Sfânta Evanghelie din Duminica a XIII-a după Rusalii este plină de înţelesuri duhovniceşti care se referă atât la istoria mântuirii neamului omenesc, cât şi la viaţa Bisericii. Parabola sau pilda pe care Mântuitorul Iisus Hristos ne-o prezintă în Evanghelia acestei zile se referă la Legea Veche, la Vechiul Testament. Via pe care un stăpân o sădeşte, o împrejmuieşte cu gard, o înzestrează cu un teasc şi cu un turn de veghe şi de apărare reprezintă lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, Stăpânul lumii, la care cheamă lucrători. Lucrătorii angajaţi ca să lucreze în vie sunt slujitorii Legii celei Vechi. Aceştia erau regi, arhierei sau mari preoţi şi învăţători de Lege. Evanghelia ne mai spune că, după ce a sădit via, a împrejmuit-o, a săpat teasc în ea şi a zidit turn, adică a lăsat via lucrătorilor într-o stare de organizare completă, stăpânul viei a plecat departe şi a lăsat lucrători în vie să o păzească şi să o cultive pentru a o face roditoare. Plecarea stăpânului departe are aici înţelesul duhovnicesc de libertate multă dăruită lucrătorilor.

Dumnezeu doreşte să împlinim voia Lui în mod liber

Stăpânul nu a rămas lângă lucrători să-i supravegheze din aproape, ci îi supraveghea din depărtare, ca şi când nu-i mai vedea. Prin aceasta Evanghelia ne arată cât de mult respectă Dumnezeu libertatea noastră de acţiune. El ne dăruieşte libertate, ca noi în mod liber să împlinim voia Lui, să alegem între a fi credincioşi şi recunoscători sau a fi necredincioşi şi nerecunoscători. Să alegem între a fi lucrători cinstiţi şi buni, sau lucrători vicleni şi răi. Aceasta este semnificaţia cuvintelor: „Iar el s-a dus departe” (Mt. 21, 33). Însă această libertate pe care stăpânul viei o acordă lucrătorilor viei nu este o indiferenţă din partea stăpânului viei; plecarea lui departe nu înseamnă nepăsare în privinţa modului cum este lucrată via şi în privinţa timpului când ea trebuie să aducă roade. De aceea, stăpânul viei trimite, periodic, oameni ai săi ca să vadă cum lucrează lucrătorii din vie şi dacă via este roditoare sau neroditoare. Plecarea departe mai are şi înţelesul de îndelungă răbdare a lui Dumnezeu, Care nu pedepseşte pe om imediat după ce a săvârşit păcatul, ci, prin diferite mijloace, voieşte să-l întoarcă din calea păcatului, pe calea împlinirii poruncilor Sale. Evanghelia ne spune că toţi cei trimişi de Dumnezeu ca să verifice lucrarea lucrătorilor din vie au fost bătuţi sau chiar omorâţi, „pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre” (Mt. 21, 35). După aceea, stăpânul viei a trimis şi mai mulţi oameni ai săi, dar toţi au avut aceeaşi soartă, toţi au îndurat acelaşi tratament ostil, umilitor şi ucigaş din partea lucrătorilor viei. În cele din urmă, stăpânul viei a trimis pe însuşi fiul său, ca să vadă cum se comportă şi cum lucrează lucrătorii din vie. Dar aceşti lucrători vicleni şi răi au zis: „Acesta este fiul, adică moştenitorul. Veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis” (Mt. 21, 38-39). După ce a pronunţat aceste cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos a întrebat pe arhiereii şi fariseii care se aflau de faţă: „Ce va face stăpânul viei cu aceşti lucrători răi?” (Mt. 21, 40). Iar ei au răspuns: „Pe cei răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători care vor da roadele la timpul lor” (Mt. 21, 41). Atunci pentru a le arăta că lucrătorii răi sunt tocmai ei, arhiereii, fariseii şi cărturarii, Mântuitorul Iisus Hristos le-a zis acestora: „Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va aduce roadele ei” (Mt. 21, 43).

Să nu ne facem stăpâni în casa Stăpânului

Apoi Domnul Hristos aminteşte ceea ce au spus proorocii David (Ps. 117, 22-23) şi Isaia (28, 16) despre piatra din capul unghiului pe care au nesocotit-o ziditorii, adăugând: „cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma; iar peste care va cădea ea, pe acela îl va spulbera” (Mt. 21, 44). Prin urmare, Mântuitorul Iisus Hristos arată că El este piatra din capul unghiului de care depinde mântuirea sau pieirea oamenilor.

Această pildă din Evanghelia după Sfântul Matei se află şi în Evangheliile după Sfântul Marcu şi după Sfântul Luca. Toate aceste trei Evanghelii ne spun că arhiereii, fariseii şi cărturarii au înţeles că Iisus vorbea despre ei când le-a spus pilda lucrătorilor răi din vie (cf. Mt. 21, 45; Mc. 12, 12; Lc. 20, 19).

Această pildă sau parabolă a fost pronunţată după intrarea Domnului în Ierusalim, cu puţin timp înainte de pătimirile, de răstignirea şi de moartea Sa pe Cruce. Deci pilda are şi un conţinut profetic, întrucât, la câteva zile după ce a rostit această pildă, Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a dovedit că El Însuşi este fiul stăpânului pe care l-au omorât lucrătorii din vie, adică arhiereii, fariseii şi cărturarii. Pilda aceasta ne arată că Dumnezeu a făcut din poporul evreu un popor ales ca să lucreze în via Domnului, l-a ales dintre celelalte popoare şi i-a dat Legea lui Moise cu multe principii sau reguli religioase, morale şi cultice, pentru a-l ajuta să-şi păstreze identitatea sa, deoarece avea de împlinit o misiune sfântă. Teascul din vie este viaţa spirituală a poporului ales, iar turnul de pază este simbolul templului din Ierusalim în care Dumnezeu era prezent în modul cel mai intens, pentru că preînchipuia pe Mesia – Hristos. Trimişii stăpânului viei sunt proorocii sau profeţii, pe care adesea conducătorii evreilor i-au bătut sau i-au ucis. Prin aceasta vedem că umanitatea păcătoasă, chiar dacă este chemată la o lucrare sfântă, devine adesea nerecunoscătoare, răzvrătită şi îndărătnică în a împlini voia lui Dumnezeu. Comportamentul lucrătorilor răi din vie este comportamentul oamenilor răi care, după ce au fost chemaţi în via Domnului sau în lucrarea lui Dumnezeu, uită repede de stăpân şi se fac stăpâni ei înşişi, considerând via ca fiind o proprietate a lor. De aceea, Mântuitorul le spune: „Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va aduce roadele ei” (Mt. 21, 43). Vedem că Domnul Iisus identifică via din pilda Sa cu Împărăţia lui Dumnezeu, iar lucrătorii viei sunt cei chemaţi de Dumnezeu să pregătească intrarea oamenilor în Împărăţia Lui. Astfel via simbolizează lucrarea sfântă de mântuire a oamenilor.

Chemarea lui Dumnezeu implică slujire responsabilă din partea oamenilor

Aşadar, lucrarea pe pământ a lui Dumnezeu prin aleşii sau slujitorii Săi este lucrare de pregătire a oamenilor pentru mântuire, pentru a dobândi viaţa veşnică fericită din Împărăţia lui Dumnezeu. Iar dacă lucrarea aceasta nu se face după voia lui Dumnezeu, cei care nu lucrează bine nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, şi nici nu vor putea zădărnici planul Lui de mântuire a lumii. Dumnezeu are un plan de mântuire a lumii şi cheamă pe unii oameni să devină slujitori ai acestui plan, lucrători în via Domnului. Însă dacă ei nu sunt credincioşi, harnici, smeriţi şi ascultători de Dumnezeu, El cheamă pe alţii în locul lor, deoarece planul Lui trebuie să se împlinească întocmai, întrucât iubirea Lui milostivă pentru întreaga umanitate este mai tare decât răutatea demonilor şi a oamenilor.

Evanghelia ne arată că este un privilegiu să fii chemat la împlinirea acestui plan, dar dacă nu răspunzi chemării sau preferinţei lui Dumnezeu pentru tine, El cheamă la slujire pe alţii mai vrednici decât tine, cheamă lucrători cinstiţi şi smeriţi, lucrători harnici şi buni, care nu au viclenie şi lăcomie în suflet. Aceasta este semnificaţia cuvintelor: „Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va aduce roadele ei” (Mt. 21, 43).

Aşa cum am spus mai înainte, pilda se referă în primul rând la slujitorii Legii Vechi, la învăţătorii de lege şi la mai-marii poporului evreu. Dar ţinând seama de faptul că există totdeauna şi pretutindeni în lumea marcată de păcat nu numai un răspuns pozitiv, ci şi un răspuns ostil la lucrarea lui Dumnezeu, pilda din Evanghelia de astăzi ne cheamă şi pe noi, slujitorii lui Hristos, la multă responsabilitate. Adică să nu punem stăpânire pe Biserică socotind „Via Domnului”, adică Biserica lui Hristos, ca şi cum ea ar fi proprietatea noastră personală. Să nu ne lenevim, deoarece vom da seama de modul în care am predicat sau am ascultat Evanghelia, am săvârşit sau primit Sfintele Taine, am ajutat pe alţii sau am primit ajutorul lor, de felul în care am împlinit sau nu voia lui Dumnezeu în lucrarea noastră. Ca atare, să nu lucrăm în Biserica lui Hristos contrar Evangheliei lui Hristos. Să nu cerem ajutor de la Biserică dacă nu ajutăm Biserica, când dorim să dobândim mântuirea sau viaţa veşnică.

Evanghelia ne cheamă, pe de o parte, să ne bucurăm de darul alegerii sau al chemării noastre la o lucrare sfântă a lui Dumnezeu pentru oameni, iar pe de altă parte, să ne cutremurăm de marea răspundere pe care o avem pentru lucrarea sfântă şi mântuitoare la care am fost chemaţi. De ce? Pentru că e mai greu să se mântuiască slujitorii Sfântului Altar decât credincioşii mireni, întrucât se cere mai mult de la slujitorii Bisericii decât de la credincioşii ei. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă:
„Că spune Scriptura: Cei tari cumplit se vor certa (Înţ. Sol. 6, 6); şi: Cel care a ştiut voia stăpânului său şi n-a făcut-o se va bate mult (Lc. 12, 47). Deci cu cât cunoşti mai mult, cu atât eşti mai mult pedepsit. De aceea, preotul care face acelaşi păcat ca şi mireanul nu primeşte pedeapsa mireanului, ci o pedeapsă mult mai grea” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXVI, 6).

Ce se cere mai mult de la slujitorii Bisericii decât de la credincioşii ei mireni? Răs-punderea pentru mântuirea sufletelor credincioşilor încredinţaţi lor spre păstorire. În concluzie, Evanghelia de astăzi cheamă pe toţi slujitorii Bisericii lui Hristos să cultive „Via Domnului” cu multă responsabilitate. Putem fi păstori buni sau păstori răi, dascăli buni sau dascăli răi, putem lucra pentru zidirea sufletească a celor încredinţaţi nouă spre păstorire sau putem fi nepăsători. Fiecare dintre noi va răspunde în faţa lui Dumnezeu, „Stăpânul viei”, potrivit roadelor duhovniceşti pe care le oferim Lui prin lucrarea noastră luminată şi ajutată de harul Său.

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să ne bucurăm de harul chemării Lui şi de roadele lucrării noastre spre slava Lui, amintindu-ne mereu de pilda talanţilor, unde se spune că stăpânul care a dăruit talanţii laudă pe lucrătorii cinstiţi şi harnici, zicând: „Servitor bun, intră întru bucuria Domnului tău” (Mt. 25, 23). Amin!

sursa: http://ziarullumina.ro , 17.08.2010

Contextul întemnițării Sfântului Ioan Botezătorul, pe lângă cel politic, are două motive: autoritatea sa morală asupra conaționalilor – mulțimea „îl socotea pe el ca prooroc” (Matei 14, 5) – și faptul că în mod public condamna legătura adulterină și incestuoasă dintre Irod și Irodiada, mustrându-l pe Irod: „Nu ți se cuvine s-o ai de soție”, căci ea era „femeia lui Filip, fratele său” (Matei 14, 3-4).

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioși și credincioase, cititori și cititoare,

Sărbătoarea martiriului Sfântului Ioan Botezătorul are o evidentă argumentare scripturistică. Despre momentul în discuție vorbesc Sfinții Evangheliști Matei (14, 1-12), Marcu (6, 14-29) și Luca (9, 7-9 și 3, 19-21). Esențial este faptul că ei sunt în deplin acord în privința evenimentului relatat, cu care se încheie istorisirile evanghelice despre Sfântul Ioan Botezătorul.

Praznicul este la fel de vechi precum cel închinat nașterii sale. Deși tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc înaintea Paștilor iudaice (14 Nissan), Biserica a ales 29 august ca zi de prăznuire, zi în care a fost sfințită biserica ridicată deasupra mormântului său în Sevasta, capitala Samariei.

Irod (4 î.Hr. – 39 d.Hr.), cunoscut sub numele de Irod Antipa, de numele căruia se leagă martiriul Sfântului Ioan Botezătorul, a fost unul dintre fiii lui Irod cel Mare. Stăpânea peste Galileea și Pereea, cam a patra parte din regatul de odinioară al lui Israel.

Irodiada era nepoata și soția lui Filip, fratele vitreg al lui Irod, deci cumnata lui Irod. De asemenea, era fiica lui Aristobul, un alt fiu al lui Irod cel Mare. Comportamentul ei se arată a fi asemenea celui al Izabelei, soția lui Ahab, vinovată de omorârea lui Nabot (III Regi 21, 5-15).

Contextul întemnițării Sfântului Ioan Botezătorul, pe lângă cel politic, are două motive: autoritatea sa morală asupra conaționalilor – mulțimea „îl socotea pe el ca prooroc” (Matei 14, 5) – și faptul că în mod public condamna legătura adulterină și incestuoasă dintre Irod și Irodiada, mustrându-l pe Irod: „Nu ți se cuvine s-o ai de soție”, căci ea era „femeia lui Filip, fratele său” (Matei 14, 3-4).

Desigur, ne-am putea gândi că la iudei se admitea căsătoria între cumnați, căsătorie numită de levirat, ceea ce ar reprezenta o circumstanță atenuantă. Însă această căsătorie impunea niște condiții speciale ca să se poată realiza (Deuteronomul 25, 5-10): dacă fratele cel mai mare se căsătorea și murea fără să aibă moștenitori, atunci unul dintre frații mortului, cumnat al soției răposatului, trebuia să o ia de soție. Și această îngăduință era rânduită de Legea lui Moise pentru a se ridica urmași răposatului. Primul copil născut din această nouă căsătorie era socotit ca fiind moștenitorul celui plecat dintre cei vii, motiv pentru care îi purta numele și era îndreptățit să pretindă moștenirea. Numai în aceste condiții era, așadar, permisă o căsătorie de această natură. Altfel, nu.

În cazul Irodiadei și al lui Irod Antipa nu era vorba despre o atare situație. Știm că Filip trăia și avea chiar și un moștenitor, pe Salomeea, care a dansat în fața lui Irod Antipa. Practica un dans oriental cu diferite mișcări ale corpului, prin care a reușit să-i impresioneze pe participanții la festinul lui Irod.

Dată fiind atitudinea Sfântului Ioan față de legătura nepermisă dintre cei doi, Irodiada „îl ura și voia să-l omoare” (Marcu 6, 19). După cum vedem, conflictul dintre ei este prezentat în Sfintele Evanghelii cu economie de cuvinte. Dacă în prima parte a relatărilor Irod s-a arătat a fi un susținător fervent al Sfântului Ioan, cu care în anumite momente se și sfătuia, după cum spune Sfântul Matei, în cele din urmă, notează Sfântul Marcu, s-a întors împotriva lui, aruncându-l în închisoarea Macherus, nunită și „Fortăreața neagră”.

Oferind Irod o petrecere prietenilor săi cu ocazia aniversării zilei sale de naștere, „zi cu bun prilej ” (Marcu 6, 21), fiica Irodiadei, Salomeea, a dansat în mijlocul oaspeților, – dacă ținem seama că, după obiceiul oriental, masa se servea într-un anume fel, în grupuri laterale, mijlocul rămânând liber –, adică în fața publicului prezent, dans care a plăcut mult atât lui Irod, cât și bărbaților participanți. Protocolul impunea ca la astfel de ospețe să fie prezenți numai bărbați. Serbarea zilei de naștere avea o sorginte faraonică, pentru că în Sfânta Scriptură se menționează că doar faraonul Egiptului își serba ziua de naștere.

Îmbătat de frumusețea dansului, dar și de băuturile amețitoare, Irod i-a făgăduit cu jurământ să-i dea Salomeei, fără întârziere, orice va cere, „până la jumătate din regat” (Marcu 6, 23). Fără îndoială, jurământul își are solemnitatea lui. De aceea se recomandă să-l folosim numai atunci când nu se poate mărturisi adevărul pe alte căi.

Clipa de slăbiciune a lui Irod a fost speculată, pentru că Salomeea, îndemnată fiind de mama sa, a zis: „Vreau să-mi dai îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul.” (Marcu 6, 25). Sau: „Dă-mi aici, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul.” (Matei 14, 8). Era momentul cel mai prielnic pentru a pune capăt atacului declanșat din partea prorocului; de aici și graba de a nu rata ocazia, subliniată prin mențiunile evangheliștilor: „îndată” și „aici”.

Atunci Irod, deși s-a întristat, – pentru că nu se aștepta la o astfel de cerere și, în plus, „se temea de Ioan, știindu-l bărbat drept și sfânt, și-l ocrotea. Și ascultându-l, multe făcea și cu drag îl asculta.” (Marcu 6, 20) –, potrivit cuvântului dat, a poruncit unui călău să-i taie prorocului Ioan capul, cu satârul. Capul a fost adus pe o tipsie și a fost dat fetei, iar ea l-a dus, ca pe un trofeu personal dobândit prin dans, mamei sale. Aceasta s-a întâmplat după un an de detenție în închisoarea din fortăreața Macherus.

Este un caz unic în istoria crimelor omenești. În aceste condiții, Sfântul Ioan a primit nimbul cununii martirice spre sfârșitul celui de-al doilea an al activității Mântuitorului (30 d.Hr.). Câteva zile mai târziu, la urechile lui Irod a ajuns zvonul despre activitatea minunată a Mântuitorului. Irod, îngrijorat, striga: „Acesta-i Ioan Botezătorul; el s-a sculat din morți”, ceea ce denotă frământarea sufletească pe care acest nelegiuit rege a trăit-o și înainte, și după uciderea Sfântului Ioan.

Despre regretul lui Irod nu putem spune decât că nu a mai aflat odihnă și iertare. Pedeapsa lui Dumnezeu nu a întârziat. Irod a fost învins de fostul său socru, Aretas (36 d.Hr.), iar mai târziu (în anul 39 d.Hr.), împreună cu Irodiada, a fost exilat de către împăratul Caligula în Galia, apoi în Spania. Salomeea, încercând să traverseze pe gheață râul Sikus și spărgându-se gheața, a sfârșit în apele acelui râu.

Revenind la martiriul celui care încheie șirul profeților vechi-testamentari, sfinții evangheliști mai consemnează că venind ucenicii Sfântului Ioan „au luat trupul lui și l-au înmormântat și s-au dus să dea de știre lui Iisus”. Iar Iisus, auzind, „S-a dus de acolo singur, cu corabia, în loc pustiu” (Matei 14, 12-13).

Conform tradiției, Sfântul Ioan Botezătorul a fost înmormântat în Sevasta. Din mărturiile Fericitului Ieronim (secolul al V-lea), aflăm că aici veneau mulți pelerini, atrași fiind de minunile ce se petreceau la mormântul lui. Ioan de Bet-Rufina a lăsat chiar o descriere a criptei. Aceasta era un paraclis separat de biserica mare, protejat de un grilaj, în care se aflau două relicvarii acoperite cu aur și argint: unul al profetului Elisei și celălalt al Sfântului Ioan. În fața acestor relicvarii ardeau neîncetat două candele.

Tot aici se găsea și un tron împodobit, pe care nu se așeza nimeni, simbolizând puterea Sfântului Ioan Botezătorul. În secolul al IV-lea circulau diferite ipoteze privind aflarea capului Sfântului Ioan. În cinstea acestei descoperiri s-a ridicat în Sevasta o a doua biserică, lângă acropolă. Biserica mare se afla mai jos, în partea de est, în cimitir. Cutremurul din 551 a dus însă la decăderea cetății Sevastei și la ruinarea celor două biserici.

Cruciații au fost cei care le-au reconstruit, astfel încât în 1106 un pelerin rus, starețul Daniel, a vizitat biserica ridicată pe locul mormântului Sfântului Ioan, precum și mănăstirea franciscană construită alături. În 1145 s-a început refacerea Bisericii „Aflării capului Sfântului Ioan”, prilej cu care moaștele sale au fost redescoperite.

Lucrările au fost continuate de greci, căci pelerinul Focas a întâlnit aici, în 1177, o mănăstire grecească. Biserica, acoperită cu o cupolă, adăpostea într-o criptă subterană capul Sfântului Ioan. În ea au fost integrate o parte din coloanele bisericii inițiale, pereții fiind decorați cu fresce impresionante. Fresca din criptă reprezenta scena aflării capului. Din nefericire, musulmanii care au participat ulterior la săpăturile arheologice au distrus o mare parte din pictură.

După plecarea cruciaților, numărul creștinilor rămași fiind foarte mic, biserica mare – ridicată pe locul mormântului – a fost confiscată de musulmani și transformată în moschee. Doar biserica de pe acropolă a fost lăsată ortodocșilor.

În Muzeul Topkapi din Istanbul se păstrează un relicvariu ce conține craniul (partea frontală) și mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul. Din inscripții rezultă că acestea au aparținut inițial bizantinilor. Craniul a fost dăruit de Mahomed Cuceritorul prințesei sârbe Mara Despina. Intrând în posesia pașei Cezayioli Hasan, a fost readus în palat, în 1790. Brațul drept, adus din Antiohia în Constantinopol în 956 de împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), a fost dăruit cavalerilor maltezi în 1484 de către Baiazid II (1481-1512). Descoperit ulterior în Nicosia (Cipru), a fost readus la Istanbul în 1585.

Moscheea Omeiazilor din Damasc (Siria), ridicată pe locul unei biserici din secolul al IV-lea dedicate Sfântului Ioan Botezătorul, păstrează în interior, înconjurat de coloane, altarul în care s-ar afla partea occipitală a capului Sfântului Ioan Botezătorul. Creștinii, evreii și musulmanii se roagă și cinstesc împreună relicvele Sfântului Ioan; putem spune despre acest sfânt că este cinstit în cele trei religii monoteiste, fapt pentru care înțelegem de ce în icoana Dreptului Judecător Sfântul Ioan apare mijlocind împreună cu Maica Domnului, pentru ca Mântuitorul să-Și manifeste mai mult mila decât dreptatea Sa.

sursa: https://www.arhiepiscopiasucevei.ro

Dacă profeţii vechi au vestit cu toţii că Mesia va veni, Ioan Botezătorul, ultimul şi cel mai mare dintre profeţii precreştini, este cel care vesteşte că Mesia a venit. Dacă profeţii de dinainte şi toţi drepţii Vechiului Testament „au murit întru credinţă, fără să apuce făgăduinţele, ci văzându-le de departe şi iubindu-le cu dor” (Evrei 11,13), Sf. Ioan Botezătorul vede de aproape făgăduinţa împlinită prin venirea lui Hristos. Misiunea sa este tocmai aceasta: de a vesti că Hristos a venit. El Îl arată lumii şi zice: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (In 1,29.36). De aceea şi numeşte Sfântul Marcu activitatea Sfântului Ioan Botezătorul „începutul Evangheliei lui Iisus Hristos”. Căci, într-adevăr, prin propovăduirea şi prin întreaga lucrare a Înaintemergătorului s-a făcut începutul veştii celei bune că a venit în lume Mesia, Cel cu dor aşteptat de drepţii din vechime.

Cât de măreaţă şi unică a fost misiunea Sfântului Ioan Botezătorul! Ea a avut un loc al ei în planul de mântuire al lui Dumnezeu. De aceea, însăşi această misiune apare prevestită de profeţii Vechiului Testament. Evanghelistul Marcu începe chiar definirea acestui „început al Evangheliei” prin două citate profetice despre misiunea lui Ioan Botezătorul: din Maleahi 3,1, despre „îngerul” (solul, trimisul) ce va fi trimis „înaintea feţei” Domnului, şi din Isaia 40,3, despre „glasul celui ce strigă în pustiu” şi care îndeamnă la pregătirea căii Domnului (Mc 1, 2-3).

Cu frică şi cu cutremur s-a pregătit Sfântul Ioan Botezătorul pentru misiunea sa. Cu frică şi cu cutremur şi-a desfăşurat El această misiune. Vestind pe Mielul lui Dumnezeu, vestind adică jertfa de pe Cruce a lui Hristos, Ioan a înţeles că nu poate fi vrednic de chemarea sa fără a-şi „răstigni trupul cu patimile şi cu poftele sale” (cf. Gal 5,24). Prin asprimea sa faţă de trup, Ioan Botezătorul a devenit un înalt model pentru asceţii creştini de totdeauna. Oricine dintre cei mulţi care veneau la Ioan putea constata chiar de la prima vedere „răstignirea trupului” său: îmbrăcămintea sa de ascet, care o amintea pe cea a proorocului Ilie (a se compara Mc 1,6 cu IV Regi 1,8), apărea în puternic contrast cu „hainele moi” (Mt 11,8) pe care le preferă oamenii de obicei; de băutură ameţitoare nu s-a atins Ioan niciodată (Lc 1,15); hrana sa, cum nu se poate mai simplă şi mai săracă – „acride”, adică lăcuste, şi „miere sălbatică”, adică, cel mai probabil, secreţia unor arbuşti din pustiu – nu oferea trupului nimic peste simpla subzistenţă. Dar câtă putere la acest om! Care, spre deosebire de pretenţioşii învăţători ai iudeilor din vremea aceea, nu era nicidecum o „trestie clătinată de vânt” (Mt 11,7)

Cine este mai mare decât Ioan?

El a înţeles că nu se poate apropia de Mântuitorul decât printr-o desăvârşită asuprire a trupului. Dar Sf. Ioan Botezătorul a văzut şi a participat numai la „începutul Evangheliei”. Prin Duhul lui Dumnezeu însă, el a anunţat şi ceea ce am putea numi „sfârşitul”, adică „(de)săvârşirea” sau „plinirea” Evangheliei: faptul că Mântuitorul Hristos „va boteza cu Duh Sfânt” (Mc 1,8). Biserica şi darul Duhului Sfânt prezent în ea sunt rodul lucrării de mântuire săvârşită de Domnul Hristos. Ioan n-a fost printre cei care au primit acest dar, căci Duhul n-a fost revărsat în lume decât după preamărirea Mântuitorului Hristos prin Cruce şi Înviere. Deoarece Ioan a avut această misiune unică de a-L arăta pe Hristos lui Israel (In 1,31), Iisus a zis despre el: „Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Mt 11,11a). Dar, imediat, adaugă: „totuşi, cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât El” (Mt 11,11b). Ceea ce înseamnă două lucruri: în primul rând că Iisus, cu șase luni mai mic decât Ioan (cf. Lc 1,26), este mai mare decât el, fiind Fiul lui Dumnezeu; și în al doilea rând, că, în unire cu Hristos, orice creştin are un dar şi o misiune mai mari decât ale lui Ioan Botezătorul, care n-a avut parte de botezul cu Duhul Sfânt. Căci, precum zice autorul Evangheliei a patra, „încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preamărit” (In 7,39). Pe când creştinii sunt creştini tocmai prin faptul că sunt „unşi” cu Duhul Sfânt (însăşi denumirea de „creştin” înseamnă uns). Dacă la Ioan a ajuns „începutul Evangheliei”, noi, creştinii, participăm la „plinirea”, la „desăvârşirea” Evangheliei, ca unii care suntem chemaţi la comuniunea cu Hristos, prin Duhul Sfânt. Astfel că orice creștin adevărat se ridică, în ce privește harul primit, mai presus decât Ioan.

Mărturisirea prin cuvânt, dar și prin viață.

Dacă aşa stau lucrurile, dacă este atât de mare şi de negrăit harul de care ne-am învrednicit, oare cum se cuvine să stăm noi în faţa lui Dumnezeu? Pe de o parte, cât de pilduitor trebuie să fie pentru noi felul de viaţă al Sfântului Ioan Botezătorul; iar, pe de altă parte, cât de înaltă este condiția creștinului și cât de serioasă se cuvine să fie angajarea noastră pentru a fi, cu adevărat, purtători de Hristos și temple ale Duhului Sfânt!

Astfel dar, noi, la care a ajuns nu numai „începutul”, ci chiar „desăvârşirea” Evangheliei, noi, care dorim – şi trebuie să dorim, din toată puterea noastră – să fim măcar şi „cei mai mici” în împărăţia cerurilor, cum înţelegem să ne apropiem de Hristos şi de harul Său? Trăind în voia trupului, trăind „ca noaptea” (cf. Rom 13,13), în ospeţe şi în beţii, în desfrânări şi în fapte de ruşine, în ceartă şi în pizmă?

Poate că aşa am trăit până acum, în acest fel nevrednic de Evanghelie, victime ale înşelăciunii diavoleşti, victime ale lumii de păcat. E timpul să ne trezim!

Suntem la începutul anului. Anul va fi cu adevărat nou dacă ne vom face noi înşine oameni noi. Să ascultăm cu înfiorare şi să punem la inimă îndemnul Apostolului: „Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm, dar, lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Rom 13,12).

Este întoarcerea mântuitoare la care ne cheamă Oastea Domnului!

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC LUMINA EVANGHELIEI Exegeze la Evangheliile duminicale Editura Agnos

Un om care merge mereu, dar nu stă niciodată să socotească cum merge, pe unde merge şi unde va ajunge la capătul drumului său, acela este un om nebun. Acela nici nu va merge bine şi nici nu va merge pe unde trebuie, dar nici nu o să ajungă bine. Un om care lucrează, dar nu stă niciodată să se controleze pe sine însuşi cu toată înţelepciunea judecăţii sănătoase, cu toată teama de a nu greşi, cu toată conştiinţa răspunderii sale faţă de stăpânul lucrării unde este, de stăpânul care l-a angajat, acela este un om şi mai nebun. Ce răsplată să poată primi de la Stăpânul cel Sfânt un astfel de lucrător care nu ţine seama nici de planul Stăpânului cu lucrarea în care l-a angajat pe el, nici de felul cum au lucrat cei dinaintea lui, nici de preţul pe care Stăpânul l-a investit în lucrarea aceasta şi nici de îndrumările sau de părerea celorlalţi lucrători cu care lucrează împreună? Ci face totul ca şi cum n-ar fi nici Stăpânul, nici înaintaşii, nici fraţii, nici răsplata unei drepte judecăţi pentru felul cum a lucrat sau cum lucrează el. Răsplata unui astfel de lucrător rău nu poate fi decât focul veşnic.

Ce să facem oare cu cei care merg aşa, dar nu vor nici ei să se controleze niciodată cum merg şi pe unde merg şi nici nu vor să primească vreo îndrumare de la nimeni? Astfel de oameni mai pot fi ei oare feriţi din nenorocirea în care sunt şi de pierzarea în care vor ajunge? Pe astfel de fii ai neascultării nici Dumnezeu nu mai luptă să-i salveze. Nenumărate locuri din Sfânta Scriptură arată starea lor şi urmarea acestei stări. Vai nu numai de ei, ci şi de cei care îi urmează în neascultarea lor îngâmfată! Dintre toate nebuniile în care pot cădea oamenii, nebunia neascultării de Dumnezeu, nebunia neascultării duhovniceşti este cea mai rea, fiindcă în ea omul nu se pierde numai pe sine, ci mai pierde şi pe alţii cu el; şi nu-şi pierde numai trupul său trecător, ci-şi pierde sufletul său veşnic şi, cu el, pe ale multora.

Cât de grozav lucru este că omul nu se cercetează cu teamă şi cu grijă, măcar o dată într-un an, în privinţa aceasta sau măcar o dată în viaţă, înainte de ziua morţii sale!

Iată alt sfârşit de an; iată alt început de an!

Noi, fraţi preaiubiţi şi surorile noastre, să nu uităm niciodată porunca Sfântului Cuvântul al lui Dumnezeu cu privire la cercetarea de noi înşine. Dacă suntem îndemnaţi aşa: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă”, „pe voi înşivă cercaţi-vă!”, „nu recunoaşteţi voi că Iisus Hristos este în voi, afară numai dacă sunteţi lepădaţi?” (II Cor 13, 5), atunci fiecare dintre noi este dator să facă acest lucru cu o teamă sfântă de Dumnezeu, măcar o dată pe an, acum! Pentru că aceasta o făcea în fiecare zi Sfântul Apostol Pavel şi toţi oamenii lui Dumnezeu, precum zice el: „Eu mă port aspru cu mine însumi, nu cumva, propovăduind altora, eu însumi să fiu lepădat” (I Cor 9, 27).

Eu îi întreb pe fraţii cei mai cu vază din Lucrarea lui Dumnezeu şi le înfăţişez felul cum învăţ eu, nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar (Gal 2, 2). „Eu nu dau nici un prilej de poticnire nimănui, ci în toate privinţele arăt că sunt un vrednic slujitor al lui Dumnezeu, prin multă răbdare, prin curăţie, prin înţelepciune, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută, prin Cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu” (II Cor 6, 3-7).

O, ce cutremurător de serios este acest lucru: cercetarea de sine înaintea Domnului şi înaintea fraţilor!

Să urmăm deci, scumpi fraţi şi surori, şi noi pilda sfinţilor noştri înaintaşi şi să ne cercetăm pe noi înşine cu necruţare. Întâi: cât cunoaştem noi Cuvântul Domnului? Cât citim Biblia zilnic? – pentru a vedea apoi cât trăim noi înşine poruncile Domnului. Şi aş zice să ne cercetăm pe noi înşine fiecare măcar în lumina fiecărui verset din primele porunci ale Domnului Iisus date nouă în învăţătura de pe munte, la Matei capitolul 5, capitolul 6 şi capitolul 7. Acolo nu este vorba de nimic din afară, ci numai de cele din lăuntrul nostru. Ştia Domnul şi ştie El că omul este foarte gata totdeauna să schimbe cele din afară ale sale, dar aproape niciodată nu vrea să le schimbe pe cele din lăuntrul său. Iar ca să nu se schimbe pe sine, viclenia omului merge până acolo că schimbă chiar şi cuvintele Domnului Dumnezeu. Am mai spus asta, dar trebuie iarăşi să o repetăm. Când Domnul Iisus a zis: „Pocăiţi-vă”, El n-a vrut să spună: „Faceţi-vă secte”, ci: „Schimbaţi-vă lăuntrul; schimbaţi-vă nu cultul şi numele, ci schimbaţi-vă inima şi viaţa”. El n-a zis: „Botezaţi-vă”, ci a zis: „Naşteţi-vă din nou!”. Dar oamenii acum se „pocăiesc” repede, dar nu se schimbă niciodată. Se botează foarte uşor, dar nu se nasc din nou, decât foarte greu. Îşi schimbă cultul de două şi de trei ori, dar nu-şi schimbă nici inima, nici firea niciodată.

Domnul Iisus a dat un semn după care pot fi recunoscuţi cei care L-au ascultat. Şi semnul acesta este viaţa, trăirea, după care pot fi recunoscuţi cei schimbaţi dintre cei numai „pocăiţi” sau… făcuţi secte. Şi după care se pot cunoaşte roadele celor născuţi din nou dintre ale celor numai botezaţi. Trăirea celor pocăiţi cu numele este firească, lumească, amestecată, pe când trăirea celor schimbaţi este o trăire duhovnicească. De asemenea, roadele celor numai botezaţi se văd uşor, fiindcă faptele şi vorbele, şi urmările lor sunt tulburări, certuri, clevetiri, ură, neascultări şi dezbinare – roadele firii pământeşti, roadele păcatului. Pe când roadele celor născuţi din nou sunt cele ale Duhului Sfânt de la Galateni 5, 22: „Dragostea, bucuria, pacea, facerea de bine, blândeţea, înfrânarea”…

Dacă nu dorim cu adevărat noi înşine să ne cercetăm cu teamă de Domnul şi cu groază de păcat viaţa şi lucrarea noastră, în lumina Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu, atunci, desigur, nici nu vom primi de la nici un frate lumina unei astfel de cercetări. Dar dacă avem un cuget curat şi o inimă smerită cum ne cere Domnul, atunci nu numai că noi ne vom cerceta cu nepărtinire mereu şi mereu, dar vom cere şi vom primi cu bucurie şi cercetarea şi chiar certarea altor fraţi, preţuind ca un mare ajutor al mântuirii noastre sfătuirea şi mustrarea fraţilor noştri. Această cercetare fiind atât de însemnată în siguranţa noastră că nu greşim în umblarea şi-n lucrarea noastră cu Domnul şi-n Lucrarea Sa.

Cel dintâi au nevoie de această cercetare fraţii lucrători, care, fiind fiecare împreună lucrător cu Dumnezeu şi un împreună lucrător cu ceilalţi fraţi, trebuie să se controleze neîncetat cu el însuşi în lucrul său, ca un zidar la zidul lui. Să se controleze pe el însuşi dacă zideşte după plan şi dacă clădeşte după aţă, adică după dreptarul întins ca o lege de-a lungul zidului, după planul stăpânului, de care trebuie neapărat să ţină seama fiecare şi toţi cei ce-şi predau rândul unul altuia şi îşi predau schimbul unii altora. Fiecare zidar înţelept şi conştient îşi dă seama că el este legat de ceilalţi prin acest plan şi prin acest dreptar; şi că fiecare este obligat să lucreze în armonie cu toţi ceilalţi tovarăşi ai săi împrăştiaţi de‑a lungul zidurilor clădirii în care sunt angajaţi. Fiecare lucrând separat, dar împreună cu toţi ceilalţi, pentru că lucrarea este în întregime a Stăpânului. Numai aşa lucrarea va merge frumos şi bine, iar la controlul Proprietarului ceresc, vor primi laudele şi răsplata Lui.

Gândiţi-vă ce s-ar petrece când unul nu s-ar ţine de planul şi de dreptarul celorlalţi şi ar clădi după mintea şi după ochiul lui. Şi mai gândiţi-vă ce ar fi dacă cei din schimbul trei n-ar mai ţine seama de felul cum au clădit cei din schimbul unu sau doi; şi vă veţi da seama ce răsplată vor primi aceştia la venirea dreptului şi înfricoşatului control al lui Dumnezeu, Care Şi-a dat nu numai Sângele Său pentru lucrarea asta, ci şi sângele atâtor sfinţi lucrători ai Lui care au ostenit aici mai întâi, pentru ca lucrarea asta să se facă după planul Său şi după voia Sa, iar la urmă să apară ca un întreg minunat, armonios şi fericit.

Acum gândiţi-vă că, dacă este atât de greu să aduci un singur suflet la Dumnezeu, apoi o adunare, apoi mai multe adunări, cât de multe osteneli şi lacrimi, şi sudoare, şi lupte, şi jertfe au trebuit s-aducă, ani îndelungaţi, zi şi noapte, pentru aceste sfinte şi veşnice bunuri ale lui Dumnezeu sufletele şi adunările; un lucrător adevărat şi mai mulţi lucrători adevăraţi ai lui Dumnezeu. Iar după ce aceste bunuri veşnice au fost strânse şi păstrate cu atâta greutate, ani şi ani, apoi predate celor care acum sunt ei la rând să lucreze, mai gândiţi-vă apoi că aici se strecoară până în frunte unul sau unii care, fără teamă, fără milă, fără respect şi fără grijă nici de Dumnezeu, nici de semeni, nici de Judecată, nici de cei care au muncit şi au luptat, nici de tot ce s-a făcut înainte, încep să dea cu târnăcopul mândriei, al răstălmăcirilor, dărâmând sufletele, nimicind adunările, risipind ceea ce cu atâta greu, de către alţii, s-a strâns. Şi veţi vedea ce lucru ucigaş şi demonic, viclean şi rău, pus la cale de satana este lucrul acesta.

Nu vom înceta niciodată să vă arătăm ruinele Sibiului şi-ale Săsciorilor, şi‑ale atâtor altor adunări minunate cândva şi atât de înfloritoare, iar astăzi nimicite. Nu vom înceta să vi le arătăm vouă, tuturor acelora care nu puteţi să deosebiţi nici astăzi dreapta de stânga voastră, nici duhurile curate dintre cele necurate, nici învăţătura sănătoasă din cea stricătoare şi nici pe lucrătorii adevăraţi dintre cei prefăcuţi, mincinoşi şi făţarnici. Şi nu vom înceta aceasta fiindcă, dacă nu arăţi nume şi fapte, aproape nimeni nu se trezeşte şi puţini sunt cei care ţin seama. E ca şi cum ai vorbi nimănui şi ca şi cum ai arăta nicăieri. De cele mai multe ori, ceea ce este pentru toţi nu şi-o ia nimeni pentru sine. Fiecare-şi zice: „Nu-i pentru mine! Nu mă priveşte”. Deşi este tocmai pentru el şi îl priveşte pe oricine.

Oare vă mai pasă cuiva de adunarea de la Sibiu ori de cea din Sighişoara? Oare îl mai doare pe cineva sufletul de Săsciori? Nu vă mai pasă vouă, celor care sunteţi pe aceeaşi cale, de ceea ce au făcut cei care au stricat acolo din aceste stâni minunate, pline de oi frumoase cândva, care erau printre cele mai frumoase din ţară? Nu vă mai pasă vouă fiindcă cel care a stricat acolo nu v-a mâncat încă oiţele voastre şi n-a făcut încă la voi ceea ce a făcut acolo? Sau nu vă pasă fiindcă voi nu v-aţi obosit cu nimic pentru tot ce s-a făcut acolo? N-aţi asudat, n-aţi plâns, n-aţi luptat, nu v-aţi chinuit, n-aţi postit, nu v-aţi rugat zeci de ani de zile. N-aţi muncit şi nu v-aţi jertfit, şi nu v-aţi predat nici avutul, nici viaţa voastră pentru aceste suflete. Dar oare nici Domnului nu-I pasă? Gândiţi-vă…

Cine nu ţine seama de înştiinţările Cuvântului, nici de ale fraţilor şi nici de ruinele şi nenorocirile Lucrării Domnului, cum să nu fie acesta osândit de Dumnezeu, el, care se numeşte lucrător? Sau cum se poate ca noi să ne facem stăpâni în Lucrarea Domnului, nevrând să mai ţinem seama de nimeni şi de nimic? Nu ne mai considerăm robi, ca să fim ascultători şi supuşi, ca să colaborăm cu fraţii noştri şi să ne simţim îndatoraţi să-i ascultăm. Ci ne considerăm stăpâni şi facem ce vrem. Nu ne pasă de nimeni? Nu ne pasă de Cuvântul, de îndemnul, de porunca Domnului, de sfaturile fraţilor, de felul cum lucrează cei­lalţi? Ţi-e şi groază să gândeşti ce păcat de moarte fac cei care umblă ca şi cum nu am avea de dat seamă niciodată, niciunii lui Dumnezeu de ceea ce facem.

Dumnezeu să-i binecuvânteze cu o răsplată veşnică pe cei temători de Dumnezeu şi ascultători de fraţi. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe lucrătorii buni, uniţi, înţelepţi şi curaţi, care nu pot face nimic până nu întreabă chiar şi pe cei mai tineri dintre fraţii lor. Căci numai atunci este lucrarea frumoasă şi bucuria deplină, când participă la ea fiecare din familie, cu dragă inimă şi cu bucurie. Şi numai atunci munca este frumoasă şi fericită pentru toţi, când fiecare se simte respectat şi preţuit, chiar dacă participă şi numai cu cea mai neînsemnată parte şi chiar dacă munca lui este cea mai modestă.

Ce bine şi ce limpede ar trebui să vadă aceste adevăruri toţi cei care se cred lucrători ai Dumnezeului iubirii, al unităţii, al păcii şi al armoniei! Şi ce groază ar trebui să aibă cei care nu fac aşa de ziua când Dumnezeu va veni să le ceară socoteală de felul cum lucrează…

Aceasta, pentru fraţii noştri lucrători.

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 3 (50 de vorbiri frăţeşti de la adunările Oastei Domnului).

Evanghelia de duminică e o pildă în care se cuprinde toată Biblia Vechiului şi a Noului Testa­ment, adică toată istoria mântuirii omeneşti. „Stăpânul care a sădit vie” e Dumnezeu, Care l-a înze­strat pe om cu un fel de avere sufletească, cu un fel de vie su­fletească în care să lucreze şi „roade” sufleteşti bineplăcute lui Dumnezeu să aducă. Dar, în cur­gerea vremilor, oamenii – şi în­deosebi israelitenii, poporul cel ales – au uitat acest lucru şi pe „slu­gile stăpânului”, adică pe profeţii şi prorocii prin care grăia Dum­nezeu şi-i chema pe oameni la îndreptare, i-au bătut şi i-au omorât. Pe urmă, Dumnezeu L-a trimis pe Însuşi Fiul Său, pe Iisus Hristos, dar iudeii L-au omorât. Atunci Dum­nezeu a luat via, adică a luat mântuirea sufletească de la iudei, şi a dat-o neamurilor, adică poarelor care s-au întors de la păgânism la credinţa în Iisus.

Iisus a spus pilda aceasta pentru fariseii şi cărturarii care se împotriveau Lui, dar pilda se po­triveşte şi nouă şi vremilor noa­stre. Şi viaţa ta, iubite cititorule, este o avere sufletească, este o vie sufletească pe care ţi-a dat-o şi ţi-a dăruit-o Dumnezeu să lu­crezi în ea şi „roade” sufleteşti de fapte bune să aduci stăpânului Dumnezeu. Dumnezeu a spus acest lucru şi într-alt loc, prin gura prorocului Ieremia, prin care zice:

„O vie sădit-am iubitului meu. Şi i-am îngrădit-o şi am făcut împrejur şanţ, şi am zidit turn în mij­locul ei, şi teasc am săpat într-însa… Ce voi face încă viei Mele şi ce nu i-am făcut?… Şi, pe când am aşteptat să facă struguri, a făcut spini… Lua-voi gardul ei şi va fi de jaf şi spre călcare. Netăiată şi nesăpată va fi şi va răsări în ea scai şi spini” (Is 5, 1-7).

O vie este, dragă cititorule, şi viaţa ta, o vie pe care Dom­nul o sapă, o câştigă, o îngrădeşte mereu cu darurile şi iubirea Sa şi o stropeşte mereu cu jertfa cea sfântă a Fiului Său. Ce n-a făcut şi ce nu face Domnul pentru via vieţii tale? Şi oare arată roadă via vieţii tale, sau, în loc de roade, s-a umplut de spinii şi scaii păcatelor?

Durere, e plină lumea de azi de vii sufleteşti cari s-au sălbăticit cu totul. „Nesăpate şi netă­iate” sunt viile sufleteşti ale oame­nilor de azi, pline cu „scai şi spini” şi „struguri sălbatici” sunt roadele lor. Ia seama, dragă citi­torule, că şi tu eşti o astfel de vie sălbatecă pe care securea morţii o pândeşte să o taie şi în focul pieirii veşnice să o arunce… Şi tu nu te îngrozeşti, nu te îndrepţi?

Ia seama, sărmane suflete, căci din starea aceasta de pieire este numai o singură scăpare: la Iisus Mântuitorul. Via cea sălba­tică a sufletului tău se poate schimba şi înnoi numai prin El, căci El a zis: „Eu sunt buciumul viţei şi voi ramurile. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acesta aduce roadă multă. Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi, căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5, 4). Pironeşte aceste vorbe cu cuie în inima ta, dragă cititorule, să nu le uiţi niciodată, căci în ele se cuprinde taina cea mare a mân­tuirii sufleteşti: să ai o legătură vie şi neîncetată cu Mântuitorul. Să sorbi zi de zi, clipă de clipă putere din puterea Lui, dar din darul Lui, viaţă din viaţa Lui, aşa cum ramurile viei îşi sorb viaţa din butucul viţei. Dacă n-ai această legătură, e zadarnică viaţa ta şi zadarnice sunt încercările tale să ieşi din păcate şi să te mântuieşti. „Căci fără de Mine nu puteţi face nimic”… a zis Iisus.

Cum trebuie să-ţi faci tu acea­stă legătură de suflet mântuitoare? Să-ţi altoieşti ramurile vieţii tale în buciumul vieţii, care e Iisus Hri­stos. Să te altoieşti în El şi să în­cepi o viaţă nouă cu El. Să rupi dintr-o dată cu păcatul vieţii. Fă acest lucru, dragă cititorule, şi te vei mira însuţi tu de puterea cea nouă şi de viaţa cea nouă ce se va sălăşlui întru tine şi te va face un om nou, o făptură nouă, o vie înnoită şi roditoare de roade bune.

Nu uita, omule, că şi tu eşti un lucrător în via Domnului, în via sufletului tău.  Ca şi „lucrătorii” din evanghelie, şi tu va trebui să dai seamă despre ce ai lu­crat, când „va sosi vremea roa­delor”, adică moartea. Ce ştii, poate mâine va sosi această vreme. Şi tu te tot amăgeşti cu ziua de mâine?

I. Tâlcuitor

«Lumina Satelor» nr. 36 / 14 sept. 1924, p. 3

Alte tâlcuiri la Evanghelii ale Părintelui Iosif Trifa
prezentare: Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016

El vă lăsase muncii voastre tot ce-aveaţi dreptul pentru ea,
dar voi de ce n-aţi dat asemeni şi partea Lui când v-o cerea?

El v-a dat Soarele şi Ploaia, şi Vântul, şi Pământul Lui,
iar toamna v-aţi strâns voi tot rodul, nedând nimica, nimănui.

Voi aţi lucrat şi-n Ziua-I Sfântă, când trebuia să vă rugaţi,
dar nici câştigul din aceasta n-aţi vrut Stăpânului să-l daţi.

Voi aţi primit şi pe deasupra, ce nu era cu drept s-aveţi,
dar v-aţi ţinut şi partea asta, ca s-arătaţi ce răi sunteţi.

…Acum ce credeţi c-o să facă Stăpânu-n Ziua de Apoi,
ce plată li se mai cuvine la nişte lucrători ca voi?

de fr. Traian Dorz

Rugăciunea îi linişteşte orice teamă celui neprihănit.

Răbdarea îi uşurează orice chin.

Nădejdea îi însoţeşte orice drum.

Prezenţa lui Hristos îi luminează orice noapte şi îi umple orice zi.

Până ce ajunge la limanul fericitei izbăviri.

Ori pe pământ, ori sub el.

Nu-l lasă Dumnezeu pe cel neprihănit şi nu-l va lăsa niciodată.

Oricât de lungă ar fi suferinţa, foamea, boala, încercarea, cuptorul, tunelul, singurătatea prin care îl trece, nu-l va lăsa Dumnezeu.

Viitorul celui neprihănit va fi o veşnică izbăvire.

Să ia seama la aceasta orice suflet neprihănit şi să se încredinţeze de acest adevăr dumnezeiesc.

Iar cine n-a ajuns să aibă această stare, să vină la Domnul ca să i-o dea.

Slavă veşnică Ţie, Dumnezeul nostru, Neprihănirea noastră!

Îţi mulţumim pentru dragostea Ta veşnică şi pentru grija pe care o ai necurmat faţă de toţi neprihăniţii Tăi atât de des, atât de mult şi atât de greu încercaţi pe pământ din pricina Numelui Tău şi a ascultării lor de Tine.

Te rugăm, fă-i pe toţi ai Tăi să nu uite niciodată că Tu nu-i vei lăsa. Ci, când vor avea de trecut pe o vreme, în scurta lor viaţă pământească, prin vreun necaz, ajută-i să creadă făgăduinţa Ta. Să se bizuie pe ea. Şi să biruiască trecătorul necaz prin răbdare, slăvind Numele Tău care îi va despăgubi în veşnicie de tot ce le-a luat acum.

Amin.
Traian Dorz – Hristos Pâinea noastră zilnică.

Ciudată vieţuitoare mai e şi păianjenul. Ciudată este în special pânza şi ţesătura ce o face. Pânza păianjenului este o înşelătorie, o cursă grozavă pe urma căreia trăieşte, prinzând cu ajutorul ei muşte şi insecte. Această cursă păianjenul o face:
1. Din material transparent ce nu se prea vede.
2. O face deasă şi încurcată să nu-i poată scăpa muştele ce se prind în ea.
3. O face într-un loc unde este umblare mai mare de muşte şi insecte.
4. După ce cursa e ţesută gata, păianjenul se aşază ori la mijlocul ei, ori într-un cot ascuns de unde îşi pândeşte vânatul. El nu mişcă nimic. Face pe mortul. Dar când atare muscă dă în păienjeniş, firele de păianjen fac pe telefonul, dau de ştire păianjenului. La vestea asta, păianjenul „se trezeşte“, se aruncă asupra victimei şi, împungându-o cu un ac, o omoară. Îi suge apoi sucul, dar pielea o lasă neatinsă. Pânzele de păianjen sunt pline de „schelete“ de muşte pe care păianjenul le-a stors de viaţă.

Păianjenul e chipul diavolului. (poporul îl numeşte foarte potrivit „calul dracului“). Ceea ce este păianjenul pentru lumea muştelor şi musculiţelor, aceeaşi este diavolul pentru viaţa cea sufletească a oamenilor. El ţese şi întinde neîncetat la curse şi înşelăciuni în care să prindă la suflete. Şi păianjenul-diavol îşi ţese cursa din material ce nu se vede şi din încâlcituri din care nu mai poţi scăpa. Şi apoi, păianjenul-diavol îşi pune cursa prin locurile cele mai umblate. Şi, mai ales, o întinde pe la cârciumi.

Poporul nostru spune că diavolul şade prin pustii şi locuri neumblate. Vorbă să fie. Diavolul petrece printre oameni (ba chiar şi în inima lor). Păianjenul-diavol îşi ţese pânza printre oameni.

Dar mai cu deosebire îşi ţese păianjenul-diavol pânza lui şi cursa lui pe unde se strâng oamenii în numele lui: pe la cârciumi, clăci, petreceri etc. Locul cel mai plăcut al lui este cârciuma. Aici prinde păianjenul-diavol cele mai multe„muşte“. Aici este principalul lui izvor de trai. Fiecare birt este un adevărat păienjeniş al diavolului (cum se vede în chip). Câte bătăi, sudălmi, desfrânări, omoruri şi alte lucruri slabe se fac pe la birturi. Câte suflete rămân acăţate în acest păienjeniş grozav! Câţi oameni nu se ticăloşesc şi se prăpădesc, apucând cu băuturile şi beţiile!

Uitaţi-vă la cei beţivi. Chipul lor este acurat cu al muştelor prinse în păienjeniş. Numai pielea a mai rămas din aceste muşte. Numai pielea şi oasele au mai rămas din cei beţivi. Păianjenul-diavol le-a stors vlaga cea trupească. Tot aşa sunt şi celelalte patimi: desfrânarea, zavistia, trufia etc. Toţi cei apucaţi cu patimi şi năravuri urâte sunt nişte prinşi în păianjenul diavolului, sunt nişte „morţi vii“ (Apocalipsa 2, 3). Ah! ce lucru grozav este acesta! Ah! Ce nesocotit este omul care se bagă în acest păienjeniş!

Fratele meu! Păzeşte-te şi fugi de acest păianjen grozav. Iar de cumva te-ai acăţat în pânzele lui, scapă îndată la Domnul. El singur te poate scăpa. Astă-vară am văzut o muscă zbătându-se neputincioasă să scape din pânza păianjenului. Însă truda ei era zadarnică. Păianjenul se găta să o omoare. Dar în clipa aceea, a venit un vânt, a spart păienjenişul şi musca a scăpat.

Vântul Duhului Sfânt – cel făgăduit nouă de Mântuitorul – poate sparge păienjenişul diavolului şi poate scăpa pe cei prinşi în el. Acest vânt ceresc să-l cerem cu lacrimi fierbinţi.

Părintele Iosif Trifa, din  “Alcoolul duhul diavolului”

]]> https://oasteadomnului.ro/carciuma-paianjenul-diavolului/feed/ 2 8131 https://oasteadomnului.ro/despre-doua-capete-care-au-cazut-sub-sabia-calaului/ https://oasteadomnului.ro/despre-doua-capete-care-au-cazut-sub-sabia-calaului/#respond Fri, 28 Aug 2026 21:31:00 +0000 http://oasteadomnului.ro/?p=49067 Am fost la Mănăstirea Dealu, unde este înmormântat capul unui mare om, al unui mare viteaz al lui Dumnezeu. Nu ştiu de ce luna aceasta august ne-a adus aminte despre două jertfe la fel de mari. Despre două capete care-au căzut sub sabia călăului care a vrut să ucidă strigătul lui Dumnezeu şi strigătul dreptăţii. Alaltăieri a căzut capul Sfântului Ioan Botezătorul. Am sărbătorit această tragică, dramatică, dureroasă amintire, când un tiran şi-o desfrânată au omorât un sfânt. Asasinul acela, Irod, l-a omorât pe Sfântul Ioan Botezătorul. I‑a tăiat capul pentru păcat. Şi-un străin a tăiat capul lui Mihai Viteazul undeva lângă Câmpia Turzii. Doi martiri… doi sfinţi ai lui Dumnezeu care-au murit apărând dreptatea, neprihănirea, Evanghelia, Numele lui Dumnezeu.

Am rămas adânc impresionat. Dar am gândit adânc la acel mare adevăr. Nu victimele au murit! Asasinii au murit. Asasinii acestor victime sfinte. A murit Irod pentru vecii vecilor nu numai în focul iadului şi-n osânda tuturor celor care i-au auzit numele. A murit şi Basta şi toţi cei străini şi vrăjmaşi care l-au ucis pe viteazul şi marele nostru Mihai. Dar ei n-au murit! N-a murit Ioan Botezătorul! N-a murit Mihai! Toţi cei care-au căzut pentru Evanghelie şi pentru dreptate n‑au murit. Ei trăiesc şi vor trăi în veci!

Marele nostru istoric Iorga a scris un cuvânt aşa de frumos despre Mihai Viteazul în Mănăstirea Dealu. Zice: „Mihai trăieşte, el n-a murit! El trăieşte în sufletele tuturor românilor, în istoria neamului acestuia. În pietrele rămase. În libertatea şi-n unitatea neamului nostru pentru care-a luptat el, unul dintre cei dintâi. Şi-a căzut el, una dintre cele dintâi jertfe, pentru care, pân’ la urmă, Dumnezeu a împlinit acest ideal şi ne-a adus şi pe noi la bucuria acestei împliniri”.

137. MUNTELE ŞI ISTORIA
din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Vulcana-Pandele – 31 august 1985
Strângeţi fărâmiturile, vol 3 / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului

Iubiţi credincioşi, iată-ne ajunşi în a treisprezecea Duminică după Rusalii, în Duminica Evangheliei „slujitorilor celor răi”, cum mai este supra-numită. Pentru a putea pricepe despre ce este vorba în Duminica de astăzi, în Evanghelia de astăzi, haideţi să o citim împreună.

Ascultaţi altă pildă:

Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe.

Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slujitorii săi la lucrători, ca să ia partea lui din roade. Dar lucrătorii, punând mâna pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. Din nou a trimis alţi slujitori, mai mulţi decât cei dintâi, şi au făcut cu ei tot aşa.

La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: Se vor ruşina de fiul meu.

Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: «Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui». Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.

Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?

I-au răspuns: «Pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor».

Zis-a lor Iisus: «Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: Piatra pe care au aruncat-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri.

De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va spulbera»”.

Textul este cuprins în Evanghelia de la Matei, la capitolul 21, versetul 33 până la 44. Dar, pentru a ne lămuri asupra sensului profund al acestei pilde, aş vrea să facem în primul rând două adaosuri – să le numim. În primul rând, să vă spun că pilda aceasta a rosti-o Domnul după ce a intrat în Ierusalim. Ba, mai mult, după ce Domnul a alungat vânzătorii din Templu şi a atins smochinul cel neroditor. Iar finalul ei, ultimele două versete ale capitolului 21, ne spune aşa: „Iar arhiereii şi fariseii, ascultând pildele Lui, au înţeles că despre ei vorbeşte. Şi căutând să-L prindă, s-au temut de popor, pentru că Îl socoteau prooroc, adică spunător de adevăr”.

Iată, aşadar, pilda este mult mai profundă decât pare la prima vedere, pentru că în ea Domnul ne arată, de fapt, ce va suferi El. În mod cu totul alegoric, deci aşa cum o tâlcuiesc o parte dintre Sfinţii Părinţi, pilda descoperă aproape în întregime taina mântuirii noastre, pentru că, fără îndoială, stăpânul casei, care a sădit vie, este Tatăl Care sădeşte via vieţii. Şi-o împrejmuieşte cu gard, sapă în ea teasc şi clădeşte un turn pe care-l dă lucrătorilor. Gardul era Legea – spuneau ei; teascul era Scriptura, iar turnul era templul în care se păstra şi din care se păzea asupra graniţelor, asupra gardului – deci asupra Legii, şi asupra teascului – adică asupra Revelaţiei.

Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători ca să ia roadele. Ori slugile lui Dumnezeu nu puteau fi decât profeţii, cei care, în urma însămânţării ogorului lui Israel cu Cuvântul lui Dumnezeu, s-au dus ca să vadă roada şi s-o aducă către Hristos Domnul, către Tatăl cel ceresc şi către Duhul cel Sfânt – Treimea cea deofiinţă bucurând-o. Dar iată că toţi aceşti profeţi trimişi în Vechiul Testament de către Dumnezeu sunt bătuţi, omorâţi sau ucişi cu pietre. Şi întreaga istorie aceasta a profetismului Vechiului Testament marchează această prezenţă uimitoare a sacrificiului celor care-L vestesc pe Hristos, acelor care vestesc venirea lui Mesia, celor care vestesc venirea Împărăţiei. Nu convenea nici puterea cuvântului lor, nici prezenţa lor, nici tăria cu care combăteau păcatele, nu convenea lumii aceleia, nu conveneau lucrătorilor puşi să păzească gardul, teascul şi turnul clădit de stăpân. La urmă însă, iată, iar trimite Domnul slugi, mai multe decât cele dintâi şi cine citeşte Vechiul Testament constată o sporire a profeţiei pe măsură ce se apropie timpul venirii Domnului, acel „plinirea vremii” cum îi spune Sfântul Ap. Pavel în Epistola către Galateni (4, 4).

Ei bine, numărul lor deşi crescuse, oamenii tot n-au înţeles că va veni Mesia. Şi Tatăl, în marea Lui dragoste, îl dă pe Însuşi Fiul Său, spunând: Trimit pe Fiul Meu, că se vor ruşina de El. Iar lucrătorii viei, cei puşi să păzească gardul şi teascul şi turnul, „văzând pe Fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-L omorâm şi să avem noi moştenirea Lui. Şi, punând mâna pe El, L-au scos afară din vie şi L-au ucis”.

Nu se va întâmpla aceasta cu Fiul lui Dumnezeu, Care va fi scos afară din Ierusalim? Iar slujitorii cei puşi să păzească gardul, teascul şi turnul nu-L vor ucide pe El acolo, în afara viei, adică în afara Ierusalimului? Numai că ceea ce credeau ei că vor lua de la Iisus Hristos, adică moştenirea vieţii veşnice, o pierd tocmai prin uciderea Lui, pentru că Domnul vine cu viţa cea nouă, sădind via cea nouă, dăruindu-ne teascul cel nou şi înălţând turnul cel nou, cel din afara viei celei vechi. Pentru că aşa cum Tatăl, venind ca stăpân al viei, pe cei răi cu rău îi pierde şi via o dă altor lucrători, care dau roade la timpul lor, tot astfel şi Hristos Domnul, prin voia Tatălui şi lucrarea Duhului Sfânt, semănând via cea nouă, dăruind vinul viei celei noi şi Trupul Său drept Hrană pentru Împărăţia cea nouă, iată, ia mântuirea de pe neamul acela, mutând-o către nea-murile toate, către neamul cel nou, neamul lui Hristos, neamul creştinesc.

Pentru a putea pricepe pilda, Domnul citează, la un moment dat, din Vechiul Testament; citează mai cu seamă din Psalmul 117 sau din Isaia capitolul 28 şi din Zaharia capitolul 3, spunând: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta şi minunat lucru este în ochii noştri”. Piatra cea din capul unghiului. Întotdeauna când cineva zideşte o boltă, fie ea cât de mică, piatra cea mai importantă este aceea din vârful bolţii, cea din capul unghiului, cea pe care, dacă o scoţi din zidire, zidirea sprijinindu-se întreagă se sfărâmă.

Lucrătorii viei la care se referă Domnul nu pricepuseră că importanţi nu sunt slujbaşii, ci important era fiul care venea la urmă cerând roada, importantă era roada pe care o aveau de dat stăpânului. Şi cum cu Stăpânul acesta veşnic nu te poţi juca, nu poţi să-L minţi că n-a dat roadă sau că nu te-a pus pe tine slujitor în via Lui, iată, tot astfel nu te poţi juca cu Hristos Domnul sau cu Tatăl cel ceresc, spunând că zadarnică le-a fost munca lor. Tot timpul Dumnezeu va găsi unde să-Şi deşerte iubirea către ceilalţi, dacă noi, slujitorii, nu vom şti s-o primim de la El.

Domnul spune cuvânt greu, că „Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei.” De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu, aşadar, este, cu alte cuvinte, fundamentată pe piatra cea din capul unghiului, pe Hristos Domnul. „Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va zdrobi”. Cu alte cuvinte: „Orice aţi vrea să faceţi, piatra din capul unghiului care sunt Eu, Hristosul, Unsul lui Dumnezeu celui viu, nu este uşor de distrus, pentru că Eu nu sunt uşor de călcat în picioare. Şi chiar dacă la un moment dat vi se va părea că M-aţi învins, laolaltă cu dracii din iad, pe Mine, în cele din urmă, nu Mă veţi învinge, pentru că Eu sunt piatra cea din capul unghiului şi în Mine stă întreaga Împărăţie”. Faptul că la aceasta se referă pilda Mântuitorului, repet, ne-o arată versetele ultime: „Iar arhiereii şi fariseii, ascultând pildele Lui, au înţeles că despre ei vorbeşte. Şi, căutând să‑L prindă, s-au temut de popor, pentru că Îl socotea prooroc”.

Cealaltă pildă ne vorbea tot despre un vier, un săditor de vie, care ruga pe băieţii săi, pe fiii săi, să-l ajute la vie. Unul spusese: „Mă duc” şi nu se duse-se, iar altul spusese: „Nu mă duc” şi se dusese. Ce mult ne asemănăm astăzi, din păcate, noi, cei pe care Dumnezeu ne-a socotit drept neam care facem roade ale Împărăţiei, ce mult ne asemănăm cu aceştia care spun: „Doamne, venim la Tine”, dar de fapt nu ne ducem; „Doamne, Îţi păzim via şi dăm roadele Tale”, dar de fapt nu le dăm. E roada viei celei noi a lui Hristos ceea ce se întâmplă în dezbinările Bisericilor noastre, ceea ce se întâmplă în dezbinările dintre noi, în dezbinările din noi înşine? Pentru că Hristos, dincolo de unirea cerului cu pământul, a adus şi unirea omului cu Sine Însuşi, împăcarea omului cu el. Mai suntem noi împăcaţi cu noi? Niciodată, câtă vreme nu suntem împăcaţi cu Dumnezeu, câtă vreme nu suntem în genunchi, în rugăciune şi-n smerenie şi mai cu seamă în pocăinţă pentru păcatele noastre.

Evanghelia de astăzi, această Evanghelie a tainei pietrei celei din capul unghiului, vine să ne arate că fără Hristos nu putem să fim nimic; nici măcar lucrători nevrednici în via Lui. Că s-a lărgit gardul, că teascul este cristelniţa în care ne botezăm şi că turnul este Biserica din care primim apărare de fiecare dată când suntem atacaţi către zidurile cetăţii noastre, fără îndoială că putem s-o gândim. Dar ce facem noi ca Legea dată de Hristos Domnul să fie pe deplin împlinită, ca apa cristelniţei să ne fie într-adevăr spre viaţa veşnică şi ca turnul Bisericii să ne fie scăpare, aceasta este altă treabă.

Iată-ne, aşadar, iubiţilor, după intrarea Domnului în Ierusalim, după Moartea şi Învierea Lui, după Înălţarea Lui de-a dreapta Tatălui, nu suntem uneori cu nimic mai buni decât cei care le-au văzut pe toate acestea şi n-au crezut în Hristos. Noi spunem: „credem”, dar faptele credinţei s-au îndepărtat de la noi.

Să luăm aminte, aşadar, să nu fim ca fiii ce spun că merg în vie şi nu se duc şi nici să nu fim ca lucrătorii aceştia; ne-a dăruit totul Dumnezeu şi noi nu ştim să păzim, şi de fiecare dată când Tatăl Îl trimite pe Fiul prin Duhul Sfânt în întâmpinarea noastră, să nu găsim cu cale să-L prindem, să-L scoatem afară din cetate şi să-L ucidem cu pietre, în speranţa că vom moşteni Împărăţia Lui. Împărăţia lui Dumnezeu se moşteneşte rămânând între garduri, păşind cu grijă-n teasc, rămânând în turnul cel clădit, dat lucrătorilor, şi ţinând în sufletele noastre piatra cea din capul unghiului, care este Hristos Domnul. Binecuvântată piatră. Domnul este Capul Trupului celui tainic al Bisericii, în care toţi suntem chemaţi spre moştenirea cea nouă, neam ales, neam împărătesc, neamul lui Hristos. Amin.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, 
din ”Cântare de biruinţă cântând” 
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012