Dumnezeu Însuşi şi cuvântul Său este cuvântul lui Dumnezeu Însuşi (cf. La Bible – traduction oecuménique (TOB), ed. a 5-a, Cerf, 1994, p. 2324, nota q). Credinţa sutaşului se ridică astfel deasupra receptării comune a lui Iisus ca mare făcător de minuni şi anunţă credinţa creştină în Hristos Fiul şi trimisul lui Dumnezeu.

Evanghelistul notează că „Iisus S-a minunat” auzind această mărturisire. Cu atât mai mult cu cât ea venea din partea unui păgân. „Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă”, a zis atunci Iisus (v. 10).

5. Iconomia harului. În legătură cu această constatare, Iisus adaugă un cuvânt prin care anunţă universalismul chemării la intrarea în moştenirea făgăduită părinţilor, prin credinţa în El, şi totodată lepădarea acelora dintre „fiii Împărăţiei”, adică dintre iudei, care, datorită necredinţei lor, vor pierde această moştenire: „Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo vor fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (v. 11-12). Este anunţată astfel iconomia harului, ceea ce Sfântul Apostol Pavel numeşte „Evanghelia mea” (Rom 2,16), adică învăţătura despre îndreptarea prin credinţa în Hristos şi intrarea păgânilor, prin această credinţă, în moştenirea făgăduinţei. Dar intrarea păgânilor în moştenirea lui Avraam înseamnă, implicit, osândirea iudeilor care n‑au primit credinţa în Hristos. Ei, care după făgăduinţă erau „fiii Împărăţiei”, vor fi aruncaţi în „întunericul cel mai dinafară” al iadului, locul pedepsei celei veşnice. „Scrâşnirea dinţilor”, expresie folosită de mai multe ori în Sfânta Scriptură, arată ciuda şi mânia pe care le vor resimţi cei necredincioşi văzând fericirea drepţilor (cf. Iov 16,9; Ps 34,15; 36,12; 111,10; Mt 13,42-43.50; 22,13; 24,51; 25,30).

În alt loc din Evanghelia de la Matei, anume în tâlcuirea pildei neghinelor, expresia „fiii Împărăţiei” este folosită pentru credincioşii creştini (13,38); în acest text, în opoziţie cu „fiii Împărăţiei” sunt menţionaţi „fiii celui rău”, neghina semănată în „ţarina” lumii de vrăjmaşul lui Dumnezeu.

6. Avertisment: antihriști, înainte de Antihrist. În Evanghelia de astăzi se arată cum „fiii Împărăţiei” pot deveni, datorită necredinţei lor în Hristos, „fiii celui rău” şi părtaşi la osânda în „focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Mt 25,41). Acelaşi pericol îi paşte pe creştini, dacă nu păstrează – în mărturisirea și prin trăirea lor – credinţa curată şi lucrătoare în Hristos-Dumnezeu. Sfântul Ioan Teologul, în prima sa Epistolă sobornicească, arată cum unii dintre creştini, prin îmbrăţişarea unei erezii hristologice, au devenit nici mai mult nici mai puţin decât „antihrişti”: „Copiii mei, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat, de aici cunoaştem că este ceasul de pe urmă. Dintre noi au ieşit, dar nu erau dintre ai noştri, căci de-ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi… Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristos? Acela este antihrist, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl; cine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl” (I In 2,18-19 şi 22-23).

Sfântul Ioan ştie de venirea, înainte de Parusie, a unui antihrist, a aceluia pe care Sfântul Apostol Pavel îl numeşte „omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul” (II Tes 2,3-4). El constată însă că, încă înainte de venirea acelui antihrist, se arată nişte precursori ai săi, a căror prezenţă este ea însăşi un semn al „ceasului de pe urmă”. Este vorba de cei care tăgăduiesc pe Hristos ca Dumnezeu şi, implicit, tăgăduiesc Sfânta Treime (pe Tatăl şi pe Fiul şi, desigur, şi pe Duhul Sfânt, cf. I In 5,7). Gravitatea extremă a doctrinei lor blasfema­toare la adresa lui Hristos şi a Prea Sfintei Treimi îl determină pe Apostolul Ioan să folosească pentru ei pluralul unei denumiri care părea a fi destinată să rămână pentru totdeauna un singular; astfel, acestor eretici el le dă însuşi numele lui antihrist. Proveniţi din Biserică, dar lepădându-se de ea prin erezie, aceşti „anti­hrişti” nu sunt altceva decât „fii ai Împărăţiei” decăzuţi la starea de „fii ai celui rău”..

7. Unii tăgăduitori ai lui Hristos din vremea noastră. Cât de actual se dovedeşte acest text ioaneic în situaţia în care iehoviştii – dar nu numai ei – depun atâta zel în propagarea învăţăturii lor antihristice şi antitrinitare! Pentru ei, Iisus Hristos nu este Dumnezeu şi nu există din veşnicie. Pe linia vechiului arianism, ei învaţă că Hristos este o creatură. Şi mai cred că pot avea astfel o cunoaştere a Dumnezeului Celui adevărat, a lui Iehova, cum Îl numesc ei pe Dumnezeu, preluând într-o formă alterată numele prea sfânt al Celui ce este (Ieş 3,14). O vocalizare corectă a numelui YHWH (tetragrama sacră) dă pronunţia Iahveh, iar nu Iehova. Dar aceasta nu este eroarea lor cea mai gravă. Ei cred că poţi ajunge la Dumnezeu fără credinţa în Hristos-Dumnezeu. Tăgăduind însă pe Fiul, aceşti bieţi „antihrişti” nu-L au nici pe Tatăl. Mântuitorul Însuşi ne învaţă: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (In 14,6); și: „Cel ce nu cinstește pe Fiul, nu cinstește pe Tatăl, Care L-a trimis” (In 5,23).

Scriptura e plină de învăţătura despre dumnezeirea lui Hristos. Cum poţi să spui, cu Scriptura în mână, că Hristos nu este Dumnezeu? Nu numai formulele trinitare foarte clare (ca cele din Mt 28,19 sau II Cor 13,13), ci şi nenumărate alte texte biblice – şi nu numai din Noul Testament, ci şi din Vechiul Testament, care anunţă el însuşi, în mod acoperit, Taina Sfintei Treimi – mărturisesc adevărul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu după fire, că este, după cum mărturisim în Crezul niceo-constantinopolitan, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s‑au făcut”. De aceea, El este numit în Sfânta Scriptură nu numai „Fiul lui Dumnezeu”, ci şi „Dumnezeu”. Voi cita un singur text paulin: „Ai cărora (adică ai israeliţilor, n. n.) sunt părinţii şi din care este după trup Hristos, Cel ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci” (Rom 9,5). Credinţa în dumnezeirea lui Hristos, mărturisită de Sfântul Apostol Petru la Cezareea lui Filip, este piatra de temelie a Bisericii (Mt 16,16-18). Iar Sfântul Ioan Teologul mărturiseşte că însuşi scopul scrierii Evangheliei sale este acela de a ne determina să credem în mesianitatea şi în dumnezeirea lui Hristos: „Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în Numele Lui” (In 20,31).

Iubiţii mei fraţi, „să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte”! Să ne ferim a cădea în vreun fel şi a ne face părtaşi la hula „antihriştilor” de astăzi, mai ales a iehoviştilor, care desfăşoară un atât de violent prozelitism. În general, nu ne putem feri uşor de un contact păgubitor cu ei. De aceea, se cuvine să fim foarte atenţi atunci când ne abordează. Ei sunt nişte bieţi oameni rătăciţi şi cu totul vrednici de plâns în decăderea lor. Îi plângem, într-adevăr, şi ne rugăm pentru ei. Dacă avem prilejul, să le mărturisim credinţa mântuitoare în Hristos. Dar să ţinem seama de faptul că nu atât ei, cât duhurile cele rele, cărora s-au supus prin necredinţă, se exprimă prin vorbele şi prin atitudinile lor. De aceea, aflându-ne în faţa lor, să ne rugăm stăruitor Mântuitorului Hristos, mai ales prin rostirea, în taina inimii noastre, a Rugăciunii lui Iisus. Dacă resping mărturisirea noastră, să nu insistăm, ca să nu le dăm prilejul de a‑şi rosti obişnuitele blasfemii împotriva Mântuitorului şi a Evangheliei Sale.

Dar nu numai prin vorbe, ci şi prin fapte se manifestă atitudinile antihristice. Foarte mulţi dintre cei ce se consideră buni ortodocşi, Îl batjocoresc şi Îl înjură necontenit pe Hristos. Diavolul vorbeşte prin ei în gura mare. Unii ca aceştia, deşi poate că mai vin uneori şi la biserică, nu sunt cu nimic mai puţin rătăciţi sau mai buni decât iehoviştii. Sunt, de fapt, ei înşişi nişte „antihrişti”, pe care desigur că Apostolul Ioan nu ar ezita să-i califice ca atare. O, cât de mari sunt căderea şi păcatul acestor oameni!

Să-L iubim şi să-L mărturisim pe Hristos, atât prin cuvânt, cât şi prin faptă, cu toată puterea şi cu toată dăruirea noastră! Să ne întărim în fiecare zi cu rostirea la rugăciune a Crezului, luând aminte la mărturisirea plină de putere şi de adevăr pe care el o cuprinde. Dar să ne întărim deopotrivă prin faptele luminoase ale viețuirii noastre în Hristos.

LUMINA EVANGHELIEI

Exegeze la Evangheliile duminicale

                                           Editura Agnos

Glasul cel mai „autorizat” care a răsunat vreodată pe pământ răspunde: ,,Cuvântul Tău — al Tatălui — este adevărul “.

Biblia este adevărul. În ea prin Duhul, ne este descoperit întreg adevărul mântuirii noastre; ea ni- L face cunoscut pe Dumnezeu în toată măreția puterii şi dragostei Lui şi ne descopere în amănunt voia Lui cu privire la noi, voie al cărei scop este ,,sfinţirea noastră” (1 Tes. 4, 3).

Pentru că Dumnezeu ,,ne cunoaşte bine” şi ştie că inima noastră în ce priveşte alcătuirea ei firească este ,,înşelătoare şi de desnădăjduit de rea” (ler. 17, 9), pentru că această inimă nu ne putea fi o călăuză fără greş spre Impărația lui Dumnezeu — chiar având în ea cunoştinţa mântuirii prin sângele Domnului Iisus — Dumnezeu a găsit cu cale în dragostea şi înțelepciunea Lui, să ne facă cunoscută voia Lui prin Cuvânt şi să ne dea acest Cuvânt, ca pe o candelă şi lumină a paşilor noştri (Ps.119, v. 105), pentruca să nu rătăcim, să nu ne abatem din cale, ca să putem avea ca sfârşit al alergării noastre, lauda, slava, cinstea la arătarea Domnului Iisus Hristos (I Petru 1, 7), pentruca să nu alergăm sau să ne ostenim în zadar (Filip. 2, 16).

Numai ținându-ne strâns de Cuvântul lui Dumnezeu, îngăduind acestei mântuitoare ,,săbii cu două tăişuri” (Evrei 4,12) să ne curăţească, să ne ,,pătrundă simțirile şi gândurile inimii“,  să ne ,,mustre, să ne certe şi să ne îndemne” (II Tim. 4, 2), avându-l ,,din belşug în noi” (Colos. 3, 16) ,,fiind împlinitori ai lui, nu numai ascultători” (Iacov 1, 22) vom putea să ne liniştim inimile şi să ne păstrăm încredinţarea că ne aflăm într-o stare după voia lui Dumnezeu.

Un credincios nu poate ,,trece peste ce este scris” (I Cor. 4, 6), fără mari primejdii pentru mântuirea lui. Cuvântul lui Dumnezeu are un cuvânt foarte aspru pentru astfel de suflete în II Ioan 9: ,,Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lul Hristos, n-are pe Dumnezeu“.

Cine îl iubeşte pe Domnul Iisus, acela ascultă cuvintele Lui (Ioan 14, 15, 21, 23). Cine nu-l iubeşte acela nu-L ascultă (Ioan 14, 24). Acesta e semnul, aceasta e piatra de încercare a  credincioşiei noastre faţă de El.

Cum Îl iubim noi?

Cum Îl ascultăm?

I.CAPĂTĂ

din Calendarul foii “Isus Biruitorul” pe anul de la Domnul 1948, întocmit de Tit I. Trifa și Traian Dorz – Cartea de Aur, Sibiu, str. Turnului, Nr. 9

2. Hristos Domnul a venit să-i izbăvească pe cei robiţi,
adică pe aceia care, prin ei înşişi sau prin alţii din afară, nu mai puteau avea absolut nici un alt mijloc de izbăvire şi nici o nădejde, cât de îndepărtată, de vreo răscumpărare (Isaia 61, 1-3; Evr 2, 14-15).
O, ce Mântuitor minunat este El!

3. Pentru că nici unul dintre cei pierduţi nu-L cu-noştea pe Izbăvitorul trimis să-i scape – fiindcă Faţa Lui era acoperită, iar ei nu ştiau unde şi cum să-L caute – îi căuta mereu El pe ei.
Domnul Iisus trecea anume prin casele pe unde ză-ceau cei bolnavi şi îi căuta El, să-i vindece.
Umbla pe drumurile pe unde rătăceau cei pierduţi, ca să-i mântuiască
şi mergea prin locurile pe unde pribegeau ei fără nădejde şi sufereau fără mângâiere ei, cei nefericiţi, pentru care venise El anume ca să-i caute şi să-i ajute.

4. Acolo unde nici măcar ucenicii lui Iisus nu văd nimic şi nu pot descoperi nimic, Hristos vede totul şi descoperă comori nepreţuite, de credinţă şi de fru-museţe sufletească,
fiindcă El vede şi aude toate cele ascunse. Dar oa-menii nu.

5. Suflete părăsite, pe care nimeni nu vă iubeşte şi nu vă caută,
nu vă părăsiţi nădejdea şi nu vă lăsaţi doborâte de întristare nici chiar când vi se pare că toţi v-au uitat.
Nu vă pierdeţi nici atunci când veţi vedea că până şi ucenicii Domnului nu vă mai văd şi nici chiar când şi aleşii Lui vă uită.
Căci Domnul Iisus totdeauna vă vede, vă aude şi vă ştie inima.
Nădăjduiţi în El!

6. O, ucenici ai lui Hristos, nu treceţi niciodată nepăsători pe lângă nimeni din cei ce zac în jurul vostru robiţi de orbia sufletească.
Dacă mergeţi după Hristos, faceţi şi voi ca Domnul:
căutaţi-i pe cei orbi din naştere, pe cei neîntorşi la Dumnezeu şi pe cei care nu L-au cunoscut pe Hristos niciodată,
pe cei care n-au primit lumina Duhului şi nu se pot bucura de ea.

7. Nu treceţi nepăsători pe lângă nimeni, ci apro-piaţi vă până lângă fiecare cu un cuvânt, cu un gest de iubire, cu o dovadă de bunătate, de înţelegere şi de prietenie.
Mulţi dintre ei tânjesc de mult şi însetează după lumină, dar încă nimeni nu s-a apropiat şi nu s-a oprit lângă sufletul lor cu milă şi cu bunătate până acum, ca să li L vestească pe Hristos.
Ei vă aşteaptă şi acum pe voi.

8. Pe voi vă aşteaptă vecinii voştri cu care glumiţi poate, vă bucuraţi poate, vă împrumutaţi poate şi vă ajutaţi.
La care v-aţi dus de multe ori pe zi după de toate, dar la care nu v-aţi dus poate niciodată în viaţă până acum numai pentru ca să le spuneţi despre Hristos şi despre mântuirea sufletului lor.
Mergeţi acum şi numai pentru asta!

9. Pe voi vă aşteaptă rudele voastre cu care adesea aţi ospătat,
cu care v-aţi împărţit averea sau banii, dar cu care n-aţi stat poate niciodată încă de vorbă până astăzi nu-mai despre Dumnezeu şi despre mântuirea sufletului lor.
Acum vorbiţi-le numai despre asta!

10. Pe voi vă aşteaptă cei cu care locuiţi în acelaşi sat sau oraş,
cei cu care munciţi împreună,
cei pe lângă care treceţi zilnic încoace şi încolo,
dar faţă de care nu v-aţi făcut încă datoria de uce-nici ai lui Hristos.
Opriţi-vă lângă ei astăzi. Şi faceţi-vă datoria asta.

11. În viaţa noastră pământească există o nesăturată poftă de a-l pândi pe altul.
O dorinţă aprinsă avem fiecare dintre noi de a afla tainele aproapelui nostru.
O pornire vinovată de a-l dezgoli pe semenul nostru, aflându-i păcatele lui ascunse, ca să le ştim şi să le judecăm.
O sete chinuitoare după cunoaşterea vieţii celor din jurul nostru, după aflarea scăderilor şi slăbiciunilor lor,
ca apoi să-l putem dispreţui, şi cleveti, şi înjosi cât mai mult pe semenul nostru.
Ca o fiară care pândeşte altă fiară, ca să o sfâşie.

12. Totuşi ce întrebare ciudată au pus ucenicii: Cine a păcătuit, omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?
Dar cum putea el să păcătuiască înainte de a se naşte?
Sau cum putea să fie el pedepsit înainte de naştere pentru păcatele de după ea?
Iată o întrebare la care nici Domnul n-a răspuns.
Nu vom răspunde nici noi, – dar merită să gândim la ea, căci îşi are rostul ei mare, adânc şi tainic.
O, câte adevăruri încă nu le cunoaştem!
13. Nu îngăduiţi în inimile voastre bănuieli rele faţă de alţii şi cu atât mai mult nu le răspândiţi.
Căci din acestea se nasc apoi vorbele rele care aduc nimicirea numelui cinstit al multor nevinovaţi. Oare cine dintre voi este chiar fără nici un păcat?

14. Dumnezeu nu dezvăluie tainele celor ce-L iubesc pe El nimănui.
Şi nu le dezvăluie nici chiar păcatele lor. Aceasta este dragostea care acoperă totul.

15. Nu ştiţi oare chiar voi înşivă câte păcate de-ale voastre le-a acoperit Domnul? Astfel că nimeni, nici până azi, nu vi le-a aflat şi nu a ştiut nimeni că voi le aţi făcut.
O, cât bine v-a făcut El în felul acesta! Şi de la ce ruşine şi nenorocire v-a scăpat bunătatea Lui, acope-rindu-vă fărădelegea!
De ce nu puteţi şi voi acoperi nimic la de-aproapele vostru?

16. Domnul vi le-a acoperit şi n-a lăsat să fie aflate şi ştiute aceste păcate ale voastre nu pentru că Domnul ar îndreptăţi păcatul şi l-ar aproba, ci pentru că n-a vrut să vă lase pe voi de ruşinea şi de batjocora lumii. O, ce adânc adevăr vrea să vă înveţe asta!

17. Ce te-ai fi făcut tu, omule, şi toată lucrarea ta dacă s-ar fi descoperit toate păcatele tale în văzul oamenilor?
Sau măcar unele dintre ele, acelea pe care le-ai avut mai ascunse!
Aşa cum a vrut diavolul să ţi le afle lumea, atunci când te-a îndemnat să le faci!
Ai mai fi tu oare astăzi credincios? N-ai fi căzut tu oare pe veci atunci în ghearele iadului?
Nu uita mila cea mare a lui Dumnezeu!

18. Domnului I-a fost milă de tine şi nu te-a părăsit.
A ales alte căi pe care să te ducă să-ţi vezi, să-ţi urăşti şi să-ţi părăseşti păcatul tău, spre a nu te părăsi,
– numai pentru ca să-ţi mântuiască sufletul şi să te despartă de păcat chiar şi fără voia ta –
dar nu ţi l-a descoperit!
Fă şi tu asemenea cu alţii când le afli păcatele lor.

19. Din naştere, noi toţi suntem robi ai păcatului strămoşesc, după cum este scris.
Din fire, noi toţi suntem copii ai mâniei (Ef 2, 3).
Iar ca să ajungem să vedem, trebuie să ni se des-chidă fiecăruia ochii.
Iar ca să ni se deschidă ochi, trebuie ca fiecare dintre noi să ne întâlnim cu Hristos, Singurul Dumnezeu şi Mântuitor Care ne poate dărui vederea sufletului.

20. Nu există boală fără de leac.
Dumnezeu, când a îngăduit să vină pe pământ o boală, a pregătit şi leacul pentru ea.
Dar leacul trebuie căutat! Şi în aceasta stă datoria omului şi ispăşirea păcatului care i-a adus boala.
Leacul trebuie însă căutat la timp.
Şi acolo, în singurul loc unde se află, adică în Iisus Hristos.
O Doamne, ajută-ne pe toţi să-l aflăm în Tine.
Amin.

Avuţia sfântului moştenitor / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2005

Varnavas, Mitropolit de Neapolis și Stavroupolis

Ce înseamnă ,,cred în Dumnezeu”?

Ce înţelegem, oare, atunci când spunem că cineva este credincios? Ce înseamnă, cu adevărat, „cred în Dumnezeu”? Nu cumva înseamnă doar faptul că accept existenţa Lui? Adică cred şi accept că există un Creator al acestei lumi, care se interesează mai mult sau mai puţin despre ce se întâmplă cu lumea în continuare? Că, teoretic, cred în existenţa Cuiva, dar care nu are o legătură directă cu propria mea existenţă?

Răspunsul la întrebarea aceasta ne este oferit de pericopa evanghelică de astăzi (Matei 8, 5-13).

Citirea pasajului evanghelic ne aduce în prim plan un centurion, un sutaş roman, care avea o slugă grav bolnavă, şi care merge la Iisus pentru a-i cere ajutorul. Hristos răspunde la chemarea acestuia, şi, plin de bunăvoinţă primeşte să meargă la casa ofiţerului roman pentru a-l vindeca pe bolnav. Centurionul, însă, conştientizează că este un om păcătos şi se sfieşte să-l primească pe Hristos în casa sa. Îl roagă, aşadar, ca, fie şi numai prin cuvântul Său să-i vindece robul. El crede că cuvântul Lui Hristos are putere tămăduitoare şi este izvorul vieţii.

Atât de mult crede! Atât de mult, încât crede cu tărie că Cel care se află în faţa lui are atâta putere, încât poate să facă orice, fără să fie neapărat prezent. Chiar şi să vindece un bolnav fără ca să-l vadă, fără să ştie de ce anume suferă.

Este, într-adevăr, o mare învăţătură, pentru noi toţi. Un exemplu desăvârşit de ceea ce înseamnă credinţă adevărată. Atitudinea sutaşului ne ajută pe noi să aflăm un răspuns la întrebarea pe care am pus-o la începutul acestor rânduri. Cu adevărat, aceasta înseamnă să ai credinţă! Asta înseamnă: ,,Cred în Dumnezeu”! Mă încred în El cu toată fiinţa mea. Sunt încredinţat pe deplin că El poate să facă orice, în orice situaţie, dincolo de orice problemă care pare fără ieşire, dincolo de ceea ce poate logica omenească să priceapă.

Aşadar, câţi dintre noi pot gândi în acest fel? Câţi se încred cu adevărat în El în momentele de cumpănă? Câţi dintre noi pot să arate această încredere, nădăjduind în Dumnezeu? Câţi nu cedează în faţa greutăţilor vieţii şi nu îşi pierd nădejdea că Dumnezeu se află lângă ei şi îi ajută în orice clipă? Această măsură a credinţei şi acest exemplu ni-l oferă centurionul din parabola evanghelică de astăzi.

Există, însă, şi altceva ce trebuie reţinut din această pericopă: este vorba despre naţionalitatea centurionului. Acest om nu este iudeu, el nu aparţine neamului căruia Hristos îi propovăduieşte. El este idolatru şi nu aparţine poporului lui Israel, el aparţine neamurilor. De aceea, imediat, Hristos se adresează mulţimii care Îl urma, lăudându-l public pe centurion. Aşa cum a făcut în situaţii similare, Hristos îi avertizează pe conaţionalii săi să nu se mândrească fiindcă sunt fiii lui Avraam, să nu creadă că este de ajuns faptul că aparţin ,,poporului ales”.

Acest avertisment al Lui Hristos este adresat nouă tuturor. Şi, mai ales nouă, creştinilor. Să nu trăim cu conştiinţa împăcată doar fiindcă suntem botezaţi sau fiindcă ,,împlinim cu sfinţenie datoriile noastre religioase”. Dacă nu ne îngrijim să punem în lucrare harul care ne-a fost dăruit, şi dacă nu ne găsim permanent în stare de trezvie, atunci să nu credem că credinţa noastră este de ajuns, iar mântuirea noastră ca şi asigurată. Oameni ,,de la Apus şi de la Răsărit”, aşa după cum menţionează pericopa evanghelică, vor fi mai vrednici decât noi de a intra în Împărăţia Lui Dumnezeu.

Să fim atenţi la încă un aspect: Dumnezeu îl dă exemplu în faţa tuturor pe centurion pentru credinţa lui. Nu trece peste comportamentul său, ca nu cumva acela să se mândrească. Nu îl desconsideră, şi nici nu intenţionează să îl ,,dăscălească” mai apoi. Fără să aibă ceva de câştigat de pe urma lui, îl dă drept exemplu de credinţă evreilor care erau adunaţi acolo (lucru de neimaginat pentru evreii ,,credincioşi”), făcând cunoscută tuturor puterea credinţei lui, pentru ca ea să rodească şi să fie un model de credinţă vie pentru ceilalţi.

sursa: https://www.pemptousia.ro

Cum e în natura, aşa e şi între oameni. Necredincioşi spun: Cutare şi cutare lucru e după natură, şi după legile noastre; cei care au credinţă însă nu vorbesc în felul acesta. Ei, care au dat la o parte perdeaua legilor fireşti şi omeneşti şi au privit în ochii strălucitori ai tainei veşnicei libertăţi, vorbesc altfel. Ei spun: lucrul acesta se întâmplă din voia lui Dumnezeu şi spre binele nostru.
Dumnezeu scrie cu degetul Său, dar scrierea Lui tipărită cu foc şi cu Duh în lucruri şi întâmplări n-o pot pătrunde dintre oameni decât aceia care sunt în stare să o citească. Cei înaintea ochilor cărora firea şi viaţa stau ca un maldăr de litere moarte, lipsite de noimă, vorbesc de „întâmplare”. „Tot ce se întâmplă”, zic ei, „e din întâmplare”. Prin aceasta ei înţeleg că tot mormanul acela de litere se mişcă şi se amestecă singur, din amestecătură ieşind o întâmplare sau alta.
De n-ar fi Dumnezeu un Dumnezeu al milei şi al îndurării, ce-ar mai râde de nebunia acestor tâlcuitori de lume şi viaţă ! Dar e cineva care râde cu răutate de nebunia lor: duhul cel rău, vrăjmaşul neamului omenesc, cel fără de milă şi cruţare.
O gâscă păşind pe un covor întins într-o grădină, poate va crede că izvoadele şi culorile sunt acolo din întâmplare, sau poate chiar că au crescut din pământ ca iarba. Atâta e mintea gâştei.
Dar ţesătorul care a urzit covorul şi l-a ţesut ştie că n-a ieşit la voia întâmplării, după cum ştie şi ce însemnează orice amănunt al desenului şi culorii, şi de ce desenul şi culoarea sunt cum sunt. Numai cine a ţesut covorul cu mâna lui poate să înţeleagă ţesătura, şi cei cărora el le-o desluşeşte. Aşa se preumblă şi necredincioşii pe minunatul covor al lumii şi vorbesc de „întâmplare”. Şi numai Dumnezeu, care a ţesut lumea, cunoaşte înţelesul fiecărui fir — Dumnezeu şi cei cărora El le desluşeşte.

Isaia a văzut, şi a scris: „Aşa zice Domnul: Sălăşluiesc într-un loc înalt şi sfânt şi sunt cu cei smeriţi şi înfrânţi, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit şi să îmbărbătez pe cei cu inima frântă” (Isaia 57,15). Aşadar, aici pe pământ Dumnezeu este numai cu cei cu inima înfrânta şi duhul umilit. Iar celor cu care este, Dumnezeu le dezvăluie tainele lumii şi ale vieţii, şi adâncimile duhovniceşti a tot ceea ce El a scris prin împrejurări şi lucruri. Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Moise şi David, toţi aceştia au avut inimă înfrântă şi duh umilit, şi de aceea Dumnezeu a fost cu ei, şi le-a făgăduit să fie şi cu urmaşii lor câtă vreme şi aceştia vor fi cu inimă înfrântă şi smerită.
Dar când deasa legătură cu Dumnezeu îl face pe om mândru, omul cade într-o pierzanie mai grea decât cei care n-au avut cunoştinţă şi apropiere de Dumnezeu. Cel mai bun exemplu îl avem chiar în israeliti, coborâtori din marii şi lui Dumnezeu plăcuţii părinţi pomeniţi mai sus.
Nemaiîncăpându-şi în sine de multa apropiere de Dumnezeul cel adevărat, poporul acesta a început să se uite la celelalte neamuri ca la praful de pe pragurile lui Dumnezeu. Dar cu aceasta şi-a pricinuit ruinarea, pentru că mândria într-atât l-a orbit, încât din toate descoperirile făcute de Dumnezeu prin profeţi şi prin plăcuţii Săi una doar a priceput: că el e Poporul Ales. Duhul şi înţelesul revelaţiei celei vechi a lui Dumnezeu s-a spulberat pentru ei cu totul, iar Sfânta Scriere a început să joace în faţa ochilor acestui popor ca o încâlcitură de litere de neînţeles.
Când Hristos a venit cu o descoperire nouă, poporul evreu în orbenia şi ignoranţa lui nu numai că a căzut pe aceeaşi treaptă cu neamurile păgâne, dar învârtoşat la inimă fiind şi cu vederea întunecată, a ajuns în multe privinţe chiar mai prejos decât păgânii.
Evanghelia de astăzi ne arată cum priveşte Mântuitorul lucrul acesta. Ne arată sănătatea între bolnavi şi boala între cei sănătoşi, credinţa între păgâni şi necredinţa între cei ce se lăudau a fi poporul ales şi a avea credinţa cea mai curată. Evanghelia aceasta a fost scrisă drept învăţătură pentru toate vremurile şi pentru toate popoarele, potrivindu-se la fel de bine şi nouă celor de astăzi. E o învăţătură tăioasă ca sabia heruvimică, limpede ca lumina zilei, neaşteptată şi proaspătă ca floarea de munte: ca să ne străpungă cu ascuţişul ei, să ne lumineze cu limpezimea ei, şi să ne scoată din apatia şi nepăsarea noastră. Şi mai cu seamă să ne aducă aminte nouă creştinilor ca nu cumva să ne fălim cu mersul la biserică, cu rugăciunea şi cu mărturisirea lui Hristos, spre a vedea la Judecata de Apoi că cei dinafară Bisericii au fost găsiţi cu mai multă credinţă şi fapte bune decât noi.

„Pe când intra Iisus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace in casă, slăbănog, cumplit chinuidu-se”.

Acest sutaş era un fel de ofiţer în garnizoana din Capernaum, cel mai însemnat oraş de la marea Galileii. Dacă era direct în slujba Romei sau sub autoritatea lui Irod Antipa, este o chestiune secundară, deşi mai probabil era sub stăpânirea Romei. Lucrul de seama e ca acest sutaş era păgân şi nu iudeu. Este primul ofiţer roman pomenit in Evanghelie ca venit la credinţa in Hristos.
Altul este sutaşul de strajă lângă Cruce, cel care văzând înfricoşătoarele semne care au zguduit firea când Hristos Şi-a dat ultima suflare , a strigat: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta! ” (Matei 27, 54).
Mai este apoi Corneliu, sutaşul din Cezareea botezat de Apostolul Pavel (Fapte 10).
Cu toate ca erau păgâni , aceştia au pătruns adevărul şi viaţa în Hristos şi au ajuns la credinţă mai repede decât cohortele cărturarilor învăţaţi, dar orbi.

„Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, cumplit chinuindu-se”.

Nu era neapărat o slugă, potrivit cuvântului grecesc (pais) folosit în Evanghelie, ci un fecior, un fel de ordonanţă, soldat pesemne la fel cu cel care cerea ajutor pentru dânsul. Paralizia e o boală cumplită, iar tânărul, aşa cum ne povesteşte Sfântul Luca, se afla în pragul morţii. Se vede că sutaşul ţinea la el şi, auzind că Hristos a ajuns la Capernaum, s-a ostenit să meargă şi să-L roage să vină în ajutorul tânărului bolnav.

Oricine citeşte istoria aceasta povestită de cei doi Evanghelişti, Matei şi Luca, va socoti că între cele două istorisiri este o mare deosebire. Matei scrie că sutaşul a venit însuşi la Hristos cu rugămintea sa, pe când Luca zice că el a trimis mai întâi mijlocitori dintre bătrânii iudeilor iar apoi, fiind Domnul în drum spre casa lui, a trimis prieteni care să-i spună că nu trebuie să se ostenească să vină pana la dansul pentru ca el, sutaşul, nu este vrednic de acestea; ci a transmis el, „spune cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea”. Deosebire este , într-adevăr, intre aceste doua istorisiri, dar contradicţie nu. Iar deosebirea sta in faptul ca Matei nu pomeneşte de cele doua solii trimise mai întâi Domnului de sutaş, iar Luca nu pomeneşte venirea acestuia, cu toată smerenia sa, faţă către faţă cu Domnul. Omul duhovnicesc se bucură de această frumoasă întregire a celor doi Evanghelişti unul printr-altul. Aşa cum spune Sfântul Ioan Gura de Aur , daca toate istorisirile ar fi fost la toţi Evangheliştii la fel, ar fi putut spune cineva ca ei au copiat unul de la altul. De ce ar mai fi trebuit atunci sa fie patru Evanghelii şi patru Evanghelişti? In orice instanţă de pe pământ ajunge mărturia a doi oameni pentru ca lucrul să fie crezut. Dumnezeu ne dă însă, cu cei patru Evanghelişti, de două ori doi martori, pentru ca cei ce vor să se mântuiască să creadă fără împiedicare iar cei ce caută pierzania să nu aibă nici o acoperire.
Inca ne-a mai dat Dumnezeu patru Evanghelişti, cu toate că ar fi putut revărsa toată înţelepciunea spre mântuire într-unul singur, pentru ca, văzând cum se întregesc între dânşii, să învăţăm a face şi noi aşa în viaţă, potrivit cu feluritele daruri pe care le primim fiecare de la Dumnezeu (I Corinteni 12). Fiind mădulare ale aceluiaşi Trup, întrajutorându-se şi sprijinindu-se mădularele după rostul lor, Trupul „îşi săvârşeşte creşterea” (Efeseni 4,16).

Cu cele două istorisiri, avem în faţă o icoană limpede a celor petrecute. Sutaşul, auzind puterea şi mărirea lui Hristos, şi simţindu-se pe sine păcătos şi nevrednic, a trimis la Domnul pe nişte bătrâni ai iudeilor ca să-L roage să vină la dânsul. Nu era sigur că Domnul va binevoi să facă aceasta. Şi-o fi spus omul: „ Eu sunt un închinător la idoli, un păcătos; cum o să audă de mine, o să şi vadă, cu pătrunderea pe care o are, lucrul acesta. Cine ştie de se va învoi sau nu să intre în casa mea? Să trimit mai bine pe iudei şi dacă va spune nu, lor le spune, iar dacă va zice da, mai vedem noi…”

Dar când a văzut că Domnul vine, s-a tulburat adânc. Atunci şi-a trimis prietenii să-i spună lui Hristos să nu vină până la dânsul, căci este păcătos şi nevrednic, ci doar să spună cu cuvântul, şi bolnavul are să e vindece. Dar numai ce-au sosit prietenii, că a ajuns în urma lor şi sutaşul. De răscolit ce era, nu putea să stea locului acasă. Cum, să vină El sub acoperişul lui? Nu, cu nici un chip; prietenii lui nu ştiu încă cine-i El, deci n-o să fie în stare să-I spună ce se cuvine. Cât despre bătrânii iudei, sutaşul trebuie să fi ştiut că parte din ei erau potrivnici lui Hristos şi nu credeau în El. Aşadar s-a grăbit să-I iasă chiar el în întâmpinare, mai ales ştiind acum că Domnul n-are să-l respingă umilindu-l în faţa mulţimii, căci era ofiţer. Iudeii îl vorbiseră de bine pe sutaş în faţa lui Hristos: „Vrednic este să-i faci lui aceasta; căci iubeşte neamul nostru şi sinagoga el ne-a zidit-o” (Luca 7,4-5). Dar toate cele spuse de ei nu atingeau miezul lucrului. Ei preţuiau vrednicia sutaşului după câştigul lor. Îndeobşte, ofiţerii şi oficialii romani se uitau de sus la iudei, pe când acesta nu. „Sinagoga el ne-a zidit-o…” Cu alte cuvinte: „Cheltuie banii lui, noi îi economisim pe-ai noştri. Ne-a clădit pe banii lui un loc de rugăciune de care aveam nevoie, şi pe care altfel ar fi trebuit să-l plătim noi.” Parcă ar fi vorbit cu Caiafa, nu cu Hristos ! Hristos însa nu le-a răspuns nimic la aceasta, ci „mergea cu ei”. Atunci I-au ieşit înainte prietenii sutaşului si, în urmă, sutaşul însuşi.

Stând faţă în faţă cu Hristos, sutaşul a trebuit, desigur, să-I spună şi el cu gura lui totul (lucruri pe care Domnul le mai auzise o dată de la ceilalţi). „Si i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca”.
Vedeţi cum vorbeşte Unul care are putere ! Nu zice: „Să mai vedem !” Si, de astă dată, nici nu întreabă, cum i-a întrebat pe alţii: „Crezi tu că pot face aceasta?” Doar citise în inima acestui om, îi văzuse credinţa. Aşa că îi spune hotărât, cum nici un doctor nu îndrăzneşte să spună: „Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca”. Anume a vorbit Domnul cu atâta limpezime şi hotărâre, ca să poată avea răspunsul sutaşului de faţă cu iudeii, pentru că Dumnezeu lucrează în aşa fel încât lucrarea Lui atinge mai multe planuri deodată.
Hristos voia ca fapta să ajute mai multora: să vindece bolnavul, să arate credinţa cea mare a sutaşului, să mustre necredinţa iudeilor şi să dea glas profeţiei despre împărăţie; despre cei ce aşteaptă să intre în împărăţie, dar nu vor intra, şi despre cei ce nu aşteaptă nicidecum să intre, dar vor intra. „Dar sutaşul, răspunzând, i-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”. Ce deosebire uriaşă între credinţa arzătoare a acestui om şi crezările îngheţate, de formă, ale fariseilor ! Deosebire nu mai mică decât între un foc care arde şi un foc zugrăvit. Când unul din farisei a poftit odată pe Hristos la o cină în casa sa, socotea că-I face Domnului o mare cinste, şi nicidecum că Domnul, venind, l-ar onora cu ceva pe el şi casa lui. Obraznic şi mândru cum era, şi-a uitat până şi de legile ospeţiei: n-a adus musafirului său nici apă să-Şi spele picioarele, nici nu L-a îmbrăţişat de bun-venit, nici nu I-a uns capul cu miresme (Luca 7, 44-6).

Uitaţi-vă acum la acest păgân căruia nu i-a fost dat să audă de Moise şi de profeţi; spre a deosebi lumina de întuneric, adevărul de minciună, el are drept singură făclie doar fireasca minte.
Cum se smereşte, cum se căleşte înaintea Domnului! Orice om din Capsicum ar fi fost onorat să intre în casa lui, şi el ştie preabine lucrul acesta; dar pe Hristos nu-L socoteşte om obişnuit ci Dumnezeu. De aceea şi spune: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu”. Ce credinţă tare în Hristos şi în puterea Lui! „Numai zi cu cuvântul” şi boala va fi învinsă, se va ridica sluga mea ! Apostolului Petru i-a trebuit multă vreme ca să ajungă la o asemenea credinţă. Sutaşul a simţit în Hristos cerul: foc din cer şi lumină din cer. De ce să intre sub acoperişul sau atâta foc când este de-ajuns doar o scânteie? De ce tot soarele când e destul o rază? Dacă sutaşul ar fi cunoscut Scripturile aşa cum le cunoaştem noi astăzi, i-ar fi putut spune Domnului: Tu, care prin cuvântul Tău ai zidit lumea şi pe om, poţi să-l tămăduieşti pe bolnav cu doar un cuvânt! Ajunge un cuvânt al Tău, pentru că e mai tare ca focul şi mai strălucitor ca raza soarelui; „numai zi cu cuvântul”!

O, cât de tare ar trebui să ne ruşineze pe noi cei de astăzi marea credinţă a acestui păgân ! Noi cunoaştem Scripturile, dar cât de puţină credinţă avem ! Dar sutaşul nu se opreşte aici; el explică acum lui Hristos cum anume crede el: „Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face”.

Ce-i un sutaş? Are sub ascultarea lui o sută de soldaţi, în vreme ce el însuşi e la ordinele altor o sută ! Cei de sub comanda lui trebuie să facă ce spune el. Ori dacă el, om aflat sub o autoritate mult mai mare decât a sa, şi căruia i s-a dat putere puţină, poate porunci soldaţilor şi slugilor sale, cu cât mai mult Hristos, care nu e în puterea nimănui, care e Însuşi puterea de deasupra firii şi oamenilor ! Şi dacă atâţia oameni se supun cuvântului unui sutaş, cum să nu se supună toate lucrurile cuvântului lui Dumnezeu care este puternic ca viaţa, ascuţit ca sabia, groaznic ca biciul (cf. Deuteronom 32-46; Pilde 2, 2-6); Ioan 12, 50; Efeseni 6, 17)? Care sunt soldaţii şi slugile lui Hristos? Oare nu orice făptură e înrolată în oştirea Lui? Îngeri, sfinţii şi toţi oamenii cu frica lui Dumnezeu nu sunt soldaţii lui Hristos? Stihiile, boala, moartea, nu-s slugile Lui? Domnul porunceşte vieţii: „Intră în făptura aceasta”, şi intră; „Vino înapoi”, şi vine. El trimite viaţa; El îngăduie boala şi moartea; El vindecă şi El învie morţii. La cuvântul Său ostile îngereşti se pleacă precum la suflarea unui vânt puternic. „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Psalm 32, 9). Nimeni nu poate sta înaintea puterii Lui, nimeni nu se poate împotrivi cuvântului Lui. „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om” (Ioan 7, 46). El nu vorbeşte ca unul de sub porunca altuia, ci ca un Stăpân, „ca unul care are putere” (Matei 7, 29). Iată cum este Cel pe care L-a rugai sutaşul: Să scoţi boala dintr-un om paralizat nu-i o lucrare pe care s-o poată săvârşi un muritor; dar pentru Hristos e puţin lucru; El nici nu are nevoie să-l vadă pe bolnav; nu are de ce să-l apuce de mână şi să-l ridice. La El fapta se împlineşte numai „cu cuvântul”.
„Auzind acestea, Iisus s-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă”.
Dar de ce se minunează Hristos dacă ştie dinainte ce va spune sutaşul? Doar El a chemat acest răspuns când a spus: „Venind, îl voi vindeca”. De ce se mai miră acum? Se minunează spre învăţătura celor ce sunt cu dânsul. Se minunează spre a le arăta ce este de minune în lumea aceasta. Se minunează de credinţa cea mare a acestui om ca să-i înveţe pe următorii Săi să se minuneze şi ei de credinţa lui cea mare. Într-adevăr, nimic pe lume nu-i mai de mirare decât credinţa tare a unui om. Nu s-a minunat Hristos cât de frumoasă e marea Galileii, căci ce-i acea frumuseţe pe lângă frumuseţea cerurilor deschise înaintea ochilor Săi? Nici nu s-a minunat de înţelepciunea, de averea sau de puterea cuiva; pentru că toate sunt nimic pe lângă înţelepciunea, bogăţia şi puterea din împărăţia lui Dumnezeu. Nu s-a minunat nici de marea adunare naţională la praznicul din Ierusalim, pentru că e sărăcăcioasă şi puţină pe lângă slăvită adunare a îngerilor din cer, care a stat înaintea Lui de la întemeierea lumii. Când lumea admiră frumuseţea şi măreţia Templului lui Solomon, El vorbeşte de nimicirea lui din temelii. Singură credinţa acestui om e vrednică de minunare. E cel mai mare şi mai frumos lucru de pe pământ. Prin credinţă robul e liber, năimitul se face fiu al lui Dumnezeu şi muritorul are viaţa veşnică.
Când dreptul Iov zăcea plin de răni pe maldărul de cenuşă rămas din casa şi din copiii săi, credinţa i-a rămas nevătămată. Din mijlocul plăgilor şi durerilor a strigat: „Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi” (Iov, 19, 26-7).
Faţă de cine Şi-a arătat Domnul uimirea? Faţă de cei „ce veneau după El”. Aceştia erau apostolii Săi.

S-a minunat ca să le fie spre învăţătură. Desigur că şi ceilalţi iudei care mergeau cu El la casa sutaşului au auzit cuvântul cu care s-a minunat Domnul: „Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă”. Nici în Israel, unde credinţa ar fi trebuit să fie mai mare decât la oricare alt popor, pentru că Domnul Şi-a arătat acolo încă de la început puterea, dragostea şi purtarea de grijă, făcând înaintea lor semne şi minuni mari şi grăindu-le cuvinte de foc prin profeţi. Dar în Israel credinţa se uscase aproape cu totul, iar fiii aleşi se răzvrătiseră împotriva Tatălui lor, plecaseră cu inima şi cu mintea de lângă Tatăl lor, orbind la minte şi împietrind la inimă. Nici chiar apostolii, la început (Petru, ca să nu mai vorbim de Iuda) nu au avut atâta credinţă în Hristos ca acest ofiţer roman; nici surorile lui Lazăr, în casa cărora intra adesea Hristos; nici neamurile şi prietenii Săi din Nazaret, printre care crescuse.
Acum Hristos, văzător în Duh până la sfârşitul veacurilor, face o profeţie amară pentru iudei dar spre bucurie neamurilor: „Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Profeţia aceasta s-a împlinit şi se împlineşte până astăzi. La răsărit şi la apus de iudei trăiau popoare păgâne. [Teofilact zice: „Domnul nu a spus: «mulţi păgâni» ci: „Mulţi de la răsărit şi de la apus”, cu toate că fără îndoială îi are în vedere pe păgâni. De ce nu a spus «păgâni»? Ca să nu-i smintească pe iudei, de aceea a spus: „Mulţi de la răsărit şi de la apus”.]

Mulţi au venit la credinţă cu neamul întreg: armenii şi abisinienii, grecii şi romanii, şi toate popoarele Europei; în alte ţări, doar unii au ajuns creştini: dintre arabi şi egipteni, indieni şi persiani, chinezi şi japonezi, negri şi malaiezi, pe „când fiii împărăţiei” (adică iudeii)au rămas neclintiţi în necredinţă până astăzi; şi de aceea sunt împrăştiaţi peste tot pământul, alungaţi de la vetrele lor, urâţi şi dispreţuiţi de popoarele între care se pripăşesc. Şi viaţa lor pe pământ s-a făcut întuneric, plâns şi scrâşnirea dinţilor. Dar în lumea cealaltă, la masa fără de moarte a părinţilor lor, Avraam, Isaac şi Iacov, vor fi mai multe neamuri din toate colţurile lumii decât iudei. Şi în acea lume pentru „fiii împărăţiei „va fi iarăşi întuneric, plâns şi scrâşnirea dinţilor.

Gospodarul smulge vita uscată şi o aruncă în foc şi în locul ei sădeşte mlădiţe de vie sălbatică. Domnul va despărţi pe fiii răzvrătiţi ai Tatălui lor de Sine în veci, şi în locul lor va înfia pe străini. Şi aşa cel ales va fi lepădat iar cel lepădat va fi ales. Şi cei de pe urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi vor fi cei de pe urmă. Iar sutaşului i-a spus Iisus: „Du-te în drumul tău, şi facă-se după credinţa ta”. Şi s-a tămăduit sluga lui chiar în ceasul acela. După profeţie a săvârşit minunea, nu numai ca răsplată a credinţei ci şi ca întărire a marii profeţii. A spus cuvântul, şi s-a vindecat sluga. După cum la zidirea dintâi „Dumnezeu a zis, şi a fost aşa”, acum la zidirea cea nouă, Domnul spune şi se face. Paraliticul pe care nu-l putea ridica toată împărăţia Romei, s-a sculat la dumnezeiescul cuvânt al Mântuitorului şi s-a vindecat. Boala e sluga lui Dumnezeu şi când Dumnezeu spune: „Pleacă”, se duce, iar când spune: „Vino”, vine. Bolnavul s-a făcut sănătos fără leacuri şi unsori, pentru că slujitorul a auzit porunca Stăpânului şi s-a dus. Nu doctoriile şi unsorile vindecă: ci Dumnezeu. Dumnezeu vindecă, fie nemijlocit prin cuvântul Său, fie mijlocit prin leacuri — după credinţa omului. Nici un leac din lume nu poate stârpi boala fără puterea, prezenţa şi cuvântul lui Dumnezeu.

Slavă Dumnezeului Celui Viu pentru fără de număr tămăduirile Sale asupra credincioşilor Săi prin cuvântul Său cel puternic, din vremurile trecute şi din ziua de astăzi.
Ne închinăm sfântului şi puternicului Său cuvânt, cu care zideşte iarăşi, vindecă bolnavii, ridică pe cei căzuţi — toate în Iisus Hristos Fiul Său cel Unul-născut, Domnul şi Mântuitorul nostru şi în puterea Sfântului Duh. Cu ostile îngerilor şi ale sfinţilor ne închinăm Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Din „Predici”, Editura Ileana

De Sf. Nicolae Velimirovici

Evanghelia acestei duminici îl pune în faţa noastră pe sutaşul din Capernaum, cu multă învăţătură.

Sutaşul din Capernaum stă în faţa noastră, în primul rând, ca o pildă de smerenie. El era ofiţer roman, era reprezentantul unei uriaşe împărăţii. Vulturul roman stăpânea pe atunci lumea. Sutaşul era reprezentantul acestei puteri, trimis într-o ţară de supuşi străini. Iată tot atâtea lucruri care ar fi putut face din sutaşul acesta un om plin de trufie şi mândrie, cum desigur vor fi fost ceilalţi camarazi ai lui. El însă se prezintă atât de smerit şi se intitulează „nevrednic“.

În al doilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de iubire. Bolnavul, pentru care umbla pe drumuri şi pentru care Îi cerea Domnului cu lacrimi în ochi tămăduire, nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era servitorul său. Şi, când ne gândim că în acele vremuri servitorii erau robi, fiind vânduţi şi cumpăraţi cu bani, ca nişte vite… Iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat sutaşul.

În al treilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de credinţă vie şi tare. El credea şi se încredea din tot sufletul său în Mântuitorul, în puterea şi în ajutorul Lui. Această credinţă l-a plecat să-L caute pe Iisus; şi această credinţă a ajutat tămăduirea slugii sale.

Vom spune însă că toate aceste virtuţi ale sutaşului au ieşit dintr o alta, din a patra: din cunoaşterea stării sale celei păcătoase şi nevrednice. Eu cred că centrul de greutate al evangheliei sunt cuvintele: Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu! Eu sunt un biet păcătos! N-am nici un merit să fiu ascultat!

Din această cunoaştere a stării sale a ieşit smerenia, iubirea şi credinţa sa. Din această cunoaştere a stării celei păcătoase a ieşit şi mântuirea lui Zacheu. Şi iese şi mântuirea noastră. Începutul mântuirii noastre este – trebuie să fie – cuvintele sutaşului: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu! Doamne, sunt un păcătos, sunt cel mai mare păcătos! Casa sufletului mi s-a ruinat, haina mi s-a pătat…

Din cunoaşterea stării noastre celei păcătoase iese smerenia noastră în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu. Nimic nu smereşte mai mult, zice un Sfânt Părinte, decât cunoaşterea păcatului. Din această cunoaştere ies şi lacrimile de căinţă; iese alergarea noastră la Crucea Mântuitorului, iese credinţa şi mântuirea noastră.

Însemnaţi-vă bine un lucru: cel dintâi cuvânt ce l-a grăit Dumnezeu către cel dintâi om a fost întrebarea: Adame, unde eşti?… În ce stare te afli? Cu această întrebare a trezit în el cunoştinţa stării sale celei păcătoase.

Până nu se trezeşte în om această cunoştinţă, carul mântuirii stă pe loc. Pe calea mântuirii se păşeşte cu doi paşi. Un pas îl face cunoaşterea stării noastre celei păcătoase… cunoaşterea tot mai adâncă şi mai adâncită că noi nu preţuim nimic. Suntem nişte bieţi păcătoşi, smeriţi şi neputincioşi.

Celălalt pas îl fac credinţa şi încrederea noastră tot mai mare şi mai adâncită în dragostea Mântuitorului, în ajutorul Lui, în Jertfa Lui cea Scumpă şi Sfântă.

Înaintând pe calea mântuirii, noi trebuie „să scădem“ mereu, cum zicea Ioan Botezătorul, iar Domnul „să crească“. „Eul“ nostru, vrednicia noastră trebuie să se topească mereu în strălucirea Crucii de pe Golgota.

Începutul mântuirii e cunoaşterea şi recunoaşterea păcatelor, dar să băgăm de seamă că satan umblă şi aici să atragă pe calea lui acest început. Satan le şopteşte păcătoşilor treziţi că sunt prea păcătoşi pentru a fi iertaţi şi mântuiţi. Spuneţi oamenilor să se ferească de această ispită. Oricât de păgân şi de păcătos ai fi tu, dragă cititorule, nu te teme! Mântuitorul te iubeşte şi te primeşte aşa cum eşti.

De la tine nu se cere altceva decât să te laşi doborât şi îngenuncheat de greutatea păcatului şi, cu credinţa sutaşului, să-L rogi pe Mântuitorul, zicând: Mântuitorule, Doamne, în casa trupului meu zace un bolnav iubit, care cumplit se chinuieşte…, sufletul meu s-a îmbolnăvit în păcate cumplite şi grele… şi nimeni nu-l poate tămădui, decât Tu, Doctorul cel mare al sufletelor noastre. Pe Tine, Doamne, Te rog şi în faţa Ta stau, ca să primesc iertare, milă şi tămăduire.

O, ce lucru minunat mai văd eu, pe lângă aceste învăţături, în evanghelia cu sutaşul! Un căpitan de armată, la a cărui poruncă tremurau o sută de oameni, stă smerit în faţa Mântuitorului şi se roagă pentru el şi pentru robul lui. Ochii mei se umplu de lacrimi când mă uit la chipul sutaşului şi mă gândesc la cei mulţi, mulţi slujbaşi „creştini“ de prin cazărmi şi cancelarii, care – cuprinşi de păcatul trufiei – înjură pe bunul Dumnezeu, înjură tot ce are sufletul mai scump şi mai sfânt. Sunt pline satele şi oraşele de slujbaşi care vor să şi arate puterea lor prin înjurături aspre.

Eu am cunoscut un om cuminte care, îndată ce a ajuns primar în sat, a început să înjure răstit. Sărmanul! În trufia lui, el îşi închipuia că i mai tare şi mai respectat dacă înjură; el credea că şi înjurătura se ţine de slujbă, ca şi pecetea şi protocoalele. Sutaşul „păgân“, din evanghelia de mai sus, stă ca o mustrare pentru mulţi, mulţi slujbaşi „creştini“ din zilele noastre.

O, ce lucru plăcut şi binecuvântat este un slujbaş care-L cunoaşte pe Domnul şi se face el însuşi un vestitor al Domnului! Acela de o mie de ori poate stăpâni poporul mai uşor şi mai bine decât cel care crede că trebuie să stăpânească cu puterea şi cu… înjurăturile.

Un ofiţer vorbea odată cu un prieten al său – un bun creştin – despre viaţa militară. Între altele, prietenul ofiţerului întrebă: – De ce se folosesc aşa de mult înjurăturile şi în armată? – O, dragul meu, răspunse ofiţerul, în armată fără înjurătură nu merge lucrul! – Va fi, dar eu cunosc un ofiţer care nu folosea niciodată înjurătura şi totuşi lucrul lui mergea bine de tot. – Mi-ar plăcea să-mi spui cine este un astfel de ofiţer. – Apoi, acest ofiţer a fost, dragul meu, căpitanul din Capernaum, căci el zicea despre ostaşii lui că dacă unuia dintre ei i-ar zice numai atât: „Mergi!“ – acela merge; şi altuia: „Vino!“ – şi vine (Matei 8, 9).

Doară nici într-o tagmă nu pătrunde aşa de greu vestirea mântuirii sufleteşti decât în lumea slujbaşilor şi a militarilor. De ce? Pentru că aici lucrează mai cu putere ispita trufiei. Când se vede omul poruncitor peste alţii, îl fură ispita trufiei. Nu-l lasă trufia să îngenuncheze şi să se smerească în faţa Crucii Mântuitorului.

Stăpânii şi slugile

Sutaşul din Capernaum este şi o învăţătură despre cum să se poarte stăpânii faţă de slugi. Sutaşul îşi iubea sluga ca pe copilul său. Sluga, slujnica şi ucenicul trebuie să fie în casa stăpânului ca şi copiii lui. Stăpânilor, zice Apostolul Pavel, daţi slugilor voastre ce le datoraţi şi ce li se cuvine, ştiind că şi voi aveţi un Stăpân în cer (Col. 4, 1)… Feriţi-vă de ameninţări, ca unii care ştiţi că Stăpânul lor şi al vostru este în cer şi că înaintea Lui nu se are în vedere faţa omului (Efeseni 6, 9).

Aşijderea, slugilor le zice Apostolul Pavel: Slugilor, ascultaţi de stăpânii voştri pământeşti (…). Slujiţi-le nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte slugi ale lui Hristos, care fac din inimă voia Lui. Slujiţi le cu bucurie, ca Domnului, nu ca oamenilor (Efeseni 6, 5-7).

Pr. Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

Şi Domnul Îşi pleacă, plângând, capul. Plânge pentru lipsa noastră de iubire. De ce, oare, Îl iubim numai atât de puţin? De ce nu putem înţelege cât ne iubeşte El? Nimeni nu ne iubeşte ca El! Nici părinţii, nici copiii, nici fraţii, nici prietenii. Oricare dintre aceştia, când va trebui să facă ceva pentru semenii săi, va face numai dacă nu-l va afecta pe el prea mult; ori nu va face nimic, fiindcă se iubeşte mai mult pe el. Câte lucruri bune au fost refuzate a fi făcute de aceştia, din cauză că le venea mai bine să nu le facă. Şi nu le-au făcut. Şi noi la fel facem faţă de alţii. Dar Domnul nu face aşa. El Se dăruieşte pe Sine pentru noi întreg, nu numai pe bucăţi. Şi totuşi ce puţin Îl preţuim noi!

De multe ori Îl vindem pe Dumnezeu pentru nişte nimicuri trecătoare: Eu Te iubesc, Doamne, dar, Te rog pleacă de la mine, că mi-e cald şi vreau să iau o îmbrăcăminte mai… comodă… Ştii, Doamne, cât îmi place să fiu cu Tine, dar acum lasă-mă Te rog şi du-Te, că vreau să-mi iau nişte haine mai scurte şi mai strâmte… Tu ştii că îmi place să Te ascult, dar acum taci Te rog, că vreau să ascult muzică… Tu ştii că-mi place să vorbesc de Tine, dar acum aşteaptă că vreau să vorbesc despre vecinul… Tu ştii că îmi place să citesc despre Tine, dar mai stai puţin că am văzut o revistă interesantă… Tu ştii că îmi place să Te simt aproape de mine prin rugăciune, dar acum fugi de aici că mi-e aşa de somn şi patul e atât de moale!… Tu ştii că îmi place să Te slăvesc, dar mai ai răbdare că e timpul să mă laud şi pe mine… Tu ştii că dragostea Ta mi-e cea mai scumpă, dar acum dă-Te la o parte, că vreau şi respectul şi stima oamenilor… Tu ştii că-mi place să stau smerit la picioarele Tale, dar acum iartă-mă, vreau şi eu un nume şi o funcţie mai de vază…

Şi pe câte altele nu-L vindem pe Domnul!

Să lăsăm, fraţilor, acest duh al făţărniciei şi să ne străduim să trăim cu adevărat în Duhul lui Hristos!

Maria POPOVICI – Moldova Nouă

Hristos vrea suflete în care
să ardă pentru tot ce-i sfânt,
să-nfăptuiască cu-ascultare
întregul Tatălui Cuvânt.

Să plângă-n caldă rugăciune
cu cel pierdut şi pentru el
– în tot ce-i face şi ce-i spune,
a-l mântui fiindu-i ţel.

Pe Dumnezeu avându-L Soare
şi Voia Lui având-o gând,
căldura inimii-arzătoare
s-o-mpartă tuturor, oricând.

Să-nvăluie cu bunătate
întregul semenilor chin,
din adâncimi netulburate
să-i izvorască orice-alin.

Oricât ar fi de rău poporul
la care-ar fi trimis de El,
să i se dăruiască-n dorul
de-a-l mântui, cu unic zel.

Să nu le-ademenească şesul
lenevitor şi vinovat,
ci să le-nalţe înţelesul
a tot ce-i sfânt şi-adevărat.

Precum Hristos cel Om în Slavă
şi Domn al Slavei pe pământ
– din cea mai omenească pleavă
să-I cearnă grâul cel mai sfânt.

Traian Dorz
Împreună lucrători cu Dumnezeu – Ed. a 2-a, rev. – Sibiu : Oastea Domnului, 2013