Totul a început când mi-am dat seama cât de monotonă devenise viața mea.

Mergeam pe stradă prin centrul vechi al orașului, cu ochii în telefon, la fel ca majoritatea oamenilor din jurul meu.

Dintr-o dată, m-am împiedicat și mi-am scăpat telefonul într-o mare baltă. M-am repezit disperat să-l scot, dar era prea târziu: murise complet.

Inițial, m-a cuprins o furie amestecată cu panică: ce mă fac acum fără mobil?! Mai aveam câteva lucruri de rezolvat în centru și mai dura ceva până să ajung acasă.

Am pornit șovăitor la drum, verificându-mi buzunarul din două în două minute, pentru ca să-mi dau seama că de fapt nu am telefonul la mine (ai și tu instinctul ăsta absurd, să îți atingi telefonul periodic?) Mă gândeam cu grijă că poate mă sună cineva important.

Dar totuși… pe măsură ce timpul trecea, începeam să mă relaxez. Un sentiment pe care nu-l mai cunoscusem demult.

Oare să fi fost 10 ani sau mai mult de când țin telefonul lângă mine în fiecare moment al zilei?

Știam că nu mă mai poate deranja nimeni cu telefoane sau mesaje – nu mai sunt la dispoziția nimănui.

​Și atunci am început să observ lumea din jurul meu. Oamenii, clădirile, copacii, mirosurile diferite, vântul care adia.

Era un sentiment diferit, de libertate, de trăire intensă, deși eram în mijlocul unui oraș aglomerat, pe străzi pe care le umblasem de atâtea ori și totuși nu le dădusem prea mare atenție.

O mare parte din oameni (cei sub 40-45 de ani) erau și ei acaparați de telefoane, așa cum fusesem și eu înainte să-l distrug.

Chiar și cei care nu se uitau la ecran erau cu mobilul în mână: ori ascultau muzică la căști pe telefon, ori priveau din când în când la el, de parcă de acolo le-ar fi venit răspunsul pentru fiecare decizie pe care o luau.

Am uitat total de sarcinile pe care trebuia să le completez în acea zi, sau mai bine zis am decis să le dau uitării, pentru că am simțit că că ceva deosebit poate ieși din această întâmplare, la prima vedere nefericită.

Am început să merg pe bulevardele și străzile orașului meu fără nicio țintă, ca un turist care vede pentru prima dată orașul.
 

În acele momente mi s-a dezvăluit o lume nouă… plină de o frumusețe aparte.

Eram într-o zonă centrală pe care în alte timpuri se plimbau domni cu jobene și doamne cu pălării mari și umbrele de soare cu dantelă.

Privind clădirile pline de istorie, parcă vedeam protipendada de altă dată care se plimba pe aici și vizita magazinele cochete.

Apoi am început să intru în vorbă cu oamenii de pe stradă, să schimb câteva cuvinte cu vânzătorii din magazine, să întreb persoanele mai în vârstă dacă știu ma multe despre cum arăta acea zonă acum jumătate de secol

Timpul a zburat atât de repede, încât nici nu mi-am dat seama când s-a înserat. După cea am ajuns acasă, am rămas marcat de această descoperire: am găsit ceva fascinant în orașul în care crescusem, atât de blamat pentru aglomerație, gropi și mitocănie.

Cum am făcut asta? Am uitat pentru câteva ore de drăcovenia care mă făcuse sclav și am reînceput să trăiesc uitându-mă și în jurul eu, nu doar într-un ecran colorat.
 

Cât de dependenți am ajuns de telefoanele mobile?

În ultimul timp am citit multe articole despre influența nocivă a telefoanelor în viața noastră: prea mulți oameni care stau pe facebook și se desprind de realitate, prea mult timp pierdut cu ochii în ecran, lipsă de atenție, pierderea conectării adevărate față în față etc.

Chiar dacă cei mai mulți oameni sunt de acord cu aceste articole (și în mod ironic – le dau like și share), până nu îți scapi telefonul în apă nu îți dai seama de realitatea acestora.

De obicei oamenii stau pe telefonul mobil când citesc despre cât de rău e să stai pe telefonul mobil!

De curând a apărut o nouă anxietate numită nomofobie (denumire venită din limba engleză „No Mobile Phobia”): frica de a nu avea acces la rețelele de telefonie mobilă.

Termenul a fost formulat într-un studiu din 2008 făcut de Oficiul poștal din UK, care a concluzionat cu ajutorul organizației YouGov că 53% din utilizatori tindeau să devină anxioși când își pierdeau telefoanele mobile, rămâneau fără baterie/credit mobil sau nu aveau semnal (sursa: Wikipedia.org)

Am devenit atât de legați de aceste obiecte, încât lipsa lor chiar și pentru câteva minute (să nu mai vorbesc ore) ne face să tremurăm, de parcă nu mai putem să respirăm fără ele.

Ce legătură au toate acestea cu subiectul principal al acestui blog?

Orice comunicare față în față în zilele noastre a devenit extraordinar de valoroasă.

Am ținut sute de evenimente clasice de comunicare, experiențiale, non-formale, dar în săli de curs, unde făceam tot felul de scenarii și jocuri de rol.

Deși au avut un impact real în viața participanților, mi-am dat seama că această eră a conectivității mobile (și a DEconectării sociale reale) necesită un alt fel de învățare – între oameni, în oraș, în mijlocul acțiunii.

După întâmplarea mea cu telefonul scăpat în baltă, am vrut să ajut cât mai mulți oameni să simtă ce am simțit și eu.

Și m-am întrebat: de ce ar trebui să ținem cursuri în săli? De ce ar trebui să simulăm interacțiunea, în loc să intrăm direct în vorbă cu ceilalți?

Aceste idei m-au bântuit câteva luni bune, pentru că nu știam cum să le pun în practică.

Mi-a picat fisa atunci când mi-am amintit ce i-a influențat cel mai mult în mod pozitiv pe participanții la cursurile noastre de public speaking: pe lângă practică, a fost faptul că s-a creat o echipă și toți s-au împrietenit la cataramă, faptul că am ieșit în pauze la restaurante împreună (nu am comandat masa în sala de curs, ci ne-am plimbat în apropierea sălii).

Apoi mi-am amintit că de multe ori, după curs, participanții rămâneau la un suc în centru și adeseori mă întrebau când organizez o ieșire mai mare, să mai socializăm, să ne distrăm și să discutăm mai multe despre dezvoltare personală cu oameni deschiși.
 

Astfel mi-am dat seama că pot crea ceva nou, un workshop de comunicare care este și o aventură urbană, o petrecere cu prieteni noi și deosebiți, ce te poate dezvolta mai mult decât orice curs clasic.

Așa am imaginat acest eveniment total inedit, prin care vom deprinde abilitatea de a comunica mai bine în viața reală, în situații veritabile, neregizate, cu oameni necunoscuți de pe stradă.

E un concept revoluționar care combină cunoștințele dobândite în sala de curs cu exerciții practice transformate din jocuri de rol în interacțiuni reale, imprevizibile:

– Sunt 8 ore de provocări, învățare prin interacțiune și distracție, ce te vor ajuta să îți îmbunătățești abilitățile de comunicare și să-ți dezvolți încrederea.

– Vânezi comori ascunse în centrul orașului, construiești echipe, iei decizii și ești permanent în mișcare, apoi sărbătorești victoriile într-o petrecere cu toți participanții în centrul vechi.

– E o aventură în București care te ajută să comunici mai bine, să relaționezi cu persoane diferite în tot felul de situații, să treci peste orice fel de timiditate și să îți faci prieteni noi.

– Te va ajuta să te înțelegi cu tipuri diferite de persoane, abilitate valoroasă la muncă, în afaceri dar și în viața personală. Vei putea avea relații mai împlinite cu persoanele speciale din viața ta și vei gestiona mai bine conflictele.
 

Apasă aici dacă vrei să faci parte și tu din această aventură
 

Celebrul speaker și trainer de vânzări Brian Tracy spune că cea mai importantă și cea mai bine plătită inteligență este inteligența socială – abilitatea de a te înțelege cu ceilalți.

Este de fapt cea mai răsplătită, în aproape orice domeniu al vieții.

Dacă îți dorești să fii mai bun(ă) în orice domeniu, cel mai rapid mod de a te îmbunătăți este de a afla de la persoanele cu peformanțe deosebite modurile de gândire care i-au ajutat pe parcursul călătoriei lor către succes.

De aceea am decis să iau un interviu pentru Obiceiurile Măiestriei unei persoane cu adevărat speciale, care a depășit provocări aproape supraumane și care este un model de urmat în viața lui de zi cu zi.

Andrei Roșu este atlet de anduranță, deținător a multiple recorduri mondiale, speaker, trainer și scriitor – eu personal l-aș caracteriza în câteva cuvinte ca fiind un om integru, sufletist și familist, un tip prietenos și amuzant.
 

Dragoș Stoian: Salut Andrei, îţi mulţumesc că acorzi acest interviu cititorilor site-ului nostru.
Ai devenit foarte cunoscut şi apreciat pentru performanţele pe care le-ai obţinut că ultramaratonist şi nu numai, recordurile pe care le-ai doborât şi mai ales pentru faptul că promovezi România în afară graniţelor.

De aceea, aş vrea în primul rând să te întreb ceva diferit, să aflăm ceva mai personal despre Andrei Roşu.

Aşa că te voi ruga să îmi spui pentru început un lucru pe care oamenii nu îl ştiu despre ţine şi un lucru care îţi place să îl faci – un hobby sau o pasiune – dar diferit de partea sportivă.

Andrei Roșu: Este destul de greu să răspund, pentru că – de regulă – îmi expun destul de mult viaţa, ideile şi planurile pe blog sau în social media :). Există, desigur, câteva lucruri din trecutul meu pe care cei care mi-au urmărit doar cariera de sportiv amator nu le cunosc sau nu şi le amintesc – de exemplu, că am cântat într-un boyband în anii ’90 („Gaz pe foc”) şi că am abandonat cariera muzicală în favoarea uneia în domeniul financiar-bancar, unde am profesat timp de 15 ani. Din viaţă privată, ar fi de spus că sunt la a doua căsnicie. Prima a durat între anul 1 şi anul 2 de facultate şi nu am avut copii.

Ca pasiune, dincolo de practicarea unor sporturi de anduranţă şi a altora ‘colaterale’ (de ex. yoga sau mersul pe munte), îmi place să meditez, să citesc, să scriu şi, din când în când, să ascult muzică şi să improviez nişte ritmuri folosindu-mi doar vocea şi eventual câteva creioane sau o mobilă

Dragoș: Cred că majoritatea oamenilor se întreabă cum poţi reuşi să alergi maratoane la temperaturi sub -50 de grade sau să înoţi în condiţii atât de dificile ca atunci când ai străbătut canalul Mânecii.
Eu te voi întreba însă ceva mai special: ce te motivează să faci aceste lucruri?

Andrei: Din fericire, atât participarea la astfel de curse cât şi antrenamentele pentru ele au devenit parte a stilului meu de viaţă, deci misiunea mea este destul de simplă. În plus, am în permanenţă “de ce”-urile cu mine: Alex şi Ema – copiii pentru care mi-am propus să devin şi să mă menţin un tată-model, proiectele sociale pentru care strâng fonduri şi în plus dorinţa de a inspira în continuare cât mai mulţi oameni.

Dragoș: Sunt convins că ai trecut prin multe dificultăţi în competiţiile extreme la care ai participat. Cum treci peste momentele dificile? Dacă poţi să ne dai te rog şi un exemplu de situaţie limită în care ai fost şi cum ai depăşit-o din punct de vedere mental.

Andrei: Cel mai dificil moment pentru mine a fost să mă ridic de pe canapea (a durat 33 de ani ).
Al doilea a fost să bifez cele peste 1.000 de antrenamente de până acum şi nu cred că am ratat mai mult de 3-4. Aşa am descoperit că succesul se bazează pe paşi mici, dar constanţi.

Iar în momentele grele din competiţii am învățat să folosesc o întrebare foarte bună: “Cum pot să depăşesc acest moment?”. Asta îmi obligă creierul să vină cu soluţii şi să mă ţină departe de văicăreli, scuze şi abandon. De altfel, abandonul nu a fost niciodată o opţiune în cursele extreme la care am participat.

Dragoș: O întrebare pe care îmi place să o adresez oamenilor care fac performanţă: ce înseamnă pentru ţine dezvoltarea personală şi cât de mult te ajută în activitatea ta?

Andrei: Alergarea în sine este pentru mine un instrument de dezvoltare. M-a învăţat o mulţime de lucruri, de la a dobândi disciplină necesară pentru obţinerea rezultatelor, până la adaptarea nutriţiei şi a stilului de viaţă la obiectivele mele, gestionarea emoţiilor sau depăşirea situaţiilor critice.
Fără alergare, viată mea ar fi avut cu siguranţă un cu totul alt curs şi aş fi ratat oportunitatea de a deveni un om mai bun.

Dragoș: Ai o familie frumoasă, antrenamente zilnice, cursuri online şi offline pe teme sportive şi motivaţionale, participi ca speaker în mod constant la evenimente şi sunt convins că mai ai şi multe alte activităţi în programul tău pe care le duci la capăt cu succes. Cum reuşeşti să-ţi organizezi timpul şi care ar fi cel mai important sfat pe care l-ai oferi pentru o persoană care are provocări în această direcţie? (cred că majoritatea oamenilor cu țeluri mari sunt provocați de gestiunea timpului)

Andrei: “Secretul” meu constă în simplificarea agendei zilnice.
Îmi împart ziua în 3:
– prima parte este cea dedicată propriei persoane (antrenamente, meditaţie, scris, citit etc.);
– a doua este alocată carierei (sau vocaţiei) mele – iar regulă de baza este de a bifa (termina) un lucru important în fiecare zi;
– iar a treia parte a zilei este rezervată familiei – am numit-o “timp de calitate petrecut împreună cu cei dragi”.
Nu aş vrea să se înţeleagă de aici că voi nu îmi sunteţi dragi, de asemenea, dar prefer să va întâlnesc mai devreme de ora 17.00…

Dragoș: O temă principală a acestui site este reprezentată de obiceiurile noastre zilnice şi cât de mult ne influenţează rezultatele în viață. Ce recomanzi oamenilor pentru a fi mai disciplinaţi şi mai consecvenţi în atingerea scopurilor?

Andrei: Dacă nu ştim în ce port vrem să ajungem, orice vânt este favorabil, nu-i aşa? De cele mai multe ori, ne lăsăm duşi de val sau cădem în capcană amânării la nesfârşit a proiectelor personale şi profesionale importante pentru viaţă noastră.

În momentul în care ne trezim cu câteva minute mai devreme decât de obicei şi scriem pe o hârtie ce vrem de la viaţă, ce obiceiuri folositoare avem care să ne ducă în direcţia respectivă şi ce obiceiuri mai puţin productive trebuie eliminate sau înlocuite, lucrurile devin mult mai simple.

Dragoș: Eşti un model de urmat atunci când vine vorba de alimentaţie şi mişcare fizică. Dacă ai putea oferi o idee esenţială legată de mişcare şi un sfat despre alimentaţie pentru o persoană ocupată care vrea să evolueze în carieră sau afaceri, care ar fi aceste recomandări?

Andrei: Dacă o persoană foloseşte că scuză lipsa informaţiei sau absenţa sfaturilor mele pentru a evolua în carieră, afaceri sau viaţă personală, am rezerve în privinţa angajamentului pe termen lung al persoanei respective.

Cred că mulţi dintre noi ştim ce trebuie să facem pentru a avea succes sau pentru a fi sănătoşi (să evităm alcoolul şi tutunul, să reducem consumul de sare, zahăr şi grăsimi, să respectăm mesele principale ale zilei, să consumăm zilnic fructe, legume şi minim 2 litri de lichide, să facem minim 30 de minute de mişcare etc.)
Problema este că amânăm în permanenţă implementarea acestor principii în stilul nostru de viaţă.

Din păcate o facem doar ca reacţie la evenimente negative din viaţă noastră (când ne îmbolnăvim sau pierdem pe cineva drag din cauza unei boli care ar fi putut fi evitată printr-un stil de viață sănătos) şi de cele mai multe ori pe termen (prea) scurt.

Ce ne ajută pe termen lung este să dobândim un set nou de obiceiuri, astfel încât mâncatul sănătos, sportul, cititul, participarea la cursuri de dezvoltare personală ș.a.m.d. să devină o rutină, ca duşul de dimineaţă şi seară sau spălatul pe dinţi.

Dragoș: Care sunt în viziunea ta cei mai importanţi factori pentru a avea succes în viaţă?

Andrei: Am observat că succesul depinde mai puţin de factori sau împrejurări, ci mai degrabă de felul în care ne pregătim zi de azi, astfel încât să fim deschişi către oportunităţile care apar şi capabili de a duce lucrurile la bun sfârşit.

De altfel, cred că această abilitate – de a termina ceea ce începem (la timp şi respectând calitatea promisă) – este foarte uşor de exersat şi în acelaşi timp este decisivă în tot ceea ce întreprindem.

Nu în ultimul rând, este important să definim succesul raportându-ne la ceea ce ne-ar face împliniţi: să avem independenţa financiară sau decizională?
Să fim sănătoşi şi să traim mult (şi bine)?
Să avem un corp armonios?
Să ajutăm cât mai mulţi oameni să îşi exploateze potenţialul?
Să creştem copii capabili să ia decizii bune?
Să construim ceva durabil?
Să avem mulţi prieteni? etc.

Nimic nu este mai rău decât să alergăm în direcţia greşită (de cele mai mult eroic, cu entuziasm), realizând prea târziu că succesul ar fi însemnat, pentru noi, cu totul altceva decât îl considerau cei din jurul nostru sau “societatea”.

Dragoș:Cât de mult te instruieşti tu (cărţi, cursuri, coaching, antrenament cu alte persoane etc) şi ce importanţă are această dezvoltare pentru succesul tău?

Andrei: Sunt media (sau rezultatul) cărţilor citite, a cursurilor, workshop-urilor şi training-urilor la care am participat, a prietenilor cu care mă întâlnesc, a programelor de coaching şi mentorat la care am avut acces în cei 15 ani frumoşi petrecuţi în mediul corporatist şi a tuturor experienţelor noi pe care le abordez.

În fiecare zi învăţ ceva şi la finalul zilei am sentimentul că am mai pus o cărămidă la temelia dezvoltării mele.

Dragoș: În final vreau să te rog să ne transmiţi o ultimă idee valoroasă pentru cei care vor să treacă la următorul nivel în viaţa lor.

Andrei: Am învăţat că metodă cea mai bună de a ‘trece la următorul nivel’ este cea de a învăţa de la cei care sunt deja acolo. Aşa că îi aştept la următoarea ediţie a programului “SPĂLĂTORIA – Transformarea radicală a vieții tale”!

Dragoș: Andrei, îţi mulţumesc din suflet pentru contribuţia ta la site-ul Obiceiurile Măiestriei, sunt convins că cititorii noştri au avut foarte multe de învăţat din ceea ce ne-ai împărtăşit.

Andrei: Va mulţumesc şi eu!

Dacă îți dorești să-ți transformi viața personală și profesională antrenându-te pentru succes cu Andrei Roșu și cu mine într-un workshop unic, te așteptăm la SPĂLĂTORIA.

Nu este un eveniment pentru oricine, de aceea îți recomand să citești bine descrierea înainte să aplici – o astfel de decizie chiar îți va putea transforma viața (și cu toții știm cât de atașați sunt oamenii de viețile lor confortabile).

Sursa foto: https://flic.kr/p/bN3LTZ

Nu vei citi nimic spectaculos, la urma urmei sunt o grămadă de oameni de toate vârstele (copii, oameni la vârsta a treia) care termină maratoane, în toată lumea. Și cu toate acestea, fiecare maratonist duce o luptă extraordinară pentru a ajunge la final, experiență care îl dezvoltă pe toate planurile.

Există în acest articol un singur personaj extraordinar (nu e vorba de mine – ghici cine este), care de fapt e tot un simplu om care face lucruri mici şi simple, dar într-un mod atât de consecvent şi planificat, încât pe termen lung ajunge la rezultate cu adevărat extraordinare.

Valoarea povestirii stă tocmai în faptul că oricine poate ajunge la rezultate peste aşteptări, dacă urmează acţiuni simple, folosind anumite mentalități ce vor fi presărate mai jos între actele relatării.

 
Actul 1

„Ce zici, te bagi şi tu? Dar fii atent, dacă te înscrii te ţii de program!”

Am primit acest mesaj de la Andrei Roşu (dacă eşti unul din puţinii români care nu a auzit de el, dă click pe numele lui), în timp ce lansa un program online care îi ajută pe cei care se înscriu să alerge un maraton chiar dacă au zero experienţă în alergare.

Finalizasem un semi-maraton cu doi ani în urmă, dar gândul de a parcurge 42 de kilometri mă speria. Dar mă și atrăgea în acelaşi timp.
 

Se spune că dacă un obiectiv nu te înfricoşează măcar un pic, nu este suficient de mare pentru a-l aborda. De multe ori ne limităm, ne mulţumim cu puţin, ne propunem lucruri și obiective „realiste”, iar când le atingem ne mirăm de ce nu ne simţim atât de împliniţi.

 
Aşa că nu am stat prea mult pe gânduri şi i-am răspuns: „Mă bag!”

 
Actul 2

Pregătirea a fost punctuală – primeam săptămânal câte un e-mail cu o resursă video şi un plan de alergări pentru săptămâna respectivă. Dar cea mai mare valoare a acestui program am găsit-o într-un grup secret de facebook unde Andrei posta zilnic, întrebându-ne cum merg antrenamentele, motivându-ne şi răspunzând foarte rapid la întrebările noastre.

Astfel s-a creat o frumoasă comunitate (oameni din toată ţara şi chiar din diaspora) care se antrenau şi publicau periodic câte o poză de la alergarea lor, fiind încurajaţi de restul, uneori chiar şi pentru câţiva kilometri parcurşi.

Dacă până atunci eram obişnuit să alerg doar 5-8 km în ritmul meu, programul mi-a dat teme serioase (distanțe mari, intervale cu alergări rapide etc) şi m-a făcut să fiu mult mai disciplinat, iar energia incredibilă de pe acest grup mă ajuta să mă ţin săptămânal de treabă.

 
Atunci când ai un grup de suport care te încurajează şi acţionează în paralel cu tine (chiar dacă unii trăiesc în alt oraş sau altă ţară), îţi vine mult mai uşor să te ţii de obiceiuri sănătoase şi obiectivele propuse.
 

Actul 3

Totul bine şi frumos, doar că atunci când a trebuit să fac antrenamentul cu distanţa cea mai lungă dinainte de maraton (30 km), după ce am alergat 12 km o accidentare mai veche de-a mea (de pe vremea când alergasem semi-maratonul) mi-a dat ceva dureri şi nu am putut să îl completez.

Mai aveam aproximativ două săptămâni până la maraton şi cea mai mare distanţă pe care o alergasem în viața mea era de 23 km, nici nu-mi imaginam cum pot sări direct la 42 km – şi nici nu ar fi fost o idee prea bună, deoarece corpul are nevoie să se obişnuiască treptat cu distanţele extreme, să nu facă un salt atât de mare.

Am încercat din nou această alergare după 3-4 zile (am aşteptat să-mi treacă durerea complet) şi după 14 km m-a apucat din nou aceeași durere – în zona metatarsienelor – care anunţa o nouă accidentare.

În acel moment a început o conversaţie în contradictoriu în capul meu.
O parte din mine spunea:
„Nu te poţi da bătut acum! Ţi-ai propus acest obiectiv, te-ai antrenat, ai anunţat toţi prietenii şi pe cei din grupul 42krosu că vei alerga la maraton, trebuie să reuşeşti!”

O altă parte din mine, care părea mult mai raţională, răspundea: „Nu merită să te accidentezi mai grav, poate păţeşti ceva rău. Poţi să renunți oricând, nu contează ce cred ceilalţi, e bine să ştii când să te retragi. Poţi să alergi maratonul şi în primăvara viitoare.”

Pe măsură ce durerile se intensificau, această a doua parte devenea din ce în ce mai convingătoare: „La urma urmei, ce ai de pierdut… nu fii prost, nu trebuie să demonstrezi nimic.”

Mai aveam puţin şi renunţam, când mi-am amintit ce mi-a spus Andrei: „Dacă renunţi în mijlocul unei alergări dificile, există o mare probabilitate că vei renunţa din ce în ce mai des, în mai multe situaţii din viață, nu doar la alergare.”

Şi atunci m-am întrebat: ce pot face chiar în acest moment pentru a continua fără să mă accidentez mai grav? Aşa că am schimbat puţin abordarea pentru a diminua durerea – mi-am amintit de tehnica de bază a alergării pe care ne-o predase: paşi mici, fără să călcăm prea tare (eu cam „tropăiam” şi solicitam astfel încheieturile), ca şi cum am alerga pe nisip încins şi am vrea să scăpăm cât mai repede de acea fierbinţeală.

Astfel am reuşit (cu chiu cu vai) să completez 27 sau 28 din cei 30 de km şi m-am apropiat mai mult de ţelul meu: maratonul.
 

E bine să nu te dai bătut(ă), dar atunci când perseverezi fă-o cu înțelepciune. Lupta se duce întotdeauna înăuntrul nostru, dar în astfel de situații nu te gândi că există doar două opțiuni: să abandonezi sau să continui cu riscul de a-ți pune în pericol sănătatea. Nu ajută pe nimeni dacă treci peste provocări şi apoi nu mai eşti bun(ă) de nimic (doar îţi vei umfla orogoliul pe moment). Mereu există o a treia opțiune – poate poți totuși să continui în alt mod, fără a risca atât de mult.

 
Actul 4

Cu două zile înainte de maraton, când cumpăram ultimele accesorii pentru cursă, m-am întâlnit într-un magazin de articole sportive cu un prieten care alerga și el la eveniment, în cadrul unei curse mai mici.

Când a auzit că particip la maraton, mi-a spus: „Să știi că ești curajos.”

Pentru moment m-am simțit bine auzind acest lucru, dar în drum spre casă m-am autoanalizat mai bine și mi-am dat seama că lucrurile nu stăteau deloc așa!

De fapt, îmi era teamă: că nu voi termina cursa, că voi dezamăgi, că mă voi accidenta şi aşa mai departe.

La început, mă speriase doar gândul de a alerga atât de mult, dar mi-am dat seama de un lucru ciudat: o dată cu pregătirea, deşi nu dispăruse, frica se transformase.
Nu mai era o teamă de care să fug, ci un sentiment care mă motiva (într-un mod ciudat).

Mă simțeam ca atunci când mă pregăteam să țin primele discursuri în fața unui public, sau primele training-uri pe cont propriu. Sau ca atunci când m-am dat în roller-coastere uriașe într-un parc de distracții și adrenalina mă făcea să mă simt extraordinar.

 
De obicei, ne dorim să eliminăm total frica, să fim extrem de ‘curajoşi’. Dar nu ne dăm seama că tocmai teama poate lucra în favoarea noastră, ne poate motiva, ne poate ajuta să ne simţim vii, atât timp cât o transformăm prin pregătire. Peste tot (filme, reclame, poze motivaţionale) vedem personaje dure, agresive sau absurd de calme (trebuie să fim ‘cool’, nu?) De aceea, îmi vin în minte o serie de citate care încep spunând: „Curajul nu e absenţa fricii…”, dar cel mai mult îmi place cel care continuă în felul următor „…ci înţelepciunea de a acţiona în ciuda ei.”
 

Actul 5

Când m-am întâlnit cu Andrei Roşu şi colegii de la cursul online să facem încălzirea în dimineaţa de dinainte de maraton, aveam o stare greu de descris: parcă dădeam iar bacul. Eram pregătit şi nu prea, aveam emoţii frumoase şi simţeam că trăiesc cu adevărat.

Primii 22 de km i-am alergat cu zâmbetul pe buze, lângă pacemakerul de 4 ore şi 45 de minute (pacemakerii sunt voluntari bine antrenaţi, care au câteva baloane cu heliu legate de umeri pentru a fi observați şi aleargă într-un ritm constant, astfel încât dacă [poţi să] te ţii după ei vei şti cu siguranţă în cât timp termini cursa – există un pacemaker pentru 3h30′, altul pentru 3h45′, 4h etc)

După kilometrul 25 am început să am dureri, nu doar cele de metatarsiene pe care le-am avut la antrenamente, ci şi de muşchi şi genunchi. Simţeam că dacă păstrez ritmul mă voi accidenta mult mai rău ca la antrenamente și voi fi forțat să abandonez.

Aşa că am încetinit destul de mult (fără să mă opresc) şi din acel moment restul maratonului a fost o luptă continuă. Priveam în jurul meu şi vedeam mulţi oameni care se opreau fiind accidentaţi sau alţii care abia mergeau şi încercam să mă uit la cei care sunt mai energici, să mă motiveze.

Au fost momente incredibile, în care deşi simţeam durere în tot corpul, o bucurie ascunsă creştea în interiorul meu, ştiind că dacă trec peste această probă mă voi dezvolta personal într-un mod cum nu am mai făcut-o niciodată până acum.

Am terminat după 5 ore şi 13 minute – ultimele sute de metri au fost ca un vis: am accelerat în cuvintele de încurajare ale unuia din cei mai buni prieteni de-ai mei, care venise să mă vadă la linia de finish.

Îmi propusesem să termin în 4 ore şi 45 de minute, în cel mai rău caz în 5 ore. Credeam că o să fiu puţin descumpănit că am depășit timpul propus, dar bucuria de a termina (mai ales sub ameninţarea unei posibile accidentări) a fost atât de mare, încât mi-am dat seama că şi dacă aş fi depăşit timpul maxim alocat de 6 ore, tot m-aș fi entuziasmat enorm.

 
Tu îţi faci singur(ă) regulile succesului tău. Unele persoane aleargă primul lor maraton sub 4 ore şi sunt trişti că nu l-au alergat sub 3h45′, având în vedere că cei mai mulți oameni nu au alergat şi nu vor alerga în viaţa lor nici măcar un semimaraton.

Cam la fel este şi în alte domenii din viaţă: dacă nu te poţi bucura că ai crescut din cauza dorinţei de perfecţiune, orice progres va fi în van şi te vei demotiva rapid.
 

 
Au trecut aproape două săptămâni de la maraton şi mă simt ca şi cum m-am spălat pe creier: am doborât o limită, am făcut un lucru despre care nu eram sigur că îl pot duce până la capăt şi mi-am mai cucerit o parte din propria persoană.

Sună cam dubios „spălare pe creier”? Doar dacă reprezintă o manipulare din partea altora, dar atunci când o faci din proprie inițiativă poate fi cel mai bun lucru pentru succesul tău!

În fiecare zi suntem asaltaţi de negativism, descurajări, cuvinte urâte, atitudini răuvoitoare, sau chiar și acel fals pozitivism deghizat prin îndemnuri la perfecţionism (reclame şi filme cu eroi sau eroine la standarde absurde cu care ne comparăm involuntar, simţindu-ne inferiori).

De aceea îţi recomand şi ţie un duş de motivaţie pură: un maraton sau un semimaraton – îți garantez că atât pregătirea cât şi experienţa în sine te vor duce la un alt nivel, mental şi fizic.

Cu prietenie,
Dragoş Stoian

 
P.S. Dacă vrei încă un mod de a-ţi spăla mintea şi de a avea rezultate extraordinare în viaţa ta, poţi lucra direct cu mine şi Andrei Roşu, dar această experienţă nu mai este chiar pentru oricine, ca maratonul, ci doar pentru 10 persoane foarte hotărâte.

Este vorba de un workshop de dezvoltare personală și profesională, în care am concentrat cunoștințele și experiența noastră pentru a-i ajuta pe cei care participă să ajungă la excelență, să aibă rezultate extraordinare prin efectuarea unor lucruri simple, dar pe care le vor transforma în obiceiuri zilnice.

Pagina de mai jos e ca un test – când vei vedea preţul ori vei fi deranjat(ă) şi vei ieşi urgent, ori te va speria puţin dar te va şi entuziasma (cum am păţit eu când am decis să alerg maratonul), ori vei fi motivat(ă) şi vei acţiona imediat. În orice caz, reacţia va spune ceva despre convingerile tale vis-a-vis de bani şi instruire:

http://www.obiceiurilemaiestriei.ro/str/

Ai avut vreun moment în care ți-a fost greu să socializezi atunci când cunoșteai persoane noi?

Cum se întâmplă lucrurile de obicei? Încerci să găsești un subiect de conversație, poate ceva în comun… și atunci când nu găsești nimic, recurgi la discuția plictisitoare despre vremea de afară

Se spune că unele persoane sunt mai bune la această conversație despre nimic, sau small talk, cum o numesc americanii, pe când cei introvertiți au dificultăți la începutul interacțiunii.

Dar cred că oricui i s-a întamplat să nu știe ce să spună sau să vorbească banalități care nu duc nicăieri.

 
Îmi amintesc nenumarate dăți în care îmi doream să mă integrez într-un grup social, să cunosc oameni noi sau să mă împrietenesc cu anumite persoane și habar nu aveam ce să zic sau cum să mă comport.

De aceea am început să exersez cât mai multe interacțiuni sociale. Practica m-a ajutat să mă deschid mai mult, dar tot simțeam că lipsește ceva.

Era mult prea greu, făceam un efort constient prea mare pentru a mă împrieteni, mai ales cu oameni diferiți de mine cu care nu rezonam atât de ușor.

Poți învăța trucuri sau tehnici de vorbire, poți găsi subiecte de tot felul, dar acestea nu sunt suficiente – oamenii simt atunci când ți-e greu să te apropii de ei.
 

Așa că am început să iau interviuri între patru ochi unor prieteni care erau extrem de buni în socializare, se conectau instantaneu cu oricine și construiau relații foarte solide.

Am fost surprins să aflu cum GÂNDEAU ei.

De făcut nu făceau lucruri mult mai diferite decât mine sau oricine altcineva: vorbeau uneori banalități, alteori găseau interese comune – nimic special.

Dar am descoperit că esența stă în mentalitate – cum VEZI în mintea ta situația socială.

 
De aceea, vreau să împartășesc cu tine câteva strategii mentale pe care le-am modelat de la ei cu succes:

1. Fiecare interacțiune nouă este o plăcere, deoarece afli ceva interesant și descoperi perspective pe care nu le vedeai până atunci.

Dacă cineva simte că vrei să-l cunoști în mod veritabil, se va deschide și te va aprecia imediat. De fapt asta vrem toți: să fim ascultați, să ni se dea atenție și să ne simțim speciali.

De aceea, ai nevoie sa fii interesat în mod sincer de cealaltă persoană, nu să cauți să *iei* ceva. Prietenia nu se ia cu forța, se oferă mai întâi.
 

2. Cu cât cunoști mai multe puncte de vedere diferite, cu atât ai o imagine mai largă (și o minte mai deschisă)

Încearcă să cunoști persoane din toate categoriile.

Vorbește cu portarul de bloc, femeia de serviciu, directorul general al firmei tale, medicul care te consultă, oameni de afaceri de la întâlniri de networking; atât oameni care te intimidează cât și persoane pe care nu le luai în seamă până acum.

Mergi la cursuri și seminarii de dezvoltare personală – acolo oamenii sunt mult mai deschiși și avantajul este că vei avea ca subiect comun tema evenimentului.

Având atâtea perspective vei putea intra pe frecvența oricui atunci când vei avea nevoie și vei putea empatiza instananeu cu oameni care ți se păreau dificili sau prea diferiți de tine în trecut.
 

3. Totul e un JOC! Cel puțin la început, nu te lua prea mult în serios și imaginează-ți că ești un copil care vrea să se joace cu alți copii.

Uită-te la cei mici (preșcolari) – nu au nevoie de multe pretexte pentru a se împrieteni și a se juca împreună.

Știi de ce? Nu își pun atâtea probleme și bariere cum ne punem noi adulții.

Din păcate încep să se închidă prin gândirea limitata pe care o învață mai târziu în școală, dar nu uita că și tu ai încă un suflet de copil!

Daca te uiți la socializare ca la un joc distractiv, vei transmite această energie pozitivă și îi vei ajuta pe ceilalți să se relaxeze.

 
Mai sunt multe alte mentalități pe care le-am descoperit și aplicat cu succes, dar cel mai bine este să și experimentezi aceste lucruri (nu doar să le citești).

Așa că te invit să ne cunoaștem și să practicăm interacțiunea socială la un workshop special de comunicare și încredere în sine.

Este creat în mod special pentru persoanele introvertite, timide (dar nu numai) și în general pentru oamenii care au provocări în socializare.

Se numește ”Cea mai răsplătită inteligență” – află mai multe detalii în link-ul de mai jos:

http://www.obiceiurilemaiestriei.ro/cea-mai-rasplatita-inteligenta/
 

Într-o zi, m-am dus să-mi cumpăr cafea – sunt un împătimit al cafelei bune și îmi place să o macin manual în fiecare dimineață.

Am fost plăcut surprins să descopăr că s-a deschis în vecinătatea mea un magazin care vinde cafea proaspăt prăjită, așa că am intrat să văd despre ce e vorba.

La tejghea stătea un tânăr slăbuț, care m-a salutat zâmbitor – am detectat o undă ușoară de timiditate în vocea și privirea lui. ”O fi nou în genul acesta de job”, m-am gândit eu.

L-am rugat să-mi arate diverse tipuri de cafea boabe și atunci a început să se deschidă. Deși îi tremura puțin vocea, se simțea pasiunea cu care vorbea, dar și respectul pe care îl avea față de mine. Mi-a povestit despre aroma și originea fiecărui sortiment și multe alte lucruri fascinante… cel puțin pentru pasionații de cafea

La sfârșit am plecat încântat dar puțin contrariat. Am stat și m-am întrebat de ce mi s-a părut ciudată această experiență. Brusc, mi-am dat seama: vânzătorul nu fusese nici prea sociabil, nici prea deschis, nici volubil, sau alte calități pe care lumea le crede necesare în domeniul vânzărilor. Și totuși am apreciat mult comunicarea lui naturală!

Un om cu bun-simț, puțin introvertit, natural, pasionat de ceea ce face. Nici prea vorbăreț încât să intre în sufletul tău, dar nici tăcut – vorbea doar atunci când vedea că nu deranjează.

 
Acum să ne uităm la prototipul omului ”descurcăreț” pe care societatea vestică îl glorifică. Îl vedem peste tot: încearcă să pară un fluturaș social mereu deschis, zâmbitor și gata să-și folosească la comandă abilitățile de diaree verbală pentru a te ameți și a te convinge.

Ce nu este în regulă la această abordare: faptul că oamenii își pun o mască și devin falși. Asta nu înseamnă nici că trebuie să fii posac – secretul stă în echilibru și în folosirea darurilor tale naturale.

Însă marea problemă este faptul că avem impresia că succesul va fi de partea omului cu un curaj exagerat, o fire efervescentă și o doză copioasă de agresivitate (toți au impresia că sunt asertivi, dar de fapt dau cu bâta în baltă și se miră de ce trezesc repulsie celorlalți).

Ți s-a spus vreodată că pentru a reuși în viață trebuie să fii ceva mai tupeist?
Să vorbești TARE pentru a te face auzit?
Să te afirmi?
”Să calci peste cadavre?”
”Să îl ai pe vino-ncoace?”
Să ai ”papagal” (sau să ”ai cuvintele la tine”)?

 
Totul pornește de la valori. Și mă refer aici la valorile colective de viață care se schimbă cu vremurile și ne influențează și valorile noastre personale.

Practic, societatea ne impune aceste valori prin filme, reclame, supervedete etc.

Care sunt valorile de astăzi (mai ales cele provenite din vest)?

Tupeul, orgoliul mai presus de orice, perfecționismul, narcisismul, hedonismul, critica, răzbunarea și multe altele asemănătoare.

Nu vreau să fac aici morală ieftină, toate cele de mai sus sunt umane, și poate fiecare le are într-o anumită măsură (eu sunt primul care recunosc că sunt vinovat de ele din când în când), dar lucrurile stau cu totul diferit atunci când îți conduci viața după aceste valori distructive, când acestea primează față de orice altceva.

Nu mă crezi? Uită-te la o reclamă fashion sau la un afiș dintr-un film la modă cu ”băieți duri” și ”tipe fatale”. Ce îți inspiră personajele? Prietenie, dragoste, bunătate? Sau răceală, superioriate, dispreț etc?

Nu uita că aproape toți copiii și tinerii vor la un moment dat să fie ca vedetele lor!

 
De aceea vin cu o propunere ”scandaloasă”, cel puțin pentru vremurile actuale.

Cum ar fi ca bunul-simț să fie (din nou) o valoare preferată în societate?

Ceva la modă, pe care îl afișează chiar și vedetele.

Realitatea este că bunul-simț încă funcționează, ca în exemplul cu vânzătorul de cafea. Majoritatea oamenilor apreciază sinceritatea și nu vor să fie amețiți de cuvinte alunecoase, ci să fie respectați și ascultați.

Și îți mai spun ceva care poate suna ciudat: pe termen lung, blândețea și prietenia sunt mult mai puternice decât forța și ”șmecheria”. Acestea pot funcționa pe moment, pot intimida sau păcăli, dar pe termen lung vor distruge relațiile cu ceilalți.

Se tot vorbește despre ”școala vieții”: cei care o au se descurcă mai bine. Adevărat! Dar atunci când au învățat ceva pozitiv din viață, nu cum să înșele. Când au învățat că pentru a te conecta cu oamenii e bine să îți folosești personalitatea veritabilă, chiar dacă nu este idealul din filmele americane cu adolescenți extravertiți.

Cunosc oameni de bun-simț care au și educația formală și ”școala vieții” (au trecut prin multe dificultăți, au crescut muncind din greu etc) și sunt în același timp blânzi cu ceilalți, generoși, și au și parte de succes! Deci se poate și fără să fii un mic ”mafiot”
 

Cred din tot sufletul că putem face o schimbare, de la cel mai mic nivel.

Ai făcut deja primul pas citind acest articol – dacă ai început să vezi deja altfel lucrurile, poți să fii un model pentru persoanele din jurul tău.

Ce urmează? Îți recomand să observi în jurul tău persoanele ceva mai retrase, cu bun-simț, persoanele generoase și altruiste. Poți chiar să le și spui că îi apreciezi pentru eforturile lor, pun pariu că nu primesc acest gen de compliment în fiecare zi.

Apoi să încercăm să fim mai întâi noi mai buni, înainte de a aștepta de la ceilalți. Cu o floare nu faci primăvara, dar cu câteva (mii de persoane care citesc acest articol) poți începe o primăvară a valorilor bune chiar și la noi, în România.

 
P.S. Dacă ești o persoană introvertită, retrasă sau prea puțin sociabilă pentru aceste vremuri și vrei să îți îmbunătățești comunicarea și relațiile cu ceilalți, te invit la workshop-ul nostru în care aplicăm aceste valori constructive”Cea mai răsplătită inteligență”.

E un moment deosebit…

Și un apus este frumos, dar vine după o zi obositoare și de obicei sunt mulți oameni în jurul tău.

Dar un răsărit este un început la care asiști singur(ă), cu gândurile tale, și te întrebi: ”Oare cum va fi această zi, ce posibilități vor apărea?”

Un an nou este ca un răsărit: există atâtea posibilități, încât dacă ai puțină imaginație poți să le simți… parcă poți să le atingi.
 

Ce facem de obicei la început de an? Ne stabilim obiective.

Tu ai făcut asta la începutul acestui an?

În acest articol NU vom vorbi despre obiective mari – vom vorbi de un lucru interesant prin care le putem atinge.
 

La fiecare sfârșit de an, mă întâlnesc cu un grup de prieteni și stabilim împreună țeluri pentru următorul an. La fel am făcut și de data aceasta, dar mi-am dat seama că atât eu, cât și cei din jurul meu se concentrează destul de mult asupra lucrurilor pe care trebuie să le facă.

Trebuie să reușim, să facem, să dregem, acesta va fi cel mai bun an din viața mea!

Și dacă nu o să fie, ce mă fac??

Există această presiune pe care singuri o exercităm asupra noastră și de multe ori e vorba de niște obiective pe care nici măcar nu ni le dorim cu adevărat. Dar vedem că le au alții sau sunt lucruri impuse de societate și ne încăpățânăm să le bifăm.

Atenție, este foarte bine să îți definești clar ceea ce vrei să realizezi în anul în care vine, îți recomand să-ți faci inclusiv un bucket list cu acele dorințe apropiate de sufletul tău.

Însă de această dată am mai făcut ceva diferit: mi-am pus întrebarea ”Ce fel de persoană am nevoie să fiu pentru a face sau a obține anumite lucruri?”

Apoi a venit o întrebare și mai interesantă: ”Ce acțiuni am nevoie să fac?”
 

Secretul stă în acțiunile mici.

De cele mai multe ori, ne propunem să facem lucruri mari. Tu ți-ai impus obiective mari pentru anul în curs?

Și eu! Dar până să ajungem să le realizăm, s-ar putea să ne demotivăm.

De aceea, acum ne vom gândi la acțiunile mici, pe care le putem face zi de zi sau săptămânal, în mod consecvent.

Îți dau exemplul meu: mi-am propus să fiu ceva mai ordonat. Nu cel mai ordonat, ci puțin mai ordonat. Important este să fac ceva pentru asta zilnic.

Când îți propui să faci acțiuni mici în mod constant, e mult mai ușor să le duci la capăt. E mult mai realizabil!

Faptul că faci ceva cu succes zi de zi sau săptămână de săptămână îți dă încrederea că ai reușit ceva, îți dă o împlinire (spre deosebire de lucrurile mari la care muncești luni întregi).

Și încă ceva: dacă acționezi constant, vei vedea că efectul se răspândește în mai multe zone din viața ta. Dacă ești mai organizat reușești să-ți termini munca într-un timp mai scurt. Asta înseamnă că poți munci și câștiga astfel mai mult, sau poți folosi timpul rămas pentru a sta cu familia sau pentru a te relaxa.

 
Și pentru că nu e suficient să citim sau să ascultăm acest concept, îți recomand să scrii în următoarele minute o simplă acțiune pe care vrei s-o faci în acest an, în mod constant.

Exemple: Să nu mai pun zahăr în ceai sau cafea, să îmi rezerv 15 minute în fiecare dimineață pentru a-mi planifica ziua, să merg pe jos până la metrou în loc să iau autobuzul trei stații.

Scrie acțiunea și frecvența: recomand ceva ce poți face zilnic, dar poate fi și săptămânal sau o dată la două săptămâni.

 
Acest exercițiu te va ajuta foarte mult să te autodisciplinezi. Acele acțiuni mici se vor transforma în obiceiuri de viață și în câteva luni te vei întreba cum ai trăit până atunci fără ele

Iar dacă vrei să ai rezultate și mai mari, întâlnește-te periodic cu un grup de oameni care au interese comune, astfel vă puteți motiva reciproc mult mai ușor.

Poți găsi un astfel de grup la evenimentul nostru bilunar de vorbit în public și dezvoltare personală ”Liga vorbitorilor în public” – am văzut rezultate spectaculoase la cei care au venit în mod constat.

Ce acțiuni mici ai ales la exercițiul de mai sus? Adaugă comentariul tău sub acest articol, poate îi inspiri și pe alții care citesc blogul nostru!

Crezi că pentru unii teama de comunicare (cu alte persoane) este mai mare decât frica de moarte?

Americanii spun că frica numărul unu a oamenilor este cea de a vorbi în public, chiar mai mare decât de teama de a muri.

Pare absurd la prima vedere, nu? 

Îți voi relata în acest articol o poveste reală, în care o persoană a riscat viețile a peste o sută de oameni (și pe a lui) din cauza fricii de a comunica asertiv.

 
În ianuarie 1990, zborul 52 al companiei aeriene Avianca a plecat din Columbia (țara de care aparținea) spre aeroportul JFK din New York.

Din păcate, vremea deasupra Statelor Unite era foarte proastă, așa că avionul a fost întârziat cu o oră și jumătate, timp în care a survolat deasupra mai multor orașe americane (fapt ce i-a scăzut considerabil rezervele de combustibil).

Când a ajuns în sfârșit aproape de aeroportul JFK, vremea era și mai dificilă. În plus, pilotul automat avea o defecțiune, deci avionul trebuia adus la sol prin manevre manuale.

Prima aterizare a fost ratată, din cauza lipsei de vizibilitate.

Avionul a înconjurat aeroportul, iar când s-a pregatit să aterizeze a doua oară… s-a prăbușit, izbindu-se de un deal. Accidentul s-a soldat cu 73 de morți din cei 158 de pasageri (cu tot cu echipajul).

Cauza prăbușirii: avionul rămăsese fără combustibil.

 
Inițial, cei care investigau accidentul nu au găsit nicio cauză clară.

Vremea era nefavorabilă, dar nu atât de rea încât să fie cauza principală.

Avionul a avut câteva defecțiuni, dar nimic major – au fost probleme care se întâmplă destul de des și nu duc în mod normal la prăbușire.

Piloții și cei din echipaj erau profesioniști, experimentați, și niciunul nu băuse și nici nu se drogase. Toți erau perfect sănătoși mental.

 
Echipa care analiza accidentului a descoperit în convorbirile înregistrate de cutia neagră o problemă de comunicare între piloți și turnul de control al aeroportului.

Iată un fragment din schimbul de replici, cu puțin înainte de prăbușire:

CAVIEDES (căpitanul) : Nu știu ce s-a întâmplat cu pista. Nu am văzut-o.

KLOTZ [către controlul traficului]: Am recepționat 1-8-0, ăă, vom încerca din nou. Ni se termină combustibilul.

 
În acel moment, avionul mai avea mult prea puțin combustibil. Partea cea mai ciudată în acest dialog este că secundul (Klotz) nu este în stare să comunice ferm acest lucru către turnul de control.

O spune ca pe un detaliu, la sfârșitul frazei, fără să accentueze urgența. Faptul că un avion mai are puțin combustibil când aterizează este un lucru normal, dar nu atât de puțin cât avea zborul 52 Avianca.

 
Să observăm ce se mai întâmplă apoi în cabina avionului:

CAVIEDES: Ce a spus?

KLOTZ (către turnul de control): Urcăm și menținem trei mii și, ăă, rămânem fără combustibil, dle.

 
Avionul este pe cale să se prăbușească din cauza lipsei de combustibil și Klotz o spune ca și cum ar fi ceva lipsit de importanță, după ce spune ”ăă” (ceea ce diminuează și mai mult impactul ultimei afirmații).

Malcom Gladwell, care relatează această povestire în cartea lui ”Excepționalii”, compară această comunicare cu o persoană care se sufocă din cauză că s-a înecat cu mâncarea și îi spune ospătarului: ”Da, aș mai vrea niște cafea și, ăă, mă înec cu un os de pui”.

 
Ce urmează este de-a dreptul halucinant- iată ultima întregistrare înainte de accidentul iminent:

Controlul de trafic aerian: Avianca 0-5-2, vă voi aduce 15 mile nord-est și vă voi întoarce pentru a ateriza din nou. Este ok cu voi și combustibilul vostru?

KLOTZ: Tipul e supărat.

Se pare că secundului îi este teamă să-l supere pe controlorul de trafic american cu faptul că sunt pe care să se prăbușească!

Fără să își dea seama că zborul 52 este într-o situație extremă, turnul de control îl pune la sfârșitul cozii de așteptare – în fiecare moment există foarte multe zboruri care aterizează pe cel mai aglomerat aeroport din SUA.
 

Oare de ce nu a reușit să transmită Klotz mai clar urgența către controlorul de trafic?

Investigatorii cazului au elucidat misterul pornind de la teoria dimensiunilor culturale, formulată de psihologul olandez Geert Hofstede.

Psihologul a studiat diferențele culturale și le-a clasificat pentru fiecare popor în 6 categorii.

Dintre acestea, cea mai interesantă pentru cazul nostru este dimensiunea ”distanța față de putere”. Aceasta spune că fiecare popor are o altă atitudine față de autoritate:

– dacă indicele este scăzut, atunci oamenii din respectiva cultură se consideră egali cu superiorii ierarhici, le pot vorbi amical în unele situații, pot contesta deciziile în cazuri extreme etc.
– dacă indicele este ridicat, persoanele respective au o teamă de a contesta autoritățile și deciziile acestora, au un respect ridicat față de ei și se exprimă într-un mod formal și rezervat în comunicarea cu ei.

Columbia, țara din care erau piloții, are un indice ridicat – columbienii au un respect crescut față de cei pe care îi percep ca fiind autorități.

SUA are în schimb unul foarte scăzut – probabil că știm și noi că americanii sunt mai cordiali, mai curajoși și își permit uneori chiar să facă glume cu șefii lor.

În plus, se știa că angajații de la controlul de trafic aerian din aeroportul JFK sunt ceva mai agresivi, fiind asaltați zilnic de foarte multe zboruri, dar și deoarece sunt americani și sunt obișnuiți ca oamenii să se mai răstească unul la altul (chiar dacă sunt superiori ierarhic sau nu).

Pentru că provenea dintr-o cultură cu distanță mare față de putere, secundul l-a perceput pe controlorul de trafic ca pe un superior și nu a avut prezența de spirit să fie mai asertiv (sau poate chiar agresiv, situația o cerea!)

Totuși, cum se poate întâmpla așa ceva într-o situație de criză pe viață și moarte? Un aviator din Statele Unite care studia cazul accidentului a spus că așa ceva nu i s-ar fi întâmplat niciodată unui pilot american, probabil că dacă ar fi fost el ar fi urlat efectiv în microfon:
”NU MAI AVEM COMBUSTIBIL, lăsați-ne să aterizăm!! (!@*$ poți introduce aici o înjurătură americană:)”

 
Aici vine partea interesantă: condiționarea noastră socială și culturală este uneori atât de puternică, încât nu putem reacționa în situații de presiune ridicată, nu ne putem aduna și suntem conduși de teama de comunicare.

Iar zborul Avianca 52 nu este un simplu caz izolat, Malcom Gladwell mai relatează în ”Excepționalii” și alte cazuri asemănătoare (mai ales legate de prăbușirile companiei coreene Korean Air), în care teama secundului de a atrage atenția căpitanului că greșește a dus la accidente tragice.
 

Dacă ai avut momente în care nu ai fost destul de asertiv(ă), sau ți-a fost teamă să comunici celorlalți ceea ce te deranjează, nu te autoînvinovăți. Este absolut normal, se întâmplă și la case mai mari

Mai ales că România are o valoare mare (90) a indicelui „distanța față de putere” – adică suntem ușor intimidați de autorități. Atenție: asta înseamnă chiar și cei pe care îi percepem ca fiind superiori în anumite situații (de exemplu, cineva care este mai bine pregătit ca noi).

Ce putem face pentru a depăși această teamă de a comunica?

– Să învățăm să comunicăm mai inteligent. Asta înseamnă să știm când să fim asertivi, să ne adaptăm diferitelor situații care pot apare;

– Să practicăm comunicarea mai întâi într-un mediu sigur, unde nu putem fi judecați sau criticați.

De ce crezi că unii oameni nu învață și nu evoluează, chiar dacă au multă experiență? Deoarece de cele mai multe ori acea experiență este una dureroasă, și nu au spațiul necesar de a se da un pas înapoi și de a se autoevalua.

De aceea, te invit la workshop-ul nostru de inteligență socială, unde oferim aceste informații și mediul potrivit pentru a exersa comunicarea fără teamă, pentru a-ți construi o experiență reprezentativă de succes.

În final, te îndemn să adaugi un comentariu mai jos în care să ne spui dacă ai avut momente în care ți-a fost teamă să comunici cu cineva deoarece ți s-a părut că te intimidează (din orice motiv).

Ai avut momente când nu știai cum să spargi gheața într-un grup de oameni pe care nu-i cunoșteai?

„Networking-ul” poate fi într-adevăr o provocare pentru persoanele introvertite, deși uneori poate da de furcă și extravertiților care nu sunt obișnuiți să interacționeze constant.

Poți evita oricând aceste întâlniri de socializare, însă nu uita că relațiile și abilitatea de a le construi ne influențează enorm viața.
Îți dau doar trei exemple:

– Dacă ai nevoie de un job, o să-ți găsești mai greu prin site-urile clasice, ci mult mai probabil prin cunoștințe;
– Dacă ai o afacere, atunci relațiile și recomandările sunt extrem de valoroase, pentru că îți vor aduce o gramadă de clienți;
– Dacă ești manager și îți dorești oameni mai buni în echipa ta (sau ai un job de execuție și îți dorești să fii mutat într-o echipa mai bună), ghici ce te poate ajuta cel mai mult?

În networking-ul tradițional, introvertiții par dezavantajați, deoarece nu sunt atât de confortabili cu vorbăria superficială – acel „small talk” cum îi spun americanii, dar și din cauză că devin ușor suprasolicitați în medii sociale.

Totuși, au și unele avantaje importante – ascultă mai bine, se concentrează mai ușor, sunt mai sensibili la trăirile celorlalți. Iar dacă găsesc un subiect care le place, se pot conecta chiar mai bine decât extravertiții, deoarece vor genera o discuție mai profundă.

Iată câteva moduri de a face networking dacă ești o persoană introvertită:

 
► Începe online pe website-uri de networking

Deoarece persoanele introvertite se exprimă mai bine în scris și au nevoie de un timp pentru a se acomoda cu ceilalți, primul contact ar putea fi pe internet, pe site-uri de networking.
Un exemplu clasic ar fi celebrul LinkedIn. Dar mai exista si multe forumuri, grupuri de facebook, Google Plus, etc.

Un alt avantaj este faptul că poți să te gândești înainte să publici mesaje, și nu ai nevoie de spontaneitate – practic nimeni nu te poate judeca.

Poți crea o legătură online, apoi te poți întâlni în lumea reală la diverse evenimente – contactul va fi deja creat și îți va fi mai lesne să te integrezi.

 
► Nu te forța, nu te învinui

Introvertiții au ritmul lor, așa că nu e bine să îți depășești barierele prea repede.

Ieși din zona ta de confort treptat la început. Inițial, oferă doar un zâmbet discret. Apoi salută pe cineva cu capul, și abia apoi schimbă câteva cuvinte. Vei simți în acest fel că e din ce în ce mai ușor să te apropii de ceilalți.

Iar dacă nu reușești să interacționezi atât de mult cât ți-ai propus, nu fii prea dur(ă) cu tine. Importantă este creșterea, nu perfecțiunea. Dacă ai făcut mai bine măcar o acțiune, înseamnă că ai avut un mic succes pentru care te poți bucura.

 
► Conversațiile „unu la unu”

Deși se conectează mult mai ușor cu oamenii, dezavantajul extravertiților care sunt ‘fluturași sociali’ este faptul că relațiile create de ei sunt uneori superficiale.

Dacă par intimidante conversațiile de grup, unde ai nevoie să vorbești cu mai mulți oameni, găseste momente în care să vorbesti doar cu o persoană. În acest fel discuția va fi mai ușoară, și prin abilitățile tale introvertite vei consolida o conexiune mai veritabilă cu celălalt.

 
► Mergi la evenimente de dezvoltare personală

Unele seminarii sau workshop-uri sunt create astfel încât să faciliteze comunicarea dintre participanți. Foarte multe au exerciții de networking ghidate, care sparg gheața cu lejeritate.

De exemplu, la grupul nostru de public speaking „Liga vorbitorilor în public”, avem de fiecare dată un exercițiu în pauză unde dăm o tema publicului – un pretext pentru care să vorbeasca între ei. Dupa ce facem cateva glume legate de socializare, toată lumea se relaxează, și chiar cei mai retrași interacționează fără teamă.

 
► Frecventează grupuri tematice

Dacâ ai un hobby, atunci cel mai ușor mod să întâlnești oameni și să te conectezi instantaneu cu ei este să cauți o întâlnire de grup pe acel subiect.

Imaginează-ți că ești într-un loc cu 20 de oameni care au aceeași pasiune: dansul, afacerile, maratonul etc. Aveti deja un subiect în comun, chiar unul despre care abia așteptați să discutați! Tot ce trebuie să faci este să te relaxezi și să vorbești despre ceea ce îți place

 
► Caută alți introvertiți

La orice întâlnire de networking sunt și persoane mai retrase, care sunt inconfortabile cu socializarea. Du-te și găsește-le!

Vor fi bucuroase să stea de vorbă cu tine, și aproape sigur nu te vor respinge, pentru ca abia așteaptă să intre și ele în discuție cu cineva.

 
Pune în practică cele de mai sus și vei observa că va fi din ce în ce mai ușor să comunici cu oameni noi.

Iar dacă vrei sa participi la un eveniment de comunicare total diferit de alte cursuri, te invităm la workshop-ul nostru „Cea mai rasplătită inteligență”, care are loc în București – merită să arunci un ochi să vezi despre ce este vorba (nu are loc într-o sală de curs ci pe… stradă!):

http://www.obiceiurilemaiestriei.ro/cea-mai-rasplatita-inteligenta/

Ți-a spus cineva vreodată unul din lucrurile de mai jos?

”Vorbește și tu mai mult!”
”Fii mai sociabil(ă)”
”În ziua de azi trebuie să fii mai înfipt(ă)!”
”Nu mai sta singur(ă) atât de mult…”

Nu știu dacă ești sau nu introvertit(ă), dar dacă ai simțit vreodată că ți-e dificil să comunici în anumite situații sociale, atunci e foarte probabil ca acest articol să fie valoros pentru tine.

Există multe mituri legate de introvertiți în societatea noastră, de exemplu:

”Introvertiții sunt timizi”
”Sunt cam necomunicativi”
”Persoanele introvertite nu au abilități sociale prea dezvoltate”
”Sunt singuratice… și probabil antisociale”

Aceste lucruri sunt cam la fel de adevărate ca existența unicornului sau a căpcăunului din basme.

Normal că există unii introvertiți care sunt timizi. La fel cum sunt și unele persoane extravertite care sunt la rândul lor timide.

Totuși, timiditatea se manifestă altfel la fiecare. Spre exemplu, introvertitul timid poate fi mai tăcut și mai retras, iar extravertitul timid poate vorbi mult prea mult (din cauza emoțiilor) și pe lângă subiect

Din păcate, aceste generalizări neadevărate despre introvertiți reprezintă influența valorilor distructive venite din Occident. Acolo unde trebuie să fii mereu cu zâmbetul pe buze, chiar dacă ești fals. Și să vorbești tare, chiar dacă nu transmiți mai nimic.

 
Pot să spun sincer că și eu am avut de suferit din cauza acestor preconcepții importate din vest (mai ales de peste ocean).

Din copilărie am fost genul de persoană mai retrasă, fără să privesc acest lucru ca pe ceva rău. Eram și ceva mai serios („de ce nu zâmbești toată ziua cu gura până la urechi?!”:)

Dar eram destul de confortabil în pielea mea. Asta până la un punct.

După o perioadă în care m-am lovit de prejudecățile oamenilor, am început să cred și eu minciunile care spun că trebuie să fii doar într-un anumit fel pentru a te integra în societate. Și astfel am început să devin timid, deoarece aveam impresia că sunt inadaptat dacă nu pot să mă împrietenesc instantaneu cu oricine și să vorbesc fără oprire despre nimicuri.

Am reușit abia la 20 și ceva de ani să înțeleg că e bine exact așa cum ești ca fire, că nu trebuie să-i imiți pe ceilalți. Chiar și după ce am știut asta, am avut mult de lucru – pentru că nu aveam pe nimeni să mă îndrume.

Este excelent să vrei să te dezvolți continuu, să-ți îmbunătățești abilitățile de comunicare, dar să faci acest lucru păstrându-ți personalitatea veritabilă.
 

Având această experiență, cel mai util sfat pe care pot să ți-l ofer este: Nu te lăsa etichetat(ă)! O etichetă te împiedică să-ți folosești talentele naturale, și chiar să-ți irosești viața.

Lucrurile stau ca în acea poveste cu cerșetorul care lâncezea pe un cufăr plin cu bogății și se ruga de trecători să-i dea ceva de mâncare. Nu avea idee ce este înăuntru, pentru că nici nu bănuia că un cufăr atât de banal poate ascunde lucruri prețioase.

Și de cele mai multe ori etichetele sunt prost puse: oricum introvertit nu înseamnă timid sau antisocial.
Dar dacă aceasta este concepția general acceptată de societate, cam așa o să te simți și tu.

Introversiunea este una din cele două tipuri de atitudini generale (cealaltă fiind extraversiunea), popularizate de psihologul Carl Gustav Jung. Se spune că extravertiții sunt mai orientați spre lumea din afara lor, mai expansivi, pe când introvertiții sunt mai rezervați, iar energia lor psihică este îndreptată mai mult înspre lumea lor interioară.

A fi introvertit sau extravertit este asemănător cu a fi înalt sau scund – nu e mai bine într-un fel sau altul, dar pentru fiecare există avantaje și dezavantaje.

 
Dacă ești introvertit, ai niște avantaje deosebite, dar le poți folosi doar dacă ești conștient de faptul că introversiunea este la fel de bună ca extraversiunea!

De exemplu, persoanele introvertite sunt de cele mai multe ori mai profunde. Pot vorbi uneori chiar mai mult decât extravertiții, dar despre subiecte care îi pasionează, nu despre banalități.

Știu să asculte mai bine, iar acest lucru îi validează foarte mult pe cei care discută cu ei – cu toții vrem să fim ascultați.

Pot fi mai independenți, deoarece găsesc lumea lor interioară suficient de bogată pentru a se relaxa și singuri din când în când.

Deși e posibil să nu aibă o grămadă de prieteni, își construiesc adesea relații mai durabile, tocmai pentru că analizează mai bine oamenii și nu se deschid atât de repede.

 
În final, vreau să subliniez că e util să urmărim două direcții:

1. În primul rând avem nevoie să ne respectăm modul natural de a fi, și astfel să ne valorificăm calitățile.

2. Introvertiții au și anumite dezavantaje în comunicare, așa că în al doilea rând este enorm de folositor să ne dezvoltăm și alte abilități, pentru a ne înțelege mai ușor cu cei care sunt diferiți de noi.

 
Pentru a profita mai bine de atuurile tale native și pentru a-ți dezvolta abilitățile de comunicare cu orice fel de persoană, te invit la workshop-ul nostru despre inteligența socială, care este ideal pentru introvertiți.

Poți vedea mai multe despre acest eveniment live aici:

– Workshop practic ”Cea mai răsplătită inteligență” –

Ca un mușchi care se atrofiază din cauza lipsei de efort fizic.

În acest articol vom vorbi despre ceea ce credem noi că sunt „defecte” și ceea ce credem că sunt „calități”, atunci când vine vorba de persoana noastră.

Fiecare dintre noi este unic și acest lucru ne facem să fim frumoși cu adevărat.

Și atunci de ce nu folosim din plin ceea ce avem?

 
Pentru că ne este teamă. Și de cele mai multe ori ne este rușine că avem aceste temeri.

Pentru că nu ne cunoaștem punctele forte. Și e foarte greu să folosești ceea ce nu știi că ai.

De aceea cel mai bun lucru pe care poți să-l faci este să experimentezi mai multe activități, să te duci la training-uri și să îți dai voie să încerci cât mai multe domenii.

Și în cele din urmă, motivul cel mai grav pentru care nu ne folosim calitățile: credem că sunt defecte.

E ca și cum ai avea un Ferrari de care te plângi că nu poți să cari legume în el, sau că nu poți să urci borduri înalte. Și nu ți-ai dat seama niciodată ce viteză poate prinde, pentru că ești prea ocupat(ă) să îi invidiezi pe ceilalți care au dubițe.

De ce se întâmplă asta?

Deoarece înghițim standardele sociale și prejudecățile celorlalți fără să le punem sub semnul întrebării.

 
De fapt, aproape orice trăsătură de caracter pe care o avem poate fi folosită în avantajul nostru, dacă o analizăm cu atenție.

Ai un comportament vulcanic care poate îi deranjează uneori pe ceilalți? Folosește-ți energia pentru a trece peste obstacole, această îndârjire este excelentă când nu o îndrepți către oameni, ci către provocări.

Ești o persoană liniștită, care nu este atât de vorbăreață și ai impresia că ar trebui să fii mai ”sociabil(ă)”? Află că te poți conecta mult mai profund cu cei din jurul tău, chiar dacă nu ești așa de bun(ă) în conversații superficiale.

Acest caz din urmă se întâmplă mai des în societatea noastră, înclinată spre valorile artificiale americane, iar aici au cel mai mult de suferit oamenii care sunt introvertiți.

Dacă ești în acestă categorie, te invit să participi la un webinar gratuit despre inteligență socială și încredere în sine, pe care l-am denumit sugestiv:

”DA, SUNT O PERSOANĂ INTROVERTITĂ. NU, ACEST LUCRU NU ESTE UN DEFECT.”
 

Sursa foto: Wikipedia

A avut de mică o pasiune.. pictura. Dar familia i-a spus că este o fată de fermieri și va lucra tot într-o fermă. Această preconcepție a costat-o trei sferturi din viață.

Ce credeți că s-a întâmplat cu ea?

Dincolo de o simplă poveste motivațională, viața acestei femei ne poate influența dacă ne adresăm o întrebare care poate schimba totul. Urmărește filmul de mai sus pentru a descoperi despre ce este vorba.